Influența Presopuncturii Asupra Capacității DE Concentrare A Handbalistilor

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

SPECIALIZAREA – KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALA

LUCRARE DE LICENȚĂ

COORDONATOR ȘTINȚIFIC

LECTOR DR. ALMĂJAN-GUȚĂ BOGDAN

CANDIDAT

RUSU MONICA-ELENA

TIMIȘOARA

2016

UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

SPECIALIZAREA KINETOTERAPIE ȘI MOTRICITATE SPECIALĂ

………………………………………………………………………………………

INFLUENȚA PRESOPUNCTURII ASUPRA CAPACITĂȚII DE CONCENTRARE A HANDBALISTILOR

COORDONATOR ȘTINȚIFIC

LECTOR DR. ALMĂJAN-GUȚĂ BOGDAN

CANDIDAT

RUSU MONICA-ELENA

TIMIȘOARA

2016

INTRODUCERE

Importanța și actualitatea temei

Medicina tradițională, populară s-a dovedit de foarte multe ori mult mai eficientă decât practicile moderne și sporturile sofisticate, de ultimă generație.

Folosit din cele mai vechi timpuri, masajul constituie o primă încercare a omului de a-și alina suferințele, ceea ce a dus, în timp, la perfecționarea lui. Mult timp au fost masate numai punctele de acupunctură, apoi traseele meridianelor, cu degetele, cu unghia, cu palma sau cu instrumentele speciale.

Presopunctura este masajul cu cea mai simplă manevră – presiunea. Ele se realizează pe anumite puncte, fiecare din ele specializat pentru o anumită suferință.

Motivarea alegerii temei

Sportul de astăzi este o competiție dură, o întrecere cu sine și cu alții, presupunând succes și glorie, concentrare și control, automotivare și plăcere, încredere și perseverență, dar mai ales performanță – prin urmare, atingerea limitelor propriilor posibilități fizice și psihice și uneori chiar depășirea lor.

Nimeni nu poate contesta faptul că astăzi diferența dintre un învingător și învins se face de multe ori la nivel mental. Între numeroasele aspecte ce sunt integrate de psihologia sportului în categoria factorilor ce determină eficiența unui sportiv, se numără capacitatea de concentrare dar și încrederea în sine.

Principalul motiv pentru care a fost aleasă această temă îl reprezintă noutatea materialului necesar întocmirii unei astfel de lucrări. Considerăm tema respectivă una de actualitate, cu care se confruntă sportivii și antrenorii din ziua de azi.

Scopul lucrării

Așa cum se poate subînțelege din titlu, în această lucrare ne-am propus să abordăm problemele privind capacitatea de concentrare a sportivilor dintr-o echipă de handbal.

Capacitatea de concentrare a sportivilor este, dacă nu cea mai importantă, cel puțin unul din momentele importante pregătirii sportive. De aceea, ne-am propus implicarea și cercetarea

în domeniu, pentru stabilirea cauzelor principale ce ar putea duce la o slabă capacitate de concentrare, deci performanță slabă, și stabilirea prin mijloace asociate kinetoterapiei a unor obiective generale pentru îmbunătățirea rezultatelor.

Ținând cont de principiile kinetoterapiei, sperăm ca lucrarea de față să vină în ajutorul kinetoterapeutului, sportivului și antrenorului facilitându-i procesul de aplicare al punctelor, în vederea realizării obiectivului propus, mărirea capacității de concentrare.

CAP. 2 FUNDAMENTAREA TEORETICO-ȘTIINȚIFICĂ A LUCRĂRII

2.1. Principiile medicinei energetice

Medicina tradițională chineză este strâns legată de concepția filozofică despre lume (Tao), care considera Universul un tot format din materie și energie, stăpânit de două forțe antagoniste și complementare în același timp, numite INN si IANG. Aceste forțe mențin echilibrul Universului, fiind prezente în toate lucrurile și fenomenele care ne înconjoară. INN este simbolul pământului, al nopții, materiei, întunericului, frigului, liniștii, feminității etc., iar IANG al cerului, zilei, mișcării, luminii, căldurii, zgomotului, masculinității etc.

Viața a luat naștere, mai spune filozofia chineză, din energia cosmică, cu care omul are legături permanente. Ruperea echilibrului dintre energia cosmică și cea care circulă prin corpul omului produce boală, ca de altfel și dezechilibrul dintre energiile care curg prin corpul său, neîncetat, prin niște canale invizibile (Tching), numite de occidentali meridiane. Ele constituie o vastă rețea. Cele pricipale sunt în număr de 24 (câte 12 pentru fiecare jumătate de corp). Aceste meridiane principale deservesc fiecare câte unui organ, având două trasee: unul intern, cu ajutorul căruia este în legatură directă cu organul pe care îl deservește (al cărui nume îl poartă, excepție făcând meridianele VS si TF, care au legături cu funcțiile organelor genitale și ale inimii, și respective ale aparatului respirator, digestive și genitor-urinar), și unul extern, cu sediul în piele.

Meridianele principale sunt: meridianul plămânului (P), meridianul intestinului gros (IG), meridianul stomacului (S), meridianul splină-pancreas (SP),meridianul cordului (C), meridianului intestinului subțire (IS), meridianul vezicii urinare (V), meridianul rinichiului (R), meridianul vase-sex (VS), meridianul Trei Focare (TF), meridianul veziculei biliare

(VB), meridianul ficatului (F) și meridianul vasul guvernator (VG). Meridianele VS si VG reprezintă mica circulație a energiilor, iar celelalte marea circulație.

Pe meridiane se găsesc anumite puncte care, stimulate (prin înțepături de ac, curent electric special, magneți sau masaj), pot ameliora anumite suferințe. Din totalul celor 365 de puncte, cele mai folosite sunt în număr de 100.

În toate meridianele circulă energii în mod armonios și regulat, dupa orar fix. Ele au o dublă polaritate, INN și IANG. Perpetuarea energiilor in Univers este fără de sfârșit. Când una dintre aceste energii dispare, înseamna moarte.

Energiile care circulă prin meridianele corpului provin din cosmos și de pe pământ (aer și alimente). Ele sunt de trei feluri:

Energia Zong este transmisă de către procreatori, ea putând fi comparată cu suportul infomației genetice. Ea prezidează diferențierea celulelor și dezvoltarea fătului. Sediul acestei energii este în partea inferioară a abdomenului, numită și “Oceanul energiei”. Această energie participă la elaborarea energiilor Iong și Wei.

Energia Iong sau de nutriție provine din aerul inspirat din alimente. Ea circulă prin meridianele principale, de la un organ la altul, transportând hrana pete tot, contribuind și la producerea sângelui și lichidelor organice. Sangele (Xue) era considerat tot o energie, dar mai densă, care face legătura între suflul vital si materie. Când energia Iong este perturbată, boala respectivă este foarte gravă. Energia Iong circulă prin meridianele principale după un orar fx, maximum de activitate în fiecare meridian fiind de două ore. Acestă periodicitate este denumită pendula enegetică. Energia Iong poate fi mobilizată printr-un masaj profund.

Energia Wei apără organismul împotriva agresiunilor externe. Ea este comparată cu sistemul imunologic al organismului. Poate fi mobilizată cu ajutorul masajului superficial. Medicul tradiționalist apreciază calitatea și cantitatea acestei energii Wei deficitară, care, într-o astfel de stare, nu poate face față agresiunilor externe. În plus, o piele bolnavă nu poate fi masată.

Energiile din corp scad cu trecerea anilor, atât cantitativ cât și calitativ. Iată variațiile energiilor în funcție de vârsta omului (după Nei King, canonul medicinei tradiționale chineze):

la 10 ani, energia se concentrează în partea inferioară a corpului, ceea ce explică dorința copiilor de a alerga;

la 20 de ani, vârsta activităților maxime, energia circulă prin corp în cele mai bune condiții;

la 30 de ani, vârsta creației și a realizărilor maxime, energia circulă cu cea mai mare regularitate;

la 40 de ani, energia este încă puternică, dar incepe să scadă calitativ;

la 50 de ani, energia scade în mod evident, stomacul și intestinele se lenevesc, sângele se îngroașă, forța fizică scade;

la 60 de ani, energiile se scurg anevoios, respirația începe să fie deficitară, vasele de sânge se alterează, mușchii se subțiază, moralul scade;

la 70 de ani, energiile se scurg anevoios, vitalitatea și moralul scad foarte mult;

la 80 de ani, energia circulă cu foarte mare dificultate, în special în plămâni, iar corpul își pierde suplețea și mobilitatea.

Pentru stabilirea unui diagnostic energetic, medicul folosește patru metode: inspecția corpului bolnavului, pentru descoperirea unor eventuale modificări morfologice; ascultarea vocii, respirației, tusei, a evetualelor zgomote (ghiorăit, râgăieli) etc.; punerea de întrebări: în legătură cu boala (cum a început), cum se hrănește, ce alimente nu suportă, cum se odihnește etc.; luarea pulsului, pentru stabilirea dezordinilor energetice din organism (pentru pulsologia energetică, medicul respectiv trebuie să aibă o mare experință).

2.2. Aspecte generale despre presopunctură

Presopunctura este un masaj prin care se masează cu degetele, unghiile sau bețișoarele din lemn, anumite puncte ale corpului pentru a armoniza elementele bioenergetice ale ființei umane.

Practicienii occidentali au simplificat micromasajul, readucându-l numai la stimularea punctelor de acupunctură cu vârful unui deget, cu unghia sau cu instrumente ocazionale, metoda respectivă purtând diverse nume: acupresură (total neadecvat), digitopunctură, digitopresură sau presopunctură. Un astfel de masaj, extrem de simplu este la îndemâna oricui. El poate fi folosit ca un automasaj sau poate fi aplicat unei alte persoane, pentru ameliorarea unei suferințe sau în unele urgențe (leșin, dureri, crampe, stres etc.). În ambele cazuri, e vorba de locuri precise, aflate pe meridianele energetice ale corpului omenesc, chinezii și japonezii fiind convinși – conform medicinii lor tradiționale – că organismul e

străbătut de niște rețele de energie aflate în permanență conexiune cu energia cosmică, care le alimentează continuu, ca un adevărat carburant.

2.2.1 Tehnică

Primul timp al presopuncturii este reperarea (localizarea) punctelor pentru micromasaj digital, care se face cu ajutorul unor repere anatomice din zona (oase, muschi, tendoane), cât si cu unele măsurători. Unitatea de măsură este CUNUL (fig.1), folosit in acupunctura:

Fig.1 Unități de măsură: Cun

-un CUN = grosimea degetului mare de la mâna pacientului;

-doi CUNI = grosimea degetelor arătător si mijlociu;

-trei CUNI = grosimea degetelor, arătător, mijlociu, inelar și mic, tot de la mâna pacientului. Pentru ușurarea măsurătorilor grosimile degetelor vor fi transpuse pe o bucată de hârtie.

Cel de-al doilea timp al presopuncturii este masarea punctului. Manevra poate fi efectuată cu vârful degetelui, cu unghia (pentru tonifiere) sau cu mici instrumente ocazionale: vârful rotund al stiloului, vârful rotund al unui bețigaș de lemn, vârful rotund al unei baghete de sticlă etc. Cele mai bune efecte se obțin cu vârful unui deget, la nivelul căruia energiile

masorului sunt intr-un echilibru perfect. Sunt folosite două feluri de manevre, în funcție de indicații : dispersia si tonifierea.

Dispersia se folosește pentru suferințele provocate de un exces de energie care, în medicina clasică, poartă prefixele: hiper, poli, tahi (hipertonie, poliurie, tahicardie). Cu vârful degetului, din poziție oblică (fig.2), se masează sau se apasă prin înșurubare, în sens opus mișcărilor acelor de ceasornic, blând (ușor), superficial, fiecare manevră având o durată mare, până la câteva minute. O dispersie bine executată va fi urmată de înroșirea pielii și de scăderea sensibilității și a tonusului muscular local.

Fig.2 Manevra de dispersie executată cu vârful degetului

Tonifierea se folosește pentru suferințele provocate de scăderea sau lipsa energiei, notate de către medicina clasică cu prefixele hipo, oligo, bradi (hipotoie, oligurie, bradicardie). Tonifierea se execută cu vârfului degetului (fig.3) sau cu unghia (fig.4), ambele din poziție verticală. Se masează sau se apasă prin înșurubare, in sensul învârtirii acelor de ceasornic, manevrele fiind energice, profunde si cu o durata scurtă. O tonifiere bine executată este urmată de paloare locală, de cresterea sensibilității si a tonusului muscular.

Fig.3 Manevra de tonifiere Fig.4 Manevra de tonifiere

executată cu vârful degetului. executată cu unghia.

Mulți practicieni acordă impotanță numai forței cu care se masează punctele respective (slabă, pentru dispersie si puternică pentru tonifiere) și nu în sensul mișcărilor de înșurubare. Cum spuneam, cele mai bune rezultate se obțin cu vârful degetelui.

Câteva sfaturi cu privire la tehnica presopuncturii:

pentru reușita tratamentului cooperarea cu bolnavul are o mare importanță;

încăperea respectivă trebuie să fie luminoasă, spațioasă, suficient de încălzită, liniștită;

poziția pacientului în timpul tratamentului trebuie să fie cât mai comodă, culcat sau așezat pe scaun, dar niciodată în picioare;

cel care execută presopunctura trebuie să adopte o poziție comodă, având ambele mâini libere, curate și sănătoase;

pielea pacientului, pe care se afla punctele de presopunctură, trebuie sa fie sănătoasă, fără eruptii, crăpături, zgârieturi, bătături, cicatrici, tumori, fără grefoane de piele sau chiar autogrefoane;

pielea respectivă trebuie să fie uscată, eventual pudrată cu talc;

pe punctele de presopunctură pot fi aplicate esențe de plante pentru obtinerea efectelor dorite (stimulatoare, vasodilatoare);

durata unei sedințe trebuie să fie de 8-10 minute sau chiar mai mult (in functie de numărul punctelor masate), timp în care dispare durerea locală (semn ca masajul punctului poate fi încheiat);

timpul optim pentru presopunctură este dimineața și spre sfârșitul după-amiezii;

presopunctura nu se practică dupa luarea mesei;

pentru suferințele cronice se recomandă un total de 10-15 ședințe, după care se impune o pauză de două săptămâni; durata unui astfel de tratament va fi în funcție de rezultatele obținute, tratamentul putând fi reluat mai târziu;

o ședința de presopunctură poate fi făcută de maximum 3 ori pe zi, aceasta valorând cât o ședință de acupunctură (dacă manevrele sunt bine executate);

presopunctura poate fi folosită și în pauzele mari dintre curele de acupunctură sau, în situații speciale, pentru substituirea acupuncturii;

presopunctura nu se aplică în stări hemoragice, în boli grave de inimă si psihice, subiecților prea slăbiți sau obosiți, celor in stare de ebrietate;

presopunctura este ineficientă la bolnavii care efectuează tratamente cu cortizon, tranchilizante, hipnotice, cu raze X;

dacă presopunctura nu este suportată de bolnav, ea va fi întreruptă și reluată la o data ulterioară;

dacă în timpul tratamentului bolnavului i se face rău, tratamentul va fi interrupt, fiind masate imediat punctele de urgență.

Există o multitudine de puncte de presopunctură, cele mai importante, însoțite de numele lor originale chinezești, fiind prezentate în felul următor:

1. He 7-Shenmen (PoartaSpiritului). Punctul se află pe cuta formată la încheietura mâinii când aceasta se îndoaie spre interior, la marginea din afara a tendonului extern.
2. Pe 6-Neiguan (BarieraInternă). Acest punct se găsește la două degete depanare de încheietura la încheietura mâinii pe mijlocul pliului.

3. Du 26 Renzhong (Șantul cu Apă). Acest punct este situat între nas și buza superioară.
4. Ren 17-Shanzhong (Mijlocul Pieptului). Punctul este situat pe osul stern în mijlocul orizontalei ce trece prin cele două mameloane.

5. Ren 12-Zhongwan (Centrul Stomacului). Punct situat pe linia mediană a abdomenului la distanță de o palmă deasupra ombilicului.

6. Ren 4-Guanyuan (Oceanul Energiei). Punctul se află pe linia mediană a abdomenului la patru degete sub ombilic.

7. SJ 5-Waiguan (Trecatoarea Exterioara). Punctul se află între oasele radius și cubitus pe partea anterioară a antebrațului la aproximativ două degete distanță de încheietura mâinii.

8. Di 4-Hegu (Fundul Văii). Punctul este situat la unirea celor două oase aflate în prelungirea degetelor mare și arătător.

9. Ma 36-Zusanli (Pacea Divină). Punctul este situat pe latura din afară a tibiei la trei degete sub adâncitura articulației genunchiului.

10. MP 6-Sanyinjiao (Regiunea Celor Trei Yin). Punctul se găsește pe latura dinspre interior a tibiei, la patru degete distanță mai sus de marginea superioară a gleznei.

11. Le 3-Taichong (Asaltul Suprem). Acest punct este situat pe fața dorsală a labei piciorului, în unghiul format de oasele primului și celui de al doilea deget.

12. Ma 44-Neiting (Curtea Interioara). Punctul se află între al doilea și al treilea deget de la picior, puțin mai sus de spațiul interdigital.

2.3. Capacitatea de concentrare

Capacitatea de concentrare reprezintă acțiunea de mobilizare a intereselor si eforturilor într-o anumită direcție în funcție de semnificațiile stimulilor, paralel cu inhibarea acțiunii unor factori perturbatori. O capacitate de concentrare bună duce la un joc foarte bun al sportivilor si la obținerea de rezultate meritorii.

Obținerea succesului dorit în competiția sportivă este dacă nu totdeauna improbabilă, cel puțin nesigură. Această nesiguranță în realizarea motivației atrage după sine o serie de trăsături psihice negative. Printre acestea putem enumera: amenințarea, anxietatea, stresul dar și alte probleme, cum ar fi: durerea de cap, durerile musculare, amețelile, toate acestea contribuind la o slabă capacitate de concentrare.

Mulți psihologi, exponenți ai unor curente de gândire diferite, sunt de acord că aprofundarea fenomenelor de amenințare si anxietate reprezintă “cheia” (sau macar una dintre “cheile” importante) în înțelegerea reacțiilor emoționale ale ființei umane, a componentelor efective ale deciziei și a comportamentului în situații de mare miză, de tensiune, de stres psihic.

De la început trebuie apreciat faptul că nu ne ocupăm aici de amenințare în sensul pe care îl dă acestui concept teoria negocierilor. Acolo, amenințarea se referă la o acțiune pe care partea pe care o proferează anunță că o va transpune în fapte dacă partenerul nu satisface anumite pretenții. În teoria negocierilor diplomatice se arată că, in mod evident, partea care amenință ar prefera să nu fie pusă în situația de a comite acțiunea amenințatoare, dar declară

că o va face ca represalii. În prezenta lucrare, termenul de amenințare nu are deloc înțelesul de declarație de represalii.

Sensul în care folosim noțiunea de amenințare, este cel de anticipare a unui prejudiciu, vătămări, pierderi, a unui eveniment periculos, dăunător. Amenințarea cea mai caracteristică a vieții sportive este legată de anticiparea eșecului. Importanța prejudiciului suferit prin eșec este cu atât mai mare cu cât miza competiției crește, deci cu cât competiția este mai mare de vârful ierarhiei, la care are acces sportivul respectiv.

Lazarus, cunoscut cercetător al reacțiilor de stres produse de amenințare, ne dă următoarea definiție: amenințarea apare ca urmare a evaluării situației, având ca rezultat faptul că primejdia devine semnificativă. Cunoștințele și credințele individului contribuie la aceasta. Evaluarea amenințării nu este o simplă percepție a elementelor situației, ci o judecată, o interferență în care informațiile sunt asimilate unei constelații de idei si expectații.

Configurația individuală a motivelor și forța lor relativă determină ce anume va fi apreciat dăunător sau benefic. Pentru a fi considerată amenințătoare, o situație trebuie să se afle în relație cu anumite necesități ale individului pe care le poate satisface sau frustra. Intensitatea maximă a amenințării ce poate fi indusă de o situație depinde nu numai de caracteristicile situației, asa cum s-ar părea, ci mai ales de intensitatea necesității a cărei satisfacere o primejduiește, în sensul că, dacă intensitatea motivației în cauză este slabă, și amenințarea va fi slabă, oricât de iminentă și ambiguă ar fi situația și oricât de defavorabil raportul de forțe.

2.3.1 Anxietatea

De la bun început este util să facem distincția între anxietatea ca stare și ca trăsătură de personalitate. După cum observau Monique de Bonis și G. Ferrey într-o comunicare prezentată la cel de-al IX-lea Congres internațional de neuro-psiho-farmacologie de la Paris, din 1974, în limbajul curent, diferențierea dintre anxietate ca “stare” și “trăsătură” e implicită. Astfel, noi spunem, de exemplu, că un individ este “un anxios” în general sau despre un bolnav că este anxios astăzi. Ei apreciază că anxietatea ca stare apare ca un moderator al anxietății ca trăsătură.

Anxietatea este “o tulburare a afectivității, manifestată prin stări de neliniște, teamă și îngrijorare nemotivate, în absența unor cauze care să le provoace. Anxietatea se definește ca o teamă fără obiect, spre deosebire de fobie” care este o “teamă cu obiect”. Deși practic este greu de diferențiat, anxietatea poate să fie activată și atunci când o primejdie bine definită amenință persoana și îi inspiră frică. În această definiție, anxietatea este privită ca răspuns. Ea se întâlnește frecvent în simptomele nevrotice, în care este considerată drept rezultat al unor conflicte intrapsihice.

Freud privește anxietatea și ca pe un semnal care avertizează individul că impulsurile sale sunt în opoziție cu cerințele lumii externe sau cele ale vaorilor morale asimilate. Aceasta reprezintă, deci, un semnal împotriva unor pericole interne de care individul nu este conștient.

În încercarea de a disocia anxietatea de amenințare, Lazarus se referă la interpretarea anxietății ca variabilă intermediară, ca o condiție inferată care activează comportamentul instrumental orientat spre reducerea ei. El arată, pe bună dreptate, că “adesea nu e clar dacă natura dureroasa a anxietății este cea care motivează apărarea sau semnalul anxietății este cel care produce dovada că pericolul există”. Dacă anxietatea reprezintă un semnal, înseamnă că împotriva ei are loc reacția de apărare, ci împotriva pericolului pe care îl semnalează. Dacă se pune în discuție caracterul neplăcut al anxietății, atunci este clar că anxietatea “cauzează” reacția defensivă. “Nu anxietatea sau impulsul însuși este cel care trebuie tratat drept «cauză» a apărării, ci amenințarea generată de impuls atunci cînd individul îl evaluează ca periculos.”

Reacția de teamă în fața amenințării nu este singura posibilă. Teama, anxietatea, depresia formează polul defensiv al reacțiilor în fața unei situații care amenință satisfacerea dorințelor persoanei. La polul ofensiv se situează reacțiile de mânie, atac, agresivitate. Orientarea spre unul sau altul este în relație cu intensitatea anxietății ca trăsătură a personalității individului în cauză.

2.3.2. Stresul

Noțiunea de stres este utilizată în literatura de specialitate în două accepțiuni:

situație stresantă , care poate fi un agent fizic nociv sau un stimul cu semnificație afectogenă puternică;

starea organismului, caracterizată printr-o tensiune acută, care impune mobilizarea tuturor resurselor fizice si psihice pentru a face față amenințării.

După Vasilescu și Holdevici, separarea stresului fiziologic de cel psihic – realizată mai mult din considerente didactice – este impropie deoarece organismul represintă un tot unitar care reacționează la orice stimulare atât pe plan fizic, cât și pe plan psihic. Astfel, în orice agresiune somatică stresantă (traumatică, toxică sau infecțioasă) are loc în mod constant și necondiționat o participare psihică de intensitate variabilă, responsabilă, în ultimă instanță, de calitatea mobilizării forțelor adaptive. Invers, în condițiile unui stress psihic, produs de factori afectogeni (amenințare, pierdere importantă, eșec, frustare etc.) are loc o angajare funcțională pe plan fiziologic a întregului organism. Reacțiile acestuia pot fi imediate (tensiune musculară, paloare, congestie, hiposecreție, tahicardie, tahipnee etc.) sau întârziate, concretizându-se frecvent în afecțiuni de natură psihosomatică. Ei cred mai justificată delimitarea formelor de stres în funcție de predominanța simptomelor:

stres somatopsihic, în care răspunsul psihic e secundar celui somatic, exemplul classic reprezentându-l reacțiile psihice din cursul bolilor somatice;

stres psihosomatic, în care stresul psihic e primar, iar răspunsurile somatice ale organismului sunt secundare, situație cel mai bine exprimată de bolile psihosomatice.

Dacă cercetările inițiale au mers în special pe direcția analizei stresului somatopsihic (biologic sau fiziologic), ulterior, atenția autorilor început să se îndrepte tot mai mult spre problematica stresului psihosomatic, unde componentele psihice sunt primordiale.

În stresul psihosomatic, factorul primordial este în primul rând semnificația subiectivă a situației, trăită dramatic de către individ ca amenințare, frustrare sau conflict.

În cazul acestui tip de stres, succesiunea reacțiilor subiectului ar fi următoarea:

perceperea stimulilor;

evaluarea situației;

raportarea la memoria afectivă (experiența anterioară a subiectului);

reevaluarea situației și stabilirea semnificației acesteia;

trăirea tensională – starea de stres;

reacția la stres, strategia comportamentală adoptată de subiect, strategie care poate avea un caracter mai mult sau mai putin eficient în raport cu sarcinile de adaptare ale individului.

Stresul apare, deci, în orice situție în care buna stare de funcționare a organismului, satisfacerea normala a trebuințelor sale sau integritatea sa fizică si psihică sunt amenințate, subiectul neavând la dispoziție răspunsuri pregătite sau neputându-le declanșa la timp, datorită situației survenite prea brusc.

Weitz apreciază că o situție devine stresantă în următoarele condiții:

când solicitările sunt atât de numeroase, încât împiedică prelucrarea adecvată a informației;

când situția e percepută ca periculoasă;

în condiții de izolare;

în condiții de frustrare și blocare a activității;

când se manifestă presiunea grupului (teama de eșec, de dezaprobare etc.);

în condițiile acțiunii cronice a unor agenți fizici (temperatura prea ridicată sau prea scăzută, zgomot, lumina prea puternică etc.);

când asupra subiectului acționează alți stimuli nocivi, boli cronice, lipsa de somn.

În stresul psihosomatic, un accent deosebit cade pe momentul cognitiv, de evaluare și anticipare a situației, intensitatea stresului depinzând în mare măsură, de aprecierea subiectivă a situației. Ceea ce este stresant pentru individ poate să nu fie pentru altul, în funcție de semnificația acordată situației respective.

Astfel, au fost evidențiate trei mari categorii de factori care determină rezistența la stres:

factori ereditari – diferențele idividuale existente la nivelul activității edocrine, al sistemului nervos central, cât și deosebirile sub aspectul reactivității emoționale;

factori psihologici – structura personalității individului, experințele lui psihologice trăite mai ales în copilărie. Conflictele și frustările suferite de un individ de-a lungul vieții sale vor determina în bună măsură modul în care va reacționa la o nouă situație stresantă. Nu trebuie neglijat nici faptul că rezistența la stres depinde și de gradul de implicare motivațională în raport cu situația stresantă;

factori socioculturali – s-a constatat că, în anumite zone sau în cadrul anumitor culturi, situațiile conflictuale sau frustrante se produc cu o mai mare frecvență.

2.3.3 Frustrația

Angajarea în competiția sportivă presupune, din partea participanților, dorința de a obține suceces. Evoluția luptei sportive, apropierea de victorie sau, dimpotrivă, pierderea șanselor și a speranțelor generează trăiri, de intensitate maximă, tensiune nervoasă, comportament combativ ce poate degenera în reacții violente. Acest comprtament îl putem explica mai bine în lumina datelor furnizate de psihologie.

Recția la o situație în care subiectul se simte privat, deposedat de un drept este denumită frustrație. Ea apare atunci când organismul întâlnește un obstacol sau obstrucție în calea satisfacerii unei trebuințe. Termenul de frustrație poate fi mai bine înțeles analizându-l în strânsă legătură cu cel de stres. Aceasta din urmă duce la crearea unei tensiuni care determină reacția de frustrare. În cazul fenomenelor psihice, frustrația este încadrată în sfera afectivității, fiind considerată în ultimă instanță “dezechilibru afectiv”.

S. Rosenzweig distinge doua tipuri de frustrație:

a) privațiunea (frustrație primară). Tensiunea este determinată de absența obiectului ce produce satisfacerea trebuinței. Pentru activitatea sportivă putem exemplifica în acest sens lipsa de apă sau de oxigen din organism – ca urmare a efortului și a metabolismului crescut – manifestare prin sete sau prin sufocare;

b) obstacolul sau obstrucția (frustrație secundară). De exemplu, un adversar ce împiedică desfășurarea unei acțiuni.

Potrivit teoriei autorului amintit, agenții stresanți pot fi:

– pasivi: obstacole care împiedică satisfacerea trebuinței prin ele însele, în mod impasibil, fără a avea un caracter amenințător

– activi: atunci când obstacolele generează o amenințare sau un pericol.

De asemenea, stresul poate fi extern (în afara individului) sau intern (propriu individului). Combinând aceste patru tipuri vom obține:

– stres pasiv extern (ștacheta sau pragul pentru săritori, înălțimea pentru săritorul de la trambulină);

– stres activ extern (un advesar ce barează drumul spre butul advers, sportivii adversari în sporturile directe, corp la corp sau deciziile nefavorabile ale arbitrului);

– stres pasiv intern (alonjă mai scurtă față de adversarul direct, înălțime mai mică față de adversarii la sporturile pentru care aceste calități sunt importante, sau viteză de execuție prea mică);

– stres activ intern (rezultat al contradicției dintre două tendințe, de exemplu, dorința de victorie și o greșeală proprie).

Așa cum rezultă din exemplele de mai sus, competiția sportivă furnizează o gamă diversă de situații în care subiectul se simte privat de succes. Apariția unui obstacol intern sau extern care se interpune în realizarea speranțelor de victorie poate genera o reacție de frustrație. Cum asemenea obstacole constituie însăși rațiunea competiției sportive, putem considera că lupta pentru success, în cadrul unei asemenea activități, poartă permanent în sine premisele unei stări de frustrație care poate genera agresivitate.

De fapt, mulți cercetători găsesc agresivitatea prezentă la sportivii de performanță. Prezența și exersarea ei în cadrul competiției sportive ar putea fi interpretată ca manifestare negativă. Prelici Viorel crede că în această privință “se impune diferențierea între violență și combativitate ca forme de manifestare ale agresivității. Violența înseamnă declanșare instinctuală în formă primitivă, negativă în plan etic-social. Combativitatea, modalitate filtrată etic și acceptată ca o trăsătură pozitivă de caracter, ar fi mai apropiată de comportamentul competitiv.” În acest sens se face diferențierea și în psihologia sportului între agresivitate constructivă și agresivitate distructivă.

Factorii determinanți ai frustrației sunt încă destul de puțini cunoscuți. Se disting două tipuri:

– factori somatici, constituționali, înnăscuți (sistem nervos sau endocrin) și dobândiți (boală fizică, oboseală);

– factori psihologici, mai puțin precizați, dar cu rol indiscutabil.

O problemă cu implicații asupra activității sportive o reprezintă educația reacțiilor adecvate în situații de frustrație și terapia frustrației. Toleranța depinde în bună măsură de experința persoanei. S-a subliniat importanța frustrărilor din stadiile copilăriei în explicația reacției la frustrație a omului matur. La aceasta trebuie să adăugăm exersarea reacțiilor adecvate ca un aspect al autoeducației, autocontrolului.

Întrucât activitatea sportivă de performanță, așa cum menționam, generează în permanență situații frustrante, aici, poate mai mult decât în alte domenii de activitate, se impune o profilaxie și o terapeutică a frustrației excesive. Antrenorii, psihologii, sportivii înșiși au la îndemână în această privință fie metode clasice de educare a caracterului (convingerea și autoconvingerea, exemplul, exercițiul aprobarea si dezaprobarea), fie metode speciale, cum ar fi psihoterapia individuală, psihoterapia de grup sau training-ul autogen.

2.4. Pregătirea psihologică a jucătorului de handbal

În cadrul jocului de handball organismul sportivului face eforturi nu numai fizice, ci și psihice. În general, componenta psihică se consideră a fi motorul întregii activități, deoarece ea activeză și reglementeză funcțiile superioare ale organismului, creează un teren fertil de manifestare superioară a motricității și a măiestriei tehnico-tactice. Mai mult decât atat, sportul este, după cum se știe, o activitate eminament competitivă. Nu există meci fără miză, fără învingător și învins. Oricum, condiția competiției sportive este dublă: fizică și, mai puțin evidentă dar certă, psihică.

2.4.1 Definirea pregătirii psihice la handbal

Activitatea psihică a celor care practică jocul de handbal este solicitată integral: funcțiile cognitive în legătură cu perceperea și sesizarea situațiilor și alegerea celor mai bune căi de acțiune în atac și apărare; voința și calitățile ei în legatură cu învingerea oboselii și a eforturilor negative ale emoțiilor; afectivitatea în strânsă dependență cu situațiile concrete sau imaginate, atât în ceea ce privește satisfacțiile oferite de jocul în sine și de succesele înregistrate, cât și teama de insucces sau amărăciunea în fața superiorității adversarului.

Complexitatea acțiunilor sau mișcărilor din joc rezidă în faptul că sportivul trebuie să îmbine și să înlăture, într-o “melodie cinetică” adecvată scopului, acte motrice foarte diferite ca structură. Acestei complexități de acțiuni, la care se adaugă efectele efortului propriu-zis, jucătorul trebuie să le facă față cu bagajul său de cunoștințe, priceperi și deprinderi, să dovedească inițiativă, dar și disciplină, curaj și simț de răspundere, independență și suplețe, dar și spirit de echipă.

Pentru depistarea factorilor psihici la handbal se pleacă de la ansamblu, adică tânărul în totalitatea lui. Se au în vedere:

factorii endogeni, innăscuți, trăsături temperamentale, tendințe pozitive și negative;

factorii educaționali;

factorii ambientali, mediul socio-politic;

factorii situaționali (tip școală, profesie, antrenament, meci);

factorii de conducere științifică, pedagogică.

Pregătirea psihologică cuprinde un ansamblu de măsuri generale și speciale care urmăresc să dezvolte acele trăsături ale psihicului care sunt solicitate de actvitatea sportivă și-l fac pe acesta capabil să realizeze cele mai însemnate progrese în atrenamente și cele mai bune rezultate în competiții.

Antrenamentul psihologic are sensul de ansamblu al unor influențe de ordin psihologic realizate în mod intenționat pe parcursul pregătirii sportivului. Influențele privesc atât nivelul calităților intelectuale, afective și volitive, cât și capacitatea sportivului de a se autoregla și adapta la situații deosebite întâlnite în pregătire și concurs.

Jucătorii și antrenorii pot și trebuie să lucreze în direcția pregătirii psihologice, așa cum lucrează pentru dezvoltarea calităților motrice, pentru însușirea tehnicii și tacticii. Stadiul necorespunzător al rezolvării pregătirii psihologice nu provine din lipsa de preocupare a specialiștilor ci din dificultatea ei obiectivă.

2.4.2 Treptele pregătirii psihice

După prof. univ. dr. M. Epuran, pregătirea psihologică a spotivilor este un process dinamic cu trei trepte:

Pregătirea psihologică de bază cuprinde măsurile de ordin educativ orientate spre dezvoltarea multilaterală a personalității tânărului, om cu un nivel cultural ridicat, cu trăsături morale superioare. O bună parte a acestei educații se realizează în școală, dar se continuă și în activitatea sportivă. Educația intelectuală, morală, estetică, formarea atitudinilor și trăsăturilor de caracter specific omului de tip nou, orientarea ideologică comunistă, dezvoltarea aptitudinilor alcătuiesc conținutul acestei părți a pregătirii psihologice.

Pregătirea psihologică specială. Calitățile psihice prin care jucătorii de handbal își pot pune în valoare calitățile motrice, tehnico-tactice și morfo-funcționale sunt, în principal, următoarele:

perseverența și dârzenia ca expresie a voinței cu care ei se pregătesc și participă la jocurile oficiale;

capacitatea de a analiza rapid situațiile ivite în jur și de a lua tot atât de repede deciziile cele mai potrivite;

combativitatea;

încrederea în forțele proprii și ale coechipierilor;

echilibrul afectiv în toate împrejurările.

Existența acestor calități trebuie constatată și înregistrată de antrenor în decursul activității comune, prin observații psihopedagogice.

Psihologia jucătorului de performanță și a echipei de handbal sunt probleme de mare complexitate. Pentru a le cunoaște și soluționa antrenorul cere sprijinul psihologului. Acestă colaborare a condus la definirea “modelului psihologic al handbalistului” al cărui conținut însumează numeroase aptitudini si calități pe care le enumerăm în continuare.

Aptitudini sezoriale:

percepția vizuală: acuitatea, vederea stereoscopică, vederea periferică;

percepția auditivă biaurală;

echilibru: percepția poziției propriului corp;

capacitatea de orientare spațio-temporală.

Aptitudini neuro și psihomotorii:

coordonare motrică;

îndemânare deosebită în manevrarea mingii;

viteza de execuție cât mai ridicată;

precizie, finețe, în execuție;

viteză de reacție optimă;

coordonare oculo-manuală și disociere manuală;

tenacitate motrică corespunzătoare.

Aptitudini intelectuale:

inteligență generală, claritatea gândirii;

inteligență practică;

viteză de analiză-decizie;

capacitate de anticipare.

Structura temperamentală:

sistem nervos puternic, echilibrat, mobil, care să asigure un comportament competitive, combative;

stabilitate emoțională;

tendințe nevrotice scăzute;

anxietate scăzută;

adaptare bună;

profilul personalității: să fie armonios dezvoltat, caracterizat prin ambiversie, stabilitate, adaptare; să ilustreze un caracter puternic, realist, calculat, conștiincios, perseverant, întreprinzător, sociabil, clarvăzător, lucid, controlat, demn, încrezător în sine și totodată în resursele personale.

În “Psihologia sportului” M. Epuran tratează pe larg fiecare aptitudine psihică, iar Mariana Roșca în “Metode de psihodiagnostic” descrie testele și metodele de lucru pentru determinarea calităților și defectelor psihce. Studiile de metodologie psihologică vorbesc de mai multe tipuri de scări (nominale, ordinale, de intervale, hiperordinale) care definesc nivelurile successive ale măsurii psihologice. Fără a intra în amănunte, trebuie arătat că testele psihologice au câteva note definitorii:

Testul e o probă bine definită, o situție simplificată și standardizată, care comportă răspunsuri variate (verbale, motrice etc.), materialul utilizat și condițiile de examinare fiind bine precizate.

Soluțiile găsite, răspunsurile date de subiecți sau performațele obținute de ei se înregistrează cât mai obiectiv, stabilindu-se o tehnică de notare numerică sau calitativă.

Rezultatul sau cota obținută de subiect este evaluată în mod statistic în raport cu rezultatele obținute de grupul de referință. Fiecărui test i se asociază un tabel de norme (etalon) sau tipologie.

Scopul final al aplicării testelor este clasificarea persoanei examinate în raport cu grupul de referință.

Pregătirea psihologică pentru un turneu sau un joc important cuprinde măsurile care au drept scop să pună echipa sau jucătorii în stare favorabilă obținerii victoriei în fața adversarilor. Ea este o continuare a pregătirii generale și speciale în direcția elementelor definite ale diferitelor calități și însușiri psihice.

Pregătirea psihologică pentru un turneu sau joc important constă în formarea unor atitudini specifice și stări de preparație pe plan cognitiv sau volitiv.

Atitudinea este o orientare selectivă a personalității, aceasta face ca în aceleași condiții jucătorii să se comporte diferit (teama de insucces-succes, folosirea oportună a unor procedee tehince, comportare “teatrală” față de adversar, arbitru , spectatori).

Atitudinile sunt de mai mute feluri:

Atitudinile de apreciere și autoapeciere sunt cele ce dau judecăți de valoare (norme etice, juridice) și conduc la un anume comportament. Aprecierile față de jucători sunt de stimă sau dispreț, iar acțiunile lor pot fi de laudă sau blamare. Întâlnim atitudini de opoziție, acuzație, conciliere, participare.

Atitudinile cognitive sunt cele legate de cunoaștere (mai ales percepții) și de rezolvarea problemelor. Ele au un foarte mare rol în comportamentul tactic. Disponibilitatea perceptivă asigură percepții rapide, clare, evitând blocările, deformările, erorile.

Convingerile și idealurile susținute ajută efectiv orietarea personalității jucătorului pentru îndeplinirea scopului (motivație puternică și adânc conturată).

Atitudinile emoționale exprimă atitudinea pozitivă sau negativă a indvidului față de meciuri sau jucători și mobilizează efortul voluntar. De multe ori aceasta intră în conflict cu cerințele activității, cu dorința de siguranță și confort personal (exemplu: eforturi mari în antrenament).

Interesele sunt atitudini positive și exprimă orientarea tânărului spre activitatea handbalistică.

În activitatea practică cu echipa, de bază este preparația motrică, celelalte, care privesc latura intelectuală sau afectivă, au un rol de susținere, stimulaare și reglare a comportamentului motor.

Eficiența acțiunilor voluntare, nivelulu dezvoltării calităților motrice și de voință, manifestarea efortului, gradul de coordonare și eficiență a mișcărilor depind de atitudinea (dispunerea) motrică. Se recomandă ca înainte de meci sportivul să aibă o imagine clară a ceea ce trebuie să facă în joc.

Stările de preparație constau în manifestări psihice specifice jucătorului și echipei înainte de meci; sunt spontane, provocate sau create în mod special.

Important în pregătirea psihologică pentru un turneu sau meci este de a forma la jucător sau echipă stări-atitudini care să le permită cea mai corespunzătoare comportare.

În “Psihologia sportului” se consideră a fi cinci stări de preparație:

Dispunerea este o stare orientativă pozitivă spre o anumită activitate (ca rezultat final al înțelegerii sarcinilor, al încurajărilor, al fixării motivelor).

Factorii dispunerii:

experința anterioară a jucătorului și a echipei;

catitatea și calitatea informațiilor legate de activitatea viitoare;

modul de prelucrare a informațiilor;

motivele individuale, ale echipei,cele sociale;

influențele sugestive primate;

modul de apreciere.

Dispunerea are trei laturi și anume:

dispunere informativă (meci, echipa și jucătorii adverși, echipa proprie);

dispunere afectivă (atitudinea față de joc);

dispuenre lucrativă (antrenament, pregătire tactică specială a jocului).

Conținutul metodic al dispunerii constă din:

stabilirea sarcinilor pe care echipa și jucătorii le au de îndeplinit;

învingerea barierelor psihologice care împiedică realizarea scopului;

crearea motivelor și convingerilor pentru o muncă sistematică perseverentă, pentru atingerea măiestriei necesare atingerii scopului.

Anticiparea este operația mentală care are rolul de a stabili felul reacțiilor adaptive ale jucătorului și echipei la un comlex de situații care vor apărea în viitor.

Se au în vedere jucătorul și echipa în viitoarea întrecere, cum se vor comporta, caracteristicile luptei cu adversarii, precedeele și acțiunile tehnico-tactice, spectatorii, arbitrii, stările psihice corespunzătoare și necesare.

Anticipările sunt legate de actele voluntare, cognitive și afective.

Avem o anticipare principală, caracteritică în planul tactic (strategie și algoritmi), și o anticipare dramatică (reacții față de adversari, arbitri, spectatori, success-insucces).

Angrenarea-modelarea. Angrenarea este starea de preparație care interesează sfera intelectuală, afectivă și volitivă. Sarcinile și principiile care decurg din planul tactic provoacă orientarea gândirii și dă sensurile activității practice de instruire. Gândirea despre viitor dă emoții puternice jucătorilor, problema care se pune fiind legată de păstrarea lucidității și orientarea gândurilor spre execuții tehnico-tactice.

Angrenarea se realizează prin încălzirea efectuată, pe terenul său sau în sala unde are loc jocul.

Modelarea este strâns legată de angrenare și cere ca încălzirea să se facă în concordață cu lupta sportivă. Modelarea nu poate fi totală, mai ales în ceea ce privește modelarea psihologică., prin faptul că lupta pentru un rezultat deosebit în competiție determină încărcături și tensiuni psihice speciale.

Modelarea pregătirii este continuă, fiind strâns legată de nivelul calitativ al celorlalte componente, de adeziunea și răspunsul fiecărui jucător, de scopurile urmărite.

Aplicarea-adaptarea. Aplicarea este verificarea justeței primelor trei stări ale preparației psihologice. Planul tactic este un program de acțiune care cuprinde comanda, execuția și controlul. Asigurarea realizării rezultatului dorit, independent de factorii neprevăzuți care intervin, este determinată de plasticitatea sistemului nervos central.

Pentru aplicarea planului tactic de joc se vor urmări:

educarea calităților gândirii: rapiditate, rezistență, caracterul critic;

educarea afectivității și voinței: stăpânirea emoțiilor, independență, hotărârea, curajul;

formarea deprinderilor tehnico-tactice adecvate.

Aplicarea – adaptarea presupune în același timp și corectarea planului în funcție de realizarea meciului sau a competiției respective. Corectarea se face în cadrul ședinței de pregătire a jocului, în timpul reprizelor și al pauzei. Lipsa de corespondență dintre plan -program și realitate creează mari dificultăți echipei și jucătorilor, determinând schimbări nedorite de atitudini.

Analiza comportamentului jucătorilor și echipei în turnee sau meciuri importante, ca și analiza efectelor măsurilor anterioare conduc la conturarea experienței câștigate pentru activitatea viitoare.

Analiza este elementul constructiv al preparației ulterioare.

2.4.3 Metodologia pregătirii psihologice la handbal

Pregătirea psihologică este o componentă a antrenamentului prin care se poate dobândi un plus de valoare, în sensul mobilizării resurselor psihofiziologice ale jucătorilor, o optimizare a eforturilor pentru obținerea unui randament mereu în creștere, o mai bună recuperare a energiilor intens solicitate în condițiile handbalului modern.

Activitatea antrenorului, a secției de handbal, cât și a echipei, învățământul politic, presa, activitatea profesională etc. sunt tot atâtea elemente pentru influențarea favorabilă a jucătorului pe plan psihic.

Antrenorul care pregătește o echipă parcurge următoarele momente ale componentei psihologice:

cunoașterea nivelului sau stării psihice a jucătorilor prin jocuri de mișcare unde ei își etalează capacitățile, aptitudinile;

crearea unei atmosfere serioase de antrenament și activitate;

îmbinarea muncii cu perseverența;

crearea unei stări emoționale corespunzătoare activității, care să o favorizeze;

disciplină liber consimțită, dar fermă;

prietenie sinceră, datorie, onoare, cinste;

perfecționare permanentă, apreciere critică, autoapreciere justă;

dorință de victorie, de afirmare, de a fi cel mai bun.

Handbalul de înaltă performață cere o rezistență fizică și nervoasă maximă, în ambianța unor solicitări deosebite, o imensă capacitate de amortizare a emoțiilor și a tuturor solicitărilor de factură psihică; conservare integrală a capacității de efort, de discernământ, de analiză și de orientare multiplă. Toate aceste achiziții sunt obținute prin antrenament, prin eforturi de o mare diversitate și duritate, de către organisme cu un fond biologic puternic echilibrat.