Influenta Relatiilor Familiale Asupra Pozitionarii In Grup A Prescolarului

Pedagogie

Influenta Relatiilor Familiale Asupra Pozitionarii In Grup A Prescolarului

Byadmin ianuarie 1, 2024

INFLUENȚA RELAȚIILOR FAMILIALE ASUPRA POZIȚIONĂRII ÎN GRUP A PREȘCOLARULUI

CUPRINS

INTRODUCERE

Prezentarea organizației/lor-gazdă. Direcția educației Anenii Noi Cresă-grădinița „Andrieș”.

Obiectiv preoritar: Îmbunănătățirea calității educației prin trecerea treptată a învățămîntului preșcolar de la pregătirea copilului pentru viață prin promovarea unei grădinițe prietenoase copilului.

Dimensiunile unei grădiniți bune: O grădiniță bună se definește ca atare prin trăsăturile mediului său educațional, aspect ce influiază calitatea procesului educațional din aceasta.

Edificiul grădiniței a fost dat în exploatare în 1976

Grădinița dispune de:

228 locuri

Copii frecvenți – 363

Grupe creșă – 3

Grupe grădiniță – 9

Grupe române – 8

Grupe ruse – 4

Beneficii: Anul 2013

Art. 243.03 „Reparația capitală obictelor social-culturale”

Reparația capitală a grupei nr.12- 60 000 lei

Reparația capital – pavaj- 40 000 lei

Reparația capitală a obiectelor social-culturale

Schimbarea ferestrelor – 49 400 lei

Reparația capital – pavaj – 50 000 lei

Anul 2014

Art. 243.03 – Schimbarea ferestrelor – 100 000 lei

Art. 242.00 – Producerea mijloacelor fixe

– Producerea rolei electrice – 30 000 lei

Art. 113.17 – reparația curentă aclădirilor și încăperilor – 49 600 lei

Art. 113.03 – Rechezitele de birou, materialele si obiectele de uz gospodăresc – 49 600 lei

Art. 113.45 – mărfuri și servicii atrebuite altor aliniate – cadouri și brad de Anul Nou – 15 000 lei

Echipa managerială:

Zatic Svetlana – director

Coteață Svetlana – metodist

Calmîc Leolea – asistent medical

Iarmaliuc Larisa – șef gospodărie

Colectivul instituției:

Cadre Didactice – 21

Cu grad didactic II – 6 educatori

Cu gred didactic I – Conducător muzical

După vechimea în muncă:

0-3 ani – 8 educatori

3-8 ani – 2 educatori

8-13 ani – 3 educatori

13-18 ani – 1 educator

Peste 18 ani – 7 educatori

Pensionari – 5 educatori.

Oportunitatea alegerii obiectului cercetării. Am ales tema dată din motivul că сopiii sunt viitorul nostru, copiii sunt șansa noastră la o țară mai bună, copiii sunt reprezentații unei viitoare societăți de seamă. De aceea influența familiei asupra copilului e foarte importantă. Familia este rădăcina educației. Așa cum cît de corect ai sădit un pom, și pe cît de adînc a fost sădit, adică este rezistent, așa rol îl are și familia în educarea copiilor. Familia este un factor primordial de informare și de creare a copiilor. Ea are rolul de al introduce pe copil în societate, de a implementa practici educative, construcții cognitive. De observat faptul că, familia implementează mai mult valori practice, decît teoretice. Familia este mediul cel mai sănătos și are o influență mare asupra individului. Individul, în cadrul familiei se dezvoltă multilateral, cuprizînd mai multe ramuri de activitate. Un mediu tonifiant, va ajuta la o înțelegere mai adecvată a societății, omenirii, o educație bună va ajuta la crearea unui individ util societății. O societate prosperă va favoriza îmbogățirea individului cu valori și concepții noi.

Familia are rol mai mult să formeze decît să aducă la cunoștință. Este foarte importantă educația din copilărie, deoarece individul, ia primele impresii din mediul înconjurător, care, la vîrsta frageda a copilului, este familia. Tot din mediul familial, copilul, ca un burete, mai ia conduitele și obiceiurile celor din jur. Individul va repeta și va imita oamenii din jur, va avea aceleași păreri, idei, concepții. Copilul va mima, gesticula exact ca persoanele din jur.

Familia și căminul, conviețuirea și cadrul conviețuirii laolaltă a părinților cu copiii lor, reprezintă școala primilor ani ai copilului în care trebuie să primească bazele temeinice ale viitoarei sale conștiințe, ale tuturor trăsăturilor care-l vor defini ca om integru în epoca maturității sale. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influențează și modelează persoana umana. Unii merg chiar mai departe și susțin că acțiunea ei asupra persoanei e atât de mare, încât ea egalează acțiunea celorlalte grupuri sociale. Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre psihanaliza, psihologia socială și sociologie susținînd că familia este: adevăratul laborator de formare a persoanei. Transformarea individului în persoană adică în „individ cu status social” este întâi de toate opera familiei. Sunt două cauze careexplică această influență a familiei asupra persoanei: una este legată de faptul că acțiunea familiei se exercită mai de timpuriu iar a doua de acela că multă vreme familia e calea prin care se canalizează oricare altă acțiune de socializare, ea fiind identică cu întreaga lume socială a copilului.

Educația trebuie să se manifeste în permanență ca o acțiune unitară, coerentă, iar implicarea acestui deziderat rezidă în strânsă legătură dintre familie și mediul educațional. Acest lucru impune ca părinții să fie parteneri egali în educația copilului.

Mediul familial este primul mediu educativ și socializator pe care îl cunoaște copilul și acărui influență îi marchează esențial dezvoltarea ca individ.

Problema cercetării practice. Cunoașterea influenței a relațiilor familiale asupra poziționării în grup a preșcolarului ne-ar oferi posibilitatea de a interveni în dezvoltarea copiilor pentru a dezvolta o personalitate sănătoasă, cu competențe psihosociale adecvate societății moderne.

Obiectul cercetării practice: Îl constituie influența relațiilor familiale asupra poziționării în grup a preșcolarului.

Scopul cercetării practice: Studierea particularităților de influență a relațiilor familiale asupra poziționării în grup a preșcolarului.

Obiectivele investigației:

Analiza literaturii de specialitate referitoare la rolul influenței relațiilor familiale asupra poziționării în grup a preșcolarului;

Selectarea metodelor caracteristice vîrstei copiilor și studiul interdependenței între acestea;

Studiul relației dintre calitatea relațiilor familiale și poziția în grup a preșcolarului;

Elaborarea concluziilor și recomandărilor pentru educatori și părinți pentru ameliorarea efectelor produse de relațiile familiale perturbatoare asupra personalității copilului.

Ipotezele cercetării: Drept ipoteză inaintăm ideea că:

Calitatea relațiilor familiale se află în raport direct proporțional cu poziționarea în grup al copilului.

Metode‚ procedee și tehnici de cercetare

Metode teoretice : analiza și sinteza literaturii psihologice, medico-științifice privind problema de cercetare lansată; metoda ipotetico-deductivă pentru lansarea ipotezelor, interpretarea și explicarea rezultatelor obținute în cercetare .

Metode empirice: Metoda proiectivă ” Desenul familiei”- pentru identificarea calității relațiilor familial, și metoda proiectivă ” Copacul cu omuleți”- pentru stabilirea nivelului poziției copilului în grupa de la grădiniță.

Etapele activității de cercetare profesională:

Selectarea temei de cercetare și a eșantionului de intervenție;

Studiul teoretic al problemei cercetate;

Selectarea metodelor de cercetare și desfășurarea cercetării;

Analiza datelor obținute și elaborarea concluziilor și recomandărilor.

Baza experimentală a cercetării practice: Pentru realizarea testelor alese, am selectat 15 copii din grupa “Albinuțele”, de ambele sexe.

Termeni – cheie: copii, grup, familie, preșcolar, poziție, relații familiare.

1. STUDIUL TEORETIC A INFLUENȚEI RELAȚIILOR FAMILIALE ASUPRA POZOȚIONĂRII ÎN GRUP A PREȘCOLARULUI

1.1. Caracterizarea generală a preșcolarului

Perioada preșcolară este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică. Presiunea structurilor sociale culturale, absorbția copilului în instituțiile preșcolare solicită toate posibilitățile lui de adaptare. Diferențele de cerințe din grădiniță și din familie solicită la rândul lor o mai mare varietate de conduite. Ca atare, contradicțiile dintre solicitările externe și posibilitățile interne devin mai active. Aceste forme de contradicții constituie puncte de plecare pentru dezvoltarea explozivă a comportamentelor, a conduitelor sociale diferențiate, a câștigării de modalități diverse de activități, a dobândirii de abilități înscrise în programele grădinițelor [1].

Comunicativitatea și sociabilitatea copilului cresc în aceste condiții.

Perioada preșcolară poate fi împărțită în trei subperioade:

Preșcolarul mic (3-4 ani). Este investigativ, curios, memorează relativ ușor, gîndirea îi este subordonată acțiunii cu obiectele, procesele de gîndire sînt incluse nemijlocit în activitatea practică, limbajul își păstrează caracterul situativ. În plan afectiv, copilul este instabil, trăiește intens emoțiile, se observă ambivalența acestora. El nu înțelege încă bine indicațiile verbale; se observă nesiguranță și coordonare insuficientă la nivelul motricității.

Preșcolarul mijlociu (4-5 ani). I se conturează caracterul voluntar al proceselor psihice; apar unele modalități psihocomportamentale de tip etic noi și limbajul intern; se observă lărgirea intereselor, încep a se forma primele atitudini, se conturează unele trăsături de caracter. Copilul manifestă interes pentru jocurile colective, este în stare să-și controleze unele reacții afective, își coordonează acțiunile la cerințele adultului; se atestă un început de organizare a voinței.

Preșcolarul mare (5-6/7 ani). Se adaptează mai repede la mediu; limbajul devine mai coerent; se manifestă primele forme ale gîndirii logice, orientate spre observarea și sistematizarea particularităților obiectelor; se amplifică atenția voluntară [6].

O dată cu întrarea în grădiniță tipul de relații se nuanțează și se diversifică, amplificându-se conduitele din cadrul colectivelor de copii. Are loc concomitent și diferențierea conduitelor față de persoane de diferite vârste și ocupații, aflate în ambianța cultural-socială a copilului [4].

Dezvoltarea fizică este evidentă în perioada preșcolară. De la 3 la 7 ani are loc o creștere de la aproximativ 92 cm la 117 cm ca statura și o creștere de la circa 14 kg la 22 kg ponderal. Organismul în întregime devine mai elastic, mișcările mai suple și mai sigure. Persistă o oarecare iritabilitate a căilor rinofaringiene și implicit o sensibilitate față de bolile copilariei, preșcolarul fiind expus la o ușoară contractare de gripe și afecțiuni bronho-pneumonale.

Deosebit de activa este formarea comportamentelor implicate în dezvoltarea autonomiei, prin organizarea de deprinderi și obișnuințe. Dintre acestea, mai specific sunt comportamentele alimentare, de îmbracare și igienice. O problema interesantă prin latura psihologică pe care o implică este aceea a conținutului buzunarelor copiilor. Copilul de 3-4 ani are buzunarele relativ goale. Spre 5 ani încep să conțină dulciuri (și anvelope de dulciuri), spre 6 ani unele obiecte mici, dopuri, baloane, pietricele colorate, capse și chiar cioburi de sticlă colorată.

Prezintă interes o serie de aspecte legate de somn. În perioada preșcolară, copilul acceptă mai greu să meargă la culcare, spectacolul relaționării cu ceilalți, interesul pentru ce fac adulții (adultrism) ca și plăcerea jocului fiind de mare atracție.

Importanța deprinderilor exprimate prin conduite alimentare, vestimentare (de îmbrăcare-dezbrăcare) și igienice este foarte mare – pentru toata viața – și creează personalității un suport de adaptare și un suport de responsabilitate pentru propria persoană și de autonomie reala, dar și de contribuție la structura conștiinței de sine, a eului corporal [1].

DEZVOLTAREA SENZORIALĂ

În consecința dezvoltării motorii, spațiul în care se mișcă copilul este din ce în ce mai vast. Stimularea variată conduce la o accentuată dezvoltare senzorială mai ales în ceea ce privește sensibilitatea vizuală și auditivă. Achiziția limbajului are de asemenea un rol important în dezvoltarea percepției și reprezentărilor. Acum, cuvintele care exprimă caracteristici tactile sunt mult mai stabile ca semnificație și au un caracter mai evident operațional. Limbajul este un suport necesar al resar al reprezentărilor cel puțin în momentul în care ele trebuie să se ordoneze liber pentru a face pe copil să depășească datele imediate și actuale ale experienței, ceea ce constituie însăși condiția gândirii și a cunoașterii [14, p.214]. Cuvântul poate acționa și asupra restructurării reprezentărilor. Dacă li s-a propus copiilor să deseneze un animal și în același timp li s-a povestit ceva din viața lui, imaginea rezultată a fost mult îmbogățită, iar dacă în descrierea animalului s-au folosit epitete, acesta a fost redat mai expresiv [8, p. 404].

Percepțiile preșcolarilor se formează ca urmare a acțiunii directe cu obiectele, astfel încât o posibilitate mai mare, neîngrădită, de acces la obiecte, manipularea, compunerea și descompunerea lor, conduce la o mai bună cunoaștere și o mai corectă formare a percepțiilor. Exisă câteva caracteristici importante ale percepției copiilor de la 3 la 6 ani:

sunt stimulate și susținute de curiozitatea lor foarte mare;

saturate emoțional, percepțiile preșcolarilor sunt foarte vii;

explorarea perceptivă este facilitată de transferurile mai ușoare de la tact și auz la văz, așa încât chiar dacă preșcolarul doar vede un obiect poate să se refere și la celelalte calități ale lui;

pot apărea uneori performanțe discriminative surprinzătoare pentru cei din jur, dar în ansamblu percepția rămâne globală, mai ales cea a structurilor verbale;

percepția preșcolarului poate beneficia de experiența anterioară, dar uneori transferurile sunt deformate; astfel, dacă vede un recipient ca un cilindru spune că e pahar, dacă vede la grădina zoologică un lup spune că e un câine mare;

percepția preșcolarilor poate fi dirijată verbal de către adult, în special de către educatoare [5, p. 147].

Reprezentările copiilor sunt prima instanță a transformării impresiilor senzoriale, apoi reprezentarea copiilor evoluează și pe măsura întăririi reprezentării prin revenirea la obiectul pe baza căruia s-a format ea devine tot mai schematică și mai puțin legată de concret. Formarea reprezentărilor de mărime, formă, timp, spațiu are o valoare foarte mare pentru formarea noțiunilor de mai târziu. Reprezentarea este un proces reconstitutiv, în care se implică operații mintale și dacă acestea nu s-au format încă, în structura imaginii se impun fie dominante perceptive, fie ceea ce știe copilul despre acel obiect [5, p.149].

Motricitatea și acțiunea cu obiectele contribuie nu doar la îmbogățirea și diversificare planului cognitiv al copilului, ci și la închegarea personalității sale. Pe măsura elaborării diferitelor conduit motorii independente (igienice, alimentare, vestimentare), copilul se detașează tot mai pregnant de mediul înconjurător, se individualizează [7, p. 81].

DEZVOLTAREA INTELIGENȚEI ȘI GÂNDIRII

Conform teoriei lui J. Piaget, la sfârșitul perioadei senzorio-motorii, apare funcția semiotică și se referă la posibilitatea de a reprezenta un lucru (un semnificat: obiect din realitate) cu ajutorul unui „semnificant” diferențiat și care nu servește decât pentru această reprezentare: limbaj, imagine mintală, gest simbolic [9, p. 45].

Această capacitate de a reprezenta un obiect în absența să există după vârsta de 1 an și jumătate.

Funcția semiotică dă naștere la două tipuri de instrumente:

simbolurile – sunt semnificații apropiate de realitatea pe care o desemnează;

semnele – nu mai păstrează nici o asemănare cu realitatea pe care o desemnează, sunt convenționale, colective, sunt preluate de copil ca niște modele exterioare.

Preluarea semnelor colective prin canalul imitației este mai

mult său mai puțin fidelă.

Au fost puse în evidență 5 conduite ce implică construirea său folosirea de semnificații pentru a reprezenta un obiect său un eveniment:

1. imitația amânată

imitația este o prefigurare a reprezentării, fără ca aceasta să fie prezentă în gândire;

imitația amânată începe în absența modelului și prefigurează reprezentarea propriu-zisă (la sfârșitul perioadei senzorio-motorie).

2. jocul simbolic

la 2,3 ani și 5,6 ani; este descris ca fiind apogeul jocului infantil;

lumea adulților prezintă pentru copil două obstacole la care

trebuie să se adapteze: limbajul și regulile pe care nu le înțelege;

jocul simbolic reprezintă exercițiul de familiarizare cu situațiile

noi, dificile, problematice, în care, prin folosirea simbolurilor, copilul

rezolvă mai ales conflictele afective servind la compensarea unor

trebuințe nesatisfăcute, la răsturnări de roluri etc.;

jocul simbolic poate evidenția conflicte inconștiente: interese

sexuale, fobii, apărarea împotriva angoasei, agresivitate său identificare

cu agresorii.

3. desenul, pentru Piaget, se află la jumătatea drumului între joc și imaginile mentale. Clasificarea în etape, după cum urmează, este realizată figurativ: 1 – „realismul fortuit”, 2 – „realismul neizbutit”, 3 – „realismul intelectual”, 4 – „realismul vizual” (8,9ani).

4. imaginea mintală = imitații interiorizate, reproductive și anticipative

– statice, cinetice, de transformare;

– la nivel preoperator, imaginile mentale sunt statice, după 7/8 ani apar cele cinetice.

5. evocarea verbală – limbajul.

Stadiul preoperator debutează la 2 ani și durează până la 7/8 ani. Are următoarele caracteristici generale: egocentrismul gândirii copilului. Acesta caracterizează starea în care propriile dorințe și plăceri sunt suverane; copilul nu poate înțelege faptul că ceilalți trăiesc sentimente diferite sau gândesc diferit, de aceea el este centrat pe sine însuși, are dificultăți în a corela punctul său de vederecu al altora, proiectează propriile senzații asupra celorlalți.

Piaget distinge două tipuri de manifestare a egocentrismului: logic și ontologic.

Egocentrismul logic se referă la caracteristicile raționamentului copilului: sincretismul și transducția. Conceptul de sincretism exprimă faptul că gândirea copilului nu poate coordona detaliile ca părți ale ansamblului în formula logicii adulte (analiză și sinteză), ci conferă realității explicații confuze, este o formă de sinteză subiectivă deformată a realității. Transducția precede apariția conceptelor logice de deducție (de la general la particular) și inducție (de la particular către general), copilul procedând de la singular la singular, deoarece el asociază elemente care nu sunt legate între ele decât aparent, procedând într-o manieră aparent logică. Egocentrismul ontologic exprimă modul în care copilul percepe realitatea, ceea ce el înțelege despre mediu și despre locul său în mediu, felul în care se reprezintă pe sine [12, p.114].

DEZVOLTAREA LIMBAJULUI

La începutul acestei perioade, către vârsta de 3 ani, limbajul este în plină expansiune și au loc progresele spectaculoase privind construcția frazei.

Importante pentru învățarea limbajului sunt cel puțin trei secvențe de dezvoltare interdependente: dezvoltarea cognitivă (capacitatea de a recunoaște, identifica, discrimina și manipula), dezvoltarea capacității de a discrimina și înțelege vorbirea pe care o aude de la ceilalți din apropiere și dezvoltarea abilității de a produce sunete și succesiuni de sunete ale vorbirii care corespund din ce în ce mai exact structurilor vorbirii adulților [3, p. 47].

Volumul vocabularului crește de la un vocabular mediu de 700-800 de cuvinte la 3 ani, la 1.000 de cuvinte, la 4 ani, până la 2.500 de cuvinte, la 6 ani (W. Stern), și crește preponderența vocabularului activ față de cel pasiv.

Privitor la intonație, copilul o folosește chiar din primii ani, pentru a da frazei sensul interogativ, afirmativ sau imperativ. Intonația ascendentă sugerează o întrebare, cea descendentă un ordin, iar o intonație egală una informativă. Negarea este exprimată, de asemenea, devreme, prin cuvinte, iar de la 4 ani, integrează negația în enunț.

Între 3 și 6 ani, copilul produce fraze din ce în ce mai complexe, începe cu cele construite prin juxtapunere, apoi este achiziționată subordonarea propozițiilor și, în final, deprinderea folosirii circumstanțialelor [12, p.102].

Până spre vârsta de 5 ani se dezvoltă și limbajul intern. Limbajul intern este un limbaj interior, structurat pe baza mecanismelor vorbirii sonore, cuprinde componente auditive și vizuale, kinestezice, precum și componente eferente motorii. Vorbirea interioară are o funcție cognitivă, dar și de reglaj [13, p.266]. Dezvoltarea limbajului intern se face prin eliberarea vorbirii de legătura ei nemijlocită cu acțiunea concretă. La început, limbajul intern este mai puțin automatizat, restrângerea lui are loc în consecința activității școlare.

Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc și dezvoltarea celor mai importante funcții ale sale, și anume: funcția de comunicare, de fixare a experienței cognitive și de organizare a activității [11, p. 240].

Privitor la funcția de comunicare a limbajului, au puse în evidență conduite precoce de comunicare. Observațiile arată construirea timpurie a competențelor de comunicare prin limbaj, iar concluziile cercetătoarei se referă la exersarea precoce a funcției de comunicare a limbajului și la faptul că formele de comunicare se modifică o dată cu vârsta, în măsura în care ele sunt tributare cunoștințelor, motivațiilor, obiectivelor, care sunt, de asemenea, în dezvoltare. Examinarea mimicii și gesturilor copilului indică utilizarea acestora în scopul exprimării dorințelor, cunoștințelor și nevoilor. Cuvintele cu predominanță afectivă sunt emise în același scop, și anume, a atrage atenția asupra să, a se face ascultat, a convinge. Cu toate acestea, conținutul informativ este sărac, argumentarea apare ca fiind aproape inexistentă, iar marea mobilitate a temelor abordate de către copil antrenează o structură laxă a dialogului, care se caracterizează prin fraze întrerupte și producții eliptice. Aceste inconveniente sunt surmontate prin mimică, intonație și gesturi, care precizează întoarcerea constantă la context.

Imitația din ce în ce mai pregnantă are rolul de a dezvolta stări afective noi, iar treptat se constituie memoria afectivă. Se dezvoltă, de asemenea, capacitatea de a-și stăpâni reacțiile, cum ar fi situația când se lovește, dar reușește să nu plângă.

Apariția sentimentelor este și un indicator al dezvoltării conștiinței. Curiozitatea manifestată din plin în perioada preșcolarității mijlocii facilitează, de asemenea, dezvoltarea unor sentimente intelectuale reflectate în plăcerea de a descoperi său de a căuta.

DEZVOLTAREA PERSONALITĂȚII COPILULUI

După H. Wallon, dezvoltarea personalității copilului în perioada 3-6 ani corespunde stadiului personalismului. În cursul acestei perioade se pot distinge mai multe substadii: perioada de opoziție, de la 3 la 4 ani, perioada de grație, de la 4 la 5 ani, perioada de imitație, de la 5 la 6 ani.

Caracteristica stadiului este în continuare centripetă, copilul fiind încă centrat pe sine.

Perioada de opoziție face parte din nevoia afirmării personalității ce se naște acum. Copilul, bazându-se pe relativa independență și autonomie nou cucerită, câștigă prin opoziția față de ceilalți, conștiința de sine, ca fiind diferit de ceilalți.

Perioada de grație este cea în care eu-ul copilului tinde să se valorizeze, el caută acum aprobarea. Îi place să se dea în spectacol și se vrea seducător pentru adultul din preajmă și pentru propria să satisfacție. Este o perioadă de narcisism.

Perioada imitației corespunde momentelor când copilul consacră mult timp imitației adultului, nu doar la nivelul gesturilor, ci și la nivelul rolurilor, personajelor, atitudinilor. În perioada precedentă, imitația era aproape simultană producerii atitudinii, acum ea devine progresiv amânată, construind imitația propriu-zisă. Imitația este un concept cheie în gândirea walloniană, ea făcând legătura între inteligența situațională și inteligența discursivă [14, p.216].

1.2. Sprecificul relațiilor familiale la vârsta preșcolară și efectul acestora asupra poziției în grup a copilului

Vârsta preșcolară începe de obicei cu o fază critică exprimată prin negativisme repetate izvorâte din dificultățile trecerii de la perioada difuză a primelor impresii cu caracter fantastic, către faza conștientizării realității, a descoperirii persoanei proprii sub aspectul eului personal, a diferențelor de sex etc. Este vorba despre dialectică intensă a dezvoltării proceselor psihice care este pusă în evidență de contradicția dintre noile posibilități psihice și fizice ale copilului și formele vechi ale activității și interacțiunii lui cu cei din jur, pe de altă parte. Contradiicțile pot să nu capete în mod obligatoriu forma unor conduite deviate, mai ales dacă se folosesc metode corespunzătoare de dirijare a activității copilului. Dacă trecerea respectivă nu este ajutată la timp, ea duce la fenomene de dezadaptare și dezintegrare din cadrul relațiilor sociale tot mai largi în care copilul pătrunde la această vârstă.

Între metodele educative, în perioada preșcolarității, un loc important îl ocupă dialogul. Dificultatea rostirii noilor cuvinte în procesul de îmbogățire rapidă a vocabularului, neînsușirea suficientă a sensului cuvintelor și nici conflictele în care copilul se află pus din această cauză cu persoanele din jur, ceea ce, are ca efect producerea unor stări de irascibilitate, de plâns, de impulsivitate, de încăpățânare, crize de furii sau timiditate, fugă, deviere de conduită. Problemele educative sunt mai complicate și mai greu de soluționat în cadru vieții de familie cu un singur copil. Grija părinților în asemenea împrejurări este de a urmări comutarea dificultăților prin canalizarea inițiativei copiilor pe planul interesului pentru joc, pregătindu-i în vederea unor ocupații propriu-zise, prin transformarea formei de activitate muncă-joc, atât de necesară perioadei școlare de mai târziu. Educatorii trebuie să știe că unele manifestări patologice ale copilului au un caracter biologic și sunt tranzitorii. Astfel în locul criticii aspre, a pedepsei sau abandonării, îi vor trata cu răbdare și cu calm, ajutându-i să traverseze cât mai degajat momentele dificile ale vârstei lor. Profilaxia psihică la această etapă de vârstă se află în strânsă legătură cu canalizarea eforturilor de creștere a capacității de orientare cu privire la propria persoană, de delimitare a intereselor personale, față de interesele altora și de sporire a bagajului de cunoștințe generale. Observarea, imaginarea și reflexia sunt un scop, dar și o tehnică de a îndemna părinții.

Deoarece vârsta preșcolară se caracterizează printr-un spirit de imitare foarte dezvoltat, se impune oprirea exigenței părinților față de propriile lor atitudini spre a exercita prin aceasta totdeauna o influență pozitivă. Trebuie evitate vorbirea licențioasă, incorectitudinile în comportare, gesturile compromițătoare și tot ce ar putea duce la scăderea autorității și prestigiului personal. De asemenea, vor fi cultivate în familie bunele raporturi dintre părinți, evitându-se discuțiile sau certurile în prezența copilului.

Procedeele particulare de educație, se vor corela în funcție de cunoașterea trăsăturilor individuale și de vârstă ale copiilor fără a se ajunge la formele stereotipe, la reticențele pedagogice. Până la vârsta școlară, fondul vârstei psihice a copilului este format din sfera emoțională. Stările sale emotive se caracterizează prin iradiere rapidă, lipsă de adâncime și mari posibilități de influențare a metabolismului. Dar încă de pe la mijlocul vârstei preșcolare, emoțiile devin tot mai diferențiate, mai stabile, contribuind la dezvoltarea imaginii creatoare a copilului și la apariția simțului pentru ordine și frumos. Ele se subordoneză treptat gândirii, care se întărește către pragul vârstei școlare, cedând o bună parte din autonomia ce o avea asupra vieții psihice a copilului. Încă din perioada vârstei preșcolare întâlnim la copil manifestări și trăiri ale emoției, iubirii, geloziei, invidiei, supunere, compătimire, antipatie, manifestări cu caracter social, manifestate prin tendința de a comanda, de a lega o prietenie precum și în începuturi de jocuri colective emoții care stau la baza trăsăturilor morale ale personalității copilului de mai târziu .

V.A.Gorbaceva subliniază interesul viu al preșcolarului față de aprecierea morală a faptelor săvârșite de persoanele din jurul său, însușindu-și normele morale de comportare într-un mod superior simplei imitații.

Gh. Buhler arătase, încă de la începutul acestui secol că în preșcolaritate apar sentimente morale destul de complexe, printre care sentimentul ordinii și al datoriei, care stă la baza dezvoltării activității voluntare a copilului, contribuind astfel la formarea structurii morale a personalității sale [2].

Tulburările ivite în sfera emoțională a copilului generează adesea modificări caracteriale manifestate prin temeri, stări care nu pot fi apar uneori drept consecințe a neîncrederii sau a interdicțiilor educative ale părinților, care își întăresc ordinele lor cu elemente autoritare duse la exces, pentru a-și asigura efectul dorit, fără a aprecia însă efectele nocive mai adânci produse asupra copilului printr-o astfel de modalitate.

Tot așa, mamele care în locul sângelui rece arată îngrijorare excesivă pentru micile neplăceri ivite în viața copilului îl hipersensibilizează prin emoțiile neplăcute pe care le manifestă. Multe din manifestările cu caracter ușor obsesional, și așa întâlnite nu prea des la copil, dispar o dată cu înlăturarea situațiilor anxiogene, neimplicând totdeauna măsuri particulare pentru adaptarea copilului la realitate, mai ales atunci când el nu este un hipermotiv. Mai durabile se dovedesc manifestările de conduită născute din reacții emoționale datorită detestării sistematice sau inferiorității organice, precum și cele datorate răsfățului sau hiperprotecționismului.

În primul caz, resimțindu-se pe plan ideo-afectiv de neîncredere și lipsa de bunăvoință arătată de părinți sau de către cei din jur copilul va manifesta nesiguranță în atitudine, sfială sau timiditate chiar și în împrejurări nejustificate. El va putea să ajungă cu timpul la adoptarea unor atitudini pline de dușmănie sau la reacții antisociale grave.

În cazul al doilea răsfățul îl plasează pe copil în starea de minorat, iar în contact cu alții încearcă decepții dureroase, când aceștia nu sunt dispuși să-i recunoască rolul său \"unic \" jucat în familie. Ca urmare familia trebuie să prilejuiască afirmarea de sine a copilului încă din preșcolaritate. Familia ca factor esențial de educare socială, are obligația de a favoriza spiritul de interacțiune, diversitatea de stil în relațiile cu alții spre a suscita viața de grup, dezvoltând prietenia și achiziția principalelor virtuți sociale.

În privința metodelor de adaptare se pare că tehnica prezentării unor modele parentale constante rămâne infailibilă. Modelele se caracterizează prin capacitatea de a preveni și de a evita dificultățile inerente de natură materială sau rezultând, la fel de inerente, din relațiile socio – afective sau din conflicte intrafamiliale și de a pune la locul acestora autocontrolul, sinceritatea, precum și unitatea dintre normele familiale și valorile sociale ca modalități educative sigure, aplicabile de la cea mai fragedă vârstă. \"Suntem perfect convinși că orice formă de prevenire are o lungă etapă al cărei început propriu este în familie nu ca o absurdă pretenție de impunere indirectă, risipită în modificările sociologice care caracterizează vremurile noastre, ci prin găsirea unui nou sens și a unei noi conștiințe pedagogice.

În general, în primii 6 ani de viață ai copilului familia pune bazele trăsăturilor sale de caracter și unele manifestări negative întâlnite mai târziu în conduita copilului, își au originea în această perioadă, când ar fi putut să fie prevenite.

Dificultățile sesizate de părinți în procesul educației familiale le putem diviza în două grupe:

a) dificultăți de înțelegere a copilului;

b) dificultăți de influență/educație a copilului.

Acestea, la rîndul lor, pot fi clasificate în:

1. Dificultăți parțiale – reflectă necesitatea înțelegerii unor particularități psihologice, de vîrstă ale copilului sau a importanței corectării unor comportamente eronate, greșite. Deseori părinții formulează aceste dificultăți astfel: Nu înțeleg de ce copilul se încăpățînează…, Copilul meu se joacă prea mult…, Copilul nu ascultă…, Totul e bine la copilul meu, dar uneori este leneș… etc.

2. Dificultăți generale – pot fi reale și imaginare, părinții verbalizîndu-le prin expresii de tipul: Copilul nostru este de nedirijat…, Copilul nu ascultă pe nimeni…, Copilul este obraznic.., Nu înțeleg ce se întîmplă cu copilul…, Numai la joc se gîndește… etc.

Dacă reflectăm pe marginea problemelor educației și analizăm situații familiale concrete, depistăm cauzele apariției acestor dificultăți, observăm influența sau/și interferența a doi factori pe care convențional i-am numit:

– părinte-factor, denotă particularitățile individuale și atitudinale ale părinților, competența, cultura și eficiența lor parentală;

– copil-factor, vizează particularitățile individuale ale copilului, profilul lui psihic care, în anumite perioade de timp, este dependent de dezvoltarea biologică.

Cunoașterea și conștientizarea fiecărui factor, a detaliilor lui specifice le permite adulților să se perceapă mult mai bine pe sine și pe copilul lor, să-și perfecționeze permanent competențele privind educația copilului în familie, dirijarea propriei personalități, organizarea și respectarea unui stil sănătos de viață.

Dezvoltarea psihică a copilului se sprijină pe ereditate, își extrage conținutul din sursele furnizate de mediul sociocultural și este canalizată de educație; aceasta nu este liniară, uniformă, continuă, ci polimorfă și discontinuă. Dezvoltarea psihică depinde de variabila timp; aceasta decurge ca o succesiune de faze, etape, stadii în care echilibrul alternează cu dezechilibrul, iar perioadele de transformare psihică, sub formă de explozie sau criză, sînt urmate de perioade calme, relativ liniștite.

Pe acest fundal de metamorfoze necontenite putem detecta un anumit tablou psihocomportamental asemănător la toți copiii, care se încadrează în anumite limite de vîrstă – stadii de dezvoltare psihică. Trecerea de la o etapă de vîrstă la alta este legată de schimbarea activității dominante. Pentru a reactualiza unele aspecte ale culturii familiale, vom analiza concludent stadiile dezvoltării psihice a copilului.

Organizarea structurilor psihocomportamentale, integrarea mai eficientă în mediul social constituie premise importante pentru începutul școlarității. Activitatea dominantă rămîne jocul de rol, se profilează tendința spre activități sociale cu caracter etic și cognitiv.

Achizițiile, pe care conștiința de sine le-a înregistrat pe parcursul primului an de existență, vor genera la vîrsta fragedă un salt calitativ, manifestîndu-se în conduita copilului la vîrsta preșcolară. Eul copilului dobîndește forme de exprimare pentru toate cele trei aspecte:

– eul corporal (copilul își cunoaște părțile corpului, capătă controlul sfincterian etc.);

– eul spiritual (se schițează primele dorințe, interese; antepreșcolarul consideră că experiența sa cognitivă este singura adevărată);

– eul social (copilul antepreșcolar respectă unele reguli elementare de conduită civilizată).

Dacă analizăm minuțios relațiile noastre cu copilul de această vîrstă, înțelegem că rădăcinile multor conflicte le aflăm aici. În acest context, prezentăm greșelile caracteristice comise de părinți în comunicarea cu copilul de vîrstă preșcolară:

– nu luăm în seamă eul copilului;

– nu întotdeauna răspundem la întrebările acestuia;

– dezaprobăm curiozitatea manifestată;

– nu ne jucăm cu el;

– nu-l includem la timp în colectivul de copii;

– nu-i susținem interesul pentru lectură (mai întîi contemplarea ilustrațiilor, apoi citirea de către adult etc.).

Pe fondul dezvoltării psihice generale, viața afectivă a copilului se diversifică și se nuanțează. Atunci cînd este certat de adulți, acesta trăiește un sentiment de abandon și tristețe, plînge, face capricii.

Anxietatea este prezentă în gama de stări afective ale micuțului. Sursele ei sînt dintre cele mai diverse: separarea de părinți (mai ales de mamă), teama de pedeapsă, comunicarea cu o persoană străină, situații necunoscute. Datorită reprezentărilor explorate deseori greșit de părinți apare teama de personaje imaginare: Baba-Cloanța, Zmeul rău, piticii răzbunători etc. Prezența persoanelor străine este anxiogenă, declanșindu-i timiditate, reacții de agresivitate. Dacă inițial are o atitudine negativă față de ele, după o anumită perioadă de familiarizare, copilul devine acaparant, copleșindu-le cu atenție. O serie de cercetări interculturale au evidențiat că „teama față de străini are un caracter universal la copilul mic, indiferent de coordonatele spațio-temporale din care provine acesta” [1;2 3; 4; 6]. Fenomenul apare încă de la vîrstă de 6 luni, între 8-12 luni înregistrează un puseu, dar uneori se conservă pînă la 4-5 ani.

Familia, ca factor educațional, își lasă amprenta decisivă în fazele de început ale ontogenezei. De modul în care influențează dezvoltarea copilului în primii ani de viață depinde comportamentul sociorelațional al viitorului adult. De aici și necesitatea, acut sesizată astăzi în societate, de educație a părinților, de eficientizare a relațiilor familiale, de valorizare a parteneriatului educativ. Părinții și ceilalți actori care contribuie la educarea copiilor, trebuie să mediteze asupra responsabilității ce le revine în formarea personalității acestora, familia fiind cea dintîi școală în care copiii învață să se comporte în viață și societate.

Formula educativă optimă pentru orice vîrstă este familia nucleară formată din mamă, tată, copil, la care se adaugă și un climat armonios, deoarece, așa cum sesizează W. Stekel, „oamenii nefericiți nu au dreptul de a avea copii” [10].

Vîrsta preșcolară reprezintă următoarea etapă de valorizare a jocului în viața copilului. Ea aduce cu sine o avalanșă de schimbări în planul dezvoltării anatomofiziologice, psihice, intelectuale și morale a copilului, asigurînd consolidarea experienței comportamentale. Deși mulți copii încep a frecventa grădinița începînd cu vîrsta de 3 ani, părinții continuă să rămînă responsabili de formarea habitusului lor primar. Dorind a fi eficienți, ei își completează și perfecționează cunoștințele și competențele cu privire la educația copiilor și armonizarea relațiilor familiale, aplică strategii și metode de influențare adecvate vîrstei, genului, particularităților de personalitate, situației concrete, conduita lor urmînd să corespundă normelor moral-etice, să stimuleze acțiunile și faptele pozitive ale copilului.

Jocul continuă a fi activitatea dominantă a preșcolarului, dar, treptat (spre 6-7 ani), acesta corelează tot mai mult cu obiectivele de ordin instructiv. Adulții își diversifică conduitele: ei conversează, dirijează, îndrumă, controlează, exersează, aprobă sau dezaprobă copilul.

În scopul precizării elementelor constitutive ale culturii familiale, am decis să concretizăm funcțiile părinților, să analizăm acțiunile și influențele acestora în corelație cu esența, posibilitățile înțelegerii copilului și a lumii lui interioare. În această ordine de idei, ținem să menționăm că, în cadrul familiei, părinții realizează următoarele funcții:

· creează condiții optimale pentru creșterea și educația copilului;

· asigură satisfacerea necesităților copilului;

· modelează copilul, orientîndu-l spre un stil de viață sănătos ;

· asigură respectarea drepturilor copilului, securitatea și integrarea lui socială.

Părinții educă prin intermediul acțiunilor și influențelor. Acțiunile ce au un scop, un instrumentar și un plan special și sînt orientate spre formarea copilului, pot fi definite ca acțiuni educative. Acestea, de regulă, sînt gîndite de agenții educației familiale. Acțiunile educative reprezintă un element important, conștient al educației, pe cînd influențele reflectă tradiția, cultura relațiilor intrafamiliale, inteligența, competența părinților. De obicei, influențele predomină și dacă nu-și propun să analizeze conduita și starea de lucruri privind educația copiilor, adulții nu le conștientizează. În literatura de specialitate influențele educative sînt asociate cu o mulțime de săgeți, pe care părinții le aplică diferit, uneori reușit, alteori mai puțin reușit sau nereușit.

Analizînd natura și esența jocului în contextul educației familiale, am stabilit că acțiunile și influențele părinților în procesul acestei activități devin mult mai eficiente. Organizarea și desfășurarea jocului îi obligă să reflecteze asupra acțiunilor și influențelor preconizate, corelîndu-le cu așteptările și lumea interioară a copilului.

Prezentăm două instrumente teoretice care vor ajuta părinții în selectarea jocului și asimilarea culturii desfășurării acestuia, în crearea optimului familial pentru dezvoltarea copilului prin joc.

Astfel, Scala așteptărilor copilului, pe care am numit-o și Scărița dispoziției (Figura 1), conține un ansamblu de nuanțe afective și etice datorită cărora adulții pot aprecia dispoziția, dorințele și expectanțele micuțului [6].

Figura 1. Scala așteptărilor copilului

Relațiile familiale au un impact major asupra dezvoltării affective a copilului. Constanța atitudinilor, frecvența interacțiunilor și calitatealor contribuie în primul rând la acest proces. Atașamentele afective ale copilului mic se transformă în relațiile afective stabile, consistente și de durată. Interrelațiile din triunghiul copil-mamă-tată plămădesc matrițele afectivității pentru întreaga viață [5.p.177].

Ca o concluzie, putem spune că dezvoltarea afectivă a copilului în această perioadă este dependentă de calitatea relațiilor pe care copilul le stabilește cu adulții din mediul său, aceasta fiind o perioadă de maximă receptivitate emoțională.

2. STUDIUL PRACTIC AL RELAȚIEI DINTRE CALITATEA RELAȚIILOR FAMILIALE ȘI POZIȚIONAREA ÎN GRUP A PREȘCOLARULUI

2.1 Metodologia cercetării

Perioada copilăriei este începutul de drum al fiecărui adult, care trece prin această etapă a vieții, unde se stabilesc premisele viitorului. Dezvoltarea normală presupune parcurgerea mai multor etape, fiecare dintre acestea aducând cu sine achiziții importante în domeniul intelectual și afectiv, dar și numeroase conflicte și tensiuni.

Atunci când copilul are un mediu stabil de dezvoltare și primește suportul de care are nevoie, toate acestea probleme sânt depășite cu bine. În alte situații, conflictele și tensiunile se mențin, se intesifică. Pentru a afla cauza acestora, va trebui să îl determinăm pe copil să ne dezvăluie sentimentele sale cele mai profunde în relațiile cu părinții, frați, bunici, educatori, copiii din grupă.

În acest scop voi utiliza mai multe metode și tehnici de cercetare, cum ar fi testul „Desenul familiei”, „Pomul cu omuleț”.

„Desenul familiei” este folosit pentru aflarea relațiilor pe care copilul le are cu membrii familiei, precum și sentimentele reale pe care acesta le simte față de cei apropiați. De asemenea desenul mai arată și modul în care copilul este afectat de relațiile dintre ceilalți membrii ai familiei.Prin acest act de creație, copiii transmit mesaje și explicații pe care nu le pot exprima verbal. Ei utilizează desenul de la vârste foarte fragede, ca pe un joc. În acest fel, sunt manifestate emoțiile, dorințele, dar și frustările sau stările de neliniște ale micilor artiști. Interpretarea simbolurilor care apar în desenele familiei copiilor ne poate ghida spre identificarea relațiilor lor cu membrii grupului familial și a sentimentelor pe care le au față de aceștia [].

Pentru a putea efectua acest test, copilului i se vor da creioane, o foaie de hartie si va fi rugat sa deseneze membrii familiei. Nu va fi grabit pentru terminarea desenului, din contra va anunta el singur cand acesta este gata. Important este ca sa numeasca fiecare membru al familiei.

Analizînd desenul după metoda Corman, copilul care se simte emoțional favorabil în familie va desena-o completă. Uneori copiii micșorează componența familiei, „uitînd” să deseneze acele persoane cu care s-a format relații conflictuale. Nedesenîndu-le, copilul parcă evită emoțiile negative legate de anumite persoane din familie. De cele mai multe ori în desene lipsesc frații sau surorile, ceea ce ar semnifica o situație de concurență. Astfel copilul „Monopolizează” simbolic insuficienta dragoste și atenție din partea părinților. Adresîndu-le unele întrebări, cum ar fi De ce nu l-ai desenat și pe fratele tău? Răspunsul copiilor au fost: Pentru că nu mai e loc pe foaie sau Am uitat să-l desenez.

Am întîlnit desene în care copilul nu s-a desenat pe sine ori s-a desenat fără membrii familiei. În ambele cazuri copilul nu este inclus în componența familiei, ceea ce exprimă absența sentimentelor, comunicării. În cazul în care propria figură este de dimensiuni mici, schematică, cu cilori corespunzătoare fonului perceptiv negativ, atunci se presupune sentimentul respingerii, frică.

Amplasarea membrilor familiei. Ea indică unele particularități psihologice de relații în familie.

Coeziunea familială, desenarea persoanelor ce se țin de mîini, includerea lor într-o activitate comună sînt indicii bunăstării psihologice, percepție a integrației familiei. Desenele cu personaje separate indică nivelul inferior al legăturilor emoționale. În caz că copilul desenează figurile într-un spațiu limitat: barcă, mașină, căsuță, poate semnifica încrederea copilului de a uni familia.

Analiza particularităților figurilor desenate. Relațiile emoționale pozitive sînt redate prin mai multe detalii de decorațiuni, culor și din contra, atitudinile negative față de personaj sînt redate schematic, nefinisat. Desenarea figurii fără unele părți ale corpului indică și unele tendințe agresive față de această persoană. În cazul în care figurile sînt desenate pe întreaga suprafață a foii vorbesc despre copii impulsivi, încrezuți, cu tendințe de dominare. Copiii anxioși desenează figuri foarte mici.

Particularități de desenare a unor părți ale corpului. Părțile corpului sînt legate de anumite sfere ale activității. Ele sînt mijloace de control , de mișcare și pot avea un conținut semnificativ. Dacă copilul se desenează cu mîinile-n sus, degete lungi aceste reflectă dorințe agresive sau dorința de a fi puternic, de a domona. Mai ales la mîinile agresive se alătură și umerii lați, și alte simboluri ale puterii. Dacă copiii omit unele părți ale capului: ochii, gura, acestea reprezintă un indice al dereglării comunicării, izolarea, autismul. Omiterea capului, hașurarea feței, indică asupra unor conflicte cu persoana respectivă.

Analiza procesului desenării. Copiii care încep desenul cu diferite obiecte, linii, mobilă, soare și doar la sfîrșit încep să deseneze figura, manifestă reacții de apărare cu ajutorul cărora copilul îndepărtează în timp îndeplinirea sarcinii neplăcute. Acest comportament poate fi observat la copiiii cu situația familială nefavorabilă.

Reîntoarcerea la desenarea unuia și aceluiași personaj poate indica retrăiri dominante legate de acesta. Ștersăturile persoanei desenate pot fi legate atît de emoțiile pozitive, cît și de cele negative în raport cu acest personaj. Dacă ștersăturile și desenarea din nou n-au dus la o prezentare grafică mai bună, putem face concluzia despre atitudini conflictuale față de acest mambru a familiei.

Personajul cel mai atrăgător. Dacă un asemenea personaj este prezent pe desen, el poate fi identificat după următoarele criterii:

Persoana cea mai semnificativă este desenată prima din partea stîngă pe prim plan;

Este mai înaltă și mai voluminoasă decît alte persoane;

Este efectuată cu mai multă dragoste, fiecare detaliu este finisat;

Celelalte figuri sînt orientate spre el.

Persoana cea mai apropiată poate fi recunoscută după îmbrăcăminte, care o deosebește de ceilalți membri ai familiei, dar asemănătoare cu îmbrăcămintea persoanei cu care se identifică copilul. De obicei, acesta este unul din frate sau soră cu care subiectul examinat are realații bune.

Personajul mai puțin atrăgător. Este persoana mai puțin valoaroasă, pe desen, este cea mai mică dintre toate, desenată ultima, se află la distanță de alte figuri și este parcă uitată de toți. Poate fi tăiată cu creionul sau ștearsă cu radiera.

Relațiile dintre personaje. Se are în vedere dacă există legătură între ceea ce a desenat copilul și viața reală a familiei. Dacă, de exemplu, personajele se țin de mîini, sau invers, stau cu spatele unul la altul, aceasta poate să corespundă sau să contrazică situației reale din familie. Dacă 2 persoane sînt situate alături, aceasta ar reprezenta o apropiere deosebită între persoane, care este semnificativă pentru copil și care poate corespunde sau nu realității. Dacă un personaj este îndepărtat pe desen de alte figuri, aceasta poate semnifica o distanță pe care copilul o observă în viață și o menționează.

Uneori copilul se desenează mai detaliat decît pe părinți. Aceste desene evidențiază atitudinea copilului față de sine ca față de o persoană importantă, ceea ce semnifică că părinții fiind nesatisfăcuți puțin de propria persoană, de sine, de viață, de lumea înconjurătoare și încearcă să-și realizeze speranțele prin propriul copil.

Figura foarte mică, plăpîndă, înconjurată de părinții copilului poate exprima neajutorarea acestuia, necesitatea de a primi îngrijire. Aceasta se poate explica prin faptul că copilul s-a obișnuit să fie supravegheat, simțindu-se slab, manipulînd părinții, cerînd de la ei ajutor și atenție.

Copilul poate adăuga persoane și animale, pentru a umplea golul pe care-l simte în viața reală. Astfel, copilul unic deseori include în desenul său verișori, cîini, pisici, ceea ce exprimă insuficiența unei comunicări apropiate cu alți copii și necesitatea de a avea un prieten de joacă cu care ar putea să comunice de la egal la egal.

Figura unui om, desenată alături de cea a tatălui, ne demonstrează că există un sentiment puternic de rivalitate și dorința copilului de a ocupa un loc la fel de sigur și autoritar în familie ca și tata [].

Părinții. De obicei părinții sînt desenați în perechi: tata mai sus și în stînga, mama mai jos și în dreapata, după care urmează alte figuri în ordinea semnificației acestora. Copilul care trăiește cu unul dintre părinți dar care îi desenează împreună exprimă dorința ca unirea lor să se restabilească. Dacă copilul desenează un singur părinte cu care trăiește, asta înseamnă că el este de acărd cu situația reală la care deja s-a adaptat mai mult sau puțin.

Dacă copilul are impresia despre unul dintre părinți ca o persoană dominatoare, agresivă, ce îl sperie, el o desenează mai mare în comparație cu alți membri ai familiei, fiind completată de mîini mari sau invers, părintele slab, neluat în considerație, este desenat cu mîini mici sau fără mîini.

Existența sau absența unui membru al familiei. Absența membrilor familiei înseamnă că copilul parcă îl refuză pe acesta, pentru că amintirile despre el sînt legate de ceva neplăcut, sentimente negative, de aceea copilul evită această temă.

Absența propriei figuri apare la copiii cu simțul inferiorității sau la cei cu absemța sentimentului de comunicare, sînt nemulțumiți de criticile părintești, ceea ce este nefavorabil pentru copil și contribuie la micșorarea respectului față de sine, autostimei, voinței de a realiza.

Uneori copilul se desenează ultimul, aceasta nu este o modestie, ci un statut micșorat. Aceste observări ne apropie de problema stării anxioase. Aceasta îl determină pe copil să se deseneze sub forma unui personaj puțin valoros, care se află înconjurat de animale carnivore [].

Mișcarea. Cnd în imagine apar persoane jucîndu-se cu mingea putem deduce că copilul recunoaște existența dintre acestea. Dacă mingea se află între două sau mai multe persoane aceasta semnifică echilibrul dargostei și competiției. Dacă mingea este desenată lîngă capul uneui personaj, copilul recunoaște rolul decisiv al acestuia în dinamica vieții familiale. Mingea lîngă piciorul unei persoane denotă energia rivalității în familie, care este împărțită neuniform și copilul percepe rolul acestui personaj ca neadecvat.

Desenarea obiectelor periculoase pentru viață, arme , foarfece, cuțite indică agresivitate și probleme ale rivalității.

Maniera desenării. Maniera înseamnă modalitatea copilului de a se folosi de foaia de hîrtie. Copilul care se simte nesigur exprimă acestă nesiguranță printr-o tehnică simplă: sub toate figurile trasează o linie, ceea ce exprimă instabilitatea relațiilor emoționale în familie.

Liniile, norii, ploaia în partea de sus a foii, mărturisesc despre anxietate și frică, de prezența unui pericol ce-l amenință.

Dacă copilul îndoaie foaia în cîteva părți pentru a împărți numărul persoanelor pe care are de gînd să le deseneze, aceasta este indicile anxietății și neliniștii.

Simbolurile. Sursele luminii și căldurii – focul, becuri, lumînări – este exprimarea dorinței copilului de a avea învățător, un om care să-l conducă prin viață, necesitatea de căldură, dragoste.

Glodul, murdăria indică neliniștea interioară a copilului din cauza unor momente neplăcute (sentimentul de rușine și nevinovăție).

Apa, gheața, ploaia, stelele, frigiderul – tot ce e rece sînt indici ai dispoziției depresive în momentul actual.

Simbolurile rivalității. Jocurile sportive și a utilajelor care se referă la sport, pisică și cîine, mai ales dacă se joacă, fluturașii și florile semnifică liniștea, relaxarea reală sau dorită. Balonașele și zmeii în zbor , din contra, semnifică senzația presiunii pe care copilul încearcă s-o înlăture.

Patul copilului sau cușca cîinelui înseamnă agresivitate față de frații mai mici. Agresivitatea în desen mai poate fi exprimată prin tobă, armament, ciocan, greblă, animale sălbatice.

Semnele de circulație semnifică reținerea emoțiilor, supunerea față de regulile de circulație. Simbolurile puterii și amenințării sînt exprimate prin mătură, aspirator, tren, camioane, excavatoare, macara.

După realizarea desenului copiilor li se propune să răspundă la următoarele întrebări:

Cine-i cel mai simpatic (mai puțin simpatic)pe acest desen?

Cine ar putea fi prietenul tău?

De cine ai frică mai mult?

Cine-i cel mai fericit (nefericit) pe acest desen. De ce?

Ce nu-ți place în acest desen?

Dacă ai desena din nou, ce schimbări ai face?

Întitulează-ți desenul.

Numește membrii familiei tale.

Ce activitate îndeplinești împreună cu părinții tăi?[].

Există mai multe întrebări, dar, deoarece am activat în domeniul preșcolar, am considerat că acestea vor fi suficient pentru acești copiii.

Analiza cantitativă: Testul poate fi interpretat în baza următoarelor simptomocomplexe ale situației familiale:

Tabelul 1. Cheia pentru interpretarea cantitativă a ”Desenului familiei”

O altă metodă care ajută la studierea aspectelor sociale și psihologice a copiilor este „Pomul cu omuleți”, autorul ei fiind J.Lampen, adaptată de L.P. Ponomarenco.

Această tehnică are drept scop, în sens larg, de a identifica nivelul socio-psihologic de adaptare și poziția persoanei într-un grup social. Ea se realizează în două etape. În prima etapă copiii se apreciază la momentul actual, reeșind din condițiile grupului. În etapa a doua copiii aleg acel ,,omuleț” și locul pe care ar dori să fie.

Desfășurarea metodei.

Copiii privesc cu atenție imaginea de pe foaie, ude este desenat un pom avînd pe și sub el silueta unor omuleți îndeplinind acțiuni preferate. După care copiii sînt încurajați să deseneze cu maro trunchiul și ramurile pomului. Totodadă, să privească cu atenție la fiecare omuleț. Cu creionul de culoarea roșie colorează omulețul care îi amintește mai mult de sine și locul unde se vede copilul la moment. Apoi ia un creion de culoarea verde și colorează acel omuleț care ar dori să fie și alege locul unde ar dori să stea.

Interpretarea rezultatelor are loc în baza poziției și omului ales de copil care identifică situația sau poziționarea reală a copilului în grup. Rezultatele de aplicare în practică a acesor teste se compară cu rezultatele în urma observărilor duse asupra comportamentelor, conversațiilor atît cu părinții cît și cu copiii.

Pentru o explicație mai eficientă omulelilor li se atribuie cîte un număr:

№ 1, 3, 6, 7 – este caracterizat prin depășirea obstacolelor.

№ 2, 11, 12, 18, 19 – este prietenos, comunicabil.

№ 4 – stabilitate (dorința de a avea rezultate bune, fără să întămpine greutăți).

№ 5 – oboseală, slăbiciune, timiditate, o mică rezervă de putere.

№ 9 – motivat pentru distracție.

№ 13, 21 – alienare, izolare, anxietate.

№ 8 – detașare de la procesul de învățămînt, de retragere în interiorul său.

№ 10, 15 – condiții confortabile, adaptare normală.

№ 14 – stare de criză, intră în abis (adînc).

№ 20 – are stimă mare de sine și se consideră lider.

Trebuie de remarcat faptul că copiii nu înțeleg întotdeauna poziția numărului 16, "om care poartă numărul 17 în spate”. Ei mai degrabă văd o persoană sprijinită și susținută de alții [].

2. 2. Rezultatele analizei desenelor copiilor

2.2.1. Analiza cantitativă a datelor obținute la testul ”Desenul familiei”

Tabelul 2. Datele descriptive din desenele copiilor

Tabelul 3. Datele descriptive din desenele copiilor

2.2.2. Prezentarea studiilor de caz în baza testului ” Desenul familiei”

Profil de personalitate:

Pacient: Artiom S. (6 ani) (cu comportamnet bun)

Amplasarea membrilor familiei. Figurile sunt desenate aprope unu de altul (mînă la mînă), ce semnifică bunăstarea emoțională a copilului care e determinată de exprimarea a emoțiilor pozitive ale membrilor familiei, gradul lor de proximitate.

Analiza particularităților figurilor desenate. Relațiile emoționale sunt favorabile pentru copil, asta ne vorbeste detaliile de decorațiune (copac, soare).

Particularități de desenare a unor părți ale corpului. Particularitățile parților corpului a membrilor familiei corespund normelor.

Analiza procesului desenării. Copilul a început desenul cu membrii familiei, și anume începând de la sine și desenânduse un pic mai detaliat față de restu personajelor, asta proiectează atitudinea față de sine, ca find una importantă fată de restu membrilor a femiliei. Ștersătura a unui mebru a familiei și desenatea lui din nou, și anume a memei, exprimă emoțile pozitive în cazul dat, din spusele copilului nu i s-a primti din prima dată să facă așa cum a dorit, așa că din a doua încrecare i sa reușit și a facut siluaeta mamei mai reușită.

Personajul cel mai atrăgător. Personajul cel mai atrăgător este “ Mama”. Îmbrăcămintea o deosebește de ceilalți membrii a familiei. Este efectută cu mai multă dragoste decât restu figurilor care sunt orientate spre ea.

Personajul mai puțin atrăgător. În principiu el lipsește, doar că pacientul nu era satisfacut de propria figură în desen.

Relațiile dintre personaje. Corespunde situației reale din familie, personajii desenului stau mână la mână. Copilul sa desenat un pic mai detaliat decât pe părinți. Aceste desene evidențiază atitudinea copilului față de sine ca față de o persoană importantă, ceea ce semnifică că părinții fiind nesatisfăcuți puțin de propria persoană, sau vrând să acorde un viitor mai bun fată de acel pe care l-au avut ei în viață; și încearcă să-și realizeze speranțele prin propriul copil.

Părinții. Părinții pe desen contactează unul cu celălalt, ținânduse de mâini, aceasta înseamnă că în viață, între aceștia există un contact psihologic apropiat.

Existența sau absența unui membru al familiei. În acest desen sunt prezenți toti membrii a familiei.

Mișcarea. Personajii pe desn se află în mișcare, și anume la o primblare, asta reprezintă cât e de unită familia copilului.

Maniera desenării. Copilul a adăugat niște elemente decorative, care nu au nici un aspec negativ.

Simbolurile. Soarele exprimă dorința copilului de a avea învățător, un om care să-l conducă prin viață, necesitatea de căldură, dragoste.

Simbolurile rivalității. Lipsește în desen.

Concluzie. Atmosfera în familie este favorabilă pentru copil, mebri familiei sunt într-un contact psihologic apropiat. Dintre toți membrii familei sale, copilul este mai mult apropiat cu mama, cum și a menționat pacientul, privindo pe mama ca cel mai pozitiv memru al familiei lui.

În grupă copilul are un comportament adecvac, este mereu bine dispus, comunicabil și activ.

Profil de personalitate:

Pacient: Sofica D. (6 ani) (cu comportament bun)

Amplasarea membrilor familiei. Figurile sunt desenate aprope unu de altul, îndeplinind o activitate comună (o zi la primblare) ce semnifică bunăstarea psihologică ca una favorabilă pentru copil; percepție a integrației familiei

Analiza particularităților figurilor desenate. Relațiile emoționale sunt pozitive după desenul copilului, acest lucru ne vorbeste detaliile de decorațiune (copaci, soare ) și gama de locuri calde și vii.

Particularități de desenare a unor părți ale corpului. Particularitățile parților corpului a membrilor familiei corespund normelor.

Analiza procesului desenării. Pacientul a început desenul cu membrii familiei, și anume începând de la tatăl său desenândul un pic mai detaliat față de restu personajelor, asta proiectează atitudinea față de personaj ca find una importantă fată de restu membrilor a femiliei.

Personajul cel mai atrăgător. Personajul cel mai atrăgător este “Tata”. Îmbrăcămintea îl deosebește de ceilalți membrii a familiei. Este efectută cu mai multă dragoste, fiecare detaliu este finisat; mai înaltă și mai voluminos decît alte persoane.

Personajul mai puțin atrăgător. În principiu el lipsește, doar că pacienta a remarcat că nu-i place că “Mama” o ceartă.

Relațiile dintre personaje. Corespunde situației reale din familie, personajii desenului aflânduse unul lângă altul îndeplinind o activitate comună și anume aflânduse la o primblare. Figura mică, înconjurată de părinții copilului poate exprima neajutorarea acestuia, necesitatea de a primi îngrijire. Aceasta se poate explica prin faptul că copilul s-a obișnuit să fie supravegheat, simțindu-se slab, manipulînd părinții, cerînd de la ei ajutor și atenție.

Părinții. Figura copilului desparte figurile părinților, acest aspect poate fi interpretat drept dorința copilului de a se afla cu părintele de sex opus.

Existența sau absența unui membru al familiei. În acest desen sunt prezenți toti membrii a familiei.

Mișcarea. Personajii pe desen se află în mișcare, și anume la o primblare, asta reprezintă cât e de unita familia copilului.

Maniera desenării. Copilul a adăugat niște elemente decorativem o linie, norii în partea de sus a foii, mărturisesc despre frică, de prezența unui pericol ce-l amenință.

Simbolurile. Soarele exprimă dorința copilului de a avea învățător, un om care să-l conducă prin viață, necesitatea de căldură, dragoste.

Simbolurile rivalității. Balonașele în zbor, semnifică senzația presiunii pe care copilul încearcă s-o înlăture.

Concluzie. Atmosfera în familie este favorabilă pentru copil, mebri familiei sunt într-un contact psihologic apropiat. Doar că pe copil ceva îl deranjează, prezintă o senzație de presiune pe care copilul încearcă s-o înlăture.

În grupă copilul are un comportament adecvac, este mereu bine dispus, comunicabil și activ.

Profil de personalitate:

Pacient: Sergiu P. (7 ani) (Cu comportament rau)

Amplasarea membrilor familiei. Figurile sunt un pic izolate una de alta, înafară de pacientul și fratele său care sunt alături unul de altul. Figurile desenate izolat care nu intră în contact unele cu altele demonstrează că pacientul este o persoană rațională. Dar apropiera copilului cu fratele său dă dovadă de o legătura mai apropiată între acestea două figuri.

Analiza particularităților figurilor desenate. Relațiile emoționale sunt pozitive din analiza desenului a copilui, asta ne vorbeste și cîteva detaliile de decorațiune (copac, soare).

Particularități de desenare a unor părți ale corpului. Particularitățile parților corpului a membrilor familiei corespund normelor.

Analiza procesului desenării. Pacientul a început desenul cu membrii familiei, și anume începând de la fratele său mai mic considerândul ca find ca fiind o persoană unică și importantă fată de restu membrilor a femiliei.

Personajul cel mai atrăgător.Personajul cel mai atrăgător este “Maxim” – fratele mai mic. Îmbrăcămintea îl deosebește de ceilalți membrii a familiei. Este efectută cu mai multă dragoste decât restu figurilor care sunt orientate spre el.

Personajul mai puțin atrăgător. În principiu el lipsește, doar că pacientul a remarcat că mai puțin îi este palcut “Tata”, din motiv că îl ceartă.

Relațiile dintre personaje. Corespunde situației reale din familie. Copilul sa desenează mai detaliat decît pe părinți. Aceasta evidențiază atitudinea copilului față de sine ca față de o persoană importantă, ceea ce semnifică că părinții fiind nesatisfăcuți puțin de propria persoană, de sine, de viață, de lumea înconjurătoare și încearcă să-și realizeze speranțele prin propriul copil. Figura fratelui și autorului desenului sunt denesate un pic mai jos, înconjurată de părinții copilul exprima neajutorarea acestuia, necesitatea de a primi îngrijire. Aceasta se poate explica prin faptul că copilul s-a obișnuit să fie supravegheat, simțindu-se slab, manipulînd părinții, cerând de la ei ajutor și atenție.

Părinții. Prin desenarea izolată a figurilor părinților copilul exprimă dorințele sale inconștiente. Sau tensiunea care există intre părinți.

Existența sau absența unui membru al familiei. În acest desen sunt prezenți toti membrii a familiei.

Mișcarea. Personajii pe desn se află în mișcare, și anume la o primblare, doar că copilul sa desent pe el și pe fratele său in față iar parinții mai in spate separati de parcă ii supraveghiază, atenționând cu aceasta relațiile bune dintre el și frate, și inver relațiile parinților care sunt distanțiați unu față de altu sennifică relațiile ne favorabile dintre ei.

Maniera desenării. Copilul a adăugat niște elemente decorative, care nu au nici un aspec negativ (copac, soare).

Simbolurile. Soarele exprimă dorința copilului de a avea învățător, un om care să-l conducă prin viață, necesitatea de căldură, dragoste.

Simbolurile rivalității. Balonașele în zbor, semnifică senzația presiunii pe care copilul încearcă s-o înlăture.

Concluzie. Atmosfera în familie nu este prea favorabilă pentru copil, în desen copilul ia facut pe parinți distanțiați, asta semnifică tensiunea intre ei, pe care o vede si copilul, dar în schimb relațiile copilului cu fratele său “Maxim”, sunt bune.

În grupă copilul manifenstă un comportament impulsiv, și ii deranjeaza mereu pe alți copii din grupă, numindule cu cuvinte neplăcute pentru aceștia, lovindule; nu este ascultător și nu prea se include în activitățile didactice.

Profil de personalitate:

Pacient: Adrian M. (6 ani) (cu comportament nu prea bun)

Amplasarea membrilor familiei. Figurile deplasate unul de altul, bunicul ce sa află dupa o barieră aceasta find un copac. Personajele separate indică nivelul inferior al legăturilor emoționale.

Analiza particularităților figurilor desenate. Relațiile emoționale nu sunt unele din celea plăcute, din motivul că figurile de pe desen sunt redate schematic, nefinisat demonstrând atitudinile negative față de personaj. Desenarea figurilor fără de unele părți ale corpului indică și unele tendințe agresive față de această persoane.

Particularități de desenare a unor părți ale corpului. Copilul a omis unele părți ale capului: ochii, gura, acestea reprezintă un indice al dereglării comunicării, izolarea, autismul. Omiterea capului, hașurarea feței, indică asupra unor conflicte cu persoanele respective, adică a tuturor memrilor familiei.

Analiza procesului desenării. Pacientul a început desenul cu membrii familiei, și anume începând de la tatăl său desenândulul mai detaliat față de restu personajelor, manifestând astfel atiduninea fată de acest personaj find una importantă fată de restu membrilor a femiliei.

Personajul cel mai atrăgător.Personajul cel mai atrăgător este “Tata”. Îmbrăcămintea o deosebește de ceilalți membrii a familiei. Este desenta mai detaliat și desenândui totea părtile a corpului fată de restul membriulor familiei.

Personajul mai puțin atrăgător. Este “Bunicul” , se află la distanță de alte figuri și este parcă uitată de toți. Este tăiată și ștearsă cu radiera, în plus persită si bariera dintre bunel si restu figurilor din desen, cest rol i se datorează copacului.

Relațiile dintre personaje. Fratele „Todor” și „Tatăl” sunt desenate alături, aceasta ar reprezinta o apropiere deosebită între persoane, apropiere care este semnificativă pentru copil și care poate corespunde sau nu realității. Bunicul care este îndepărtat pe desen de alte figuri, aceasta poate semnifica o distanță pe care copilul o observă în viață și o menționează.

Părinții. În desen este rezent doar un parinte, și anume „Tata” .

Existența sau absența unui membru al familiei. Absența Mamei pe desen înseamnă că copilul parcă o refuză pe acesta, pentru că amintirile despre ea sînt legate de ceva neplăcut, sentimente negative, de aceea copilul evită această temă.

Absența propriei figuri semnifică simțul inferiorității acestuia și absența sentimentului de comunicare, este nemulțumit de criticile părintești, ceea ce este nefavorabil pentru copil și contribuie la micșorarea respectului față de sine, autostimei, voinței de a realiza.

Mișcarea. Personajii nu sunt implicașți în nici o activitate.

Maniera desenării. Copilul a adăugat niște elemente decorative, care nu au nici un aspec negativ.

Simbolurile. Lipsește în desen.

Simbolurile rivalității. Lipsește în desen.

Concluzie. Atmosfera în familie nu este bună. Absența Mamei pe desen care semnifică că copilul parcă o refuză pe acesta, pentru că amintirile despre ea sînt legate de ceva neplăcut, sentimente negative. Absența propriei figuri semnifică simțul inferiorității acestuia și absența sentimentului de comunicare, este nemulțumit de criticile părintești, ceea ce este nefavorabil pentru copil și contribuie la micșorarea respectului față de sine, autostimei, voinței de a realiza.

Copilul a omis unele părți ale capului: ochii, gura, acestea reprezintă un indice al dereglării comunicării, izolarea, autismul. Hașurarea personajelor, indică asupra unor conflicte cu persoanele respective, adică a tuturor memrilor familiei.

În grupă copilul are un comportament adecvac, dar este izolat un pic de restu copiilor, încearcă să interacționeze cu copii din grupă dar nu tot deuna este auzit, sau copii nu prea ii acordă atenție, Mama sa e tot prezentă în grupă, din motiv că lucrează acolo, deseori ii face observații și î-l ceartă.

2.3. Analiza testului „Copacul cu omuleți”

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

BIBLIOGRAFIE

Albu E. Psihologia vârstelor. Accesibil pe internet: <URL:http://www.upm.ro/facultati_departamente/depPregatirePersonal/docs/carti/psihologia_varstelor_albu.pdfp 50>

Caracteristicile psihopedagogice ale copilului prescolar. Accesibil pe internet: <URL:http://www.copilasul.com/articole/psihologia-copilului/caracteristicile psihopedagogice-ale-copilului-prescolar.php>

Carroll J. Limbaj și gândire. București: Didactică și Pedagogică, 1979. Nr de pagini

Comportamente tipice la copiii preșcolari. Accesibil pe internet: <URL:http://econsiliere.blogspot.com/2010/06/comportamente-tipice-la-copiii.html>

Crețu T. Psihologia vârstelor. București: Departamentului de Învățământ deschis la Distanță, 2001. Nr de pagini

Cultură și optim familial: Arta înțelegerii și educației copilului de la naștere până la școală. Accesibil pe internet: <URL:http://www.prodidactica.md/viitor/viitor_rom/experiente_7.htm>

Golu P., Verza E., Zlate M. Psihologia copilului. București: Didactică și Pedagogică, 1993. 234 p.

Neveanu-Popescu P. Curs de psihologie generală. București: Tipografia Universității, 1976. Nr de pagini

Piaget J., Inhelder B. Psihologia copilului. București: Didactică și Pedagogică, 1976. Nr de pagini

Rolul familiei în educarea copilului. Accesibil pe internet: <URL:http://ru.scribd.com/doc/26366668/Rolul-familiei-in-educarea-copilului#scribd>

Șchiopu U. Curs de psihologia copilului. București: Didactică și Pedagogică, 1963. Nr de pagini

Tourrette C., Guidetti M. Introduction a la psychologie du developpement. Paris: Armand Colin/VUEF, 2002. Nr de pagini

Tucicov B. Psihologie generală și psihologie socială. București: Didactică și Pedagogică, 1973. Nr de pagini

Wallon H. De la act la gândire. București: Științifică, 1964. 200 p.