Influenta Politicii Fiscale Asupra Echilibrului Economic

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………….…2

Capitolul 1 – EVOLUȚIA SISTEMELOR FISCALE, A NIVELULUI ȘI

STRUCTURII FISCALITĂȚII……………………………….5

1.1.Sistemele fiscale și evoluția fiscalității până la sfârșitul celui

de-al doilea război mondial……………………………..……..…….5

1.2.Perioada postbelică până la sfârșitul secolului XX..………….12

Capitolul 2 – POLITICA FISCALĂ ȘI SISTEMUL FISCAL DIN

ROMÂNIA…………………………………………………25

2.1. Politica fiscală și reforma sistemului fiscal în România după

1989 până la aprobarea Codului fiscal………………………..……25

2.2.Principiile generale ale Codului Fiscal din România…………. .47

2.3. Evoluția și structura veniturilor și cheltuielilor bugetare în

România în perioada 2003-2006……………………………………54

Capitolul 3 – POLITICA FISCALĂ – INSTRUMENT DE REALIZARE

A ECHILIBRULUI ECONOMIC ȘI SOCIAL……………59

3.1.Rolul politicii fiscale în îndeplinirea funcțiilor statului………..59

3.2.Influența instituțiilor politice asupra structurii și mărimii

cheltuielilor bugetare………………………………………………………74

3.3.Impactul politicii fiscale asupra creșterii economice……………80

Concluzii………………………………………………………………………………….…….86

Bibliografie selectivă………………………………………………..……………………..93

=== INFLUENŢA POLITICII FISCALE ASUPRA ECHILIBRULUI ECONOMIC ===

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………….…2

Capitolul 1 – EVOLUȚIA SISTEMELOR FISCALE, A NIVELULUI ȘI

STRUCTURII FISCALITĂȚII……………………………….5

1.1.Sistemele fiscale și evoluția fiscalității până la sfârșitul celui

de-al doilea război mondial……………………………..……..…….5

1.2.Perioada postbelică până la sfârșitul secolului XX..………….12

Capitolul 2 – POLITICA FISCALĂ ȘI SISTEMUL FISCAL DIN

ROMÂNIA…………………………………………………25

2.1. Politica fiscală și reforma sistemului fiscal în România după

1989 până la aprobarea Codului fiscal………………………..……25

2.2.Principiile generale ale Codului Fiscal din România…………. .47

2.3. Evoluția și structura veniturilor și cheltuielilor bugetare în

România în perioada 2003-2006……………………………………54

Capitolul 3 – POLITICA FISCALĂ – INSTRUMENT DE REALIZARE

A ECHILIBRULUI ECONOMIC ȘI SOCIAL……………59

3.1.Rolul politicii fiscale în îndeplinirea funcțiilor statului………..59

3.2.Influența instituțiilor politice asupra structurii și mărimii

cheltuielilor bugetare………………………………………………………74

3.3.Impactul politicii fiscale asupra creșterii economice……………80

Concluzii………………………………………………………………………………….…….86

Bibliografie selectivă………………………………………………..……………………..93

INTRODUCERE

În orice orânduire socială, sistemul veniturilor publice (în speță impozitele și taxele) este determinat de formele de proprietate asupra mijloacelor de producție și de relațiile marfă-bani, de atribuțiile și funcțiile statului.

În Constituția României, referitor la contribuțiile financiare, se arată că „cetățenii au obligația să contribuie, prin impozite și taxe, la cheltuielile publice”, că „sistemul legal de impuneri trebuie să asigure așezarea justă a sarcinilor fiscale” și că „orice alte prestații sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situații excepționale”

Politica fiscalã promovatã de autoritãțile guvernamentale ale oricãrui stat contemporan este orientatã, de regulã, spre atingerea unor obiective microeconomice și macroeoconomice ce derivã din rolurile pe care statul trebuie să le îndeplineascã în economie:

_ un rol alocativ,

_ un rol distributiv;

_ un rol stabilizator.

În aceste condiții, autoritãțile guvernamentale, prin producția și oferta de bunuri publice pe care le finanțeazã fie pe seama impozitelor sau taxelor, fie pe seama împrumuturilor publice, influențeazã atât funcțiile de utilitate ale indivizilor, cât și funcțiile de producție ale agenților economici din sectorul privat. La nivel macroeconomic, deciziile de politicã fiscalã ale autoritãților guvernamentale legate fie de cheltuielile publice, fie de fiscalitate, pot fi orientate și spre stimularea procesului de dezvoltare.

Veniturile publice includ resursele financiare ale administrației de

stat, ale asigurărilor sociale de stat și ale instituțiilor publice cu caracter autonom. Dimensiunea și structura lor depind de un complex de factori, în care se includ:

– factori economici, concretizați în produsul intern brut și dinamica sa;

– factori monetari, de tipul masă monetară, credit, dobândă, concretizați în preț și evoluția sa;

– factori sociali, respectiv educaționali, culturali, de sănătate ș.a.;

– factori demografici, concretizați în numărul și structura populației care determină numărul contribuabilor;

– factori politici și militari;

– factori financiari, care se concretizează în dimensiunea cheltuielilor

publice.

Impunerea fiscală este o formă de constituire a unei părți din veniturile statului, caracterizată prin prelevarea conform legii a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Toți cei de la care se percep impozite sunt numiți generic contribuabili. Ca rezultat al impunerii fiscale se formează veniturile fiscale ale statului, în principal sub forma impozitelor și taxelor.

Impunerea fiscală are următoarele caracteristici:

a) este obligatorie, în sensul că este efect al legii, lege care precizează la cine se referă, în legătură cu ce se stabilește etc. Introducerea unei legi referitoare la impunere se poate face numai de organul legislativ național (parlamentul) sau de consiliile locale în limitele stabilite de parlament.

b) are titlu definitiv și nerambursabil, ceea ce înseamnă că, dacă plata impozitului/taxei a fost făcută conform legii, contribuabilul nu o poate reclama sau redobândi în nici un fel.

c) este fără contraprestație, ceea ce înseamnă că în schimbul plății impozitului/taxei nu se poate pretinde un serviciu imediat, direct și echivalent.

Veniturile fiscale, și mai cu seamă impozitele, îndeplinesc în societate un rol complex, financiar, economic și social.

Rolul financiar al impozitelor se exprimă în faptul că ele reprezintă principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând în mod frecvent peste 90% din totalul acestora.

Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin tipologia și dimensiunea lor, ca și prin înlesnirile și înăspririle fiscale, statul poate încuraja sau nu activitatea economică.

Rolul social al impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care o dobândește statul, de a redistribui produsul social .

Impunerea fiscală este introdusă prin lege, care precizează pentru fiecare impozit în parte care sunt contribuabilii, materia impozabilă, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancțiunile referitoare la sustragere. Impunerea fiscală include o latură politică, prin care se stabilește cine și pentru ce plătește impozitul, și o latură tehnică, adică metodele și tehnicile prin care se măsoară obiectul impunerii și se determină cuantumul impozitului.

Prin fiscalitate statul încearcă să realizeze un echilibru între eficiență și echitate. Pe de o parte, statul trebuie să asigure prin fiscalitate colectarea fondurilor pentru realizarea programelor sociale, economice, de colaborare internațională ș.a. Pe de altă parte, fiscalitatea trebuie organizată astfel încât să nu apese pe cei defavorizați, ceea ce revine la realizarea unei redistribuiri a veniturilor.

Impozitele directe sunt o categorie de impozite clasificate după criteriul trăsăturilor de fond și de formă. Ele prezintă o serie de avantaje rezultate din trăsături ce răspund cerințelor multora din principiile impunerii: sunt nominative, sunt legate de puterea economică și de situația personală a contribuabilului, sunt aduse la cunoștința plătitorului anticipat plății atât în ce privește suma de plată, cât și termenele-scadență.

Impozitele indirecte sunt așezate asupra vânzărilor de mărfuri și prestărilor de servicii, ceea ce conferă acestora caracterul de impozit pe cheltuieli sau de impozit pe consum. Această ultimă formulare decurge din faptul că suportatorul impozitelor indirecte este consumatorul final. Toți ceilalți agenți economici, inclusiv investitorii, care folosesc un bun sau serviciu includ cheltuielile de achiziție a acestora în costul produsului/serviciului pe care ei îl fabrică și îl oferă spre vânzare pe piață. Ei transferă impozitul indirect (inclus în prețul de achiziție) asupra prețului de vânzare a propriului produs/serviciu, astfel încât nu mai suportă acest impozit.

Impozitele indirecte, fiind incluse în prețul de achiziție a unui bun/serviciu, nu pot fi așezate, în general, ținând seama de situația personală a contribuabilului de facto, adică a cumpărătorului/consumatorului. Dacă raportăm acest lucru la veniturile consumatorilor, extrem de variate, rezultă că impozitele indirecte au caracter regresiv și răspund în mică măsură cerințelor principiilor de echitate fiscală.

Procesul de dezvoltare economicã poate fi influențat prin intermediul mãsurilor de politicã fiscalã întreprinse de autoritãțile guvernamentale. Însã, efectele unor asemenea mãsuri sunt diverse și diferã de la un caz particular la altul, ceea ce face sã nu existe o soluție universal valabilã pentru autoritãțile guvernamentale ce doresc sã stimuleze dezvoltarea economicã.

Prin urmare, reușita utilizãrii de cãtre autoritãțile guvernamentale a instrumentelor de politicã fiscalã pentru antrenarea și amplificarea dezvoltãrii economice depinde decisiv de capacitatea acestora de a aprecia conjunctura economicã actualã, de a alege instrumentul potrivit de intervenție și de a anticipa corect efectele produse în economie de utilizarea acestuia.

Capitolul 1

EVOLUȚIA SISTEMELOR FISCALE , A NIVELULUI ȘI STRUCTURII FISCALITĂȚII

1.1. Sistemele fiscale și evoluția fiscalității până la sfârșitul celui de-al doilea război mondial

Impozitul reprezintă un produs al istoriei, el însoțind civilizația umană, de la apariția primelor forme de organizare statală și până în prezent. Dar nu se poate discuta despre o dezvoltare puternică a finanțelor publice și a sistemelor fiscale decât odată cu apariția și răspândirea modului de producție capitalist.

În epoca premergătoare capitalismului, structurile fiscale erau rudimentare și evoluau extrem de lent, fiind în concordanță cu evoluția structurilor politice și economice ale diverselor entități administrative, entități care nu erau stabile și cunoșteau permanente modificări spațiale.

Începând cu secolele al XVI-lea și al XVII-lea, în Europa de Vest se produc transformări economice și mișcări sociale profunde, iar structurile fiscale încep să reflecte pătrunderea relațiilor capitaliste. Începând din 1643, în Anglia, sunt introduse accizele, care constituiau un ansamblu de impozite pe actele de consum sau de circulație, care loveau bunurile destinate consumului (făină, băuturi), bunurile destinate producției, activități (comerț, profesiuni), introducerea alimentelor în țară și terenurile. Acestea se extind treptat în practica țărilor europene, contribuind la creșterea independenței financiare a monarhiilor.

Pe măsură ce relațiile de producție capitaliste câștigă tot mai mult teren și burghezia preia puterea din mâna monarhiei și a nobilimii, are loc un proces de reașezare a sistemelor fiscale, în conformitate cu cerințele tranziției de la feudalism la capitalism. Astfel, se iau măsuri care urmăreau limitarea drepturilor suveranului în instituirea și perceperea de impozite, ca și în cheltuirea acestora, organizarea gospodăririi financiare a statului realizându-se după reguli precise și fiind supusă controlului parlamentar. De asemenea, sunt înlăturate inechitățile fiscale prin eliminarea privilegiilor fiscale de care beneficiau nobilimea și clerul, la baza noilor sisteme fiscale stând ideea de justiție fiscală care devine tot mai cuprinzătoare, ea referindu-se nu numai la faptul că toți cetățenii trebuie să plătească impozite, ci și la modul cum acestea sunt plătite.

În Țările Române, dezordinea fiscală generală a fost caracteristica dominantă, până la apariția Regulamentului organic din 1831. Acestea constituie prima încercare de a face ordine în acest domeniu, desființând toate obligațiile fiscale anterioare și stabilind altele noi.

Principalele impozite directe stabilite sunt capitația (birul) și patenta, care se aplică tuturor categoriilor de comerț, profesioniștilor și industriașilor, iar ca impozite indirecte avem taxele vamale, impozitul asupra sării (sarea constituind un monopol fiscal al statului), venitul de 25% asupra averilor nemișcătoare ale mănăstirilor și diverse accize pentru vin, spirt, tutun etc.

Regulamentul organic nu a adus însă și egalitatea tuturor în fața impozitelor menținând privilegii pentru boieri, care nu plăteau nici un impozit direct. Abia după 1859 au fost supuse la impozite toate clasele sociale și a fost introdus impozitul funciar.

În aceste condiții, în țările cu o economie capitalistă dezvoltată sunt introduse noi impozite mai bine adaptate noului sistem economic, cum este cazul impozitului pe venit și al impozitului pe cifra de afaceri.

Impozitul pe venit a fost introdus pentru prima dată în Anglia, în 1798 de către Wiliam Pitt, cu caracter temporar. El a fost desființat în 1802 și reintrodus un an mai târziu pentru a face față cheltuielilor provocate de războiul cu Napoleon, funcționând până în 1816. Din anul 1842 impozitul pe venit capătă un caracter permanent transformându-se dintr-un impozit de război într-un impozit necesar pentru echilibrarea bugetului.

La finele secolului al XIX-lea când Germania se dezvoltă puternic

pe baza industriei, apare și în Prusia impozitul global. Acesta este introdus în 1891 și lovea suma veniturilor din diferite surse de care beneficiau contribuabilii persoane fizice și juridice. Impozitul se calcula cu cote progresive cuprinse între 0,62% și 4%.

În Franța problema reformei impozitelor directe s-a pus începând cu sfârșitul secolului al-XIX-lea și a continuat și la începutul secolului al-XX-lea, campania în favoarea impozitului pe venit realizându-se nu atât prin evidențierea calităților acestuia, cât prin scoaterea în evidență a arhaismului și nedreptăților vechilor impozite. Prin introducerea impozitului pe venit din 1914, veniturile au fost împărțite în funcție de originea lor în trei mari categorii: venituri din capital, venituri din muncă și venituri mixte, fiecare cu mai multe subdiviziuni.

În SUA impozitul pe venit a fost înființat în 1913, având o cotă redusă de numai 1%, la care se adaugă însă și o cotă adițională, denumită „surtax” pentru veniturile mai mari de 20.000 dolari provenite din capitaluri. Cota acestui impozit adițional era progresivă și varia de la 1% la 6% pentru veniturile mai mari de 500.000 dolari.

În România o primă încercare de introducere a unui impozit unic pe venit a fost realizată în 1910 de ministrul de finanțe Emil Costinescu, dar reforma propusă de acesta nu a trecut de Parlament. În anii 1921 Nicolae Titulescu, ministru de finanțe la aceea vreme, propune o reformă fiscală amplă care cuprindea și introducerea unui impozit progresiv pe venitul global. Acest impozit prevedea o împărțire a veniturilor supuse impozitării în șapte categorii denumite cedule care erau impuse cu cote proporționale. Totalitatea veniturilor efectiv realizate de un contribuabil în anul precedent erau supuse, în plus, în cazul în care depășeau minimul de existență neimpozabil unui impozit global progresiv. Reforma lui Nicolae Titulescu, deși a fost aprobată de Parlament nu a fost pusă în aplicare.

Reforma contribuțiilor directe și introducerea impozitului pe venitul global are loc în România în 1923 prin reforma fiscală a lui Vintilă Brătianu. Prin noua lege se înființau șase impozite directe numite elementare pe următoarele venituri: veniturile proprietăților agricole, veniturile proprietăților clădite, veniturile valorilor mobiliare, veniturile comerciale și industriale, salarii, veniturile din profesiuni și ocupațiuni neimpuse la celelalte impozite. La acestea se adăuga și un impozit progresiv pe venitul global ce se așeza asupra întregului venit anual al contribuabilului și care se calcula cu cote progresive cuprinse între 1% și 30%.

În afara impozitului pe venit, în această perioadă au mai fost introduse sau modernizate și alte impozite directe, cum este cazul impozitelor pe succesiuni și pe avere, la care încep să fie aplicate cote progresive.

În ceea ce privește impozitele indirecte în afara taxelor vamale și a accizelor care aveau o mare dezvoltare încă din evul mediu a fost introdus un nou impozit, și anume impozitul pe cifra de afaceri. Acest impozit a fost „experimentat pentru prima dată în SUA, după războiul de secesiune, el avea la bază ideea, pe cât de simplă, tot pe atât de ingenioasă, de a taxa o marfă, ori de câte ori ea trecea dintr-o mână într-alta, constituind deci o sursă de venituri bugetare cu atât mai mari, cu cât este mai complex circuitul ei de la producător la consumator.

Rezultatele aplicării sistemului taxării mărfurilor în cursul circulației,pe fiecare operațiune de vânzare-cumpărare s-au dovedit atât de fructuoase, încât, în timpul primului război mondial sau imediat după acesta, el a fost adoptat de aproape toate țările capitaliste. Astfel, el a fost introdus în: Germania (1916), Franța (1917), Belgia (1921), Italia (1922), Austria (1923).

În România impozitul pe cifra de afaceri a fost introdus la 1 august 1921 în cadrul reformei fiscale al lui N. Titulescu împreună cu un impozit pe lux. Legea prevedea aplicarea unei cote de 1% asupra cifrei totale a oricărei afaceri, obișnuite sau accidentale. Legiuitorul român a preferat forma impozitului în cascadă, de inspirație franceză, pentru ca în 1927, să se renunțe la acesta în favoarea soluției germane care aplica acest impozit doar la punerea în circulație a produselor.

Până la primul război mondial, nivelul fiscalității s-a menținut în toate țările la valori reduse, nedepășind 15% din bogăția produsă. Astfel, înaintea primului război mondial, statul german lua, în medie, 10% din venitul anual al unui cetățean, în timp ce statul francez lua 15%.

Această situație se datora aplicării ideilor liberale care cereau un rol limitat al statului. Ca urmare, în structura cheltuielilor publice se evidențiau trei poziții, care dețineau mai mult de 70% din totalul cheltuielilor centrale ale statului, și anume:

– cheltuieli cu apărarea națională;

– cheltuieli cu administrația publică;

– cheltuieli cu datoria publică.

Ele erau urmate de cheltuielile pentru dezvoltarea rețelelor de comunicații și de cheltuielile legate de educație care răspundeau unor cerințe ale dezvoltării industriale. Orice cheltuială care depășea ceea ce era strict necesar pentru menținerea ordinii sociale și a armatei avea tendința de a fi interpretată ca o risipă.

În perioada dinaintea primului război mondial și mai ales în timpul acestuia, ca urmare a cheltuielilor militare tot mai ridicate în majoritatea țărilor implicate, are loc o creștere importantă a nivelului fiscalității în special prin mărirea nivelului cotelor de impunere, dar și prin introducerea unor noi impozite.

În Anglia cota impozitului pe venit care în 1910 era de 5,83% ajunge în 1918 la 30%, iar cotele la impozitul pe succesiuni au crescut astfel încât cota maximă atingea 80%.

În Germania creșterea fiscalității s-a realizat prin introducerea unor impozite suplimentare. Astfel, în 1913 se introduce o „contribuție defensivă extraordinară” care era de fapt un impozit pe avere, precum și un impozit pe creșterea averii. În 1916-1917 se introduc o serie de impozite speciale pe transmiterea mărfurilor și pe dobânzi, precum și un impozit pe beneficiile de război. În 1918 se introduce un nou impozit de război numit „vărsământ extraordinar de război” stabilit pe venit, acesta era un impozit unic și excepțional și avea cote progresive ce variau de la 5% la 50% ce se aplicau la creșterea venitului între ultima estimație din timp de pace și estimația de la sfârșitul anului 1917.

În Italia în 1915 au fost introduse noi impozite, precum impozitul asupra permiselor de export, impozitul asupra scutirilor militare, taxa asupra veniturilor mobiliare, taxa asupra plăților efectuate de stat și suprataxa progresivă și extraordinară pe beneficiile de război. Totodată maximul cotei la impozitul succesoral ajunge să fie fixat la 90%.

În SUA are loc în 1917 o creștere a impozitului pe venit de la 1% la 4%, iar cota maximă a suprataxei (surtax) crește de la 6% la 63% pentru veniturile mai mari de 2 mil. de dolari provenite din capitaluri. Tot în 1917 s-a introdus și un impozit pe beneficiile de război „Excess profit duty” cu o cotă progresivă variind de la 25% la 60% și au crescut cotele de impunere la

impozitul pe succesiuni cota maximă fiind de 25%.

Cu toate aceste majorări ale cotelor de impunere și a introduceri de noi impozite, nivelul fiscalității nu a crescut în mod exagerat, în timpul primului război mondial, resursele provenind din impozite acoperind doar o parte din totalul cheltuielilor bugetare și anume: 10-12% în Germania, circa 20% în Anglia și 31,5% în SUA, restul cheltuielilor publice fiind acoperite prin împrumuturi publice, emisiune monetară neacoperită și altele.

Imediat după terminarea războiului, nivelul fiscalității a rămas la un nivel mai ridicat, datorită necesității acoperirii cheltuielilor de refacere a țărilor după război.Pe măsură ce economiile se refac și sunt puse la punct sistemele fiscale și aparatele fiscale, precum și pe fondul aplicării în continuare a principiilor economice liberale, are loc o reducere a fiscalității, aceasta rămânând însă la un nivel mult mai ridicat decât în perioada dinaintea primului război mondial.

Astfel, în principalele țări europene nivelul sarcinilor fiscale raportate la întregul venit național a crescut în 1924 față de 1913 după cum urmează: în Anglia 23% față de 11%, în Franța 21% față de 13%, în Italia 19% față de 13%. În ceea ce privește SUA, potrivit datelor statistice, suma prelevărilor fiscale care reprezenta în 1913 circa 7% din venitul național, a reprezentat în deceniul 1920-1930 între 10 și 12% din venitul național.

Obiectivul principal avut în vedere de politicile fiscale în perioada scursă până la începutul crizei din 1929-1933 a fost acela de sprijinire a refacerii economice și a creșterii economice.

Odată cu începerea crizei economice din 1929-1933, guvernele au trebuit să facă față unei situații deosebite determinată de scăderea veniturilor din impozite în paralel cu necesitatea efectuării unor cheltuieli publice sporite pentru ajutorarea celor greu loviți de efectele crizei (șomeri, săraci etc.) precum și pentru susținerea intervenției statului în economie, factorii de putere din toate țările au luat măsuri pentru ameliorarea sistemului fiscal și a aparatului administrativ.

Experiența crizei din 1929-1933 a arătat că cele mai sensibile la fluctuațiile conjuncturale sunt impozitele directe în general și impozitul pe venit în special.

Cel mai important impozit indirect utilizat în acea perioadă a fost impozitul pe cifra de afaceri, el constituind unul dintre instrumentele fiscale cele mai comode și capabile a realiza venituri mari pentru buget.Dar dificultățile legate de control, de contactul organelor fiscale cu o masă enormă de contribuabili și protestele vehemente ale comercianților cu amănuntul, au pus problema transformării acestui impozit, dintr-un impozit aplicat asupra tuturor fazelor procesului economic de la producție la consum, într-un impozit aplicat numai asupra unora din fazele procesului economic și în primul rând asupra producției, reținerea impozitului făcându-se prin stopaj la sursă. Un alt motiv care a determinat guvernele să înlocuiască impozitul pe cifra de afaceri cu taxe unice, specifice pe categorii de produse a fost acela al reducerii puternice a prețurilor în perioada crizei din 1929-1933.

În România, impozitul pe lux și cifra de afaceri, introdus în 1921 de Nicolae Titulescu, și-a pierdut caracterul de impozit asupra vânzărilor, cum a fost la origine, devenind odată cu punerea în aplicare a legii Manoilescu în 1927, un impozit perceput la punerea în circulație a mărfurilor de către producător. El a fost completat prin taxarea mărfurilor impozabile importate, la trecerea lor prin vamă și prin impunerea cu un tarif redus a mărfurilor indigene destinate exportului, odată cu impozitele vamale. Impunerea se realiza prin stopaj la sursă.

În 1933, datorită scăderii încasărilor obținute de pe urma sa pe parcursul crizei, are loc o reformă a regimului impozitului pe lux și cifra de afaceri prin legea Madgearu, în urma aplicării acesteia încasările revenind la nivelul dinaintea crizei. Ca urmare, ponderea contribuției acestui impozit în

totalul veniturilor din impozite indirecte a crescut de la 10,5% în 1928 la 18,8% în 1933/1934. Cu toate acestea ele reprezentau relativ puțin față de încasările realizate de pe urma acestui impozit în altețări.

Datorită măsurilor luate de guverne în vederea reașezării impozitelor pentru a menține un randament ridicat al acestor măsuri luate pe fondul unei puternice scăderi a veniturilor majorității contribuabililor, a avut loc în această perioadă o creștere a presiunii fiscale. Astfel, în 1931 fiscalitatea ajunsese la 28,9% în Germania și Anglia și 22% în Franța56. De asemenea, în SUA ea oscilează începând din 1931 între 17 și 22%, după ce între 1920 și 1930 se situase între 10 și 12%57.

În ceea ce privește situația presiunii fiscale în România, calculele diferă de la sursă la sursă, toate indicând însă creșterea ei continuă în această perioadă, maximul fiind atins în 1931.

Tabelul nr. 1.1

Presiunea fiscală între 1929-1933

D. Iordan V.Madgearu V.Slăvescu

1929 21,4% 21% 20,58%

1930 27,7% 27,1% 28,25%

1931 28,4% 28,4% 30,74%

1932 27,1% 27,1% 25,35%

1933 – – 26,54%

Surse: D. Iordan – Tribuna financiară, nr. 2/1932, p. 13

V. Madgearu – Capacitatea de plată și datoria publică a României, București, 1933*

V. Slăvescu – Situația economică a României și capacitatea sa de plată, București, 1934*

Memorandumuri ale miniștrilor de finanțe cu privire la capacitatea de plată a României, prezentate creditorilor străini.

Apropierea celui de-al doilea război mondial și procesul de înarmare

declanșat de aceasta au făcut să crească rapid nivelul cheltuielilor publice și ca urmare a crescut și nivelul fiscalității. Astfel, în foarte multe țări s-au majorat impozitele existente și s-au introdus altele noi, unele guverne creând bugete speciale pentru înarmare.

În România, un astfel de buget a fost creat începând cu anul fiscal 1935/1936, având denumirea de „Fondul Apărării Naționale” (FAN), acestuia adăugându-se mai târziu și un fond special pentru marină și aviație (FNAM). Bugetele speciale de înarmare au ajuns să reprezinte în anul fiscal 1939/1940 circa 10,9% din structura bugetului general al statului.

Odată cu începerea și desfășurarea celui de-al doilea război mondial,

cheltuielile publice cresc în mod exploziv, ele rămânând chiar și după terminarea războiului la nivelul ridicat atins pe parcursul acestuia. Acest fenomen reiese și din următoarele date:

Tabelul nr. 1.2

Cheltuielile bugetare ale unor state capitaliste (în miliarde unități ale valutelor naționale)

Ani bugetari SUA Anglia Franța

1937/1938 7,0 1,18 65,6

1947/1948 33,8 4,05 914,0

Sursa: A. Eidelnant – Op. cit., p. 222

În ceea ce privește creșterea veniturilor din impozite situația se prezintă astfel:

Tabelul nr. 1.3

Veniturile provenite din impozite în bugetele unor state capitaliste

(în miliarde unități de valută națională)

Ani bugetari SUA Anglia Franța

1937/1938 6,0 0,84 37,8

1947/1948 42,4 3,28 618,0

Sursa: A. Eidelnant – Op. cit., p. 224

Deși aceste valori sunt influențate puternic și de creșterea prețurilor din acest interval, totuși ele reflectă o creștere majoră atât a cheltuielilor publice cât și a veniturilor fiscale. Dar și în al doilea război mondial ca și în primul război mondial nu s-a putut acoperi din impozite decât o parte a cheltuielilor publice efectuate. În ansamblu, în anii celui de-al doilea război mondial au fost acoperite din impozite circa 30-35% din totalul cheltuielilor de război, față de 20% în primul război mondiaL.

În majoritatea țărilor creșterea fiscalității s-a realizat mai ales pe seama impozitelor indirecte. Aceasta deoarece s-a constatat că impozitele indirecte și în special cele de consumație, în calitatea lor de impozite pe cheltuieli sunt singurele impozite a căror flexibilitate permite adaptarea zilnică a sistemului fiscal la nivelul prețurilor.

În România ponderea veniturilor indirecte în totalul veniturilor bugetului a ajuns în 1941/1942 la un nivel de 55,7% pe când ponderea impozitelor directe era de doar 16,9%.

1.2. Perioada postbelică până la sfârșitul secolului XX

În perioada postbelică, pe fondul războiului rece și a unei dezvoltări economice fără precedent, are loc o creștere a rolului statului pe plan economic și social, care se va reflecta într-o sporire puternică a cheltuielilor publice și a fiscalității.

În Suedia, ideea promovării unei politici bugetare anticiclice a fost adoptată în mod oficial încă din 1937. Cu prilejul reformei bugetare care a avut loc în acel an s-a prevăzut ca bugetul curent să se echilibreze pe o perioadă lungă de timp, el putându-se încheia cu deficit în perioadele nefavorabile ale ciclului și excedent în cele favorabile.

Și în Marea Britanie bugetul este considerat un factor de stabilizare a economiei. Începând din 1961, guvernul a fost împuternicit să modifice cotele impozitelor indirecte (taxe asupra băuturilor și tutunului ș.a.) în proporție de maximum 10% în cursul unui exercițiu.

În Republica Federală Germania, în anul 1967, a fost adoptată Legea Stabilizării prin care se preciza că politica economică și cea bugetară trebuie să țină seama de imperativele echilibrului economiei naționale. Prin această lege au fost acordate guvernului puteri discreționare, acesta fiind împuternicit să modifice, în anumite limite, impozitul pe venit. Cu aprobarea Parlamentului, guvernul german putea să dispună, prin decret, diminuarea sau majorarea, în limitele a 10% a cuantumului impozitului pe venit, veniturile suplimentare astfel obținute fiind vărsate la „conturile conjuncturale” ale statului federal și landurilor.

În Statele Unite ale Americii nu au existat instrumente anticiclice lăsate la dispoziția guvernului ca în alte țări, șeful executivului trebuind să solicite parlamentului împuterniciri pentru luarea de măsuri anticriză.

Statele occidentale au folosit, ca instrument de realizare a obiectivelor social-economice, și subvențiile, acestea având mai multe forme concrete pe care le îmbracă:

– subvenții în numerar;

– subvenții sub forma avantajelor de preț;

– subvenții sub forma prestațiilor de servicii cu titlu gratuit;

– subvenții sub forma facilităților fiscale.

Dacă primele trei categorii de subvenții au contribuit la creșterea cheltuielilor publice, ele cunoscând, mai ales în țările europene dezvoltate, un ritm de creștere mai rapid decât cel a produsului intern brut,ultima categorie are o influență directă asupra realizării veniturilor fiscale.Subvențiile fiscale îmbracă forma unor avantaje fiscale – scutiri, reduceri sau amânări de impozite directe – prin care se urmărește stimularea anumitor activități economice sau avantajarea anumitor categorii sociale, în vederea realizării unor programe guvernamentale sau locale.

În afara subvențiilor statele au folosit și alte instrumente de influență economică externă și internă, care aveau efect puternic asupra bugetului. Astfel, SUA a acordat după al doilea război mondial o serie de împrumuturi țărilor aliate pe baza „planului Marshall”, care a favorizat desfacerea mărfurilor americane

Creșterea cheltuielilor publice în perioada postbelică este reflectată de evoluția ponderii cheltuielilor publice în PIB. În țările dezvoltate cheltuielile publice au evoluat, între 1950 și 1977, de la o pondere cuprinsă între 17,3% și 32% la valori de aproximativ 45%, în majoritatea țărilor din Europa de Vest, iar în Suedia și Olanda chiar la valori de 60,1% respectiv 55,8%, în timp ce în restul țărilor dezvoltate se înregistrau de asemenea ponderi importante dar la un nivel mai redus: 40,3% în Canada; 34,2% în SUA; 28,9% în Australia și 26,6% în Japonia. În același interval, ponderea cheltuielilor publice în PIB în țările mai puțin dezvoltate a evoluat mult mai lent ajungând ca în 1975 să fie cuprinsă între 10 și 20% excepție făcând Panama cu 26,5%.

Această creștere în volum a cheltuielilor publice a fost însoțită și de o

transformare a structurii lor. Fenomenul cel mai spectaculos îl reprezintă creșterea ponderii cheltuielilor cu protecția socială în totalul cheltuielilor publice. Acest lucru s-a petrecut sub efectul creșterii numărului de persoane asigurate, ameliorării nivelului prestațiilor, creșterii cheltuielilor cu sănătatea, creșterea șomajului și îmbătrânirea populației. Alături de cheltuielile social-culturale, au avut o pondere importantă în cadrul cheltuielilor publice și cheltuielile cu caracter economic, precum și cheltuielile militare.

Ca urmare a creșterii cheltuielilor publice au trebuit să crească rapid și

veniturile obținute de stat din impozite și contribuții la asigurări sociale, nivelul fiscalității urmează îndeaproape nivelul cheltuielilor publice, fiind însă ceva mai scăzut deoarece o parte a cheltuielilor publice este acoperită de veniturile nefiscale și din împrumuturi publice.

În decursul perioadei ce a urmat celui de-al doilea război mondial, contribuțiile sociale au crescut mai rapid decât impozitele și au constituit principalul factor de majorare a prelevărilor obligatorii.

Pe fondul dezvoltării economice și a creșterii veniturilor, tendința care s-a manifestat pe plan mondial, în această perioadă, în evoluția impozitului pe veniturile persoanelor fizice a fost aceea de a se trece la impunerea globală, înlăturând orice discriminare a sarcinii fiscale în funcție de natura veniturilor și asigurând același tratament tuturor veniturilor.

În afară de impozitul pe veniturile persoanelor fizice un alt impozit direct relevant este impozitul pe veniturile realizate de societăți (impozitul pe profit). În general, regimul de impunere a veniturilor realizate de persoanele juridice este diferențiat în funcție de modul cum sunt organizate acestea, și anume ca societăți de persoane sau de capital. Impozitul pe veniturile societăților era de regulă proporțional, uneori cu corective.

Principala modificare intervenită în cadrul impozitelor generale asupra consumului după al doilea război mondial a constituit-o instituirea în 1954-1955, în Franța, a taxei pe valoarea adăugată (TVA), care este un impozit unic pe cifra de afaceri, dar cu plata fracționată. Față de impozitul cumulativ pe cifra de afaceri, care este un impozit tip „bulgăre de zăpadă”, deoarece la fiecare verigă nouă el cuprinde în baza de calcul și impozitul plătit cu prilejul fiecărei tranzacții până în momentul respectiv, TVA-ul are avantajul că mărimea absolută a impozitului nu depinde de lungimea traseului parcurs de la producător la consumator. Aceasta face ca TVA-ul să fie un impozit neutru din punct de vedere economic spre deosebire de impozitul cumulativ pe cifra de afaceri care favoriza tendințele de integrare pe verticală.

În plus, datorită faptului că în practica fiscală internațională s-a adoptat principiul potrivit căruia produsele care fac obiectul comerțului exterior trebuie să fie impuse în țara de destinație, era necesară aplicarea unui impozit transparent care să permită cunoașterea sumei ce trebuie restituită exportatorului. TVA-ul corespundea perfect acestei cerințe spre deosebire de impozitul cumulativ care era lipsit de transparență. Ca urmare a acestor avantaje taxa pe valoare adăugată a fost adoptată și de celelalte țări ale C.E.E..În ceea ce privește numărul și mărimea cotelor aplicate pentru perceperea taxei pe valoarea adăugată acestea erau diferite de la o țară la alta, în general aplicându-se un număr de 1-4 cote, diferențiate în funcție de natura bunului sau serviciului impozabil .

Trebuie menționat că în perioada postbelică multe țări au aplicat forma impozitului unic pe cifra de afaceri, care se încasa o singură dată indiferent de numărul verigilor prin care trece marfa supusă impunerii, în momentul vânzării mărfii de către producător (denumit taxă de producție), în stadiul comerțului cu ridicata ori în cel al comerțului cu amănuntul (denumit taxă de vânzare sau impozit pe circulație). Deși acesta are avantajul că se percepe de la un număr mic de plătitori și permite un control mai ușor asupra așezării și perceperii impozitului, majoritatea țărilor care l-au aplicat au renunțat la el în favoarea taxei pe valoarea adăugată.

Pe baza experienței organelor fiscale, s-a constatat și faptul că stabilirea unui număr mare de cote, pentru a asigura impunerea diferențiată a bunurilor și serviciilor în funcție de importanța acestora în consumul populației, nu este indicată din punct de vedere tehnic, deoarece complică foarte mult perceperea impozitului mai ales la plătitorii de mici dimensiuni.

Tot pe baza experienței unor țări occidentale a rezultat că trecerea de la impozitul pe cifra de afaceri în cascadă la taxa pe valoarea adăugată, având același randament, a avut ca efect o reducere a costului investițiilor și al stocurilor constituie de întreprinderi, o anumită creștere a prețurilor bunurilor de consum și o ușoară scădere a prețurilor de export.

TVA-ul a dus la stimularea întreprinzătorilor să facă investiții și să lărgească exporturile, mai ales în condițiile în care este rambursată taxa plătită la achiziționarea echipamentelor și instalațiilor pentru a se evita dubla impunere a investițiilor, odată cu procurarea bunurilor de natura investițiilor iar a doua oară la vânzarea produselor obținute după punerea în funcțiune a investițiilor respective, prin includerea amortizării în prețul asupra căruia se calculează impozitul. Se constată că TVA-ul a devenit rapid un impozit cu o contribuție importantă în formarea veniturilor fiscale în multe țări occidentale dezvoltate.

Un aport însemnat la formarea veniturilor fiscale au avut în perioada postbelică și accizele, în unele țări ele având o contribuție mai ridicată decât cea a impozitelor generale asupra consumului, precum în Australia, Japonia, Portugalia, Spania sau egală cu acesta precum în SUA și Noua Zeelandă.

O altă componentă importantă a impozitelor indirecte, taxele vamale, a suferit modificări radicale în perioada postbelică. Astfel, deși înainte de al II-lea război mondial ele erau una din sursele principale de alimentare a bugetului de stat, odată cu dezvoltarea relațiilor economice internaționale din perioada postbelică, se observă folosirea lor din ce în ce mai rar în scopuri fiscale și într-o măsură din ce în ce mai mare în scopuri protecționiste.

În ceea ce privește taxele vamale de import nivelul acestora s-a redus

sistematic în perioada postbelică ca urmare a negocierilor purtate în cadrul

Acordului General pentru Tarife și Comerț (G.A.T.T.). Acest acord adoptat în octombrie 1947, s-a transformat într-un organism internațional specializat în probleme de comerț internațional care a acționat în vederea eliminării treptate a restricțiilor din calea schimburilor comerciale.

În 1951 la Paris se semnează tratatul prin care s-a constituit „Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului” din care făceau parte R.F. Germania, Franța, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg, obiectivul tratatului fiind formarea unei piețe comune a cărbunelui și oțelului pe teritoriul european al țărilor semnatare.

În anul 1957, cele șase țări semnează „Tratatul de la Roma” privind constituirea Comunității Economice Europene (C.E.E.), cunoscută și sub denumirea de Piața Comună. Tratatul care a stat la baza nașterii Comunității stabilea drept obiectiv realizarea unei piețe comune și aproprierea treptată a politicii economice a statelor membre în vederea realizării unei dezvoltări armonioase a activității economice, precum și eliminarea, între statele membre, a taxelor vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și ieșirea mărfurilor, stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale comune față de terțe țări și abolirea obstacolelor la libera circulație a persoanelor, serviciilor și capitalurilor.

În perioada postbelică alături de țările capitaliste au coexistat și țările

lagărului comunist, țări care au dezvoltat economii socialiste de tip marxist –leninist. În cadrul acestora sistemele fiscale au tins să dispară, deoarece conceptele de resurse publice și prelevări publice capătă o altă accepțiune în condițiile în care statul este proprietarul a mai bine de 90% din avuția națională. Prelevările fiscale nu au dispărut complet, mai ales că mai existau sectoare care nu erau complet naționalizate precum agricultura, cooperația precum și un sector semi-liber care făcea posibilă apariția unor venituri private, dar prelevările fiscale din țările socialiste au fost mai mici decât în cele capitaliste.

Bugetele acestor țări erau alimentate în principal prin prelevările din beneficii, care constituiau un transfer al marjei dintre cost și preț la buget. Aceste prelevări nu pot fi comparate cu impozitul pe veniturile societăților capitaliste, ele reducând libertatea utilizării beneficiilor și lăsând doar o anumită libertate limitată pentru autofinanțare.

Următoarea sursă ca importanță o constituia impozitul pe cifra de afaceri, în stadiul producției sau comercializării, cotele fiind variabile după natura produselor, unele fiind exceptate. La acestea se adaugau și taxe vamale pentru operațiunile vamale realizate de persoane juridice.

Impozitele pe venituri aveau o cotă redusă. Impozitul pe venitul persoanelor fizice aplicat asupra salariilor brute avea incidență directă asupra puterii de cumpărare a populației, iar aplicat asupra fondului de salarii brut, era plătit de întreprinderi, cu repercusiune prin preț asupra consumatorilor.

La acestea se adăugau o multitudine de impozite pe venituri cuvenite administrațiilor publice locale, care constituiau instrumente nu atât de finanțare a necesităților acestora, cât de acțiune în direcția reducerii proprietății și veniturilor individuale. Acestea loveau: veniturile din închirieri și subînchirieri de clădiri, terenuri și mijloacele de transport ale populației.

O problemă majoră cu care s-au confruntat țările dezvoltate la sfârșitul anilor ’70 și în anii ’80 a fost creșterea extraordinară a cheltuielilor publice.

Principala cauză a creșterii cheltuielilor publice în perioada anilor ’70 și ’80 în țările dezvoltate a constituit-o creșterea rapidă a cheltuielilor pentru protecție socială ca urmare a instaurării „statului bunăstării”. Acest fapt este dovedit de nivelul extrem de ridicat al cheltuielilor publice pentru acțiuni social-culturale în PIB și în totalul cheltuielilor publice în anii ’80. Astfel, în Europa ponderea acestor cheltuieli în PIB este între 32,4 și 34,9% iar în cadrul cheltuielilor publice ponderea este între 57% și 70,3%. Chiar și în țările unde „statul bunăstării” are o amploare mai mică, cum sunt SUA și Australia, unde ponderea cheltuielilor social culturale în PIB este mai redusă (în jur de 20%), se alocă peste jumătate din cheltuielile publice în acest scop (între 51 și 55%).

În condițiile în care creșterea economică s-a redus foarte mult în anii ’70 și ’80, cheltuielile cu protecția socială au continuat să crească rapid sub influența a diverși factori precum: îmbătrânirea populației; progresul tehnologic ce duce la folosirea unor aparate foarte costisitoare în domeniul medical (scannere, ecografe etc.) precum și creșterea globală a cererii de îngrijiri medicale și a consumului de medicamente, stimulate de gratuitatea îngrijirilor; creșterea numărului șomerilor și a duratei șomajului etc.

Ca urmare a creșterii mai rapide a cheltuielilor publice față de creșterea PIB în multe țări și în special în cele de Europa de Vest au apărut probleme majore privind finanțarea cheltuielilor publice, fiind necesară creșterea nivelului prelevărilor obligatorii atât sub forma impozitelor și taxelor cât și a cotizațiilor sociale, la sfârșitul anilor ’80, între nivelurile acestor cote continuau să existe disparități de la o țară la alta, ele variind între 11,83%-33,6% în Elveția și 61,72% în Germania.

Datele provenite din surse O.C.D.E., arată că, și după anii '80, nu puține țări au continuat să sprijine investițiile prin intermediul sistemului fiscal sau prin subvenții de la buget, dar majoritatea țărilor O.C.D.E. care au făcut apel la sistemul fiscal pentru a acționa asupra structurii investițiilor au tins să suprime incitațiile fiscale în măsura posibilului pentru motivele următoare:

– experiența a arătat că, într-o lungă perioadă de timp, incitațiile nu modifică deloc nivelul sau configurația investițiilor, și că, pe termen scurt, ele riscă să fie la originea investițiilor de interes mediocru, motivate de considerente fiscale mai mult decât de considerente de rentabilitate;

– costul incitațiilor este ridicat, în sensul renunțării la venituri, de unde necesitatea de a majora cotele cedulare la niveluri mai ridicate decât ar fi altfel nevoie pentru a spori același cuantum de venituri. Cotele ridicate de impozitare a întreprinderilor tind să accentueze eventualele distorsiuni induse prin fiscalitate;

– existența unui larg evantai de incitații conduce la sisteme multiple de evaziune fiscală.

De aici, tendința existentă în cadrul O.C.D.E., de a suprima incitațiile, de a

diminua cotele de impozitare și de a armoniza, pe aceste căi, condițiile investițiilor.

În ceea ce privește impozitele indirecte, în anul 1987, s-a pus problema unor schimbări importante în C.E.E., unde constituirea „pieței unice” a pus problema suprimării mecanismului de detaxare la export și a egalizării cotelor de TVA. Pentru soluționarea acestei probleme, Comisia C.E.E. a propus două măsuri:

1) înghețarea ecartului de taxe, adică să nu se ia noi măsuri care să adâncească ecartul existent între TVA-ul unei țări și cota medie pe C.E.E. Până la 31 decembrie 1992 trebuia ca numărul cotelor să se reducă la două: „cota redusă” situată între 4 și 9% și „cota normală”, între 14 și 20% în funcție de țară. Comisia C.E.E. aprecia că nu ar apărea nici o problemă economică dacă diferența de cote între țări nu ar depăși cinci puncte procentuale;

2) compensarea veniturilor între state. Nici un stat nu trebuia să încaseze o taxă care este datorată altui stat. Aceasta presupunea necesitatea de a introduce un mecanism de „compensare” (fiecare stat urmând să verse fiecăruia din cele 11 state comunitare suma TVA-ului pe care a încasat-o dar nu i se cuvenea, deoarece produsele sale fuseseră exportate și consumate în alte țări ale C.E.E.).

Nu s-a reușit alinierea nivelelor de impozitare până la termenul propus și nici a sistemului de evidență. Ca o soluție interimară s-a acceptat combinarea impozitării, atât față de țara de origine cât și față de cea de destinație. Libera circulație a bunurilor în cadrul Comunității, cerută de formarea U.E., a făcut ca fluxurile comerciale între statele membre să nu mai fie considerate drept operațiuni de export sau import.

Pe 1 ianuarie 1993, odată cu înființarea pieței unice, U.E. a introdus un sistem comun de accize care se referă la trei categorii principale de produse : produse din tutun, băuturi alcoolice și uleiuri minerale.

În privința taxelor vamale, pe plan mondial, s-a continuat politica de reducere a acestora, în 1986 demarând o nouă rundă a negocierilor comerciale internaționale sub egida G.A.T.T., Runda Uruguay. Această rundă a dus printre altele și la constituirea Organizației Mondiale a Comerțului. Rezultatele obținute în cadrul Rundei Uruguay au constat în: reducerea medie de ansamblu a taxelor vamale de import cu 40%, în decursul unei perioade de cinci ani; în cazul produselor industriale, diminuarea taxelor vamale mai mari de 25%; reducerea cu circa o treime a taxelor vamale și liberalizarea graduală, într-o perioadă de tranziție de zece ani, pentru produse textile și îmbrăcăminte.

Prin reducerile aplicate de țările dezvoltate la produsele industriale nivelul mediu al taxelor vamale de import trebuia să scadă de la 6,4% la 4%.

Ca un element de noutate în domeniul fiscalității, trebuie menționat că în anii ’80 și ’90 s-au introdus impozite pe poluare și alte externalități negative, denumite „impozite verzi”. Prin ele se urmărește sporirea interesului pentru protecția mediului, dar și creșterea veniturilor statului.

Trebuie menționat că măsurile de reformă a fiscalității luate de guvernele S.U.A. și Marii Britanii în timpul anilor ’80 s-au lovit și de anumite limite. În S.U.A. reducerile impozitelor nu au fost însoțite și de o reducere a cheltuielilor publice, deoarece, chiar dacă au redus cheltuielilor de asistență socială, au crescut foarte mult cheltuielile militare, ceea ce a dus la apariția unor deficite bugetare enorme și la creșterea rapidă a datoriei publice. De aceea încă din 1984, Ronald Reagan a adoptat un prim program de măsuri eșalonat pe mai mulți ani vizând reducerea deficitului bugetar. Succesorul său, George Bush, sub presiunea Congresului, a mers chiar mai departe acceptând o creștere a impozitelor (cota marginală maximă de impunere la impozitul pe venit crescând de la 28% la 31%), deși promisese în campania electorală că nu va mări impozitele. Acest fapt împreună cu o atitudine de neintervenție în economie pe parcursul a 9 luni de recesiune în 1991-1992, bazată pe recomandările susținătorilor economiei ofertei, l-a făcut să piardă alegerile prezidențiale din 1992, deși ieșise victorios în Războiul din Golf.

În 1993, administrația Clinton a adoptat legea privind reducerea deficitului bugetar, prin care au fost micșorate cheltuielile și au fost sporite impozitele pentru cei bogați, cota marginală de impunere la impozitul pe venit ajungând la 40%.Totodată persoanelor sărace le-a fost oferită o reducere a impozitelor și posibilitatea acordării de credite fiscale nerambursabile1. Programul economic al președintelui Clinton a dus la sfârșitul anilor ’90 la obținerea de excedente bugetare însemnate și la reducerea datoriei publice.

În Marea Britanie guvernul Thatcher a propus în 1990 înlocuirea impozitelor discreționare existente cu un impozit fix pe persoană „poll–tax” în ideea că acesta nu va duce la situații de ineficiență, deoarece oamenii nu vor emigra și nici nu se vor sinucide pentru a evita impozitarea, iar astfel distorsiunile economice vor fi minime. Populația a considerat, însă, acest impozit inechitabil și împovărător pentru familiile cu venituri reduse. Acest fapt a avut un rol cheie în răsturnarea guvernului Thatcher după 11 ani de guvernare.

Nivelului fiscalității la sfârșitul anilor ’90, este prezentată în tabelul următor:

Tabelul nr. 1.4

Gradul de fiscalitate generală și veniturile fiscale medii pe un locuitor,

în dolari SUA, în țările membre ale OCDE, în anul 1996

Gradul de fiscalitate generală a fost determinat pe baza impozitelor și taxelor la care s-au adăugat contribuțiile la asigurări sociale.

Gradul de fiscalitate parțială a fost determinat numai pe baza impozitelor și taxelor propriu-zise.

Sursa: Iulian Văcărel, Politici fiscale și bugetare în România. 1990-2000, Ed. Expert, București, 2001, p. 139-140

Din analiza datelor prezentate în tabel, se observă că nivelul fiscalității generale a rămas aproximativ la aceleași valori ca înainte de 1986, înregistrându-se doar mici variații în țările O.C.D.E., de ± 2-3%, iar media pe total O.C.D.E. în 1996 a fost de 37,7% față de 36,9% în 1985.

De aici rezultă că efectele revoluției fiscale de la sfârșitul anilor ’80 au fost relativ minore în ceea ce privește gradul de fiscalitate, ele afectând mai mult modul de așezare al impozitelor.

Iese în relief faptul că țările U.E. au un grad de fiscalitate generală și parțială mai mare decât media O.E.C.D. Astfel dacă ținem cont de contribuțiile pentru securitatea socială, nivelul fiscalității în U.E. este de 42,4%, față de 37,7% pe total O.E.C.D. și numai 28,5% în S.U.A.

Se remarcă în prim plan Danemarca și Suedia, țările cu cel mai ridicat grad de protecție socială, țări care plătesc însă pentru aceasta cu cel mai ridicat nivel al fiscalității 52%.

Analizând nivelul fiscalității pe locuitor, în dolari, se observă că S.U.A., Canada, Australia și Noua Zeelandă preiau sub formă de impozite și contribuții pentru securitate socială sume mult mai reduse decât în țările dezvoltate ale U.E., cu excepția Marii Britanii, nivelul fiscalității depășind 10.000 dolari pe locuitor ajungând chiar și la 17000 dolari pe locuitor în Danemarca și Luxemburg.

Contribuția principalelor tipuri de impozite la formarea veniturilor fiscale ale

țărilor O.C.D.E. este prezentată în tabelul următor:

Tabelul nr.1.5

Principalele categorii de impozite directe și indirecte, în procente

față de totalul veniturilor fiscale, percepute în țările membre ale OCDE,

în anul 1996

Sursa: Iulian Văcărel, Politici fiscale și bugetare în România. 1990-2000, p. 152-153

Din datele prezentate, rezultă că ponderea impozitelor directe în totalul veniturilor fiscale reprezintă pe total O.C.D.E. de două ori mai mult decât impozitele pe bunuri și servicii, dacă luăm în calcul și contribuțiile la securitatea socială. Există însă o apropiere relativă, pe ansamblul O.C.D.E., între contribuția impozitelor pe venit și pe profit(35,3%) și contribuția impozitelor pe bunuri și servicii (32,5%).

În general, țările dezvoltate recurg mai mult la impozite directe și mai puțin la impozite indirecte, cu toate că există și țări precum Danemarca, Norvegia, Franța, Germania și Marea Britanie în care ponderile impozitelor pe bunuri și servicii în PIB se situează peste media pe total O.C.D.E.

Analizând schimbările intervenite în fiscalitate pe parcursul anilor ’80 și ’90 se poate constata că nivelul fiscalității a rămas unul ridicat, el fluctuând între 1985 și 1996 în jurul a 37 – 38% din PIB, în medie pe OCDE. Elementul central al reformelor fiscale realizate în această perioadă l-a constituit reducerea cotelor de impunere, în special a celor marginale, atât în cazul impozitului pe venit cât și în cazul impozitului pe profit, precum și lărgirea bazelor de impozitare ale acestor impozite.

Chiar dacă măsurile de reformă fiscală de la sfârșitul secolului XX nu au reușit să reducă nivelul ridicat al fiscalității existent în multe țări ale lumii, și în special în Uniunea Europeană, se manifestă în momentul actual presiuni puternice în sensul reducerii nivelului fiscalității, presiuni generate în special de fenomenul globalizării. În acest sens, trebuie arătat că produsele realizate în țările cu un grad înalt de fiscalitate, care cuprind în prețul lor un nivel ridicat de impozite și contribuții sociale, devin necompetitive față de produsele realizate în țările cu un nivel scăzut al fiscalității, care vor avea prețuri mai mici.

Ca urmare, în condițiile în care globalizarea asigură libera circulație a bunurilor, a forței de muncă și a capitalurilor, efectele menținerii unui nivel ridicat al protecției sociale și al fiscalității pot fi dezastruoase pentru dezvoltarea economică.Tot globalizarea economică, prin formarea uniunilor economice, aduce în prim plan și o altă problemă majoră aceea a descentralizării administrative și economico – financiare.

În prezent se simte deja acțiunea acestor forțe, mai ales în Europa unde statele dezvoltate, confruntate cu deficite bugetare foarte mari datorate sistemelor costisitoare de protecție socială, precum și cu reducerea drastică a creșterii economice, încearcă atât reducerea cheltuielilor publice în domeniul protecției sociale, cât și reducerea nivelului fiscalității.

După cum spun specialiștii executivului de la Bruxelles toate statele membre ale Uniunii Europene trebuie să facă „reforme radicale” pe piața muncii și în sistemul de protecție socială. Ei se arată îngrijorați mai ales de deficitele fondului de pensii, care riscă să atingă valori astronomice și să producă crize financiare devastatoare. Pensiile absorb, în medie, 10,5% din bugetele țărilor membre, ceea ce înseamnă dublu în comparație cu alte țări industrializate, cum sunt Statele Unite sau Japonia.

La sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI evoluția fiscalității este una oscilantă înregistrându-se momente de creștere și de scădere a acesteia în diferite țări, dar pe termen lung tendința va fi una de reducere ca urmare a presiunii exercitate în acest sens de fenomenul globalizării.

Capitolul 2

POLITICA FISCALĂ ȘI SISTEMUL FISCAL DIN ROMÂNIA

2.1. Politica fiscală și sistemul fiscal în România după 1989 până la aprobarea Codului fiscal

După 1989 apare necesară organizarea unui sistem fiscal coerent și eficient, care să asigure obținerea veniturilor necesare activităților comerciale, sociale și financiare pe cale fiscală și nu prin metode administrative.

Reforma fiscală ce s-a realizat în România a avut în vedere, în general, condițiile sociale și economice specifice etapei actuale de dezvoltare. Sistemul fiscal este conceput pentru a corespunde cerințelor impuse de reforma socială și economică aflată în dezvoltare. Nu este posibil a se copia un sistem fiscal specific unor anumite state avansate, deoarece condițiile economice și sociale sunt esențial diferite.

În țările avansate există o economie de piață echilibrată, care s-a realizat după o lungă perioadă de dezvoltare. Un exemplu în acest sens este Uniunea Europeană, în cadrul căreia se militează intens pentru unificarea sistemelor fiscale naționale. Cu toate încercările, s-a reușit doar o anumită armonizare fiscală, piedica în calea alinierii sistemelor fiscale reprezentând-o condițiile diferite din cadrul țărilor membre.

Politica fiscală în România după 1989

Politica fiscală este o componentă principală a politicii financiare, ce

poate fi promovată numai de către stat sau autorități publice și care cuprinde deciziile (reglementarile) privind stabilirea și perceperea impozitelor si taxelor, concretizand opțiunile în materie de impozite și taxe. Componentele sale trebuie concertate cu cele de politică bugetară sau monetară, respectiv cu politica prețurilor și cu cea a ocupării forței de muncă etc., pentru a se integra în politica generală.

Politica fiscală se definește prin : "totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor și instituțiilor folosite de stat și celelalte autorități publice pentru procurarea resurselor financiare fiscale, inclusiv pentru influențarea vieții economico-sociale".

Politica fiscală își poate pune amprenta, influențând asupra derulării proceselor economico-financiare și implicit asupra evoluției întregii societăți. Dar, la rândul său, ea este condiționată de mediul economic, printr-o serie de factori, dintre care se remarcă : starea economiei, raporturile dintre sectorul public și cel privat, nivelul veniturilor cetațenilor etc.

Politica fiscală se afla în raporturi de interdependență cu politica bugetară, politica monetară, cu politica valutară, cu politica prețurilor, cu politica ocuparii forței de muncă și cu politica financiară a întreprinderii.

Procesul de tranziție din România s-a desfășurat lent și instabil în comparație cu alte economii din centrul și estul Europei. Această situație se datorează în parte condițiilor inițiale dificile, din perioada anterioară tranziției când s-a pus accentul pe industria grea, care funcționa cu o mare risipă de energie, pe unități agricole mari ineficiente, pe proiecte de infrastructură neproductive și, în anii ’80, pe comprimarea importului pentru a permite rambursarea anticipată a datoriei externe, în condițiile sacrificării standardelor de viață și a modernizării tehnologice a economiei.

Pe de altă parte, progresul lent al României pe calea tranziției își are cauza mai ales într-o abordare ezitantă și o implementare slabă a reformei structurale precum și într-o lipsă de continuitate a politicilor macroeconomice. Ca urmare, România a avut o rată a inflației printre cele mai înalte din regiune, iar creșterea economică a fost slabă, alternând perioadele de creștere negativă cu perioade scurte de creștere economică vertiginoasă. Mai mult, progresul restructurării și privatizării a fost lent, în timp ce investițiile străine directe pe cap de locuitor au fost printre cele mai scăzute din regiune. În aceste condiții, cele cinci programe finanțate de Fondul Monetar Internațional, în perioada cuprinsă între 1990 și 2000 au eșuat și doar programul încheiat în octombrie 2001 a ajuns într-un stadiu mai avansat de derulare, dar și acesta cu mari întârzieri față de calendarul inițial.

La începutul perioadei de tranziție, România a cunoscut o combinație tipică de contracție economică și inflație mare cu rate ale inflației de trei cifre, după care între 1994 și 1996 a înregistrat rate confortabile de creștere economică și reducere a inflației. Totuși, în timp ce performanța economică apărea ca satisfăcătoare, se acumulau dezechilibre macroeconomice grave, datorate „remediilor” aplicate economiei: subvenții mari pentru întreprinderi ineficiente, deficite fiscale și cvasi-fiscale în creștere, acumulare rapidă de datorie externă și control al cursurilor de schimb și al prețurilor.

Ca urmare a efortului de sprijinire a sectoarelor economice cu dificultăți s-a înregistrat o creștere rapidă a deficitelor cvasi-fiscale. Operațiunile cvasi-fiscale au fost sub forma: subvențiilor acordate de BNR la creditele cu dobândă redusă pentru sectorul agricol și cele energofage, creșterii accentuate a împrumuturilor acordate de băncile comerciale de stat pentru aceleași sectoare, vânzării de valută de către BNR la un curs de schimb apreciat pentru sectorul energetic, acordarea de garanții de stat pentru împrumuturi și creșterii generale a arieratelor întreprinderilor de stat.

Această poziție fiscală și cvasi-fiscală excesiv de expansionistă a dus la apariția unor severe presiuni inflaționiste și pe balanța de plăți. În plus, consolidarea fiscală a devenit și mai dificilă prin fiscalizarea datoriei cvasi-fiscale, acumulate anterior, sub forma recapitalizării băncilor insolvabile și a executării garanțiilor pentru împrumuturi, ceea ce a dus la noi presiuni pe cheltuielile publice, în special pentru serviciul datoriei publice, care au fost și mai mult exacerbate prin liberalizarea dobânzilor.

Începând cu 1997, noul guvern de centru dreapta a aplicat o politică fiscală restrictivă, centrul de interes fiind reducerea cheltuielilor publice cu salariile și pensiile precum și a cheltuielilor de capital. Totodată, sistemele de preț, curs de schimb și comerț au fost în mare parte liberalizate iar subvențiile cvasi-fiscale prin BNR au încetat, fiind înlocuite cu subvenții bugetare explicite, în acest fel având loc o preluare masivă a cheltuielilor cvasi-fiscale de către buget.

Procesul privatizării a fost întârziat încă de la început, restructurarea luând în principal forma reducerii forței de muncă din industriile nestrategice în declin. În această perioadă inflația atinge un nivel foarte ridicat în urma măsurilor de liberalizare a prețurilor și cursului de schimb, iar producția cunoaște o contracție puternică. Pe acest fond are loc trecerea de la impozite directe la cele indirecte, care au determinat o creștere a veniturilor fiscale de 1,7 puncte procentuale din PIB în 1998 față de 1997.

În domeniul politicilor structurale, progresul limitat înregistrat în restructurarea și privatizarea băncilor și întreprinderilor de stat, în pofida intensificării eforturilor spre sfârșitul anului 1998, a încurajat indisciplina financiară, fapt manifestat prin creșteri exagerate de salarii pe fondul pierderilor înregistrate în productivitatea muncii, în condițiile unei slabe administrări a acestor societăți. Confruntate cu amenințarea unei crize iminente, autoritățile au luat măsuri decisive pentru a stabiliza economia. Programul economic a cuprins o corecție fiscală puternică realizată prin reducerea cheltuielilor pentru protecția socială dar, mai ales, printr-o creștere substanțială a impozitelor aplicate în 1998 și începutul lui 1999.

Datorită politicii fiscale aplicate de guvern, în 1999 nivelul fiscalității a crescut de la 28,2% în 1998 la 31,5% din PIB în 1999. Această creștere s-a bazat pe majorarea impozitelor indirecte (prin creșterea cotelor de TVA și accize) și pe o creștere a contribuțiilor la asigurările sociale. Totodată au fost suspendate stimulentele fiscale pentru investitori și au fost eliminate excepțiile care afectau impozitul pe profit, TVA-ul, accizele și taxele vamale, a fost actualizată baza de calcul pentru impozitul pe proprietate și s-au luat măsuri pentru revigorarea activității de colectare a tuturor impozitelor datorate.

Însă, încercările de creștere a veniturilor au fost în mare contracarate de creșterea evaziunii fiscale sau acumularea de arierate, majorarea impozitelor peste capacitatea de ajustare a întreprinderilor s-a răsfrânt negativ asupra economiei, agravând și mai mult recesiunea.

România avea nevoie nu de o stabilizare fiscală bazată pe majorarea impozitelor, ci de o reformă a fiscalității și reduceri durabile ale sumelor acordate de la buget în conformitate cu rolul considerabil revizuit al statului în economie.

Ca urmare a măsurilor luate în anul 1999 și mai înainte, după trei ani de scădere în care se înregistrase un declin al economiei, cumulat, de 14% din PIB, în anul 2000 PIB-ul a crescut cu 1,6%, în ciuda pierderilor din producția agricolă datorate unei secete puternice.

Creșterea producției a fost indusă de volumul mare al exporturilor din prima jumătate a anului și de cererea internă din cea de a doua jumătate. Mai mult pe baza activității îmbunătățite în sectorul extern, în luna septembrie 2000, România a reușit să reintre pe piața internațională de obligațiuni.

Totuși, programul de stabilizare sprijinit de acordul stand-by încheiat cu FMI, a eșuat în a doua jumătate a anului 2000, în condițiile în care acest an a fost unul electoral. Acest eșec s-a datorat în primul rând lipsei unei discipline salariale în întreprinderile de stat și a relaxării fiscale, în timp ce rata prevăzută a inflației a fost cu mult depășită.

În octombrie 2001, guvernul ajunge la un acord cu FMI pentru încheierea unui nou program de stabilizare macroeconomică și reforme structurale, finanțat printr-un acord stand-by. Obiectivele macroeconomice majore ale acestui program erau reducerea inflației, limitarea deficitului de cont curent extern la un nivel sustenabil și aplicarea reformelor menite a asigura orientarea economiei românești într-o direcție de dezvoltare rapidă și susținută.

În acest scop trebuia ca inflația să ajungă la 22 procente până la sfârșitul anului 2002 și să ajungă la o rată a inflației de o singură cifră până în 2004, iar deficitul contului curent extern să scadă de la o rată anuală de 7% din PIB la 5% din PIB în anul 2002, în condițiile unei creșteri economice de 5-6 procente din PIB, bazată în primul rând pe o relansare puternică în domeniul investițiilor private.

Principalul obiectiv al guvernului României, conform acestui program era promovarea unei politici fiscale orientate către susținerea procesului de integrare europeană, îmbunătățind condițiile sociale prin suportul politicilor în domeniul sănătății, educației și mediului, și susținerea dezvoltării economice prin creșterea investițiilor. Iar punctul central al măsurilor de politică fiscală va fi creșterea echității, transparenței și eficienței sistemului de impunere.

Prioritățile politicii fiscale menționate în acest document corespund cu cele cuprinse în programul de stabilizare macroeconomică și reformă structurală negociat cu FMI și ele vizau:

– reducerea deficitului fiscal și cvasi-fiscal, limitarea deficitului de cont curent și susținerea efectivă a eforturilor de reducere a ratei inflației;

– îmbunătățirea colectării în vederea creșterii veniturilor bugetare;

– armonizarea legislației fiscale cu normele Uniunii Europene;

– îmbunătățirea condițiilor competiției în sectorul economic real;

– creșterea eficienței administrației fiscale.

Totodată, în programul economic de preaderare se arăta că înscrierea

României pe panta ascendentă a ciclului economic va impune, în perioada următoare, o politică bugetară ușor mai restrictivă, vizând o reducere a deficitului bugetar la 3% din PIB începând cu anul 2002. În acest scop, politica bugetară trebuie să respecte următoarele coordonate:

• fundamentarea și dimensionarea cheltuielilor bugetare în funcție de veniturile certe, posibil de realizat, fără a apela la surse de finanțare inflaționistă;

• restructurarea cheltuielilor bugetare în funcție de ierarhizarea și coerența realistă a priorităților, ceea ce va face posibilă trecerea de la un „buget de mijloace” la un buget orientat spre politici economice – „bugetul de programe”;

• creșterea transparenței fiscale prin includerea începând cu 2001 a unui număr de șapte fonduri speciale în bugetul de stat și desființarea unui alt fond special, precum și prin aplicarea unei politici de reducere treptată a tranzacțiilor în afara bugetului;

• creșterea autonomiei financiare a autorităților locale.

Politica fiscal bugetară devine un instrument activ pentru atingerea obiectivului de integrare europeană având ca obiectiv pe termen mediu consolidarea finanțelor publice cu scopul creșterii rolului stabilizator.

În program se arată că este nevoie de o restructurare a cheltuielilor publice prin reorientarea și realocarea acestora în concordanță cu obiectivele politice și economice ale guvernului, fiind necesară alocarea unor resurse publice adiționale în domeniul sănătății, educației, protecției mediului înconjurător și al infrastructurii.

O atenție deosebită s-a acordat îmbunătățirii colectării impozitelor prin inițierea unei game complete de măsuri urmărind reducerea arieratelor de plăți și întărirea disciplinei fiscale, îndeosebi în sectorul unităților publice.

În condițiile în care deficitul bugetar este limitat pe termen mediu la un nivel de aproximativ 3% din PIB, un nivel compatibil cu criteriile de convergență de la Maastricht, este nevoie de o creștere a veniturilor publice în vederea susținerii cheltuielilor adiționale. Creșterea veniturilor bugetare nu poate fi realizată fără promovarea unor măsuri consecvente de lărgire a bazei de impozitare și fără o reformă radicală a administrației fiscale care să permită o îmbunătățire a colectării impozitelor și taxelor și a contribuțiilor de asigurări sociale.

În cadrul programului economic de preaderare, din iulie 2002, sunt identificate și trei riscuri majore care pot avea impact asupra sustenabilității

politicii fiscale pe termen mediu și lung: creșterea indisciplinei financiare a

agenților economici, garanțiile guvernamentale acordate agenților economici și situația sistemului de pensii.

Pe termen scurt, sustenabilitatea politicii fiscale este amenințată în primul rând de indisciplina financiară a agenților economici. Acumularea de arierate are drept consecință scăderea vitezei procesului de realocare a resurselor umane și de capital de la sectoarele ineficiente aflate în proprietatea statului către sectorul privat. Pentru a reuși reducerea inflației sub un anumit prag este absolut necesară creșterea ritmului reformelor structurale prin accelerarea procesului de privatizare și prin întărirea constrângerilor bugetare la nivel microeconomic.

Un alt risc pe termen scurt la adresa sustenabilitățiii fiscale este reprezentat de către garanțiile guvernamentale. În ultimii ani nivelul stocului garanțiilor guvernamentale s-a menținut la un nivel relativ ridicat, el fiind în 2001 de 3500 milioane dolari, iar rata eșecului la garanțiile guvernamentale a fost în 2001 de 34%, după ce în anul anterior a avut o valoare de 40%. O deviație de la medie cu un procent a ratei de eșec a garanțiilor guvernamentale conduce la o pierdere de aproximativ 222 miliarde lei.

Pe termen mediu și lung sustenabilitatea finanțelor publice este condiționată de implementarea măsurilor de reformă a sistemului de pensii. Echilibrarea pe termen lung a sistemului de pensii este condiționată de menținerea momentului favorabil al creșterii economice și implementarea măsurilor de reformă.

Aplicarea programului economic de preaderare și a programului de stabilizare macroeconomică și reforme structurale convenit cu FMI s-a realizat cu succes în anul 2002, evoluțiile macroeconomice fiind foarte favorabile. Creșterea PIB a fost viguroasă ea fiind estimată ca fiind de peste 5% din PIB, de autoritățile române și de 4,9% din PIB de către experții FMI. Inflația a scăzut mai rapid decât fusese stabilit, de la 30% la finalul anului 2001 la 18% la finalul anului 2002, iar la începutul lunii februarie 2003 inflația anualizată a scăzut la 16% atingând nivelul cel mai scăzut de la începutul tranziției.

De asemenea și poziția externă a României s-a îmbunătățit mai mult decât se aștepta, deficitul contului curent ajungând la o valoare surprinzător de scăzută de 3,4% din PIB, iar rezervele oficiale au crescut la 1,9 miliarde dolari SUA, un nivel confortabil de 4 luni de viitoare importuri.

Și consolidarea bugetară a fost mai mare decât cea țintită, deși încasarea veniturilor a avut performanțe slabe, deficitul bugetului general consolidat scăzând la 2,6% din PIB. În ceea ce privește reperele structurale pentru privatizare, acestea au fost numai parțial atinse, iar evoluția privatizării în sectorul energetic a fost foarte lentă, autoritățile recunoscând faptul că reducerea locurilor de muncă din întreprinderile aflate în proprietatea statului reprezintă o condiție necesară pentru accelerarea privatizării.

Politica fiscală actuală este centrată pe asigurarea unui rol stimulativ și orientativ al impozitelor și taxelor, în scopul creșterii și dezvoltării economice, al consolidării fiscale și al dezvoltării și întăririi clasei de mijloc. Viziunea Guvernului României în domeniul bugetar se caracterizează prin eficiența alocărilor bugetare pe bază de priorități, pe transparența cheltuielilor publice.

Eficiența fiscalității se observă atât în modul în care impozitele și taxele colectate la bugetul de stat se reîntorc sub forma calității serviciilor publice cât și în modul în care ele asigură, în mod sustenabil, menținerea și extinderea bazelor de impozitare.

Reforma legislației fiscale a impus reducerea continuă a scutirilor și exceptărilor acordate la plata impozitelor și a taxelor, cu scopul creșterii transparenței mediului de afaceri, îmbunătățirii competiției și lărgirii bazei de impozitare.

Principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare în perioada 2005-2008 sunt subordonate obiectivelor de susținere a creșterii economice

și de reducere a inflației referindu-se la:
· stabilirea deficitului bugetului general consolidat la un nivel corelat cu obiectivele macroeconomice precum și diminuarea deficitelor cvasi-fiscale, în vederea susținerii eforturilor de reducere a inflației în acord cu criteriile nominale de convergență;
· susținerea procesului de convergență a economiei românești cu economiile europeane;
· reforma profundă a administrației fiscale, în vederea îmbunătățirii colectării obligațiilor bugetare;
· accelerarea procesului de descentralizare fiscală în scopul implicării mai active a comunităților locale în procesul de colectare și alocare a resurselor publice;
· relaxarea fiscalității asupra muncii, venitului și capitalului;
· scăderea ratelor de contribuții la asigurările sociale în scopul eliminării dezavantajului de competitivitate fiscală, al reducerii economiei subterane;
· creșterea transparenței cheltuielilor publice;
· creșterea capacității de absorbție a fondurilor de preaderare si, dupa 2007, a fondurilor structurale;
· continuarea armonizării legislației fiscal-bugetare cu normele Uniunii Europene.

Reforma sistemului fiscal în România după 1989

Sistemul fiscal este un produs al gândirii, deciziei, acțiunii factorului uman, ca urmare a evoluției societății umane, creat inițial pentru a raspunde unor obiective financiare, la care, ulterior, s-au adăugat și obiective de natură economico-sociale.

Elementele de natură economică și relațiile dintre acestea, concretizate în diverse tehnici de stabilire și percepere a cuantumului diverselor prelevari fiscale , gestionarea acestora și deciziile de natura politica constituie componentele principale ale sistemului fiscal.

Sistemul fiscal poate fi definit ca " totalitatea impozitelor și taxelor provenite de la persoane fizice și persoane juridice care alimentează bugetele publice", sau "totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procură acestuia o parte covârșitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuție specifică și un rol regulator in economie".

Impozitul este un instrument de intervenție a statului în activitatea economică și socială, prin sistemul veniturilor bugetare, înfăptuindu-se repartiția judicioasă a produsului național brut, echilibrarea și stabilitatea bugetului de stat, a bugetelor locale, controlul financiar. Acest control contribuie la apărarea integrității patrimoniului public și privat, la împletirea intereselor generale și locale cu interesele agenților economici și ale populației.

Adoptarea unor noi sisteme fiscale nu este deloc ușoară, deoarece trebuie să se țină seama de considerente care adesea au efecte contradictorii: venituri, eficiență, stabilitate, echitate, rezistență la schimbările din sistem și implicare armonioasă a diferitelor niveluri administative etc.

Introducerea noilor sisteme trebuie să urmărească atât reducerea cheltuielilor totale, prin concentrarea lor în domeniile esențiale, cum ar fi serviciile publice, infrastructura și serviciile sociale, cât și diminuare treptată a rolului statului în subvenționarea industriei, administrației și apărării. În acest fel se poate asigura lărgirea bazei de impozitare prin introducerea unor noi domenii apărute în economie.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra reformei fiscale întreprinse in România după 1989, am plecat de la modul de organizare a finanțelor publice și situația sistemului fiscal existent in perioada de până in decembrie 1989.

În perioada ante-decembristă rolul finanțelor publice era amplu, fiind strâns legat de funcționarea economiei centralizate. Astfel, finanțele publice aveau sarcina să asigure constituirea, repartizarea și utilizarea planificată a fondurilor bănești ale societății, să contribuie la elaborarea și îndeplinirea planului național unic, la buna funcționare a mecanismului economic și social, a autogestiunii economico-financiare a unităților și să exercite controlul general asupra desfășurării procesului producției sociale, în vederea obținerii unei eficiențe cât mai ridicate în toate domeniile de activitate.

Sarcinile finanțelor publice erau îndeplinite în mare măsură prin intermediul bugetului de stat, acesta având un rol deosebit în procesul dezvoltării economice și sociale. În esență, bugetul statului, precum și fondurile extrabugetare ale ministerelor industriale de ramură constituiau unelte de planificare pentru efectuarea unui transfer masiv de resurse între întreprinderi.

Ansamblul prelevărilor cu caracter fiscal și nefiscal era subordonat planului centralizat prin intermediul său realizându-se transferul planificat de resurse, prin care se urmărea egalizarea randamentului, a veniturilor, limitarea creșterii patrimoniului privat și asigurarea resurselor de finanțare a investițiilor statului și exercitării funcțiilor acestuia.

Principalele categorii de venituri în perioada anilor ’80, conținutul și rolul lor se impun a fi prezentate pentru a înțelege care erau premisele de la care a pornit reforma sistemului fiscal în România după decembrie 1989.

Vărsămintele din beneficiile unităților economice de stat au avut în anii ’80 o pondere variind între 9,8% și 29,2% din totalul veniturilor bugetului de stat. Aceste fluctuații au fost determinate de faptul ca vărsămintele din beneficii depindeau pe de o parte de mărimea beneficiilor realizate de unitățile economice de stat, iar, pe de altă parte de necesitățile acestora finanțate din beneficii, la buget vărsându-se beneficiile realizate care depășeau nevoile proprii de finanțare.

În condițiile tranziției apare necesitatea unui sistem unitar de impunere și se impunea înlocuirea rapidă a vărsămintelor din beneficii cu impozitul pe profit, pentru asigurarea stabilității veniturilor bugetare.

Impozitul pe circulația mărfurilor reprezenta înainte de 1990, principalul venit al bugetului de stat, el procurând intre 1980 și 1989 între 33,5% si 46,9% din totalul veniturilor bugetare. Impozitul pe circulația mărfurilor era cuprins în prețul produselor și tariful serviciilor, apărând ca o mărime fixă dinainte stabilită.

Deoarece în economia de piață prețurile nu se mai stabilesc centralizat, după 1989 se impunea instituirea unui nou sistem de așezare și percepere care să aducă: înlocuirea diferențelor de preț cu cote procentuale, generalizarea impozitării produselor fabricate în țară, ca și a prestărilor de servicii, adoptarea regulilor internaționale în ceea ce privește impozitarea operațiunilor de comerț exterior etc.

Impozitul pe fondul total de retribuire a fost instituit din 1977, când

veniturile din salarii și alte drepturi asimilate acestora încetaseră să mai fie supuse impunerii individuale. Contribuția sa la formarea veniturilor bugetului de stat a fost în anii ’80 între 11,4% și 15,8%. Una din principalele măsuri care se impuneau era revenirea la impunerea individuală a salariilor.

Veniturile asigurărilor sociale de stat proveneau în proporție covârșitoare din contribuțiile întreprinderilor si instituțiilor, salariații participând cu sume modice numai la constituirea fondului pentru plata pensiei suplimentare. Ponderea acestora în totalul veniturilor bugetului de stat, la sfârșitul anilor ’80 depășea cu puțin 12%.

După 1989 a apărut necesitatea majorării contribuției angajatorilor la bugetul asigurărilor sociale, mai ales în urma măsurilor cu caracter reparator luate de autorități (revizuirea grupelor de muncă în care erau încadrați salariații din unele ramuri) și a ieșirilor la pensie în mod anticipat a unui număr apreciabil de salariați. În plus, era necesară și constituirea unui fond de șomaj pentru protecția salariaților disponibilizați și pentru recalificarea acestora, ceea ce necesita noi contribuții ale angajaților și ale angajatorilor.

În privința taxelor vamale, după 1989 se impunea generalizarea aplicării acestora și la importurile efectuate de agenții economici, în afara celor efectuate de persoanele fizice. De asemenea, a apărut necesitatea actualizării tarifului vamal la noile condiții.

La veniturile menționate se adăugau și altele care aveau însă o importanță mai redusă în alimentarea bugetului de stat: impozitul pe spectacole, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, impozitul pe clădiri, impozitul pe terenurile situate in orașe, taxe de timbru și de succesiune precum și impozitele si taxele de la populație care cuprindeau impozitul pe terenurile agricole ale populației, contribuția persoanelor fără copii, impozitul pe veniturile oamenilor de litere, artă și știință, impozitul pe veniturile liber – profesioniștilor, meseriașilor și a altor persoane, impozitul pe veniturile realizate din chirii și taxele asupra mijloacelor de transport.

Din această prezentare a principalelor surse de venituri ale statului înainte de 1989, se observă că, odată cu trecerea la economia de piață, se impunea luarea de măsuri în vederea eliminării impozitelor și taxelor specifice economiei centralizate și înlocuirea lor cu un sistem de impozite compatibil cu mecanismul pieței. Unele din măsurile de reformă puteau fi luate în termene relativ scurte, în timp ce altele necesitau o perioadă de pregătire mai îndelungată.

Astfel, pe termen scurt , s-au impus următoarele măsuri:

– introducerea impozitului pe profit în locul vărsămintelor din beneficii și eliminarea diferențelor în impozitarea agenților economici după forma de proprietate;

– trecerea la impozitarea individuală a veniturilor obținute din muncă;

– generalizarea aplicării tarifului vamal și adaptarea acestuia la noile condiții;

– stimularea agenților economici nou înființați prin acordarea de facilitați fiscale.

Pentru măsurile pe termen mediu și lung trebuia pornit de la stabilirea unor obiective strategice care să stea la baza reformei de ansamblu a sistemului fiscal. Aceste obiective erau:

– reducerea rolului statului pe plan economic și social și estimarea clară a nevoilor sociale care trebuiesc satisfăcute de societate, dimensionând apoi nivelul resurselor fiscale necesare in funcție de aceste nevoi și de potențialul economiei naționale;

– necesitatea armonizării sistemului fiscal cu cele existente în țările cu economie de piață și în special cu cele din Uniunea Europeană. În acest sens, trebuia avută în vedere introducerea TVA și a accizelor precum și a impozitului pe venitul global;

– cuprinderea în sfera impozitării a tuturor surselor de venit;

– îmbunătățirea stimulentelor pentru muncă și asumarea riscurilor precum și încurajarea economisirii;

– atragerea investițiilor străine și stimularea celor interne;

– evitarea protejării producției interne prin taxe vamale excesive și stimularea exporturilor;

– realizarea descentralizării administrative și financiare și asigurarea instrumentelor necesare pentru realizarea autonomiei diferitelor autorități și bugete;

– asigurarea simplității sistemului fiscal și stabilirea unui raport echilibrat între impozitele directe și indirecte;

– respectarea principiilor fiscale, începând cu cele privind echitatea, certitudinea, comoditatea și randamentul impunerii.

Sistemul fiscal, ca ansamblu de principii, reguli și mod de organizare se materializează în legi sau acte normative cu putere de lege.În România sarcina creării unui sistem fiscal și a unei strategii fiscale revine legislativului (Parlamentului) și executivului (Guvernului).

Sistemul fiscal este conceput pentru a corespunde cerințelor impuse de reforma socială și economică aflată în plină desfășurare. De asemenea, sistemul fiscal din Romania trebuie să aibă criterii precise și să existe o manifestare de voință din ambele părți, inclusiv voința politică.

Prin reforma fiscală ce s-a înfaptuit în România s-a îmbunătățit structura impozitelor prin creșterea rolului (ponderii) impozitelor indirecte, în principal, prin creșterea rolului accizelor, taxei pe valoarea adaugată și taxelor vamale.

În același timp, ponderea impozitelor directe (impozitul pe profit, impozitul pe venit, impozitul pe dividende etc) a scăzut în raport cu cea a impozitelor indirecte.

Dupa modul de percepere, distingem cea mai importanta grupare a impozitelor si taxelor:

a) impozite directe, care se stabilesc si se percep nemijlocit de la persoanele fizice sau juridice pentru veniturile sau bunurile prevazute de lege, de exemplu:

impozitul pe profit;

impozitul pe dividende;

impozitul pe venit;

impozitul pe veniturile realizate de persoane fizice și juridice nerezidente;

impozitul pe veniturile reprezentanțelor sau organizațiilor economice străine realizate în Romania, etc.

Impozitele directe se percep direct de la persoanele fizice sau juridice care, trebuie să suporte, la anumite termene, sarcina fiscală stabilită pe baza datelor de care dispun organele fiscale privind persoanele, averile, posesiunea sau venitul fiecarui contribuabil și a cotelor fixate prin lege. Impozitele directe actioneaza în mod direct asupra capacității contribuabilului, pe când impozitele indirecte lovesc în mod indirect capacitatea contributivă individuală. Astfel, impozitul direct lovește :

– capacitatea (venitul economisit și de investit existent), facându-se abstracție de capacitatea contributivă a subiectului impozabil;

– venitul realizat de persoane fizice și juridice, avându-se in vedere capacitatea contributivă.

b) impozitele indirecte, care se stabilesc asupra vânzarii de bunuri, prestărilor de servicii sau executări de lucrări. În general aceste impozite sau taxe sunt incluse în prețul mărfurilor, serviciilor sau lucrărilor, astfel că se suportă de consumatorii sau beneficiarii acestora, deci de persoanele fizice sau juridice, altele decât subiectul impozabil. În categoria impozitelor indirecte, caracterizate prin aceea că platitorul diferă de cel ce suportă impozitul sau taxa, intră:

– taxa pe valoarea adaugată;

– accizele;

– taxe vamale;

– alte impozite indirecte.

Impozitele indirecte nu se stabilesc direct și nominativ asupra contribuabililor, ci se așează asupra vânzării bunurilor sau prestării unor servicii. Impozitele indirecte se realizează de la toți cei care consumă bunuri din categoria celor impuse, independent de veniturile, averea sau situația personală a acestora. Fiind perceput în cote proporționale asupra valorii mărfii vândute și a serviciilor prestate, ori în sume fixe pe unitatea de masură, impozitele indirecte crează impresia falsă că ar fi suportate în aceeași masură de toate păturile sociale, că ar asigura o repartiție echitabilă a sarcinilor fiscale, dar fară a fi avută în vedere capacitatea contributivă limitată a contribuabililor persoane fizice.

Reforma sistemului de impozite și taxe, componentă esențială a reformei economice și sociale, a urmărit "construirea" unui sistem coerent, echitabil și eficient, pentru a putea face față cerințelor așezării economiei pe bazele pieței și reconsiderării rolului statului în activitatea economică. În condițiile trecerii la economia de piață, statul nu-și mai poate procura veniturile necesare acoperirii cheltuielilor publice prin metode administrative, de comandă, ci numai prin pârghii fiscale.

În "găsirea" sistemului optim de impozite și taxe o influență puternică o exercită standardele impuse de experții instituțiilor financiare internaționale, având în vedere asistența tehnică și financiară pe care țările în tranziție o solicită de la asemenea instituții.

Reforma impozitelor directe

Impozitele directe constituie cea mai veche formă de impunere, de percepere periodică (lunară, trimestrială, semestrială sau anuală) de sume bănești, direct și nominal de la persoane fizice și de la cele juridice, în funcție de veniturile și averea acestora, pe baza cotelor legale de impunere și se percep direct de la subiectul impozitului la anumite termene precis stabilite. De regulă, în cazul acestor impozite, subiectul și suportatorul impozitului sunt una și aceeași persoană.

Un prim pas în renunțarea la sistemul rezidual al vărsămintelor din beneficii și introducerea impozitului pe profit, l-a constituit introducerea în anul 1990, cu titlu experimental, a impozitului pe beneficiul unităților economice de stat din toate ramurile economice, cu excepția celor producătoare de energie electrică, cărbune și minereuri, care erau scutite de plata acestuia.

Impozitul se calcula în cote progresive, diferențiate în funcție de nivelul rentabilității unității plătitoare, ecartul între cota cea mai mare de impunere 58% și cea mai mică 54% fiind de numai 4 puncte procentuale. În același timp, societățile mixte cu participare română și străină constituite în țara noastră pe baza unei reglementări din 1972, datorau statului un impozit de 30% pe beneficiile realizate.

Totodată întreprinderile mici și mijlocii si societățile cu scop lucrativ,

înființate potrivit dispozițiilor Decretului nr 54 din 1990, datorau un impozit pe beneficiile realizate calculat cu cote progresive pe tranșe, care variau între 10% și 50%..

În aceste condiții, pentru a realiza unitatea impunerii pentru toate tipurile de unități economice, la începutul anului 1991 a fost instituit impozitul pe profit. Acesta era datorat de regiile autonome, societățile comerciale, organizațiile cooperatiste, instituțiile financiare și de credit, alți agenți economici organizați ca persoane juridice române sau străine precum și unitățile economice ale altor persoane juridice române sau străine care realizau profituri din activitatea desfășurată. Impozitul se calcula cu cote progresive pe tranșe, acestea variau de la 5% la 77%

De la 1 ianuarie 1992 a fost redus numărul cotelor de la 67 la 2 și anume: 30% pentru profitul impozabil până la un milion lei și 45% pentru partea din profitul impozabil ce depășea acest nivel.Prin această lege s-au acordat facilitați fiscale prin care unitățile economice (cu excepția regiilor autonome și a societăților comerciale cu capital integral de stat) erau scutite de impozitul pe profit pe perioade de timp de la șase luni (cele cu profil comercial) și până la 5 ani de la data înființării (cele din industrie, agricultură și construcții ).

O serie de facilități vizând impunerea unităților economice s-au acordat și prin Legea privind regimul investițiilor străine de capital, investițiile străine de capital beneficiind de facilități fiscale mai substanțiale decât cele acordate unităților economice cu capital autohton, scutirile acordate fiind între 2 – 5 ani față de 6 luni – 5 ani.

Rezultatul aplicării acestor facilități a fost acela că ponderea impozitului pe profit în PIB a scăzut de la 5,3% în 1991 la 3,6% în anul 1993, multe din firmele private și cele mixte aproape nemaiplătind impozit pe profit.

Începând cu anul 1995 a intrat in vigoare o nouă reglementare privind

impozitul pe profit, prin care se încerca perfecționarea cadrului juridic al acestui impozit și eliminarea neajunsurilor apărute până atunci. Noua reglementare grupa, din punct de vedere fiscal, contribuabilii în mari și mici și aplica metodologii diferite de calcul pentru determinarea profitului impozabil.Scutirile de impozit prevăzute în legislația anterioară au fost eliminate, atât cele aplicabile investitorilor români cât și cele care favorizau investitorii străini, O.G. nr. 70 din 1994 prevăzând doar o reducere a impozitului pe profit cu 50% pentru modernizarea tehnologiilor.

Cota de impunere a fost stabilită la 38 % cu unele excepții: veniturile din jocuri de noroc, baruri, cluburi cu program de noapte, pentru care se aplica o cotă adițională de 22%; veniturile BNR, pentru care se aplica o cotă de 80%; profitul impozabil al unei persoane juridice străine realizat printr-un sediu permanent în România, la care se aplica o cotă suplimentară de 6,2% și profiturile din agricultură pentru care cota era de 25%.

În 1996, atunci când ordonanța a fost aprobată prin lege a suferit o serie de modificări și completări. Este vorba în primul rând de renunțarea la gruparea contribuabililor din punct de vedere fiscal în contribuabili mici și mari. Ca o consecință, a fost restructurat substanțial și simplificat modul de determinare a profitului impozabil, acesta devenind comun pentru toți contribuabilii.

Profitul impozabil se determina ca diferență între veniturile obținute și cheltuielile deductibile (considerate astfel numai dacă erau aferente realizării veniturilor sau erau în conformitate cu prevederile legale în vigoare), la care se adaugau cheltuielile nedeductibile.

Începând cu ianuarie 2000, impozitul pe profit suferă iarăși modificări

importante ca urmare a aplicării OUG nr. 217 din 1999. Aceasta reducea cota de impozit la 25%, iar ca excepție se aplica o cotă adițională de 25% la veniturile obținute de barurile de noapte, cluburile de noapte, cazinouri. Pentru profitul utilizat la majorarea capitalului social cota de impunere era de 10%.

De asemenea și termenul de plată a variat de-a lungul timpului, acesta fiind trimestrial, lunar și apoi iar trimestrial.

Începând cu 1 iulie 2002 a intrat în vigoare o nouă reglementare privind impozitul pe profit prin care s-a urmărit simplificarea suportului legislativ existent la acea dată, abrogându-se o serie întreagă de acte normative acumulate în timp care priveau modificări și adăugiri repetate.

Noua reglementare extinde sfera de cuprindere a noțiunii de subiect al impunerii și renunță la unele facilități acordate anterior, admițând în schimb amortizarea accelerată fără aprobarea organelor fiscale, cu unele particularități. Prin aceste modificări s-a urmărit asigurarea unei neutralități fiscale mai mari și asigurarea unei creșteri a randamentului fiscal a impozitului pe profit.

Cu începere de la 1 ianuarie 2005, conform prevederilor Legii 571/2003 – Legea privind Codul Fiscal, cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16%.Contribuabilii care desfășoară activități de natura barurilor de noapte, cluburilor de noapte, discotecilor, cazinourilor sau pariurilor sportive, inclusiv persoanele juridice care realizează aceste venituri în baza unui contract de asociere, și la care impozitul pe profit datorat pentru activitățile prevazute în acest articol este mai mic decat 5% din veniturile respective sunt obligați la plata unui impozit de 5% aplicat acestor venituri realizate.

Începând de la 1 august 2001 a fost instituit un nou mod de impozitare pentru microîntreprinderi, care a fost apoi modificat în aprilie 2003. Prin microîntreprinderi se înțeleg persoanele juridice care îndeplinesc cumulativ, la data de 31 decembrie a anului precedent următoarele condiții:

a) sunt producători de bunuri materiale, prestează servicii și/sau desfășoară

activități de comerț;

b) au de la 1 până la 9 salariați;

c) au realizat venituri reprezentând echivalentul în lei până la 100000 euro inclusiv;

d) au capital integral privat.

Nu intră sub incidența acestui act normativ : băncile, societățile de asigurare și reasigurare, societățile de investiții, societățile de administrare a investițiilor și societățile de depozitare, societățile de intermediere de valori mobiliare și societățile cu activitate exclusivă de comerț exterior.

Impozitul se calculează prin aplicarea unei cote de 1,5% asupra sumei totale a veniturilor trimestriale obținute din orice sursă. Plata impozitului se face trimestrial.

O dată cu intrarea în vigoare a Codului Fiscal, cota de impozitare pe veniturile microintreprinderilor este:1,5% în anul 2004, 3% în anul 2005, 2% in anul 2007; 2,5% in anul 2008; 3% in anul 2009.

Impozitul pe dividende s-a instituit în anul 1991. Inițial, acest impozit era perceput numai asupra profiturile distribuite acționarilor străini ai unei societăți cu capital total sau parțial străin. Începând cu 1 decembrie 1991 impozitul s-a aplicat tuturor dividendelor distribuite. Cota de impunere fiind de 10%.

Cerințele economiei de piață au făcut necesară apariția unui nou sistem de impunere al persoanelor fizice. Acest sistem, care venea să înlocuiască impozitul pe fondul total de retribuire, trebuia să realizeze o impunere care să țină seama de puterea contributivă a fiecărui contribuabil, asigurând echitatea fiscală, mai ales în condițiile în care diferențele dintre venituri deveneau din ce în ce mai mari.

Începând de la 1 ianuarie 1991 a fost instituit impozitul pe salarii, la care erau supuse veniturile sub formă de salarii și alte drepturi salariale realizate de persoanele fizice române sau străine pe teritoriul României.

Impozitul se calcula lunar, pe fiecare loc de muncă, asupra totalității venitului realizat în luna respectivă de fiecare salariat, inclusiv cele în natură, aplicându-se cote progresive pe tranșe. Acestea variau între 6% și 45%, tranșele de venit lunar actualizându-se periodic ca urmare a efectelor inflației.

În octombrie 1994, cotele variau de la 5% la 60%, în iulie 1996 cotele erau cuprinse între 5 și 40%, iar în ianuarie 1998 cotele respective variau între 21% și 45%.

Se observă atât o variație deosebită a cotei marginale a impozitului între 40% și 60%, cât și o creștere a cotei celei mai mici de la 5% la 21%. Această creștere s-a realizat în condițiile acordării unei sume neimpozabile.

Totodată, s-a modificat foarte des și numărul tranșelor de venit impozabil, în octombrie 1994 fiind 16, în iulie 1996 erau 14, în septembrie 1997 erau 6, în octombrie 1997 se revine la 14 iar în mai 1998 mai erau doar 4.

Veniturile din drepturi de autor, veniturile liber-profesioniștilor, veniturile din închirieri de clădiri și terenuri și veniturile din colaborări au continuat să fie impuse potrivit vechilor reglementări dinainte de 1989 (în cote progresive pe tranșe diferențiate în funcție de natura veniturilor), până la finele anului 1997 când a fost instituit impozitul pe veniturile persoanelor fizice.

Noua reglementare sistematiza veniturile impozitate și apropia modul de așezare al acestora. Veniturile realizate din activități pe bază de liberă inițiativă și drepturi de autor se impozitau cu cote progresive pe tranșe cuprinse între 10% și 35%, iar pentru alte venituri cotele erau cuprinse între 10% și 40%. Veniturile din închirieri se impozitau cu 15%. Aceste cote se aplicau la venitul net.

După o tentativă nereușită, realizată în 1997 de Guvernul Ciorbea, la

presiunea organismelor internaționale, s-a reușit în 1999 trecerea la impunerea venitului global al persoanelor fizice, care s-a aplicat de la 1 ianuarie 2000. Acest impozit fiind datorat de persoanele fizice române cu domiciliul în România pentru veniturile obținute în țară cât și din străinătate, precum și de persoanele fizice române fără domiciliu în România și de persoanele fizice străine care obțin venituri din România prin intermediul unei baze fixe situată în România, sau într-o perioadă ce depășește în total 183 zile de-a lungul a 12 luni.

Actul normativ unifica reglementările privind impozitul pe salarii cu cele privind impozitul pe veniturile persoanelor fizice. Sfera de aplicare include veniturile din activități independente, din salarii, din cedarea folosinței bunurilor din dividende, dobânzi și alte venituri (din jocuri de noroc, din premii, tranzacții cu valori mobiliare etc.) realizate în bani și în natură.

Impozitul a fost aplicat asupra veniturilor nete, contribuabilii cu domiciliul în România beneficiind de o deducere personală de bază și de deduceri personale suplimentare, acestea din urmă fiind acordate în funcție de numărul și situația persoanelor aflate în întreținere sau pentru invalizi și persoane cu handicap.

Venitul anual global impozabil se calcula cu ajutorul unor cote progresive pe tranșe cuprinse între 18% (pentru venitul anual impozabil până la 11 milioane lei) și 40% (pentru partea ce depășește 60 milioane lei). Pentru celelalte venituri ce nu se supun globalizării, impozitul fiid calculat cu cote proporționale diferite în funcție de natura venitului: 5% pentru dividende, 1% pentru dobânzi, 10% pentru veniturile din jocuri de noroc și din prime în prime în bani și în natură și 1% pentru transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare și părților sociale.

Plata impozitului fiind făcută prin stopaj la sursă, sau prin plăți anticipate, iar după încheierea anului, până la 31 martie a anului următor celui de realizare a venitului, contribuabilii având obligația să depună o declarație de venit global și declarații speciale. Excepție făcând contribuabilii care realizează venituri dintr-o singură sursă, sub formă de salarii, la funcția de bază pe întregul an fiscal.

Începând din iulie 2000 în veniturile impozabile au fost incluse și pensiile care depășeau un plafon de 2.000.000 lei, fără însă ca acestea să se supună globalizării. Impunerea lor se realiza cu ajutorul cotelor progresive pe tranșe valabile pentru veniturile care se globalizau.

În iulie 2001 reglementările privind impozitul pe venit sunt completate și sistematizate printr-un nou act normativ, care abrogă celelalte acte normative existente în domeniu, prevederile acestuia intrând în vigoare la 1 ianuarie 2002.

Prin acest act normativ sunt cuprinse în sfera de impozitare și alte venituri obținute de persoanele fizice române și persoanele fizice străine fiind introduse în categoria veniturilor impozabile și venituri din activități agricole obținute din valorificarea florilor, legumelor și zarzavaturilor, în sere și solarii, precum și a arbuștilor, plantelor decorative și ciupercilor, din exploatarea pepinierelor viticole și pomicole și altele asemenea, iar, plafonul de impozitare a pensiilor este majorat la 5 milioane lei pe lună, suma urmând să fie indexată în continuare.

Începând cu anul 2004, categoriile de venituri supuse impozitului pe venit, potrivit prevederilor Codului Fiscal- Legea 571/2003 – sunt următoarele:

a) venituri din activități independente;

b) venituri din salarii;

c) venituri din cedarea folosinței bunurilor;

d) venituri din investiții;

e) venituri din pensii;

f) venituri din activități agricole;

g) veniturile din premii și din jocuri de noroc;

h) venituri din alte surse.

Baremul anual de impunere pentru anul fiscal 2004, pentru calculul plăților anticipate, este prevăzut în următorul tabel:

_______________________________________________________________________

Venitul anual impozabil (lei) Impozitul anual (lei)

_____________________________________________________________

până la 28.800.000 18%

28.800.001 – 69.600.000 5.184.000 + 23% pentru ceea ce depășește

suma de 28.800.000 lei

69.600.001 – 111.600.000 14.568.000 + 28% pentru ceea ce depășește

suma de 69.600.000 lei

111.600.001 – 156.000.000 26.328.000 + 34% pentru ceea ce depășește

suma de 111.600.000 lei

peste 156.000.000 41.424.000 + 40% pentru ceea ce depășește

suma de 156.000.000 lei

Începând cu data de 01.01.2005 cota de impozitare pentru veniturile realizate de persoanele fizice este 16%.

Reforma impozitelor indirecte

Impozitele indirecte se percep cu ocazia vânzării unor bunuri, executării de lucrări și al prestării unor servicii, fiind vărsate la bugetul public de către producători, comercianți sau prestatori de servicii și suportate de către consumatorii bunurilor și serviciilor impozabile.

Impozitul pe circulația mărfurilor, moștenit din vechiul regim, a continuat să se aplice și după 1989, dar procesul de liberalizare a prețurilor generat de trecerea la economia de piață a impus așezarea pe baze noi a taxelor generale de consumație.

Hotărârea Guvernului adoptată în 1990,cu privire la liberalizarea prețurilor, cuprindea și reglementări cu privire la impozitul pe circulația mărfurilor. Obligația de plată a impozitului revenea peroanelor fizice și juridice autorizate să producă bunuri, să execute lucrări, să presteze servicii sau să comercializeze bunuri, adică agenților economici indiferent de forma de proprietate.

Erau supuse impunerii:

a) vânzările produselor obținute în țară, de orice fel;

b) produsele din import;

c) realizările unităților de alimentație publică;

d) serviciile prestate și lucrările executate pentru terți, la extern.

Impozitul se calcula cu cote procentuale diferențiate pe sectoare ale economiei naționale și pe grupe de produse.

Impozitul pe circulația mărfurilor avea o serie de dezavantaje profunde:

– mărea nivelul prețurilor, deoarece era un impozit în cascadă, care cuprindea în baza de calcul impozitul din fazele anterioare și care se aplica în mod repetat;

– era un impozit netransparent, mărimea impozitului inclus în preț depinzând de lungimea lanțului parcurs până la consumator

În plus, datorită faptului ca impozitul aplicat la impozit mărea foarte mult prețurile, produsele deveneau necompetitive la export. Iar, datorită lipsei de transparență a impozitului pe circulația mărfurilor, nici nu se putea aplica scutirea de impozit la produsele destinate exportului.

Ca urmare a acestor dezavantaje se impunea înlocuirea impozitului pe circulația mărfurilor cu taxa pe valoarea adăugată Acesta este un impozit neutru, perceput cu același procent indiferent de numărul stadiilor parcurse pe circuitul economic, foarte transparent și foarte ușor de aplicat. Mai mult, taxa pe valoarea adăugată permite exonerarea exporturilor de impozit, ceea ce sporește competitivitatea produselor exportate.

Introducerea TVA în România a fost instituită printr-un act normativ emis în iulie 1992, care, deși trebuia să intre în vigoare de la 1 ianuarie 1993, s-a aplicat începând de la 1 iulie 1993.

În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată erau cuprinse operațiunile cu plată precum și cele asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă de către persoanele fizice și juridice privind:

a) livrările de bunuri mobile și prestări de servicii efectuate în cadrul exercitării activității profesionale;

b) transferul proprietății bunurilor imobiliare între agenții economici, precum și între aceștia și instituții publice sau persoane fizice;

c) importul de bunuri și servicii.

Nu se cuprindeau în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată operațiunile privind livrările de bunuri și prestările de servicii rezultate din activitatea specifică autorizată efectuată de: asociații fără scop lucrativ, având caracter filantropic; organismele care desfășoară activități de natură religioasă, politică sau civică; organizațiile sindicale și instituțiile publice.

Operațiunile cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugate se împărțeau, din punct de vedere al regulilor de impozitare în trei categorii:

– operațiuni impozabile obligatorii;

– operațiuni la care se aplica cota zero, la care furnizorii sau prestatorii nu calculează taxa la vânzările de bunuri sau prestările de servicii, dar aveau dreptul să deducă taxa aferentă bunurilor și serviciilor achiziționate sau realizate în unitățile proprii, destinate realizării operațiunilor impozabile;

– operațiuni scutite de plata taxei pe valoare adăugată, pentru care, furnizorii sau prestatorii de servicii nu aplicau taxă la vânzările de bunuri sau prestările de servicii, dar nici nu aveau drept de deducere pentru taxa achitată de ei agenților economici de la care s-au aprovizionat.

Plătitorii taxei pe valoarea adăugată fiind persoanele fizice și juridice care efectuau de o manieră independentă una sau mai multe operațiuni impozabile.

Inițial, România a introdus un sistem cu două cote și anume: o cotă normală de 18% și cota zero, la acestea adăugându-se într-un timp scurt și o cotă redusă de 9%, care s-a aplicat la o serie de produse alimentare, medicamente și aparatură de tehnică medicală ș.a.

De-a lungul timpului reglementările privind TVA au suferit multiple modificări, cele mai importante vizând reducerea numărului produselor și serviciilor exonerate de TVA, dar și numărul și mărimea cotelor de impozitare. Astfel, în ceea ce privește nivelul cotelor, acestea s-au modificat la 1 februarie 1998, cota normală devenind 22%, iar cota redusă 11%. Începând de la 1 ianuarie 2000 s-a renunțat la cota redusă, iar cota normală a devenit 19%.

Datorită multitudinii modificărilor suferite în timp, a fost necesar ca

reglementările privind TVA să fie resistematizate și publicate într-un sigur act normativ prin care erau abrogate reglementările existente privind TVA-ul, lucru care s-a realizat în 2003 prin Legea 571/2003- Codul fiscal.

Un alt pas important în apropierea sistemului fiscal românesc de cele ale țărilor cu economie de piață l-a constituit introducerea accizelor, care sunt impozite speciale de consumație, care au în principal cu rol fiscal, dar au în vedere și limitarea consumului la unele produse dăunătoare sănătății (tutun, alcool) sau protejarea unor resurse rare (petrolul). Accizele se datorează intr-o singură fază a circuitului economic de către producători, importatori sau achizitori.

În România impozitele speciale pe consumație au fost introduse în decembrie 1991 (HG nr. 779 din 1991), dar o reglementare complexa și distinctă a acestora sa introdus prin Legea nr. 42 din 1993 care a abrogat dispozițiile anterioare. Această lege reglementa două forme ale impozitelor speciale de consumație și anume: accizele la unele produse din import și din țară și impozitul la țițeiul din producția internă și gazele naturale. Ulterior, reglementările pentru aceste două tipuri de impozite au fost separate.

Calculul accizelor conform acestei legi se făcea cu ajutorul cotelor procentuale, cotele fiind diferite pentru fiecare categorie de produse.

De-a lungul timpului reglementările privind accizele au suferit extrem de multe modificări, mai ales în contextul dezvoltării economiei subterane. Astfel, a fost modificat nu numai nivelul cotelor de impunere ci și modul de calcul al accizelor și lista produselor la care acestea se aplicau.

La sfârșitul anului 1997 prevederile legale privind accizele existente până atunci sunt abrogate și înlocuite cu altele noi, care au suferit și ele în timp numeroase modificări. La rândul lor, aceste prevederi și modificările lor ulterioare sunt abrogate și înlocuite în ianuarie 2000 cu un nou act normativ, care, după o serie de modificări, a fost și el abrogat, iar începând cu 1 ianuarie 2002 a intrat în vigoare o nouă reglementare în domeniul accizelor care a urmărit armonizarea cu prevederile existente în Uniunea Europeană.

În acest scop, produsele supuse accizelor sunt împărțite în două categorii. În prima categorie sunt cuprinse cele trei grupe de produse supuse în mod obligatoriu accizelor și în țările membre ale UE, respectiv: alcool și băuturi alcoolice, produse din tutun și uleiuri minerale. În cea de-a doua categorie sunt cuprinse alte produse pentru care s-au stabilit accize: cafea, ,bijuterii din aur și platină, articole din cristal, autoturisme, confecții din blănuri nobile, parfumuri și anumite produse electronice.

În august 2002 a fost adoptată o nouă reglementare privind regimul de

supraveghere și autorizare a producției importului și circulației unor produse

supuse accizelor, prin care se urmărește reducerea fenomenului de contrabandă și evaziune fiscală în domeniul alcoolului și al băuturilor alcoolice.

Un alt pas în reforma sistemului fiscal a fost cel privind actualizarea taxelor vamale. În 1973, pentru a putea deveni membră a Acordului General pentru Tarife Vamale și Comerț, România adoptase un tarif vamal. Totuși taxele vamale se percepeau efectiv numai la importul de produse efectuat de persoanele fizice, pentru importurile realizate de întreprinderile de comerț exterior, taxele vamale fiind suspendate, pentru a nu mări prețurile materiilor prime și ale produselor importate.

Trecerea la un nou mod de funcționare al economiei a presupus generalizarea aplicării tarifului vamal precum și efectuarea unor modificări ale acestuia pentru adaptarea la noile realități economice.

În perioada de după 1989, România a semnat o serie de acorduri internaționale importante, precum Acordul de asociere a țării noastre la Comunitatea Europeană, Acordul dintre România și statele Asociației Europene a Liberului Schimb, Acorduri bilaterale dintre România și statele AELS privind comerțul cu produse agricole de bază, Acordul de comerț liber încheiat cu statele din centrul Europei (CEFTA) și Actul final al Rundei Uruguay.

Prin aceste tratate statele semnatare își acordă reciproc facilități vamale, a căror punere în aplicare este eșalonată pe o perioadă de mai mulți

ani, ținta fiind liberalizarea schimburilor comerciale internaționale.

Trebuie menționat că în România taxe vamale se aplică exclusiv la import, nu și la export, pentru a nu diminua competitivitatea acestora.

În 1997 a fost adoptat un nou Cod Vamal al României prin care a fost

abrogat Codul Vamal al Republicii Socialiste România, adoptat în 1978, acesta fiind completat cu un regulament de aplicare a Codului Vamal.

Au fost adoptate o serie de reglementări specifice legate de procesul de armonizare legislativă în domeniul vamal, urmărindu-se preluarea în legislația națională a reglementărilor comunitare.

Consecințele reformei fiscale trebuie să se materializeze la nivel macroeconomic în construirea unui sistem fiscal viabil și de randament, care să-i asigure veniturile aprobate prin bugetul de stat în condițiile folosirii impozitelor și ca pârghii ale politicii fiscale, iar la nivel microeconomic să asigure o presiune fiscală suportabilă pentru contribuabili (persoane fizice sau juridice) care să nu descurajeze munca, economisirea și investițiile și nici să incite la evaziune sau fraudă fiscală.

Cheia de boltă a politicii fiscale actuale este relaxarea fiscală ca mijloc de detensionare a mediului de afaceri, de stimulare a inițiativei private și de încurajare a oficializării economiei ascunse. În același timp, relaxarea fiscală va asigura sustenabilitatea creșterii economice prin extinderea bazei de impozitare ca urmare a extinderii activităților economice oficiale.

Cauza principală pentru care Guvernul a optat pentru relaxarea fiscală este aceea că o fiscalitate ridicată comportă o serie de „amenințări” la adresa economiei reale:

-rigidizează evoluția și restructurarea ofertei interne;
-ascunde o parte din activitatea economică față de contabilizarea națională;

O analiză retrospectivă a reformei fiscale realizate în România, până în prezent, arată că aceasta a fost lipsită de o strategie clară și coerentă.

Reglementările referitoare la impozite, taxe și alte contribuții bugetare au fost adoptate de multe ori ad-hoc, pornind de la necesități imediate, fără a se subordona realizarii unor obiective pe termen mediu și lung. Unele dintre soluțiile adoptate au fost sugerate de consilieri străini sau de reprezentanți ai unor organisme internaționale pornind de la experiența țărilor lor sau de la interesele instituțiilor în care lucrau și care nu coincideau nici cu condițiile concrete ale României și nici cu propriile noastre interse.

Unele modificări au ramas în vigoare numai pentru foarte putin timp, ajungându-se în scurt timp la un noian de acte normative care au facut dificilă cunoașterea de către contribuabili a obligațiilor ce le revin și chiar de către funcționari ai Ministerului de Finanțe . Toate acestea au avut ca efect creșterea înclinației contribuabililor spre evaziune fiscală, contrabandă și corupție. Contribuabilii constiincioși și corecți riscă, uneori, să fie sancționați pe nedrept pentru nerespectarea/necunoașterea dispozițiilor legale, care se schimbau aproape continuu.

Deși s-au înregistrat și progrese în perioada scursă de la începutul anului 1990, putem spune că reforma fiscală nu a fost încheiată nici sub aspect legislativ, nici conceptual.

2.2.Principiile generale ale Codului Fiscal din România

Aderarea României la Uniunea Europeană a fost rezultatul eforturilor comune făcute de politicieni, experți români și străini, reprezentanți ai mediului de afaceri, organizații patronale pe parcursul mai multor ani. Printre cele mai importante obiective urmărite de România s-a aflat și armonizarea legislației fiscale interne cu cea europeană. În acest sens încă din anul 2003, la nivelul Ministerului Finanțelor Publice s-a luat decizia modificării și reunirii întregii legislații fiscale a României în așa numitul Cod Fiscal.

În redactarea codului fiscal un rol important a fost deținut de cosultanții europeni și americani precum și de mediul de afaceri care, prin reprezentanții săi, a contribuit din plin la europenizarea sistemului fiscal românesc. Camera de Comerț Americană, organizație care reprezintă in prezent interesele a peste 290 de companii cu capital atât autohton cât și american și european care au investit în România mai mult de șapte miliarde USD și au creat peste 100,000 de locuri de muncă în ultimii zece ani, a răspuns de la bun început solicitării guvernamentale de a sprijini procesul de modernizare a legislației fiscale românești.

Codul fiscal reunește legislația fiscală privind impozitele și taxele care dețin peste 85% din veniturile bugetare:

Impozitele și taxele reglementate de codul fiscal sunt:

– impozitul pe profit,

– impozitul pe venit,

– impozitul pe veniturile microîntreprinderilor,

– impozitul pe veniturile obținute din România de nerezidenți,

– impozitul pe reprezentanțe,

– taxa pe valoarea adăugată,

– accizele,

– impozitele și taxele locale.

Prin elaborarea și adoptarea legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal se evită multitudinea reglementărilor fiscale, modificările și contradicțiile dintre diverse prevederi, se simplifică regulile de impozitare, se asigură abordarea corelată și coerența unitară a impozitelor și taxelor.

Codul fiscal reflectă cadrul legal privind așezarea, stabilirea și încasarea impozitelor și taxelor, indiferent de bugetul la care se încasează acestea. Cadrul de administrare al impozitelor și taxelor este asigurat prin Codul de procedură fiscală.

Impozitele și taxele reglementate prin Codul fiscal se așează, se stabilesc și se încasează pe baza anumitor principii:

a) neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și capitaluri, cu forma de proprietate pentru a asigura condiții egale investitorilor, capitalului român și străin. Prin intermediul acestui principiu se urmărește ca reglementările fiscale să capete un caracter neutru și să asigure același impact, indiferent de categoriile de investitori, capitaluri, formă de proprietate;

b) certitudinea impunerii presupune ca prin elaborarea de norme judiciare clare să se elimine interpretările arbitrare. De asemenea, certitudinea impunerii, care constă în stabilirea precisă pe fiecare plătitor a termenelor, modalităților și sumelor de plată, îi permite acestuia să urmărească sarcina fiscală ce îi revine și să determine influența fiscalității asupra producției și afacerilor derulate;

c) echitatea fiscală necesită diferențierea impozitelor, în funcție de capacitatea contributivă a contribuabililor, prin impunerea diferențiată a veniturilor, în funcție de mărimea acestora;

d) eficiența impunerii urmărește ca prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor Codului fiscal să se exercite influență pozitivă asupra mediului de afaceri și asupra situației persoanelor fizice.

Codul fiscal se modifică și completează numai prin lege, promulgată, de regulă, cu 6 luni înainte de data intrării în vigoare și se aplică de la începutul anului următor.

În vederea aplicării unitare a principiilor și normelor din Codul fiscal s-a creat Comisia Fiscală centrală, care are misiunea să analizeze impactul prevederilor din Codul fiscal și să propună măsuri de îmbunătățire.

Ministerul Finanțelor este autorizat să elaboreze norme metodologice în vederea aplicării principiilor și normelor din Codul fiscal.

Armonizarea legislației fiscale românești cu cea europeană s-a concretizat într-o nouă versiune a Codului Fiscal și a Normelor sale de aplicare, cu aplicabilitate de la 01.01.2007. Noua legislație, deși imperfectă și adusă la cunoștința contribuabililor cu întârziere, reușește totuși să includă prevederi preluate din principalele directive europene privind taxarea.

Astfel, în ceea ce privește Taxa pe Valoarea Adaugată, în codul fiscal au fost preluate prevederile Directivei a VI-a Europene, cunoscută și ca “Directiva 77/388/CE a Consiliului din 17.05.1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitul pe cifra de afaceri-sistemul comun privind TVA”. Aceasta Directivă cuprinde atit prevederi obligatorii pentru toate statele Membre cât și recomandări – prevederi lasate la latitudinea fiecarui stat membru.

O altă directivă importanta este și Directiva 92/12/CEE a Consiliului, din 25 februarie 1992, privind regimul general, depozitarea, circulatia și controlul produselor supuse accizelor, publicată in Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene (JOCE) nr. L 76 din 23 martie 1992, cu modificările și completările ulterioare.

Din punct de vedere al legislației fiscale românești, aceste două acte normative europene introduc concepte și termeni noi a caror înțelegere și asimilare necesită o bună cunoaștere a teoriei fiscale precum și o mentalitate diferită de cea cu care atât autoritățile ficale cât și o bună parte dintre contribuabili sunt obișnuiți. Din acest motiv, în primele luni de aplicare ele au generat erori și dificultăți care nu pot fi depășite decât prin eforturi commune ale autorităților și companiilor comerciale.

Codul Fiscal al României a păstrat însă, pe lângă noile reguli europene și foarte multe dintre prevederile fiscale autohtone, bine cunoscute prin lipsa de claritate și ambiguitatea lor.Mai mult decât atât, deși se dorește a fi un cod de legi fiscale integrat în legislația europeană, el nu cuprinde în titlul 1, Dispoziții generale, anumite principiile generale ce stau la baza oricărui sistem fiscal modern. Acceptarea acestor principii și transformarea lor în bază legală de redactare a întregii legislații fiscale ar aduce România și mai aproape de mentalitatea fiscală comună în Europa și ar însemna un pas înainte în armonizarea regulilor de taxare a companiilor, un deziderat de altfel și la nivelul Comisiei Europene. În ce constau de fapt aceste principii? Iata , în continuare, o scurtă prezentare a lor:

1- Principiul beneficierii

Atunci cand bunurile și serviciile furnizate de guvern pot fi furnizate și de alți prestatori sau producători sau când de astfel de bunuri și servicii beneficiază numai o parte a populației, o taxă poate fi colectată de la aceasta în schimbul consumului bunurilor sau serviciilor respective; acesta este principiul beneficierii.

Finanțarea unor astfel de bunuri sau servicii poate fi facută direct sau indirect de către consumatorii lor prin plata unor taxe și contribuții. Exemple de astfel de taxe și contribuții: taxa de drum, taxa locală de ocupare a domeniului public, taxa de reclamă, contribuțiile de asigurari sociale.

Respectarea acestui principiu ar presupune includerea în codul fiscal și a contribuțiilor de asigurări sociale și de sănătate, dând astfel unitate acestuia.

2- Principiul capacității de plată

Conform acestui principiu, la bugetul statului trebuie să parvină venituri din impozite și taxe pe care fiecare contribuabil are datoria să le plătească în conformitate cu capacitatea sa de plată. Acest principiu permite exercitarea de către guvern a funcțiilor sale de redistribuire a veniturilor. Spre deosebire de principiul beneficierii, plata impozitelor nu este în legatură directă cu furnizarea de servicii publice. Acest principiu nu specifică relația exactă între impozitul plătit și nivelul venitului contribuabilului.

3- Principiul creșterii economice

Sistemul de impunere trebuie să producă și să accelereze creșterea economică a unei tări. Aceasta are loc în primul rând prin creșterea economiilor populației și prin direcționarea investițiilor către activitațile producătoare de venituri mari. De asemenea, sistemul de impunere trebuie să nu creeze un dezinteres față de muncă. Sistemele bine construite trebuie să încurajeze creșterea competitivă pentru diferitele sectoare ale economiei.

4- Principiul adecvării

Venitul din impozite și taxe al unui guvern va depinde de mărimea bazei de taxare, precum și de nivelul cotelor de impozitare adoptate prin sistemul de impunere. Impozitele și taxele implementate trebuie să fie cele mai potrivite și în mărime suficientă pentru a finanța nevoile guvernului în timp. Dacă venitul din impozite și taxe nu este suficient de ridicat pentru a acoperi nevoile guvernamentale, atunci guvernul este obligat să apeleze la împrumuturi, tipărire de monedă, vânzare de active sau încetinirea implementării proiectelor de dezvoltare.

5- Principiul stabilității

Așa cum adecvarea veniturilor este importantă pentru a finanța nevoile guvernamentale, stabilitatea veniturilor din impozite și taxe în timp este importantă pentru a menține continuitatea în politicile fiscale ale unei țări. Dacă veniturile din impozite și taxe nu sunt stabile și au fluctuații majore în timp, aceasta va afecta în sens negativ programele guvernamentale.

Stabilitatea regulilor și cotelor de taxare în timp este de asemenea de dorit. Schimbările constante de cote și reguli de impunere crează dificultăți sectorului privat în planificarea pe termen lung. Atunci când sistemul fiscal este structural instabil el devine o sursa de risc și generează ineficiența economică in viitor.

6- Principiul simplității

Un sistem de taxe trebuie să fie simplu, astfel încât contribuabililor să le vină ușor să i se conformeze. Simplitatea trebuie aplicată atât la nivelul structurilor legislative, cât și la acela al administrației. Simplitatea sistemului de impunere ajuta la promovarea unei mai bune și efective administrări a impozitelor și taxelor. Un sistem fiscal complicat poate să producă costuri mari ale colectării și administrării taxelor și impozitelor.

7-Principiul costurilor scăzute de administrare și conformare

Atâta vreme cât veniturile fiscale sunt colectate în principal pentru a finanța nevoile guvernului costurile mari ale coletării reduc nivelul net al venitului fiscal aflat la dispoziția guvernului. Un bun sistem fiscal presupune costuri scăzute de administrare și conformare. Daca aceste costuri constituie o parte importantă a veniturilor fiscale, sistemul fiscal trebuie restructurat.

Principiile prezentate mai sus, s-au aflat pe masa de lucru a unui grup de lucru creat la nivelul Comisiei Europene în vederea armonizării taxării corporațiilor la nivel continental. Acest grup ( Common Consolidated Corporate Tax Base Working Group) a statutat regula conform căreia în vederea identificării unei baze comune de taxare a companiilor trebuie plecat de la un set de principii generale, unanim acceptate de Statele Membre cu sisteme de taxare diferite. Totodată grupul de lucru susține necesitatea armonizării sistemelor contabile europene și corelarea lor cu cele fiscale.

Fiscalitatea românească se încadrează în tiparul fiscalității est-europene care, printr-o impozitare directă mai redusă, crește atractivitatea propriei piețe pentru investițiile stăine, făcând concurență statelor vest europene ce practică niveluri de fiscalitate mai ridicate.Cu toate acestea, însă, nu se poate aprecia că există o uniformitate nici măcar în regiunea est-europeană, existând țări care – în ceea ce privește impozitul pe venitul persoanelor fizice – au introdus cota unică (Estonia, Letonia, Lituania, Rusia, Ucraina etc.) și altele care își mențin sistemul de impozitare progresivă (Cehia, Ungaria, Polonia). Din punctul de vedere al taxei pe valoarea adaugată, în ultimii ani, se observă că ratele aplicate se mențin relativ constante în unele țări din Europa Centrală și de Est, cum ar fi Ungaria, Polonia, Slovenia, România.

România aplică, începând cu 1 ianuarie 2005, o cotă unică de impozitare de 16% asupra veniturilor persoanelor juridice și fizice. Începând cu 1 ianuarie 2006, acesta s-a extins și asupra altor categorii de venituri ale persoanelor fizice, care până acum beneficiau de o impozitare la nivel mai redus. De asemenea, și veniturile nerezidenților intră sub incidența acestei cote.

Reforma administrației fiscale a început deja în România prin inființarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF) în octombrie 2003, funcțională din 2004, și prin inființarea departamentului pentru marii contribuabili.

Un prim efect evident al aplicării cotei unice de impozitare de 16% a fost o relaxare fiscală, însă efectele acesteia ar fi maximizate dacă ar fi însoțite și de o reducere similară sau de o plafonare a contribuțiilor sociale. În prezent, contribuțiile sociale (fondul de pensii, fondul de șomaj, asigurările de sănătate) rămân la un nivel ridicat. Acestea reprezintă 47,5% din salariul brut, în timp ce în Europa acestea sunt de 35,6%, iar media pentru contribuțiile sociale achitate de cetățenii din noile state membre este de 34,7%.

În ceea ce privește veniturile din investiții cea mai importantă schimbare din anul 2006 a fost introducera cotei de 16% pentru impozitarea dividendelor și dobânzilor, venituri pentru care anterior se prevedea o cotă de 10%. Creșterea impozitului pe dividende va stimula probabil reinvestirea profitului obținut cu toate că neimpozitarea profitului reinvestit, considerată una dintre marile mize ale modificările Codului fiscal, nu a fost aprobată.

Veniturile din tranzacționarea valorilor mobiliare (acțiuni, părți sociale etc.) sunt și ele impozitate cu 16%. Impozitul pe câștigurile din acțiuni la Bursă a rămas de 1% pentru titlurile deținute cel puțin un an și de 16% pentru cele vândute sub un an.

Impozitul de 2% pe venitul microîntreprinderilor nu se aplică firmelor de consultanță și management, pentru a se evita evaziunea fiscală prin încasarea unor salarii și venituri pe aceste firme, iar nivelul de 2% va crește gradual, de anul viitor, ajungând la 2,5% în 2008 și 3% în 2009.

Tranzacțiile imobiliare vor fi impozitate cu 3% din valoarea totală față de o cotă de 16% din diferența de preț aplicată în prezent, iar taxa de timbru de 1% a fost eliminată.

Modificările în domeniul TVA cu impact semnificativ asupra mediului de afaceri în perioada 2005 – 2007 țin de domeniului imobiliar (aplicarea măsurilor simplificate pentru vânzarea de clădiri și terenuri) precum și de societățile de televiziune prin cablu (eliminarea scutirii pentru serviciile de difuzare prin cablu).

Referitor la accize trebuie avute în vedere modificările aferente anului 2006 precum și măsurile tranzitorii și impactul pe care aderarea la Uniunea Europeană îl va avea în sfera de aplicare a acestor taxe indirecte. Astfel, în 2006 nivelul accizelor s-a modificat în două etape. Începând cu 1 ianuarie 2006 s-a redus nivelul accizelor cu aproximativ 5% pentru cafeaua prajită, verde și solubilă, în timp ce începând cu 1 iulie 2006 a crescut nivelul accizelor pentru produsele accizabile armonizate (adică bere, produse din tutun, alcool etilic, benzină cu plumb, electricitate etc).

Prevederile Codului fiscal urmăresc asigurarea unei mai bune predictibilități cu privire la impactul impozitelor asupra mediului de afaceri și asupra întăririi disciplinei impozitelor. Prin intermediul unei legislații coerente se asigură cunoașterea cadrului fiscal în care își desfășoară activitatea atât agenții economici, cât și populația.

În elaborarea Codului fiscal s-a mai urmărit promovarea stabilității legislative, reducerea fiscalității, combaterea evaziunii fiscale și modernizarea legislației fiscale, în vederea alinierii la normele Uniunii Europene.

În vederea eliminării unor interpretări, capitolul al treilea al Codului fiscal explică semnificația unor termeni și a unor expresii.

Codul fiscal prevede reguli de aplicare generală așezate la baza impozitelor, și anume: plata impozitelor în moneda națională a României; veniturile impozabile sunt formate din veniturile în numerar și/sau în natură; dreptul autorităților fiscale de a nu lua în considerație o tranzacție care nu are scop economic sau să reîncadreze forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic în stabilirea unui impozit sau a unei taxe; aplicarea unor metode la stabilirea prețului de piață al tranzacțiilor dintre persoane și delimitarea veniturilor care se consideră a fi obținute din România, indiferent dacă sunt primite din România sau din străinătate.

2.3. Evoluția și structura veniturilor și cheltuielilor bugetare în România în perioada 2003-2006

Evoluția veniturilor și cheltuielilor bugetare din România în această perioadă a fost influențată atât de măsurile de reformă economică și fiscală cât și de funcționarea economiei. Astfel, pe fondul reducerii implicării statului pe plan economic și social, are loc o reducere a cheltuielilor publice și implicit a veniturilor necesare pentru acoperirea acestora, reducere amplificată și de declinul suferit de economia românească în anii ’90.

Bugetul general consolidat în perioada analizată este prezentat în tabelul nr.2.1.

Tabelul nr.2.1.

Evoluția bugetului general consolidat

mil.lei (RON)

*) S-au eliminat la consolidare fluxurile intre bugete

Sursa: Ministerul Finantelor Publice

Directia Generala de Sinteza a Politicilor Bugetare

Din datele prezentate se constată că veniturile bugetare au cunoscut o schimbare de trend, încasările majorându-se de la an la an, ponderea veniturilor bugetare în PIB înregistrează creșteri în fiecare an prezentat față de anul precedent.Cheltuielile au înregistrat o creștere în termeni nominali dar s-au redus ca pondere în PIB.

Veniturile colectate la bugetul general consolidat reflectă un mai mare accent pe impozitele indirecte a căror pondere în total venituri a crescut,în timp ce ponderea impozitelor idirecte are o tendință de scădere,conform datelor din tabelul nr.2.2.

Tabelul nr.2.2.

Evoluția și structura veniturilor bugetului general consolidat

mil.lei(RON)

Sursa: Ministerul Finantelor Publice

Directia Generala de Sinteza a Politicilor Bugetare

Principalele venituri bugetare au fost influențate în evoluție de factori specifici:

– ritmul de creștere economică;

– cursul mediu de schimb leu/euro;

– nivelul cotelor de impozitare;

– creșterile înregistrate în domeniul salarizării și ocupării forței de muncă;

– îmbunătățirea gradului de colectare.

Referitor la cheltuielile bugetului general consolidat,în perioada analizată acestea au crescut în termeni nominali, dar s-au redus ca pondere în PIB.

Tabelul nr. 2.3.

Evoluția și structura cheltuielilor bugetului general consolidat – clasificație economică

mil.lei(RON)

Sursa: Ministerul Finantelor Publice

Directia Generala de Sinteza a Politicilor Bugetare

În structura economică a cheltuielilor bugetului general consolidat, conform datelor din tabelul nr.2.3.în anul 2006 față de anul 2003 se constată o creștere a cheltuielilor de personal, a cheltuielilor de capital pe fondul reducerii cheltuielilor materiale, a subvențiilor și a dobânzilor aferente datoriei publice.

În perioada analizată fondurile au fost concentrate cu prioritate pentru:

– activități și structuri din domenii prioritare în vederea aderării la Uniunea Europeană ( Miniaterul Administrației și Internelor, ministerul Justiției, Ministerul Public, Consiliul Concurenței);

– recalcularea pensiilor;

– acoperirea creșterilor salariale acordate personalului din sectorul bugetar;

– indexarea alocațiilor pentru familie și copii;

– asigurarea necesarului de fonduri pentru pensiile agricultorilor;

– sănătate,având ca destinație plata datoriilor restante, dar și finanțarea activității curente;

– înlăturarea efectelor efectelor calamităților naturale, îndeosebi pentru refacerea infrastructurii rutiere și feroviare.

Tabelul nr. 2.4.

Evoluția și structura cheltuielilor bugetului general consolidat – clasificație funcțională

mil.lei(RON)

Sursa: Ministerul Finantelor Publice

Directia Generala de Sinteza a Politicilor Bugetare

În structura funcțională a cheltuielilor bugetului general consolidat conform datelor din tabelul nr.2.4. se relevă următoarele:

– cheltuielile pentru învățământ prezintă o evoluție ascendentă creșterea fiind atât în termeni nominali cât și în termeni reali;

– reducerea cheltuielilor pentru acțiuni economice;

– cheltuielile pentru asistență socială, alocații, pensii, ajutoare și îndemnizații își mențin poziția dominantă;

– cheltuielile pentru sănătate au înregistrat creșteri în termeni nominali dar s-a redus ponderea lor în total cheltuieli ;

– diminuarea ponderii cheltuielilor pentru servicii și dezvoltare publică.

Politica bugetară în perioada 2003-2006 a avut ca obiectiv scăderea deficitului bugetului general consolidat. Măsurile care pot conduce la reducerea deficitului bugetar sunt:

prioritate reducerea cheltuielilor publice ;

reducerea cheltuielilor administrației;

eliminarea subvențiilor;

mărirea bazei de impozitare ( cât mai puțin de la cât mai mulți );

accent pe impozitele indirecte.

Politica fiscal-bugetară trebuie să sprijine:

· atingerea obiectivului de țintire directă a inflației prin măsuri care să limiteze presiunile asupra masei monetare;
· gestionarea echilibrată a șomajului inclusiv prin intermediul îndemnizațiilor de șomaj care să asigure standardele de viață proiectate fără a genera creștere artificială de cerere agregată;
· orientarea cheltuielilor bugetare în direcții și pentru obiective cu efect multiplicator asupra ofertei agregate interne;
· proiectarea și implementarea unei politici publice de îndatorare internă care să evite decapitalizarea băncilor și creșterea ratelor dobânzii bancare, ambele cu efect negativ asupra cererii de investiții și asupra inflației.

Capitolul 3

POLITICA FISCALĂ – INSTRUMENT DE REALIZARE A ECHILIBRULUI ECONOMIC ȘI SOCIAL

3.1.Rolul politicii fiscale în îndeplinirea funcțiilor statului

Economia de piață, așa cum a fost ea descrisă de Adam Smith, este o

economie în care individul, în dorința sa egoistă de realizare a binelui personal, este călăuzit de o mână invizibilă spre realizarea binelui public, astfel încât orice intervenție a statului în mecanismul pieței libere ar antrena aproape inevitabil consecințe nefaste. Însă economia de piață funcționează în mod eficient, adică exploatează la maxim resursele existente și asigură satisfacerea la maxim a consumatorilor, doar în condiții de concurență perfectă. Dacă aceasta este prezentă, forțele pieței vor conduce la o stare de echilibru concurențial, în care producția sau consumul nu mai pot fi reorganizate în așa fel încât să se realizeze o creștere a satisfacției unei persoane, fără diminuarea satisfacției altei persoane.

Concurența perfectă este cea care asigură identitatea optim – echilibru – eficiență. În realitate însă, concurența perfectă nu există și ca urmare apar o serie de situații în care piața realizează o alocare ineficientă a resurselor, cunoscute sub denumirea de eșec al pieței. Prin expresia eșec al pieței înțelegându-se orice performanță a pieței care se consideră a fi mai puțin bună decât cea mai bună performanță posibilă, ceea ce nu înseamnă că nu s-a întâmplat nimic bun.

Datorită prezenței eșecului pieței, statul poate să intervină în procesul alocării resurselor pentru a corecta sau compensa slăbiciunile pieței.

Totodată, s-a constatat că nu întotdeauna piețele funcționează bine în atingerea unor țeluri sociale mai generale cum ar fi atingerea unei distribuții echitabile a veniturilor sau promovarea unor valori ale comunității. Piețele nu sunt eficiente în îndeplinirea acestor scopuri pentru că indivizii nu urmăresc aceste scopuri achiziționând bunuri și servicii pe piețe.

Deoarece funcționarea pieței se poate dovedi adesea nemiloasă, putând duce la apariția unor inegalități uriașe, statul poate să intervină pentru a corecta disfuncțiunile de distribuție ale pieței. În plus, deoarece periodic economiile sunt confruntate cu o serie de fenomene negative cum sunt: șomajul, lipsa creșterii economice etc., statul poate interveni pentru a ține sub control excesele ciclului economic și a realiza stabilizarea economiei.

Pentru realizarea acestor roluri, pe care le poate juca în economie, statul are la dispoziție trei mari categorii de instrumente: impozitele, cheltuielile publice și transferurile de la buget precum și reglementările.

În ceea ce privește politica bugetară, care reunește politica fiscală și politica cheltuielilor publice,se identifică trei funcții care se suprapun cu cele trei roluri ale statului: funcția de alocare, funcția de distribuție și funcția de stabilizare. Politica fiscalã promovatã de autoritãțile guvernamentale ale oricãrui stat contemporan este orientatã, de regulã, spre atingerea unor obiective microeconomice și macroeoconomice ce derivã din rolurile pe care statul trebuie să le îndeplineascã în economie:

_ un rol alocativ,

_ un rol distributiv;

_ un rol stabilizator.

De la aceste funcții vom porni în analiza rolului politicii fiscale.

3.1.1.Rolul alocativ al politicii fiscale

Funcția de alocare se referã la implicarea statului în mecanismul pieței în vederea determinãrii tipului și calitãții unui serviciu public și la posibilitãțile de creștere a veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestãrii acestuia. O alocare eficientă a resurselor în economie constă în utilizarea totalității resurselor disponibile astfel încât satisfacția indivizilor societății să fie maximă.

Desigur, atunci când piața asigurã o utilizare eficientã a resurselor, implicarea statului este minorã și constã în acțiuni menite sã încurajeze concurența și libera intrare pe piațã. Dimpotrivã, atunci când nu existã o competiție eficientã și se manifestã o situație de monopol sau externalitãți, implicarea publicã este necesarã pentru reglementarea activitãții economice. Aceasta se face fie prin producție publicã directã, fie prin sprijinirea firmelor private în adoptarea deciziilor privind tipul, cantitatea și calitatea producției. În acest sens, se face distincția între producția directã de stat în care întreaga activitate de realizare a unui bun este asiguratã de sectorul public și producția publicã indirectã în care bunul se realizeazã de firme private pe baza unor decizii publice. De exemplu, echipamentele militare sunt în general asigurate de sectorul public, prin comenzi la firme private.

Importanța funcției de alocare în perioada de tranziție din România este mult amplificată comparativ cu economiile dezvoltate, și este datorată nefuncționării pieței concurențiale. Spre exemplu, statului îi revine rolul evident de a oferi servicii publice cum sunt educația și sănătatea publică, serviciile sociale și infrastructura de bază (drumuri, telecomunicații etc.) pentru un mare număr de subiecți economici complet dependenți de buget, comparativ cu situația altor țări în care finanțarea de la buget este parțială pentru învățământ, ocrotirea sănătății sau cultură.

Analiza cu privire la gradul cel mai adecvat de implicare al statului în oferta de bunuri și servicii dintr-o economie, se complică mult prin existența noțiunii de eșec al statului. Eșecul apare atunci când intervenția statului fie nu are efectul scontat, fie provoacă efecte secundare nedorite, sau amândouă.

Una din dificultățile majore cu care se confruntă guvernul, indiferent sub ce formă ar alege guvernul să intervină pentru a combate eșecul pieței, se referă la volumul de informații necesar pentru a lua cele mai potrivite decizii. Ca urmare a acestei cerințe, o foarte mare cantitate de resurse trebuie alocată pentru obținerea de date relevante, ceea ce poate duce la un grad ridicat de birocrație guvernamentală, care nu contribuie în mod direct la crearea de utilitate. În plus, este foarte posibilă apariția unei clase de birocrați, care își urmărește propriile obiective specifice în cadrul sistemului, ceea ce implică faptul că atingerea eficienței economice încetează să mai fie o prioritate. Dacă ținem cont și de faptul că informațiile relevante nu vor putea fi strânse niciodată în totalitate, există o mare posibilitate de luare a unor decizii eronate și lipsite de acuratețe.

Într-o lume în care informațiile sunt imperfecte și dispersate, piața reușește să realizeze o alocare a resurselor cu un minim de informații necesare, în timp ce pentru ca statul să poată face același lucru este nevoie de un volum uriaș de informații și de aceea aprovizionarea cu bunuri și servicii ar trebui, cel mai bine, să fie lăsată în sarcina pieței libere.

Un alt exemplu de eșec al intervenției guvernamentale este adus de teoria opțiunilor publice care evidențiază că politicienii pot urmări în primul rând interesele personale și nu interesul public. De aceea pare perfect rezonabil să credem că ei ar putea încerca să determine reglarea intervenției guvernamentale în economie, mai degrabă spre propriul folos, decât spre binele societății în ansamblu.

Un exemplu important în acest sens este și ciclul politico-economic, care arată că principala grijă a politicienilor este preocuparea de a fi realeși, iar un alt exemplu este corupția. În aceste condiții este foarte posibil ca preocuparea primordială a guvernului, atunci când intervine în economie, să nu mai fie aceea de a determina un grad mai mare de eficiență.

O altă problemă importantă pe care o ridică intervenția statului în calitate de ofertant este posibilitatea ca serviciile publice să devină vulnerabile la influența acaparatoare a unor grupuri de interese. În acest sens autoritățile de reglementare au fost treptat acaparate de firmele pe care se presupunea că le reglementează, astfel încât autoritățile de reglementare au fost mai tentate să protejeze firmele decât consumatorii.

În lupta pentru repartiția resurselor intră în competiție grupuri de interese ce fac presiuni asupra statului pentru a obține unele avantaje: protecție în fața concurenței venite din partea altor ofertanți, subvenții de la buget etc. Un număr mare de asemenea grupuri pot frâna dezvoltarea economică, căci acțiunea lor este o formă de risipă a energiei sociale, timpul consumat pentru a face lobby neputând fi folosit simultan pentru optimizarea propriei activități economice. Rezultatul acestui consum de timp, este la rândul său păgubos, cadrul economic unitar transformându-se într-o acumulare pestriță de condiții care depind de forța presiunii politice.

O altă problemă a intervenției statului în activitatea de aprovizionare cu bunuri și servicii se referă la rigiditatea legislației. Astfel, regulile și reglementările sunt dificil de schimbat, în timp ce condițiile pieței se schimbă continuu și adesea rapid. Un exemplu este faptul că datorită evoluției tehnologice pentru o serie de servicii considerate la un moment dat monopoluri naturale, piața a devenit concurențială, cum este cazul telecomunicațiilor și chiar al transporturilor pe calea ferată. Cu toate acestea unele guverne continuă să reglementeze activitatea domeniilor respective.

Ca urmare a acestor eșecuri ale statului, criticii intervenției guvernului

avertizează că aceasta poate fi mai rea decât mâna invizibilă a pieței, că în loc să producă bunuri publice, poate produce distorsiuni mai grave decât cele pentru corectarea cărora a intervenit.

Deoarece nu întotdeauna intervenția statului în economie pentru corectarea eșecului pieței în alocarea resurselor este eficientă, țările trebuie să decidă asupra următoarelor probleme:

1. Ce servicii vor fi produse în întregime de către sectorul public ?

2. Ce servicii vor fi finanțate din fonduri publice, dar vor fi produse în

sectorul privat ?

3. Ce servicii publice anterioare trebuie furnizate în întregime pe o bază

privată ?

Legat de răspunsul la aceste întrebări trebuie arătat că o politică economică corectă depinde, în mod crucial de o apreciere corectă a activităților care cad în sarcina statului și a celor care cad în sarcina populației.Luarea deciziei privind implicarea statului în alocarea resurselor presupune o analiză aprofundată a fiecărei situații, lucru foarte dificil de realizat datorită dificultăților de evaluare a beneficiilor și costurilor fiecărei alternative dar și a cantității mari de informație necesară în această operațiune.

Un instrument foarte util în luarea acestor decizii este analiza cost- beneficiu, care aplică o regulă decizională simplă: dacă toate beneficiile, în termeni monetari, sunt mai mari decât costurile integrale, atunci proiectul este de interes public. Compensarea este făcută în termeni de beneficii nete, iar acțiunile care aduc cele mai mari beneficii nete sunt cele care trebuie finanțate. Această analiză, deși prezintă o serie de dificultăți legate de evaluarea tuturor costurilor și beneficiilor în expresie monetară, rămâne un instrument util în determinarea acțiunilor care ar trebui întreprinse în interes public.

Din punct de vedere al politicii fiscale, stabilirea raportului dintre sectorul public și sectorul privat trebuie să găsească acel nivel al activității statului pentru care beneficiul social rezultat din cheltuielile publice efectuate egalează costul social impus comunității sub formă de taxe și impozite, aceasta fiind condiția pentru obținerea unei eficiențe maxime a activității sectorului public.

Principala problemă care apare în găsirea egalității este aceea a stabilirii beneficiului social obținut ca urmare a cheltuielilor publice efectuate.

3.1.2.Rolul distributiv al politicii fiscale

Distribuția veniturilor se referã la implicarea statului pe piațã prin procesul de ajustare a veniturilor și avuției acumulate din tranzacții economice. Rolul distributiv are în vedere influențarea distribuției venitului și a averii în societate prin intermediul fiscalității, al serviciilor publice de asigurări sociale și al distribuției serviciilor din sectorul public, astfel încât să fie atins obiectivul de menținere a unei echități sociale.Deși analiza economicã nu oferã indicii în ceea ce privește corectitudinea acestei repartiții, principiile de echitate socialã și justã reglementare a avuției stau la baza politicilor fiscale și a cheltuielilor publice. Distribuția veniturilor se asigurã în practicã în special prin sistemul impozitelor progresive care constã în perceperea unor impozite mai ridicate asupra veniturilor mai mari. În acest fel, sectorul public încaseazã fonduri ce pot fi folosite pentru acordarea unor facilități celor cu venituri mici.

Nu întotdeauna o alocare optimă a resurselor, realizată de piață, este

considerată corespunzătoare din punct de vedere social. Această diferențiere apare pentru că, în timp ce în economia de piață baza luării deciziilor o reprezintă rațiunea economică, în sistemul politic, baza de operare este reprezentată de valorile mai subiective al justiției, echității și dreptății.

Deoarece repartiția realizată de piață duce la mari inegalități economice, se consideră că statul este îndreptățit să intervină pentru a corecta disfuncțiunile de distribuție ale pieței, chiar dacă această implicare va determina deteriorarea stării inițiale de optim.

Cauzele care duc la apariția inegalităților în repartiția veniturilor realizată de piață sunt diverse și în funcție de ele putem deosebi mai multe tipuri de inegalități:

1. inegalități de oportunități, datorate inegalității dotărilor inițiale, generate de:

– originea și situația familială (bagaj genetic, instruire, educație avere);

– discriminări pe plan politic și economic (în funcție de rasă, naționalitate,

sex, religie, vârstă etc.);

2. inegalități de remunerare generate de:

– investițiile în capital uman (pregătire școlară, profesională, universitară etc.).

– funcționarea imperfectă a piețelor (diferențe de remunerare în funcție de

regiune, ramură, poziție în întreprindere, puterea sindicatelor, legislație etc.).

Dacă unele din aceste inegalități sunt inevitabile și imposibil de înlăturat, în special cele legate de bagajul ereditar, ele fiind larg acceptate, celelalte sunt considerate nedrepte și se urmărește eliminarea lor în vederea asigurării egalității șanselor.Existența acestor inegalități face ca majoritatea economiștilor să accepte o redistribuire a veniturilor realizate de stat, dar problema care se pune în discuție este aceea a criteriilor după care această redistribuire trebuie realizată precum și a nivelului și formelor acesteia.

În realizarea politicii de redistribuire statul poate urmări două obiective strategice alternative. Plecând de la cele două tipuri de inegalități ale veniturilor, acțiunea puterii publice se poate concentra, fie asupra inegalităților de oportunități, fie asupra celor de remunerare. În practică s-a dovedit că cea mai mare parte a mijloacelor de acțiune prezintă un efect subsidiar și asupra celeilalte surse de inegalități de venit.

Lupta contra inegalităților de oportunități este dusă în primul rând în plan instituțional, drepturile individuale fundamentale trebuind să fie înscrise în Constituție și să fie respectate în practică.

Totodată trebuiesc luate și o serie de măsuri cu caracter economic vizând:

– eliminarea mizeriei și analfabetismului;

– redistribuirea averilor;

– încurajarea dezvoltării regiunilor aflate în declin economic.

Împotriva inegalităților de remunerare se poate acționa prin inițierea unor măsuri de reglementare, precum: fixarea unui nivel minim al salariului, controlul prețurilor și/sau al chiriilor și subvenționarea prețurilor agricole. Experiența a arătat că aceste acțiuni, care vizează protejarea anumitor categorii sociale și garantarea unui anumit nivel al veniturilor, au o eficacitate redusă, ele perturbând în schimb buna funcționare a piețelor.

Acest tip de măsuri ajută un anumit grup de persoane afectând în același timp, în mod neintenționat, altele. Reducerea inegalităților de remunerare se poate realiza și prin măsuri precum:

– formarea acumulării de capital uman prin dezvoltarea sistemului de însoțire

și asigurarea accesului la știință;

– conservarea calității capitalului uman prin măsuri în domeniul igienei,

sănătății, habitatului;

– acordarea de ajutoare directe persoanelor defavorizate.

Politica fiscală împreună cu cheltuielile publice joacă un rol esențial în realizarea redistribuirii veniturilor. Impozitele împreună cu contribuțiile la asigurări sociale sunt principala sursă prin care statul obține resursele necesare finanțării diferitelor servicii și a transferurilor gratuite oferite populației de statul bunăstării.

O importanță deosebită în procesul redistribuirii o are impozitul progresiv pe venit, prin intermediul căruia are loc o diferențiere a contribuțiilor contribuabililor la formarea resurselor publice, astfel încât cei cu veniturile mari să plătească proporție mai mare din venit sub formă de impozite.

Trebuie menționat că atunci când a fost introdus acest impozit în practică nivelul cotelor era redus iar progresivitatea lor limitată, cota marginală a impozitului nedepășind până la primul război mondial în nici o țară 10%. De la acest moment situația începe să se schimbe, în special în timpul celui de al doilea a război mondial, și după aceea, când nivelul marginal al cotelor progresive a ajuns în multe țări la 80-90% și chiar mai mult.

De asemenea și impozitele pe avere, împreună cu cele pe succesiune și donații, joacă un rol important în realizarea redistribuirii, aplicându-se și în cazul lor o impozitare progresivă. Dacă impozitul pe venit este folosit mai ales pentru corectarea inegalităților de remunerare, impozitele pe avere și succesiuni vizează în special corectarea inegalităților de oportunități.

Tot în direcția redistribuirii, politica fiscală acționează și prin acordarea de scutiri sau reduceri de impozite pentru cei cu venituri foarte mici.

Impozitele indirecte sunt o sursă stabilă și elastică de alimentare a bugetului de stat, aducând venituri importante acestuia, inclusiv în perioadele în care economia se află în criză, momente în care randamentul impozitelor pe venit scade substanțial. Ceea ce se poate face pentru o sporire a efectului redistributiv al politicii fiscale este creșterea contribuției impozitelor directe la formarea veniturilor fiscale în raport cu impozitele indirecte. Această soluție este deja aplicată în practică în majoritatea țărilor dezvoltate, ponderea impozitelor directe în formarea veniturilor fiscale este în jur de 70%, sau chiar mai mult, ajungând să depășească 80% în SUA, Japonia și Elveția.

Pe baza experienței acumulate de-a lungul timpului s-a observat că politica de redistribuire prezintă o serie de limite care ridică serioase semne de întrebare în privința rezultatelor acesteia.

Una dintre cele mai importante acuzații care sunt aduse politicii de redistribuire este aceea că, aceasta a fost deturnată în folosul clasei mijlocii,realizându-se mai mult o redistribuire în favoarea celor cu venituri medii decât in favoarea celor săraci.

O altă acuzație, frecvent adusă politicii de redistribuire, este aceea că prin oferirea unor servicii furnizate de stat în mod gratuit, cum este cazul în domeniul asistenței medicale de exemplu, cererea pentru aceste servicii crește mult peste cea care ar fi existat dacă serviciul respectiv era furnizat prin intermediul pieței.

Pentru a putea satisface această cerere, oferta crește și ea, mai ales că producătorii pot profita de pe urma acestui lucru. Astfel, medicii, de exemplu, au tot interesul să ofere serviciile cerute de pacienții lor, chiar dacă acestea nu sunt strict necesare, atât timp cât ele sunt plătite de către stat. Acest fenomen face ca să nu mai poată fi realizată o alocare optimă a resurselor, deoarece aceste servicii vor fi consumate până când utilitatea lor marginală va fi egală cu zero, ceea ce va duce la sacrificarea consumului altor bunuri și servicii cu o utilitate mai mare.

O situație specială a constituit-o subvenționarea unor servicii oferite de monopolurile naturale aflate în proprietatea statului pe criterii de asigurare a echității. Astfel, aceste servicii erau oferite consumatorilor la un preț aflat sub costul de producție, pentru a fi asigurat accesul la ele și pentru persoanele cu venituri mici. Și în acest caz, s-a înregistrat o creștere a consumului peste nivelul care ar fi existat dacă serviciile erau oferite la prețul pieței, mai ales că de aceste facilități beneficiau, nu doar cei săraci ci toată populația, inclusiv cei cu venituri foarte mari. Ca urmare, a costurilor imense care au fost suportate de stat, în timp, s-a renunțat la această subvenționare care s-a dovedit a fi total ineficientă.

O obiecție foarte serioasă față de o politică amplă de redistribuire este și faptul că, atunci când are loc o creștere exagerată a protecției sociale oferite de stat, sunt scoase din joc organizațiile voluntare de ajutor reciproc sau de caritate, deoarece se creează impresia că doar statul este obligat să se îngrijească de cei nevoiași.Obligația de a contribui prin impozite face să dispară dorința de a oferi de bună voie, de a ajuta. Astfel, etatismul social marginalizează spiritul comunitar autentic.

Trebuie menționat și faptul că sistemele actuale de asistență socială sunt acuzate de crearea unei mentalități de dependență pentru cei asistați. Astfel, acordarea unor ajutoare substanțiale, doar pe baza simplei testări a resurselor individuale, reduce semnificativ motivația celor asistați de a găsi un loc de muncă.

Sugestiv pentru problema dependenței de transferurile sociale este un studiu realizat în S.U.A. de Charles Murray, care face distincție între oamenii loviți de sărăcie, aceia care cad sub un anumit nivel de bunăstare, și cei aflați în sărăcie latentă, indivizi care s-ar zbate în lipsuri dacă nu ar exista asistența de stat. El arată că, între 1950 și 1965 sărăcia latentă s-a redus de la o treime din populație la aproximativ 18%. Însă, pe măsură ce programul masiv de intervenție socială, lansat în anii ’60 de administrația Johnson, a început să-și facă efectul, cifra a urcat din nou: 19% în 1972, 21% în 1976 și a ajuns la 22% în 1980. Murray a legat și prăbușirea structurii familiale tradiționale, ca și creșterea numărului de copii nelegitimi, de apariția noilor beneficii sociale pentru mamele necăsătorite.

O altă obiecție importantă care este adusă politicii de redistribuire este aceea că impactul negativ al prelevărilor fiscale asupra bunăstării indivizilor nu este în întregime compensat prin impactul pozitiv al prestațiilor publice furnizate de stat, ceea ce face ca economia să nu mai fie într-o stare de optim.

Arthur Okun compara sistemul de redistribuire și transfer cu o „găleată găurită” deoarece nu există nici o modalitate de a redistribui venitul fără ca o parte din banii ce trebuie transferați de la cei bogați la cei săraci să dispară pur și simplu.

Cauzele care conduc la această situație sunt:

1) Cheltuielile administrative. Guvernul trebuie să angajeze funcționari care să colecteze impozitele și asistenți sociali care să distribuie aceste impozite altor persoane. Aceasta va face ca o parte din veniturile colectate să fie consumate sub formă de cheltuieli administrative;

2) Incitarea la reducerea efortului. Un nivel ridicat al cotelor marginale de impunere aplicate în cazul impozitului pe venit și al impozitelor pe avere și succesiuni, pot duce la reducerea motivației celor bogați de a munci suplimentar și la creșterea înclinației pentru timp liber, reducându-se astfel cantitatea de muncă depusă în economie. În plus un nivel ridicat al fiscalității va face ca persoanele bogate să cheltuiască mulți bani cu avocații specializați în probleme fiscale și să investească în afaceri mai puțin riscante și să economisească mai puțin. De asemenea, dacă societatea asigură un venit minim persoanelor sărace, săracii ar putea fi tentați și ei să muncească mai puțin. Toate acestea vor contribui la reducerea mărimii totale a venitului național real;

3) Frauda. Cu cât crește nivelul fiscalității cu atât contribuabilii se străduiesc să găsească soluții pentru a-l eluda, ceea ce va duce la creșterea evaziunii fiscale. Totodată se poate discuta și despre fraudele săracilor, multe familii încercând să ascundă anumite lucruri, astfel încât să poată beneficia de alocații bugetare. În urma acestor fenomene veniturile obținute din impozite se vor reduce, iar mărimea ajutoarelor sociale acordate va crește;

4) Efecte perverse. Creșterea impozitelor și a contribuțiilor la asigurări sociale va majora costul marginal al forței de muncă, ceea ce va duce la reducerea numărului de locuri de muncă. Aceasta va face să crească numărul șomerilor care trebuie să beneficieze de protecție socială. În aceste condiții are loc o reducere a numărului de contribuabili și o creștere a nivelului asistenței sociale ce trebuie acordată;

5) Efectele prag. Datorită alocațiilor primite în urma redistribuirii, veniturile celor mai săraci membri ai societății vor crește ajungând să le depășească pe cele ale persoanelor aflate inițial imediat deasupra lor, care nu au beneficiat de alocații. Ca urmare, aceștia vor deveni cele mai sărace persoane din societate și vor solicita și ele să beneficieze de asistență socială. În acest fel, numărul persoanelor ce vor trebui să primească asistență socială riscă să crească în mod exponențial și să ducă la faliment sistemul de asistență socială.

O altă problemă legată de eficiența politicii de redistribuire care trebuie menționată este și faptul că numeroși autori recomandă renunțarea, pe cât posibil, la practica tradițională ce constă în a conferi cheltuielilor publice un dublu rol: cel de vector de prestații publice și cel de instrument al politicii de redistribuire. Aceasta deoarece o regulă bine stabilită a politicii economice stipulează că, în funcție de numărul de obiective vizate ar trebui să se utilizeze cel puțin tot atâtea instrumente.

Atingerea obiectivelor vizate de politica de redistribuire în mod eficient ar trebui realizată prin intermediul fiscalității și al transferurilor în numerar. Folosirea politicii fiscale în realizarea procesului de redistribuire ridică o serie de probleme legate de alegarea unui sistem fiscal optim,sistem care rebuie să ia în considerare următoarele cerințe:

1. Necesitatea corectitudinii (echității) indiferent cum ar fi ea definită;

2. Necesitatea de a minimiza efectele demobilizante ale impozitelor;

3. Necesitatea de a minimiza costurile administrative pe care le presupune fiscalitatea.

Problema principală care apare este aceea că, cel puțin într-o anumită măsură, cerința numărul unu intră în contradicție cu cerința numărul doi. Dorința de a face un impozit să devină „mai corect” (sau mai echitabil) poate presupune apariția unui accentuat efect demobilizator, iar reducerea efectului descurajant al unui impozit poate necesita reducerea caracterului de „corectitudine”. Această dilemă reprezintă de fapt reflectarea în plan fiscal a contradicției dintre echitate și eficiență care există în cadrul oricărei economii.

Exemplul care relevă cel mai bine în practică această dilemă este impozitul pe venit, care este principalul instrument utilizat în redistribuirea veniturilor. Pentru a fi considerat echitabil, acest impozit trebuie să aibă o progresivitate foarte mare, lucru care va afecta însă motivația stimulatoare a muncii, mai ales atunci când cota marginală a impozitului ajunge la valori foarte ridicate.

Pentru a se evita distorsionarea motivației oamenilor de a munci, ar fi necesară găsirea unui impozit pentru care să nu existe nici o modalitate prin care să se poată schimba comportamentul economic astfel încât să apară posibilitatea de a se evita plata impozitului.

O încercare în acest sens a reprezentat-o introducerea în 1990, în Marea Britanie de către guvernul Thatcher a Taxei comunitare (Poll tax), care era un impozit fix pe persoană (de fapt o formă modernă a capitației), în ideea că acesta nu va duce la situații de ineficiență, deoarece oamenii nu vor emigra, și nici nu se vor sinucide pentru a evita impozitarea, iar distorsiunile economice vor fi minime. Impozitul a fost considerat însă de populație ca fiind inechitabil și împovărător pentru familiile cu venituri reduse trebuind să fie suspendat. Acest impozit a avut un rol cheie în răsturnarea guvernului Thacher după 11 ani de guvernare. Acest episod arată că trebuie găsită o variantă a impozitului pe venit care să satisfacă criteriul echității distorsionând totuși cât mai puțin motivația de a munci.

În final trebuie arătat că realizarea unei redistribuiri a veniturilor în cadrul societății de către stat și folosirea politicii fiscale în acest scop, reprezintă o problemă a cărei rezolvare face obiectul judecăților de valoare exercitate de societate. De aceea dimensiunea și formele redistribuirii diferă de la o țară la alta, în conformitate cu opțiunile cetățenilor din țările respective, exprimate prin intermediul mecanismelor politice.

Trebuie menționat însă, că pe viitor, datorită procesului de globalizare, statele care asigură o protecție socială amplă vor fi supuse la mari presiuni în direcția reducerii redistribuirii. Aceasta presiune fiind datorată faptului că produsele realizate în țările respective, care cuprind în prețul lor un nivel ridicat al impozitelor și contribuțiilor sociale, vor fi necompetitive față de produsele unor țări precum Coreea de Sud, care avea în 1996 un nivel de fiscalitate doar de 23,2%.

3.1.3. Rolul politicii fiscale în realizarea funcției de stabilizare

Stabilizarea reprezintã o funcție a sectorului public care vizeazã crearea cadrului legal ce asigurã și protejeazã tranzacțiile economice publice și private. Obiective precum creșterea ocupãrii forței de muncã, stabilitatea prețurilor, creșterea economicã se aflã în centrul politicilor macroeconomice. Ocuparea forței de muncã este un proces care poate fi privit în strânsã legãturã cu fenomenul șomajului și politicile de diminuare a acestuia.

Stabilizarea prețurilor este o cerințã a unei economii de piațã solide și prospere și se asigurã prin controlarea inflației și adoptarea pachetelor de mãsuri pentru diminuarea inflației. Creșterea economicã este un proces complex care apare ca o consecințã a consolidãrii economiei și se reflectã sintetic, prin creșterea producției totale și pe locuitor, care se exprimã în creșterea produsului național brut pe locuitor.

Implicarea statului în economie prin exercitarea funcțiilor de alocare, distribuție și stabilizare trebuie sã vizeze corelarea permanentã a deciziilor și acțiunilor publice. Aceasta, deoarece uneori pot sã aparã contradicții între obiectivele publice. Impozitarea progresivã poate conduce la scãderea incitației la muncã și chiar ineficiențã, funcția de distribuție fiind astfel, în relație conflictualã cu cea de alocare.

Stabilizarea ca funcție esențialã a sectorului public se poate concretiza ea însãși în prevederi conflictuale de legislație, știut fiind faptul cã legile sunt interpretabile, mai ales dacã normele metodologice de aplicare apar mai târziu decât momentul intrãrii în vigoare. Astfel, stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agenți economici sau chiar o încãlcare a principiului distribuției, dacã sunt favorizate anumite categorii sociale. Cu alte cuvinte, implicarea statului în economie nu asigurã automat eficiența economicã și echitatea socialã. Eliminarea unor dezechilibre prin decizia publicã se realizeazã în contextul în care alte imperfecțiuni se mențin. Dar aceasta nu înseamnã cã trebuie ignorat rolul sectorului public în viata economicã.

Problema intervenției statului în economie pentru stabilizarea acesteia și utilizarea politicii fiscale ca instrument de acțiune în acest scop a fost studiată și dezvoltată în special de economiștii anglo-saxoni. Însă în literatura anglo-saxonă expresia politică fiscală se utilizează în alt sens decât în limbile de origine latină, referindu-se atât la obiectivele legate de impozite, taxe și contribuții cât și la cele care privesc cheltuielile publice, bugetul de stat precum și raportul dintre veniturile și cheltuielile acestuia.

Printre măsurile care pot fi luate în cadrul politicii bugetare se numără și cele discreționare prin care se urmărește modificarea impozitelor sau a destinației cheltuielilor.Principala modalitate de aplicare a politicii fiscale discreționare constă în modificarea temporară a impozitelor pe venit, reducerea impozitelor putând împiedica scăderea veniturilor disponibile, prevenind astfel transformarea declinului economiei într-o recesiune profundă.

Numeroși adepți ai politicii discreționare de stabilizare consideră modificarea impozitelor ca fiind „arma” bugetară ideală. În ceea ce privește măsurile discreționare legate de cheltuielile publice, aici intră realizarea unor proiecte de lucrări publice pe scară largă, cu scopul de a preveni declinul economic și de a crea locuri de muncă precum și o serie de proiecte de ocupare a forței de muncă în sectorul public pentru reducerea șomajului.

Aplicarea unor politici bugetare discreționare prezintă totuși și unele

neajunsuri. O dificultate practică serioasă asociată cu politica de stimulare a cererii pe termen scurt este aceea că între momentul în care se constată necesitatea intervenției guvernamentale și momentul implementării unor politici adecvate poate exista un interval de timp foarte mare, ceea ce face aceste politici ineficiente.

Astfel, în cazul lucrărilor publice apare o mare întârziere între momentul constatării necesității acestora și punerea lor în aplicare, datorită

timpului necesar pentru elaborarea proiectelor, obținerii aprobărilor, strângerea fondurilor și angajarea oamenilor necesari, putând trece chiar ani de zile. Dată fiind dificultatea realizării unor previziuni cu mai mult de un an sau doi înainte, se poate ajunge în situația ca proiectul antirecesionist respectiv să intre în etapa de execuție exact când economia iese din faza de recesiune, iar inflația crește. Ca urmare proiectele de lucrări publice au o eficiență mai mare în combaterea recesiunilor mai lungi și mai profunde.

De asemenea, și modificarea sistemului de impozitare necesită o perioadă lungă de timp în care să aibă loc dezbaterea și aprobarea legilor fiscale de către Parlament și aplicarea lor.

O altă problemă care a apărut în cazul aplicării politicilor bugetare discreționare a fost determinată de faptul că, în general, oamenii politici, deși erau de acord cu aplicarea unei politici expansioniste în perioada de criză, nu acceptau măsurile de creștere a fiscalității și de reducere a cheltuielilor publice în perioada de boom, deoarece acestea nu erau agreate de alegători, ceea ce a făcut ca intervenția statului în economie să accelereze activitatea economică dar să nu mai frâneze nimic.

Modificările de impozite influențează economia prin efectul pe care ele îl produc asupra mărimii după impozitare a recompenselor cuvenite posesorilor factorilor de producție, trebuie pus accentul pe stimularea muncii și a economiilor cetățenilor, prin reducerea impozitelor. Reducerea impozitelor ar duce la sporirea ofertei de muncă și capital precum și la creșterea în ritmuri înalte a numărului inovațiilor și a productivității, ceea ce ar avea ca rezultat sporirea producției.

Pe termen lung politicile bugetare generează și o serie de probleme legate de creșterea datoriei publice și a efectelor acesteia asupra economiei. Astfel, aplicarea simultană a unor măsuri de creștere a cheltuielilor publice și de reducere a impozitării în faza de recesiune duc la o majorare a datoriei publice atunci când finanțarea deficitului bugetar, apărut ca urmare a aplicării acestor măsuri, se face pe seama împrumuturilor publice.

În plus, reticența politicienilor de a acționa în direcția reducerii cheltuielilor publice și a majorării impozitelor, atunci când economia se află în faza de boom, deoarece aceste măsuri sunt nepopulare în rândul alegătorilor, face ca datoria publică să crească în continuu ajungând în timp la dimensiuni foarte mari.

Situația în care acoperirea deficitului bugetar se face pe seama emisiunii monetare duce la apariția unei puternice presiuni inflaționiste și de aceea în timp această soluție a fost folosită tot mai puțin, iar ca urmare, aplicarea politicilor de stabilizare este finanțată în special pe seama creșterii datoriei publice.

Acoperirea datoriei publice pe seama împrumuturilor interne pare a nu avea efecte asupra economiei unei țări, aplicarea unor impozite mai mici în prezent și înregistrarea de deficit bugetar, întrucât nivelul cheltuielilor publice rămâne nemodificat, vor conduce în viitor la o creștere a impozitelor. Ca urmare consumatorii, care privesc în viitor, nu vor reacționa la reducerea impozitelor prin creșterea consumului ci vor economisi acel surplus.

În realitate însă, apelul la împrumuturile publice produce efecte deoarece plata dobânzii către deținătorii de obligațiuni face necesară perceperea unor impozite, și chiar în situația în care li s-ar percepe impozite acelorași persoane pentru a li se restitui sumele sub forma dobânzilor, tot ar exista efecte distorsionante asupra motivațiilor, efecte care apar în cazul tuturor impozitelor.

Percepând impozit pe venit sau salariul unui contribuabil cu scopul de a-i plăti dobânda se produc distorsiuni la nivel microeconomic, fiind posibil ca acel contribuabil să muncească sau să economisească mai puțin. Aceste distorsiuni au efecte asupra eficienței și bunăstării dintr-o economie.

În cazul finanțării datoriei publice din împrumuturi externe, sporirea datoriei externe determină scăderea venitului național și creșterea părții din produsul național care trebuie alocată serviciului datoriei externe.

Luând în considerare toate efectele pe care le produce asupra economiei o datorie publică mare se poate ajunge la concluzia că aceasta este extrem de păgubitoare pentru creșterea economică pe termen lung, producția și consumul crescând mai încet decât în cazul în care datoria publică și deficitul bugetar ar fi fost mici.

O altă problemă legată de aplicarea unor politici de stabilizare a economiei de către guvern este aceea a ciclului economico-politic.

După cum afirma Harold Wilson, fost prim ministru al Marii Britanii,

„întreaga istorie politică arată că forța unui guvern și capacitatea de a păstra

încrederea electoratului într-o perioadă de alegeri generale depind de succesul politicii sale economice”.

Pornind de la această afirmație și luând în calcul ipoteza că politicienii au un comportament care urmărește maximizarea numărului de voturi atrase, pentru a fi realeși, rezultă că obiectivul central pe care și-l fixează fiecare guvern este acela de a manevra în așa fel economia încât aceasta să funcționeze la „parametri maximi” tocmai în perioada premergătoare alegerilor generale. Sau, după cum afirma Anthony Downs „partidele își alcătuiesc mai degrabă politica de acțiune în vederea câștigării alegerilor, în loc de a câștiga alegerile în vederea formulării politicii de acțiune”.

În condițiile în care economia de piață are tendința de a evolua în salturi, guvernele vor încerca să manipuleze ciclul economic, mărindu-i sau micșorându-i viteza de evoluție, astfel încât randamentul „optim” al economiei să fie atins exact în perioada alegerilor generale.

Pe termen lung o astfel de manipulare a evoluției economiei nu poate fi în beneficiul acesteia, fiindcă presupune pe de o parte, apariția unor fluctuații dăunătoare și, pe de altă parte, utilizarea unor politici care să asigure mai degrabă realegerea guvernului decât funcționarea eficientă a economiei.

Trebuie menționat că, chiar și atunci când ideologia joacă un rol important în stabilirea priorităților politice, ceea ce reduce posibilitatea de apariție a ciclului economico-politic, este probabil rațional ca politicienii să accepte un anumit grad de compromis, în vederea câștigării alegerilor, dacă asta se consideră a fi singurul mijloc prin care se poate evita un deznodământ și mai nefavorabil, adică venirea la putere a partidelor din opoziție.

În consecință se poate trage concluzia că există o mare probabilitate ca politicienii să folosească politica economică pentru atingerea propriilor obiective, producând astfel distorsiuni în cadrul economiei. Acest lucru a constituit un argument solid în favoarea solicitării ca băncile centrale să devină independente de puterea politică.

Independența băncii centrale față de puterea politică face însă posibilă apariția unor noi probleme legate de aplicarea politicilor de stabilizare. Banca centrală este cea care stabilește politica monetară și face acest lucru fără a se consulta cu guvernul, în timp ce politica bugetară este elaborată de către legislativ. Autoritățile monetare au însă obiective diferite față de cele ale autorităților bugetare. Banca centrală pune accentul pe austeritate și reducerea inflației în timp ce guvernul și parlamentul sunt preocupate mai mult de nivelul ocupării forței de muncă, de menținerea fiscalității la un nivel scăzut, de desfășurarea programelor guvernamentale și de realegerea lor.

O altă problemă de maximă importanță de care trebuie să se țină seama în adoptarea unei politici de stabilizare este aceea a previziunilor neadecvate. În situația în care previziunile economice care stau la baza luării deciziilor cu privire la politicile de stabilizare sunt neadecvate, politica adoptată va fi și ea neadecvată și va determina o destabilizare și mai accentuată. Cei care elaborează politicile economice în vederea combaterii unei crize economice trebuie să fie capabili să prevadă atât efectele posibile ale crizei asupra economiei, cât și efectele probabile ale strategiilor alternative.

În ambele cazuri previziunile se pot dovedi neadecvate, fie din vina unui model folosit pentru previziune, care este deficitar, fie din cauza unor evenimente imprevizibile. Indiferent de situație, o previziune imprecisă duce

la decizii politice nesatisfăcătoare.

De asemenea nu trebuie uitat că este dificil, dacă nu imposibil, să se realizeze o evaluare exactă a efectelor unor măsuri de politică economică sau să se identifice cu precizie cauzele care au dus la producerea unui anumit fenomen economic.

3.2.Influența instituțiilor politice asupra structurii și mărimii cheltuielilor bugetare

Resursele financiare mobilizate la bugetul de stat se alocă pentru utilizări diverse, avându-se în vedere obiectivele politicii financiare promovată de către Guvern și acceptată de Parlament. În funcție de beneficiarii acestor resurse, utilizările alternative ale bugetului se pot concretiza în :

a) programe generale de care beneficiază un număr mare de votanți;

b) programe strict „targetate” de care beneficiază un grup restrâns de beneficiari;

c) rente pentru politicieni.

Programele ale căror rezultate iau forma bunurilor publice generale, cum ar fi apărarea națională sau politicile redistributive generale concretizate în asigurări sociale sau pensii reprezintă programe generatoare de beneficii pentru un important număr de votanți. Datorită naturii lor generale și a modului de stabilire, care este universal, aceste programe nu pot fi utilizate pentru satisfacerea cu ușurință a cererilor specifice ale unor grupuri de cetățeni bine definite, ci sunt evaluate și destinate să satisfacă un ansamblu de nevoi publice pentru grupuri largi de beneficiari votanți.

Programele strict „targetate” sunt cele prin care se asigură furnizarea de bunuri publice, având caracterul unor programe redistributive specifice, prin care se asigură suport bugetar anumitor sectoare economice sau pentru întreprinderile publice și dau naștere la beneficii ce revin anumitor grupuri

specifice de cetățeni. Astfel de programe reprezintă rezultatul unor decizii discreționare și pot fi „targetate” (dirijate) mult mai ușor către beneficiari din arii geografice specifice.

Rentele politicienilor se referă atât la salariile plătite oficialilor publici și la sumele destinate finanțării partidelor politice, cât și la diversele forme ale corupției, precum și cele ale risipei bugetare. Spre deosebire de programele care distribuie beneficii între votanți, acestea din urmă formează esența problemei generate de relația de tip „principal-agent”, adică dintre politicieni și votanți.

Modul de soluționare a conflictelor generate de interesele decidenților politici față de una din cele trei categorii de programe descrise succint anterior este influențat de regulile constituționale în vigoare, în virtutea cărora se constituie și funcționează tipuri diferențiate de instituții politice .

Caracteristicile distinctive ale celor două sisteme de guvernare – parlamentar sau prezidențial – au o influență deosebit de puternică asupra mărimii și structurii cheltuielilor bugetare.

Astfel, într-un regim parlamentar, soluțiile de bază ale structurii și mărimii bugetului sunt stabilite de guvern, care este format și este susținut de reprezentanții unei majorități parlamentare. Ca urmare, indiferent de metoda de negociere din cadrul majorității, soluțiile sunt probabil cât mai apropiate de optim pentru membrii majorității parlamentare. Aceasta presupune că guvernul va căuta să satisfacă o majoritate de votanți (adică pe susținătorii coaliției parlamentare majoritare), iar întrucât numărul votanților ce trebuie satisfăcuți este mare, acest scop este realizat în mod eficient prin alocarea cheltuielilor bugetare către programe redistributive generale și bunuri publice generale, de care beneficiază un mare număr de votanți.

Spre deosebire de acest caz, într-un regim prezidențial, responsabilitatea față de aspecte diferite ale politicii revine unor parlamentari diferiți, iar în plus, fiecare parlamentar, ales într-o anumită circumscripție electorală, este responsabil pentru acea circumscripție electorală. Ca efect, în scopul de a-și asigura realegerea, fiecare parlamentar va urmări satisfacerea votanților din circumscripția electorală în care a fost ales, astfel că rezultatul acestei acțiuni va fi încercarea de direcționare a unui volum mai mare de resurse spre propria circumscripție electorală și a unui volum mai redus de resurse spre alte circumscripții electorale. Pentru atingerea acestui scop, redistribuirea strict „targetată” este cel mai eficient instrument de politică, iar programele redistributive generale sunt considerate o risipă, întrucât furnizează beneficii către mai mulți votanți, decât cei față de care este „responsabil” un anumit politician.

Ca efect, conflictul mai puternic dintre politicieni în regimul prezidențial conduce la un conflict mai puternic între votanți, iar rezultatul se concretizează într-o redistribuire ce ia forma unor programe strict „targetate” și selective sau a unor bunuri publice locale, în timp ce bunurile publice generale sau programele redistributive generale sunt mai reduse.

În privința rentelor care revin politicienilor, dorința votanților este ca mărimea acestora să fie cât mai redusă, în timp ce dorința politicienilor este opusă. Multitudinea agenților votanți generează însă apariția unei dimensiuni adiționale a politicii, constând în modul cum se alocă rentele între diferiți

principali (politicieni). Aceasta creează conflictul între politicienii care luptă pentru apropierea acestor rente.

Se observă astfel că, într-un regim parlamentar, această dimensiune adițională a conflictului între politicieni nu joacă un rol important, iar cauza acestei reacții constă în aceea că guvernul trebuie să se comporte la fel ca un jucător unic, întrucât se confruntă, în esență, cu aceleași stimulente, ca și un singur politician. Datorită faptului că votanții îi țin responsabili pe politicieni prin alegeri, coaliția majoritară în parlament realizează un compromis între rente și voturi, întrucât știe că obținerea mai multor rente reduce șansele de realegere.

În schimb, într-un regim prezidențial, conflictul politic dintre diferiți politicieni poate juca un rol mult mai important. În acest caz, datorită faptului că puterile de stabilire a agendei sunt separate, fiecare politician este direct responsabil către votanți, iar neînțelegerile deschise dintre politicieni sau schimbările în coalițiile de vot nu conduc la o criză în guvern. Totodată, există mai puține stimulente pentru stabilirea de înțelegeri secrete și mai multe oportunități pentru neînțelegeri deschise. Cu condiția stabilirii unor reguli adecvate referitoare la controale și echilibre politice, acest conflict poate fi exploatat de votanți pentru a induce politicienilor un comportament prin care să se disciplineze unul pe altul.

Un exemplu în acest sens este dat de situația în care o anumită comisie este însărcinată cu stabilirea mărimii totale a rentelor, iar o altă comisie este abilitată să stabilească modul de distribuire al acestora. În situațiile în care o înțelegere între cele două comisii sau organisme politice nu este oportună sau realizabilă, posibilitatea de diminuare a volumului rentelor totale este mai mare.

Astfel, un regim prezidențial se caracterizează printr-o mai mare separare a puterilor și o responsabilitate mai directă față de votanți, comparativ cu sistemul parlamentar. În același timp, regimul prezidențial presupune manifestarea de conflicte și a concurenței între politicieni, în timp ce regimul parlamentar atrage înțelegeri între aceștia. De aici rezultă că probabilitatea ca volumul rentelor totale să fie mai mare într-un regim parlamentar, decât în cazul regimului prezidențial, este mai ridicată. Însă, acest fapt nu ne poate conduce automat la concluzia că votanții au o situație mai bună în cazul unui regim prezidențial, decât în cazul unui regim parlamentar, iar motivul este reprezentat de faptul că un regim prezidențial exacerbează și conflictul dintre votanți, care poate conduce la alte ineficiențe.

Din punctul de vedere al volumului cheltuielilor bugetare, sistemele de guvernământ pot avea de asemenea o influență importantă. Astfel, într-un regim prezidențial, redistribuirea spre minorități și furnizarea de bunuri publice locale conduc la un sprijin relativ redus al votanților pentru un volum ridicat al cheltuielilor bugetare și, implicit, pentru un nivel ridicat al impozitării, ca urmare a faptului că beneficiarii acestor cheltuieli sunt mai puțin numeroși.

Totodată, datorită puternicei separări a puterilor în cadrul parlamentului, politicienii care exercită influența dominantă în determinarea volumului cheltuielilor bugetare nu sunt aceiași cu cei care determină modul în care este alocat bugetul. Ca urmare, interesul politicienilor spre obținerea unui buget mai mare este mai redus, întrucât o aceeași persoană nu poate determina atât volumul bugetului, cât și modul de alocare a acestui buget.

Din punct de vedere teoretic,sistemul parlamentar predispune spre redistribuire în favoarea majorității, cu o mai substanțială furnizare de bunuri publice, mai multă risipă și o sarcină fiscală mai importantă, în timp ce un sistem prezidențial determină redistribuirea către o minoritate, caracterizată

printr-o subfurnizare de bunuri publice, risipă mai redusă și o dimensiune mai redusă a guvernului.

Urmărind să relevăm modul în care sistemele electorale influențează cheltuielile bugetare, prin luarea în considerare a unor lucrări semnificative din literatura de specialitate din ultimii ani, vom reda implicațiile diferitelor aspecte specifice ale acestor sisteme asupra structurii și mărimii cheltuielilor

bugetare.

Astfel, reprezentarea proporțională asigură votanților o oportunitate mai redusă de a răsplăti politicienii prin canalizarea fondurilor provenite din impozite spre localitatea, regiunea sau zona unde aceștia locuiesc. Ca efect, acest tip de reprezentare reduce stimulentele politicianului de a utiliza politicile redistributive ale bugetului pentru a-și asigura realegerea viitoare.

Implicațiile acestui fapt asupra finanțelor publice constau în:

– risipă mai redusă și niveluri de asemenea mai reduse ale cheltuielilor bugetare, în cazul sistemului electoral bazat pe regula pluralistă, decât în situația celui întemeiat pe reprezentarea proporțională;

– o proporție mai mare a sumelor cheltuite pentru politici distributive și o proporție mai mică a sumelor cheltuite pentru bunuri publice generale în totalul cheltuielilor bugetare sub regula pluralismului, decât sub regula reprezentării proporționale, regulile pluraliste favorizează angajarea reprezentanților din diverse circumscripții electorale în schimbul de voturi și în jocuri de reciprocitate, în scopul de a obține majorități pentru politicile care favorizează anumite circumscripții electorale.

Din această perspectivă, niveluri mai mari de cheltuieli bugetare, precum și deficite și datorii mai importante sunt de așteptat în țările cu sisteme electorale bazate pe reguli pluraliste, față de cele cu reprezentare proporțională.

Dimensiunea circumscripției electorale influențează, de asemenea, structura cheltuielilor bugetare, dacă acestea sunt determinate în conformitate cu platformele electorale ale partidelor. Astfel, datorită faptului că zonele/regiunile cu o dimensiune mai mare difuzează concurența între partide, partidele vor încerca să obțină sprijinul unor mase largi ale populației, ceea ce sub aspectul cheltuielilor bugetare propuse se poate realiza prin intermediul unor bunuri publice generale sau al programelor generale de transfer. În contrast, circumscripțiile electorale mai mici întăresc concurența electorală și o concentrează spre anumite circumscripții, ceea ce conduce la cheltuieli bugetare strict îndreptate spre anumite zone geografice sau spre anumite categorii ale populației.

În ceea ce privește mărimea rentelor, influența sistemelor electorale nu este clară. Astfel, sistemele majoritare au bariere de intrare mai mari decât sistemele proporționale, ceea ce ar trebui să permită obținerea unor sume mai importante sub formă de rente. Însă, acestea conduc și la o responsabilitate mai puternică, datorită utilizării votului pentru indivizi, ceea ce ar trebui să diminueze valoarea absolută a rentelor.

În acest fel, se poate observa că regimurile parlamentare și alegerile proporționale stimulează politicienii să caute sprijinul unui mare număr de votanți. De aceea, regimurile parlamentare conduc la promovarea de programe redistributive generale de valori mai mari și la furnizarea bunurilor publice generale într-o măsură mai ridicată.

Spre deosebire de acestea, regimurile prezidențiale și alegerile majoritare stimulează politicienii în a căuta sprijinul grupurilor de votanți pivot, dar minoritare. Ca urmare, aceste regimuri conduc la o redistribuire strict „targetată” și la o cantitate mai mică de bunuri publice generale.

Nivelul și structura cheltuielilor bugetare sunt influențate și de tipul guvernului în exercițiu, în sensul că este vorba fie de un guvern monocolor, fie de unul de coaliție. În acest sens, urmărind relația dintre instituțiile publice și rezultatele din domeniul bugetar, literatura de specialitate sugerează că, deși motivele sunt diverse, guvernele de coaliție sunt mai înclinate spre iresponsabilitate bugetară.

Argumentele care stau la baza acestei afirmații au în vedere fie capacitatea mai slabă a acestor guverne de a gestiona situațiile de reducere a activității economice (criză economică sau recesiune), fie faptul că situațiile de menținere în funcție sunt mai reduse, decât în cazul guvernelor formate din reprezentanții unui singur partid.

Primul argument este susținut de necesitatea realizării unor ajustări bugetare în urma unui șoc economic negativ, însă nici unii dintre membrii coaliției nu vor dori să suporte costul noilor politici, ceea ce generează un conflict între partenerii coaliției, iar rezultatul acestui conflict este o creștere a deficitului bugetar și, prin urmare, a datoriei publice. O extensie a acestui argument afirmă că sporirea numărului de ministere sau de partide politice din componența Guvernului va conduce la o creștere a deficitelor.

Al doilea argument are în vedere, în schimb, faptul că miniștrii care nu se așteaptă să rămână în funcție nu sunt preocupați de implicațiile viitoare ale comportamentului lor iresponsabil. Guvernele cu mai puțini parteneri în coaliție sunt capabile să promoveze schimbări mai rapide și mai importante decât guvernele care includ mai multe partide în coaliție.

În cadrul legislativelor pluraliste, în care nici o formațiune politică nu deține majoritatea, negocierile asupra proiectelor publice, inclusiv asupra bugetului se sprijină pe liderii (conducerile) partidelor și nu pe fiecare legislator, iar în cadrul acestor negocieri fiecare conducător de partid dispune de o putere proporțională cu numărul de locuri parlamentare pe care

le deține partidul său. Totodată, în astfel de legislative, pe măsură ce numărul de partide crește, coalițiile devin instabile. Într-un astfel de mediu, conducătorii politici vor negocia beneficiile incerte date de faptul de a fi într-o coaliție fragilă, care poate să se transforme cu ușurință într-una minoritară pentru câștiguri mai reduse, dar sigure, ceea ce va conduce la un legislativ care să includă mai multe partide decât sunt strict necesare pentru a fi în majoritate.O creștere a numărului efectiv de partide din legislativ conduce la creșterea mărimii bugetului.

Mărimea cheltuielilor pentru bunurile publice generale, incluzând în această categorie cheltuielile pentru ordine și siguranță, sănătate, educație și transport public, ca proporție din PIB, este mai ridicată în sistemele electorale proporționale.

Sistemele electorale majoritare sunt asociate cu programe de cheltuieli generale mai reduse față de sistemele proporționale, cu mai puțină corupție, cu răspunsuri mai reduse ale cheltuielilor la șocurile de venit, precum și cu un ciclu electoral mai slab al transferurilor sociale.

Luându-se în considerare legătura dintre rezultatele politicii fiscale în domeniul cheltuielilor publice și numărul partidelor, precum și ipoteza conform căreia existența unui număr mai mare de partide presupune că fiecare partid va câștiga un număr mai redus de voturi, determinând partidele să se concentreze mai mult pe transferuri „targetate”, se concluzionează că un număr mai mare de partide va conduce la transferuri mai mari și la o furnizare de bunuri publice mai redusă.Transferurile sunt „targetate” către grupuri sociale, în timp ce bunurile publice sunt „targetate” pe baze geografice.

O modificare a sistemului electoral dintr-un sistem proporțional într-un sistem majoritar reduce cheltuielile bugetare totale și deficitele bugetare.

Țările în care se aplică sisteme electorale majoritare diminuează, înaintea alegerilor, nu doar impozitele, ci și cheltuielile, reflectându-se astfel tendința guvernelor la putere de a părea în ochii electoratului mai puțin risipitoare, în

timp ce țările în care se practică sisteme electorale proporționale, se înregistrează extinderea programelor de bunăstare, în căutarea realegerii celor aflați la putere, prin sprijinul unui număr mare de votanți.

Pentru îmbunătățirea rezultatelor deciziilor politice cu efecte asupra politicilor economice, reformele constituționale trebuie să ia în considerare numeroase aspecte referitoare la efectele diferitelor instituții politice și bugetare, astfel încât prin reformarea proceselor politice să fie satisfăcute preferințele cetățenilor, dar în același timp, să se restrângă excesele bugetare.

3.3.Impactul politicilor fiscale și bugetare asupra creșterii economice

Analiza fenomenului de creștere economică este justificată de constatarea următoarelor procese:

creșterea în timp a nivelului de trai, respectiv a indicatorului PIB real pe locuitor (indicator asimilat cu creșterea economică) – modelele de creștere economică consideră ca factor explicativ principal al acestor diferențe mari în timp între producția și standardul de viață creșterea nivelului cunoștințelor, informațiilor, tehnologiei;

existența unor diferențe mari în standardele de viață între țări –datorate distribuiirii informației de la țările bogate la țările sărace; țările sărace nu au acces la aceeași tehnologie.

Analizele empirice au demonstrat influența următoarelor variabile asupra ratei de creștere a PIB real per capital:

– stocul inițial de capital uman (educație și sănătate) – influență pozitivă;

– ponderea cheltuielilor de consum publice în PIB – influență negativă;

– distorsiunile în funcționarea piețelor și instabilitatea politică – influență negativă;

– ponderea investițiilor brute în PIB – influență pozitivă;

– volumul consumului (și implicit nivelul de impozitare aferent) – influență negativă;

– politici care promovează dezvoltarea instituțiilor financiare, cheltuieli pentru dezvoltarea infrastructurii – influență pozitivă;

Impactului politicilor bugetare și fiscale asupra creșterii economice, interacțiunea dintre politicile guvernului și creșterea economică, politicile prin care statul poate influența rata de creștere a producției sunt:

– politici care influențează nivelul mediu al calității forței de muncă;

politici care influențează direct productivitatea stocului de capital fizic;

politici care influențează cantitatea de capital și forță de muncă din economie;

1. politici care influențează nivelul mediu al calității forței de muncă –statul poate influența productivitatea muncii prin:

• cheltuieli pentru educație (învățământ și cultură) – angajații caracterizați printr-un nivel superior de educație sunt mai productivi și mai capabili să ocupe posturi specifice, adaptându-se rapid la schimbările tehnologice; astfel, investițiile în educație au o rată înaltă de productivitate, generând creștere economică.

Cheltuielile publice pentru educație generează creștere economică necesitatea finanțării acestora de către stat, poate fi explicată prin faptul că pentru unele persoane este dificilă obținerea de împrumuturi pentru finanțarea educației, chiar dacă salariile viitoare vor fi suficiente pentru acoperirea cheltuielilor de școlarizare, astfel că finanțarea publică a educației este o metodă de a asigura accesul la educație în condițiile unei piețe imperfecte a creditului; majoritatea analizelor demonstrând existența unei relații pozitive între valoarea cheltuielilor pentru educație și creșterea economică

Educația poate fi văzută pe trei nivele – avantajoasă este implicarea guvernului în educația primară și secundară, pentru că în aceste cazuri este foarte restrictivă constrângerea impusă de piața imperfectă de credit, aparând externalități pozitive, astfel încât efectul asupra creșterii este probabil să fie

mai mare datorită importanței pentru societate a calităților dobândite în această perioadă de către școlari.

• cheltuieli pentru sănătate – acestea conduc la creștere economică prin creșterea cantității forței de muncă utilizată (generând scăderea cazurilor de îmbolnăviri și absențe la locul de muncă), dar și prin creșterea capacității angajaților de a acumula informații . Cheltuielile cu sănătatea reprezintă o investiție în capitalul uman deoarece pot prelungi viața productivă a persoanelor care lucrează având ca rezultat creșterea productivității muncii.

2. politici care influențează direct productivitatea stocului de capital fizic – statul trebuie să ofere infrastructură socială și economică care facilitează activitatea sectorului privat (bunuri și servicii care conduc la creșterea productivității capitalului privat, dar pe care nu le poate furniza sectorul privat – de exemplu ordinea publică); statul poate influența productivitatea capitalului prin:

• gradul de deschidere a economiei – pe de o parte, importul de bunuri de capital conduce la adoptarea rapidă a modificărilor tehnologice din exterior, iar pe de altă parte competiția cu produsele provenite din import poate conduce la creșterea inovației autohtone; cu cât este mai mare ponderea investițiilor străine în total investiții, cu atât creșterea economică este mai mare și creșterea investițiilor străine tinde să conducă la creșterea investițiilor autohtone.

• cheltuieli publice de capital – bunurile și serviciile furnizate direct de către guvern generează creșterea productivității capitalului; de exemplu,

cheltuielile pentru infrastructură conduc la creșterea mobilității capitalului și a forței de muncă, crescând capacitatea de comunicare între firme și între acestea și furnizorii externi, astfel încât crește productivitatea capitalului; majoritatea studiilor demonstrează existența unei relații pozitive între valoarea cheltuielilor pentru infrastructură și creșterea economică.

• transferuri – se constată o legătură pozitivă între mediul socio-politic și creșterea economică; cheltuielile cu menținerea ordinii publice și sociale conduc la creșterea productivității stocului de capital: în primul rând, într-o economie în care riscul de expropriere sau furt este mare, costurile de tranzacționare sunt mari; în al doilea rând, un mediu instabil descurajează investițiile – se vor realiza numai investițiile mai sigure, deci mai puțin rentabile iar investițiile în capital vor fi pe termen scurt.

• cheltuieli pentru apărare (apărare națională, ordine publică și siguranță națională) – influențează pozitiv creșterea economică doar în măsura în care generează o mai mare stabilitate politică; există însă riscul ca aceste cheltuieli să reducă volumul resurselor disponibile pentru acumularea de capital uman, să reducă disponibilitățile pentru finanțarea importurilor non-militare, să reducă alte cheltuieli publice.

• cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare (cercetare științifică) – subvenționarea cercetării ar trebui direcționată în cercetare pură și nu aplicată și în domenii în care protecția inovației este ineficientă; succesul atingerii acestui „target” depinde de cât de multă informație dețin oficialitățile. Se poate obține creștere economică, într-un mediu de continuă inovație, prin creșterea mobilității sau a adaptabilității forței de muncă , politica fiscală trebuie focalizată pe educație și flexibilitate în pregătirea forței de muncă.

3. politici care influențează cantitatea de capital și forță de muncă din economie – statul trebuie să-și finanțeze activitatea într-un mod în care să fie minimizate distorsiunile aferente ofertei sau cererii de capital și forță de muncă.

Cheltuielile publice se pot finanța fie prin impozite, fie prin creșterea datoriei publice; deficitele și impozitele sunt echivalente din punct de vedere al efectelor produse asupra consumului, deoarece creșterea datoriei publice rezultată din creșterea cheltuielilor publice sau prin reducerea impozitelor va fi rambursată prin creșterea viitoare a impozitelor, cu o valoare egală cu valoarea actuală a scăderii impozitelor, astfel încât nu se modifică preferința pentru consum deoarece se vor realiza în prezent economisiri pentru a se plăti impozitele viitoare mai mari; astfel deficitul fiscal nu are impact asupra economisirii globale sau asupra investițiilor, deci nici asupra creșterii economice.

Impozitarea poate afecta creșterea producției prin următoarele canale :

impozitele mari descurajează rata de investiții (rata de creștere netă a stocului de capital), prin ratele de impozitare aferente veniturilor persoanelor fizice sau juridice, prin rate de impozitare aferente câștigurilor de capital, și prin deductibilitatera scăzută a amortizării;

impozitele pot scădea oferta de muncă, descurajând munca sau distorsionând decizia ocupațională sau decizia privind dobândirea de educație, calificare, pregătire;

politica fiscală poate conduce la descurajarea creșterii productivității, prin „atenuarea” cercetării și dezvoltării, activitate ale cărei efecte pot stimula productivitatea capitalului și a muncii;

politica fiscală poate influența productivitatea capitalului prin distorsionarea investițiilor de la sectoare cu impozitare mare la sectoare cu impozitare mai scăzută, cu productivitate mai scăzută;

impozitele mari asupra salariilor pot distorsiona utilizarea eficientă a capitalului uman prin descurajarea angajaților de a lucra în sectoare cu productivitate ridicată dar prea impozitate.

Impozitele care au impact asupra nivelului producției per angajat acționează pe următoarele canale:

• impozitul pe salariu – creșterea acestuia generează, pe de o parte, scăderea ofertei de muncă datorită efectului de substituție, dar, pe de altă parte, conduce la creșterea ofertei de muncă datorită efectului de venit;

• impozitul pe capital și profit – cu cât este mai mare diferența dintre costul real (net) al capitalului și costul brut, cu atât trebuie să fie mai mare rentabilitatea brută pentru ca investițiile să fie profitabile, astfel că prin creșterea acestor impozite scade nivelul investițiilor din economie;

• impozitul pe consum – o taxă proporțională pe consum nu modifică prețurile relative, astfel că nu afectează decizia de investiții în capitalul uman și fizic; rata de creștere economică va fi însă influențată dacă impozitul este aplicat neuniform, deoarece se modifică alocarea factorilor de producție între sectoarele economice.

Astfel, pentru stimularea creșterii economice, statul are mai multe instrumente: în primul rând, finanțarea sau realizarea de investiții directe, pe care sectorul privat nu le-ar furniza în cantități adecvate (proiecte de infrastructură, educație primară, cheltuieli pentru sănătate); în al doilea rând, oferirea eficientă de anumite servicii publice de bază care sunt necesare pentru asigurarea condițiilor de bază pentru desfășurarea activității economice și a investițiilor pe termen lung (prin minimizarea costului aferent realizării unui anumit volum de bunuri și servicii publice); în al treilea rând, finanțarea propriilor activități astfel încât să fie minimizate distorsiunile aferente deciziilor de economisire-investiții aferente sectorului privat. Aceste politici contribuie la creșterea economică prin impactul asupra nivelului producției care poate fi realizat cu stocul existent de capital fizic și uman, prin contribuția directă la formarea capitalului și respectiv prin efectul asupra deciziilor sectorului privat de economisire și investiții care contribuie la acumularea de capital.

De asemenea, trebuie luate în considerare și efectele structurii sistemului fiscal asupra creșterii economice – structura impozitelor are efecte asupra creșterii pe termen lung, cu efect semnificativ asupra investițiilor; structura fiscalității la nivelul forței de muncă, arată că valori mari ale contribuțiilor la asigurările sociale ar avea un efect nefavorabil asupra nivelului ocupării forței de muncă și asupra producției.

Impozitarea creează distorsiuni, în general pentru că modifică prețurile relative atât ale bunurilor finale cât și ale factorilor de producție; în aceste condiții, principalele obiective ale politicii fiscale sunt:

construirea unui sistem care să genereze creșterea suficientă a veniturilor spre nivelul „target”, în același timp minimizând nivelul distorsiunilor aferente;

– contribuția sa la creșterea economică, pe lângă contribuția la stabilitatea macroeconomică, să se realizeze prin minimizarea decalajului dintre producția actuală și cea potențială și prin stimularea investițiilor productive din sectorul privat.

În ce privește administrarea impozitelor, un sistem optim trebuie să aibă în vedere elementele:

– o educație adecvată a contribuabililor, formulare și instrucțiuni simple, procedură de plată simplă;

– proceduri eficiente de depistare a evaziunii fiscale;

– sistem de penalități care maximizează motivația pentru plata taxelor;

Asupra creșterii economice un rol deosebit de important revine administrării și managementului cheltuielilor publice într-un mod eficient; administrarea eficientă eficientă a cheltuielilor publice presupune: asigurarea că o schimbare de politică fiscală în cursul anului să poată fi realizată într-un mod în care se minimizează distorsiunile din programele de cheltuieli publice productive, contribuția la crearea unui climat de stabilitate și predictibilitate, necesar pentru investiții și activitate comercială și reducerea probabilității ca actuala politică fiscală să se dovedească incompatibilă cu targeturile macroeconomice.

Și în economiile cele mai liberale, guvernul influențează economia prin cel puțin următoarele canale:

• furnizarea de bunuri publice – apărare, autorități publice, infrastructură publică;

• decizia bugetară afectează politica monetară;

• impozitele și taxele influențează prețurile pieței și pot distorsiona alocarea resurselor;

• statul poate deține sau controla instituții care oferă bunuri cvasipublice sau private caracterizate prin externalități pozitive – educație și sănătate – sau care reprezintă monopol natural – electricitate;

• reglementarea și controlul care asigură respectarea drepturilor de proprietate – legea și ordinea – sau asigură alocarea eficientă în caz de externalități;

• redistribuirea veniturilor prin impozite și sistemul de asigurări sociale prin care se creează o societate mai echitabilă;

• ca intermediar sau agent care acționează pe piețele cu informații imperfecte sau asimetrice pentru a reduce șomajul sau pentru a stimula oportunitățile de investiții.

În general, concluziile privind impactul politicii fiscale asupra creșterii sunt contradictorii, ceea ce ar putea fi consecința faptului că diferite instrumente de politică fiscală pot conduce la efecte opuse asupra creșterii: pe de o parte, o mai mare implicare a sectorului public în economie tinde să stimuleze creșterea, dar, pe de altă parte, fiscalitatea ridicată afectează negativ creșterea.

CONCLUZII

Trecerea de la sistemele fiscale specifice evului mediu la sistemele fiscale moderne s-a făcut prin apariția și dezvoltarea principalelor impozite moderne: impozitul pe venit și impozitul pe cifra de afaceri.

Impozitul pe venit a apărut pentru prima dată în Anglia la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX, introducerea fiind una empirică. Prima variantă fundamentată științific a acestui impozit este introdusă în Prusia la sfârșitul secolului XIX. Ulterior el este preluat și în celelalte țări dezvoltate: SUA (1913), Franța (1914) ș.a., iar în România este pus în practică de Vintilă Brătianu în 1923.Impozitul pe cifra de afaceri a fost experimentat pentru prima dată în SUA, după războiul de secesiune, iar în timpul primului război mondial și imediat după aceea s-a răspândit în aproape toate țările capitaliste.

În ceea ce privește nivelul fiscalității acesta este unul redus până la primul război mondial, nedepășind 15% din venitul anual al unei țări. În timpul primului război mondial are loc o creștere a nivelului fiscalității, care scade după aceea, rămânând însă la un nivel mai ridicat decât cel antebelic.

Odată cu izbucnirea crizei economice din 1929-1933, pe fondul politicii dirijiste a statului care presupunea nevoi sporite de finanțare, crește iar nivelul fiscalității, producându-se totodată și importante schimbări în structura fiscalității prin creșterea rolului impozitelor indirecte în multe țări, aceste fenomene repetându-se și în timpul celui de-al doilea război mondial.

După al doilea război mondial pe fondul războiului rece și al unei dezvoltări economice fără precedent, are loc o creștere a rolului statului pe plan economic și social, fapt ce se reflectă într-o sporire puternică a cheltuielilor publice și a fiscalității. Cea mai importantă contribuție la formarea veniturilor fiscale în această perioadă o au tot impozitele directe, fiind folosit în mod special impozitul pe venit și pentru realizarea echității fiscale.

La sfârșitul anilor ’80, în multe țări are loc o reducere a rolului statului în economie, în special prin privatizare, și reașezarea fiscalității, prin reducerea substanțială a cotelor marginale de impunere și lărgirea bazei de impunere a impozitelor.

La sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI evoluția fiscalității este una oscilantă înregistrându-se momente de creștere și de scădere a acesteia în diferite țări, dar pe termen lung tendința va fi una de reducere ca urmare a presiunii exercitate în acest sens de fenomenul de globalizare. Din analiza evoluției nivelului și structurii fiscalității se constată că nivelul acesteia variază în raport de fucțiile pe care și le asumă statul în special pe planul protecției sociale.

Progresul lent al României pe calea tranziției își are cauza în special

într-o abordare ezitată a reformei structurale și într-o lipsă de continuitate a

politicilor macroeconomice. După o creștere economică nesănătoasă în perioada 1994-1996, bazată pe deficite fiscale mari și pe creșterea datoriei externe, a urmat în perioada 1997–1999 o perioadă de criză în care s-a aplicat o politică fiscală restrictivă, care a creat o serie de dificultăți în funcționarea unei economii nerestructurate. Începând cu anul 2000 politica fiscală a fost relaxată printr-o reducere a fiscalității, fără însă să crească nivelul deficitului bugetar, ceea ce a contribuit la relansarea economiei românești în ultima perioadă.

Cu privire la reforma sistemului fiscal care s-a desfășurat în România din 1990 și până în prezent, rezultă că în acest interval au fost asimilate în practică principalele impozite folosite în țările dezvoltate, în forme apropiate de cele existente în aceste țări. Una dintre principalele probleme ale sistemului fiscal în această perioadă a constituit-o instabilitatea legislativă, majoritatea impozitelor cunoscând zeci de modificări succesive, ceea ce a făcut foarte dificilă aplicarea acesteia. Această problemă s-a rezolvat în mare parte prin concentrarea legislației fiscale în „Codul fiscal”.

În urma analizei evoluției și structurii veniturilor bugetare în perioada 2003- 2006 rezultă că deși aparent gradul de fiscalitate este unul redus, în jur de 30% din PIB, datorită nivelului foarte redus al PIB-ului pe locuitor și al repartizării inegale a fiscalității, fiscalitatea este sufocantă pentru o parte a agenților economici.

Sistemul fiscal este un produs al gândirii, deciziei, acțiunii factorului uman, ca urmare a evoluției societății umane, creat inițial pentru a raspunde unor obiective financiare, la care, ulterior, s-au adăugat și obiective de natură economico-sociale.

Elementele de natură economică și relațiile dintre acestea, concretizate în diverse tehnici de stabilire și percepere a cuantumului diverselor prelevari fiscale , gestionarea acestora și deciziile de natura politica constituie componentele principale ale sistemului fiscal.

Impozitul este un instrument de intervenție a statului în activitatea economică și socială, prin sistemul veniturilor bugetare, înfăptuindu-se repartiția judicioasă a produsului național brut, echilibrarea și stabilitatea bugetului de stat, a bugetelor locale, controlul financiar. Acest control contribuie la apărarea integrității patrimoniului public și privat, la împletirea intereselor generale și locale cu interesele agenților economici și ale populației.

Adoptarea unor noi sisteme fiscale nu este deloc ușoară, deoarece trebuie să se țină seama de considerente care adesea au efecte contradictorii: venituri, eficiență, stabilitate, echitate, rezistență la schimbările din sistem și implicare armonioasă a diferitelor niveluri administative etc.

Introducerea noilor sisteme trebuie să urmărească atât reducerea cheltuielilor totale, prin concentrarea lor în domeniile esențiale, cum ar fi serviciile publice, infrastructura și serviciile sociale, cât și diminuare treptată a rolului statului în subvenționarea industriei, administrației și apărării. În acest fel se poate asigura lărgirea bazei de impozitare prin introducerea unor noi domenii apărute în economie.

Politica fiscală este o componentă principală a politicii financiare, ce

poate fi promovată numai de către stat sau autorități publice și care cuprinde deciziile (reglementarile) privind stabilirea și perceperea impozitelor si taxelor, concretizand opțiunile în materie de impozite și taxe. Componentele sale trebuie concertate cu cele de politică bugetară sau monetară, respectiv cu politica prețurilor și cu cea a ocupării forței de muncă etc., pentru a se integra în politica generală.

Politica fiscală își poate pune amprenta, influențând asupra derulării proceselor economico-financiare și implicit asupra evoluției întregii societăți. Dar, la rândul său, ea este condiționată de mediul economic, printr-o serie de factori, dintre care se remarcă : starea economiei, raporturile dintre sectorul public și cel privat, nivelul veniturilor cetațenilor etc.

Politica fiscală se afla în raporturi de interdependență cu politica bugetară, politica monetară, cu politica valutară, cu politica prețurilor, cu politica ocuparii forței de muncă și cu politica financiară a întreprinderii.

Politica fiscalã promovatã de autoritãțile guvernamentale ale oricãrui stat contemporan este orientatã, de regulã, spre atingerea unor obiective microeconomice și macroeoconomice ce derivã din rolurile pe care statul trebuie să le îndeplineascã în economie:

_ un rol alocativ,

_ un rol distributiv;

_ un rol stabilizator.

Funcția de alocare se referã la implicarea statului în mecanismul pieței în vederea determinãrii tipului și calitãții unui serviciu public și la posibilitãțile de creștere a veniturilor pentru acoperirea cheltuielilor necesare prestãrii acestuia. O alocare eficientă a resurselor în economie constă în utilizarea totalității resurselor disponibile astfel încât satisfacția indivizilor societății să fie maximă.

Importanța funcției de alocare în perioada de tranziție din România este mult amplificată comparativ cu economiile dezvoltate, și este datorată nefuncționării pieței concurențiale. Spre exemplu, statului îi revine rolul evident de a oferi servicii publice cum sunt educația și sănătatea publică, serviciile sociale și infrastructura de bază (drumuri, telecomunicații etc.) pentru un mare număr de subiecți economici complet dependenți de buget, comparativ cu situația altor țări în care finanțarea de la buget este parțială pentru învățământ, ocrotirea sănătății sau cultură.

Distribuția veniturilor se referã la implicarea statului pe piațã prin procesul de ajustare a veniturilor și avuției acumulate din tranzacții economice. Rolul distributiv are în vedere influențarea distribuției venitului și a averii în societate prin intermediul fiscalității, al serviciilor publice de asigurări sociale și al distribuției serviciilor din sectorul public, astfel încât să fie atins obiectivul de menținere a unei echități sociale.Deși analiza economicã nu oferã indicii în ceea ce privește corectitudinea acestei repartiții, principiile de echitate socialã și justã reglementare a avuției stau la baza politicilor fiscale și a cheltuielilor publice. Distribuția veniturilor se asigurã în practicã în special prin sistemul impozitelor progresive care constã în perceperea unor impozite mai ridicate asupra veniturilor mai mari. În acest fel, sectorul public încaseazã fonduri ce pot fi folosite pentru acordarea unor facilități celor cu venituri mici.

Nu întotdeauna o alocare optimă a resurselor, realizată de piață, este

considerată corespunzătoare din punct de vedere social. Această diferențiere apare pentru că, în timp ce în economia de piață baza luării deciziilor o reprezintă rațiunea economică, în sistemul politic, baza de operare este reprezentată de valorile mai subiective al justiției, echității și dreptății.

Deoarece repartiția realizată de piață duce la mari inegalități economice, se consideră că statul este îndreptățit să intervină pentru a corecta disfuncțiunile de distribuție ale pieței, chiar dacă această implicare va determina deteriorarea stării inițiale de optim.

Politica fiscală împreună cu cheltuielile publice joacă un rol esențial în realizarea redistribuirii veniturilor. Impozitele împreună cu contribuțiile la asigurări sociale sunt principala sursă prin care statul obține resursele necesare finanțării diferitelor servicii și a transferurilor gratuite oferite populației de statul bunăstării.

O importanță deosebită în procesul redistribuirii o are impozitul progresiv pe venit, prin intermediul căruia are loc o diferențiere a contribuțiilor contribuabililor la formarea resurselor publice, astfel încât cei cu veniturile mari să plătească proporție mai mare din venit sub formă de impozite.

Impozitele indirecte sunt o sursă stabilă și elastică de alimentare a bugetului de stat, aducând venituri importante acestuia, inclusiv în perioadele în care economia se află în criză, momente în care randamentul impozitelor pe venit scade substanțial.

Realizarea unei redistribuiri a veniturilor în cadrul societății de către stat și folosirea politicii fiscale în acest scop, reprezintă o problemă a cărei rezolvare face obiectul judecăților de valoare exercitate de societate. De aceea dimensiunea și formele redistribuirii diferă de la o țară la alta, în conformitate cu opțiunile cetățenilor din țările respective, exprimate prin intermediul mecanismelor politice.

Trebuie menționat însă, că pe viitor, datorită procesului de globalizare, statele care asigură o protecție socială amplă vor fi supuse la mari presiuni în direcția reducerii redistribuirii. Această presiune fiind datorată faptului că produsele realizate în țările respective, care cuprind în prețul lor un nivel ridicat al impozitelor și contribuțiilor sociale, vor fi necompetitive față de produsele unor țări precum Coreea de Sud, care avea în 1996 un nivel de fiscalitate doar de 23,2%.

Stabilizarea reprezintã o funcție a sectorului public care vizeazã crearea cadrului legal ce asigurã și protejeazã tranzacțiile economice publice și private. Obiective precum creșterea ocupãrii forței de muncã, stabilitatea prețurilor, creșterea economicã se aflã în centrul politicilor macroeconomice. Ocuparea forței de muncã este un proces care poate fi privit în strânsã legãturã cu fenomenul șomajului și politicile de diminuare a acestuia.

Stabilizarea prețurilor este o cerințã a unei economii de piațã solide și prospere și se asigurã prin controlarea inflației și adoptarea pachetelor de mãsuri pentru diminuarea inflației. Creșterea economicã este un proces complex care apare ca o consecințã a consolidãrii economiei și se reflectã sintetic, prin creșterea producției totale și pe locuitor, care se exprimã în creșterea produsului național brut pe locuitor.

Implicarea statului în economie prin exercitarea funcțiilor de alocare, distribuție și stabilizare trebuie sã vizeze corelarea permanentã a deciziilor și acțiunilor publice. Aceasta, deoarece uneori pot sã aparã contradicții între obiectivele publice. Impozitarea progresivã poate conduce la scãderea incitației la muncã și chiar ineficiențã, funcția de distribuție fiind astfel, în relație conflictualã cu cea de alocare.

Stabilizarea ca funcție esențialã a sectorului public se poate concretiza ea însãși în prevederi conflictuale de legislație, știut fiind faptul cã legile sunt interpretabile, mai ales dacã normele metodologice de aplicare apar mai târziu decât momentul intrãrii în vigoare. Astfel, stabilizarea poate avea ca efect descurajarea unor agenți economici sau chiar o încãlcare a principiului distribuției, dacã sunt favorizate anumite categorii sociale. Cu alte cuvinte, implicarea statului în economie nu asigurã automat eficiența economicã și echitatea socialã. Eliminarea unor dezechilibre prin decizia publicã se realizeazã în contextul în care alte imperfecțiuni se mențin. Dar aceasta nu înseamnã cã trebuie ignorat rolul sectorului public în viata economicã.

Resursele financiare mobilizate la bugetul de stat se alocă pentru utilizări diverse, avându-se în vedere obiectivele politicii financiare promovată de către Guvern și acceptată de Parlament. În funcție de beneficiarii acestor resurse, utilizările alternative ale bugetului se pot concretiza în :

a) programe generale de care beneficiază un număr mare de votanți;

b) programe strict „targetate” de care beneficiază un grup restrâns de beneficiari;

c) rente pentru politicieni.

Programele ale căror rezultate iau forma bunurilor publice generale, cum ar fi apărarea națională sau politicile redistributive generale concretizate în asigurări sociale sau pensii reprezintă programe generatoare de beneficii pentru un important număr de votanți. Datorită naturii lor generale și a modului de stabilire, care este universal, aceste programe nu pot fi utilizate pentru satisfacerea cu ușurință a cererilor specifice ale unor grupuri de cetățeni bine definite, ci sunt evaluate și destinate să satisfacă un ansamblu de nevoi publice pentru grupuri largi de beneficiari votanți.

Programele strict „targetate” sunt cele prin care se asigură furnizarea de bunuri publice, având caracterul unor programe redistributive specifice, prin care se asigură suport bugetar anumitor sectoare economice sau pentru întreprinderile publice și dau naștere la beneficii ce revin anumitor grupuri

specifice de cetățeni. Astfel de programe reprezintă rezultatul unor decizii discreționare și pot fi „targetate” (dirijate) mult mai ușor către beneficiari din arii geografice specifice.

Rentele politicienilor se referă atât la salariile plătite oficialilor publici și la sumele destinate finanțării partidelor politice, cât și la diversele forme ale corupției, precum și cele ale risipei bugetare. Spre deosebire de programele care distribuie beneficii între votanți, acestea din urmă formează esența problemei generate de relația de tip „principal-agent”, adică dintre politicieni și votanți.

Pentru îmbunătățirea rezultatelor deciziilor politice cu efecte asupra politicilor economice, reformele constituționale trebuie să ia în considerare numeroase aspecte referitoare la efectele diferitelor instituții politice și bugetare, astfel încât prin reformarea proceselor politice să fie satisfăcute preferințele cetățenilor, dar în același timp, să se restrângă excesele bugetare.

Impactului politicilor bugetare și fiscale asupra creșterii economice, interacțiunea dintre politicile guvernului și creșterea economică, politicile prin care statul poate influența rata de creștere a producției sunt:

a) politici care influențează nivelul mediu al calității forței de muncă:

– cheltuieli pentru educație

– cheltuieli pentru sănătate

b)politici care influențează direct productivitatea stocului de capital fizic:

– gradul de deschidere a economiei

– cheltuieli publice de capital

– transferuri

– cheltuieli pentru apărare

– cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare

c)politici care influențează cantitatea de capital și forță de muncă din economie; – statul trebuie să-și finanțeze activitatea într-un mod în care să fie minimizate distorsiunile aferente ofertei sau cererii de capital și forță de muncă.

Cheltuielile publice se pot finanța fie prin impozite, fie prin creșterea datoriei publice; deficitele și impozitele sunt echivalente din punct de vedere al efectelor produse asupra consumului, deoarece creșterea datoriei publice rezultată din creșterea cheltuielilor publice sau prin reducerea impozitelor va fi rambursată prin creșterea viitoare a impozitelor, cu o valoare egală cu valoarea actuală a scăderii impozitelor, astfel încât nu se modifică preferința pentru consum deoarece se vor realiza în prezent economisiri pentru a se plăti impozitele viitoare mai mari; astfel deficitul fiscal nu are impact asupra economisirii globale sau asupra investițiilor, deci nici asupra creșterii economice.

Politica fiscală din România trebuie să fie mai degrabă una îndreptată spre sprijinirea restructurării economiei și a investițiilor în vederea susținerii unei creșteri sănătoase pe termen lung și nu una anticiclică. Totodată guvernul trebuie să renunțe la utilizarea bugetului public ca un instrument politic folosit cu predilecție pentru câștigarea alegerilor. Orice modificare a nivelului cheltuielilor guvernamentale sau a taxelor va influenta echilibrul bugetar, chiar si în absenta unei modificari a politicii fiscale.

Impozitele și taxele actuale devin instrumente nemijlocite de conducere ale economiei concurențiale, politica fiscală fiind chemată să stabilească nu numai volumul și proveniența resurselor financiare necesare statului, resepectiv volumul și destinația cheltuielilor publice, dar și obiectivele economice, sociale sau de altă natură ce urmează a fi atinse în procesul mobilizării și repartizării resurselor. Altfel spus, impozitele și taxele, alături de prețuri și tarife, credite și dobânzi, joacă rolul unor pârghii de mare importanță în economia concurențială.

În concluzie, se poate aprecia cã procesul de dezvoltare economicã poate fi influențat prin intermediul mãsurilor de politicã fiscalã întreprinse de autoritãțile guvernamentale. Însã, efectele unor asemenea mãsuri sunt diverse și diferã de la un caz particular la altul, ceea ce face sã nu existe o soluție universal valabilã pentru autoritãțile guvernamentale ce doresc sã stimuleze dezvoltarea economicã. Prin urmare, reușita utilizãrii de cãtre autoritãțile guvernamentale a instrumentelor de politicã fiscalã pentru antrenarea și amplificarea dezvoltãrii economice depinde decisiv de capacitatea acestora de a aprecia conjunctura economicã actualã, de a alege instrumentul potrivit de intervenție și de a anticipa corect efectele produse în economie de utilizarea acestuia.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Brezeanu Petre – Fiscalitate: concepte, metode, practici, Ed. Economică,

București, 1999

2. Beju Viorel – Evaziune fiscală, Ed. Dimitrie Cantemir, Tg.Mureș, 2006

3. Dobrotă Niță (coord.) – Dicționar de economie, Ed. Economică,

București, 1999

4. Hoanță Nicolae – Economie și Finanțe Publice , Ed. Polirom, Iași, 2000

5. Moșteanu Tatiana – Politici fiscale și bugetare pentru reformarea

economiei relansarea creșterii economice, Ed.

Economică, București, 2003

6. Onofrei Mihaela – Impactul politicilor financiare asupra societății, Ed.

Economică, București, 2000

7. Văcărel Iulian (coord.) – Finanțe Publice, Editura Didactică și

Pedagogică, București, 2004

8. Văcărel Iulian – Politici fiscale si bugetare în România 1990-2000, Ed.

Expert, București, 2001

9. Vintilă Georgeta – Fiscalitate. Metode și tehnici fiscale, Ed.

Economică, București, 2006.

10. *** Analele Universității ,,Dimitrie Cantemir,, Tg.Mureș, Secțiunea

Științe Economice, 1999

11. *** Analele Universității ,,Danubius,, Galați, Fascicula 1, 2003

12. *** Buletinul informativ al Ministerului Finanțelor Publice 2003 – 2006

13. *** Legea 571/2003 – Lege privind Codul Fiscal, cu modificările și

completările uletrioare

14. *** Legea Finanțelor Publice, nr. 500/2002

15. www.mfinante.ro

16. www.bnr.ro

17. www.ase.ro/bibliotecadigitala