Influenta Modelelor Parentale Asupra Dispozitiilor Anxios Depresive la Adolescentii

=== 24. anxietate ===

Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………………………………………..2

Capitolul 1. Anxietatea la adolescenți și relația cu factorii de mediu și ereditate……………………4

1.1 Factorii familiali și de mediu care contribuie la anxietatea adolescenților………………………..4

1.2. Atașamentul și temperamentul – factori care influențează depresia și anxietatea la adolescenți………… ………………………………………………………………………………………………………..6

1.3. Comportamentul părintelui și modul în care acesta influențează anxietatea la adolescenți..9

Capitolul 2. Cauze ale depresiei la adolescenți…………………………………………………………………15

2.1 Depresia la adolescenți: cauze corelații și consecințe………………………………………………….15

2.2 Cauzele anxietății la adolescenți……………………………………………………………………………….21

2.3. Comportamentul normal al adolescenților vs simptomele timpurii ale bolilor mintale……24

2.4 Caracteristici generale ale adolescentului………………………………………………………………….27

Captitolul 3. Studiul de caz: Influenta modelelor parentale asupra dispozitiilor anxios-depresive la adolescent…………………………………………………………………………………………………………………..32

3.1. Metodologia cercetării……………………………………………………………………………………………32

3.2 Analiza datelor……………………………………………………………………………………………………….33

3.3 Interpretarea datelor………………………………………………………………………………………………..41

Concluzii……………………………………………………………………………………………………………………43

Bibliografie………………………………………………………………………………………………………………..45

Anexe………………………………………………………………………………………………………………………..46

Introducere

Este larg acceptat faptul că tulburările de anxietate au ca principale cauze mediul familial, materialul genetic și educația. În lucrarea de față de vom concentra pe rolul familial în în dezvoltarea, tratamentul și prevenirea tulburărilor de anxietate la copii.

Începem prin care prezintă o imagine de ansamblu a unei game largi de factori familali asociați cu tulburările de anxietate. Studiile realizate pe această temă au furnizat strategii de intervenție și de prevenire care sunt discutate în continuare. Pe parcursul lucrării vom prezenta provocările acestei teme.

Tulburările de anxietate și depresie printre adolescenți sunt cele mai comune forme de tulburări psihice, întâlnite la 10% din populația de adolescenți. Acesată tulburare afectează extrem de mult dezvoltarea adolescenților. De exemplu, adolescenții cu anxietate au dificultăți academice (niveluri scăzute ale performanței la clasă, lipsă de interes față de cursurile și activitatea de la clasă), au problem sociale (cee ace face dificilă dezvoltarea unor relații de prietenie), au conflicte cu membrii familiei și probleme cu încrederea în sine.

Vârsta medie a debutului acestor boli este în timpul copilăriei timpurii. Rapoartele și studiile realizate pțnă acum au arătat că aceste tulburări sunt cronice și, în cazul în care netratate, cresc riscul de anxietate la adulți: depresie, abuz de substanțe și tentative de suicid. În plus față de impactul psiho-social al tulburărilor de anxietate, există o povară economică ridicată, cu costul de tratare a acestor tulburări în rândul adulților.

Având în vedere povara personală și economică ridicată a acestor tulburări, identificarea cauzelor și a unor strategiilor de intervenție eficiente sunt vitale. Similar cu multe boli psihice, tulburările de anxietate la adolescenți sunt cauzate de mediul familial. Această lucrare se concentrează pe rolul familial în dezvoltarea, tratamentul și prevenirea tulburărilor de anxietate la copii.

Pentru a identifica studiile relevante publicate, pentru a fi incluse în această reexaminare, am efectuat căutări în literatura de specialitate, care au fost realizate folosind baza de date PsycINFO. Căutările s-au realizat utilizând termeni-cheie precum: ,,depresie la adolescenți”, ,,anxietate la adolescenți” ,,tulburări de anxietate la adolescenți”, ,,fobie social a adolescentului” și '' tulburare de anxietate socială a adolescentului''. Acestea au fost asociate cu termeni-cheie legați de fiecare aspect al mediului familial inclus în această revizuire. De exemplu, o căutare a fost realizată prin asocierea termenilor ,,tulburare de anxietate la adolescenți cu fiecare subiect (de exemplu, ,,genetică”, ,,ereditate”, ,,atașament”, ,,inhibiție comportamentală”, ,,comportament părinți”, ,,control parental”, ,,mediul familial”etc. Spre deosebire de lucrări publicate anterior, care au analizat relația dintre factorii de familie și anxietatea și depresia la adoloescenți, această lucrare se concentrează pe modelele familiale și modul în care acestea contribuie la stările de depresie ale adolescenților.

Capitolul 1. Anxietatea la adolescenți și relația cu factorii de mediu și ereditate

1.1 Factorii familiali și de mediu care contribuie la anxietatea adolescenților

Dacă analizăm litareatura de specialitate, descoperim că ereditatea este un factor care contribuie la anxietatea adolescenților. Studiile au arătat că adolescenții cu părinți care au suferit de anxietate sunt mai predispuși anxietății și depresiei, comparativ cu adolescenții care au părinți sănătoși.

Cu toate că aceste studii sunt utile în explicarea factorilor care contribuie la stările de anxietate și depresie la adolescenți, acestea nu explică mecanismele prin care familia influențează dezvoltarea anxietății sau contribuțiile la factorii genetici și de mediu. Examinarea influențelor genetice și de mediu provine și din studii realizate asupra gemenilor, precum și asupra copiilor adoptați.

În ciuda acestor neajunsuri metodologice, comentarii recente au condus la ideea că genele contribuie cu până la 30% la prezența anxietății și depresiei la adolescenți; în timp ce mediul (de exemplu, factorii care sunt similari pentru membrii familiei, cum ar fi statutul socio-economic) contribuie cu aproximativ 20% la prezența anxietății.

Mediile non-partajate (adică, factori care sunt unici pentru fiecare individ, cum ar fi influența grupului) explică restul de 50% din variația anxietății la adolescenți. La acești factori contribuie și inhibiție comportamentală, de exemplu, care este un stil temperamental caracterizat de excitare fiziologică și frica de stimuli noi. Inhibiția comportamentală este considerată un factor de risc pentru apariția tulburărilor de anxietate. Și s-a fost dovedit a avea o bază genetică puternică.

Factorii de personalitate, cum ar fi nevroza, timiditatea și afectivitatea, au demonstrat, de asemenea, sunt influențați de baza genetică și au fost legate de tulburările de anxietate. Sensibilitatea la anxietate, care se referă la simptomele anxietății care vor avea consecințe sociale, mentale sau fizice devastatoare. Acestea au fost identificat ca fiind un factor de risc cognitiv pentru dezvoltarea tulburărilor de anxietate.

Se estimează că aproape jumătate din variația sensibilității anxietății este reprezentată de gene. Aceste constatari subliniază complexitatea cercetarii geneticii în raport cu anxietate și sugerează ca exista mai multe gene care influențează prezența anxietății la adolescenți ca urmare a genelor acestora. Urmatorul val de studii cu privire la modul în care ereditatea influențează depresia analizează și mediul care influențează căile de risc de dezvoltare a anxietății.

Factorii de mediu conferă cel mai mare risc pentru copiii care sunt genetic vulnerabili (prin intermediul interacțiunilor de tipul gene-mediu). Aceste mecanismele care potențează aceste interacțiuni vor spori depistarea precoce și pot contribui la intervenții din timpul copilăriei, astfel încât anxietatea să fie diminuată la adolescență. În acest sens, există cercetători care sugerează o examinare mai aprofundată a funcțiilor cerebrale specifice și a proceselor neurocognitive, cum ar fi prejudecata, procesarea informațiilor, precum și nivelul de adaptabilitate al subiecților, care stau la baza interacțiunilor gene-mediu.

În plus, investigațiile viitoare referitoare la relația anxietate-ereditate vor implica genetica moleculară pentru a identifica asociatți și legaturi cu gene specifice sau segmente de gene. Progresele din domeniul geneticii, vor contribui la idenificarea factorilor care stau la prezența anxietății la adolescenți.

De asemenea, acestea vor contribui la decodificarea bazei genetice a tulburărilor de anxietate și vor produce cai inovatoare de identificare timpurie, precum și metode noi de prevenire și tratament pentru aceste tulburări. Cu toate acestea, având în vedere contribuția genetică modestă, modelele etiologice de anxietate trebuie să ia în considerare alți factori de mediu care sunt văzuți ca factori de risc.

Având în vedere faptul că mediul familial este critic pentru copii pentru o perioadă mai lungă de timp, cercetatorii au încercat sa descopere aspecte ale familiei, care ar putea ajuta la explicarea dezvoltării anxietății la adolescenți.

În următoarele secțiuni, vom rezuma pe scurt constatările, limitările și provocările acestei literaturi, inclusiv atașamentul părinte-copil, temperamentul, comportamentele parentale și caracteristicile mediului de familial care pot da naștere la dezvoltarea și / sau menținerea anxietății copilului.

1.2. Atașamentul și temperamentul – factori care influențează depresia și anxietatea la adolescenți

Calitatea legăturii părinte-copil, denumit atașament, contribuie dezvoltarea tulburărilor de anxietate. Mai precis, s-a emis ipoteza că adolescenții care au un atașament nesigur pentru a dezvolta tulburări de anxietate, în general, și anxietate socială în mod specific. Din punct de vedere teoretic este postulat că experiențele timpurii cu un părinte imprevizibil cauzează o vigilență cronică, stres și frică de potențial abandon.

Numeroase studii au constatat că un atașament nesigur este asociat cu simptome de anxietate crescute și rate mai mari de tulburări de anxietate. O metaanaliză recentă a 46 de studii au raportat o dimensiune globală cu efect mediu (r = .30) și a concluzionat că există o relație semnificativă, dar moderată între un atașament nesigur al adolescentului și anxietate. Într-un studiu seminal care se întinde pe 16 ani, Warren și colab. (1997) a clasificat stilul de atașament al 172 sugari timp de douăsprezece luni, folosind procedura Strange Situation.

Apoi, la vârsta de 17,5 ani, adolescenți au fost evaluați cu ajutorul unui program pentru tulburari afective și schizofrenie. Rezultatele au indicat faptul că 15% (n = 26) din totalul eșantionului de adolescenți au avut cel puțin o tulburare de anxietate curentă sau anterioară. În funcție de stilul de atașament, 12% (n = 11) dintre cei cu un atașament sigur, 16% (n = 6), cu un atașament evitant și 28% (n = 9), a celor cu un atașament ambivalent au dezvoltat o tulburare de anxietate.

Mai mult decât atât, un atașament ambivalent a prezis tulburările de anxietate din copilarie. În timp ce aceste constatări sugereaza faptul ca un stil de atașament nesigur-ambivalent este asociat cu dezvoltarea unei tulburări de anxietate sau depresie majoritatea tinerilor clasificați ca având un atașament nesigur (70%) nu au dezvoltat o tulburare de anxietate.

Înțelegerea riscului asociat cu un atașament nesigur este complicată datorită altor factori predispozanționali care influențează relația părinte-copil și ajustarea ulterioară a copilului, cum ar fi temperamentul și psihopatologie parentală. Temperamentul poate prezice simptomele de anxietate de-a lungul timpului, precum și tulburări de anxietate, în general și anxietatea socială, în special.

Manassis și Bradley (1994) au propus un model de dezvoltare a anxietății în care temperamentul și atașamentul sunt, în egală măsură factori de risc, dar nivelul de risc este mai mare pentru copiii care au atât problem temperamentale, cât și un atașament nesigur.

Mai recent, Hudson și colab. (2011) au evaluat diverși factori de risc pentru anxietatea adolescenților. Mai exact, au examinat relațiile dintre anxietatea adolescenților, temperamentul acestora, atașament, anxietatea maternă, precum și comportamente parentale, inclusiv supraprotecție, căldură și critica – într-un eșantion de 202 de adolescenți.

Cercetări care au implicat observarea relației părinte-copil, au arătat că, în comparație cu copiii fara inhibiții, copiii clasificați ca având probleme de temperament au fost mai susceptibili de a avea o tulburare de anxietate, un atașament nesigur (ambivalent) și au avut mame care au avut o tulburare de anxietate și au demonstrat comportamente parentale negative (părinți prea protectoari, părinți lipsiți de căldură, părinți care își criticau prea mult copiii).

Mai mult decât atât, negativitatea maternă (caldura scazuta, critica prea mare) s-au adăugat la predicția simptomelor de anxietate a adolescenților. Acest lucru sungerează că ceste comportamente parentale pot crește riscul de anxietate, indiferent de statutul temperamental al adolescentului.

Deși nivelurile atașamentului nesigur și supraprotecția parentală au fost asociate cu diagnosticul anxietate pentru copii, contribuția relativă a acestor factori la predicția anxietății au scăzut după control temperamentului și a anxietatății materne. Aceste descoperiri sugerează că, la copiii mici, temperamentul și comportamente parentale caracterizate de un nivel scăzut de căldură și niveluri ridicate de critici pot crește riscul de a dezvolta anxietate. Prin urmare, temperamentul poate fi un predictor mai relevant al anxietății, comparativ cu atașamentul.

În general, dovezile disponibile indică faptul că adolescenții cu probleme de temperament sau atașament nesigur pot avea un risc crescut de a dezvolta o tulburare de anxietate, cu toate că există constatări mixte și relația dintre acestea (și alți), factori de risc rămân prost înțelese.

O provocare specifică pentru această literatură este absența datelor privind direcționalitatea relației părinte-adolescent. Este probabil ca o serie de caracteristici ale adolescenților, cum ar fi temperamentul, personalitatea sau nivelul de anxietate să aibă legătură cu comportamentul parental și legătura părinte-copil.

Mai mult decât atât, în măsura în care temperamentul, atașamentul și anxietatea sunt unice, este neclar dacă temperamentul, anxietatea și atașamentul evitant și atașament nesigur sunt asociate cu toleranță limitată la frustrare.

În ciuda acestor provocări și limitări, problemele de temperament și caracteristicile unui atașament nesigur la un adolescent sunt riscuri care ar putea prevesti o tulburare de anxietate. În acest sens, identificarea și intervenția timpurie sunt recomandate. Referitor la acest aspect, există ca toți acei copii cu probleme de temperament la care s-a intervenit de timpuriu au manifestat reducerea simptomelor de anxietate. Astfel tratamentele pentru copiii cu temperament problematic au contribuit la o îmbunătățire a atașamentului, precum și o îmbunătățire a relației părinte copil.

1.3. Comportamentul părintelui și modul în care acesta influențează anxietatea la adolescenți

În plus față de calitatea legăturii părinte-copil, comportamentele specifice ale părinților au fost legate de niveluri mai ridicate de anxietate ale copilului. Review-uri ale acestor studii au examinat, în general, părinții ai adolescenților care aveau anxietate din punct de vedere clinic. Printre variabilele parentale examinate, supra-controlul parental a demonstrat o legătura puternică la nivelul anxietății adolescentului.

Asociaările între anxietatea adolescenților și comportamentele parentale, cum ar fi caldura și anxietate sunt neclare. Amploarea relației dintre comportamentele părinților și anxietatea adolescenților sunt modeste, cu efecte ale dimensiunii variind de la 0.06-0.42 și reprezentând \ 1 până la 18% din varianta anxietății infantile. Mai jos, examinăm, pe scurt literatura de specialitate privind comportamentele parentale cele mai frecvent cercetate și încheiem cu recomandări pentru cercetări viitoare.

Supracontrolul

Termenul de supracontrol a fost folosit ca sinonim pentru supraprotecție, comportamente restrictive și comportamente care sunt asociate cu o mai mică autonomie, ceea ce duce la incoerențe și confuzie. Cu toate acestea, aceste comportamente, se crede că pentru a crește anxietatea adolescenților, acestea trebuie să fie însoțite de limitarea posibilităților adolescenților de a experimenta situații noi și provocatoare și de minimizare a dezvoltării încrederii în capacitatea de a face față provocărilor.

Adolescenții cu mamele cu anxietate, în comparație cu cei care au mame care nu au anxietate sunt susceptibili de a fi supuși supracontrolului. Nu exista dovezi noi care să demonstreze că supracontrolul parental prezice simptomele de anxietate la adolescenți și adulți tineri.

Cu toate acestea, studii mai veci au sprijinit ipoteza conform căreia supraprotecția parentală contribuie la starea de anxietate a adolescenților. Atunci când au fost analizate subdimensiunile supracontrolulului parental, constatările au arătat că niveluri mai scăzute de autonomie contribuie la dezvoltarea anxietății la adolescenți.

În mod specific, niveluri mai ridicate de supracontrolul asupra copiilor au venit din partea părinților față de copiii de sex feminine. Acestea erau strâns correlate cu situația material a familiei, vu vârsta copiilor, cu performanța școlară a acestora. În contrast, anxietatea mamei nu a fost asociată cu supracontrolul, sugerând că supracontrolul parental poate avea impact asupra copilului. Această opinie informativă a fost limitată la supracontrolul parental. Sunt necesare analize similare pentru alte comportamente cheie ale părinților pentru a emite concluzii referitoare la supracontrol și legătura acestuia cu anxietatea la copii.

Căldura părintească și relația sa cu anxietatea la adolescenți

Căldura parentală se referă la afecțiunea și acceptarea copilului. Copiii care au părinți ce nu participă la nevile lor emoționale, îi pot lipsi de sentimentele de sprijin, care pot crește anxietatea. În general, există multe studii care sprijină ipoteza conform căreia căldura parentală reduce nivelul anixetății. De fapt, McLeod și colegii sai (2007) au stabilit că anxietatea a fost în mod negativ asociată cu căldura parentală.

Într-un studiu care a inclus mai mulți copii și care a vizat nivelul IQ-ului acestora s-a demonstrate faptul că toți copii anxioși și-au descris părinții mai puțini afectuăși; cu toate acestea, este posibil ca copiii cu anxietate să poată avea o viziune deformată sau negativă a părinților lor, ceea ce reflectă o prejudecată în modul de raportare. Relațiile reciproce dintre caracteristicile părinte și copil, precum și afectivitatea dintre aceștia necesită evaluări suplimentare.

Critica parentală și anxietatea

Respingerea și critica se referă la comportamente care sunt prea ostile, dezaprobatoare, și contribuie la o stimă de sine scăzută a copilului. Se presupune că critica parentală și respingerea au un impact negativ asupra copilului prin creșterea conflictelor părinte-copil, reducând sentimentul de auto-competență și de auto-valoare a unui copil, și în cele din urmă, aceste stări contribuie la creșterea nivelului de anxietate a copilului. Mai multe studii au constatat că nivelurile mai ridicate de critici și respongerea provoacă copilului anxietate.

În general, cu toate acestea, există și studii care au ajuns la concluzia că asocierea dintre critica parentală / respingere și anxietatea copiilor este relativ mică, reprezentând doar 4% din variația anxietății la adolescenți.

Anxietatea parentală și relația cu anxietatea adolescentului

Anxietatea parentală se referă la tendința unui părinte de a demonstra gânduri de anxietate, sentimente sau comportamente evitante în fața copilului. Multe studii arată că părinții cu anxietate contribuie la starea de enxietate a adolescenților. Așadar, dacă părintele adolescentului are problem cu depresia și anxietatea, atunci adolescentul este și el mai predispus la aceste tulburări.

Studiile corelaționale demonstrează o relație pozitivă între modelarea raportată de mamă a comportamentului de anxietate și teama raportate de către copii. Cu toate acestea, rezultatele sunt amestecate și există neconcordanțe considerabile între studii, ceea ce face dificil să se stabilească amploarea asocierii dintre modelarea parentală și anxietatea copilului.

Cu toate acestea, unii părinți care emiteipoteza că inactivitate modelează / retragere socială, în special, (probabil din cauza propriei lor dorințe de a evita situațiile provocatoare de anxietate socială), pot crește din neatenție anxietatea socială și de comportamentul evitant la copiii lor.

Mai multe studii au demonstrat că, în comparație cu copiii normali, tineri care manifestă fobie social provin din familii care au temeri similare. Este posibil ca copiii care cresc într-un mediu social izolat să aibă posibilități limitate de a se deprinde cu interacțiunile sociale și de a dezvolta un sentiment de competență și măiestrie, sporind astfel nivelul lor de anxietate socială.

Descoperirile recente sugerează, de asemenea că copiii cu dificultăți sociale (adică, calitatea slabă a prieteniei și aptitudinilor sociale deficitare) au un risc mai mare de victimizare. Acestea ar putea crește în continuare anxietatea.

Una dintre formele de comunicare a anxietății, care a primit o mare atenție empirică este transmiterea subiectivismului de la părinte la copil atunci când se interpretează stimulii ambigui. Este bine stabilit că anxietatea, în comparație cu non-anxietate, contribuie la un grad mai mare de subiectivism.

Investigații timpurii au sugerat că părinții pot juca un rol în dezvoltarea prejudecății copiilor, prin comunicare verbală și non-verbală. Aceștia le transmit copiilor propriile lor prejudecăți privind amenințările și tendințele evitante.

De exemplu, folosind un design experimental, Barrett și colab. (1996) au prezentat copiilor care au fost diagnosticați cu anxietate clinică și copiilor non-anxioși, situații ambigue și le-a cerut să ofere o soluție de interpretare și de răspuns pentru fiecare situație. Două situații au fost selectate pentru discuții în familie, în urma cărora copiilor li sa cerut soluția finală. În comparație cu omologii lor care nu aveau tulburări de anxietate, copiii cu anxietate perceput situațiile ambigue ca mai amenințătoare și au demonstrat o preferință puternică pentru răspunsuri evitante.

Mai mult decât atât, pentru copii cu anxietate, răspunsurile evitante a crescut în mod dramatic în urma discuțiilor de familie, iar părinții lor au mai multe șanse de a recompensa și pe bază de reciprocitate răspunsurile evitante. Descoperirile recente sugerează faptul că nivelul de anxietate pentru creșterea copilului se poate explica corelațiile pozitive dintre părinte și copil și prejudecata acestuia din urmă.

În mod similar, Gerull și Rapee (2002), au constatat că copiii mici au demonstrat mai multa frica și evitarea unor stimuli care s-au asociat negativ (mai degrabă decât un neutru sau pozitiv) cu expresia facială materne. Un alt studiu, care a inclus copii de vârstă școlară (cu vârstă cuprinsă între 8-12 ani), repartizați aleatoriu, care au fost supuși la două condiții experimentale: o condiție provocatoare de anxietate, în care părinții s-au comportat cu nerabdare înainte ca copiii lor să completeze testul de ortografie și o condiție de bază care nu provoacă anxietate provocatoare în care părinții s-au comportat relaxat și încrezător înainte de test de ortografie.

Rezultatele au aratat ca copiii au raportat niveluri mai ridicate de anxietate și o dorință crescută de a evita testul de ortografie, atunci când părinții au exprimat anxietate. Cu toate că replicarea cu eșantioane mai mari și cu anxietate din punct de vedere clinic este necesară, rezultatele din studiile experimentale existente sugerează că părinții ar putea avea un impact direct la dezvoltarea anxietății copilului prin modelarea unui astfel de comportament.

Cognițiile parentale

O caracteristică principală a tulburărilor de anxietate din copilărie este prezența distorsiunilor cognitive, inclusiv negative. O serie de studii au sprijinit o legătură între cognițiile parentale și copii cu auto-evaluări negative și anxietate. În mod specific, convingerile negative, ale părinților cu privire la dispoziția copilului lor, capacitatea de adaptare, și potențialul de succes au fost legate de așteptările mici ale copiilor de a avea succes și niveluri mai ridicate ale simptomelor de anxietate și tulburări.

Studiile au demonstrat în continuare că părinții copiilor cu tulburări de anxietate au raport așteptări mai mici ale capacității copilului lor (de calificare, capacitate de adaptare și / sau probabilitatea de a suferi de stres) decât parinții copiilor non-anxiosi. Cu toate că nivelurile scăzute de așteptări prezic niveluri mai ridicate de anxietate în rândul copiilor, concomitent, și de-a lungul timpului, amploarea acestor asociații, precum și mecanismele prin care cognițiile parentale influențează anxietatea copilului sunt prost înțelese.

Dovezi clare sugerează că cognițiile parentale, caracterizate prin credințe că simptomele de anxietate ale copilului sunt dăunătoare, pot să medieze relația dintre părinte și anxietatea copilului. Cu toate acestea, influența acestor credințe asupra comportamentului părintesc nu a fost evaluată.

Atunci cand copiii cu anxietate au dificultăți de scriere, părinții lor se așteaptă ca aceștia să aibă probleme de scriere în viitor, indiferent de comportamentul copilului și încearcă să prevină acest lucru prin angajarea în comportamente sau control exagerat.

Prin astfel de comportamente părinții pot să scadă fără să vrea oportunitățile copiiilor de a învăța cum să facă față provocărilor, reduc stima de sine a copilului și cresc anxietatea acestuia. Mamele anxioase, în comparație cu cele non-anxioase, au avut probabilitate mai mare să se aștepte ca, copilul lor să experimenteze stres și anxietate în timpul unei sarcini social-evaluative.

Cu toate acestea, așteptările materne nu prezic anxietatea, exprimarea, sau performanța copilului în timpul acestei sarcini. Pe de altă parte, auto-evaluările negative, ale copiilor au fost asociate cu comportamente de supracontrol și de anxietate maternă, ceea ce sugerează că așteptările materne / cogniția parentală pot juca un rol în anxietatea copilului, dar numai în cazul în care acestea sunt transmise copilului verbal sau comportamental. Studii suplimentare care testează în mod direct această ipoteză sunt necesare pentru a pune în lumină relația dintre așteptările parentale, comportamentul și anxietatea copilului.

Anxietate parentală și comportamentul parental

Din cauza ratei ridicate a tulburărilor de anxietate la copiii cu părinți anxiosi si a ipotezei că părinții cu tulburări de anxietate pot fi mai sensibili la stresul parental, crescând astfel utilizarea anxietății cu scopul de a îmbunătății „comportamentul parental”, un număr de cercetătorii au examinat comportamentul părinților cu anxietate în ceea ce privește anxietatea copilului.

În general, aceste studii oferă sprijin limitat numai pentru afirmația că părinții anxiosi, în comparație cu cei non-anxiosi, tind să fie prea stricți, mai puțin calzi, și prezintă un model de comportament mai neliniștit. Într-adevăr, cu toate că anxietatea parentală poate influența comportamente parentale, în unele cazuri, există dovezi empirice în dezvoltare, că nivelurile mai ridicate de anxietate a copilului evocă anumite comportamente greșite ale părinților.

Capitolul 2. Cauze ale depresiei la adolescenți

2.1 Depresia la adolescenți: cauze corelații și consecințe

Depresia la adolescenți este o preocupare serioasă a sănătății publice. Date recente epidemiologice indică că aproximativ 11 la sută din tineri vor experimenta depresia, iar aceste episoade sunt asociate cu consecințe negative mai târziu, în adolescență (de exemplu, dificultăți academice, angajament pentru un comportament riscant, auto-vătămare non-suicidală) și la vârsta adultă (de exemplu, venituri mai mici, rate mai mari de divorț, suicid).

Cel mai notabil, un procent alarmant de 75 la sută din persoanele care se confruntă cu depresia în timpul adolescenței vor avea o tentativă de suicid la maturitate. În ciuda acestor statistici neliniștitoare și consecințelor negative asociate, mecanismele etiologice care contribuie la debutul și menținerea depresiei în adolescență rămân neclare. Pentru a aborda acest decalaj, cercetarea mea utilizează o abordare multidisciplinară și multimodală pentru a determina de ce apar simptomele depresive și modul în care comportamentele suicidare autodistructiv se dezvoltă ca răspuns la depresie.

Modele etiologice de depresie

Din punct de vedere istoric, cercetările privind vulnerabilitatea depresiei s-au bazat pe modeul secțiunilor transversale sau a două puncte de timp, care oferă o perspectivă limitată în desfășurarea temporală a simptomelor depresive. Pentru a depăși această limitare, am finalizat o serie de studii multi longitudinale (care acoperă de la patru luni până la patru ani), concepute pentru a dezlega relația întârzierii temporale între factorii de vulnerabilitate, stres si simptomele depresive ulterioare. Această abordare a subliniat relația inter-personală între fluctuațiile în stres și afectivitatea negativă, și, astfel, a apărut o nouă perspectivă în desfășurarea temporală a simptomelor depresive în rândul copiilor cu părinti cu tulburări afective și probele de adolescenți.

În mod specific, această lucrare a investigat ambele modele de generare a relației stres – modelul de generare a stresului la adolescenții depresivi. Cadrul diatezei-stres postulează că factorii de vulnerabilitate sunt latenți în absența stresului. Cu toate acestea, odată ce apare stresul, se activează acești factori, crescând astfel probabilitatea ca persoanele vulnerabile să experimenteze depresia. În studiile noastre prospective pe copii și adolescenți, am găsit un sprijin solid pentru mai multe relații cognitive, inclusiv ruminația, deficiența în percepția controlului, lipsa de speranță și auto-critica.Dat fiind faptul că adolescenții sunt expuși în mod regulat la factorii de stres interpersonali, am examinat, de asemenea, modele de generare a stresului în depresie, care spun că factorii de vulnerabilitate specifici factorilor de stres relațional sau interpersonal, contribuie la depresia adolescenților. Folosind această abordare, am constatat ca atât vulnerabilitatea cognitivă (de exemplu, auto-critica), cât și interpersonală (de exemplu, diminuarea sprijinului social) au condus la factorii de stres interpersonal, care contribuie la creșterea nivelului simptomelor depresiei de-a lungul timpului.

Având în vedere relația potențial sinergică între stres și modele de generare a stresului, am căutat dezvoltarea unui model cognitiv-interpersonal integrat al depresiei și înțelegerii faptului că modelele de generare a stresului contribuie la înțelegerea modului în care apar factorii de stres în timp ce modelele relaționale ale stresului explică de ce simptomele depresiei se dezvoltă. În fuzionarea acestor modele, am demonstrat că un conflict familial generează stres specific printr-un efect de contagiune.

Atunci când apar acești factori de stres, se activează relațiile cognitive subiacente (de exemplu, vizualizări depresive ale sinelui). Odată activată, acestă relație depresivă contribuie la debutul simptomelor depresive. Noi am constatat că modelul integrat oferă o înțelegere mai cuprinzătoare a dezvoltării simptomelor depresive decât, relația stresului cu modelele de generare a strdului luate în considerare în monoterapie. Prin urmare, munca noastră a continuat să testeze modelele integrate care încorporează indicatori comportamentali, neurobiologici si genetici pentru a avansa înțelegerea elementelor-cheie din debutul depresiei, recurenței depresiei si raspunsul la tratamentul depresiei.

Tulburările de comportament și adolescentele

Anxietatea si depresia apar la ambele sexe, dar la anii adolescentei, fetele sunt mult mai expuse riscului decât băieții. Înainte de pubertate, prevalența tulburărilor de comportament este aproximativ aceeași la băieți și fete 3 până la 5 procente. Dar, până la jumătatea adolescenței fetele sunt de două ori mai susceptibile de a fi diagnosticate cu o tulburare de comportament decât băieții, cu prevalență la vârsta de adult, 14 până la 20 la sută.

De ce o astfel de inegalitate mare în tulburările de comportament? Știm din scanurile creierului că există diferențe în modul în care fetele și băieții procesează stimulii emoționali. Fetele se maturizează, din punct de vedere emoțional, mai repede decât băieții, și această sensibilitate ar putea să le facă mai vulnerabile la depresie și anxietate.

Este plauzibil că aceste diferențe de gen în jurul pubertății pot fi urmăriteîn trecut, di punct de vedere evolutiv: fetele pot răspunde mai devreme la stimuli emoționali, deoarece este avantajos pentru creșterea copiilor; pentru tineri, având în vedere rolul lor de vânători și protectori ai tribului, capacitatea de reacție emoțională, nu ar fi fost un atribut important de avut.

Argumentul că diferențele de sensibilitate emoțională sunt greu de urmărit este subliniat de faptul că, viața femeilor s-a schimbat în mod clar, cu mai multe femei care au o carieră profesională competitivă, dar cu toate acestea rata de depresie nu a scăzut. Chiar și participarea mult mai multor fete în sport și alte activități fizice intense nu a redus rata de depresie, cu toate că activitatea fizică este importantă pentru sănătatea emoțională, și o modalitate eficientă de a ajuta la recuperarea cuiva care este deprimat.

Simptomele depresiei la adolescenți

În depresia la adolescenți, lucru pe care oamenii au tendința de a-l observa mai întâi, este de retragere, sau când adolescentul se oprește din a face lucruri care de obicei îi place să facă. Pot exista și alte schimbări în starea ei de spirit, inclusiv tristețe sau iritabilitate. Sau în comportamentul ei, inclusiv, apetitul, nivelul de energie, somnul și performanțele academice, sunt afectate. În cazul în care mai multe dintre aceste simptome sunt prezente, este nevoie de vigilență cu privire la posibilitatea de apariție a depresiei.

Acest lucru este deosebit de important, deoarece membrii familiei în timp și alte persoane din jurul unui adolescent pot observa lipsa de interes, în cele mai multe lucruri, sau ceea ce noi numim anhedonie, iar ea a fost, de obicei, deprimată de ceva timp. Depresia este o tulburare de internalizare, adică una care tulbură viața emoțională a unui pacient, mai degrabă decât o exteriorizare, care se manifestă sub formă de comportament perturbator sau problematic. Ca atare, este nevoie de timp nu numai pentru ca alții să o recunoască, dar de multe ori pentru pacient însuși să înțeleagă că gândirea lui, și răspunsurile emoționale, sunt perturbate.

Rețineți că există de fapt două tipuri de depresie. În tulburare, forma cea mai familiară depresivă majoră de depresie, simptomele care definesc depresia apar în ceea ce ar putea fi episoade severe, care tind să dureze de la șapte la nouă luni. Dar mai există și o altă formă de depresie numită tulburare distimică, în care simptomele sunt mai blânde, dar ele durează mai mult, până la ani de zile. Așa că, în timp ce experiența distimiei poate fi mai puțin periculoasă pentru copil la un moment dat, riscul este, ca el să rămână cu mai multe daune acumulate, mai mult timp în care copilul este ținut în afara procesului de dezvoltare sănătoasă.

Simptomele anxietății

Anxietatea este un sistem adaptiv normal, care permite corpului să știe când este în pericol. Dar, anxietatea devine o problemă atunci când este disproporționată în raport cu situația, și interferează cu capacitatea unei persoane de a funcționa. Un adolescent excesiv de anxios ar putea să se retragă din activități, pentru că îi e prea frică, iar anxietatea lui nu dispare odată cu reasigurarea.

Un adolescent care a fost anxios încă din copilărie poate avea un stil de viață construit în jurul neliniștilor lui: activitățile și mediile alese și cei pe care îi exclude, prietenii cu care el se simte confortabil, așteptările și limitările familiei, prietenii și profesorii acceptați. De aceea, este mai dificil de tratat anxietatea cu cât un copil a trăit mai mult cu ea, și a dezvoltat mecanisme de adaptare nesănătoase pentru a o administra.

De ce intervenția timpurie este critică

Atunci când un copil este deprimat sau anxios, suferința lui nu este singurul motiv pentru care este important să obțină ajutor.

Pe lângă tulburările în sine, sunt efecte adverse care pot provoca probleme de-a lungul vieții. Cu depresia vine lipsa energiei si concentrare slabă, doi factori care sunt susceptibili de a avea un impact semnificativ asupra funcționării sociale și academice. Anxietate, precum și retragerea pe care o poate însoți, este, de asemenea, un prejudiciu la progresul social și academic.

Este ușor de văzut efectele funcționării academice scăzute: rămânerea în urmă la școală subminează încrederea copilului și imaginea de sine, și poate avea un impact asupra viitorul lui dacă este prelungită. Dar, învățarea socială este la fel de importantă ca și învățarea academică în copilărie și adolescență. Acesta este un moment în care un adolescent în mod normal, ar învăța lucruri, cum ar fi modul în care să fie o fiică, o soră, un prieten; cu depresie sau anxietate, el/ea ar putea pierde sau rămâne în urmă cu aceste tipuri critice de învățare. Aceste deficite nu numai că l-ar lăsa în urmă față de colegii ei/lui, dar în ei înșiși se pot acumula depresie sau anxietate.

Alte tulburări

Este important sa se înțeleagă că anxietatea si depresia apar de multe ori în același adolescent, și ar putea fi necesar să fie tratate ca două tulburări distincte. Anxietatea este mai probabil sa apară fără depresie, decât depresia fără anxietate. Se poate întâmpla ca depresia să ducă la anxietate, starea negativă de spirit a unui adolescent deprimat se pretează cel mai bine la incertitudine. Dacă nu te simți bine despre tine, sau încrezător, sau sigur, sau în condiții de siguranță, anxietate poate găsi un teren fertil. Aceasta se poate întâmpla, de asemenea, deoarece regiunile creierului afectate de anxietate si depresie sunt apropiate, și reciproc afectate.

Două probleme grave, care sunt direct asociate cu depresia si anxietatea în adolescență sunt gândul la suicid (sau chiar acțiunea), precum și abuzul de substanțe. Sinuciderea este a treia cauză de deces în randul adolescenților si tinerilor adulți cu vârste cuprinse între 15 și 24, și știm că cei mai mulți copii care comit suicid au suferit de o boală psihică. Prezintă risc, mai ales, adolescenții care ascund depresia si anxietatea lor de părinți și prieteni. De aceea, este important să fim atenți la semnele acestor tulburări de retragere, modificări ale performanțelor școlare, obiceiurilor alimentare, duratei și calității somnului, lucrurilor care le place să facă chiar și atunci când adolescenții nu sunt siguri cu privire la modul în care se simt. În mod similar, majoritatea adolescenților care dezvoltă probleme de abuz de droguri au, de asemenea, o tulburare psihică, inclusiv, cel mai frecvent, anxietate sau depresie, care sunt un alt motiv important pentru a obține un tratament în timp util.

Alte două probleme asociate cu fetele adolescente, care apar cu o frecvență mai mare la fete decât la băieți, sunt tulburările ca leziunile de sine și abținerea de la mâncare. Deși ambele se pot suprapune cu depresia, presupunerea comună că acestea sunt cauzate de depresie nu este confirmată de cercetare. Fetele care au tulburări de alimentație prezintă adesea semne de depresie; într-adevăr, acestea sunt adesea fete foarte competitive care au o imagine distorsionată a corpului, dar nu și simptome de depresie. În mod similar, la comportamentul autodistructiv apare un fel de mecanism de dezorganiza a adaptării, pentru a atenua durerea emoțională, sau amorțeala dezvoltată ca urmare a acestei dureri. Se poate produce o tulburare de dispoziție, dar nu este considerată a fi un rezultat al acesteia din urmă. Antidepresivele, medicamentele pentru tulburări de dispoziție, de obicei, nu atenuază tulburările de alimentație sau auto-mutilarea, care primesc diferite tipuri de tratament.

Tratamente pentru anxietate si depresie

Din fericire, implicarea timpurie a profesionistilor din domeniul sănătății poate scurta perioada de boală si crește probabilitatea ca ei să nu lipsească de la lecțiile importante de viață.

Cel mai comun tratament pe care un profesionist în sănătatea mintală este apt să-l utilizeze este să formeze o terapie cognitiv-comportamentală, și în funcție de cât de tânăr este copilul, ea poate implica predarea părinților, de asemenea. Terapia cognitiv-comportamentală se bazează pe ideea că o persoană care suferă de o tulburare de dispoziție este prinsă într-un model negativ de gândire.

Copiii depresivi tind să se evalueze în mod negativ, interpretează acțiunile altora într-un mod negativ, și să își asume cel mai negativ rezultat posibil al evenimentelor. În mod similar, un copil care suferă de anxietate este copleșit de teama de rezultate negative, cu mult timp înainte să apară evenimeNo table of authorities entries found.nte. În terapia cognitiv-comportamentală, copiii suferinzi sunt învățați să conteste aceste gânduri negative, să recunoască tiparul și să se instruiască să gândească în afara lui. Și, în multe cazuri se vede o îmbunătățire reală a adolescenților cu depresie și anxietate.

În cazul în care anxietatea sau depresia este moderată până la severă, tratamentul poate implica medicamente, cum ar fi antidepresivele. Pentru ambele, anxietate și depresie, o combinație de psihoterapie și medicație functionează, de obicei, mai bine decât separate.

2.2 Cauzele anxietății la adolescenți

Pentru majoritatea oamenilor, anxietatea și adolescența merg mână în mână. Adolescența este o perioadă de schimbări corporale, schimbări mentale, schimbarea relațiilor cu prietenii și părinții, schimbarea scopurilor, intereselor, speranțelor și viselor, iar sentimentele care însoțesc toate aceste schimbări au un potențial foarte mare pentru anxietate.

Această lucrare va discuta mai multe cauze posibile ale anxietății, cele mai frecvente tipuri de adolescenți cu anxietate, semnele și simptomele de observat și cele mai sigure tratamente pentru anxietate la adolescenți.

Cauzele potențiale ale anxietății la adolescenți

Există mai multe cauze posibile ale anxietății la adolescenți, si de multe ori ele se influențează reciproc. Rezolvarea oricărei dintre cauze duce automat la simplificarea a ceva care este de altfel foarte complicat. În plus, tratarea acestui tip de anxietate are o mult de a face cu înțelegerea modului în care funcționează anxietatea.

Uneori anxietate nu are nimic de-a face cu a fi adolescent. Genetica poate cauza anxietate, ca și o experiență de viață, de altfel. Încă o dată, acest lucru este motivul pentru care anxietatea este prea complexă pentru a simplificată la o anumită problemă. Cu toate acestea, unele dintre cele mai importante cauze potențiale pentru anxietatea adolescenă sunt enumerate mai jos.

Modificările hormonale ce schimbă starea de spirit, sunt un factor primar al celor mai multe cauze de anxietate. Cu toate acestea, schimbările hormonale atunci când au loc, hormonii corpului și chimia creierului sunt dezechilibrate. crește testosteronul la barbati si estrogenul la femei, cauzând reactivitate și răspunsuri crescute. Din punct de vedere emoțional, atunci când factorii de stres externi sunt combinați cu un dezechilibru preexistent în hormoni, creierul este probabil să reacționeze prin modificarea structurii sale fizice, creând mai mulți receptori pentru hormonii de stres și scăzând cantitățile de receptori pentru hormonii de relaxare, lucru care poate provoca probleme de anxietate pe termen lung.

Dezvoltarea creierului si problemele de judecată. Dezvoltarea creierului care se produce în timpul anilor adolescenței este o mareparte din cauza pentru careadolescenții experimentează modificări ale dispoziției și, de multe ori, abilități slabe de judecată. Materia cenușie a creierului se îngroașă până la vârsta de 11 ani la fete si 12 ani la băieți, punct după care punctul creierul încetează automat să crească și începe să se rafineze în schimb. Ultima zonă care încetează să se îngroașe și începe să se rafineze în adolescență, este cortexul prefrontal, care este responsabil de controlul de sine, judecată și de gândire. Emoțiile puternice produse de schimbările hormonale sunt, prin urmare, mai puțin temperate de rațiune decât la adulți. Lipsa controlului de sine, unei bune judecate sau a capacității de a planifica în avans poate face viața foarte complicată și poate provoca o mulțime de stres, mai ales în combinație cu modificările dispoziției care rezultă din modificările hormonale.

Modificările corpului. Modificările aspectului corporal și funcționalității acestuia poate provoca stres în multe feluri. Apariția unor modificări neplăcute sau nedorite, cum ar fi coșurile, schimbarea vocii, excesul de păr de pe corp, schimbările în înălțime, mirosul corpului, durerea și neplăcerile ciclului menstrual, jena de erecții în momente nepotrivite, si multe altele, toate contribuie la a face din corpul adolescentului un loc necunoscut, ciudat si foarte stresant. În plus, dezvoltarea organelor sexuale corpului duce la impulsuri sexuale și represiune, care sunt dificil de manipulat și pot avea consecințe stresante, cum ar fi boli cu transmitere sexuală sau sarcină, două realități pentru care o minte și un corp adolescent sunt prost echipate a se confruntă.

Distanțarea de părinții sau tutori. În cazul în care un adolescent a fost aproape de părinții lui sau ei de la o vârstă fragedă, poate fi dificil pentru ei să accepte necesitatea de a ramifica legăturile de formă și cu alții, precum și necesitatea de a-și forma propria lor identitate separată de părinții lor. Fiind pe cont propriu pentru prima dată și asumarea de noi responsabilități poate provoca sentimente de nepotrivire și teamă ca ei să învețe să se adapteze la a avea mai puțină protecție și îndrumare decât este nevoie.

Schimbarea idealurilor și dezaprobarea părintească. Adolescenta este un moment de schimbare de idealuri. Pentru că idealurile noastre ca copiii sunt adesea formate în mare parte, de către părinți isau tutorii noștri, atunci când idealurile noastre se schimbă ele pot fi dezaprobate de adulții din viața noastră. Se poate întâmpla ca religia cu care a crescut un adolescent să nu mai îl reprezinte, sau ideile lor politice să devină diferite de ale părinților lor, sau să descopere ceva despre ei înșiși, o pasiune intelectuală sau activitate, sau chiar o orientare sexuală, de care anterior nu au fost conștienți. Oricare dintre aceste descoperiri pot duce la dezaprobare parentală și probleme în dezvoltarea adolescentului, care pot face ca acesta să se simtă neiubit și chiar bănuit că este o persoană rea pentru că nu este de acord cu părinții lui, așa cum a făcut întotdeauna anterior.

Izolarea. Sentimentul stresant de izolare în adolescență poate fi cauzat de mai mulți factori. Acest lucru are de multe ori de a face cu o combinație de distanțare față de părinți și procesul de formare a noii identități. Cand se formează identitatea lor, adolescenții, uneori, implicit se identifică cu un anumit grup de oameni și resping pe alții. Atunci când apar aceste diviziuni, prietenii se pot separa de prieteni și izolare poate apărea ca rezultat. Combinată cu tensiunea din mediul de acasă, acest lucru poate duce la concepția clișeică, că nimeni nu îi înțelege, fapt din care depresia si anxietatea apar de multe ori.

Egalitatea și presiunea socială. Egalitatea și presiunile sociale, să arate sau să se comporte într-un anumit fel sau să facă anumite lucruri, provoacă stres făcând adolescentul să se simtă ca și cum nu are de ales și prins de așteptările sociale, că ei sunt nevoiți să schimbe cine sunt ei cu adevărat (sau să vadă pe alții cum se schimbă), și / sau că sunt anormali și într-un fel mai puțin dacă aceștia cedează la presiunile la care sunt supuși. De multe ori presiunile egalității îi abat brusc de la ceea ce părinții recomandă și / sau cer, ceea ce duce la tensiuni suplimentare de deconectare între normelele parentale și regulile sociale adolescente.

Alcoolul și drogurilr în rândul minorilor. Consumul de droguri și utilizarea alcolului rezultă de multe ori din presiunea grupului, și / sau dorința de a scăpa de sub controlul parental. Deoarece creierul adolescentului nu este pe deplin dezvoltat, adăugarea de substanțe adictive adesea nesănătoase, găsite în alcool și diverse tipuri de medicamente pot împiedica dezvoltarea și, de asemenea, formează dependențe cauzatoare de stres. Simptomele sevrajului și schimbările fizice care pot fi aduse de dependență, sunt factori cauzatori de stres, precum și a consecinței de a fi prins făcând ceva ilegal. La fel ca sexul la minori, consumul de alcool și droguri la minori poate avea consecințe pentru care nici părinții adolescentului, cu atât mai puțin adolescenții înșiși, sunt echipați să se ocupe.

Abuzul mental sau fizic. Despre abuzul mental / fizic din partea părinților, fraților sau prietenilor, poate fi aproape imposibil pentru un adolescent să vorbească sau chiar să-l identifice din cauza presiunilor sociale, tulburărilor interioare și confuziei generale din anii adolescenței. Stresul cauzat de abuz, indiferent dacă acesta are loc o dată sau în mod regulat, poate împiedica un adolescent să fie capabil să socializeze cu alții și îl vor face să interiorizeze sentimente de valoare de sine scăzută și durere, sentimente care fac dificil de dezvoltat cu succes și fericit o ființă umană.

După cum se poate vedea, adolescenții au destul de multe motive să manifeste revolta pentru care sunt atât de faimoși, iar angoasa este adesea înrădăcinată în anxietate. Acest lucru nu include doar motive „mici”, cum ar fi dificultățile de la școală, problema întâlnirii de oameni noi, moda din liceu, creșterea, și multe altele.

Dacă se crede că această anxietate a devenit destul de problematică, trebuie neapărat solicitat tratament din partea medicilor.

2.3. Comportamentul normal al adolescenților vs simptomele timpurii ale bolilor mintale

Nu este neobișnuit ca părinții să se întrebe dacă copilul lor acționează ca un adolescent normal sau se comportă în mod diferit din cauza unei boli mintale, consumului de droguri sau dificultăților de comportament. Adolescenții normali au adesea toane din cauza modificărilor hormonale și fizice care au loc în timpul pubertății. Cu toate acestea, atunci când este vorba de boli psihice, poate fi dificil să se diferențieze „comportamentul adolescent normal” de simptomele depresiei, anxietății și altor dificultăți emoționale.

Adolescenții pot fi impulsivi și să se supăre ușor, mai ales atunci când încep să se separe în mod natural de familie și simt că nu au suficientă distanță sau intimitate. Procesul natural de separare începe în adolescența timpurie; acest lucru apare atunci când părinții văd că copilul lor începe să fie jenat de ei și își petrece cantități tot mai mari de timp cu prietenii si foarte puțin timp cu familia.

Ar putea fi îngrijorător faptul că adolescentul petrece ore în șir în fața calculatorului personal sau închis în camera ei sau lui, vorbind la telefon și devin defensivi când sunt întrebați cu cine stau sau vorbesc. Acest tip de comportament este normal. Adolescenții au nevoie să se separe în mod natural, pentru a obține independență în maturitatea timpurie și de multe ori reacționează defensiv, pentru a-și atinge acest obiectiv. În acest timp, ar trebui să se poată vedea că, chiar dacă adolescentul ar putea avea timp de calitate petrecut cu familia, el sau ea este în măsură să se bucure de timpul petrecut cu prietenii și să se angajeze în activități sociale și extrașcolare sănătoase în afara casei. Dacă se observă că adolescentul nu se angajează în alte activități cu prietenii și este în mod cronic deconectat, supărat și trist, atunci devine clar că comportamentul devine anormal și necesită intervenție.

De-a lungul anilor adolescenței vine drama. Aceasta este o fază de experiențe noi, și ceea ce ar putea părea ca o mică problemă pentru un adult, poate fi o problemă mare pentru un adolescent, care se confruntă pentru prima dată cu ea. Adolescentii pot fi tulburați atunci când au dificultăți cu prietenele / prietenii sau cand se luptă cu un prieten, atunci când nu fac bine la un test sau chiar pentru că nu au ce să poarte la școală într-o zi.

Adolescenții sunt adesea suprasensibili și conștienți de sine și nu și-au dezvoltat instrumente de adaptare adecvate pentru a face față în mod corespunzător evenimentelor cum ar fi acestea. Prin urmare, este posibil să se observe că adolescentul experimentează episoade de tristețe, anxietate, frustrare și sentimentul de a fi copleșit. Aceste episoade nu ar trebui să dureze mai mult de câteva zile, cel mult. În cazul în care aceste sentimente sunt continue și adolescentul are anxietate sau trisețe cronică, atunci ar trebui să se vorbească cu el sau ea despre preocupările lor și consultat medicul de familie pentru a vedea dacă este posibil să existe o problemă mai gravă decât problemele adolescente normale.

Poate fi dificil de observat diferența dintre simptomele dereglărilor adolesceței și probleme normale pe care toți adolescenții le experimentează din când în când. Dacă există motive de îngrijorare că adolescentul ar putea suferi în tăcere sau că acționează într-un mod ciudat, dar nu suficient pentru a apela la medic, ar putea fi de dorit să se vorbească cu alți părinți sau organizații pentru a compara comportamentul adolescentului cu cele ale prietenilor sau colegilor lui / ei.

De multe ori ca adulți comparăm comportamentul adolescenților cu cel al nostru la acea vârstă. Acest lucru poate provoca anxietate pentru mulți părinți din cauza schimbărilor în normele sociale de astăzi. Adolescenții din aceste zile se angajarea in acte sexuale, consum de droguri și alcool, de la o vârsta mult mai fragedă. Părinții se panică de multe ori, atunci când află că copiii lor în vârstă de 15 ani, deja face sex sau a început să bea alcool în public. În cazul în care toți prietenii adolescentului și colegii se angajează în acest comportament, atunci deși nu trebuie aprobat sau sprijinit acest comportament, este „normal” și există o mai mică posibilitate ca o boală psihică să fie prezentă. Dacă se observă că fiul sau fiica este diferit/ă de restul prietenilor, atunci ar putea fi un motiv de îngrijorare și ar trebui luată legătura cu medicul de familie. Iată câteva lucruri care ar putea fi observate la adolescent, care pot fi de ajutor pentru a descifra diferența dintre comportamentul deviant si un comportament normal de adolescent.

Anumite comportamente îngrijorătoare: scăderea fericirii și a timpului petrecut cu prietenii și familia; reducerea semnificativă a performanțelor școlare; împotrivire puternică la frecventarea școlii sau absenteism; probleme cu memoria, atenția sau concentrarea; mari schimbări de energie, mâncat sau de durată a somnului; simptome fizice (dureri de stomac, dureri de cap, dureri de spate); sentimente de inutilitate, tristete, anxietate, multiple reprize de plâns; agresivitate frecventă, nesupunere sau agresivitare verbală; neglijarea excesivă a aspectului personal sau igienei; abuz de substanțe; comportament periculos sau ilegal, în căutare de senzațional; extrem de suspicios la adresa altora; vede sau aude lucruri pe care alții nu le percep.

Este important să ne amintim că niciun semn nu înseamnă că există o problemă. Este important să se examineze: natura, intensitatea, severitatea și durata unei probleme. Deși copilul este în creștere și se schimbă rapid, ca și părinte suntem în cea mai bună poziție pentru a ști cine este copilul nostru. Am crescut copilul cu valori, credințe și un set de linii directoare după care să se ghideze; știm când copilul acționează din caracter și când el sau ea are dificultăți. Avem încredere în instinctele noatre și să nu ne este teamă să acționăm asupra lor. Chiar dacă adolescentul poate lua atitudine atunci când îl întrebăm ce s-a întâmplat, ei știu că ne pasă și că, dacă el sau ea vrea să vorbească, suntem deschiși spre discuție.

Mândria și negarea pot apărea de multe ori în modul de a accepta că există o problemă cu copilul nostru. Ca părinți avem vise și speranțe pentru copiii noștri și vrem să vedem împreună, cum în anii adolescenței personalitatea adultă apare. De multe ori adolescentii care sunt inteligenți, talentați și creativi devin bolnavi la fel cum pot deveni suficient de maturi pentru a utiliza aceste abilități într-un mod productiv. Acest lucru poate fi pentru părinți cutremurator și îi pot face foarte ușor să nege faptul că există o problemă. Ignorarea problemei, nu o face să dispară și poate face problema mai gravă. Ca și în cazul oricărei boli, lipsa de tratament adecvat prelungește simptomele, care vor deveni probabil mai grave cu timpul. A fi deschis, onest si a nu judeca adolescentul pentru dificultățile sale, îl va ajuta să lupte cu nevoile sale și va facilita o relație de încredere între acesta și părinți.

2.4 Caracteristici generale ale adolescentului

Ne întoarcem acum la examinarea unor caracteristici generale ale perioadei adolescenței, din nou, referindu-ne la nevoile în cele trei domenii, dezvoltarea personalității, socială și intelectuală. Voi încerca mai târziu să mă refer aceste trei tipuri de nevoi la formele de joc, care sunt adesea observate în timpul anilor adolescenței.

În ceea ce privește dezvoltarea intelectuală, adolescentul se confruntă cu o tranziție de la forma concretă de raționament care caracterizează anii din copilărie, la un raționament care este abstract și ipotetic. Nevoia intelectuală a adolescentului este o nevoie de conceptualizare abstractă. Din punct de vedere sociale, adolescentul are nevoie de mai mult decât pur și simplu să facă parte din cadrul grupului cu drepturi egale. Acum este necesar să individualizeze anumite persoane cu care poate avea o relație intimă. În interacțiunile lor sociale și în jocul lor, adolescenții exprimă o nevoie stringentă de comunicare. În cele din urmă, adolescentul este angajat într-o luptă, pentru a crea un sentiment stabil și permanent de auto-depășire, de auto-conștientizare și auto-acceptare. Din nou, jocul va fi contextul în care adesea pot fi îndeplinite această necesitate de identitate.

Operațiuni formale: nevoia de conceptualizare abstractă

Utilizarea unui sistem logic de gândire apare, așa cum am arătat, la începutul anilor de școală elementară și aduce cu ea o pasiune pentru ordine, care este văzută în jocurile cu reguli pentru copii. Odată ce se apropie de adolescență, cu toate acestea, există din nou o schimbare calitativă în procesele de gândire. Adolescentul, în conformitate cu Piaget (1983), este gata pentru o tranziție de la gândirea concretă la gândirea în operații formale.

Copilul care utilizează logica este încă limitat în ceea ce privește tipurile de probleme care pot fi motivate. Copiii pot raționa despre chestiunile concrete, dar aceștia nu sunt încă în măsură să motiveze problemele abstracte. Ei pot aplica logica lor la problemele care implică obiecte, oameni, locuri și evenimente, dar nu pot gândi despre idei, teorii și concepte. În timpul adolescenței oamenii sunt în primul rând capabili să controleze propriile lor procese de gândire și caracteristici de personalitate, să pună în discuție semnificația structurilor politice și ideologiilor religioase, să analizeze natura sentimentelor, cum ar fi iubirea și ura, precum și să încerce o înțelegere a semnificației vieții în sine.

Operații formale permit utilizatorului să fie mai planificat în rezolvarea problemelor. În loc să se bazeze pe abordările eronare ale problemelor, gânditorul formal stabilește o varietate de ipoteze, sau de „dacă”, iar declarațiile, le clasează în ordinea probabilității, și apoi le testează în mod sistematic în secvențe. Acest lucru este cunoscut sub numele de rationament ipotetico-deductiv, și permite gânditorului formal, în contrast cu copilul care utilizează operațiuni concrete, să genereze un univers de alternative, atunci când se ocupă de o problemă. Astfel, gândirea formală este orientată spre posibilitate, în timp ce raționamentul concret este axat pe real, mai degrabă decât pe posibil.

Orientarea spre posibilitate a motivării formale, de asemenea, permite adolescentului să meargă dincolo de lume, așa cum există și să speculeze cu privire la o lume care ar putea fi sau care ar fi fost, dar nu a existat niciodată. Într-adevăr, tinerii adolescenți devin adesea atât de absorbiți de posibilitatea de a uita limitările realiste cu privire la visele lor. Capacitatea de a lua în considerare numeroase posibilități de viață, altele decât cele care există de fapt conduce adesea adolescentul să devină prea idealist. De ce nu poate lumea să fie diferită? Întreabă ei. Adulții răspund că într-o zi își vor da seama că un rezultat este teoretic posibil, dar asta nu înseamnă că este posibil să se producă.

În cele din urmă, o caracteristică a gândirii adolescentine, care este relevantă pentru o discuție despre activităților lor, este egocentrismul adolescent. Cele două forme majore de egocentrism, de pe parcursul anilor adolescentei au fost denumite audiență imaginară și fabulă personală, și ambele rezultate din eșecul adolescentului de a distinge procesele sale de gândire de cele ale altor persoane.

Audiența imaginară este credința că ceea ce este de interes pentru sine este de interes pentru alții, de asemenea, și adolescenții sunt adesea șocați să descopere că pasiunea lor pentru o anumită cauză nu este împărtășită de alte persoane. De fapt, cei mai mulți oameni pot fi total indiferenți față de o problemă pentru care un adolescent ar putea fi gata să moară. Problemele care sunt de cea mai mare preocupare pentru majoritatea oamenilor, desigur, sunt cele legate direct de ei înșiși: preocupările legate de corpul lui, hainele cuiva, personalitatea lui. Adulții sunt susceptibili să realizeze, cu toate acestea, că interesul lor pentru sine, probabil, nu este împărtășit de alții; adolescenti de multe ori simt, pe de altă parte, faptul că alți oameni sunt interesați de ei așa cum ar fi de ei înșiși.
Egocentrismul adolescent apare, de asemenea, sub forma fabulei personale, credința că este unic și că nimeni altcineva nu ar putea, sau nu au înțelege gândurile și sentimentele altcuiva. Elementul adesea tragic din fabula personală este că un adolescent poate risca periculos, sigur în credința că nimic rău nu I se poate întâmpla, că lucruri rele se întâmplă numai altor persoane.

Tipurile de joc angajate de adolescenți în societatea noastră reflectă tranziția la gândirea formal-operațională, cu accent pe abstracție, explorări al domeniului posibilităților și confuzie timpurie în reconcilierea gândurilor proprii cu cele ale altor persoane. De asemenea, jocul îmbunătățește procesele de gândire ale adolescenților, oferind o oportunitate pentru ei de a se deda nevoii lor de conceptualizare abstractă.

Redefinirea prieteniei: nevoia de comunicare

Adolescenții, apoi, văd o relație ca o oportunitate de a satisface nevoia lor de a comunica, și caută niveluri de intimitate cu semenii lor, de care copiii nu au nevoie. Cautarea tovarășilor de joacă, persoane ale căror activități de agrement preferate sunt aceleași ca și ale lor, nu mai este suficientă, iar caracteristicile de personalitate comune se substituie ca bază pentru prietenie. Nu ar trebui să fie surprinzător, prin urmare, că o funcție majoră a jocului în timpul adolescenței este de a satisface această nevoie de intimitate. Vom vedea că, deși o mare parte din jocul adolescentin este mai puțin structurată decât cea a copiilor și de multe ori constă pur și simplu în „ieșit afară”, o astfel de redare nu este mai puțin importantă decât jocurile de dezvoltare ale copilăriei.

Conștientizarea conștiinței de sine: nevoia de identitate

Pe măsură ce copiii intră în anii adolescenței, o serie de circumstanțe care apar îi determină pe aceștia să-și reevalueze definițiile sinelui. Prima este o serie de modificări fizice majore care pot fi atribuite debutul pubertății. Erikson (1963) a susținut că, ca urmare a modificărilor de la pubertate „toate asemănările și continuitățile invocate anterior sunt mai mult sau mai puțin puse sub semnul întrebării din nou”. Cu alte cuvinte, pentru că tranzițiile de la începutul adolescenței sunt atât de rapide și atât de dramatice, copiii trebuie, într-un sens, să se reobișnuiască ei înșiși cu propriile lor trupuri, din nou.

O a doua schimbare majoră în adolescență este schimbarea rolurilor sociale și a așteptărilor. De la dolescent nu mai sunt așteptările sau nu li se mai permite să se comporte ca un copil, iar acum trebuie sa facă planuri serioase pentru viitor ca un adult. Un exemplu al acestor așteptări sociale modificate, obiectivele de carieră nerealiste, nu mai sunt considerate produse adecvate de către adulți, iar adolescentul este încurajat să se gândească serios la viitoare obiective realiste de carieră.

În cele din urmă, după cum am menționat mai devreme, adolescenții pot gândi în mod abstract, iar acum sunt în măsură să analizeze, să stea în expectativă și să se evalueze în funcție de cum îi văd alții. De fapt, Erikson (1963) consideră că, deși preocuparea majoră a copiilor este ceea ce simt că sunt, preocuparea se schimbă în timpul adolescenței, adolescenții devenind preocupați de ceea ce par a fi în ochii altor oameni.

Modificări fizice, schimbarea rolurilor și așteptărilor sociale, precum și modificările intelectuale legate de motivarea formală, combinate, îl provoacă pe adolescent să integreze trecutul, prezentul și viitorul în așa fel încât să își stabilească un sentiment stabil și consecvent de sine. Aceasta este criza de identitate.

O identitate stabilă nu va fi stabilită rapid, cu toate acestea, și în perioada de adolescență există un proces lent de încercare de rezolvare a crizei de identitate. Adolescenții îl testează într-o varietate de moduri, deoarece aceștia caută niveluri mai profunde ale conștiinței de sine. Ei au încearcă diferite locuri de muncă, ore diferite la școală, diferite relații. Destul de des, prin relațiile pe care le au, adolescenții ajung să se înțeleagă pe sine. Erikson a remarcat, de exemplu, că atunci când adolescenții se îndrăgostesc, nu este în întregime o chestiune sexuală, ci poate fi, de asemenea, o încercare de a înțelege eul văzând sinele reflectat în ochii iubitori ai altei persoane.

Atunci când vorbim despre adolescență, ar trebui să încercăm să ne gândim la ea în contextul tentativelor adolescentului de a rezova criza de identitate. În timp ce Erikson nu a abordat direct problema intereselor în timpul anilor adolescenței, conceptualizarea sa a dezvoltării ego-ului explică mult despre adolescență. Interesele adolescentului, după cum am văzut, sunt în același timp o reflectare a și un efort de a satisface nevoia adolescentului de identitate.

Captitolul 3. Studiul de caz: Influenta modelelor parentale asupra dispozitiilor anxios-depresive la adolescent

3.1. Metodologia cercetării

Metode utilizate

În realizarea cercetării de față am recurs la următoarele instrumente:

1. Scala securității dezvoltată Kerns

2. Chestionarul Practici de Creștere a Copiilor elaborat de Rickel și Biasatti.

3. Lista de verificare privind comportamentul copilului.

Obiective

1. Stabilirea modului în care supracontrolul venit din partea părinților influențează dispozițiile anxios-depresive ale adolescenților.

2. Stabilirea modului în care respingerea și critica părinților influențează dispozițiile anxios-depresive ale adolescenților.

Scop

Cercetarea de față are drept scop analiza modului în care modelele parentale influențează dispozițiile anxios-depresive ale adolescenților.

Ipoteze

În realizarea cercetării am pornit de la următoarele ipoteze de lucru:

1. Controlul excesiv venit din partea părinților influențează dispozițiile anxios-depresive ale adolescenților.

2. Critica și respingerea părinților influențează dispozițiile anxios-depresive ale adolescenților.

Eșantion

În realizarea lucrării de față am utilizat un eșantion de 100 de persoane. Dintre acestea, 50 au reprezentat grupul de control și 50 de respondenți au fost incluși în grupul experimental. Grupul experimental a fost alcătuit din adolescenți anxioși din punct de vedere clinic. Grupul de control a fost alcătuit din 50 de adolescenți (de gen masculin și feminin) clinic sănătoși.

3.2. Analiza datelor

I. În general mă confrunt cu teama că ceilalți nu mă plac.

a) da – 45%

b) nu – 30%.

c) oarecum – 25%.

Figura 3.1. în general mă confront cu teama că ceilalți nu mă plac.

II. Am mai probleme cu vorbitul în public.

a) adevărat 40%

b) fals – 50%

c) depinde de situație 10%.

Figura 3.2 Am probleme cu vorbitul în public.

III. Îmi place să îmi petrec timpul cu alții.

a) da – 38%

b) nu – 32%

c) depinde de stare 30%

Figura 3.3. Îmi place să îmi petrec timpul cu alții.

IV. Eu îmi controlez copilul si îl avertizez cu privire la eeventuale riscuri care ar putea să apara.

a) da, dar nu în mod exagerat – 20%

b) vorbescu cu el, însă nu îl controlez – 15%

c) categoric, da 35%

d) nu 30%

Figura 3.4. Eu îmi controlez copilul si îl avertizez cu privire la eeventuale riscuri care ar putea să apară.

V. Îmi încurajez pe copilul meu să fie curios, să exploreze și să pună la îndoială lucruri.

a) consider că toți părinții trebuie să facă acest lucru – 39%

b) da, dar cu măsură 11%

c) în general sunt un părinte stresat și nu îi dau libertatea aceasta 50%

Figura 3.5. Îmi încurajez pe copilul meu să fie curios, să exploreze și să pună la îndoială lucruri.

VI. Sunt comod și relaxat cu copilul meu.

a) da – 37%

b) nu – 43%

c) situația este diferită de la caz la caz, dar depinde în primul rând e el 30%

Figura 3.6. Sunt comod și relaxat cu copilul meu.

VII. Eu cred că un copil ar trebui să fie văzut și nu a auzit.

a) da și facem tot posibilul să îi acordăm atenția cuvenită – 27%

b) da, așa este, dar suntem foarte ocupați – 23%

c) noi nu facem asta, se joacă cu cei de vârsta lui – 39%

d) se ocupă bunicii de asta 11%

Figura 3.7 Eu cred că un copil ar trebui să fie văzut și nu a auzit.

VIII. Uneori, eu pur și simplu nu am energia de a analiza comportamentul copilului meu.

a) Da, mai tot timpul venim obositi de la job 14%

b) Se ocupă singur de el, este mare acum 24%

c) Se joacă cu frații lui, nu ne băgăm 16%

d) Bunicii au mai mult timp liber 30%

e) Nu se întâmplă acest lucru, deoarece ne facem mereu timp pentru copii. 16%

Figura 3.8 VIII. Uneori, eu pur și simplu nu am energia de a analiza comportamentul copilului meu.

IX. Nu este un copil ascultător, care să respecte regulile și care să îi asculte pe alții.

a) da 34%

b) nu 43%

c) toți copiii sunt la fel 27%

Figura 3.9 Nu este un copil ascultător, care să respecte regulile și care să îi asculte pe alții.

X. Nu manifestă afecțiune față de semeni și față de animale.

a) da 18%

b) nu 22%

c) uneori 15%

d) față de anumite animale 25%

e) când era mai mic făcea asta 20%

3.10. Nu manifestă afecțiune față de semeni și față de animale.

XI. Are probleme cu atenția și este activ.

a) da – 33%

b) nu – 29%

c) doar la școală 11%

d) e încă copil 20%

e) când vrea el e atennt 7%

Figura 3.11. Are probleme cu atenția și este activ.

XII. Nu vrea să greșească și vrea să atingă perfecțiunea.

a) da – 44%

b) nu 29%

c) are momente și momente 27%

Figura 3.12 Nu vrea să greșească și vrea să atingă perfecțiunea.

XIII. Este singurul nostru copil.

a) da 52%

b) nu 48%

XIV. L-am cerescut singur/ singură.

a) da 37%

b) 63%

XV. Este copilul meu vitreg/ adoptat.

a) da

b) nu

3.3 Interpretarea datelor

În urma studiului realizat, am ajuns la concluzia că una din cauzele care duc la anxietatea și depresia adolescenților este faptul că părinții manifestă un control excesiv. Cu alte cuvinte, ipoteza a fost confirmată. Controlul excesiv venit din partea părinților influențează dispozițiile anxios-depresive ale adolescenților.

La aceasta se adaugă și eglijerea din partea părinților, deoarece și aceasta influențează comportamentul adolescentului și are impact negative asupra stării sale emoționale. Neglijarea este o formă de abuz, chiar dacă părintele nu este neglijent din rea intenție. Multe din situațiile în care adolescenții se confruntă cu depresia au fost cele în care aceștia erau neglijați deoarece părinții nu le-au acordat atenție s-au le-au acordat atenție insuficientă.

Mai mult, situațiile în care părinții au fost agresivi au fost și ele prezente și raportate ca factori ce au determinat anxietatea sau depresia în rândul adolescenților. Astfel ipoteza de la care am pornit ,,Critica și respingerea părinților influențează dispozițiile anxios-depresive ale adolescenților.” Este și ea validată ca fiind adevărată. Cu toate acestea, există și alți factori care declanșează depresia și anxietatea în rândul adolescenților. Toți factorii identificați în urma cercetării au mai fost menționați și anterior în literatura de specialitate referitoare la adolescenții care se confruntă cu anxietatea și depresia.

Concluzii

De multe ori, adolesecenții cu depresie pot va avea o schimbare notabilă în gândire și comportamentul. Ei vor allege să stea retrași chiar și acasă. Adolescenții cu depresie pot dormi excesiv de mult pentru vârsta lor. Acesta este motivul pentru care ei nu trebuie să fie ignorați, ci ar trebui ca părinții să meargă la psihoterapie sau psiholog cu ei. De asemenea, adolescenții depresivi au o schimbare a obiceiurilor alimentare, și poate chiar manifesta comportamente criminale, cum ar fi furtul din magazine. În urma cercetării, am identificat mai multe semne de depresie la adolescenți, chiar dacă acestea pot sau nu pot să prezinte toate semnele:

Apatie;

Plângeri de dureri, inclusiv dureri de cap, dureri de stomac, dureri de spate sau oboseala;

Dificultăți de concentrare;

Luarea deciziilor cu dificultate;

Vinovăție excesivă sau inadecvată;

Comportament iresponsabil – de exemplu, uită de obligații, ajung târziu la clas, sărind peste unele ore;

Pierderea interesului față de unele produse alimentare sau supraalimentarea compulsive care duc la pierderea rapidă în greutate sau la loarea în greutate;

Pierderea memoriei;

Teamă de moarte;

Comportament rebel;

Tristețe, anxietate sau un sentiment de disperare;

Nu doarme noaptea, dar doarme în timpul zilei;

Dezinteres față de școală;

Consumă alcool și droguri;

Nu mai are prieteni.

Poate adolescentul avea depresie din cauza mediului familial?

Da. Depresie, care începe, de obicei la vârste cuprinse între 15 și 30 de ani, uneori, poate fi o stare de familii. De fapt, depresia adolescenților este mai în randul adolescenților care au un istoric familial de depresie.

Cum este diagnosticat adolescentul cu depresie?

Nu exista teste medicale specifice, care pot detecta depresia. Profesioniștii în domeniul sănătății determină dacă un adolescent are depresie prin efectuarea de interviuri și teste psihologice cu adolescentul și cu membri familiei. Gravitatea depresiei adolescenților și riscul de suicid sunt determinate pe baza evaluării acestor interviuri. Recomandările de tratament sunt, de asemenea, realizate pe baza datelor colectate din interviuri.

Medicul va căuta, de asemenea semne de tulburări psihice potențial co-existente, cum ar fi anxietatea sau abuzul de substanțe. Medicul va evalua, de asemenea, la adolescent riscurile caracteristice tendințelor suicidale. Incidențe de tentativă de suicid și de auto-mutilare este mai mare la femei decât la bărbați, în timp ce suicidul este mai mare la bărbați. Una dintre cele mai vulnerabile grupuri de suicid este grupa de vârstă 18-24 de ani.

Cum se trateaza depresia la adolescenți?

Există o varietate de metode utilizate pentru tratarea depresiei, inclusiv medicamente și psihoterapie. Terapia de familie poate fi de ajutor în cazul în care conflictul de familie este cel care contribuie la depresie unui adolescent. Adolescentul va avea nevoie, de asemenea, de sprijin din partea familiei sau a cadrelor didactice. Ocazional, internarea într-o unitate de psihiatrie poate fi necesară pentru adolescenți cu depresie severă.

Furnizorul de îngrijire a sănătății mintale va determina cel mai bun tratament pentru fiecare adolescent în parte. FDA avertizează că medicamente antidepresive pot, rareori, crește riscul de gândire și comportamentul suicidar la copii și adolescenți cu depresie și alte tulburări psihice. Utilizarea de antidepresive la pacienții mai tineri, prin urmare, necesită o monitorizare din partea medicului.

Functionează tratamentele contra depresie la adolescenți?

Da. Un număr mare de studii au demonstrat eficacitatea medicamentelor pentru depresie în ameliorarea simptomelor de depresie adolescentină. Un studiu recent cheie, finantat de Institutul National de Sanatate Mintala, a analizat trei abordari diferite pentru tratarea adolescenților cu depresie moderată până la severa:

1. folosirea de medicamente antidepresive, special concepute pentru copii cu vârste cuprinse între 8-18 ani.

2. Folosirea terapiei cognitiv comportamentale, sau CBT, pentru a ajuta adolescenții să recunoască și să se schimbe tiparele negative ale gândirii, care pot crește simptomele de depresie.

3. Cea de a treia abordare a fost o combinație de medicamente și ședințe de psihoterapie.

Bibliografie

Adams, Gerald R.; Berzonsky, Michael D., Psihologia adolescenței. Manualul Blackwell, Editura Polirom, Iași , 2009;

Cohen, Lawrence J., Rețete împotriva îngrijorării. O abordare prin joc a anxietății și fricii copiilor, Editura Trei, București, 2014;

Crețu, Romeo Zeno, Evaluarea personalității. Modele alternative, Editura Polirom, Iași, 2005;

Dafinoiu, Ion, Personalitatea. Metode calitative de abordare: Observația și interviul, Editura Polirom, Iași, 2002;

Havarneanu, Cornel, Cunoașterea psihologică a persoanei. Posibilități de utilizare a computerului în psihologia aplicată, Editura Polirom, Iași, 2000;

Holdevici, Irina, Psihoterapia anxietății. Abordări cognitiv-comportamentale, Editura Universitară, București, 2011;

Leahy, Robert L., Anxiety Free: Unravel Your Fears Before They Unravel You, 2008;

Leahy, Robert L.; Holland, Stephan J., Planuri de tratament şi intervenţii pentru depresie şi anxietate, Editura Ascr & Cognitrom, 2009;

Mitrofan, Iolanda (coord.), Copii și adolescenți, Editura Sper, București, 2014;

Moore, Bret A., Cum să-ți controlezi anxietatea, Editura Trei, București, 2016;

Rapee, Ronald; Wignall, Ann, Tratamentul anxietății la copii și adolescenți, Editura Asociația de Științe, București, 2011;

Ronald M. Rapee, Susan H. Spence, Vanessa Cobham, Ann Wignall, Cum să vă ajutaţi copilul cu probleme de anxietate, 2007;

Ronald M. Rapee, Ann Wignall, Jennifer L. Hudson, Carolyn A. Schniering, Tratamentul anxietăţii la copii şi adolescenţi – O abordare fundamental ştiinţi că, 2009; .

Vrasti, Radu, Ajuta-te singur în caz de atac de panică, Editura All, București, 2016;

http://www.psyclinic.ro/files/Tulburarile%20de%20anxietate%20-%20Brosura.pdf;

http://salvaticopiii.ro/upload/p000600010002_O%20minte%20care%20se%20ingrijoreaza.pdf;

Anexa 1. Scala securității dezvoltată Kerns

Îmi e teamă să fac ceva nou în fața altora.

Îmi place să citesc.

Îmi e teamă să fiu testate.

Mă simt timd în fața persoanelor necunoscute.

Vorbesc doar cu oamenii pe care nu îi cunosc.

Simt că colegii vorbesc despre mine în spatele meu.

Îmi place să practice diferite sporturi.

Îmi fac griji cu privire la ceea ce cred alții despre mine.

Mi-e teamă că alții nu mă plac.

Am emoții când vorbesc cu colegii pe care nu-i cunosc foarte bine.

Îmi place să mă joc cu alți copii.

Îmi fac griji cu privire la ceea ce spun alții despre mine.

 Am emoții când mă întâlnesc oameni noi.

  Mi-e teamă că alții nu mă plac.

Sunt liniștit când sunt cu un grup de oameni.

 Îmi place să fiu singură.

Simt că alții fac mișto de mine.

Dacă am altă părere și o exprim îmi este teamă că alții mă vor judeca.

Mi-e teamă să îi rog pe alții să facem lucruri împreună, deoarece cred că voi fi refuzat.

Mă simt nervos când sunt în jurul anumitor persoane.

Mă simt timid, chiar și cu colegii pe care îi cunosc foarte bine.

Este greu pentru mine să cer altora să facă lucruri pentru mine.

Anexa 2. Chestionarul Practici de Creștere a Copiilor elaborat de Rickel și Biasatti.

Părintele autoritar

1. Eu îmi controlez copilul si îl avertizez cu privire la eeventuale riscuri care ar putea să apara.

2. Eu îi spun merecu copilului mau că va fi pedepsit dacă nu va avea un comportament adecvat.

3. Îi încurajez copilul să fie independent de mine.

4. Îi încurajez pe copilul meu să fie curios, să exploreze și să pună la îndoială lucruri.

5. Copilul meu și eu am momente calde.

6. Sunt comod și relaxat cu copilul meu.

7. Mă asigur că copilul meu știe că apreciez realizările.

8. Eu cred că pedeapsa fizică pentru a fi cel mai bun mod de sancțiune disciplinară.

Autoritatea părintească

9. Nu permit copilului meu să se supere pe mine.

10. Eu cred că un copil ar trebui să fie văzut și nu a auzit. Energia parentală

11. Uneori, eu pur și simplu nu am energia de a analiza comportamentul copilului meu.

12. Nu am nicio dificultate să îmi stăpânesc copilul, chiar și atunci cânc cineva este de față.

13. Pun în aplicare planul în care doresc să am grijă de comportamentul inadecvat al copilului mau.

Anexa 3. Lista de verificare privind comportamentul copilului.

1. Se poartă prea copilăresc, comparativ cu vârsta sa.

2. Consumă alcool fără aprobarea părinților.

3. Adolescentul se enervează repede.

4. Adolescentul nu își finalizează activitățile începute sau le finalizează prost.

5. Adolescentul nu se bucură de multe lucruri.

6. Adolescentul nu se poate concentra și nu poate fi atent pentru mai mult timp.

7. Nu poate sta locului, este super activ.

8. Este foarte dependent de adulți.

9. Declară că se simte singur.

10. Plânge mult.

11. Este curd cu animalele.

12. Este curd cu cei din jur și îi place să îi chinuie pe cei mai slabi.

13. Este vosător și nu este ancorat în realitate.

14. Își provoacă răni și are tendințe suicidale.

15. Nu este ascultător la școală.

16. Nu este ascultător acasă.

17. Este gelos.

18. Nu respectă regulile.

19. Îi este teamă să nu greșească.

20. Își dorește să fie perfet.