Influenta Parentala In Structurarea Personalitatii Infractorilor Agresivi Vs Nonagresivi

Rezumat

Principalele probleme a lucrării de față sunt de a identifica existența unor legături între modelele parentale disfuncționale și dezvoltarea personalității individului, evidențierea posibilelor diferențe între persoanele private de libertate care au comis infracțiuni cu violență și cei care au comis infracțiuni fără violență, în ceea ce privește percepția modelelor de educare parentală.

Acestea sunt și cele 2 ipoteze de la care am pornit cercetarea în scopul de a le verifica cu ajutorul celor 2 loturi de persoane private de libertate 60 din Penitenciarul Aiud si 60 din Penitenciarul Bârcea Mare.

În primul capitol al lucrării vom prezenta cadrul teoretic al temei studiate, realizând o prezentare generală a infractorilor, aici încadrăm: problematica psihologică a mediului penitenciar, fenomenul infracționalității și personalitatea infractorilor. Următorul capitol este dedicat formulării obiectivelor si ipotezelor care sunt elementele cheie a cadrului de cercetare. În cel de-al treilea capitol vom prezenta metodologia cercetării făcând referire la design, participanți, instrumente de investigare, procedura de cercetare. Rezultatele scontate vor forma

capitolul patru și vom conchide cu prezentarea concluziilor si discuțiilor în cel de-al cincilea capitol.

CAPITOLUL 1

CADRUL TEORETIC

Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală. Factorii externi nu acționează direct, nemijlocit și univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităților sale individuale, particularități ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea pot determina un anumit tip de comportament disfuncțional, un anumit mod de a acționa și reacționa în spațiul psihologic, în modul de a rezolva situațiile conflictuale care apar mereu în acest spațiu.

Astfel, din perspectiva cauzalitătii multiple, comportamentul delincvent apare la intersecția mai multor factori, unul dintre aceștia fiind reprezentat de modelul parental perceput.Un model parental disfuncțional și mai ales un model bazat pe rejecție, poate contribui la structurarea unei personalități dizarmonice, capabila de a săvârși acte ilegale și mai ales acte cu violență.

Delincvența este un fenomen social ce pare a leza interesele societății romanești tot mai mult după anul 1989.

Sancțiunea pentru delincvenți este privarea de libertate, unde delincventul este supus regulilor din penitenciar, având unstatut de subordonat fața de lege și chiar fața de membrii grupului din care face parte.

Sistemul Administrației Penitenciare este o componentă a sistemului de ordine publică și siguranță națională a României. Prin funcțiile sale sunt împlinite așteptările comunității – siguranță, corectitudine și educație pentru reintegrarea în viața socială. Strategia de dezvoltare a serviciului penitenciar a apărut din necesitatea instituției de a evolua în sensul asigurării unui serviciu public de calitate. Aceasta are drept rezultat creșterea gradului de siguranță în comunitate și presupune măsuri speciale de intervenție asupra persoanelor, nu doar pasivitatea asociată de multe ori unei simple lipsiri de libertate.

Încă din cele mai vechi timpuri, gânditorii au fost preocupați să descopere resorturile care îl determină pe om să săvârșească infracțiuni. Începând cu Aristotel, continuând cu iluminiști ca Voltaire, Rousseau și Montesquieu și utilitariști ca Beccaria și Bentham, constatăm un interes constant pentru această temă de studiu.

Încercând să răspundă la întrebarea „cine poate fi un delincvent?”, Enrico Ferri ajungea la concluzia că cel care săvârșește o infracțiune nu poate fi decât un anormal. Această idee își are rădăcinile în lucrările altor reprezentanți ai școlii pozitiviste, care afirmă că delictul reprezintă o anormalitate biologică cauzată de mai mulți factori preexistenți sau dobândiți. Istoria criminologiei etiologice este de fapt o lungă dispută între adepții situației precriminale și cei ai personalității criminale, fiecare încercând să-și atribuie rolul decisiv în ceea ce privește „ trecerea la act”.

În realitate, acțiunea criminală nu este altceva decât răspunsul pe care îl dă personalitatea în fața unor situații determinante. Pentru adepții personalității criminale, trecerea la act semnifică materializarea unor tendințe deja formate, care s-ar fi exprimat mai devreme sau mai târziu, indiferent de împrejurările care au declanșat sau precipitat actul. Pornind de la această idee, avansăm premisa că modelul parental are un rol deosebit de important în devenirea personalității viitoare. Pentru a confirma acest fapt, ne-am orientat în studiul de față asupra infractorilor care comit infracțiuni cu violență și a celor care comit fapte fără violență.

1.1. Problematica psihologică a mediului penitenciar

Așa cum spunea Gh. Florian, penitenciarul este “un univers fascinant și revoltător totodată, o lume în permanentă implozie psihologică, unde coordonatele de existență sunt crima, eșecul, patologicul, stresul, disperarea, neputința”. ( G. Florian, 1996 )

Cu toate eforturile care se fac în prezent de către administrațiile locurilor de detenție, în cazul persoanelor condamnate la pedepse mari, precum și al recidiviștilor, asistăm din păcate deseori la reorganizări negative ale valorilor personale, lucru ce le diminuează receptivitatea față de procesul reeducativ .

Pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar, constituie o situație deosebită, cu amplă rezonanță în mediul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea, în libertate. Ceea ce pare a fi afectat în mai mare măsura la persoanele private de libertate sunt normele după care își conduc activitățile și relațiile interumane, aprecierile individuale și colective ale faptelor cotidiene, ceea ce trădează un sistem de nevoi inferioare, o raportare la bine și la rău prin prisma intereselor personale și în ansamblu un nivel scăzut de moralitate.

1.2. Fenomenul infracționalității – agresivitatea

Infractorii reprezintă o categorie socială aparte, cu o mare diversitate comportamentală. Factorii externi nu acționează direct, nemijlocit și univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităților sale individuale, particularități ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalității și în cea mai mare măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea pot determina un anumit tip de comportament disfuncțional, un anumit mod de a acționa și reacționa în spațiul psihologic, în modul de a rezolva situațiile conflictuale care apar mereu în acest spațiu.

Infractorul agresiv este autorul unor fapte violente, brutale, cu consecințe individuale și sociale deosebite (vătămare corporală, tentativă de omor, lovitură cauzatoare de moarte, omor). Acest tip de infractor se caracterizează prin agresivitate, emotivitate puternică, descărcări reactive, stări de mânie, ostilitate, autocontrol foarte scăzut etc.

Agresivitatea fizică (mai ales la infractorii cu o constituție atletică) se manifestă și prin folosirea unor obiecte, cum ar fi cuțit, topor, armă, baston etc., iar agresivitatea verbală prin insultă, calomnie, amenințare, plângerea la autorități etc. (cu predilecție la infractorii cu o constituție astenică).

Agresivitatea, ca trăsătură specifică acestui tip de infractor, este asociată de cele mai multe ori cu abuzul de alcool, ceea ce determină o creștere a tensiunii emoționale și o scădere a capacității de autocontrol, favorizând trecerea la actul infracțional agresiv.

Agresivitatea reprezintă un comportament violent și destructiv orientat spre persoane, obiecte sau spre sine. Agresivitatea se referă la toate acțiunile voluntare orientate asupra unei persoane sau asupra unui obiect, acțiuni care au drept scop producerea, într-o formă directă sau simbolică, a unei pagube, jigniri sau dureri. Agresivitatea rezidă în acele forme de comportament ofensiv, consumate pe plan acțional sau verbal, care în mod obișnuit constituie o reacție disproporționată la o opoziție reală sau imaginară. Deși există și o agresivitate nonviolentă, de cele mai multe ori agresivitatea presupune atac deliberat, ofensivă directă, cu adresă țintită, punere în pericol etc. Agresivul nu așteaptă ca situația conflictuală să apară, ci caută să o provoace, uneori chiar printr-o acțiune de avertisment. El atacă intens și numai la un pericol iminent fuge. Agresivitatea este un fenomen de convertire comportamentală spre o acțiune automată, neelaborată, persoana decăzând din nivelul autodeterminării morale.

La infractor agresivitatea apare fie în situații frustrante, fie atunci când acesta comite infracțiuni prin violență. Agresivitatea și violența nu pot fi separate de alte trăsături ale personalității infractorului. Astfel agresivitatea este strâns legată nu numai de intoleranța la frustrare, ci și de forța exacerbată a trebuințelor polarizate în plăcerea de a domina. Agresivitatea și violența infractorilor este declanșată ușor și datorită lipsei sentimentului de culpabilitate și tendinței de a considera actele lor drept legitime.

Agresivitatea este, după teoria criminologică, de mai multe feluri: autoagresivitate ce constă în îndreptarea caracterului agresiv spre propria persoană exprimându-se prin automutilări, tendințe de sinucidere, sau chiar sinucidere; heteroagresivitatea presupune canalizarea violenței spre alții, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.; agresivitate fiziologică (adică forța fizică, forța fiziologică a omului), care este influențată de emoții mari, pasiuni, de factori sociali (conflicte sociale etc), agresivitatea patologică, în cazul persoanelor psihopatice sau psihotice (epilepsie, beție, în cazul unor maladii mintale).

Jean Pinatel mai distinge două forme distincte ale agresivității: ocazională și profesională. Agresivitatea ocazională se caracterizează prin spontaneitate și violență, fiind mai des întâlnită în crimele pasionale. Agresivitatea profesională se caracterizează printr-un comportament violent, durabil, care se relevă ca o constantă a personalității infractorului, acesta manifestându-se agresiv în mod deliberat, constant.

Agresivitatea se dezvoltă în cazul împiedicării satisfacerii unor trebuințe, dorințe (când nu se poate ajunge la obiectul care ar satisface acea dorință). O asemenea obstrucționare provoacă emoții vii, tulburare, mânie, și prin aceasta, agresivitatea crește. Nu sunt lipsite de importanță cazurile de frustrări, de lipsire violentă de un obiect care ar satisface unele nevoi (materiale sau morale), care conduc apoi la tulburări morale mai intense. Agresivitatea, ca structură psiho-fizică, devine un motiv și o mijlocire de comitere de infracțiuni.

Comportamentul agresiv, antisocial al infractorului, este în mare măsură învățat, dobândit în contextul climatului familial agresogen și în contextul împrejurărilor de viață, disfuncționale din punct de vedere psihosocial. ( Jean Pinatel, 1963).

1.3. Personalitatea infractorului

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care înglobează noțiunea psiho-socială de personalitate și noțiunea juridico-penală de infractor (Jean Pinatel, 1963).

Personalitatea este un concept operațional de ordin descriptiv care înfățișează rezultatul unui proces de adaptare a ființei umane la lume, cu scop de conservare și dezvoltare. Ea este consecința procesului interacționist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacțiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factori endogeni) și ansamblul factorilor mediului social (factori exogeni).

Structura psihologă a individului nu poate fi înțeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădește și în afara suprastructurii sociale în care zurile de frustrări, de lipsire violentă de un obiect care ar satisface unele nevoi (materiale sau morale), care conduc apoi la tulburări morale mai intense. Agresivitatea, ca structură psiho-fizică, devine un motiv și o mijlocire de comitere de infracțiuni.

Comportamentul agresiv, antisocial al infractorului, este în mare măsură învățat, dobândit în contextul climatului familial agresogen și în contextul împrejurărilor de viață, disfuncționale din punct de vedere psihosocial. ( Jean Pinatel, 1963).

1.3. Personalitatea infractorului

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care înglobează noțiunea psiho-socială de personalitate și noțiunea juridico-penală de infractor (Jean Pinatel, 1963).

Personalitatea este un concept operațional de ordin descriptiv care înfățișează rezultatul unui proces de adaptare a ființei umane la lume, cu scop de conservare și dezvoltare. Ea este consecința procesului interacționist prin care infrastructura biologică a fost grefată cu principalii vectori sociali, un rezultat al interacțiunii dialectice dintre ansamblul caracteristicilor organizării interne a individului (factori endogeni) și ansamblul factorilor mediului social (factori exogeni).

Structura psihologă a individului nu poate fi înțeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădește și în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează.

Adaptarea la lume și societate a ființei umane, cu scop de conservare și dezvoltare în condiții de eficiență maximă, depinde într-o măsură importantă de componența biologică a individului și este operată de sistemul nervos central.

Activitatea sistemului cerebro-spinal, de care depinde viața psihică, se întregește cu aceea a sistemului neuro-vegetativ care reglează procesele interne de metabolism. De aici rezultă, legătura dintre biotip și componentele personalității, respectiv aptitudinile, temperamentul, caracterul. ( H. Mărgineanu, 1973 ).

Aptitudinile reprezintă sisteme operaționale stabilizate, superior dezvoltate și de mare eficiență. Aptitudinile de bază sunt moștenite, iar cele superioare sunt dobândite în procesul învățării și perfecționării individuale.

Temperamentul exprimă gradele de activare a energiei bio-psihice, determinate atât de secrețiile endocrine, de cele ale tiroidei și ale paratiroidei, precum și de sistemul de activare reticulară din diencefal. Componenta temperamentală poate fi integrată ca element explicativ în etiologia crimei, dar numai pe baza datelor furnizate de știința contemporană care arată că nu există tipuri pure de temperament și că aceste tipuri conțin atât trăsături pozitive cât și negative. Modul de manifestare concretă a temperamentului depinde de măsura in care el este reglat și stăpânit de caracter. Caracterul reprezintă un ansamblu de însușiri care se manifestă constant și durabil în faptele de conduită ale individului (A. Roșca, 1975).

Comportamentul (conduita) exprimă raportul dintre activitatea sistemului nervos central care reglează procesele de relație cu societatea și sistemul neurovegetativ, care conduce procesele interne de metabolism. El este rezultatul interacțiunii componentelor personalității, înscris într-o matrice cu un alt grad de stabilitate.

În realitate, personalitatea umană nu este doar consecința eredității, interacțiunile dintre individ și mediu răsfrângându-se asupra componentelor personalității. În cadrul procesului de socializare, de maturizare biologică și socială, omul își modelează personalitatea prin învățarea și interiorizarea complexului socio-cultural pe care îl promovează societatea.

Procesul de socializare, în ansamblul său, modelează un tip de personalitate definit prin unicitate și originalitate și care exprimă, într-un mod constant, durabil, un amplu repertoriu de atitudini, opinii și acțiuni compatibile cu modelul cultural și normativ al societății respective. Personalitatea este un concept care presupune ideea de evoluție a ființei umane în raport cu modificările intervenite în mediul social, în sfera relațiilor sociale.

Deși relațiile sociale influențează decisiv formarea personalității individuale, la rândul lor, ele sunt determinate de activitatea oamenilor ca factori sociali creatori. În consecință, personalitatea umană este produsul epocii în care trăiește omul și pe care o reflectă la nivelul conștiinței, acționând totodată, constructiv sau distructiv asupra sa. Procesele integrării sociale sunt procese interacționiste care determină sintezele majore ale condiției umane. Aceste procese sunt marcate de tendințe și valențe.

Tendințele sunt incitații provenite din interiorul ființei umane, dar ele nu sunt numai ereditare, ci și dobândite prin învățare. În cazul tendințelor biologice precumpănește ereditatea, iar în cazul tendințelor sociale esențială este învățarea. Valențele sunt incitații determinate de mediul social. Ele se conjugă cu tendințele, rezultând comportamentul specific fiecărei ființe umane.

Din punct de vedere criminologic, cea mai importantă componentă a personalității umane rămâne caracterul a cărui descifrare și valorificare poate avea un rol deosebit în prevenirea și combaterea fenomenului infracțional, precum și în tratamentul și resocializarea infractorilor. Conceptul de personalitate a infractorului nu surprinde imaginea unei personalități predestinate pentru crimă, între delincvenți și nondelicvenți neexistând o diferență de natură, ci o diferență de grad, cu determinare multicauzală. Personalitatea orientată antisocial se formează în aceleași sfere ale vieții sociale (familie, școală, microgrupuri, medii de producție) ca și personalitatea non-delincventă. Ceea ce diferă este conținutul informațiilor receptate și valoarea acordată acestora ( Gheorghe Nistoreanu, Costică Păun, 1996).

Orientarea antisocială a personalității este un proces de durată în care subiectul asimilează cu preponderență informațiile perturbante care îi sosesc din mediul social. Eficiența modelatoare a informațiilor perturbante este în relație directă cu trăsăturile de caracter ale subiectului. Un individ cu trăsături negative de caracter va fi deosebit de sensibil la informațiile apte să-i stimuleze aceste trăsături care, în timp, devin dominante, determinând orientarea antisocială a personalității.

În consecință, impactul informațiilor perturbante va fi cu atât mai semnificativ atunci când subiectul este tânăr. Ele vor modifica structura de personalitate, mai ales la nivelul caracterului, fapt exteriorizat inițial în acte minore de conduită negativă, care cu timpul, se generalizează, degenerând în acte de conduită antisocială infracțională. Dintre componentele mediului psihosocial care exercită o influență deosebită asupra formării personalității individului, atenția criminologiei s-a îndreptat spre familie, școală, profesie.

Familia reprezintă principală instanță de socializare, al cărei rol funcțional în structura socială și în sistemul instituțiilor sociale permite realizarea a două funcții principale: socializarea primară a copiilor pentru a deveni membri ai societății și stabilizarea personalității adulților. Familia își realizează funcțiile sale socializatoare în cadrul unor situații specifice:

● situațiile de „educare morală” în care sunt esențiale relațiile și autoritatea din interiorul familiei, prin care copilul își formează o primă imagine despre lume și viață, despre norme și valori;

● situațiile de „învățare cognitivă” care îi formează copilului sistemului de cunoștințe, aptitudini și deprinderi necesare conviețuirii sociale;

● situațiile de invenții și imaginație care dezvoltă fantezia și capacitățile creatoare;

● situațiile de comunicare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specific umană.

Modelul comportamental al părinților, exercită fără îndoială, o puternică influență asupra copilului. Părinții a căror comportare se caracterizează prin cinste, onestitate, respect față de muncă vor constitui exemplu pozitiv pentru proprii lor copii.

În acele familii în care părinții nu muncesc, duc o viață parazitară, consumă frecvent băuturi alcoolice, au antecedente penale, riscul apariției unor manifestări antisociale la copii este mult mai ridicat. Rolul familiei în formarea personalității individului trebuie considerat în toată complexitatea sa.

Familia a fost abordată conceptual, de mulți specialiști (sociologi, biologi, economiști, psihologi, etnologi), conferidu-i-se o multitudine de definiții. De asemenea, familia ca și entitate aparte este cuprinsă și în actele legislative, mai precis în dreptul familiei.

Realizarea tipologiilor, are de regulă la bază diferite concepții, teorii, care tratează tema respectivă. Rezumându-ne la o abordare sistemică, deosebim familia funcțională și familia disfuncțională. ( I.Mitrofan, 1991 ).

Familia funcțională are următoarele caracteristici: este un sistem în continuă transformare; se adaptează la propriile sale schimbări, la diferitele faze ale ciclului dezvoltării, la diferitele modificări din exterior, pentru a se dezvolta atât psihologic, cât și social; este un sistem autoreglator, autoorganizator; își dezvoltă propriile reguli de interacțiune; acționează ca un sistem deschis, interacționând în același timp cu celelalte elemente ale rețelei ( stimă de sine bună, relații deschise, acceptate; reguli umane, flexibile, adaptate, adecvate; comunicarea în interiorul familiei este clară, specifică, deschisă, directă; atitudinea față de lumea exterioară este de deschidere și încredere; schimbarea este trăită ca un fenomen normal).

Familia disfuncțională se caracterizează prin: este prizonieră a unui mod organizațional inadecvat; se conduce, în principal, după două forțe disfuncționale: durerea și inerția, capacitate de schimbare redusă, ritualuri rigide;

În cadrul grupului familial, părinții exercită, direct sau indirect, influențe educațional-formative asupra propriilor copii. Cuplul conjugal, prin întreg sistemul său de acte comportamentale, constituie un veritabil model social, cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.

Deși funcția socializatoare a familiei cunoaște o evoluție descendentă, ea fiind preluată de instituțiile specializate, nu se poate nega sau ignora rolul familiei, al părinților ca model în formarea personalității copiilor. În exercitarea influențelor educative de către părinți un rol important îl are climatul educațional familial, văzut ca o formațiune psihosocială ce cuprinde ansamblul stărilor psihice, atitudinile etc., ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de timp.

Cei mai importanți indicatori ai climatului educațional familial sau ai ambianței psihosociale sunt:

modul de raportare interpersonală a părților (nivelul de înțelegere și de apropriere, acordul sau dezacordul în legătură cu diferitele probleme); ansamblul de atitudini ale membrilor familiei în legătură cu normele și valorile sociale; gradul de coeziune al membrilor grupului familial; modul în care este perceput și considerat copilul; modul unitar sau diferențiat de manifestare a autorității părintești; gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor; nivelul de satisfacție resimțită de membrii familiei; dinamica apariției unor stări tensionale și conflictuale; modul de aplicare a recompenselor și sancțiunilor; gradul de deschidere și de sinceritate manifestat de membrii grupului familial.

Făcând o scurtă referire la stilurile parentale evidențiem următoarele tipuri de conduită parentală și efectele ei asupra personalității copiilor:

părinți rigizi, impun copiilor ideile proprii, fără a ține cont de particularitățile individuale. Datorită acestei rigidități poate să apară o atitudine de infantilism în cazul copiilor și o slăbire a personalității acestora;

părinți anxioși, care exercită o presiune asupra copiilor, aceștia simțindu-se mereu supravegheați; pericolul este ca această anxietate să se transfere copiilor;

părinți infantili, refuză să se definească în calitate de părinți și să-și asume responsabilitățile în acest sens. Copii cu astfel de părinți riscă să fie permanent excluși de la căutarea propriului Eu;

părinți boemi, nu se implică în creșterea și educarea copiilor, consecințeleîn dezvoltarea copiilor fiind delăsarea morală, lipsa unor repere adecvate;

părinți incoerenți, care sunt foarte instabili în modul de relaționare, exigențele alternând cu perioade de neimplicare; astfel de copii pot avea probleme de identitate și incoerență în acțiuni;

părinți prea indulgenți, acordă copilului tot ce acesta își dorește, ducând la apariția unei slabe toleranțe la frustrare din partea copiilor, însoțită uneori de un sentiment de vinovăție;

părinți prea tandri, creează un climat mult prea încărcat de stimulente afective, ceea ce ar putea genera comportamente deviante pe linie sexuală;

părinți zeflemitori, își tratează copilul ca pe un obiect de amuzament, ceea ce ar putea genera apariția la acești copii a unor atitudini defensive, ironizante, ducând la răceală afectivă.

R. Edwards descrie patru stiluri parentale: autoritar, permisiv, democratic și mixt.

– stilul autoritar, acești părinți au reguli foarte stricte. Ei blamează, își ceartă foarte mult copii pentru a-i aduce pe drumul pe care îl doresc. Copii nu au opinii și nu au voie să pună întrebări, ca urmare nu învață să gândească pentru ei înșiși și nici să ia decizii. Copiilor le este, de regulă frică de părinți. Tinerii devin de foarte multe ori rebeli pentru a scăpa de această rigiditate;

– stilul permisiv: în raport cu părinții autoritari, cei permisivi au puține reguli și nu au limite clare. Acești părinți cedează în fața copiilor; dacă impun o regulă o încalcă. Stilul permisiv duce la haos, copii fiind cei care dețin puterea. Copii cu astfel de părinți sunt obișnuiți să facă numai ce doresc și nu vor respecta regulile. Sunt foarte egoiști și răsfățați.

– stilul democratic. Acești părinți se bazează pe principiul de a acorda șanse copiilor lor. Ei realizează o echivalență între obligații și libertăți. Au reguli simple și consecințe rezonabile în cazul încălcării acestora. Petrec mai mult timp discutând împreună cu copiii motivele pentru care au fost stabilite regulile. Copiii care cresc în astfel de familii învață că opțiunile lor sunt importante, învață cum să ia decizii. Acești copii vor fi independenți și responsabili.

– stilul mix: cele trei stiluri parentale pot să nu fie distincte în viața de zi cu zi. Fiecare părinte poate trece prin fiecare stil în momente diferite ale zilei sau existenței sale. Majoritatea părinților au un stil dominant, pe care îl folosesc cea mai mare parte a timpului, dar circumstanțele și relațiile dinamice produc frecvent o mixtură a stilurilor.

Diana Baumrind deosebește următoarele stiluri parentale: autoritativ, autoritar, permisiv adăugând și stilul părinților care nu se implică.

– părinți autoritativi : asigură copiilor afecțiune, atenție și autonomie, trasează limite și pretenții. Ei îi încurajează pe copii să fie independenți și individualiști, îi implică în discuțiile familiale, care privesc probleme de disciplină și de luare a deciziilor, ascultând cu răbdare punctele lor de vedere. Părintele autoritativ încurajează motivația intrisecă a copilului.

– părinții neimplicați sunt necontrolați și iresponsabili. Ei își rejectează copii sau nu au timp sau energie pentru copii datorită propriilor probleme. Deoarece copiii nu beneficiază de grija părinților, devin ostili, cresc mari cu lipsuri în domeniul social și academic, iar mulți dezvoltă un comportament delincvent.

Un stil parental similar celui autoritativ, stilul redirecțional a fost descris de către D.Critzer. Acesta afirmă că stilul redirecțional este cel mai eficient în creșterea copiilor. Redirecționarea construiește stima de sine, automativarea, asertivitatea, îl învață pe copil să gândească, să învețe din experiență și să ia decizii responsabile. Când redirecționează, părintele îl îndepărtează pe copil de problemă și îl implică în altă activitate.

Școala deține, de asemenea, un loc important în formarea personalității individului. Ea este menită să dezvolte aptitudinile, să transmită cunoștințele profesionale, să formeze, să dezvolte și să consolideze atitudinile pozitive, pregătind pentru o viață generația tânără. Corelația dintre criminalitate, nivelul de instruire și educație nu poate fi neglijată. Indivizi cu un volum redus de cunoștințe, cu carențe educaționale pronunțate, fără o reprezentare exactă asupra valorilor și normelor sociale, nu discern binele de rău, licitul de ilicit. Pregătirea școlară redusă, nivelul precar al cunoștințelor, anturajul necorespunzător, constituie o cale sigură spre delincvență.

Profesia, prin ea însăși, nu reprezintă decât o modalitate de a evita delincvența prin asigurarea unor venituri oneste. Cercetările întreprinse asupra cauzelor infracțiunilor comise cu violență relevă că majoritatea subiecților activi au un statut ocupațional precar, instabil, cei mai mulți dintre aceștia neavând nici o calificare.

În concluzie, socializarea adultului se construiește pe fondul cunoștințelor, deprinderilor și motivațiilor dobândite în cursul socializării primare, ulterior intervenind factori și agenți caracterizați prin structuri educaționale și mecanisme de influență din ce în ce mai puternice.

Fără îndoială că și mediul social global, în ansamblul său, poate avea un rol semnificativ în apariția conduitelor antisociale, în formarea personalității infractorului .

Apariția conduitelor antisociale decurge, astfel, din însăși esența societății, din criza economică, pe care o străbate. În acest context, anomia reprezintă o stare specifică societăților dezorganizate social, zguduite de revoluții sau crize sociale profunde, în urma cărora se amplifică tendințele de devianță socială iar modelele promovate devin confuze. Tinerii resimt starea anomică mai ales că pe un conflict între necesitățile personalității lor aflate în formare și reperele normative care le orientează conduita, ca o contestare a valorilor parentale și a oricărui alt tip de normă care nu ține seama de nevoile lor de creativitate și de afirmare activă în viața socială. Absența unor standarde precise, a unui ghid valoric clar, este resimțită ca o stare de angoasă, de dezorientare și inadaptare socială, care conduce la devianță.

Anomia socială interacționează cu personalitatea în formare, determinând dispariția orizontului, a perspectivei viitorului social al individului, devenind factor criminogen. Consecința tipică a raporturilor contradictorii în planul socialului este înstrăinarea individului și modificarea în sens antisocial a structurii sale de personalitate, manifestată prin individualism, indiferență afectivă, egocentrism și agresivitate. Orientarea antisocială a personalității infractorilor este diferită ca grad de intensitate și mod de manifestare. Individul orientat antisocial recunoaște sistemul licit de valori, dar personalitatea sa prezintă o disfuncție, o inadaptare, nereușind să reacționeze întotdeauna în conformitate cu aceste norme și valori. Gradul de intensitate a orientării antisociale a personalității infractorului sugerează pericolul social potențial pe care îl prezintă acesta. Spre exemplu, un individ neadaptat, dar care nu contestă sistemul de norme și valori impus de societate, reprezintă un pericol social potențial mai redus, deși într-o situație concretă favorabilă el poate săvârși o infracțiune. Trecerea la săvârșirea actului infracțional este elementul care diferențiază infractorii de noninfractori. Analiza trecerii la act surprinde momentul impactului dintre personalitate și situația concretă de viață.

Personalitatea prezintă interes sub aspectul intensității orientării sale antisociale (diferența de grad), precum și a trăsăturilor de caracter care o susțin: egocentrismul, agresivitatea, indiferența afectivă și labilitatea. În funcție de intensitatea orientării antisociale a personalității infractorului, pentru a se trece la săvârșirea infracțiunii, situația concretă de viață poate îmbrăca atât forma condiției necesare, cât și pe cea a condiției necesare și suficiente. Odată întrunite aceste criterii, subiectul este pus în situația de a delibera și a opta între mai multe variante de comportament. În procesul psihologic de deliberare intervin criterii motivaționale (mobil și scop) valorice (semnificația socială și juridică a faptei), morale, afective și materiale (condiții concrete de realizare a faptei). Pentru infractorul de profesie, care are o orientare antisocială a personalității deosebit de marcată, rezultatul deliberării este ușor de anticipat. Sistemul propriu de norme și valori îi justifică conduita și îi dă un caracter legitim.

Atunci când orientarea antisocială a personalității are un grad mai redus de intensitate, criteriile pozitive nu mai suferă o desconsiderare atât de radicală. Trecerea la act surprinde faza dinamică în producerea infracțiunii, confruntarea de argumente în favoarea sau împotriva unei anumite decizii devine acută, are aspect conflictual.

În opinia noastră, nu excludem eventualitatea ca infracțiunile să fie săvârșite spontan, din culpă, ori cu praeterintenția, dar acestea sunt excepția care confirmă regula și constituie, tot o expresie a unor personalități orientate antisocial, caracterizate prin impulsivitate, agresivitate sau neglijență față de valorile sociale ce sunt protejate de legea penală.

CAPITOLUL 2

OBIECTIVELE SI IPOTEZELE CERCETARII

Scopul cercetării este de a identifica existența unor legături între modelele parentale disfuncționale și dezvoltarea personalității individului, de a evidenția posibile diferențe între deținuții care au comis infracțiuni cu violență și deținuții care au comis infracțiuni fără violență în ceea ce privește percepția modelelor de educare parentală, precum și existența unei relații între modelele parentale percepute și orientarea reacțiilor, în cazul unor situații frustrante.

2.1. Obiectivele cercetării

Să identific modelele de educare parentale percepute la deținuții care au comis infracțiuni fără agresivitate și deținuții care au comis infracțiuni cu agresivitate.

Să identific tipul de model parental ce predispune la structurarea unei personalității infracționale.

Să stabilesc frecvența cu care apar problemele de infracționalitate raportat la modelul parental.

2.2. Ipotezele cercetării

Un model parental disfuncțional poate influența defavorabil dezvoltarea ulterioară a individului ;

Există diferențe între deținuții care au comis infracțiuni cu agresivitate și cei care au comis infracțiuni fără agresivitate în ceea ce privește memoria modelelor de educare parentale percepute.

CAPITOLUL 3

METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. Designul ales ar fi cel experimental de bază deoarece corespunde investigării obiectivelor sau testării ipotezelor formulate.

– variabila independentă: modelul parental

– variabila dependentă: infracțiuni cu violență

fără violență

3.2. Participanți

Pentru constituirea eșantionului folosim metoda eșantionării pe cote combinată cu cea aleatorie. Acesta este format din 120 de persoane private de libertate de sex bărbătesc, cu vârste cuprinse între 18-60 ani, din Penitenciarul Aiud și Penitenciarul Bârcea Mare.

Lotul 1: este format din 60 de persoane private de libertate care au comis infracțiuni cu agresivitate ( tentativă de omor, tâlhărie, vătămare corporală, omor, viol).

Lotul 2: este format din 60 de persoane private de libertate care au comis infracțiuni fără agresivitate ( furt, înșelăciune, conducere fără permis, deținere și trafic de supefiante, trafic de persoane etc.).

3.3. Instrumentele și metodele utilizate propunem urmatoarele: chestionarul E.M.B.U, Indexul de atașament- M. Ainsworth, observația, interviul clinic, anamneza, acestea fiind administrate individual.

Chestionarul E.M.B.U. (inventarul pentru măsurarea percepției asupra modelelor de educare parentale) a fost dezvoltat de C. Perris și de L. Jacobsson. Scopul chestionarului este de a cuantifica memoria percepțiilor tinerilor și adulților cu privire la educarea parentală primită în cursul copilăriei. Chestionarul E.M.B.U. poate fi utilizat pentru diagnosticarea și evaluarea riscului comportamentelor disfuncționale la adolescenți, tineri, adulți. Acest instrument poate fi utilizat de la vârsta de 15 ani, cu prudență până la 18 ani, dar cu rezultate apreciabile de la această vârstă.

Este alcătuit din 81 de întrebări, grupate în 14 subscale corespunzătoare celor 14 stiluri de educare parentale, după cum urmează: stilul abuziv, stilul privativ, stilul punitiv, stilul umilitor, stilul rejectiv, stilul supraprotectiv, stilul supraimplicat, stilul tolerant, stilul afectuos, stilul orientând performanța, stilul generator de culpabilitate, stilul stimulativ, stilul favorizând pe ceilalți și stilul favorizând subiectul. În 1983 W.A. Arrindell și colaboratorii săi au extras prin analiză factorială trei factori : rejecția, căldura emoțională și supraprotecția.

La fiecare întrebare a chestionarului se cere câte o apreciere separată despre comportamentul mamei și tatălui față de subiect, pe o scală Likert cu 4 ancore (niciodată, rareori, deseori, întotdeauna), cotate de la 1la 4 puncte, subiectul alegând varianta de răspuns care i se potrivește

Punctajul final se realizează prin însumarea punctelor obținute la întrebările fiecărei categorii în parte, rezultând astfel o ierarhie a stilurilor de educareparentale.Cele care întrunesc cel mai mare punctaj , mai mare decât jumătate din punctajul maxim pentru fiecare stil, sunt considerate ca reprezentative în cazul fiecărui subiect.

Indexul de atașament elaborat de M. Ainsworth este un interviu structurat, ce urmărește descrierea atașamentului timpuriu prin câteva cuvinte cheie și prin istorioare argumentative. Este adresat adulților cărora li se cere să descrie atașamentul lor prin 5 adjective și prin 5 istorioare relatate pe marginea acestor adjective. Menționăm că instrumentul nu trebuie aplicat în forma sa inițială, aducândui-se unele ajustări pentru a servi exact scopului cercetării noastre.

3.4. Procedura de cercetare

Cele 120 de persoane private de libertate, adică cele 2 grupuri, vor fi înștiințate de inceperea efectuării studiului. Persoanele aflate la Penitenciarul Bârcea Mare vor fi aduse la Penitenciarul din Aiud pentru a putea fi chestionate de aceleași persoane și pentru a nu fi diferențe in ceea ce privește condițiile în care se desfașoară studiul.

Înaintea completării chestionarelor, participanților li se va solicita să completeze câte un formular care atestă faptul că îndeplinesc criteriile de includere în cercetare, mai exact: numele, sexul, vârsta, infractiunea comisă, statutul marital al părinților, locul nașterii( urban/rural), cetățenia (Anexa 1).

Fiecărui subiect i se vor administra toate chestionare, după ce în prealabil le va fi explicată procedura de completare a acestora și li se va oferi posibilitatea de a-și exprima eventualele nelămuriri.

De asemenea, vor fi informați de faptul că este asigurată confidențialitatea datelor pe care aceaștia le furnizează. După începerea completării chestionarelor, participanților nu le va mai fi permis să comunice între ei, pentru a nu fi biasați în alegerea răspunsurilor.

3.5. Analiza datelor

După administrarea instrumentelor de investigație se impune o analiză fină și de detaliu a datelor obținute pentru a putea extrage date semnificative ale populației studiate, atât a grupului de persoane care au săvârșit infracțiuni cu violență cât și a celor care au primit condamnări pentru fapte fără violență.

Aspectul esențial pe care trebuie să-l avem în vedere este verificarea ipotezelor de la care s-a pornit în realizarea studiului și măsura în care ipotezele s-au confirmat sau infirmat. Consider că o abordare unitară a datelor și a corelațiilor obținute în ambele loturi ne poate ajuta la înțelegerea în ansamblu a tematicii abordate.

CAPITOLUL 4

REZULTATELE CERCETĂRII

4.1. Rezultate scontate și semnificatia lor psihologică

Mă aștept ca modelul bazat pe căldură emoțională să fie predominant în cazul subiecților din Penitenciarul Deva. O posibilă explicație pentru această situație o constituie diferențele dintre persoanele private de libertate din cele două penitenciare, sub aspectul regimului închis sau semideschis de executare a pedepselor privative de libertate, ponderea recidiviștilor, gravitatea infracțiunilor și durata pedepselor, factorii social-economici și culturali. Dacă între subiecții aflați în cele doua penitenciare există diferențe în ceea ce privește preponderența unui anumit model parental adoptat de părinți și sub aspectul gravitații infracțiunilor săvârșite, ne poate duce la concluzia existenței unei legături de cauzalitate între modelul parental care a influențat cristalizarea structurii de personalitate începând cu perioada copilăriei și gravitatea faptelor antisociale pentru care acești subiecți au primit diferite condamnări.

Dacă infracțiunile grave sunt comise în număr semnificativ și de subiecți ai căror părinți au avut față de ei o atitudine afectoasă, stimulativă, bazată pe căldură emoțională, ne duce la concluzia că un anumit model parental nu reprezintă singurul factor care poate sta la baza predispoziției pentru un compotament infracțional.

Din perspectiva cauzalității multiple, comportamentul delincvent apare la intersecția mai multor factori, unul dintre aceștia fiind reprezentat de frustrație. Un nivel scăzut al toleranței la frustrare face ca formularea și atingerea unor obiective acționale să se facă prin apelul la mijloace ilegale. Violența conduitelor agresive este direct proporțională cu intensitatea motivației frustrante.

Un model parental bazat pe afecțiune, stimulare, căldură emoțională, orientează subiectul spre evitarea agresiunii și glosarea frustației. Indivizii care percep comportamentul părințiilor ca fiind unul bazat pe rejecție, ei își orientează către exterior agresiunea. Aceștia accentuează existența obstacolului frustrant, neagă în mod agresiv faptul de a fi răspunzători de a fi răspunzători de ceva care le este reproșat, învinovățesc sau își îndreaptă ostilitatea către persoane sau lucruri din înprejurimi.

Subiecții care s-au dezvoltat într-un mediu bazat pe rejecție sunt mai predispuși să evite agresivitatea orientâd-o cu precădere spre exterior indiferent dacă au comis fapte cu violență sau fără violență, în timp ce indivizii care s-au dezvoltat într-un mediu favorabil din punct de vedere afectiv evită agresivitatea. Aceștia din urmă se adaptează mai ușor la situație, speră ca timpul sau împrejurările favorabile ar putea rezolva problema, reduc obstacolul din situația frustrantă până aproape de negarea lui.

CAPITOLUL 5

CONCLUZII

În cazul comportamentului agresiv se creează o stare psihofiziologică de ostilitate trăită în plan inconștient, conștient sau fantasmatic și susținută de excitabilitate și impulsivitate. Este ocazia de revărsare a tensiunilor psihofizice, de explodare a refulărilor și frustrărilor. Pe acest fond bio-psihic tensionat, răscolit de refulări și frustrări, pe fondul mâniei, se declanșează datorită resorturilor interne, actul sau faptul agresiv. Există fără îndoială un suport economic precar în cazul celor care comit acte agresive și violente. Sărăcia poate fi cauză și condiție a agresivității și violenței, dar nu este singura. Acte de violență se petrec și în mediile familiale cu grad acceptabil și ridicat al nivelului de trai. Apoi, mai putem observa că cele mai multe fapte reprobabile se explică prin carențele și deficiențele educative din familie și școală, prin mediul conflictual generat de sărăcie, consum de alcool și de stupefiante. Unele acte de violență se explică de asemenea prin comportamentele patologice ale agresorilor, prin bolile psihomentale și socioafective, prin caracteropatii structurale. S-a observat că, prin actele de violență și agresivitate se defulează suferințele copilăriei și adolescenței, eșecurile școlare sau profesionale, lipsa de preocupare, eșecurile sentimental-erotice. Mobilurile comiterii actelor de agresivitate și violență au un spectru larg de reprezentare: deprinderile, obișnuința, imitarea, nevoia de performanță, protestul, disperarea din cauza sărăciei, frica, ura, gelozia, automatismul patologic. Familia poate fi pentru unii din semenii noștri un infern din cauza conflictelor soluționate prin acte de agresivitate și violență. În aceste cazuri, ea generează și întreține stări de insecuritate și anxietate.

Ne așteptăm ca ipotezele studiului nostru să fie confirmate. Un model parental disfuncțional poate influența defavorabil dezvoltarea ulterioară a individului, la fel cum este justificat și faptul că există diferențe între deținuții care au comis infracțiuni cu agresivitate și cei care au comis infracțiuni fără agresivitate în ceea ce privește memoria modelelor de educare parentale percepute.

Important de precizat este faptul că un anumit model parental nu reprezintă singurul factor care poate sta la baza predispoziției pentru un comportament infracțional.

Din perspectiva cauzalitătii multiple, comportamentul delincvent apare la intersecția mai multor factori, unul dintre aceștia fiind reprezentat de frustrație. Un nivel scăzut al toleranței la frustrare face ca formularea și atingerea unor obiective acționale să se facă prin apelul la mijloace ilegale. Violența conduitelor agresive este direct proporțională cu intensitatea motivației frustrante. Astfel, persoanele al căror model de educare a fost preponderent de tip rejectiv din partea unui părinte sau a amândurora, agresivitatea este în cele mai multe cazuri orientată extrapunitiv. Aceștia accentuează existența obstacolului frustrant, neagă în mod agresiv faptul de a fi răspunzători de ceva care le este reproșat, învinovățesc sau își îndreaptă ostilitatea către persoane sau lucruri din împrejurimi.

Aceiași orientare se constată și la analiza separată a ambelor categorii de fapte. Subiecții care s-au dezvoltat într-un mediu bazat pe rejecție sunt mai puțin dispuși să evite agresiunea orientând-o cu precădere spre exterior indiferent dacă au comis fapte cu violență sau fără violență, sunt persoane la care violența este cauzată de frustrări, abuzuri, agresiuni, sau este văzută ca fiind singurul mod de a-și atinge scopurile. Indivizii care s-au dezvoltat într-un mediu favorabil din punct de vedere afectiv evită agresiunea, se adaptează mai ușor la situație, speră că timpul sau împrejurările favorabile ar putea rezolva problema, reduc obstacolul din situația frustrantă până aproape de negarea lui.

Se observă că un model parental bazat pe afecțiune, stimulare, căldură emoțională orientează subiectul spre evitarea agresiunii și glosarea frustrației.

Ajungând la aceste concluzii ne punem întrebarea firească, ce am putea face pentru aceste persoane care ajung în penitenciar, ca serviciu de educație și asistență psihosocială. Se știe că penitenciarul este o instituție totalitară unde comportamentul celor care ajung aici devine un comportament controlat tocmai pentru a se adapta noului mediu în care sunt obligați să stea o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp. Acest fapt constituie un impediment în munca noastră cu persoanele private de libertate. Dar cunoscându-le istoria persoanlă , caracteristicile psihologice, putem acționa în vederea reeducării și resocializării lor.

BIBLIOGRAFIE

Antoniu,G. (1991). Prevenirea infracțiunilor în dezbaterea Națiunilor Unite în studii de drept române.București: Editura Academiei Române nr. 1-2/1991, pag. 91

Boroi,A. (1991). Aspecte teoretice și practice privind infracțiunile de omor și loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte. București: Editura Ministerului de Interne, pag.63

Emilian,S. , Bălan,A. , Pripp,C. (2004). Universul canceral.Editura Oscar Print

Florian,G. (1996). Psihologie Penitenciară.Editura Oscar Print

Mărgineanu,H. (1973). Condiția umană. București : Editura Științifică, pag. 14

Mitrofan,I. (1991). Familia de la A la Z. București: Editura Științifică

Nistoreanu,Gh. (1991). Prevenirea infracțiunilor prin măsuri de siguranță. București: Editura Ministerului de Interne, pag.63

Păun,C. (1993). Crimă organizată sau organizarea crimei în Analele Academiei de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”.București, pag. 63

Pinatel,J. (1963). Traite de droit penal et de criminologie,Tome III, Criminologie. Paris; Stănoiu,R.M. (1989). Introducere in criminologie. București : Editura Academiei, pag. 143

Roșca,A. (1975). Psihologie generală. București: Editura Didactică și Pedagogică, pag. 504-505

Dr. Stan,V.O. (2002). Atașamentul și sistemele comunitare în sănătatea mentală. Timișoara: Editura Eurobit

Stănoiu,R.M. (1981). Metode și tehnici de cercetare in criminologie. București: Editura Academiei, pag. 75-85.