Influenta Opiniei Publice Prin Comunicare Persuasiva
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE, FILOZOFIE ȘI
RELAȚII PUBLICE
SPECIALIZAREA: COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE
LUCRARE DE LICENȚĂ
Coordonator științific:
Lect. univ. dr. IOANA VID
Studentă:
TĂTAR ANDREEA-VERONICA
Timișoara
2016
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMIȘOARA
FACULTATEA DE ȘTIINȚE POLITICE, FILOZOFIE ȘI
RELAȚII PUBLICE
SPECIALIZAREA: COMUNICARE ȘI RELAȚII PUBLICE
LUCRARE DE LICENȚĂ
INFLUENȚA OPINIEI PUBLICE PRIN COMUNICAREA PERSUASIVĂ
Coordonator științific:
Lect. univ. dr. IOANA VID
Studentă:
TĂTAR ANDREEA-VERONICA
Timișoara
2016
CUPRINS
ARGUMENT 4
CAPITOLUL I. OPINIA PUBLICĂ 6
1.1. Comunicarea în spațiul public 6
1.2. Delimitări conceptuale 11
1.3. Caracteristicile și dimensiunile opiniei publice 15
1.4. Opinia publică în societățile democratice 17
1.5. Instrumente de măsurare ale opiniei publice 19
CAPITOLUL II. COMUNICAREA PERSUASIVĂ 21
2.1. Principalele forme ale influenței psihosociale 21
2.2. Comunicarea persuasivă ca proces de influență 24
2.3. Modele și principii ale cercetării comunicării persuasive 27
2.4. Factorii și procesele implicate în studierea persuasiunii 34
CAPITOLUL III. INFLUENȚAREA OPINIEI PUBLICE PRIN COMUNICARE PERSUASIVĂ 37
3.1. Prin intermediul televiziunii 38
3.2. Prin intermediul mass-media 41
3.3. Prin intermediul sondajelor prezentate de media 43
CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ
DEZASTRUL DE LA COLECTIV 45
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE 60
ARGUMENT
Consider că lucrare de licență având ca temă „Influența opiniei publice prin comunicarea persuasivă” este mai actuală ca oricând în societatea românească. Datorită exploziei mass-media din țara noastră în ultimii ani, se impune în mod deosebit problema validității și fidelității surselor comunicaționale care au un rol major în orientarea și cristalizarea opiniei publice din România. „Difuzarea faptelor și opiniilor reprezintă în zilele noastre o veritabilă instituție”, iar „mijloacele de informare în masă sunt acuzate de a fi înecat publicul sub un val de informații și comentarii care îl împiedică să păstreze o distanță adecvată”.
Este foarte important de observat și de studiat procesul comunicării de masă din perspectiva factorului sursă ca element al influenței comunicaționale deoarece în prezent se poate vorbii de un număr impresionant de surse de comunicare, mai mult sau mai puțin credibile cu care oamenii intră în contact zi de zi. De aceea, am apreciat ca fiind necesară o încercare de analiză a modului în care opinia publică este influențată și în ce măsură se realizează acest lucru modificând credibilitatea sursei prin cele două atribute esențiale ale acesteia și anume onestitatea și competența.
Cercetările psihosociologice au arătat că o sursă considerată credibilă comparativ cu o sursă apreciată mai puțin credibilă are o influență mai mare asupra auditoriului și tocmai din aceste considerente se impune o disociere a caracteristicilor credibilității unei surse pentru a se vedea care dintre acestea exercită într-adevăr o mai mare influență în cadrul comunicării. În demersul propus am pornit de la prezentarea spațiului public și a comunicării în care se formează și se manifestă opinia publică, precum și de la delimitarea acesteia de conceptele de „public” și „mulțime”. În ceea ce privește această problemă, apreciez că trebuie realizată o diferențiere clară, în special, datorită faptului că în societatea actuală avem de-a face cu o multitudine de publicuri și nu cu un singur public. În cele ce urmează am abordat conceptul de „opiniei publică” din punct de vedere al istoriei termenului, al definițiilor pe care le-a cunoscut de-a lungul vremii și până în zilele noastre, al dimensiunilor pe care le presupune, și, nu în ultimul rând, al relației și al rolului pe care aceasta îl are în cadrul democrației.
După înțelegerea fenomenului și a dimensiunilor pe care le presupune opinia publică, este important a se vedea cum se formează aceasta și factorii majori care contribuie la formarea și la influențarea opiniei publice. Un aspect esențial în acest sens, îl constituie relația și influența pe care o exercită mass-media și, asupra formării și cristalizarii opiniei publice. De aceea voi aprofunda o serie de teorii care postulează relația de interacțiune și interdependență dintre cele două entități: mass media și opinia publică.
Instrumentele de măsurare ale opiniei publice se dovedesc și acestea esențiale întrucât fără ele nu se pot observa modificările și influențele care s-au produs asupra opiniei publice la un anumit moment bine definit, cu atât mai mult cu cât acestea reprezintă o formă de democrație. După înțelegerea acestor lucruri, se cere o abordare și o analiză a fenomenelor de persuasiune, propagandă și manipulare pentru a se vedea mecanismele prin care acestea reușesc să influențeze procesul de formare al opiniei publice.
Am realizat o diferență a celor trei procese de influență socială, precum și o expunere a mecanismelor pe care le presupune fiecare fenomen în parte.
Mă voi opri, în special, asupra persuasiunii și a metodelor și tehnicilor prin care aceasta reușește să aibă influență asupra formării opiniei publice în Dezastrul de la Colectiv. Abordarea s-a concentrat pe modelele de comunicare ale persuasiunii și pe procesele de realizare a acestuia.
CAPITOLUL I.
OPINIA PUBLICĂ
1.1. Comunicarea în spațiul public
Pentru a putea vorbii de spațiul public, de procesele și de fenomenele ce au loc aici trebuie să ne oprim asupra lucrării lui Jurgen Habermas „Sfera publică și transformarea ei structurală”, înțelegând prin spațiu public: „procesul în cursul căruia publicul, constituit din indivizi care își folosesc rațiunea, își apropriază sfera publică aflată sub controlul autorității și o transferă într-o sferă în care critica se exercită împotiva puterii statului”. Spațiul public în care se întâlnesc astăzi mai multe tipuri și forme de publicuri nu trebuie înțeles ca un spațiu formal căruia aparțin acestea, ci ca entități adunate laolaltă în calitatea lor de cititori, ascultători, receptori la o anumită problemă care este de interes public. Spațiul public este cel în interiorul căruia se formează și se dezvoltă în mod democratic opinia publică și curentele de opinie care caracterizează o societate.
Odată cu dezvoltarea și expansiunea mijloacelor comunicării de masă și, în special, a mass-mediei spațiul public pătrunde în sfera privată a individului și a grupului primar din care acesta face parte, lucru posibil, în primul rând, datorită comunicării la distanță. Astfel, se poate vorbi de o transformare a spațiului public și de o juxtapunere a acestuia peste spațiul privat care la rândul său se divide în mai multe părți.
Isabelle Pailliart arată că spațiul public nu poate fi rezumat la un singur loc, ci desemnează o serie de locuri fizice în care se formează și se manifestă opinia publică, acesta fiind o sferă fără o localizare precisă în interiorul căruia se identifică o multitudine variată de publicuri. Se poate afirma că spațiul public este cel ce perpetuează și facilitează dezbaterea și schimbul de opinii la care participă toate categoriile sociale, însă, datorită inegalității accesului la mijloacele de comunicare, care conform lui Isabelle Pailliart diferențiază, pe de o parte, „o minoritate a conducătorilor și mediatorilor supra-echipați și o majoritate a exclușilor care se mulțumește cu mijloacele generaliste de masă” (I. Pailliart, 1995/2002, 172) conduce la o fragmentare a publicului. Tocmai de aceea consider a fi necesară o analiză asupra credibilității surselor de comunicare cu care individul intră în contact prin mijloacele comunicării de masă și care contribuie în mod decisiv la conturarea opiniei acestuia despre un anumit fapt ori fenomen de interes public.
Serge Moscovici remarcă faptul că în prezent datorită comunicării de masă și a mijloacelor prin care aceasta se realizează nu se mai poate vorbi de mulțimi adunate într-un anumit loc și timp, ci de mulțimi diferențiate care dau naștere unei varietăți de publicuri. Asfel indivizii nu mai trebuie să se întâlnească pentru a dezbate o anumită problemă, prin intermediul mass-mediei participă împreună la o serie de evenimente. Gabriel Tarde consideră de asemenea că psihologia mulțimii tinde să fie înlocuită de psihologia publicului a cărei forță este în creștere și caracterizează societatea actuală.
În „Epoca Maselor”, Serge Moscovici consideră că individul atât ca membru al mulțimii, cât și al unui anumit public este deschis sugestiei, însă, în primul caz, acest lucru se realizează prin contact fizic, prin apropierea corpurilor, prin autoritatea privirii, iar în cel de-al doilea pe baza comunicării sentimentelor și ideilor. Astfel în cadrul mulțimii predomină o contagiune de tip senzorial, iar în cel al publicurilor o contagiune de tip intelectual conform autorului.
Noutatea adusă de fragmentarea spațiului public, în societatea actuală într-o multitudine de publicuri este realizată într-o proporție considerabilă de mijloacele comunicării de masă care exercită influență la distanță, eliminând totodată limitele spațiale însă oamenii sunt sugestionați pentru că fiecare împărtășește cu ceilalți în același moment aceeași experiență. Atât în cazul mulțimii, cât și în cel al publicului există un lider datorită căruia oamenii aderă la o idee urmărind realizarea aceluiași scop.
În opinia lui Gustave Le Bon mulțimile apar ca fiind incapabile de a avea opinii asupra unui anumit lucru, ele reacționând doar la ceea ce le este sugerat. Spre deosebire de public mulțimea reprezintă o aglomerare de indivizi ale căror idei și sentimente sunt strict direcționate, predominând inconștientul și lipsa personalității, având loc o diminuare a inteligenței și o transformare completă a sentimentelor. În cadrul publicului care se caracterizează printr-un număr mult mai mare de indivizi decât mulțimea legătura acestora este realizată prin intermediul mijloacelor comunicării de masă care conduc la o masificare realizată la distanță prin și de către mass-media. Mulțimile presupun o prezență simultană a indivizilor în același loc formându-se astfel ceea ce Gustave Le Bon numește un „suflet colectiv”. În privința trăsăturilor esențiale ale mulțimii se mai identifică procesul de contagiune mentală prin care primează interesul colectiv față de cel personal, apariția sentimentului de anonimat al individului, a lipsei responsabilității, absența spiritului critic și nu în ultimul rând fenomenul deindividualizării. În situația de public individul conștientizează similitudinea judecăților sale cu cele ale semenilor însă nu preia necritic tot ce îi este prezentat ci dă dovadă de o anumită responsabilitate chiar dacă rămâne în anonimat.
În opinia lui Serge Moscovici noutatea adusă de apariția și propagarea mijloacelor de comunicare în masă constă în faptul că publicul preia locul și rolul mulțimii realizându-se „un soi de hipnoză la scară mare” asupra individului care se găsește în permanență într-un anumit tip de public sau de mulțime.
O distincție relevantă din punct de vedere sociologic, dar și al caracterizării spațiului public ca loc de formare al opiniei publice între cei doi termenii „public” și „masă” este realizată de C. Wright Mills în „The Power of Elite”, și preluată de Jurgen Habermas în „Sfera publică și transformarea ei structurală” (1962/2005). Autorul consideră că în timp ce în cadrul unui public numărul celor care propagă opinii este cel puțin egal cu al celor care le receptează, nu același lucru se întâmplă și în cadrul unei mase unde cei care exprimă opinii sunt mult mai puțin numeroși decât cei care le primesc. Acest fenomen se datorează faptului că în cadrul unei „mase” de indivizi se identifică mai multe tipuri de public care sunt supuse fiecare influenței din partea mass-mediei. A doua diferențiere între cele două entități se referă la modalitățile de comunicare care, în cazul publicului se realizează cu maximă de eficiență, primindu-se un feedback imediat în privința oricărei opinii care se exprimă în public, spre deosebire de „masă” unde comunicarea este dificil de realizat. De asemenea, în ceea ce privește autonomia exprimării publice a opiniilor, publicul beneficiază de aceasta spre dosebire de masă care este subordonată puterii instituțiilor.
Spațiul public, ca loc de formare și propagare al opiniei publice, în societățile liberal-democratice apare conform lui Isabelle Pailliart, sub forma succesiunii a patru modele de comunicare dezvoltate în momente distincte. Astfel, odată cu apariția presei de opinie, care reprezintă totodată și primul model de comunicare, se conturează în jurul acesteia un spațiu public, care se caracterizează printr-o punte de legătură între cititori și ziare acordând posibilitatea publicării opiniilor burghezilor în paginile cotidianelor. Această legătură, ducele de o parte, la realizarea unui schimb de opinii între cititori și ziariști, iar pe de altă parte, la constituirea unui „spațiu al medierii între stat și spațiul vieții private”. În secolul al XIX-lea se distinge cel de-al doilea model de comunicare care a dus la consolidarea și definitivarea formării spațiului public și anume cel al inițerii presei comerciale care se dezvoltă în paralel cu cel al presei de opinie. Acest model se diferențiază de precedentul prin faptul că înlocuiește spațiul medierii și al schimbului de opinii dintre cititori și ziare cu un spațiu bazat strict pe raporturi comerciale care dă naștere în cele din urmă la o „presă de masă, organizată pe o bază industrială și orientată asupra profitului, asistă rapid la pierderea autonomiei redacțiilor în raport cu editorii”. Din acest moment se poate discuta de o distanțare în general, între presă și cititori, acest fapt, conducând la formarea și conturarea celui de-al treilea și al patrulea model al dezvoltării spațiului public, cel al comunicării de masă o dată cu apariția și multiplicarea la mijlocul secolului al XX-lea a canalelor de televiziune și a mass-mediei în general. Acest ultim stadiu, cel al comunicării de masă prin intermediul mediei audiovizuale, de închegare a spațiului public coexistă alături de presa comercială și de cea de opinie deși acestea din urmă pierd supremația ca mijloace de informare a publicului în detrimentul celei dintâi. Astfel, o dată cu trecerea de la un model de comunicare la altul, spațiul public cunoaște o mai mare perpetuare, lărgire și fragmentare atât din perspectiva interacțiunii dintre mijloacele de comunicare în masă și public, cât și din aceea a diferitelor categorii de publicuri.
Isabelle Pailliart constată că „instaurarea fiecărui nou model semnifică o lărgire semnificativă a publicurilor vizate, chiar dacă acest lucru este însoțit practic de o îndepărtare a participării pe scena publică”. Se identifică din perspectiva socială și politică trei sensuri diferite prin care spațiul public este caracterizat în literatura de specialitate. Într-o primă accepțiune, aceea a „Școlii de la Chicago”, spațiul public apare ca „un mediu de simplă observabilitate reciprocă” în care „semnele și indiciile sunt puse la dispoziția ocupanților pentru a descifra stările lor interne și pentru a face reciproce atribuțiile lor”. Al doliea sens se referă la comunicarea și socializarea ca atribute definitorii pentru spațiul public, iar cel de-al treilea sens se referă la acesta din punct de vedere politic ca „anamblul scenelor, mai mult sau mai puțin instituționalizate, unde este expus, justificat și hotărât un ansamblu de acțiuni organizate și orientate politic”.
Termenul de „public” provine din latinescul publicus prin acesta înțelegându-se „ansamblu de persoane diseminate în spațiu, care sunt însă atente și reacționează la un stimul, care, în general, provine de la mass media: presă, radio, tv”. O altă definiție a publicului este cea propusă de G.Gurvitch care apreciază că „publicul se caracterizează prin atitudini și opinii comune și prin relativa continuitate a ideilor și valorilor sociale”.. În opinia lui Ștefan Buzărnescu publicul ca „realitate sociologică” s-a format prin intermediul conversație și al informării colective însă ceea ce îl deosebește pe acesta de mulțime, nu este numărul indivizilor ci calitatea relației dintre aceștia și spațiul social global: particularizarea unei „regiuni ontologice” prin obiectivarea unor interese relativ constante”.
În funcție de perioada și de perspectiva pe care a cunocut-o teoretizarea conceptului de „public”, o serie de autori au propus diferite definiții și conceptualizări ale acestuia. Astfel Septimiu Chelcea prezintă următoarele perspective: pe de o parte din cea a psihologiei colective reprezentată de Robert E. Park membru marcant al Școlii de la Chicago, și de Herbert Blumer publicul se caracterizează printr-o ,,voință generală” și prin „abilitatea de a gândi și de a intra în rezonanță cu alții”, pentru cel dintâi, iar pentru cel din urmă „publicul este o categorie de grup amorf, a cărui mărime și ai cărui membri variază în funcție de problemă; în loc de a avea activități prescrise, publicul este angajat într-un efort de a ajunge la o acțiune și, de aceea, este obligat să-și creeze acțiuni proprii”. Din punctul de vedere propus de Herbert Blumer se poate înțelege de ce s-a renunțat în zilele noastre la singularul termenului de „public”, în locul său încetățenindu-se și folosindu-se mult mai des și mai corect pluralul de „publicuri” deoarece datorită creșterii concurenței surselor de comunicare și a diversității acestora s-au conturat „oferte de mesaje specializate” specifice pentru, categorii distincte de publicuri.
Pe de altă parte, apare perspectiva individuală a publicului teoretizată de C. Wright Mills, Floyd H. Allport și Vincent Price care consideră, de asemenea, că o problemă dezbătută de un număr de oameni dă naștere unui public al acelei probleme pe marginea căreia se discută. Vincent Price realizează și acesta o clasificare între „electorat” ca reprezentant al opiniei publice diferențiat de marea masă a publicului determinând astfel încă două categorii de public și anume: „publicul interesat” și „publicul activ”. În ceea ce privește tipurile de public care se pot întâlni se deosebesc o serie de clasificări realizate atât de autori străini cât și de autori români. Astfel după tipologia identificată în literatura de specialitate de Ștefan Buzărnescu în „Sociologia opiniei publice” acesta distinge următoarele tipuri de public: public de masă, publicuri dispersate, publicuri concentrate, publicuri omogene, publicuri eterogene, publicuri locale, public participant, public receptor, public mondial. Tot în această lucrare autorul distinge între publicul general, publicul particular și publicul special, precum și publicuri organizate și neorganizate, publicuri instituționalizate și publicuri neinstituționalizate din perspectiva gradului de instituționalizare și publicuri de acțiune, publicuri pasive și publicuri apreciative din punct de vedere al participării indivizilor care compun un tip sau altul de public.
Septimiu Chelcea semnalează de asemenea distincția operată de Har-wood L. Childs între „publicuri organizate și neorganizate, primare și secundare, numeroase și puțin numeroase, puternice și lipsite de putere, chibzuite și nesăbuite, importante și neimportante”.
Semnificativă fiind și tipologia publicurilor realizată de Alin Gavreliuc: „după criteriul exprimării sociale se distinge publicul latent și publicul manifest, după compoziția mesajului indus se deosebește publicul predominant omogen și publicul predominant eterogen, din perspectiva activismului publicul poate fi participativ sau mineral, după gradul de convergență organizațională se identifică public instituționalizat și public de masă, după gradul de structurare publicul este concentrat sau dispersat și după gradul de difuziune publicul este local, regional, național, continental, mondial”.
Pluralismul publicurilor și a tipologiilor pe care acestea le presupun indică faptul că nu se mai poate vorbii în termenii lui Gustave Le Bon de o „eră a mulțimilor” ci de una a publicurilor care tind să devină din ce în ce mai diferite și mai distanțate atât din punct de vedere al conținutului cât și al receptivității față de multitudinea de mesaje cu care vin în permanență în contact prin intermediul mijloacelor comunicării de masă dar prin cel al mass mediei în special. Acest lucru arată faptul că fiecare individ poate face parte la un moment dat nu doar dintr-un singur public, ci dintr-o multitudine de publicuri în același timp, astfel încât mesajele pe care aceștia le primesc din variate surse trebuie să ia în considerare caracteristicile publicului căruia acestea îi sunt adresate. De aceea, în lipsa unor surse de comunicare constante și credibile, nu este posibilă existenta publicurilor care se pot constitui și la distantă nepresupunând apropiere fizică cum este în cazul mulțimilor. Datorită creșterii și specializării din ce în ce mai mari a tipurilor de surse comunicaționale se pune problema credibilității acestora și mai mult a influenței pe care atributele esențiale ale unei surse apreciată credibilă, competența și onestitatea, o au în timpul socializării și afirmării individului.
1.2. Delimitări conceptuale
Modalităților în care conceptul de „opinie publică” și teoriile care fac referire la aceasta au fost înțelese și s-au dezvoltat după un secol de cercetare științifică. Etimologic termenul de „opinie publică” provine din latinescul „opinio” care derivă de la verbul „opinari”(a exprima, a formula o părere, o opinie), în limba română acesta fiind preluat din engleză (public opinion). În dicționarul latin-român sensul precizat al substantivului opinio, onis, s.f. este cel de părere, presupunere, credință. De-a lungul timpului începând cu Grecia antică și până în secolul al XX-lea când se poate vorbii de cunoașterea ștințifică a opiniei publice, aceasta cunoaște o multitudine de sensuri, fiind folosită în caracterizarea unor dimensiuni și stări diferite. Astfel cu privire la conceptul de opinie publică, Jurgen Habermas, trasează câteva direcții pe care aceasta le-a dobândit la o serie de autori care și-au îndreptat atenția în această parte. Până să se poată vorbii de expresia „opinie publică” și de dimensiunile care o caracterizează, fiecare termen al acesteia luat pe rând a cunoscut o varietate de sensuri. Termenul de „opinie” a desemnat „o judecată incertă, nedemonstrată până la capăt”, pentru ca apoi să fie echivalat cu reputația și considerația, cu modalitatea în care individul este perceput în mintea celorlalți ajungând în cele din urmă la sensul cunoscut astăzi de părere colectivă.
În privința celui de-al doilea termen cel de „public” se face o diferență între sensul juridic care accentuează ideea de deschis, accesibil tuturor indivizilor care privește pe toată lumea și sensul de privat, personal specific unei singure persoane. Plecând de aici Jurgen Habermas prezintă evoluția și înțelesurile multiple prin care opinia publică a fost înțeleasă și tratată: de la „doxa” lui Platon, la „Law of opinion” formulată de filosoful John Locke cu înțelesul de „conscience”, la „opinion publique” a lui Rousseau, la „public spirit” identificat în 1793, de Friedrich Georg Foster, cel care a răspândit expresia „offentliche Meinung în Vestul Germaniei, ca sinonim pentru „public opinion” și până la sensul de acum ca proces psihosociologic de exprimare a atitudinilor și raționamentelor unui număr semnificativ de persoane cu privire la o problemă de ordin social.
Utilizarea expresiei de „opinie publică”, nu depinde doar de perioada și de autorii care s-au orientat în scrierile lor către aceasta, ci și de contextul socio-cultural. Astfel în timp ce în Anglia până să se ajungă la încetățenirea termenului de „public opinion” s-a folosit cel de „public spirit” cu semnificația de ținută morală a individului, în Franța se identifică „opinion publique” desemnată ca părere a poporului în legătură cu ordinea socială.
Septimiu Chelcea prezintă într-o modalitate elocventă o cronologie precum și istoricul cunoscut de conceptul și fenomenul pe care-l reprezintă opinia publică. Astfel, în „Republica”, dacă Platon consideră faptul că, opinia este opusă cunoașterii autentice, Aristotel arată că opinia publicului este superioară opiniei unui singur individ, iar pentru a se putea guverna este nevoie ca aceasta să cunoască și să ia în considerare opiniile și dorințele tuturor cetățeniilor. Poetul grec Hesiod în „Munci și zile” concepea opinia publică ca un tribunal, lucru împărtășit de asemenea, și de Jean-Jacques Rousseau considerat de mulți ca fiind primul care s-a referit și a folosit în mod repetat termenul de „opinie publică” într-o scrisoare din 2 mai 1744, care înțelegea prin acesta un „tribunal de a cărei dezaprobare trebuie să te ferești”.
Opinia publică până în momentul în care începe să fie studiată în mod ștințific la începutul secolului XX este reprezentată la o serie de filosofi și sciitorii printr-o suită de metafore: la Blaisse Pascal „regina lumii”, la Thomas Carlyle „mincinoasa lumii”, la Lucius Annaeus Seneca „vocea divinității”, iar la Pierre Charon „vocea dobitoacelor”. Aceste expresii metaforice prin care este caracterizată opinia publică arată faptul că perioada istorică și contextul spațio-cultural este cel care a influențat în mod covârșitor sensurile și varietatea de concepții pe care aceasta a cunoscut-o până în zilele noastre. Fiecare accepțiune pe care termenul de opinie publică a cunoscut-o a depins de evenimentele și de specificitatea epocii în care s-a făcut referire la aceasta cât și de formația și perspectiva filosofică, istorică, politică, economică, sociologică, psihologică, pe care au avut-o cei care au teoretizat acest fenomen. Niccolo Machiavelli, istoric și om politic florentin, fiind considerat primul care folosește într-o accepțiune modernă termenul de opinie publică, invocă puterea pe care poporul o are prin intermediul acesteia asupra guvernării precum și faptul că puterea politică nu se poate manifesta în afara cunoașterii și înțelegerii opiniei publice.Un aport important la teoretizarea opiniei publice îi revine de asemenea filosofului și inițiatorului liberalismului englez John Locke care enunță pe lângă legea divină, legea civilă și legea opiniei sau a reputației, aceasta din urmă referindu-se la modul de a se comporta al cetățenilor, fiind un principiu pe care aceștia trebuie să-l respecte și de care trebuie să țină cont altfel vor suferii sancțiuni din partea societății. Dintre cei care au tratat fenomenul opiniei publice din perspectivă politică se remarcă ca filosofi și oameni politici David Hume și James Madison care apreciază că o guvernare nu se poate realiza decât în accord și sub influența și atenția opiniei publice care se dovedește vitală pentru funcționarea acesteia. Perspectiva inaugurată de David Hume asupra opiniei în general mută accentul de la influența pe care aceasta o exercită asupra individului la influența pe care opinia o impune asupra celor ce guvernează, viziune complet diferită de cea a lui John Locke care considera faptul că individul este cel supus presiunii legii opiniei sau a reputației. Principiul după care David Hume pornește în caracterizarea opiniei publice pleacă de la paradigma conform căreia opinia indivizilor este cea pe care trebuie să se bazeze în totalitate o guvernare reală. La fel ca John Locke, Jean-Jacques Rousseau apreciază rolul important pe care opinia publică îl are în cadrul unei guvernări democratice enumerând și acesta trei legi: legea publică, legea penală, și legea civilă dar esențială este a patra și anume legea opiniei publice. Acesta, prin modul în care se referă în operele sale la conceptul de opinie publică se încadrează de asemenea alături de Machiavelli, Locke și Hume în sfera celor care echivalează opinia cu reputația, tradiția și moravurile care în concepția sa stau la baza formării opiniei publice a unui popor. De-a lungul perioadei în care termenul de opinie publică a fost utilizat și teoretizat până la înțelesul pe care îl are acum, acesta a cunoscut pe lângă elogieri și numeroase critici din partea socilogilor, psihologilor și a filosofilor. Astfel Jean-Paul Marat în „Lanțurile sclaviei” consideră că opinia se bazează pe ignoranță și ignoranța favorizează la extrem despotismul”, iar Pierre Charon compară opinia cetățenilor cu opinia proștilor.
Secolul al XX-lea marchează o profundă modificare a sensului prin care opinia publică a fost caracterizată și teoretizată trecându-se astfel, de la concepțiile lui Socrate pentru care aceasta se plasa între cunoaștere și necunoaștere, de la David Hume și James Madison unde apărea ca influență asupra guvernării sau la John Locke ca lege a reputației la ceea ce reprezintă probleme de importanță națională, exprimate liber și public de cei care au puterea de a influența hotărârile celor ce conduc. Sociologul american Edward Ross este cel care introduce un nou concept, cel de „control social” pentru a definii opinia publică, acesta reprezentând ceea ce înainte John Locke înțelegea prin termenul de reputație. „Controlul social” presupune de asemenea la fel ca reputația anumite sancțiuni, materializându-se în special în respectarea convențiilor sociale care au o influență destul de mare asupra indivizilor din orice societate.
Septimiu Chelcea remarcă, alături de o serie de alți autori, faptul că un rol decisiv în afirmarea și cercetarea opiniei publice se datorează, în special, anumitor evenimente: inventarea tiparului cu litere mobile de către Johann Gutenberg în jurul anului 1440, reforma protestantă din secolul al XVI-lea, traducerea în limba germană a Bibliei, precum și difuzarea acesteia în rândul tuturor claselor sociale și nu în ultimul rând apariția și difuzarea presei de larg consum care informa oamenii asupra evenimentelor importante care se desfășurau în lume.
În privința definițiilor pe care opinia publică le-a cunoscut, Harwood L. Childs a identificat și a cuantificat în studiile efectuate pe această temă circa 50 de tipologii referitoare la aceasta. Însuși Harwood L. Childs consideră că „opinia publică este orice grup de opinii individuale” care însă nu se suprapun ci relaționează unele cu altele.
Edward L. Bernays în lucrarea „Cristalizarea opiniei publice”, care reprezintă și primul manual universitar de relații publice, consideră că „opinia publică este termenul care definește un grup difuz, nestatornic și schimbător de judecăți individuale; opinia publică este rezultanta opiniilor individuale când consensuale, când conflictuale ale oamenilor care alcătuiesc societatea sau orice grup social”.
O altă direcție interasantă abordată de Edward L. Bernays se leagă de relația și interacțiunea opiniei publice cu factorii care contribuie la formarea și influențarea acesteia. La fel ca predecesorii săi, autorul lucrării „Cristalizarea opinie publice”, folosind două exprimări metaforice, se întreabă dacă „opinia publică este încăpățânată sau maleabilă”, identificând astfel trei perspective diferite. Pentru unii autori opinia publică nu poate fi modificată nici chiar prin intermediul presei, alți specialiști apreciază că presa și alte mijloace de informare în masă, au o influență covârșitoare în propagarea și formarea curentelor de opinie. Un al treilea gup de analiști consideră că toate mediile de difuzare în masă duc la schimbarea opiniei într-o direcție sau alta.
Astăzi, spre deosebire de perioada în care cercetează Edward L. Bernays, opinia publică se face resimțită pretutindeni influența deosebit de puternică exercitată de mass media. Un alt aspect observat de acesta ia în considerare faptul că nu doar mass media influențează individul, ci și diferitele categorii de public interacționează continuu și chiar influențeză nu de puține ori mijloacele comunicării de masă.
Deși cunoaște o multitudine de sensuri și tipologii, se poate aprecia că „opinia publică este o colecție de păreri individuale despre o problemă de interes public, aceste păreri pot influența comportamentul individual, comportamentul de grup și politica guvernamentală”.
1.3. Caracteristicile și dimensiunile opiniei publice
Fenomenul opiniei publice poate fi tratat atât la nivel individual, din punct de vedere al proceselor psihice individuale, cât și la nivel de grup din perspectiva proceselor psihice colective.
Se pot constata trei dimensiuni definitorii caracteristice formării opiniei publice: dimensiunea psihologică, dimensiunea psihosociologică și dimensiunea sociologică, fiecare din acestea cunoscând o serie de teorii specifice. În cadrul primei dimensiuni se pleacă de la nivelul individual de formare al opiniei încercându-se explicarea modului în care fiecare om își reprezintă lumea în care trăiește. Opiniile în general se datorează producerii unui anumit fenomen social, unui eveniment, unei probleme sau unei situații, în lipsa acestora neputându-se vorbii despre existența vreunei opinii și nici de formarea unui curent de opinie referitor la un fapt anume.
Formarea opiniei individuale este indisolubil legată de cogniția socială care face posibilă înțelegerea factorilor care contribuie la studiul opinie publice. Teoriile care fac referire la acest lucru sunt cele așa numite „implicite” postulând faptul că indivizii evaluează propria lor viață și a celorlalți prin prisma unor modele „implicite” și cele ale cogniției sociale și ale atribuirii.
Cea de-a doua dimensiune, cea psihosociologică, arată și explică modalitatea de trecere de la opinia individuală la opinia publică, precum și trăsăturile definitorii pe care aceasta le presupune. Septimiu Chelcea împreună cu Bernard Hennessy identifică cinci caracteristicii pe baza cărora se formează opinia publică. În primul rând pentru a se putea vorbii despre o opinie este necesar ca înainte să fi existat, sau să se fi produs, o problemă, un eveniment, un anumit fenomen, sau o anumită situație, care să afecteze și să intereseze întreaga societate sau măcar un segment al acesteia.
Trebuie înțeles și subliniat faptul că opinia publică nu poate fi privită așa cum apreciază Ferdinand Tonnies în formă „solidă”, „lichidă” și „gazoasă” ci reprezintă un fenomen care se cristalizează doar în urma apariției unei disfuncționalități în funcționarea sistemului social, sau producerii unui eveniment care angrenează și suscită interesul unor categorii cât mai mari de publicuri și care în același timp este dezbătută atât de oamenii obișnuiți cât și de canalele de informare în masă. Apoi trebuie avut în vedere faptul că nu orice problemă apărută într-o anumită societate trebuie să dea naștere unei opinii publice și mai mult decât atât aceasta nu poate apărea înainte să se fi produs ceva care să o genereze.
Pentru a se putea propaga și dezvolta o opinie publică referitoare la o anumită situație este nevoie de asemenea de un număr de persoane membre unui anumit tip de public specific situației respective, deci care să fie implicat și interesat în acea problemă și care să-și exprime opiniile cu privire la aceasta. Conform lui Septimiu Chelcea „intensitatea și structura opiniilor” sunt cele care reprezintă puterea de exprimare a opiniei publice și nu neapărat numărul de persoane care emit o opinie cu privire la acel fapt.
Cea de-a treia și ultima dimensiune, dimensiunea sociologică se dovedește importantă atât prin faptul că astăzi „sociologia opiniei publice” constituie o ramură independentă a acestei științe cât și prin perspectiva de studiu pe care opinia publică o oferă sociologiei. Pentru a înțelege mai bine importanța acestei abordări Septimiu Chelcea apreciază opinia, publică ca reprezentând un fapt social și încearcă totodată să și demonstreze acest lucru. Astfel opinia este considerată ca fiind exterioară individului ca o realitate „sui generis” dar și constrângătoare pentru acesta întrucât oamenii în general tind să țină cont de cele mai multe ori în judecățile și raționamentele lor de opinia publică care există la un moment dat în societatea respectivă.
1.4. Opinia publică în societățile democratice
Termenul de democrație provine din limba greacă și se compune din două cuvinte, „demos” care semnifică puterea poporului și „crator” care înseamnă gucernarea poporului prin popor, pentru popor și de către popor.
Încă din Grecia Antică se constată puterea pe care, cetățenii ca participanți la viața publică, adunați în agora dezbăteau prin convorbiri și consfătuiri probleme legate de război și de conducerea cetății. Opinia publică era percepută ca fiind consensul unui număr mare de oameni care prin intermediul acestuia exercită o influență aupra deciziilor care se luau asupra treburilor publice.
Dacă democrația înseamnă așa cum apreciază Abraham L. Lincoln, „guvernarea poporului, de către popor și pentru popor” aceasta înseamnă că opiniile indivizilor trebuie ascultate, cunoscute și în mare măsură respectate. Într-un regim democratic toți cetățenii trebuie să beneficieze de oportunități egale de a participa la deciziile și la activitățile politice, principiul separării puterilor în stat să prevaleze și să existe libertatea de expresie și asociere.
În „Poliarhiile” Robert A. Dahl indică condițiile necesare instituirii democrației într-un stat, realizând de altfel și o teoretizare asupra procesului de democratizare. Identificându-se ca unul din promotorii și reprezentanții perspectivei pluraliste asupra statului Dahl apreciază că modelul poliarhic se fundamentează pe existența mai multor centre de putere dintre care nici unul să nu fie în totalitate suveran, deci nici chiar poporul nu trebuie să reprezinte suveranul absolut. Apariția în 1909 în Oxford English Dictionary a termenului de „poliarhie” cu sensul de guvernare a unui stat sau a unui oraș de mai mulți, situându-se la polul opus monarhiei a fost preluat de Dahl și pus în legătură cu procesele politice prin care cetățenii au un grad ridicat de influență asupra conducătorilor societății respective.
Din perspectiva autorului lucrării „Poliarhiile” procesul democratizării trebuie înțeles ca bazându-se pe două coordonate liberalizarea pe de o parte operaționalizată prin creșterea oportunității de contestare publică a guvernării și participarea pe de altă parte percepută ca oportunitate a indivizilor de a participa activ la procesul politic dintr-un stat. Cele două elemente centrale ale „poliarhiei”, contestarea publică și participarea, pun în evidență gradul de control al cetățenilor asupra liderilor politici și demonstrează rolul foarte important pe care trebuie să-l aibă și să-l joace opiniile fiecărui individ în cadrul unei țări democratice. Democratizarea unei societăți care în cele din urmă să ajungă să se identifice ca „poliarhie” se concretizeză în viziunea lui Dahl pe parcursul parcurgerii mai multor stadii și anume: de la hegemonii și oligarhii concurențiale la cvasii-poliarhii (transformare cunoscută de lumea occidentală în secolul XIX), apoi de la cvasi-poliarhii la poliarhii adevărate (ultimile decenii ale secolului XIX până la primul război mondial), iar ultimul și poate cel mai important proces este cel al democratizării depline a poliarhiei (de la dezvoltarea statului bunăstării până la al doilea război mondial reluat la sfârțitul anilor 1960).
Septimiu Chelcea indică trei modele care caracterizează relația dintre opinia publică și sistemul politic dintr-o societate: modelul „regula majorității” care la fel ca cel al democrației clasice arată că liderii politici iau în considerare doleanțele majorității indivizilor; modelul „consistenței” care se referă la o durabilitate și consistență în timp între evoluția opiniei publice și cei ce guvernează; modelul „satisfacerii” exprimat ca rezultat al neconcordanței între deciziile politice și preferințele oamenilor.
Opinia publică ca fenomen se prezintă atât ca input al sistemului social, în sensul că exercită o influență asupra liderilor și procesului politic dintr-o țară, cât și ca feedback al regimului având un rol fundamental în evaluarea și contestarea activității guvernării.
Într-o democrație este de dorit să existe o participare politică a oamenilor nu însă redusă dor la prezența la vot ca expresie a competenței sociale ci și prin participarea la acțiuni de protest, comunitare, la campanii electorale, sesizarea organelor de stat în cazul unor probleme și nu în ultimul rând răspunderea la un sondaj preelectoral sau electoral.
Modelul „democrației clasice” apreciază că opinia publică prin preferințele sale ar trebui să aibă control asupra ordinii politice, posibil doar prin intermediul normelor democrației reprezentative. În opoziție cu acest model se prezintă modelul „democratic antreprenorial” analizat de Joseph A. Schumpeter în lucrarea „Capitalism, Socialism, and Democracy”, care consideră că cetățenii nu ar trebui să beneficieze de un control ridicat asupra problemelor și deciziilor politice dintr-o societate. Politologul american critică modelul „democrației clasice” apreciind că trebuie să existe o diviziune a muncii între oamenii de rând și liderii politici care se cere respectată, întrucât nu poate fi vorba de o suveranitate a poporului mai ales datorită faptului că cetățenii nu cunosc toți în detaliu problemele politice, putând fi astfel ușor manipulați. Soluția pe care o propune Schumpeter se îndreaptă spre elite, acestea fiind singurele care pot decide și acționa în mod adecvat și în cunoștință de cauză asupra deciziilor politice, cetățenilor de rând revenindu-le astfel un rol deosebit de redus.
În cadrul relației dintre opinie publică și democrație, sondajele de opinie dețin un rol important. Acestea pot fi considerate ca fiind instrumentele cele mai adecvate de măsurare și apreciere a opiniei publice referitoare la un fapt din societate.
1.5. Instrumente de măsurare ale opiniei publice
Sondajele de opinie publică se dovedesc necesare societăților democratice întrucât rolul principal al acestora este de a măsura la o anumită perioadă starea de spirit a populației, surprinzând opinia și climatul opiniei la un anumit moment. Datorită sondajelor oamenii se pot exprima mai des decât o dată la patru ani, acestea formându-le cetățenilor o percepție mai corectă în ceea ce privește subiectele economice, sociale și politice. Frederick C. Turner apreciază că o „guvernare bazată pe sondaje de opinie publică este o guvernare proastă, dar o guvernare care ignoră sondajele de opinie publică este foarte proastă”. Prin intermediul sondajelor populația conștientizează forța sa de influențare a deciziilor într-un anumit sens deoarece devine mai informată și mai puțin expusă tendințelor de manipulare.
Indivizii trebuie să fie conștienți că orice opinie este legitimă și exprimarea acesteia, într-un sondaj, în nici un caz nu le poate provoca prejudicii, ci din contră contribuie la formarea unei culturi civice și la cunoașterea opiniei dominante într-o perioadă anume cu privire la o problemă socială. Trebuie înțeles faptul că practica sondajelor de opinie se referă la aplicarea unei logici a democrației. Sondajele pot fi considerate ca reprezentând o formă legitimă și directă de democrație bazată pe mecanismul elecțiunii de tip majoritar. Conform studiilor de specialitate sondajele sprijină „pe fiecare să comunice ceva celorlalți sau să afle ceva despre ceilalți”.
Sunt autori care apreciază că o dată cu folosirea sondajelor, mai întâi de către Gallup în jurul anilor 1930, iar apoi pe scară largă de o serie de institute din SUA, se poate vorbii de o cunoaștere și cercetare mai temeinică și mai ștințifiică a fenomenului opiniei publice. O dată cu trecerea anilor și cu înființarea primului institut American Institute of Public Opinion în 1935 de George H. Gallup în SUA, specializat în investigarea opiniei publice are loc internaționalizarea acestei practici care în 1974 se realizează și în Europa prin apariția de Eurobarometre care se efectuează de două ori pe an în fiecare stat al Uniunii Europene.
Sondajele de opinie publică cunosc atât, virtuți cât și, o serie de critici care s-au conturat începând cu perioada de apariție a acestora și până în ziua de azi.
Astfel se pot distinge următoarele avantaje ale întrebuințării sondajelor de opinie publică: cercetează opiniile unor mase mari și eterogene de indivizi facilitând înțelegerea mentalităților, comportamentelor și opiniilor oamenilor; garantează libera și rapida circulație a informațiilor; măsoară reacția populației la unele decizii ale conducerii în cunoștință de cauză; previne manipularea cetățenilor și fraudarea alegerilor; contrabalansează influența grupurilor dominante; anulează impresiile false susținute de lideri care pretind nejustificat că reprezintă interesele publicului; pune în evidență rolul opiniei publice tăcute; consolidează și măresc rata de participare la vot. Sondajele nu sunt scutite nici de critici sau de anumite limite formulate de anumiți autori sau chiar oameni politici necunoscători ai domeniului. Se apreciază că: evaluează situații statice; se creează artificial opinii; nu se măsoară cauze și schimbări; există o anumită neîncredere a populației în comunicarea deschisă; marja de eroare este uneori mare; previziunea este dificilă de realizat. Toate aceste critici aduse sondajelor, pot fi combătute întrucât acestea, se realizează ca urmare a apariției unei probleme de ordin social, așadar nu pot fi create dinainte opinii, iar ceea ce reflectă este situația la acel moment, dar, de aceea se comandă și se execută sondaje la o perioadă anume de timp. Mai mult decât atât, se măsoară opinii și atitudinii ale indivizilor, căutându-se cauzele care le-au provocat, pentru că pe baza lor să se configureze diverse previziuni, cum este în cazul exit-polurilor.
O problemă aparte o constituie modalitățile în care sondajele de opinie publică sunt preluate și prezentate în mass media care spre deosebire de realizatorii sondajelor alocă spațiu restrâns materialelor, caută mereu informații noi și le publică în funcție de anumite preferințe sau perioade de timp. În mod contrar institutele de sondare culeg informațiile într-o perioadă mai lungă și caută ceva constant, previzibil și repetabil. De aceea trebuie să existe o conlucrare între cele două entități, iar în privința publicării sondajelor în media trebuie precizate următoarele: beneficiarul și autorul sondajului, scopul acestuia, tipul de metodă și instrumentul utilizat în culegerea datelor, ordinea și formularea exactă a întrebărilor, marja de eroare, eșantionul pe care s-a realizat cercetarea și perioada de culegere a informațiilor de pe teren.
CAPITOLUL II.
COMUNICAREA PERSUASIVĂ
Prin procesul de influență socială se înțelege „fenomenul psihosocial care constă din modificarea sistemelor cognitiv-intelectuale, orientativ-atitudinale sau comportamental-acționale, care se produc ca rezultat al interacțiunii dintre persoane, grupuri, organizații și situații sociale”.
În sens general influența presupune un anumit mod de comunicare prin intermediul căruia un actor social exercită o acțiune care determină schimbarea opiniilor, atitudinilor și comportamentelor unor alte persoane sau grupuri. Pentru a se putea discuta despre problematica influenței psihosociale este nevoie „de prezența a cel puțin două entități (indivizi sau grupuri) A și B și a unui obiect ce reclamă o reacție (opinie, evaluare, atitudine, comportament, raționament etc.)”. În momentul în care prima entitate (A) identificată ca sursă a comunicării va reușii să determine pe cea de-a doua entitate (B), ținta, să își modifice opiniile, atitudinile, comportamentele și să acționeze conform acesteia va avea loc un proces de influență psihosocială.
O serie de autori printre care Raymond Boudon, F. Bourricaud și Talcot Parsons consideră că influența socială înțeleasă ca acțiune orientată cu scopul de a determina modificări asupra altor persoane de ordin atitudinal și comportamental reprezintă o formă aparte de putere care nu apelează la constrângere ci la persuasiune, manipulare și propagandă.
2.1. Principalele forme ale influenței psihosociale
În cadrul unei relații de influență trebuie identificat un „agent de influență” și respectiv un „obiect de influență” care pot fi indivizi, grupuri sau instituții sociale. În al doilea rând se cere identificat tipul și forma de comunicare folosită, scopul, condițiile și contextul comunicării precum și felul modificărilor la care se dorește să se ajungă. Potrivit lui Dennis McQuail pentru producerea influenței, emițătorul care exercită acțiunea de schimbare are nevoie de anumite caracteristici denumite „resurse de putere”, în timp ce receptorul la rândul său trebuie să beneficieze de anumite „baze motivaționale ale puterii”.
În privința modalităților de comunicare pe care le presupune influența există două forme principale: influență interpersonală, în cadrul căreia statutul psihosocial al celor două entități implicate se situează la același nivel, de la individ la individ în mod direct și influență impersonală realizată de o sursă (organizație sau instituție socială) indirect printr-un alt emițător (mass-media) asupra unor categorii de oameni.
Din punct de vedere al intenționalității celui care inițiază comunicarea se distinge conform lui Dumitru Cristea influența intenționată (efectuată conștient), neintenționată (realizată în mod spontan), formativă (datorată socializări), de adecvare socială (rezultată în urma uniformizării celor două entități) și manipulativă (axată pe îndeplinirea scopurilor sursei). De asemenea se poate vorbii de două niveluri distincte ale influenței sociale: influență manifestă care se referă la o modificare a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor receptorului, realizată în mod public, care însă nu este de durată ci doar la suprafață și influența latentă prin intermediul căreia se produce o schimbare reală și pe o perioadă îndelungată a comportamentului țintei.
Jean-Claude Abric identifică la rândul său trei mari tipuri de influență socială: influența normativă prin care, individul își realizează activitățile prin intermediul și sub presiunea valorilor grupului său de apartenență, influența informativă ce ușurează înțelegerea anumitor situații prin folosirea informațiilor de la ceilalți și influența inovatoare datorită căreia grupurile evoluează din punct de vedere cognitiv și normativ.
În timp ce unii autori apreciază: conformarea, identificarea și internalizare ca fiind procesele principale implicate în realizarea influenței, alții consideră că: imitația, contagiunea, comparația socială, disonanța cognitivă, sugestia, persuasiune, ordinul, manipularea și influența minorităților reprezintă mecanismele psihosociale esențiale de producere a influenței.
Astfel, conformarea constă în schimbarea atitudinii sau comportamentului receptorului în urma acceptării voluntare de către acesta a poziției sursei care efectuează comunicarea. Identificarea, se referă la adoptarea de către cel influențat a unui comportament similar cu cel observat la inițiatorul comunicării, iar internalizarea presupune de asemenea apropierea poziției țintei față de cea a emițătorului. Un alt set de metode clasice folosite în exercitarea influenței sunt următoarele: imitația (copierea unui model comportamental și atitudinal relevant pentru cel influențat), contagiunea (preluarea unui model promovat de un lider și adoptarea inconștientă a acestuia), sugestia (inducerea anumitor opinii și atitudini asupra individului fără ca acesta să conștientizeze acest lucru), ordinul (realizarea influenței prin intermediul unei autorități recunoscute), comparația socială (raportarea imaginii de sine la cei din jur), disonanța cognitivă (reducerea unei tensiuni psihice interne a individului și restabilirea unui echilibru cognitiv și afectiv), presiunea normativă (manifestarea unor nevoi de integrare și afiliere la un anumit grup cu norme și reguli strict determinate) și influența minorităților (modificarea comportamentului unei majorități prin intermediul unor raporturi cu o minoritate).
În timp ce persuasiunea se referă la „procesul de schimbare a opiniilor, atitudinilor sau comportamentului unor persoane conștiente că se urmărește această schimbare prin expunerea la mesaje transmise cu acest scop”, prin propagandă se înțelege tot o acțiune de modificare a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor unor indivizi însă fără ca aceștia să conștientizeze acest lucru, urmărindu-se doar atingerea scopurilor comunicatorului mesajului respectiv. Manipularea comportamentală se deosebește la rândul său de persuasiune și propagandă deoarece propune în cadrul procesului de influență acțiuni care se află în discordanță cu scopurile receptorilor. Propaganda și manipularea reprezintă două procese de influență socială negativă întrucât urmăresc doar realizarea scopului sursei și mai mult decât atât cei influențați nu sunt conștienți de acest fapt.
Termenul de propagandă provine din latinescul propago-propagare și se identifică cu comunicarea, care urmărește să răspândească anumite idei sau cauze cu scopul, de a determina schimbarea unor atitudini și comportamente ale unor indivizi, apreciați drept ținte, conforme cu cele ale sursei care emite respectivul mesaj. Michel-Louis Rouquette consideră că „propaganda este acțiunea deliberată și sistematică de modelare a percepțiilor, de manipulare a cognițiilor și de dirijare a comportamentului în vederea obținerii unui răspuns care să satisfacă scopul propagandistului”.
Se poate constata o apropiere a caracteristicilor celor trei procese ale influenței, aceasta datorându-se faptului că toate încearcă să exercite schimbări de opinie, atitudine și comportament. Dacă în persuasiunea importantă este integrarea motivațiilor schimbării și a acțiunilor ulterioare care îi apațin în întregime receptorului în lipsa unei influențe externe, în cadrul propagandei și manipulării se mizează pe sugestibilitate, intenționându-se doar satisfacerea nevoilor propagandistului. Persuasiunea propune realizarea atât a dorințelor celui ce persuadează, cât și a celui persuadat care acceptă și interiorizează mesajul transmis.
Charles U. Larson caracterizând propaganda și tehnicile acesteia, identifică trei concepte importante care o definesc și o diferențiază de alte procese ale influenței sociale: „cauză”, „intenționat” și „răspândire”. Orice sistem de comunicare care se folosește de propagandă urmărește să imprime și să promoveze o anumită cauză în mod intenționat și să o răspândească în rândul a cât mai mulți indivizi.
Unii autori consideră că persuasiunea este mai dificil de realizat decât propaganda, însă spre deosebire de aceasta schimbările pe care le determină sunt mai puternice și durează o perioadă mai îndelungată. Chiar dacă manipularea și propaganda provoacă reacții imediate asupra celor influențați, persuasiunea imprimă modificări importante care doar prin apariția unui nou element persuasiv mai puternic pot fi schimbate din nou. De asemenea trebuie subliniat faptul că persuasiunea se bazează pe argumente raționale și nu pe coercițiune sau informare greșită și denaturată așa cum era înainte realizată propaganda. În ceea ce privește tacticile propagandei se pot constata următoarele aspecte: folosește imitația și identificarea între sursă și receptor, sugestia și recomandarea prin mărturiile unor personalități, prezentarea cu argumente solide doar al unui aspect al unei anumite problematici, crearea unei tensiuni emoționale, stereotipia, repetiția, înlocuirea numelor, urmărind în final uniformizarea opiniilor, atitudinilor și comportamentelor prin eliminarea procesului gândirii.
Din ce în ce mai multe lucrări de persuasiune și de opinie publică, postulează faptul că mijloacele de informare în masă și în special mass-media folosesc propaganda și persuasiunea în cadrul programelor și transmisiunilor pe care le realizează, nemaifăcându-se o diferență clară între informarea obiectivă și imparțială și influență. Acest fapt se datorează banalizării actualității și a înlocuirii judecății logice cu folosirea argumentelor emoționale și a sugestiei, instrumente specifice manipulării și propagandei.
2.2. Comunicarea persuasivă ca proces de influență
Premisele persuasiunii se identifică începând cu grecii antici, aceștia fiind primii care au utilizat sistematic comunicarea persuasivă prin intermediul retoricii. Retorica, reprezenta în Grecia și în Roma Antică, limbajul oral care avea scopul de a influența și modifica judecățile și comportamentele oamenilor. Aristotel apreciază retorica drept „acea facultate de a sesiza, în orice situație, mijloacele existente pentru a convinge”, și teoretizează trei factori principali prin care aceasta se caracterizează: „credibilitatea sursei” (ethos), „apelul emoțional” (pathos), „logic” (logos). Dacă se compară definițiile pe care persuasiunea le cunoaște în zilele noastre se observă apropierea dintre aceasta și retorica lui Aristotel cât și importanța celor trei termeni enumerați mai sus. Diferențele constau în faptul că, în timp ce la începutul teoretizării aspectelor persuasiunii se accentua rolul sursei care emite mesaje, acum se urmărește studierea atât a comunicatorului, cât și a mesajului transmis și a receptorului.
Persuasiunea ca proces de influență trebuie să ia în considerare o perspectivă lărgită în cadrul căreia să acorde aceeași importanță emițătorului, mesajului și receptorului. Pentru a se putea efectua persuasiunea este nevoie de o cooperare între agentul persuasiv și cel ce receptează mesajul respectiv și mai mult decât atât de o abordare și o determinare a ambelor puncte de vedere implicate în această relație de comunicare. Pentru a înțelege persuasiunea este necesar să se realizeze o distincție clară între ceea ce reprezintă factorii și procesele acesteia. O serie de autori au propus o varietate de modele explicative ale persuasiunii însă fără a diferență între factorii și procesele implicate în schimbarea opiniilor, atitudinilor și comportamentelor celor persuadați.
În privința factorilor care pot influența comunicarea persuasivă și la care se face referire în literatura de specialitate se identifică: sursa, mesajul, canalul de comunicare, mediul comunicării mesajului și receptorul. În cazul proceselor implicate în realizarea persuasiunii s-au observat următoarele elemente: expunerea la mesaje, atenția acordată mesajelor, înțelegerea mesajelor, acceptarea/neacceptarea acestora și acțiunea sau comportamentul receptorului rezultat în urma influenței.
Conform lui Jean-Noel Kapferer în studiul actual al persuasiunii se conturează trei direcții independente de analiză și anume: din perspectiva structurii mass-media, a conținutului mesajului și a efectelor comunicării. În primul caz cercetările urmăresc „cine controlează informația, cui aparțin mijloacele de difuzare, cum influențează anumite grupuri difuzarea”; în al doilea caz se încearcă stabilirea sensului simbolurilor și semnelor cuprinse în mesajele persuasive; iar ultima abordare se orientează pe observarea și măsurarea schimbărilor atitudinale și comportamentale, acest lucru realizându-se de obicei prin cercetări experimentale. Studiile asupra persuasiunii au evidențiat o serie de operații în urma cărora se poate constata dacă s-a produs sau nu o schimbare de atitudine sau de comportament a celor ce au fost persuadați. În primul rând mesajul elaborat de sursă trebuie să intre în contact cu mediul de comunicare al receptorului, să-i atragă acestuia atenția, să-l determine să reflecteze asupra aspectului transmis, să-l înțeleagă, pentru ca în cele din urmă să-l refuze sau să-l accepte și să acționeze într-un sens sau altul.
Analizând definițiile pe care diverși autori le atribuie persuasiunii, se poate constata că, deși fiecare pune accentul pe un anumit aspect al acesteia, toți se referă la un tip sau altul de schimbare rezultat în urma comunicării persuasive. Astfel la Jean-Noel Kapferer persuasiunea apare ca „procesul prin care o sursă transmite unidirecțional simboluri lingvistice sau nonlingvistice în scopul de a influența una sau mai multe persoane”. De aici se înțelege că emițătorul este cel care controlează atât sensul comunicării, cât și conținutul mesajului transmis, însă pentru a se putea vorbii de un sistem de influență este nevoie de o relație de empatie și cooperare între cele două entități participante la acest proces. Din acest punct de vedere autopersuadarea joacă un rol important pentru că de cele mai multe ori individul nu poate fi persuadat decât dacă participă și el ca subiect activ la acest demers.
Așa cum de altfel apreciază și Charles U. Larson „persuasiunea rezultă întotdeauna din eforturile combinate ale sursei și receptorului”. Larson descrie persuasiunea ca „un proces prin care opțiunile decizionale sunt intenționat limitate sau extinse prin interacțiunea mesajelor, surselor sau receptorilor și prin care atitudinile, credințele, opiniile sau comportamentele sunt modificate, printr-o restructurare cognitivă a imaginii despre lume a unei persoane sau a cadrului ei de referință”.
Norbert Silamy caracterizează persuasiunea ca fiind „acțiunea exercitată asupra cuiva în scopul de a-l determina să creadă sau să facă ceva”. Această definiție nu delimiteze într-o mare măsură comunicarea persuasivă de propagandă sau manipulare și mai degrabă evidențiază scopul general al procesului de influență socială.
Cercetând modul în care individul își modifică atitudinile și comportamentul în urma recepționării unui anumit mesaj, Jean-Noelle Kapferer sugerează, ca fiind potrivită, abordarea „prelucrării informației, adică a examinării modului în care receptorul mesajului îl supune pe acesta la un anumit număr de operații mentale, al căror rezultat este schimbarea sau nu a atitudinii”.
Prin enumerarea principalilor factori și a proceselor ce intervin în aplicarea persuasiunii nu se poate constitui un univers elaborat și coerent al acestui domeniu. În acest sens se impune o reconsiderare a achizițiilor cercetărilor ștințifice din cadrul altor discipline ca psihosociologia, sociologia, ștințele politice și marketingul care să se afle în stânsă legătură cu persuasiunea. Deși s-au postulat o serie de modele și principii ale acestui proces de influență, eforturile de investigare ar trebuii să se orienteze pe mecanismele și motivele care stau la baza schimbărilor de opinie, atitudine și comportament a subiecțiilor sociali. De aceea, toată esența persuasiunii, se rezumă la înțelegere modului în care aceștia procesează informațiile provenite din mediul lor social.
2.3. Modele și principii ale cercetării comunicării persuasive
Primul model la care se fac trimiteri în literatura de specialitate, este cel al lui Shannon și Weaver și conține patru elemente esențiale: sursa, fiind reprezentată de agentul persuasiv, mesajul transmis prin intermediul unui cod, canalul prin care respectivul mesaj este recepționat și receptorul care se identifică cu decodificatorul mesajului, adică cu persuadatul. Acest model, aparține mai degrabă teoriei informației și comunicării fiind interesat în mod special, de transmiterea și decodificarea semnelor, spre deosebire de cele din domeniul persuasiunii, care pun accentul pe modalitățile în care pacienții persuadați le utilizează în comportamentele lor. Jean-Noelle Kapferer, apreciază că acest model al Shanon și Weaver este limitat în ceea ce privește calitatea transmiterii semnalului a interpretării acestuia precum și datorită imposibilității de stabilire a unei relații între mesaje și efectele rezultate în urma comunicării.
Modelul cel mai cunoscut, la care majoritatea autorilor care au studiat persuasiunea fac referire este cel formulat de Carl Hovland și echipa sa de cercetători de la Universitatea Yale, care se înscrie într-un proiect numit „Programul pentru Probleme de Comunicare și Schimbare a Atitudinii”. În cadrul acestui program Hovland, Janis și Kelley, au realizat o serie de experimente prin care au încercat să determine o serie de modalități care să permită ridicarea moralului soldaților americani. Asfel au analizat o serie de aspecte legate de dimensiunile factorului sursă, ale mesajului și ale audienței. În urmat cercetărilor efectuate de grupul de la Yale persuasiunea a fost concepută ca un ansamblu de șase faze: expunerea la mesaj, acordarea atenției mesajului, comprehensiunea mesajului de către receptor, acceptarea sau respingerea informației respective, persistența schimbării rezultată în urma adoptării noii atitudini și comportamentul propriu-zis prin care individul acționează ca urmare a procesului de persuasiune. Jean-Noelle Kapferer consideră că, trebuie să existe o interdependență între toate cele șase operații, niciuna dintre acestea, neputându-se realiza decât dacă se parcurge tot acest sistem în mod ierarhic.
Acest model, în funcție de cei care l-au caracterizat cunoaște o serie de denumiri. Charles U. Larson îl identifică ca reprezentând teoria schimbării atitudinii „dintr-o singură lovitură”, Jean-Noelle Kapferer îl definește ca „modelul medierilor multiple”, alții îl caracterizează ca modelul comunicării sau al învățării mesajului (cine spune, ce spune și cui spune) sau ca teoria „stimul-răspuns” și teoria „învățării”. Toate aceste teoretizări se concentreză asupra aceluiași lucru, însă diferența se datorează celor două perspective din care este prezentată persuasiunea, în funcție de factorii care influențează principalele variabile ale comunicării sau de procesele care intervin pe parcursul comunicării persuasive.
Jean-Noelle Kapferer apreciază că modelul de la Yale se structurează în esență pe procesul de receptare (primele trei operații) și acceptare (următoarele trei) care împreună explică cum se realizează influența. Toate cele șase etape ale modelului depind într-o anumită măsură de variabilele comunicării, adică de calitățile sursei, ale canalului, ale conținutului mesajului și de cele ale persoanei persuadate.
Un model de asemenea cunoscut și teoretizat în literatura de specialitate este teoria „judecății sociale” fundamentată în urma studiilor realizate de Carl I. Hovland și Muzafer Sherif, care pune în evidență modul în care indivizii percep mesajul persuasiv în funcție de atitudinea pe care și-o formează. „Elementul de noutate al abordării asimilare/contrast constă în interpretarea discrepanței dintre sursă și receptor ca dezacord între atitudinea celui care comunică și latitudinea (marja) de acceptare a persoanelor care receptează mesajul”. Cei doi cercetători identifică trei regiuni posibile de poziționare a unui mesaj persuasiv: regiunea de acceptare din jurul atitudinii receptorului, regiunea de neangajare și regiunea de respingere. În momentul procesului de pesrsuasiune, persoana persuadată procesează informația primită și în funcție de propriile sale convingeri plasează mesajul persuasiv în una din cele trei regiuni. În cazul în care, respectivul mesaj este încadrat în zona de acceptare a individului, înseamnă că s-a realizat o schimbare de opinie, atitudine sau comportament.
Un alt set de modele care se ocupă de schimbarea atitudinală rezultată în urma comunicării persuasive sunt teoriile „consistenței” în cadrul cărora Robert B. Zajonc încadrează teoria „echilibrului” a lui Fritz Heider, teoria „congruenței”, elaborată de Charles E. Osgood și Percy H. Tannenbaum, teoria „disonanței cognitive”, formulată de Leon Festinger și teoria reactanței dezvoltată de Jack W. Brehm.
Teoria „echilibrului” postulată de Fritz Heider și Theodore Newcomb apreciază că, oamenii, datorită tendinței de a trăii într-o stare de echilibru, sunt consistenți în atitudinile lor atât față de cei din jur, cât și față de obiectele care-i înconjoară. Pentru realizarea acestui echilibru, indivizii trebuie să-și modifice, conform teoriei una sau alta dintre cele două tipuri de atitudini. Astfel, Fritz Heider identifică „simpatia” și „apartenența la o unitate socială” ca relații interpersonale specifice procesului de reducere a tensiunii și stabilirii echilibrului interior al persoanei respective.
Teoria disonanței cognitive inițiată de Leon Festiger se referă de asemenea la stabilirea unui echilibru în ceea ce privește relația dintre două atitudini. Atunci când un individ intră în contact cu o informație care este în contradicție cu universul său cognitiv, se generează o tensiune psihică, moment în care acesta caută să reducă starea de disonanță cognitivă fie prin eliminarea completă a elementelor disonante, fie prin întărirea celor consonanțe. În cadrul acestei teorii se disting o serie de postulate care sunt caracterizate și enumerate și de Septimiu Chelcea: starea produsă de disonanta cognitivă creează la nivel psihologic disconfort; în vederea reducerii tensiunii psihice, indivizii caută informații care să le întărească atitudinile consonante și să le îndepărteze pe cele disonante; importanta și proporția cognițiilor care se află în contradicție cu atitudinea omului generează modificări ale disonanței; după stabilirea consonanței, oamenii caută să respingă orice informație care poate produce disonanță.
Teoria „disonanței” a lui Jack W. Brehm apare ca o continuare a teoriei „disonanței cognitive”, considerând schimbarea atitudinală ca fiind rezultatul reducerii libertății de alegere a individului. În aceste condiții tensiunea psihică care apare se poate elimina prin restabilirea libertății persoanei respective, astfel încât „acțiunile interzise devin mai dezirabile, atitudinile față de obiectele ce-i sunt refuzate devin mai favorabile”.
Persuasiunea ca „proces intrapsihic secvențial de procesare a informației” este tratată de Richard Petty și John T. Cacioppo în cadrul modelului „probabilității elaborării”, din perspectiva modului în care persoana persuadată judecă și evaluează informația receptată. În acest context un rol esențial revine importanței și relevanței pe care îl are un anumit mesaj pentru receptor. În funcție de respectiva problemă, individul procesează mesajul pe ruta centrală sau pe ruta periferică. În cazul primei situații persoana se angajează activ, este motivată, este atentă la conținutul și la argumentele mesajului transmis, spre deosebire de a doua situație în care, aceasta nu se angajează activ, nu evaluează conținutul și informațiile cuprinse în mesaj, fiind orientată în special spre caracteristicile exterioare ale variabilelor comunicării și spre realizarea de inferențe.
Factorii principali ai acestui model îi reprezintă: „importanța problemei în discuție”, „nivelul de motivație în raport cu conținutul mesajului și abilitatea de procesare a mesajului”. Așadar se poate constata că oamenii procesează informația prin ruta centrală atunci când sunt interesați și direct implicați în respectiva problemă, dovedind totodată abilitatea și motivația de a înțelege și evalua sensul informației transmise. În schimb, ruta periferică presupune un individ nemotivat și neinteresat de ideea ce conține mesajul persuasiv, analizând doar aspectele legate de calitățile sursei, forma mesajului și contextul receptării acestuia. Motivațiile receptorilor în procesarea mesajelor persuasive depind de: nivelul de implicare în raport cu conținutul informației, de relevanța problemei, de interesul personal al subiectului; în timp ce abilitatea de procesare este cauzată în general de cultura și nivelul intelectual al individului.
În concordanță cu modelul lui Richard Petty și John T. Cacioppo se distinge modelul „euristic-sistematic” elaborat de Shelley Chaiken și colaboratorii săi în 1987. Conform acestuia, receptorul în momentul examinării informației persuasive adoptă fie o modalitate de gândire sistematică, fie o modalitate euristică primare procesează apoi mesajul. Abordarea sistematică corespunde rutei centrale iar, cea euristică rutei periferice. Motivele în funcție de care se alege una dintre variante sunt reprezentate de importanța informațiilor și argumentelor prezentate de către sursă, de interesele, valorile și atitudinile receptorului față de respectiva problemă și de impresia pe care subiectul intenționează să o transmită. Diferența semnificativă dintre cele două modele este dată de faptul că „ruta centrală și cea periferică sunt mutual exclusive, pe când tratamentul euristic și cel sistematic se pot completa reciproc”.
În urma analizării celor două teorii se poate constata că, dacă se urmărește ruta centrală ca proces de prelucare cognitivă, persuasiunea trebuie să se orienteze pe argumente întemeiate, raționale și atent elaborate în constituirea mesajului, iar dacă se alege ruta periferică comunicarea persuasivă trebuie concentrată pe calitățile sursei, pe forma mesajului și pe împrejurările receptării întrucât subiectul se folosește de „scurtături mentale” în evaluarea informațiilor.
Noutatea adusă de aceste modele constă în evidențierea unei a patra variabile a persuasiunii, contextul care caracterizează acest proces alături de sursă, mesaj și receptor. Astfel în concepția lui Richard Petty și D. Wegenen schema persuasiunii este formată din factorii sursă, mesaj, receptor și context care prin intermediul proceselor afective, cognitive și comportamentale determină schimbarea atitudinală.
O deosebită importanță în cadrul teoriilor destinate problematicii persuasiunii trebuie acordată schemelor mentale care intervin în procesarea informației. „Cunoașterea de sine poate îndeplinii un rol de moderator în comunicarea persuasivă”. În momentul evaluării unui mesaj persuasiv oamenii se raportează la acesta din perspectiva propriilor opinii, atitudini și comportamente, astfel încât se consideră că și raportarea la sine se realizează urmărind o rută centrală sau o rută periferică. În această privință se constată că, o stimă de sine ridicată determină o rezistență crescută față de informațiile persuasive care se poziționează în zona de respingere a țintei. Experimentele efectuate de către G. Debra Huton și Roy F. Baumeister indică faptul că prin imprimarea unei centrări pe sine crescute, subiectul supus persuasiunii va folosii ruta centrală, respingând mesajele care sunt contradictorii schemei personale, acceptându-le însă pe cele conforme propriei structuri.
Alex Mucchielli identifică la rândul său o legătură între schemele de context și comunicarea persuasivă. Astfel, acesta apreciază că, sensul unui mesaj persuasiv este dependent de contextul situațional și de modalitatea în care receptorul percepe sensul comunicării. În concepția autorului „sensul unui obiect se creează din situarea lui în context, indiferent dacă acest context este constituit din celelalte obiecte sau din situația care îi servește drept cadru de existență și de exprimare”. Teoria acestuia postulează existența unei relații între comportamentul oamenilor și sensul pe care aceștia îl atribuie acțiunii precum și rolul pe care-l joacă schemele mentale de sine, de rol, de persoană și de context în cadrul procesului de persuadare.
Robert B. Cialdini, autorul lucrării „Phihologia persuasiunii” prezintă o serie de șase principii care corespund și capitolelor acesteia: principiul reciprocității, principiul consecvenței, principiul dovezii sociale, principiul simpatiei, principiul autorității și principiul rarității. O primă regulă formulată de Robert B. Cialdini arată că în momentul în care dorești să-i ceri o favoare unei persoane trebuie să-i oferi un motiv. Situațiile experimentale au arătat că existenta unui motiv care să legitimeze acțiunea ce urmează să se realizeze crește considerabil probabilitatea de persuadare, față de situația în care acesta lipsește complet.
Un alt teoretician al acestui domeniu, Kevin Hogan identifică nouă legi ale persuasiunii care corespund însă în mare principiilor enunțate de Robert B. Cialdini. Următorul principiu sau lege în sensul atribuit de Kevin Hogan este regula reciprocității care presupune că atunci „când cineva vă dă ceva de valoare perceptibilă, reacționați imediat prin dorința de a-i da ceva în schimb”.
Robert B. Cialdini constată că această regulă caracterizează orice tip de societate fiind specifică culturii umane în general. Puterea de persuadare a principiului reciprocității este rezultatul existenței sentimentului de îndatorare care se bazează pe strategia „de a da înainte de a solicita”. Individul caută să întoarcă favoarea inițială, întrucât ca și în cazul teoriei „disonanței cognitive”, acesta resimte un sentiment neplăcut de tensiune psihică dacă va rămâne îndatorat. Strategia concesiilor reciproce precum și tehnica respingere-retragere care presupune o solicitare importantă la început deși se cunoaște dinainte că va fi respinsă pentru ca apoi să se formuleze o alta mai puțin importantă care de fapt este cea reală, se încadreză de asemenea în procesul persuasiunii.
Principiul angajamentului și al consecvenței se referă la faptul că atunci când o persoană își face cunoscută o anumită atitudine sau un anumit comportament cu privire la o problemă, aceasta va tinde să-și mențină poziția inițială chiar și în momentul apariției unor probe contrare. Inconsecvența caracterizează persoanele nehotărâte, confuze, incoerente, dezordonate spre deosebire de consecvență care însoțește un om cu o personalitate crescută, rațional, stabil și onest. Tocmai de aceea oamenii tind să fie cât mai consecvenți în acțiunile pe care le realizează, altfel resimt o presiune psihică care poate conduce spre un dezechilibru cognitiv. Adoptarea unei poziții în public și implicit a unui angajament este în opinia lui Robert B. Cialdini cheia principiului consecvenței. În practica publicitară acest principiu cunoaște două tehnici: tehnica „piciorului pus în prag” prin care se cere o solicitare neînsemnată, pentru ca apoi odată obținut angajamentul să se formuleze o cerere mult mai importantă și tehnica „mingii joase”, care se bazează pe obținerea unui angajament din partea clientului cu privire la anumite calități ale unui produs, iar apoi se constată o eroare care practic anulează presupusele avantaje.
Ștefan Boncu analizând tehnicile de influență interpersonală, următoarele strategii de inducere a complezenței: „ușa în față”, „asta nu-i tot”, „piciorul în gură”, „înfricoșare, apoi eliberare”, tehnica etichetării” și tehnica scenariului”. Tehnica „ușa în față” se diferențiază de „piciorul în ușă” prin inversarea ordinii celor două cereri. Astfel, întâi se formulează o cerere foarte mare și apoi se prezintă o solicitare moderată, care de fapt reprezintă și scopul adevărat al sursei. „Piciorul în gură” bazându-se tot pe efectele angajamentului „constă în a-i solicita cuiva informație afectivă despre el însuși, a-i aștepta răspunsul, asublinia caracterul public al acestui răspuns printr-o declarație de participare afectivă și a înainta apoi cererea”. „Înfricoșare, apoi eliberare”, înseamnă inducerea unui sentiment de frică într-o primă instanță, urmând apoi eliminarea bruscă a sursei care a generat acest lucru, pentru ca în final să se constate tendința pozitivă a indivizilor care au fost supuși acestui tratament, de a răspunde pozitiv la solicitările care le-au fost adresate.
Principiul dovezii sociale presupune că „percem un comportament ca fiind corect într-o anumită situație în măsura în care îi vedem și pe alții că procedează la fel”. Această regulă a persuasiunii arată de asemenea importanța pe care indivizii o dau imaginii prin intermediul căreia sunt percepuți de cei din jurul lor. Experimentele efectuate în această direcție au indicat că, cu cât proporția celor care promovează un anumit comportament, este mai mare, cu atât dovada socială că acel comportament este corect și dezirabil crește. Acest principiu, se aplică în special când, oamenii se compară cu cei asemănători lor dar și când, aceștia „nu au suficiente informații sau sunt nesiguri în legătură cu o situație, și prin urmare trebuie să se uite în jur după dovezi pentru a găsii modul cel mai bun pentru a se comporta”.
Simpatia sau legea „Prietenilor” în terminologia lui Kevin Hogan arată că, dacă o persoană are de rezolvat un anumit lucru, care reprezintă o cerere din partea altei persoane însă, se au în vedere scopurile celei dintâi, atunci aceasta va fi foarte motivată pentru a îndeplinii sarcina respectivă. Regula simpatiei se bazează pe folosirea legăturii de prietenie în obținerea acordului și asentimentului individului cu privire la o problemă, bazându-se pe o serie de atribute: atracție fizică, asemănare, declarații de afinitate, complimentele, aspectele familiare, etc. În legătură cu principiul simpatiei se identifică legea „asocierii”, conform căreia „tindem să simpatizăm cu produsele, serviciile sau ideile care sunt susținute de alți oameni pe care-i simpatizăm sau respectăm”. Această lege explică de ce în domeniul publicității anumite mărci își asociază produsele cu persoane cunoscute sau cu celebrități.
Principiul autorității consemnează că, în măsura în care anumiți oameni sunt percepuți de către ceilalți ca având mai multă autoritate, forță sau experiență îi vor influența într-o mai mare măsură decât dacă aceste atribute ar fi lipsit. În conturarea autorității unei persoane Robert B. Cialdini identifică ca simboluri: titlurile academice, îmbrăcămintea și accesoriile, fapt care arată că aparența puterii este uneori suficientă în determinarea influenței.
Ultimul principiu teoretizat de Robert B. Cialdini este raritatea sau legea „penuriei” în concepția lui Kevin Hogan, care arată că obiectele, produsele sau ocaziile disponibile într-o cantitate limitată cresc valoarea acestora în percepția celor influențați. Legat de principiul rarității se disting tehnica „numărului limitat” și tactica „termenului limită”. Influența exercitată prin intermediul acestei reguli se datorează limitării libertății de alegere a individului care pus în situația unei oferte, limitate, va reacționa printr-o dorință mai mare de a poseda respectivul lucru. Păstrarea oportunităților atunci când, acestea sunt mai puțin disponibile reprezintă de asemenea, esența teoriei rezistenței psihologice formulată de Jack Brehm. În continuarea acestui principiu, Kevin Hogan postulează legea contrastului care creează impresia că dacă se compară două obiecte diferite în același loc și timp, acestea se diferențiază mai puternic decât dacă ar fi fost plasate fiecare în parte.
Alte două legi propuse de Kevin Hogan se referă la regula așteptării și cea a conformismului. Legea așteptării apreciază că, în momentul în care un individ trebuie să realizezi o sarcină și cineva și-a pus baza în el, acesta va tinde să nu îi înșeli așteptările. În privința legii conformismului se sugerează că, atunci când grupul de apartenență al individului este perceput de acesta ca fiind de acord într-o anumită problemă atunci, respectiva persoană va adopta soluția aleasă de majoritatea acestuia.
2.4. Factorii și procesele implicate în studierea persuasiunii
În ceea ce privește mesajul comunicării persuasive, o importanță deosebită se acordă cantității de informație vehiculate, tăriei și numărului argumentelor, prezentării unilaterale sau bilaterale, precum și stilului de prezentare al acestuia. Factorii care au fost investigați în privința structurii sau modului de organizare al mesajului includ timpul de anunțare al sursei, ordonarea mesajelor conflictuale și repetarea mesajului. Conform abordării modelului de la Yale, pentru ca un mesaj să fie persuasiv, mai întâi trebuie urmărit și înțeles.
Referitor la cantitatea de informație cuprinsă în mesaj s-a constatat că mesajele lungi și care par bine întemeiate persuadează auditoriul care nu este atent la ceea ce comunică sursa respectivă, în timp ce în cazul unui auditoriu atent și receptiv comunicarea trebuie să fie reală și de bună calitate dacă se dorește convingerea acestuia. Repetarea argumentelor în cadrul mesajului crește efectul persuasiunii, însă până la o anumită limită, deoarece intervine apoi o suprasaturație. Atât modalitatea unilaterală sau bilaterală de prezentare a mesajului, cât și argumentarea pro-contra din cadrul acestuia, depind în foarte mare măsură de natura receptorilor. Nivelul general de pregătire, inteligența, motitivația față de problema în cauză, implicarea personală sunt principalele caracteristici în funcție de care mesajul comunicării persuasive trebuie modificat într-un sens sau altul. Ceea ce s-a dovedit însă în urma studiilor efectuate este că, în cazul persoanelor cu un nivel de pregătire școlară și culturală mediu-inferior, mesajele cu o singură latură sunt mai persuasive, iar în cazul celor cu un nivel intelectual ridicat, cele care prezintă ambele laturi sunt mai convingătoare. De asemenea, argumentarea pro-contra a ambelor fațete ale problemei scade rezistența la persuasiune, dacă receptorul este inițial împotriva ideii ce urmează a fi prezentate, iar dacă acesta este de acord, atunci doar mesajul ce conține argumentele favorabile va duce la persuadarea auditoriului și automat la întărirea atitudinii acestuia.
Dacă înțelerea argumentelor unui mesaj crește probabilitatea de a schimba atitudinea unei persoane, înseamnă că argumentele în plus măresc eficiența mesajului, însă intervin și caracteristicile celor care receptează. Argumentele susținătoare fac să crească efectul persuasiv al mesajului, când afirmația este atribuită unui expert, dar subiecții sunt de acord cu aceasta și când este atribuită unei surse atrăgătoare, chiar dacă argumentele de susținere au fost stipulate sau nu. În urma experimentelor s-a constatat că o sursă considerată expert este mai convingătoare decât o sursă atrăgătoare din punct de vedere fizic, deoarece determină receptorii să urmărească sau să se gândească la motivele prevăzute pentru a face o recomandare. Argumentele unui mesaj pot motiva schimbările atitudinii prin stimulentele și îndemnurile pe care le prevăd, sau pentru că ele servesc drept recompense în cadrul acestuia.
În privința implicării auditoriului în formularea concluziilor alături de sursă, se poate vorbii de o eficiență persuasivă crescută față de situația în care acesta nu participă deloc. S-a studiat, de asemenea, și impactul mesajelor care folosesc amenințări și provoacă frica, cercetările experimentale demonstrând creșteri ale efectului persuasiv pe termen îndelungat însă doar până la o anumită valoare, deoarece după aceea apare efectul invers de bumerang. Succesul demersului de influențare depinde în egală măsură și de caracteristicile de personalitate ale celui care recepționează mesajul precum și de situația în care acesta se află. În momentul în care receptorul este avertizat asupra încercării de persuasiune, de cele mai multe ori va avea o reacție de respingere a mesajului respectiv datorită faptului că oamenii potrivit teoriei reactanței psihologice, încearcă să-și mențină libertatea de gândire și acțiune. Trăsăturile de personalitate care influențează semnificativ sensibilitatea la persuasiune, se referă la nivelul de inteligență, imaginea de sine, spiritul de competiție, tendințele dominatoare sau dependență și sugestibilitatea generală.
Carl I. Hovland și colaboratorii săi au arătat că persoanele mai inteligente și cu o stimă de sine mai ridicată opun rezistență mai mare la mesajele persuasive decât cei mai puțin inteligenți și cu o slabă auto-apreciere. Afectarea intereselor și valorilor de bază ale individului persuadat reprezintă un element decisiv cu privire la relizarea procesului de persuasiune. Astfel că, cu cât persoanele sunt mai implicate și mai angajate în problema propusă de sursă, cu atât argumentele care contravin atitudinilor acestora sunt mai greu acceptabile. Dacă poziția susținută de emițător nu are legătură cu cercul de interese al țintei și nici nu afectează credințele acestuia atunci, mesajul comunicării persuasive va determina în mod sigur o schimbare de atitudine.
Canalul de transmitere a informației persuasive a fost studiat în diferite modalități. O primă abordare a urmărit compararea efectelor unui mesaj identic prezentat pe diferite căi: comunicare verbală directă și comunicare indirectă prin intermediul mass-mediei tipărite și mass-mediei audiovizuale. Cea mai eficientă modalitate de influențare s-a dovedit a fi comunicarea directă, datorită existenței unei implicări bilaterale, atât din partea comunicatorului, cât și din partea destinatarului și mai mult de realizarea unui feedback prin care se poate observa și înregistra reacția auditoriului. Mass-media în schimb reprezintă un mijloc organizat, eficient și rapid de a ajunge în același timp la diferite categorii de indivizi. Prin intermediul canalelor audio-vizuale se pleacă direct spre receptor în timp ce comunicarea tipărită așteaptă oamenii să o contacteze. Canalele depind de o serie de factori: valoarea interesului țintei, înțelegerea și relevanța personală a mesajului și caracteristicile sursei. Mesajele complexe sunt percepute mai bine din presă decât sub formă audio-video, astfel încât ceea ce este înțeles este mai des întâlnit în comunicările televizate și mai puțin întâlnit în cele tipărite. Așadar un mesaj mai simplu generează cea mai mare schimbare de atitudine când apare la televizor și cea mai redusă schimbare de atitudine când este tipărit. În cazul unei comunicări mai complexe, subiecții sunt mai persuadați de presa scrisă decât de prezentările audiovizuale.
Mediul comunicării, atât cel fizic, cât și cel psihosocial influențează eficiența actului de persuasiune prin intermediul următorilor factori: confortul fizic, climatul psihosocial, capacitatea sugestivă a ambianței și existența perturbațiilor. În acest fel, cu cât ambianța și confortul fizic este mai plăcut, cu atât premisele realizării influenței psihosociale devin mai favorabile. În caz contrar, orice situație care conduce la un disconfort psihic sau fizic al receptorului, are ca rezultat apariția unei stări tensionale a acestuia, soldându-se cu o rezistență crescută față de procesul persuasiv. S-a arătat în urma experimentelor că subiecții care au beneficiat de o ambianță relaxată și plăcută din punct de vedere psihosocial, precum și de o relaționare directă cu sursa comunicării au fost mult mai ușor persuadați, decât cei care au fost puși într-o situație contrară.
CAPITOLUL III.
INFLUENȚA OPINIEI PUBLICE PRIN COMUNICAREA PERSUASIVĂ
Un model standard al comunicării face deosebirea dintre informație, considerată conținut, și actul efectiv de comunicare, considerată proces. Adică ceea ce se transmite efectiv, este informație, iar acțiunea în sine reprezintă actul comunicării.
Oamenii comunică pentru a obține ceva de la receptori. Nimeni nu comunică pentru a se afla în treabă. Putem spune că actul comunicării în sine conține un sens, dat de scopul acțiunii actorilor implicați.
Acest scop este legat strâns de dorința de a obține un rezultat, un efect detectabil în comportamentul celorlalți. A comunica înseamnă prin definiție, a influența și nu a informa, deoarece chiar când susținem că nu dorim decât să informăm, într-un fel sau altul tot influențăm.
Dacă acceptăm această idee de influențare prin comunicare, devine mai puțin importantă distincția între manipulare și presuasiune. Oamenii pornesc de la premisa că ceea ce fac are un sens și de aici decurg în mod natural două manipulări: consumul și dragostea.
În definitiv este vorba de putere, deoarece influența se traduce în termeni de putere. Manipularea este utilizată pentru a se exercita puterea. Este vorba de puterea câtorva asupra unei mari mase de oameni sau este vorba de puterea lui x asupra lui y, nu este relevant.
Important este principiul, adică scopul ultim. Pentru atingerea acestuia imaginea devine din ce în ce mai importantă și de aici succesul societății de consum. Consumul a ajuns să fie un scop în sine. Fericirea ca obligație se traduce simplu prin obligația consumului. În alt secol, problema fundamentală care se punea era distincția dintre „a fi” și „a avea”. În secolul pe care abia l-am început, schema pare să fie alta: „a avea pentru a fi”.
Încercând să formuleze o definiție a consumului, Jean Bautrillard, îl concepe ca pe un mod activ de relație, un mod de activitate sistemică și de răspuns global pe care se intemeiază întregul nostru sistem cultural. Prin „Teoria seducției”, Bautrillard atrage atenția asupra faptului că nefiind o practică materială și nici o fenomenologie a „abundenței”, consumul nu poate fi definit prin automobilul pe care îl conducem sau prin locuința pe care o utilizăm. Este o activitate de manipulare sistematică a semnelor de vreme ce pentru a deveni obiecte de consum, obiectul trebuie să devină mai întâi semn.
Aparatul gigantic de informare și publicitate nu condiționează omul în mod unic plecând de la nevoile sale materiale, mai exact de la materie sau de la obiectul nevoii. Acest aparat se poate focaliza pe produse, dar nu se mulțumește cu atât, el creează continuu alte nevoi, răspândind în permanență un discurs despre nevoie, astfel încât acesta nu rămâne doar un fenomen material și economic, ci se transformă într-un produs cultural și ideologic; un semn, un cod, un limbaj, o impregnare culturală care se insinuiază disimulată dar eficace.
Astfel, în timp ce consumăm nu facem decât să răspundem nevoilor noastre, nu facem decât să participăm în mod colectiv la această ideologie a nevoii un discurs ținut constant în dezavantajul consumatorului.
Nevoia însă nu poate fi analizată în afara câmpului său esențial de referință, care este dorința. Nevoile sunt limitate, pot fi inventariate, catalogate, dorințele în schimb sunt practic nelimitate. Această limită care nu limitează stă la baza manipulării prin consum.
Această continuă provocare de schimbare, de achiziție, de mai mult și de mai mult, ne face vulnerabili, influențabili, deci manipulabili. Se pune atunci problema în ce condiții suntem mai puțini vulnerabili.
Atunci când putem spune că suntem egali cu noi înșine. Dacă ținem cont de teoria celor „trei stări ale eului”, atunci când diferența dintre propria imagine-ceea ce suntem în realitate, imaginea noastră despre noi și imaginea celorlalți despre noi este cât mai mică.
Asta înseamnă atât să livrăm o imagine consistentă și coerentă în exterior, dar și că propria noastră percepție este acordată la imaginea respectivă.
3.1. Prin intermediul televiziunii
„Ce face ca o asemenea tehnologie, un asemenea mod de comunicare să-și găsească locul atât de profund și de intim, în viața noastră cotidiană? Și cum rămâne acolo?” este întrebarea pe care și-o pune Roger Silverstone
Una dintre teoriile care încearcă să explice acest fenomen se bazează pe analiza felului în care omul ajunge să înțeleagă natura vieții sale de zi cu zi.
Dar televiziunea este acea care posedă calitatea de a prezenta viața în toată actualitatea și realitatea ei. Practic, televederea implică aspectele negative din cauza sub-informării și dezinformării.
Astfel, a devenit desuet și s-a probat consecința negativă a sloganului favorit a lui Walter Cronkite: „imaginea nu minte”, sloganul a acompaniat victoria televiziunii asupra informației scrise.
De fapt, integrarea palpabilă a televizorului în viața noastră cotidiană se realizează prin: semnificația sa emoționalăm atât ca factor perturbatorm cât și liniștitor; semnificația sa cognitivăm atât ca factor informatorm cât și dezinformator; semnificația sa spațială și temporală, încorporată așa cum este în rutina vieții; vizibilitatea sa printr-o multitudine de texte cotidiene, reviste, ziare, afișe, cărți ; impactul său; semnificația sa politică de instituție a statului modern.
Televiziunea impune o dictatură a momentului, a actualității, reprezentată prin momentele ei distincte. Se concentrează asupra promovării valorilor comune de uz imediat și nereflexiv. Astfel, este creată audiența de masă, confortabilă, neparticipantă, fiind întreținut un număr enorm de telespectatori facili.
„Studiile despre televiziune au cunoscut o istorie în continuă agitație, destul de justificată, în jurul problemei influenței acestui mijloc de comunicare.
S-au formulat foarte multe ipoteze, iar balanța s-a înclinat pe rând în favoarea unora sau altor puncte de vedere contradictorii. Complexitățile de nepătruns ale audienței au fost abordate de aceia care nu au putut da un răspuns întrebărilor care par a fi, la prima vedere cele mai importante și evidente dintre toate: are televiziunea vreo influență?.
Contează ce categorie de oameni privește la televizor? Puterea sau lipsa de putere a televizorului se formează în mod dinamic, prin variația și iregularitatea sa.
Audiența, de asemenea, are grade diferite de libertate pentru a construi o relație cu fiecare mesaj în parte transmis de acest suport de comunicare. Oamenii pot fi adânc mișcați, pozitiv ori negativ, de ceea ce văd și aud prin intermediul ecranului. Unii pot chiar ignora semnalele transmise în acest mod.
Se evidențiază două abordări distincte în analiza reacțiilor telespectatorului; una care se conturează asupra dinamicii medieri și ia în considerare efectele, influențele, statisticile și alta care se focalizează asupra modului de receptare, analizând totodată activitatea sau pasivitatea audienței, raportându-le la momentele cheie ale recepției și ținând cont de statutul social al individului.” O importanță majoră trebuie dată mijlocului de comunicare în sine ca fiind locul critic de formare a audienței. „Din acest punct de vedere, audiența devine o variabilă dependentă, o consecință: este produsul creația mass-media”.
În procesul de mediere se disting patru niveluri; primele trei, bazate pe o concepție tehnologică, ideologică și respectiv culturală, conduc înspre o analiză a influenței televizorului asupra audienței definită ca una pe termen lung și fundamentală. Cel de-al patrulea identifică sumumul medierii în transmiterea mesajului text, stabilind un alt cadru temporal și subliniind existența unei relații mai complexe între canalul de comunicare și audiență. Concentrându-se asupra acestor niveluri, se observă că, din perspectiva tehnologiei, televiziunea este „un mediu de puternică intruziune, un spațiu electronic universal și ireversibil prin consecințele sale”.
În 1964, McLuhan susținea deja că: „cele mai multe tehnologii produc o amplificare care este destul de explicită în separarea simțurilor. Radioul este o prelungire a imaginii prin sunet și înaltă fidelitate. Dar radioul este mai înainte de orice o prelungire a simțului tactil, care implică maximă interacțiune a simțurilor. Este total sinestezic, iar copilul pătruns de imaginea mozaic a televizorului cunoaște lumea astfel decât prin citit și scris.”
Acest mijloc de comunicare a însemnat, printre altele, trecerea de la cultura scrisă la cea orală.
„Cultura liniară, a fragmentării a devenit una complexă, cuprinzătoare, a integrării, așa numitul sat global, la fiecare nivel a vieții sociale”
Acest punct de vedere implică desigur concentrarea atenției asupra relației dintre canalul de comunicare și telespectator, „relație geologică pe scara valorilor temporale.”
Începând cu scrierile Școlii de la Frankfurt, apoi în lucrările teoreticienilor Școlii de la Birmingham, se conturează ideea conform căreia mass-media reprezintă o punte de bază pentru aparatul statal ideologic.
Nici o analiză nu poate ignora modul în care se formează ideologiile sau faptul că acestea pretind o reacție din partea indivizilor care sunt beneficiarii unui flux constant de informații publice.
Totuși, ideologia nu se pate măsura. În aceste condiții audiența dispare, rămânând chiar și în manifestarea sa activă, o simplă umbră. George Grebner și echipa sa au analizat, timp de douăzeci de ani, relația dintre televizor și telespectator bazându-se pe conceptualizarea culturii, care presupune schimbări în valoare și în credință pe termen lung.
Ei au luat ca reper un interval lung de timp, spunând că tocmai omniprezența, persistența, redundanța și forța de pătrundere a televizorului în inima culturii contemporane apără statutul său de unic factor și foarte posibil, de unică forță, care definește realitatea culturală, în special al acelora care îl privesc intens. „Există deosebiri teoretice de conținut și de metodologie între efectele de prim rang (telespectatorii fideli care descriu lumea prin imaginea denaturată oferită de televizor) și efectele secundare mai puțin tangibile, în care consecințele uitatului intens la televizor se exprimă mai degrabă prin atitudini specifice, de pildă, față de lege, ordine, siguranță personală, decât prin credința generală că televizorul reflectă exact gradul de violență la scară mondială.”
Această teorie cunoaște caracterul de continuitate și omniprezență a televizorului și își fundamentează analiza asupra forței canalului de comunicare pe acest nivel structural de determinare.
Concentrarea asupra mesajului ca centru al forței mediatoare a televizorului este, poate, cea mai veche teoretizare. „Mijlocul de comunicare înseamnă mesaj” reprezintă pe de altă parte ceea ce neagă McLuhan.
Totuși răspunsul la întrebarea lui Lasswell „cine și ce spune, cui, pe ce canal și cu ce efect” depinde în principal de relația dintre mesaj și telespectator.
Îndepărtarea de preocuparea dominantă față de mesaj a fost semnalată de teoria semioticii și de apariția unor noi studii despre cultură printre reprezentanții Școlii de la Birmingham. Cheia succesului constă tocmai în identificarea mesajului ca fenomen procesual. Mesajul nu mai poate fi considerat nici complet, nici static, ci incomplet și dinamic, nemaifiind privit ca autonom ori determinant.
Mesajul este când deschis, când închis și poate fi considerat apt a oferi diferite grade de determinare și nedeterminare.
Aceste noi percepții au dus cu siguranță la un alt mod de judecare a audienței și la concentrarea asupra receptării, mai mult decât asupra medierii, drept centru de investigare a forței de persuadare a televizorului.
3.2. Prin intermediul mass – media
Cultură, politică, afaceri, știință. Câte din acestea pot fi astăzi imaginate fără mass-media. Indiferent din ce perspectivă am privi această problemă, mass-media a devenit parte integrantă a vieții noastre, reușind nu numai să relaționeze cu celelalte domenii, dar să și le și aservească, făcându-le în mare parte dependente de interesele sale.
Influența mass-media este omniprezentă și omnipotentă. Devenind astăzi cel mai influent factor al societății noastre, mass-media și-a atribuit câteva roluri diferite. Astfel, sociologul Harold Lasswell, a afirmat că există trei roluri principale:
Supravegherea – informarea rapidă a societății de amenințările, schimbările și pericolele care amenință bunăstarea comunității.
Interpretarea – mass-media are libertatea de a interpreta evenimentele cotidiene din societate evaluând și analizând efectele pe care le vor avea asupra comunității.
Transmiterea – mass-media transmite generațiilor viitoare moștenirea socială ce caracterizează o anumită cultură.
Prin aceste trei roluri ale sale, media are o influență enormă asupra noastră. S-a spus de foarte multe ori că mass-media este cea care ne determină deciziile. Ea este cea care ne spune cel mai des ce ar trebui sau nu ar trebui să fie important pentru noi din punct de vedere cultural, social, educațional, politic și economic.
Cele mai importante evenimente interne sau externe, despre care majoritatea dintre noi are opinii deja formate și extrem de puternice ne-au fost aduse la cunoștință de către mass-media și nu din propria noastră experiență.
De aici rezultă și ușurința cu care mass-media poate influența judecățile noastre de valoare și, prin urmare, alegerile pe care le facem sau deciziile pe care le luăm în urma lor. Există un paradox al informației. Cu cât suntem mai informați cu atât suntem mai derutați sau mai puțin informați, deoarece cu cât știm mai mult cu atât ne este mai greu să asimilăm și să înțelegem cantitatea mare de informație; cu cât știm mai mult cu atât ne simțim mai neputincioși și de aici intervin indiferența, uitarea, nepăsarea, acoperind totul cu alte evenimente.
Pentru a putea să înțelegem mai bine felul în care mass-media își interpretează rolurile, trebuie analizate, care sunt raporturile cu celălalt nucleu de putere, politicul. Există în principal patru tipuri de construcții politice: democrație; dictatură; dezvoltare și autoritarism.
În funcție de acestea vom putea vedea că și mass-media se împarte în mai multe categorii:
social-responsabilă, astfel media este însărcinată să ofere publicului informațiile și știrile importante fără nici un control din partea guvernului, dar supusă unor presiuni din partea acestora și responsabilă față de societatea civilă. Cel mai mare inconvenient al acestui tip de presă este dependența sa față de interesele proprietarilor săi, care de multe ori pot coincide cu cele ale guvernului.
presa este deținută de guvern și trebuie să protejeze status-quo-ul aesteia. Nu este decât o prelungire a guvernului fără personalitate proprie. Guvernul controlează în mare parte presa prin pârghii administrative, astfel că mare parte a informațiilor vor fi astfel oferite publicului, încât să avantajeze și să sprijine intențiile guvernului.
deși mass-media nu este deținută de guvern, influența politică a acestuia asupra societății este mult prea mare și, prin urmare, presa este angrenată în jocul politic.
Este evident faptul că permanenta căutare a unui sistem rațional media cu un public perfect este determinată de dorința diminuării puterii de manipulare, în funcție de interesele pe care le are sau le apără. Astfel, media social responsabilă folosește din plin propaganda pentru a apăra interesele economice ale proprietarilor.
În sistemele dictatoriale presa este un simplu instrument de propagandă în favoarea ideilor claselor politice în vederea atingerii scopului acesteia. Manipularea este evidentă, iar tehnicile sunt primitive. Neexistând alternativă la sursa de informare manipulatorul își poate permite să inițieze orice propagandă, oricât de absurdă ar părea ea.
În societățile de dezvoltare, planul politic este secundar, atenție maximă dându-se celui economic. Propaganda este îndreptată în direcția convingerii oamenilor că rezultatele pozitive nu pot fi obținute decât cu acel tip de guvern, luând astfel de pe umerii poporului responsabilitatea de a se conduce.
Manipularea nu poate fi atât de evidentă, deoarece oamenii au acces și la alte surse de informație, iar rezultatele obținute sunt vizibile și cuantificabile. În sistemele autoritare, propaganda are ca scop păstrarea avantajelor proprii oferite de deținătorul puterii.
Pentru că sistemele autoritare doresc să fie percepute ca fiind democratice și mass-media acționează în consecință. Manipularea se face mai ales prin omisiune și nu prin minciună. Tehnicile de manipulare sunt simple și liniare. Indiferent de tipul de sistem pe care îl servesc, cu care conlucrează, sau în cadrul căreia acționează, mass-media este principala forță de influențare a opiniei publice
3.3. Prin intermediul sondajelor prezentate de media
Datorită implicațiilor majore pe care le au în gestiunea și calibrarea comunicării politice, în programarea opiniei publice până la urmă, fie că ne place sau nu să recunoaștem acest lucru se poate considera că sondajele reprezintă o instituție.
Interacțuinea dintre instituția sondajelor de opinie politică și mass-media trebuie să ia în calcul diferențele dintre cele două. Interacțiunea dintre cele două instituții lasă, mediei „plăcerea de a vinde jumătăți de adevăruri, de a simplifica realitatea, de a se folosi de datele de sondaj, pentru a obține audiență, de a căuta senzaționalul cu orice preț.
Întotdeauna se pune întrebarea cine este în spatele uneia sau alteia dintre acțiuni. S-ar putea să fi actorii politici, s-ar putea să fie un interes ascuns al jurnaliștilor sau al grupurilor de interese sau al patronilor din media, sau să nu fie nici unul din toate acestea.
Nu motivația sau cauzele sunt importante în acest context, ci faptul că pot să apară distorsiuni ale realității voite sau pur și simplu întâmplătoare, iar elementul nodal care facilitează acest proces este mass-media.
Mass-media presupune o informare rapidă, alocă un spațiu restrâns materialelor publicitare, formulează concluzii ferme și este permanent în căutare de informații noi.
Prin contrast, culegerea informațiilor într-un sondaj de opinie se desfășoară pe o durată relativ lungă (două-trei săptămâni), și publicarea în presă a rezultatelor întârzie. Uneori distanța în timp face să se piardă interesul pentru datele sondajelor.
O altă problemă cam de aceeași manieră este reprezentată de situația în care sunt publicate rezultatele a două sondaje efectuate în aceeași perioadă sau la distanță foarte scurtă, de cel mult două săptămâni. Nu are rost să enumerăm motivele pentru care la aceleași date de intrare, pot să apară diferențe între datele produse, astfel că recomandarea specialiștilor într-o astfel de situație este de a calcula o valoare medie între cele două măsurători.
Datele din sondajele de opinie publică au întotdeauna un grad de incertitudine. Astfel, ziariștii se pronunță cu certitudine, sociologii au fost învățați la școală să gândească în termeni de probabilitate. De aceea este greu de găsit o viziune comună, iar această incongruență a codurilor are consecințe imprevizibile la nivelul opiniei publice.
Despre o influență a sondajelor se poate vorbi în momentul în care rezultatele acestora sunt preluate de mass-media sau intră în discursul oamenilor politici. Se pare că influența sondajelor de opinie publică este semnificativă numai dacă ele devin o parte intrinsecă a mass-media și al discursului elitelor.
Atunci când rezultatele contravin intereselor, actorii politici încearcă să ignore sondajele de opinie publică, dar cu toată îndoiala pe care o resimt, le utilizează atunci când este cazul, ca surse de legitimare. Publicarea în mass-media a trendului opiniei publice, așa cum rezultă din sondajele preelectorale, generează o influență imposibil de cuantificat, dar importantă, deoarece construiește la nivel inconștient, insidios, ceea ce am numit un climat de opinie orientat, programat.
Dacă în presă sunt prezentate rezultatele unui sondaj de opinie publică privind fenomenul corupției, oamenii chiar dacă se vor raporta diferit la această problemă gravă a tranziției în România se vor gândi la acest fenomen și vor discuta despre el.
Preluarea în presă a sondajelor de opinie publică poate stabili ordinea de zi a discuțiilor în spațiul public. Dar este posibilă și manipularea prin preluarea și difuzarea rezultatului unui sondaj de opinie publică pe o problemă nedefinită corect.
CAPITOLUL IV. STUDIU DE CAZ
DEZASTRUL DE LA COTECTIV
Documentarul Dezastrul de la Colectiv, realizat de Discovery Networks, prezintă în ordine cronologică faptele unanim recunoscute care s-au petrecut în noaptea respectivă în clubul bucureștean, evenimentele sunt relatate din perspectiva martorilor care au participat la ele.
Dezastrul de la Colectiv
O scânteie. Așa pornește orice revoluție. Dar și o tragedie. O scânteie… din metal încins care cade încet peste o bucată de burete, așezată pe stâlpul unui club de rock din București, România. De atâta a fost nevoie ca viețile a zeci de oameni să fie întrerupte. O scânteie care a schimbat primari, miniștri, un guvern întreg. Suficient cât să trezească o întreagă generație.
Sunt oameni care au devenit din victime eroi, care au descoperit în ei puterea de a-i ajuta pe ceilalți, în ciuda instinctului care le spunea să fugă cât mai departe, dacă tot au scăpat dinăuntru. Oameni care și-au făcut datoria de salvatori, mult după ce numai era nimic de salvat. Aceasta este noapte de la Colectiv văzută prin ochii lor.
146 de oameni au fost spitalizați în acea noapte și dintre ei, 63 au murit în următoarele săptămâni. Zeci de răniți au ajuns în stare gravă în mai multe spitale din București, în Europa și în Israel. Toate acestea din cauza unui accident aflat într-o dezbatere aprinsă.
Ema Bărăscu – supraviețuitor
„Aș fi vrut ca acei oameni să se bucure în continuare de concerte, fie că ar fi fost pe scenă sau în public. Am și acum momente în care mă uit la metrou, și văd tineri, tineri cu geci de piele, și mă gândesc că ar fi putut să fie și ei acolo, sau din contră pe cei de acolo aș mai fi putut să-i văd. Și diferența dintre lucrurile aceste două este o seară și un concert”.
Acest film este un omagiu adus memoriei oamenilor tineri. Și în același timp o reconstrucție exactă a minutelor și secundelor nesfârșit de lungi ale acestei seri.
În ziua aceea în București soarele a apus la 18:53. Vineri seara. O seară obișnuită într-un oraș căruia îi place să petreacă. La fel se întâmplă și în Colectiv. În aceea seară trupa Goobye To Gravity, o trupă de rock underground, își promova cel mai nou album.
Paul Grigoriu – supraviețuitor
„Goodbye To Gravity a lansat deja un nou album, cu același nume ca formația, e un album omonim, iar acum se pregătea să îl lanseze pe al doilea. Goodbye To Gravity este trupa care a avut cea mai mare ascensiune din metalul românesc din ultimi ani și pentru ei era foarte important pentru că toți erau trecuți bine de 30 de ani. Ei sperau că abia acum să le iasă, aveau deja o anumită notorietate în cercul underground, dar sperau la mai mult, și pe atunci albumul acesta a fost pregătit cu meticuluozitate”.
O mulțime de fani și prieteni își începuseră drumul spre club, situat într-un cartier muncitoresc al Bucureștiului, într-o fostă fabrică de pantofi. La fel voia și Mihai Popescu, un puști care își ducea viața într-un scaun cu rotile.
Marian Popescu – tatăl lui Mihai
„Povestea a început undeva, cam cu aproape o lună de zile înainte, dacă nu mă înșel, chiar atunci era ziua prietenului lui Pavlos”.
Mulțimea era compusă în mare parte din oameni sub 30 de ani. Mulți dintre ei aveau propriile trupe de rock, fotografi, Dj, cântăreți, cu toți se cunoșteau.
Mircea Becherescu – supraviețuitor
„Ziceau și ai mei, uite cel mai mișto când vi la concertele astea rock, sau nu neaparat, dai noroc cu jumătate din sală”.
Andrei a parcurs 250 de kilometri de la malul Mării Negre, unde lucrează ca scafandru. O experiență care avea să-i folosească în acea noapte.
Andrei Trifu – supraviețuitor
„Am o trupă locală în orașul meu Mangalia, și mi-am zis hai că-i oportunitatea să-i vedem pe prietenii noștri în București. Goodbye To Gravity fiind trupa care își lansează al doilea album”.
Mihai Popescu, băiatul în scaun cu rotile a fost adus la club de tatăl lui, împreună cu doi prieteni, Pavlos și Laurențiu. Au ajuns printre primii.
Marian Popescu – tatăl lui Mihai
„Am ajuns, am intrat înăuntru, am mai stat și eu vreo zece minute cu ei, m-am gândit hai să rămân și eu cu ei, chiar eram și eu curios. Ei sub nici o formă, lasă, lasă-ne singuri, și pleacă acasă”.
Clubul de rock era autorizat pentru 80 de oameni la mese. Dar, spun martorii, se țineau concerte pentru mult mai mulți.
Miluță Flueraș – supraviețuitor
„Clubul nu era foarte plin, dar era o mulțime omogenă de oameni, erau în jur de 200, 300 și ceva de oameni, după cum estimez. Am fost la concerte acolo la care nu aveai loc să arunci un ac, asta înseamnă în jur de 700 de oameni”.
În sală câteva persoane își terminaseră deja munca, pirotehniștii angajați pentru asta. Oameni montaseră artificiile pe stâlpii de lângă scenă. Țeava artificiilor era poziționată orizontal, spre sală. Scena unui accident teribil era aproape gata.
Publicul a întârziat în acea seară. Concertul a început la ora 22, cu o oră întârziere.
Adus în căruciorul cu rotile, Mihai Popescu a ajuns la ora 20:30, și a fost pus de tatăl lui lângă scenă. Era prima oară când mergea la un concert rock, așa că trebuia să profite la maxim.
Marian Popescu – tatăl lui Mihai
„Eu am plecat de acolo, mai avea doi metri, maxim trei până la scenă și cred că acolo a și rămas până la sfârșit”.
Unul câte unul oameni au început să-și caute câte un loc mai bun.
Mircea Becherescu – supraviețuitor
„Locurile erau exclusiv în picioare. Erau niște butoaie. Noi am găsit butoiul nostru, undeva în colțul barului, în drum spre baie, și acolo a fost locul nostru”.
Gabriel Popescu – supraviețuitor
„Stăteam în fața scenei, în partea dreaptă”.
Paul Grigoriu – supraviețuitor
„Până să înceapă concertul am stat în dreptul standului cu materiale promoționale. Apoi m-am mutat spre centrul sălii, unde nu am stat foarte mult pentru că volumul era foarte puternic, deși aveam dopuri pentru urechi, și m-am dat mai în stânga scenei. Am stat, aproximativ, în dreptul stâlpului”.
Miluță Flueraș – supraviețuitor
„Eu m-am poziționat în dreapta scenei, mi-am pus geanta foto lângă boxele mari din dreapta scenei, și o mare parte din concert am stat în dreapta scenei, lipit de scenă, fotografiind publicul. La un moment dat m-am deplasat prin public și am ajuns în partea stângă a scenei, pe la piesa a treia, a patra”.
Mircea Becherescu – supraviețuitor
„Eram situat exact pe mijlocul scenei, în spatele, cumva la un metru în spatele camerei de luat vederi”.
Gabriel Popescu – supraviețuitor
„Din obișnuință mă așezam în spate, mă așezam acolo pentru că era mai liber și pot spune că mă și simțeam mai în siguranță”.
Clubul Colectiv era construit într-o fostă fabrică. Avea multe intrări, dar una singură era funcțională. Accesul în club se făcea printr-un container metalic lipit de peretele clădirii. Spre exterior acest container avea o singură ușă. O ușă cu două canaturi, din care doar unul, cel din stânga, deschis. Atât.
Înăuntru, geamurile erau blocate. Alarmă de incendiu și sprinklere? Nu existau!
Nick Allder SFX Master & Safety Office
„Ar trebui să fie un sistem de iluminare de urgență care să-ți arate clar unde sunt ieșirile. Sistemul de spriklere sunt obligatorii în astfel de spații. Și, bineînțeles, extinctoare”.
Stâlpi și tavanul erau tapetați cu un burete absorbant de sunet. Și inflamabili. Cât de inflamabili nu își putea închipui nimeni.
Nick Allder SFX Master & Safety Office
„Asta se întâmplă în astfel de locuri. La astfel de clădiri nimeni nu se uită cu atenție la ce materiale folosește, dacă sunt foarte inflamabile”.
Dar nu era doar buretele de pe tavan. Ferestrele erau blocate. Cea de-a doua ușă era și ea blocată de doi ani. Clubul era autorizat doar pentru 80 de persoane la mese. Acesta nu era un loc în care să încerci efecte pirotehnice. Și totuși, exact asta s-a întâmplat.
După cum începuse concertul părea un succes.
Ema Bărăscu – supraviețuitor
„Mă uitam la concert, ascultam. Toată lumea era extaziată, era o stare incredibilă. Când mă uitam în jur vedeam oameni care știau versurile, care cântau. Era foarte frumos. Mircea spunea: Mă simt ca „afară”, nu îmi vine să cred că sunt la un asemenea concert”.
Concertul a avut două momente pirotehnice. La primul, artificiile au pornit după prima piesă „The Day We Die” și s-au stins fără probleme.
Paul Grigoriu – supraviețuitor
„Un foc de artificii, relativ blând, potrivit ca să puncteze momentul. Erau artificii de tipul celor puse la torturi, ca și la nuntă. A trecut aproape nebăgat în seamă”.
Jerba de scânteie a pornit spre stâlp, dar fie n-a ajuns până acolo, fie scânteile n-au ricoșat. Cert este că spectacolul a mers mai departe. Mai erau câteva secunde până la momentul celui de-al doilea foc de artificii. Oamenii erau fericiți!
Concertul era chiar foarte bun! Cei din jurul scenei erau cei mai fericiți fani. Printre ei Pavlos, Laurențiu și Mihai, în căruciorul cu rotile, se bucurau de concert, fără părinți.
Miluță Flueraș – supraviețuitor
„Eram în partea stângă a scenei. Da, am trecut pe lângă ei, și pe cei doi puști i-am și fotografiat din partea dreaptă. I-am remarcat pentru că erau foarte pătrunși de ce se întâmplă acolo”.
E momentul ultimului foc de artificii. Este ora 22 și 32 de minute. Momentul zero al incendiului. Momentul în care instinctul fiecăruia sau norocul au făcut diferența dintre viață și moarte. Ce s-a întâmplat de fapt?
La al doilea foc de artificii două jerbe de scânteie s-au îndreptat spre ambii stâlpi din dreapta și din stânga scenei.
Miluță Flueraș – supraviețuitor
„Imediat am pus mâna pe cameră și am început să fotografiez, sperând să prind un pic din salba de artificii din partea stângă și am prins-o doar către final, când scădea din intensitate”.
Ema Bărăscu – supraviețuitor
„Vedeam un stâlp , care era în colțul scenei, am văzut focul de artificii, și am văzut cum a sărit ceva pe stâlp”.
Aproape de finalul focului de artificii, din jerba de scânteie îndreptată spre stâlpul din dreapta s-a desprins o scânteie. Una mai lentă și mai fierbinte. A plutit în aer și s-a aprins pe buretele stâlpului. Acesta a fost momentul cheie. Cum a reușit o scânteie rătăcită să aprindă un burete, stâlpul și apoi întreaga încăpere? Cum a fost posibil?
Pentru a înțelege echipa Discovery a reprodus interiorul clubului într-un mediu controlat. S-a pregătit un stâlp tapetat cu burete identic cu cel de la Colectiv. S-a folosit același sistem de artificii, montat la aceeași distanță și la aceeași înălțime.
La fel ca și în incendiul original, la reconstituire buretele s-a aprins din a doua încercare. O ultimă scânteie, mai lentă, n-a mai ricoșat din burete și a rămas acolo. Flacăra s-a întins cu o viteză care aproape că i-a luat prin surprindere. Ei însă erau pregătiți. Au avut un extinctor puternic, la un metru distanță.
În seara incendiului însă, omenii nu au fost atenți la stâlp. Era ora 22:32 și puțini au băgat de seamă scânteia care pornește o mică flacără pe stâlp.
Paul Grigoriu – supraviețuitor
„L-am auzit pe Andrei Băluț spunând că arde ceva aici. Moment în care ne-am uitat la flacăra care izbucnise pe stâlp, din cauza buretelui. Buretele luase foc. În prima fază era o flacără, care din punctul meu de vedere, dacă ar fi fost la înălțimea unui om, putea fi stinsă cu mâna. Era o flacără cât de brichetă Zippo”.
Scânteia a pornit o flacără, undeva sus pe stâlp. Mai sus de înălțimea unui om. O flacără mică, dar care creștea rapid.
Cristian Matei – supraviețuitor
„Unul dintre membrii trupei a încercat să stingă scânteile acelea, a dat cu o sticlă de bere, nu a reușit”.
N-a fost singura tentativă, cam în joacă, de a stinge focul cu ce se găsea printre sticle.
Paul Grigoriu – supraviețuitor
„Cineva a încercat să dea cu bere, dar era prea sus”.
Flacăra a fost însă mai rapidă decât viteza de reacție a celor mai mulți. A continuat să crească.
Adrian Dorogan – supraviețuitor
„Eu am observat că materialul care arde este un burete. Știam faptul că un burete este foarte inflamabil, și din experiență știam că și degajă un fum toxic. Imediat decizia mea a fost să mă îndrept către ieșire, și pe drum să apelez 112”.
Între timp, focul urca pe stâlp, accelerat. Mulți înțeleg că s-ar putea să nu-l poată stinge imediat. Dar nimeni nu înțelege cât e de gravă situația.
Andrei Trifu – supraviețuitor
„Eu deja mergeam spre ieșire, majoritatea oamenilor din club rămăseseră hipnotizați cu ochii spre focul respectiv”.
Oamenii se dezmeticesc încet, unii simt că trebuie să plece imediat.
Mircea Becherescu – supraviețuitor
„Primul instinct, și prima chestie care mi-a venit a fost să îi zic Emei: hai! Nu m-a interesat nimic altceva și am mers spre ieșire”.
Sunt secundele în care flacăra urca spre tavanul construit și el din lemn și burete. Toate trei, incredibil de inflamabile.
Paul Grigoriu – supraviețuitor
„În momentul în care am văzut că se întinde un pic focul, eu am ieșit instantaneu. Spun până astăzi, că îngerul meu păzitor m-a împins”.
Cei care rămân în urmă văd mai multe detalii.
Andrei Trifu – supraviețuitor
„Era ca și în filmele chinezești cum arată acei dragoni cu solzii din foc”.
Miluță Flueraș – supraviețuitor
„Am văzut că n-a venit nimeni cu un instinctor, așa că mi-am luat geanta și camera și m-am îndreptat către ieșire”.
Pe măsură ce flacăra urca spre tavan, fără ca cineva să poată face ceva, oamenii încep să înțeleagă că situația e serioasă.
Paul Grigoriu – supraviețuitor
„În momentul în care am ieșit din sală și am pășit în container, deja am văzut că flacăra atinsese tavanul”.
Între calm și panică se înting câteva secunde lungi, cât o viață. Erau ultimele secunde în care te mai puteai salva.
Paul Grigoriu – supraviețuitor
„Făcusesem un prim pas și m-am uitat spre tavan, am mai făcut câțiva pași și am văzut că ardea tot tavanul”.
Cristian Matei – supraviețuitor
„În câteva secunde m-am trezit că deja începuse să ardă o parte din tavan. Am rămas cu gura căscată. Am luat telefonul și am început să filmez”.
Focul se mișca deja mai repede ca oamenii.
Andrei Trifu – supraviețuitor
„Am reușit să ajung în partea de ieșire, timp în care cei care erau spre ieșire sau dezmeticit de ce se întâmplă și au început să țipe: ieșiți, ieșiți că murim!
Împinși din spate de flăcări, oamenii se adunaseră în ieșirea îngustă care duce spre container.
Ema Bărăscu – supraviețuitor
„În momentul în care am zis să ieșim, și până să ne apropiem de ușă, deja luase foc. Era îmbulzeală foarte multă, după care, pur și simplu am fost striviți de oameni. Mircea a încercat cumva să mă protejeze cu mâinile, mă înconjura ca să nu mă strivească lumea, să nu mă împingă”.
Cei trei adolescenți, dintre care unul în scaunul cu rotile, pleacă, și ei, din dreptul scenei.
Marian Popescu – tatăl lui Mihai
„Pavlos și Laurențiu au rezistat să-l ducă până la ușă”.
A fost momentul în care focul a cuprins tavanul și a crescut în violență.
Andrei Trifu – supraviețuitor
„Flacăra a înaintat cu repeziciune, iar de acolo s-a propagat, cam cu 1-1,5 metri pe secundă, foarte rapid”.
Ema și Mircea au rămas unul lângă altul. El a protejat-o, iar faptul că au rămas împreună, i-a salvat.
Ema Bărăscu – supraviețuitor
„Dacă el nu era lângă mine, dacă nu îl vedeam lângă mine tot timpul, n-aș fi ieșit, m-aș fi întors după el, l-aș fi căutat, n-aș fi putut. Aveam aceleași gânduri, aceleași gesturi, pentru că atunci când știi că poți să mori, și gândul tău nu e doar la tine, ci la persoana iubită, e ca și cum te gândești, eu merg, eu pot să fac ceva, dar el?”
Ema și Mircea încearcă să iasă, prinși în busculada de la ieșire. Tavanul în flăcări începe să se destrame. Mai sunt doar fragmente de burete ars. Câte o picătură. Apoi o ploaie. O ploaie de foc care aterizează pe oamenii care încearcă să iasă. Mai toți își lăsaseră hainele groase la garderobă.
Conf. dr. ing. Ovidiu Cristian Oprea – chimist
„Acești stropi de substanță încinsă și care continuă să ardă, deci nu se sting la cădere, sau la impactul cu o persoană sau o suprafață dură dedesupt, sunt cei care au dus la crearea acelor arsuri foarte greu de vindecat. Practic au picat pe piele, au creat arsuri, au continuat să ardă, s-au topit, s-au impregnat în țesuturile persoanei respective”.
La aproape un minut de la scânteie, era deja fiecare pentru el.
Andrei Trifu – supraviețuitor
„S-a creat o asemenea panică încât oamenii din spate îi trăgeau pe cei din față ca să le ia locul”.
Între ușa care dădea afară și club mai era încă un spațiu – containerul, care a deveni curând un spațiu al morții. Acesta ținea loc de hol de intrare și avea la exterior o ușă îngustă, doar pe jumătate deschisă în acel moment.
Gabriel Popescu trecuse deja de bariera containerului și era primul care a cerut ajutor.
Gabriel Popescu – supraviețuitor
„Până să ies din container, am reușit, nu știu cum, dar am reușit să apăs pe taste 112, să dau apelare”.
Afară Gabriel Popescu vorbea deja cu serviciul de urgență.
„- Spune-ți ce urgență aveți!
– Alo, Pompieri la Club Colectiv a luat foc ceva, este concert, a luat foc în interior”
– Club Colectiv? În ce sector?
– Nu știu exact. Unde suntem? Strada? Cum îi spune aici? Strada Tăbăcarilor.
– Tăbăcarilor? Sunt persoane prinse înăuntru?
– Da, da… e groaznic ce se întâmplă acolo.
– Rămâneți să răspundă pompieri. Să nu închideți telefonul.
– E urgent. Este groaznic ce se întâmplă acolo.
– Rămâneți la telefon, imediat vă răspunde pompierii”.
La ieșirea din container exista o ușă dublă, deschisă doar pe jumătate. Oamenii împingeau în jumătatea închisă, cu forța pe care ți-o dă disperarea.
Gabriel Popescu – supraviețuitor
„Panica se instalase, și toți cei din interior încercau să iasă. Spațiul de un metru, cât avea acea ușă deschisă era insuficient. Oamenii strigau, țipau, și sub presiunea lor cea de-a doua ușă s-a deschis. Din păcate nu a fost de ajutor pentru cei rămași în club, pentru că cei din primul rând au căzut”.
Dopul de oameni de la ieșirea din container făcea ieșirea foarte dificilă. Unii dintre cei care au reușit să treacă de el nu pot să uite un detaliu.
Mircea Becherescu – supraviețuitor
„Înainte să ieșim, i-am zis: stai, trebuie să ne oprim. Pentru că dacă mai făceam un pas, am simțit efectiv, că, calc pe moale. Nu era podea, nu știu ce era și în momentul respectiv –am zis stai. Dacă mai facem un pas ne împiedicăm și aici rămânem”.
Ema Bărăscu – supraviețuitor
„Amândoi vorbind, aveam aceiași senzație că nu am călcat pe podea. Încă nu putem să spunem altfel”.
Miluță Flueraș – supraviețuitor
„Mi-am păstrat calmul, am încercat să nu mă dezechilibrez și să nu calc pe cineva pe o zonă sensibilă. Eram și eu tras de oameni din spate și am strigat la ei să ne păstrăm calmul că nu rezolvăm nimic, că nu avem șanse să ieșim dacă ne agităm”.
În acel moment în club s-a stins lumina și în container s-a făcut beznă totală.
Andrei Trifu – supraviețuitor
„Am strigat lăsați-vă jos că o să vină flacăra. După care m-am lăsat să cad, iar la nici două secunde a venit flacăra”.
O flamă fierbinte și toxică, o combinație de flăcări și gaze ucigașe erupe în momentul în care ușa de la container se deschide complet, sub presiunea oamenilor. E momentul în care focul dinăuntru primește aer proaspăt. În momentul flamei oamenii din container se lasă la pământ. Alții mai norocoși, sunt deja acolo. Zgomotul a rămas în memoria supraviețuitorilor.
Adrian Dorogan – supraviețuitor
„În secunda în care s-a deschis a doua ușă s-a creat un efect de motor cu reacție. Toată acea căldură din club, tot acel foc a luat oxigen, iar acea flamă a fost ca un motor cu reacție”.
De fapt, ce temperatură are flama unui incendiu dintr-o începere închisă care dă brusc de oxigenul de afară?
Nick Allder SFX Master & Safety Office
„La unele dintre aceste incendii temperatura poate urca nu doar la sute de grade ci chiar până la 1200 de grade Celsius și chiar mai mult. Unele chiar ar putea topi metalul”.
Miluță Flueraș – supraviețuitor
„Am simțit o căldură enormă și mi-am dat seama că e flacără, nu mi-am pus mâinile în cap, nici nu m-am aplecat pentru că nu mi-am dat seama, nici nu am avut timp să îmi dau seama ce se întâmplă. Flacăra în sine nu a durat foarte mult”.
Sunt oameni care au văzut flacăra de afară. Între ei Gabriel Popescu, cel care discuta la telefon cu operatorul de la 112.
Gabriel Popescu – supraviețuitor
„S-a auzit din interior ca un vuit, imediat după vuiet a urmat acea flacără imensă, și coșmarul de oameni arși, ce ieșeau unul după altul.
– Este ceva inflamabil și foarte toxic.
– Este ceva inflamabil?
– Se aud strigăte înăuntru.
– Am înțeles.”
Aflat lângă scenă în scaunul cu rotile, Mihai a avut nevoie de ajutor, dar și de mult noroc ca să iasă din club în viață.
Marian Popescu – tatăl lui Mihai
„Mi-a spus că Pavlos și Laurențiu au stat să-l ducă până la ușă. De acolo numai știa, s-au deschis ușile, și focul i-a tăvălit pe toți pe jos. De acolo numai știe”.
Ema și Mircea erau afară de puțin timp când au văzut flama.
Mircea Becherescu – supraviețuitor
„Am simțit flăcările în spate, în momentul în care mă aflam în pragul uși, am simțit un val de căldură care venea din spatele meu”.
Când flama a măturat containerul, pe mulți i-a salvat căderea, în înghesuială. Pe alții faptul că și-au ținut respirația.
Andrei Trifu – supraviețuitor
„Mi-am ținut respirația și am rămas la podea. Am simțit căldura pe partea din spate a capului. Atunci mi-am dat seama că mi-a luat foc părul. Aveam părul strâns în spate, lung. De la păr focul s-a extins pe partea din spate a tricoului și pe urmă pe mâna dreaptă”.
Cristian Matei – supraviețuitor
„Am simțit o flacără puternică venind din spate sau de sus. De asta am și capul ars, mi-au spus medici că până la os, pe umeri și ambele mâini arse”.
La fel de repede cum a apărut, flăcările s-au și retras. În urma lor a rămas fumul. Plin de gaze toxice, provenite din buretele ars. Și ele își au partea lor de victime.
Conf. dr. ing. Ovidiu Cristian Oprea – chimist
„În urma incendiului respectiv clubul s-a transformat într-o cameră de gazare”.
Dar și de supraviețuitori. Adrian e unul dintre ei: el își aduce aminte cum ajunsese în container, la trei metri în urma prietenei lui Roxana.
Adrian Dorogan – supraviețuitor
„Roxana era deja luată de mulțime și dusă mai în față, la vreo trei metri față de mine. Nu am mai apucat să o văd pentru că a venit acel fum gros, dens”.
Fumul a ieșit apoi afară din container și i-a prins și pe cei ce reușiseră să iasă. Ema și Mircea erau deja afară, într-un gang aflat în stânga intrării, dar fumul ajungea la ei.
Rămași în viață, dar incapabili să se cațere peste mormanul de trupuri din container, unii mor sufocați înăuntru. Alții vor pieri mai târziu la spital, din cauza amestecului de aer fierbinte și gaze toxice care le-a ars plămânii.
Conf. dr. ing. Ovidiu Cristian Oprea – chimist
„În urma analizelor făcute asupra gazelor rezultate în urma arderii unui burete asemănător cu cel care fusese folosit în Clubul Colectiv, am descoperit că practic se degajă o cantitate impresionantă și diversă de compuși. Cei mai nocivi dintre aceștia sunt monoxidul de azot, acidul cianhidric, oxizii de azot. Practic omul va respira normal, dar procesul de respirație nu există ca atare, oxigenul numai este transportat corespunzător către țesuturi și de aceea leșină și pur și simplu moare”.
Fumul toxic, flăcările și busculada făcuseră deja primele victime. În ușa containerului zăceau trupurile celor care nu reușiseră să ajungă decât până acolo.
Mircea Becherescu – supraviețuitor
„Mă uitam spre ieșirea din club, deja se formase grămada de oameni din ușă și din fața ușii. Erau cu atât mai muți în fața ușii, cred că vreo 2-3 metri în față și pe lateral, erau oameni căzuți, oameni arși, unii peste alții. Unii erau pe margine, cu hainele arse pe ei, din care din unii mai ieșea fum”.
Și totuși, unii au mai supraviețuit în club și în container, trecând prin foc și fumul toxic. Salvarea lor a fost o chestiune de viață, un tratament militar sau pur și simplu noroc.
Miluță Flueraș – supraviețuitor
„Am încercat să nu calc pe cineva. Pur și simplu am întins brațele înainte și am încercat să mă sprijin, pentru ca să înaintez fără să calc pe cineva. Erau persoane care țipau: nu mă călcați! Cineva fusese călcat pe cap”.
Cristian Matei – supraviețuitor
„Am reușit să mă cațăr pe cei care erau lângă mine, și care urlau și strigau după ajutor. M-am cățărat pe ei, și am ajuns spre ieșire unde cineva m-a tras afară”.
Andrei Trifu – supraviețuitor
„Ușor, ușor am început să-mi creez drumul spre ieșire, târându-mă pe coate și pe genunchi, exact stilul militar. L-am făcut atâta timp, ani de zile. La un moment dat am simțit o persoană care era agățată de piciorul meu drept. Bănuiesc că am salvat acea persoană. Nu știu nici acum dacă a trăit sau nu. Doi băieți de afară m-au tras de mâini, m-au ridicat în picioare, m-au întrebat dacă sunt OK. Da sunt OK!”.
Mihai, băiatul în scaunul cu rotile, venit la primul lui concert rock și care a trăit incendiul în club, a fost și el salvat. Cu arsuri pe mâini și pe corp.
Marian Popescu – tatăl lui Mihai
Mihai a ieșit și el târâș. Disperarea i-a dat puteri de care nu știa.
Andrei Trifu – supraviețuitor
„Am ieșit pe genunchi și pe coate, de acolo mi-am căpătat și vânătăile de pe genunchi. M-am izbit cu capul de zidul clădirii din fața intrării”.
S-au târât peste trupuri, au trecut peste gemete stinse și haine fumegânde. Și au reușit să iasă afară din club… Supraviețuitorii au nevoie de minute lungi să se dezmeticească. De la izbucnirea incendiului nu trecuseră decât 7-8 minute.
În jurul ieșirii trupurile se adunaseră stivă. Înăuntru nu se putea intra din cauza căldurii.
Gabriel Popescu – supraviețuitor
„Temperatura era foarte ridicată. Fum ieșea în continuare. Tot ce am putut să facem a fost să-i ajutăm pe cei căzuți chiar în marginea containerului și să-i ducem într-o zonă cât de cât sigură”.
Mircea Becherescu – supraviețuitor
„Am început să trag de oamenii. L-am văzut pe Vlad Țelea întins pe pământ, alături de soția sa. Am ajuns să-i fac masaj cardiac, până la un moment dat. Apoi, sub el era blocat o fată și împreună cu colegul meu din trupa în care cânt, am reușit să o tragem de sub el, și am dus-o într-o zonă cu iarbă”.
Acestea sunt momentele celui mai important act de eroism al acelei seri teribile.
Doi oameni, care au reușit să scape inițial fără nici o zgârietură au decis să se întoarcă în club, ca să îi salveze pe alții. E vorba de Claudiu Petre și Adrian Rugină.
Conf. dr. ing. Ovidiu Cristian Oprea – chimist
„Și o parte dintre salvatori au ieșit, au fost în viață, și au dorit să intre înapoi ca să-și salveze prietenii. Intrând au inspirat din nou noxe de gaze, nu și-au dat seama ce se întâmplă cu ei, și l-a primul sau la al doilea drum, au leșinat și apoi au decedat în interiorul clubului”.
În tot timpul acesta, cei de afară se uită în jur disperați după ajutor. Mai mult ajutor.
Ema Bărăscu – supraviețuitor
„Personal, nu știu cum este pentru unii, dar eu în momentele alea nu m-am gândit nici măcar o clipă la Dumnezeu, sau la ceva mai presus. M-am gândit la medici, la pompieri, la oameni care sunt instruiți să facă față unor astfel de situații”.
La câteva minute după începutul apelului la 112 al lui Gabriel au apărut polițiști, urmați de pompieri.
Adrian Dorogan – supraviețuitor
„Primii care au ajuns acolo au fost doi polițiști, a fost un echipaj de poliție”.
Ion Burcă – polițist
„Mai multe persoane care veneau spre noi, țipau. Se mișcau pur și simplu ca și în filmele de groază. Veneau încet cu mâinile ridicate, hainele de pe ei erau arse, țipau. Pur și simplu nu știai ce să le faci”.
Pompierii ajung la fața locului la 11 minute după incendiu, conform autorităților. Clubul mai ardea în câteva locuri.
Cpt. Ștefan Olteanu – pompier
„La momentul în care noi am ajuns acolo erau câteva focare, care însă ardeau cu flacără deschisă, dar lichidarea lor nu a durat foarte mult. Mai greu a fost să realizez ce anume se întâmplase acolo, și să descoper, rând pe rând, trupurile victimelor. Pe cele din afară, dar și pe cele dinăuntru”.
Erau victime căzute pe aproape toată suprafața. Înăuntru oamenii pieriseră. Dar telefoanele lor supraviețuiseră cumva, și sunau. Aceleiași două numere pe toate ecranele.
Cpt. Ștefan Olteanu – pompier
„Am găsit aproximativ 15-20 de telefoane mobile. Am stabilit un loc de adunare a lor și au fost adunate și depozitate acolo. Pe toate telefoanele suna mama și tata, erau toate telefoanele aprinse”.
În primele minute supraviețuitorii teferi au început să transporte răniții în Piața Bucur, la 300 de metri de club. Salvările nu puteau intra pe aleea strâmtă.
Gabriel Popescu – supraviețuitor
„Fiind chiar lângă container am putut să intervin imediat, până să sosească autoritățile. Am început să preluăm dintre cei căzuți, dintre cei arși. Unii erau cărați direct pe brațe, alții au fost cărați pe niște paleți, care au fost găsiți în apropiere, și i-au dus în piațeta din fața fabricii Pionierului. Piața Bucur arăta ca un câmp de luptă. Unii sunt arși, alții afectați de gazele toxice. Mulți au fracturi și contuzii. Supraviețuitorii acordă primul ajutor cot la cot cu medicii de la maternitatea Bucur, din apropiere.
Locuitorii cartierului ies cu pături și sticle de apă, cu toți vor să ajute.
Daniela Minea – asistent medical
„Atunci am văzut instantaneu când îi scoteau din gangul fabricii, pe rând. Erau foarte mulți. Mirosea a fum, ca un foc chimic, cum miroase cauciucul ars. Răniți erau în salvări, sau erau întinși pe jos. Acolo am intervenit și eu și colegele mele”.
Mica piață din apropierea clubului Colectiv era deja plină de salvări și oameni. Pentru unii, arsurile au fost atât de adânci, încât nu au mai simțit nimic. Ca o anestezie.
Miluță Flueraș – supraviețuitor
„Primele secunde nu mi-am dat seama cât de puternice sunt arsurile până nu am încercat să scot telefonul din buzunar. Și atunci am văzut că numai am piele la exteriorul palmelor”.
Cristian Matei – supraviețuitor
„Nu simțeam nici o durere pe mâini, nici o durere pe spate, era ca și cum am ieșit din club”.
Ce nu știa Cristian era că tot capul, umerii și brațele îi erau arse adânc. A avut noroc cu un voluntar care l-a dus la salvare.
Cristian Matei – supraviețuitor
„Omul acela a spus că nu pot să merg așa acasă, și să mă duc la ambulanță. Eu am refuzat. Până la urmă m-a păcălit, spunându-mi că mă duce la un taxi și m-a împins efectiv într-o ambulanță. Acolo cei de la ambulanță mi-au rupt tricoul de pe mine și mi-au pus o folie protectoare. M-au așezat pe targă, după care m-am trezit în Israel”.
Prof. dr. Dan Enescu – chirurg
„În clipa în care a trecut câteva ore, mi-am dat seama că ne aflăm în fața unei arsuri, să zicem că nu o arsură simplă, nu una obișnuită. Gândiți-vă că am trecut prin zeci de mii de arsuri și nu aducea cu nici una dintre ele”.
Noaptea aducea cu ea povești negre. Situații de neimaginat și pentru victime și pentru supraviețuitori.
Ema Bărăscu – supraviețuitor
„Am găsit un băiat întins pe jos, pe șosea, agonizând. Își dădea ochii peste cap, și era și ars și intoxicat. Omenii din jur țipau: dacă aveți mașină, duceți-l la spital că moare aici! I-am spus că nu avem. I-am spus polițistului să îl țină într-o parte, că își înghite limba și m-am pus cu genunchi în spatele lui și îl țineam cu mâna de spate. Mi-a spus că îl cheamă Ciprian și că are 19 ani”.
E frig, și e spaimă. Spaima celor care n-au fost înăuntru, dar au avut pe cineva acolo. Afară se strâng prietenii și rudele celor care numai răspund la telefon.
Cpt. Ștefan Olteanu – pompier
„Au fost atâți de mulți oameni, care veneau și ne implorau să le scoatem prietenul, iubita, sora, soțul”.
Tatăl lui Mihai, băiatul în scaunul cu rotile, a apărut și el la club, în căutarea fiului său. Dar cum să-l identifice?
Marian Popescu – tatăl lui Mihai
„Nu-i deosebeai unul de altul. Întâi am căutat printre cadavre”.
Ema și Mircea au rămas în piață mai bine de o oră, după ce au ieșit. Acolo rămăseseră doar cei decedați, puși unii peste alții, într-o parte. Au oprit un taxi și au ajuns acasă după miezul nopții.
În acea seară au murit 27 de oameni. În următoarele săptămâni au mai murit 36. Printre ei, și patru din cei cinci membrii ai trupei Goodbye To Gravity.
Clubul Colectiv a fost închis după incendiu. Autoritățile anchetează mai multe persoane, de la patroni, angajați ai companiei de artificii, la angajați ai Inspectoratului pentru Situații de urgență și alți funcționari publici.
După incendiu, zeci de mii de oameni au dăruit bani, au donat sânge și medicamente. Sute de mii de persoane au fost implicate, într-un fel sau altul în proteste, în stradă sau în social media. Colectiv numai era doar un club ars, în care au murit oameni. Cei care au rămas în viață l-au transformat într-un simbol al renașterii civice al unei generații. Colectiv numai înseamnă doar moarte, ca în acea seară. Înseamnă speranță.
Andrei Trifu – supraviețuitor
„Eu zic că arta trebuie să meargă înainte. Asta înseamnă progres, oamenii aceia cântă, ne bucură. La întrebarea unei persoane: mai mergi în cluburi gen Colectiv? I-am răspuns: Da!”
În incendiul din Colectiv, Adrian Dogaru a fost ars pe spate. Prietena lui Roxana, a ieșit nevătămată din club. Astăzi, Adrian recunoaște că nu vede viața altfel și se bucură de lucrurile mici ale fiecărei zile. Nu poate și nu vrea să uite durerea celor care au suferit și suferă încă, mai mult decât el.
Cristian Matei face tratament de recuperare în București.
Asistenta Daniela Minea îngrijește copiii nou născuți din maternitatea Bucur.
Ema Bărăscu și Mircea Becherescu își plâng, încă, prietenii morți în incendiu. Știu amândoi, că răniți vor avea nevoie de ajutor multă vreme, de azi încolo. „Dacă poți să faci ceva bun pentru cineva, fă-o”, spune Mircea oricui.
Gabriel Popescu are, astăzi, noi prieteni. Cu toți împărtășesc amintiri comune ale iadului din Colectiv și hotărârea de a fi lângă cei care au mai multă nevoie.
Miahi Popescu face tratament de recuperare și vrea să-și dea examenul de capacitate în vară, în același timp cu colegii de clasă.
Îl așteaptă pe prietenul lui, Pavlos, ca să iasă din spital și să revină în România. Adrian Popescu e hotărât să-l mai lase pe Mihai la concerte.
Fotograful Miluță Flueraș își folosește din nou mâinile și a făcut, de curând, primele fotografii de concert, după Colectiv.
Paul Grigoriu, crede că, din Colectiv, trebuie să învățăm să ne revaluăm prioritățile, legătura cu ceilalți, cu Dumnezeu.
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE
Abric Claude-Jean, Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iași, 2002
Baylon Christian, Mignot Xavier, Comunicarea, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iași, 2002
Bernays Edward L., Cristalizarea opiniei publice, Editura Comunicare.ro, București, 2003
Boncu Ștefan, Psihologia influenței sociale, Editura Polirom, Iași, 2002
Bulai Alfred, Mihăilescu Vintilă, Sondajul de opinie. Caiet metodologic, Universitatea din București, București, 2007
Buzărnescu Ștefan, Sociologia opiniei publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997
Chelcea Septimiu, Opinia publică. Gândesc masele despre ce și cum vor elitele, Editura Economică, București, 2002
Cialdini Robert, Psihologia persuasiunii, Editura Bussiness Tech, International Press, București, 2004
Cristea Dumitru, Tratat de psihologie socială, Editura ProTransilvania, București, 2002
Habermas Jurgen, Sfera publică și transformarea ei structurală, Editura Comunicare.ro, București, 2005
Herjeu Radu, Tehnici de propagandă, manipulare și persuasiune în televiziune, 2002, http://www.psihologiaonline.ro/download/carti/C001_Tehn_manipTV.pdf, acesat la data de 25.04.2016
Hogan Kevin, Psihologia persuasiunii, Editura Antet, București, 1996
Iluț Petre, Valori, Atitudini și Comportamente sociale. Teme actuale de psihosociologie. Editura Polirom, Iași, 2004
Jderu Gabriel, Testarea reclamei (Curs universitar nepublicat): Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea din București, 2006
Jurgen Habermas, Sfera publică și transformarea ei structurală, Editura Comunicare.ro, București, 2005
Kapferer Noel-Jean, Căile persuasiunii, EdituraComunicare.ro, București, 2002
Larson Charles U., Persuasiunea. Receptare și Responsabilitate, Editura Polirom, Iași, 2003
Le Bon Gustave, Psihologia maselor, Editura Ștințifică, București, 1991
Moscovici Serge, Epoca maselor. Tratat istoric asupra psihologiei maselor, Editura Institutul European, Iași, 2011
Mucchielli Alex, Arta de a influența, Editura Polirom, Iași, 2002
Neculau Adrian, Manual de psihologie socială, Editura Polirom, Iași, 2003
Noelle-Neumann Elisabeth, Spirala tăcerii. Opinia publică, învelișul nostru social, Editura Comunicare.ro, București, 2004
Pailliart Isabelle (coord.), Spațiul public și comunicarea, Editura Polirom, Iași, 2002
Petcu Marian, Socilogia mass-media, Editura Dacia, Cluj, 2002
Popescu Cristian Florin, Practica jurnalismului de informare. Principii, reguli, provocări, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 1999
Roger Silverstone, Televiziunea în viața cotidiană, Editura Polirom, Iași, 2000
Rouquette Louis-Michel, Despre cunoașterea maselor, Editura Polirom, Iași, 2002
Șelaru Vasile, Claudiu Coman, Comunicarea între informare și manipulare, Editura All Beck, București, 2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Influenta Opiniei Publice Prin Comunicare Persuasiva (ID: 116616)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.