Influenta Miscarilor Sociale Iraniene Asupra Regimul Politic

Cuprins

Listă de abrevieri

INTRODUCERE

Obiectiv

Motivație

Surse primare și secundare

Ipoteză

Metodologie

Structura lucrării

CAPITOLUL I.

CADRU CONCEPTUAL ȘI TEORETIC

I.1. Regimurile politice. Regimurile autoritare. Teocrație

I.2. Societatea civilă

I.3. Islamul versus Islamismul

I.4. Mișcarea socială

CAPITOLUL II .

MIȘCĂRILE SOCIALE ȘI REGIMUL TEOCRATIC IRANIAN

II.1. Începuturile modernității arabo-islamice

II.2. Iranul : de la monarhie la Republică Islamică

II.4. Gardianul Republicii Islamice : Liderul Suprem

CAPITOLUL III.

IMPACTUL MIȘCĂRILOR SOCIALE DIN IRANUL POST-REVOLUȚIONAR

III.1. Mișcarea studențească din 1999

III.2. Mișcarea Verde din 2009

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Listă de abrevieri

MS- mișcare socială

IRGC – Gărzile Revoluționare Islamice

ONG -Organizație neguvernamentală

SUA-Statele Unite ale Americii

SAVAK- Forțele Poliției Secrete

INTRODUCERE

Obiectiv

În lucrarea de față ne propunem să analizăm influența mișcărilor sociale iraniene asupra regimul politic, în contextul istoric care a avut loc în spațiul persan după Revoluția Islamică din 1979. Ne propunem să identificăm elementele care au configurat identitatea socială și sub impactul schimbărilor care au avut loc sub conducerea elitei clericale. Dupa această revoluție, clericul șiit a pus bazele unei teocrații cu instituții „semi-democratice” (Republica Islamică Iran), sub liderul carismatic, Ayatolahh a propus implementarea conceptul de Wilayat al-faqih. Ne propunem să identificam daca aceasta miscare a reprezentat un punct de lovitură în mobilizarea resurselor democratice ale societatii persane.

Motivație

Am ales această temă, în primul rând, din cauza curiozității mele personale privind cultura iraniană și forma de organizare statală,mai ales după ce am întălnit persoane din cadrul acestui spațiu.Afinitatea mea spre acest subiect s-a intărit o dată cu aprofundarea acestui stat de-a lungul lucrărilor mele din cadrul Universității Europei de Sud-Est Lumina, Fcaultatea de Relații Internaționale și Studii Europene.

Mi-am propus să dezvolt acest subiect din punct de vedere sociologic, politic și religios, în special că documentația română privind Iranul este limitată. Republica Islamică Iran se distinge de statele europene, arhicunoscute, atât din punct de vedere religios cât și politic. Acest spațiu persan a suferit multe transformări de-al lungul timpului ajungând de la Imperiu la Monarhie și în cele din urmă la Republică Islamică. Resursele bogate în petrol , fac din acest stat nesemnificativ din Golful Persic, unul din cele mai țintite teritorii revendicate de puteriile occidentale.

Însăși religia este o motivație în sine. Islamul deși face parte din cele trei mari religii si are peste un miliard de adepți, este o religie mai grea de înteles mai ales de lumea occidentală, implicit românească.

Pe baza acestor afirmații, m-am gandit să interprind o cercetare în conformitate cu normele universitare asupra cauzelor, consecințelor și importanței acțiunii de ”mișcare socială” care este strâns legată de probleme politice ale statelor. În present, incă mai sunt state ce nu respectă drepturile omului.

Surse primare și secundare

Sursele primare sunt reprezentate de lucrările principalilor autori în domeniul sociologiei și ai stiintelor politice din spatiului iranian: Charles Kruzman, Said Amir Arjomand, Vali Reza Nasr, Tezcur Gunes Murat, Charles Tilly.

Sursele secundare ale lucrării includ: articole științifice, manuale,site-uri oficiale, documente oficiale dar și site-uri de presă.

Ipoteză

Întrebările de la care pornim în această lucrare sunt următoarele: ce tip de regim are Iranul?; care sunt cauzele pe care se fundamentează menținerea regimului în Iran?; ce rol a avut factorul religios în mobilizarea cetățenilor?; care sunt autoritățile care controlează opinia publică în Iran?;care a fost conextul și particularitățile, cauzele și consecințele revoltei denumite Miscărilor sociale?

Pe baza acestor întrebări am construit ipoteza lucrării noastre: într-o teocratie precum cea iraniană, unde conduce legea islamică, mișcările sociale (variabila independentă) au potențialul să inducă modificări (variabila dependentă) la nivelul relațiilor sociale( nivel medio-social si micro social). Ne vom focaliza asupra acestor schimbări întrucât miscările sociale nu au produs modificări la nivel instituțional, guvernamental.

În susținerea ipotezei centrale, am formulat și trei ipoteze transversale: o dată cu emanciparea populației, cerințele acesteia tind spre liberalizare nu spre constrângere, spre respectarea drepturilor și spre o mai mare participare politică; legitimitatea divină pierde teren în favoarea legitimității populare; din cauza deficintelor de leadership ale clerului șiit se crează contextul pentru ca grupurile de opozitie să se consolideze în încercarea de a modifica regimul într-o direcție liberală.

Metodologie

Lucrarea de față a utilizat urmatoarele metode de cercetare : analiza documentelor, analiza comparativă, studiul de caz, analiza de discurs

Pentru a testa ipoteza lucrării noastre, vom realiza o incursiune diacronică în principalele miscări sociale ( Revoluția Islamică, Mișcarea Studențească, Mișcarea Verde), a impactului politico-social al aceastora. În urma acestei revizuiri, se vor stabili consecințele ce au făcut posibile formarea de mișcări sociale. Vom surprinde deasemnea elementele comune ale acestor mișcări si rolul acestora în conturarea societății civile iraniene.

Prezuncția de la care pleacă aceasta lucrare este că mișcările sociale pot influența activismul societății civile iraniene. Acest activism se manifestă în ciuda opresiunilor regimului iranian.

Structura lucrării

Lucrarea este structurată în trei capitole și urmărește un fir cronologic cât și tematic. În debutul lucrării se vor definii conceptele, urmat fiind de amplaseara Iranului ca și țară musulmană în plan politic și a efectelor acestei amplasări. Lucrarea continuă cu o analiză asupra mișcărilor sociale din cadrul unui regim teocratic, cel iranian.

În primul capitol vom lucra cu concepte precum regimuri politice, regimuri politice autoritare, societate civilă, mișcare socială, islam, pe care le vom utiliza în decursul cercetării noastre si pe care le vom defini folosind o perspectivă politico-socială. Pornind de la nivelul de analiză statal din cadrul Relațiilor Internaționale, vom așeza conceptele în funcție aplicabilitatea lor asupra Republicii Islamice Iraniene

În cel de-al doilea capitol vom stabili etapele modernizării occidentului, trecerea de la vechile structuri autoritare la insituțiile statale. Principalele caracteristici ale regimului iranian reflectate în Constituția Iranului, ce este caracterizat ca un hibrid de autoritarism, teocrație și elemente democratice precum și implicarea clericilor musulmani în guvernare ne vor fi utile în construcția modelului teoretic. Vom alcătuit și o analiză a discursului politic al Liderilor Supremi pentru a evidenția rolul acestora în manipularea, islamizarea forțată a societății iraniene.

Capitolul trei se va concentra asupra analizei mișcărilor sociale rezultate în urma revoluției iraniene, devenind o forță puternică în politica internă. În acest sens, vom urmări care este impactul acestora asupra societății, în situații concrete din sfera politico-socială.

CAPITOLUL I.

CADRU CONCEPTUAL ȘI TEORETIC

I.1. Regimurile politice. Regimurile autoritare. Teocrație

Pentru a putea identifica cauzele producerii unui fenomen, process, eveniment din cadrul politicii international, domeniul Relațiilor Internaționale face posibilă această analiză prin intermediul a trei nivele: individual, statal și sistematic. Aceste trei niveluri de analiză se constituiesc pe baza unui raport dintre variabilele indepedente și dependente.

Pornind din interior către exterior, nivelul individual se concentrează asupra modului cum deciziile și reacțiile unor lideri-personalități pot demara un conflict sau un accord de pace. Păstrând aceiași schema, din interior spre exterior, în nivelul statal se pot identifica o serie de variabile independente, precum: tipul de regim, economia, resursele populației, identitatea, structura etnico-religioasă a populației. La nivel sistematic, sensul de mers este din exterior spre interior. În cadrul acestui nivel de analiză, păreririle privind variabila independent sunt împărțite. Conform neorealiștilor, variabila independent este constituită de structurile și presiunile acestora care împing actorii într-o anumită directie, iar conform neoliberaliștilor instituționali, variabila independentă este reprezentată de instituțiile care exercită presiuni cu ajutorul structurilor normative.

În cadrul acestei lucrări ne vom opri asupra nivelului de analiză statal, mai precis, asupra variabilei independente, tipul de regim.

Regimurile politice

Literatura politologică formulează multiple modalități de concepere și definire a regimului politic. În lucrarea sa, Politica, Aristotel definește regimul politc ca un raport al dominării societății care reunește ansamblul de legături dintre formele de conștientizare li promovare a scopurilor exprimate de multitudinea de forme prin care dominația se exercită. Acesta, pe baza structurii relației dintre autoritate și supunere, clasifică regimurile utilizând două criterii: numărul celor care execută autoritatea ( de unul singur, o minoritate sau o majoritate) și de scopul pe care aceștia îl urmăresc ( interesul propriu sau interesul comun).

În conformitate cu aceste criterii, Aristotel descrie șase tipuri de regimuri politice: monarhia ( unul singur guvernează în favoarea interesului comun), oligarhia ( o minoritate guvernează în favoarea interesului propriu), politea sau republica ( o minoritate guvernează în favoarea binelui comun) și tirania ( o majoritate guvernează în favoarea propriului bine).

Un alt politolog, Raymond Aron, distinge tipurile de regim, nu prin numărul de oamenii care guvernează, ci prin numărul de partide; regim de partid unic (monopolist) și regimul constitutional-pluralist. Pentru Aron, fiecare din aceste două tipuri are la bază două principia fundamentale, pentru primul, acestea sunt ideologia și teama, iar pentru al doilea, respectul legitimității și simțul compromisului.

Dintr-o altă perspectivă, cea a lui J.Louis Quemonne, regimul politic poate fi definit și ca un asamblu de ordini ideologice, instituționale și sociologice care, pe o perioadă determinate, formează un guvern compus din patru elemente esențiale: principiul legtimității, structura instituțională, sistemele de partide, forma și rolul statului.

Un alt autor, G. Burdeau, susține că regimul politic poate fi definit „ca modul de angajare a raporturilor politice, ca expresie a adecvării statului la scopurile puterii și la menirea executării lor.”

Concluzionând, prin regim politic se poate întelege raportul statal dintre organele de conducere ale statului și cetățenii acestuia. În funcție de acest raport, se disting trei forme ale regimului politic: democratic, totalitar și autoritar.

Regimul autoritar

În timp ce în regimul politic democratic, organele de conducere acționează în conformitate cu cerințele cetățenilor și doar cu consințământul acestora, în regimul politic autoritar, instituțiile guvernamentale acționează după bunul plac fără a consulta opinia cetățenilor.

Este foarte important să se analizeze trăsăturile și existența unui astfel de regim nedemocratic, mai ales că în cadrul sistemului internațional, regăsim state a căror guvernare nu garantează respectarea drepturilor și libertăților omului.

Astfel, vom identifică principalele elemente prin care un regim politic aparține autoritarismului. În primul rând, un regim autoritar înlocuiește selecția democratică fondată pe competiție politică, cu coptarea.

În concepția lui Juan Linz, regimurile autoritare sunt sisteme cu pluralism politic limitat, fără a deține o ideologie oficială, clasa politică nu dă socota, în regimul politic autoritar, instituțiile guvernamentale acționează după bunul plac fără a consulta opinia cetățenilor.

Este foarte important să se analizeze trăsăturile și existența unui astfel de regim nedemocratic, mai ales că în cadrul sistemului internațional, regăsim state a căror guvernare nu garantează respectarea drepturilor și libertăților omului.

Astfel, vom identifică principalele elemente prin care un regim politic aparține autoritarismului. În primul rând, un regim autoritar înlocuiește selecția democratică fondată pe competiție politică, cu coptarea.

În concepția lui Juan Linz, regimurile autoritare sunt sisteme cu pluralism politic limitat, fără a deține o ideologie oficială, clasa politică nu dă socoteală pentru faptele săvârșite, dar sunt caracterizate de mentalități specifice, în care nu există o mobilizare politică la nivel social, cu excepția unor momente din dezvoltarea lor, și în care un lider, sau uneori un mic grup, își exercită puterea limitată în plan formal.

Autoritarismul își definește instituțiile, atât în organizarea, cât și în funcționalitatea lor: instituțiile militare, biserica, birocrația statală, asociațiile de interese care există , ca urmare a bunăvoinței celor ce dețin și exercită puterea Criteriile după care acestea sunt selectate sunt adeziunea fata de regim, respectul față de lider.

Din cauza flexibilității constituției, limitele exercitării puterii liderului autoritar sunt slab definite în plan formal.

La baza oricărei societăți democratice stă acceptarea principiilor și regulilor jocului, în timp ce regimul autoritar se caracterizează prin neacceptarea, fie ea directă, sau tacită, a jocului de organizare a unei competiții pentru cucerirea puterii și exercitarea acesteia. În aceste regimuri, asupra informației sau participării politice acționeză coerciția și represiunea.

Unde rolul ideologiei joacă are rol minimalist, în comparație cu regimurile totalitare, în autoritarism se regăsește mai mult apatia individului decât adeziunea sa entuziastă.

Pentru a putea supraviețui, regimul politic de tip autoritar este „direct legat de eliminarea competiției politice, de interzicerea activităților organizate, de instituționalizarea unui partid unic și a unui sindicat de stat care trebuie să asigure cererea de cadre administrative, fără a elimina însă pluralismul ideologic la nivel social, dacă acesta nu amenință statul și ordinea de stat.”

Deși unele dintre acestea beneficiază de alegeri sau de plebiscite, amenințarea apariției unei opoziții este reprimată prin violență. Într-un astfel de regim, se urmărește modelarea totală a societății unde cetățenii acesteia își pot exprima opiniile doar cu privire la probleme religioase, culuturale și cele privind timpul lor liber.

În funcție de gradul de naționalizare, literatura de specialitate identifică mai multe tipuri de regimuri politice autoritate:

patrimonial se manifestă atunci când puterea politică este deținută de o autoritate numită ”tatăl familiei”;

oligarhiile clientelare, unde puterea politică este deținută de forța oligarhică suficent de mare pentru a-si putea elimina oponenții. Alegerile din cadrul acestui tip sunt trucate, iar statul este foarte slab;

dictaturile populiste și bonapartismul,   puterea politică este deținută de generelii care folosesc armata pentru supunere evocând patriotismul și suveranitatea pentru a moderniza forțat societatea conservatoare ( Ex: Abdel Nasser în Egipt, Sadamm Husein în Irak);

birocrațiile autoritare  unde putere politică acționeză dinspre stat spre corpuri intermediare.

Cetățenilor nu le este permis sa aibă îndoieli sau întrebări cu privire la funcționalitatea instituților, procedurile acestora sau cu privire la alocarea valorilor. În ciuda acestui fapt, există aspecte ale vieții care nu sunt supuse direct controlului politic, uneori fiind ghidate de valorile tradiționale sau religioase.

În loc de concluzie, putem spune că regimurile autoritare se impun în cadrul societății prin restricții severe asupra indivizilor sau grupurilor de indivizi. Astfel, controlul asupra instituțiilor politice și asupra politicilor publice sunt deținute de o minoritate care exclude majoritatea populației din cadrul deciziilor politice.

Teocrație

Cuvântul teocrație provine din limba greacă, unde theos înseamnă ” Dumnezeu” iar, kratein înseamna ” a domni”. Sensul cuvântului grecesc fiind ” a domni prin Dumnezeu”.

Prima oară aceste terment a fost utilizat de Iosephus în scrierile sale pentru a caracteriza guvernul evreu. În timp ce grecii antici distingeau trei forme de guvernământ : monarhia, aristocrația și anarhia, acesta a înteles teocrația ca a patra formă de guvernământ în care Dumnezeu și legea lui sunt suverani.

Teocrația este o formă de guvernământ caracteristică lumii antice, în care seful statului, fiind și șeful Bisericii, avea întreaga putere, considerată de origine divină, iar, preoțimea deținea și puterea laică. Legile din cadrul statului sunt poruncile lui Dumnezeu și sunt promulgate și expuse de reprezentantii divinității (clerici, preoți, etc).

Mai pe scurt, teocrația este forma de guvernământ în care capii statului comandă în numele divinității.

State contemporane care prezintă în componența lor, caracteristici ale teocrației:

Andorra : este o democrație parlamentară (1993) condusă de doi șefi de stat, dintre care unul este un episcop;

Regatul Arabiei Saudite: este o monarhie bazată pe legea islamică

Orașul Vatican : este condus de Papă ( oficialitate catolică) iar, sistemul legal îsi are orginile în legile Canonice

Republica Islamică a Iranului : este o republică teocratică unde conducătorul de stat este un reprezentant al clericului islamic.

I.2. Societatea civilă

Societatea civilă este termenul utlizat pentru a descrie ansamblul de structuri privind implicarea cetățenilor într-o organizație neguvernamentală, într-un sindicat sau într-o organizație patronală.Aceste grupări își dedică timpul, cunoștințele și experiența pentru a promova drepturile.

Societatea civilă este ” ansamblul raporturilor interindivuale a structurilor familiale, sociale, culturale, economice și religioase care se dezvoltă în societatea dată, în afara cadrului și intervenției statului”.

Ernest Gellner definește societatea civilă ca ”un ansamblu de instituții neguvernamentale diverse, suficient de puternice pentru a contrabalansa statul și care fără a-l impiedica să-și îndeplineasă rolul de menținere a păcii și de a judeca imparțial cu privire la interesele majore, este totuși capabil să-l impiedice să domine și să atomizeze retul societății”.

Zamfir și Vlăsceanu înțeleg prin societatea civilă ” o ordine socială și economică care se transformă potrivit propriilor reguli, independent de cerințele etice ale societățiilor legislative sau politice”.

Organizațiile din cadrul societășii civile sunt voluntare, nu au ca scop obținerea de profituri și nici nu au funcții politice precum partidele politice.

Etapele dezvoltării conceptului de ”societate civilă”:

Ca și primă etapă identificăm studiile lui Aristotel, care definește societatea civilă ca o formă mai amplă a asocierii. Pentru acesta, societatea civilă înseamna polis. O dată cu perioda Renașterii, societatea civilă capătă un alt înțeles. Se disting două concepții asupra societății civile în termeni de opoziție cu starea de natuă. Astfel, în timp ce pentru Hobbes, starea de natură reprezintă conflict și societatea civilă înseamnă pace și bunăstare, pentru Rousseau, starea de natură oferă liniște și fericite, și societatea civilă degradează. Hegel este cel care a adus o nouă accepție asupra termenului de ” societate civilă”, în care este organizată vertical, nu orizontal.

Ultima etapă este începută din secolul XX-lea dar, încă este continuată și în prezent. Într-un studiu al lui Sunil Khilani, se face distincția între percepția Occidentului și cea a Europei de Est asupra societății civile. Occidentali văd societatea civilă ca mijloc de regenerare a vieții publice, iar europenii de Est o consideră ca o trimitere la proprietatea privată și la piață.

În prezent, concepțiile asupra societății civile se pot rezuma la trei percepții : concepția liberală ( societatea civilă este mai mult pentru domeniul economice), concepția radicală ( este pentru zona independentă economică cât și de stat) și concepția conservatoare ( ansamblul de moravuri istorice moștenite).

Alți analiști se axează pe orginea societății civile, aceasta fiind de ordin cultural. Perlas, în articolul său, Le debacle de Seatle est le pouvoir de la Societe Civile, evidențiază că ”sfera culturală” este cea ce întreține evoluțiile și generează cunoaștere.

”Din 1989, societatea civilă devine levierul indispensabil al democrației.” Ideea de organizație a societății civile ajunge să fie ” un concept umbrelă care include ONG-urile, mișcările sociale și organizațiile născute la firul ierbii”.

Societatea civilă globală

Ansamblul cetățenilor dedicați ideilor de pace și de libertate au dat naștere acestui nou concept, încă ambiguu în definire.

Societatea civilă globală este ” acea interacțiune a grupurilor, rețelelor și mișcărilor care dau voce indivizilor izolați la nivelul arenelor globale și care acționeză pe principiul unor curele de transmisie între indivizi și instituțiie globale”.

Acest nou-concept depinde de două variabile: consecințele globalizării și neconcordanța dintre teoriile clasice ( societatea civilă) și cele adresate noii forme de asociere civică.

”Societatea civilă globală se hrănește și reacționează la globalizarea.”

I.3. Islamul versus Islamismul

Islamismul, numit în literatura de specialitate și Islam politic este o teologie politică, o interpretare și folosire a religiei în scopuri politice dar și o critică a aranjamentelor politice din perspectiva religioasă. Islamismul, deși are conexiuni cu Islamul, este diferit de acesta, principala diferență constând în faptul că islamismul este o ideologie politică, pe când Islamul este o religie. Dacă islamismul poate fi caracterizat ca fiind centrat pe aspectele „pământești” ale vieții, Islamul cuprinde în principal învățături religioase.

Cuvântul arab “islam” înseamnă pace sau supunere. Religiei este prezentată ca un cult al păcii și toleranței și se referă la supunerea față de Dumnezeu. Fathi Yakin, în lucrarea sa spune că „Islamul este religia lui Allah, asta face din el cel mai potrivit sistem de organizare a aspectelor vieții omului”. Coranul afirmă în versetul 19, surata (capitolul) : „Religia, în ochii lui Dumnzeu este de fapt islamul…”.

Islamul, privit ca un ansamblu, poate fi atât religie, structură politică, socială și culturală, cât și mod de viață. Din punct de vedere religios, izvoarele Islamului sunt în număr de patru: două izvoare religioase, Coranul (recitat în limba arabă), povestea vieții lui Mahomed, și Sunna Profetului, (comportamentul lui Mahomed), și două izvoare de origine profană, ijmâ (consensul doctorilor legii) și qiyâs (raționamentul prin analogie).

„Termenul islam se referă la religia musulmană. Acesta religie își are originea în Coran și se conformează învățăturilor profetului Muhammad ( Mahomed), care a inițiat practici religioase și a propovăduit intre 610-630”. Cuvântul Islam scris cu „I” mare se referă la legăturile comunitare menite să reunească țările și popoarele care au ca religie islamul. Islamismul este o mișcare ideologică, cu un „ caracter deopotrivă politic și religios și se bazează pe o interpretare politica a perceptelor Coranului pentru conducerea societății civile.”.

Dominique Sourdel definește Islamul ca fiind o „atitudine religioasă de supunere lui Dumnezeu, caracterizează revelația monoteistă propovăduită de Mahomed în Arabia secolului al VII-lea și răspândită, de-a lungul timpului, pe o bună parte a pământului populat. Acest cuvânt se aplică, de asemeni, comunității formate din adepții acestei credințe și civilizației care a luat naștere în sânul ei.”

Dupa moartea lui Mohamed, Coranul, Cartea sfântă, devine testament pentru toți credincioșii musulmani și reprezintă cuvântul lui Dumnezeu, devenit carte. Pentru musulmani, Coranul este increat și etern, însă pentru a transmite mesajul divin, s-au creat cuvintele. Coranul este sacru, motiv pentru care orice musulman evită să îl lase în mâna unui nemusulman, pretinzând o maximă puritate celui care atinge textul și interzicând cu desăvârșire vânzarea cărții sfinte. Conținând circa cinci sute de versete, grupate în 114 capitole, numite sure, Coranul reprezintă, pentru musulmani, legea și dreptul.

Sunna, tradiția, respectiv ansamblul de gesturi, cuvinte, comportament și modul prin care își tratează aproapele, al lui Mohamed, prezintă o serie de obligații, privind viața cotidiană socială și din cadrul familiei, pe care le are musulmanul .

Ijmâ, poate este sursa principală a creării dreptului musulman, a dezvoltat învățătura siguranței musulmane, atunci când există unanimitate, consens sau cel puțin sprijin mutual.

Qiyâs, a permis folosirea raționamentului logic drept sursă de drept, chiar dacă acest izvor a indus elemente de raționalitate profană, contrară spiritului legii islamice. Ca atare, pentru musulmani, rațiunea trebuie să fie împiedicată, controlată cu rigoare, încadrată în limite bine fixate și supusă autorității textelor sacre.

Mesajul Islamului este reprezentat de dogme și de legea islamică. Dogmele, punctele fundamentale ale credinței, îi spun musulmanului ce trebuie să creadă, iar legea islamică îi arată acestuia ce trebuie să facă și ce trebuie să nu facă pentru a fi un bun musulman.

Legea islamică, shari`a, cuprinde o serie de porunci, interdicții, recomandări și avertismente. Ca urmare a importanței Coranului și a Sunnei, activitățile umane sunt împărțite în cinci mari categorii care cuprind: ce este permis, ce este recomandat, ce este obligatoriu, ce este demn de disprețuit și ce este interzis. Legea islamică face distincția între obligațiile de cult și obligațiile privind relațiile în societate.

Obligațiile de cult sunt considerate fundamente ale religiei musulmane și sunt în număr de cinci: mărturisirea credinței, sau convertirea la Islam; rugăciunea, realizată de cinci ori pe zi; sprijinul acordat celorlalți, un fel de impozit obligatoriu; postul în luna Ramadan, cea mai cunoscută obligație de cult; pelerinajul la Mecca, cel puțin o dată în viață.

Obligațiile privind relațiile în societate sunt reprezentate de recomandările juridice ale dreptului privat, de obligații juridice și de diverse interdicții. Recomandările juridice, de cele mai multe ori prescripții ale dreptului privat, se referă la căsătorie, considerată ca o datorie; la zestre, care este adusă de bărbat și nu de femeie; la divorț, considerat de fapt ca o repudiere; la dreptul femeilor la moștenire. Obligațiile juridice se referă la sancțiuni legale, fixe, stabilite de Coran pentru diverse fapte, precum adulterul și hoția. Interdicțiile, de cele mai multe ori, sunt de ordin alimentar și se referă la interzicerea consumului cărnii de porc sau a vinului.

I.4. Mișcarea socială

Mișcarea socială este ca ” o acțiune colectivă de protest și contestare ce urmărește să impună schimbări în structura sociala și/sau politică, apelând frecvent la mijloacele neinstituționalizate”.

Charles Tilly, afirmă că mișcările sociale au apărut în Europa de Vest și America de Nord în timpul secolului al XVIII-lea ca o formă nouă și distinctă de "politică litigioasă." Ulterior, au devenit organizații pentru revendicarea eforturilor publice colective, a despăgubirilor colective, ocuparea forței de muncă, participarea la mai multe acțiuni politice. El sugerează că mișcările sociale sprijină democratizarea atât timp cât acestea afectează politicile publice și permit participanților lor să ia parte la procesul decizional politic prin rezultatele lor sau "subprodusele acțiunii lor." Acesta definește MS ca fiind ” o formă a politicii, dar cu alte mijloace”.

Potrivit lui McCarthy și Zald , MS este ” un ansamblu de opinii și de credințe ce îsi exprimă preferințele pentru schimbarea unor elemente ale structurii sociale și/sau ale distrubuției recompenselor într-o societate”.

 În vizuinea lui Weber, mișcarea socială se realizează prin diferite acțiuni mai puțin radicale spre deosebire de conflictul social. Teoria avantajului gratuit nu se aplică și în cazul mișcării sociale prin care, indiferent  daca particip sau nu, tot obtin anumite beneficii.

MS pot avea rezultate așteptate sau neașteptate ce pot schimba instituțile guvernamentale, politicile opozante, informațiile politice, mediul lor cultural, identitatea participanțiilor și opinia publică. Succesul și rezultatele mișcării sociale diferă de utilizarea acestor oportunități, tipuri și dinamici interne ale grupurilor de opoziție, precum și eficacitatea cadrelor, toate care permit mișcării sociale să schimbe structurile externe de la instituții formale la opiniile publice sau dezvăluiriile politice.

Un alt consens sugerează că, deși MS se încadrează scurt în obținerea scopurilor lor imediate, ei pot schimba opinia publică, dezvăluirile politice, instituții guvernamentale, și cultura societăților.

Etapele mișcărilor sociale

apariția.: un grup de oameni identifică o problemă asupra nesatisfacției unei necesități

asocierea – necesitatea identificată de grupul de oameni devine un interes si pentru alți indivzi, astfel, se asociază cu grupul existent;

birocratizarea – se construiesc un set de reguli, proceduri, se alcătuiește o structură ierarhică;

declinul – după realizarea scopurilor, după ruputuri produse la nivel intern, acest grup se dizolvă

Tipuri de mișcări sociale:

În funcție de scopul acestora (producerea unei schimbării):

mișcãri de rezistențã: în care se dorește menținerea structurii, se opun schimbărilor;

protestatare: în care se refuză o schimbare deja implemntată în cadrul societății;

reformatoare; în care se dorește modificarea, ajustarea normelor ( Ex: mișcarea de emancipare a femeii);

revoluționare: în care se dorește schimbarea structurii sociale, politice și economice (Ex: mișcarea bolșevică din Imperiul Țarist).

În funcție de impactul asupra societății :

utopice: nu reușesc să se impună ca și model, astfel esuează

de rezistență: nu influențează structura socială

protestatare: neavând un program de reforme, ele nu schimbă configurația politică;

reformatoare: nu afectează societatea deorece nu produc schimbări esențiale;

revoluționare: pot afecta societatea în mod distructiv sau constructive.

Cum pentru orice concept există un oponent, putem face diferența între mișcare și contra-mișcare. Acțiunea conservatoare de contra-mișcare apare ca și opoziție a dorințelor participanților MS. Spre exemplu, în România, mineriada din 1990 a fost o contra-mișcare socială ce a apărut ca răspuns la mișcarea din Piața Universității.

Teoria mișcărilor sociale

Teoria mișcării sociale susține că MS fac parte din dinamica politicii interne ca o continuare a metodelor tradiționale. Specialiștii în teoria acțiunii sociale definesc MS ca pe o colectivă, organizată, conștientă, susținută provocare non-instituțională la adresa autorităților, susținătorilor culturali și practicienilor.

În timp ce o mare parte a teoriei mișcării sociale încearcă să explice când, de ce și cum MS apar, cresc și dispar sau ce tactici au, o altă parte se ocupă de studiul consecințelor MS și de eficiența acestora în influențarea politicii. În ”How Social Movements Matter”, Marco Giugni, Doug McAdam, și Charles Tilly prezintă perspective diferite de mișcări sociale, consecințele politice ale mișcărilor sociale de interacțiune cu diferite grupuri de interese, partide politice, și mediul lor social.

Mișcările sociale apar atunci când există șansa de a oferi un stimulent pentru a mobiliza masele. Acest stimulent i-a naștere în urma unei oportunități politice sau chiar și în urma unei amenințări. Diferiți specialiști în mișcările sociale contribuie la această teorie atunci când critică sau discută diferite aspecte ale oportunităților politice, mobilizarea resurselor, și structurilor. De exemplu, în timp ce Sidney Tarrow și Charles Tilly definesc șase proprietăți ale regimurilor care facilitează sau inhibă mișcările sociale, Doug McAdam, John D. McCarthy și Mayer N. Zald reduc acești factori la patru și subliniază importanța structurilor de mobilizare și elaborare a procesului care permite organizațiilor de mișcare socială să utilizeze aceste oportunități de a cere schimbări.

Paul D. Almeida propune două căi de opoziție în ceea ce privește crearea de oportunități politice și amenințări în medii autoritare precum Iranul. În timp ce sistemul politic oferă oportunități politice, cum ar fi accesul instituțional, alegeri competitive, conflicte de elită, aliații externe și relaxarea opoziției față de represiunea statului în lansarea unei acțiuni colective pe de o parte, amenințări, cum ar fi problemele economice atribuite statului, eroziuni ale drepturilor și creșterea represiunii de stat, de asemenea, provoacă mobilizarea, pe cealaltă parte.

Charles Kurzman susține că dinamica internă a organizațiilor de opoziție și oportunitățile politice percepute sunt mai importante pentru mobilizare. Ca procese care mediază între oportunitățile politice și mobilizarea resurselor prin crearea eliberării cognitive a participanților și grupurile din mișcările sociale, alți savanți precum Jane Mansbridge, Francesca Polletta, și James M. Jasper adaugă importanța consecințelor opoziției și identitatea colectivă a acestui proces.

Curentul mobilizării resurselor

Conceptul de “mobilizarea resurselor” a fost prima oară enunțat de  McCarthy și Zald care acordă o atenție mai mare asupra modului de organizare a mișcării sociale raportat la costuri și beneficii. Astfel, după asociere ( vezi etapele mișcărilor sociale) se afirmă încercarea de transpunere ce constă în aplicarea regulilor cererii și ofertei atât la nivel de organizații cât și la nivel sectorial.

Mișcările sociale ajutate de organizații externe, conform lui McCarthy și Zald, devin o nouă formă a mișcării sociale, mult mai bine conduse și cu resurse mai bogate. Având și echipe tranzitorii și profesioniste, acestea pot devenii și permanente, existinzându-și domeniul de activitate și în alte sectoare decât cel inițial.

CAPITOLUL II .

MIȘCĂRILE SOCIALE ȘI REGIMUL TEOCRATIC IRANIAN

II.1. Începuturile modernității arabo-islamice

Imperiul Otoman s-a confruntat masiv cu modernitatea europeană și cu superioritatea Europei creștine de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. De aceea a încercat să acrediteze ideea ca adoptarea metodelor occidentale nu poate duce decât la întărirea islamului și la consolidarea puterii sale. Cu toate acestea mulți observatori ai fenomenului modernității vorbesc despre defectuoasa ei absorbție și implementare, de către societatea islamică, identificându-se două posibile explicații: “eșecul reformatorilor musulmani de a realiza o sinteză viabilă între instrumentele occidentale și identitatea islamică, dar și evoluția unui climat intelectual și politic care a făcut din Occident un dușman căruia trebuia să i se opună un alt tip de modernitate”.

Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea se remarcă o mutație importantă în înțelegerea ideii de modernitate în lumea islamică. Se impune așadar, un nou fel de modernitate, una specifică, menită să facă față formei occidentale.

Această tendință a fost teoretizată de mulți cercetători, principalii fiind Gamal ad-Din al-Afgani (1838-1897), Muhammad Abdu (1849-1905) și Rasid Rida (1865-1935). Dintre nenumăratele teorii fac parte câteva precum următoarea: “modernitatea nu mai este unică, adică occidentală, ci multiplă așa cum sunt și culturile. Fiecare cultură cu modernitatea ei” a susținut de Rasid Râdă. De aici denotă simțul critic accentuat asupra ideii de împrumuturi occidentale. De acum, Islamismul nu se mai raportează la Occident, deși ideile reformiștilor au fost preluate Islamism. Puterea este înlocuită de cunoaștere, teoreticianul care pune cel mai bine în evidență această idee fiind pakistanezul Abu al-Ăla al Mawdudi. El propune în lucrarea sa “Organizarea vieții în Islam” (1986), trei principii fundamentale ale regimului politic în Islam: unicitate, mesaj, califat. Principiul de unicitate derivă din unicitatea lui Dumnezeu, ca fiind singurul care poate deține puterea în Republica Islamică. Aceasta este o republică guvernată de Dumnezeu, lucru care face marea diferență față de republica occidentală. În Islam, populația este obligată să urmeze legislația divină, așa cum a fost ea relevată Profetului Muhammad.

Trecerea de la vechile structuri de autoritate, de natură tribală, au fost înlocuite prin apariția instituției statale. Această modificare s-a produs în Arabia secolului VII, și s-a concretizat la acel moment, mai degrabă într-o formă de organizare statală de bază. Dacă adăugăm la acest aspect și dimensiunea religioasă conferită noii structuri statale de la Medina, am avea premisele unei nașteri complicate a noului tip autoritate. Totul se rezumă la o reordonare a structurilor sociale în scopul de a corespunde noilor realități, fără să existe o ruptură între sistemul nou și cel vechi. Se face tranziția de la șeful de trib, care era ales în fruntea alor săi pe criterii de merit, la un conducător puternic, șef militar, politic și religios.

O mare parte dintre observatorii lumii islamice consideră că procesul de modernizare nu s-a încheiat odată cu secolul XX. Muhammad Arkoun, unul dintre reprezentanții de seamă ai gândirii arabe contemporane și militant al modernizării societății islamice, consideră că procesul de modernizare, a început cu două secole în urmă. Ideea este continuată de istoricul tunisian Mohamed-Cherif Ferjani , care scrie despre o societate islamică aflată abia la începutul modernității, comparând-o cu societatea occidentală de acum un secol sau două. Acesta din urmă, vede două societăți aflate în faze diferite de evoluție. Părerea sa este că valorile universale ale modernității ar putea fi asimilate cu succes de lumea arabo-islamică, pe parcursul evoluției modernității și al avansului pe care aceasta îl va înregistra.

II.2. Iranul : de la monarhie la Republică Islamică

În 1979 are loc revoluția islamică care îl detronează pe Șah. Puterea este preluată de ayatollahii, liderii spirituali ai șiiților. Protestele dintre anii 1977-1979 au fost „ o mișcare multi-clasă populistă” care a crescut cu sprijinul reprezentanților islamului care au adus masele de populație, din diferite structuri sociale, în străzile orașelor. Clasele sociale care au participat la proteste au fost clericii, mercenarii, studenții, intelectualii, clasa urbană mijlocie, muncitorii, femeile, săracii, chiar și minoritățile etnice și religioase.

În primul rând, protestele au fost o reacție la ultima politică de dezvoltare adoptată de Șah care amenința o mare parte a populației și crea un mediu politic volatil.

Represiunea de stat, concesiile inconștiente și evenimentele critice au extins protestele. Forțele de securitate ale Șahului au rămas intacte și au fost capabile de a zdrobi protestatarii în timpul evenimentelor, dar iranienii au perceput propriile lor oportunități așa cum Charles Kurzman a menționat în articolul său „ iranienii continuă să recunoască și să se teme de puterile coercitive ale statului. Cu toate acestea, au simțit că aceste puteri au fost nesemnificative în comparație cu puterea de mișcare revoluționară”.

În timp ce regimul Pahlavi se dovedea tot mai tiranic și utiliza în exces serviciile poliției secrete (Savak), Khomeini, membru al clericului, devine principalul oponent al monarhiei. Acesta critică sever regimul în discursurile publice și la slujbele de vineri, astfel, prin ideile sale ajunge să fie exilat timp de 14 ani.

Deși era în exil, Ayatolahul Khomeini nu a încetat să-și promoveze teoria. Acesta era convins că numai teocrația poate preveni corupția, oprimarea celor slabi, injustiția și abaterile de la Islam.

După fuga Șahului Pahlavi, Khomeini a revenit în Iran pe 1 februarie 1979.Țara era deja în haos, cu manifestații aproape zilnice în care populația cerea democrație, respect pentru religie și păstrarea în țară a veniturilor din petrol.

În acel moment, pe scena politică iraniană erau prezente toate tipurile de formațiuni politice de la comuniștii (Partidul Tudeh) până la prooccidentali. Însă, Khomeini a câștigat cei mai mulți suporteri politici, eliminând orice opoziție.Astfel, la sfărșitul lunii martie 1979, 97% din electorat a votat pentru Republica Islamică Iran. La 15 noiembrie 1979, Constituția Republicii Islamice Iran a fost adoptată. În articolul 1 din Constituție se specifică forma de guvernământ, cea de Republică Islamică aprobată de oamenii din Iran pe baza credinței lor de lungă durată în suveranitatea adevărului și dreptății coranice.

Clericul șiiț a dominat instituțile iraniene guvernamentale și a fondat un stat care să-i servească propriile interese, nu bunăstarea colectivă a iranienilor. Noua structură statală era un sistem de cler cum Farhad Kazemi a preconizat „ politiciile iraniene constituie un sistem făcut de clerici pentru clerici și susținătorii lor”.

Noul regim a fost creat ca o Republică Islamică, o teocrație cu instituții semi-democratice. În esență, Republica Islamică Iran se baza atât pe partea divină cât și pe cea populară a legitimității.

Noul regim nu poate rezolva problemele economice așa cum clerul a promis înainte de revoluție, ci, mai degrabă, le-au crescut din cauza efectelor devastatoare ale războiului (Iran-Irak) și managementului defectuos al economiei. Libertatea politică, libertatea de exprimare, precum și libertatea presei și asociația au lucrat numai în favoarea elitei clericale și a susținătoriilor săi laici.

Actuala conducere a făcut prea puțin pentru a îmbunătăți în mod semnificativ drepturile omului. Încălcări ale drepturilor omului au continuat, atât din cauza "amenințărilor percepute de regim cât și a interprătării specifice Islamului". Aceasta a asigurat drepturile extinse, variind de la drepturi egale pentru fiecare cetățean, protecția legii, libertatea de a se aduna în public și chiar dreptul de a desfășura marșuri stradale, în conformitate cu articolele 19-42 din Constituție, însă le limitează insistând că acestea să fie conform cu principile islamice. Femeile au devenit al doilea pierzător, deoarece legea islamică nu consideră femeile egale cu bărbații. Numeroase incidente au avut loc în Iran, care vor iniția proteste, din cauza eroziunii de drepturi.

Sub aceste probleme și presiuni, noi grupuri de opoziție s-au născut incluzând clericii reformiști, intelectualii, tinerii, studenții și femeile. Politicile de dezvoltare ale noului regim au ajutat aceste grupuri să-și mărească capacitățile organizaționale, chiar dacă guvernul iranian a interzis oficial activismul politic.

Legea islamică a devenit un cadru pentru noile mișcări sociale deoarece revoluția a creat o nouă identitate islamică, noul regim a intregrat religia cu guvernanța iar, clerul șiiț forțează islamizarea societății.

Ca după orice revoluție, apar conflicte între învingători și între adepții Ayatollahului Khomeini și mujaheddini (o tabără de stânga a islamiștilor), conflict încheiat cu îndepărtarea ultimilor. Urmează războiul cu Irakul, în care Iranul a pierdut un milion de oameni. Conducerea statului este împărțită între un conducător spiritual, Ayatollahul, și un președinte ales pe un mandat de patru ani. Între cei doi poli ai conducerii exista o relație ambiguă, un control reciproc al puterilor.

II.3. Particularitățile regimului iranian

Profesorul Gerard-Francois Dumont susține ideea conform căreia : „Iranul nu este un stat ca altele, cel puțin din trei motive obiective: caracterul său național foarte vechi, locul său particular și fără echivalent în sânul lumii musulmane și ponderea sa demografica relativ importantă. La care se mai adaugă un alt motiv, mai subiectiv, privitor la caracteristicile regimului său politic” Astfel se observă că variabilele nivelului statal de analiză sunt particulare în cazul Iranului.

Aceasta "excepție iraniană" face ca în vastă zonă geopolitică în care se afla Iranul, de o mare fluiditate în ce privește configurația frontierelor și chiar în privința continuității diferitelor state, istoria acestei țări, care se întinde pe o perioadă de două milenii și jumătate, a decurs pe o vatră națională în mare măsură aceeași.

O a doua "excepție iraniană", din cele enunțate de prof. Dumont, privește situarea acestei țări și națiuni în lumea musulmană. Iranul este singura țară musulmana a cărei populație este majoritar șiită. Singular, în lumea musulmană, este și statul iranian de după revoluția islamica – o teocrație care se exprimă nu numai prin numele acestui stat, Republica Islamică Iran, dar și prin Constituția și legile țării. Legături solide între puterea politică și cea religioasă există și în alte țări musulmane, dar numai în Iran puterea instituțională este organizată pe reguli esențialmente religioase. Această "excepție iraniană" se raportează nu numai la lumea musulmană, ci la întreaga viață internațională, căci Iranul este singurul stat teocratic de la începutul acestui mileniu.

În sfârșit, a treia ipostaza a "excepției iraniene" constă în ponderea demografică deosebită a acestei națiuni. Cu 72 de milioane de locuitori și exceptând Pakistanul, Iranul este țara cea mai populată din Asia. Din acest punct de vedere, Iranul este comparabil doar cu Turcia și cu Egiptul. Populația Iranului este de două ori mai mare decât aceea a Irakului, Afganistanului, Siriei sau Arabiei Saudite. Și mai este, totuși, o componentă a fenomenului de "excepție iraniană". Componenta cea mai șocantă, cea mai sfidătoare pentru o mare parte a presei occidentale: revoluția islamică și sistemul instituțional statornicit prin victoria sa.

Principalele caracteristici ale statalității în Iran, sunt în primul rând reflectate în Constituția Iranului, adoptată prin referendul în 24 octombrie 1979 și intrată în vigoare la 3 decembrie același an. Francis Fukuyama caracterizează constituția Iranului ca “un hibrid de autoritarism, teocrație, și elemente democratice”

Iranul sau Republica Islamică Iran, are capitala la Teheran și este împărțită din punct de vedere administrativ în 30 de provincii, iar data formării Repulicii Islamice Iran, 1 aprilie, în memoria proclamării independenței din 1979 este și sărbătoarea națională a Iranului.

Cea mai mare autoritate în Republica Islamică Iran o are Conducătorul (Faqif) sau Consiliul de Conducere care exercită atât puterea politică supremă cât și puterea religioasă care este o manifestație a integrității, a îmbinării politicii cu religia. În concordanță cu articolul 5 din Constituția Iranului, faqif-ul drept și pios este recunoscut de majoritatea populației în orice perioadă de timp ca cel mai calificat să conducă poporul.

În Constituția Iranului din 1979, Ayatollah Khomeini este recunoscut ca primul faqif. Articolele 108 și 112 specifică calificările și obligațiile faqif-ului . Printre obligații se numără numirea juriștilor în Consiliul de Apărare; șeful judecătorilor din ramura judiciară; șeful sau personalul forțelor armate; comandantul Pasdaran-ului (Corpul de Apărare Revoluționar); personalul ce îl reprezintă în Consiliul Suprem de Apărare și comandantul armatei aeriene și navale. Faqif-ul este de asemenea autorizat să propună candidați pentru alegerile prezidențiale. De altfel acesta este împuternicit să demită un președinte care a fost găsit de Curtea Suprema de Justiție ca fiind neglijent în responsabilitatiile sale. Articolul 5 și 107 specifică procedurile pentru succesiunea în funcția de faqif. După Khomeni funcția de faqif este preluată de un jurist religios.

Dacă un singur conducător religios nu este recunoscut ca fiind în măsură să conducă, experții religioși aleși de popor sunt în măsură să aleagă dintre aceștia de la trei până la cinci juriștii distinși, care vor constitui un “faqif” colectiv numit “Consiliul de Conducere”.

După demisia Ayatollahului Khomeini în 3 iunie 1989, Ayatollahul Seyed Ali Khamanei a fost ales faqif (de către Consiliul Experților în mai 1989) al Republicii Islamice. Amendamentele constituției au modificat-o astfel: a fost desființat Consiliul de Conducere, iar Adunării Experților i s-a atribuit dreptul de a alege șeful statului fără să i se mai atribuie dreptul de a demite șeful statului; șeful statului nu mai trebuie să fie o autoritate supremă teologică. El trebuie să posede cunoștințe adecvate și să cunoască capitolele de baza variate din canonul islamic.

A doua mare autoritate după faqif este președintele. Constituiția din 1979 vede în președinte șeful executivului dar și coordonatorul celor trei ramuri ale statului. Președintele este ales de către popor în mod direct pentru un mandat de patru ani iar realegerea sa succesivă este valabilă numai o singură dată.

Președintele semnează și supraveghează îndeplinirea legilor , semnează tratate și alte înțelegeri internaționale ratificate de Majilei.

Legislativul

Este format din două mari instituții politice: Parlamentul și Consiliul de Apărare a Constituției. Articolul 62 și 90 din Constituția din 1979 investește puterea legislativă Adunării Consultative Islamice, Parlamentul sau “Majlis”. Deputații sunt aleși în mod direct prin vot secret odată la patru ani. Fiecare deputat reprezintă câte o zonă geografică din Iran și fiecare deputat trebuie să aibă vârsta de cel puțin șaizeci de ani. Parlamentul nu poate fi dizolvat: în concordanță cu articolul 63 din Constituție “ alegerile fiecărei sesiuni trebuie să aibă loc înainte de expirarea sesiunii precedente astfel încât țara să nu rămână niciodată fără o Adunare”. Articolul 64 stabilește numărul deputaților la 270 și asigură adăugarea încă a unui deputat o dată la 10 ani.

Parlamentul

Are responsabilitatea aprobării Primului Ministru și a membrilor Cabinetului și are dreptul de a chestiona fiecare ministru în parte sau pe orice membru al Guvernului. Articolele 88 și 89 cer ca miniștrii să apară înaintea Parlamentului în termen de zece zile de la chemare. Dacă deputații sunt nemulțumiți în timpul interviului de prestația unui ministru, aceștia pot cere programarea unui vot de încredere pentru prestația unui ministru sau a Guvernului. Articolul 69 precizează că dezbaterile Parlamentului să fie accesibile publicului, precum și ca aceste dezbateri să poată fi transmise la radio sau televiziune.

Consiliul de Apărare poate conform prevederilor Constituției să examineze legile transmise de Parlament, să asigure că aceste legi să fie în conformitate cu legile islamice. Conform articolului 91 Consiliul de Apărare este alcătuit din 12 membri, șase dintre aceștia fiind clerici aleși de faqif iar ceilalți șase fiind avocați musulmani care în primă fază sunt aleși de Înalta Curte de Justiție și apoi aprobați cu o majoritate de voturi de Parlament. Membrii acestui Consiliu conduc timp de șase ani, iar șase dintre aceștia sunt schimbați o dată la trei ani.

Guvernul include președintele ales care este responsabil pentru alegerea primului ministru și a cabinetului și care este aprobat de Parlament. În concordanță cu articolul 135 din Constituție, primul ministru poate rămâne în funcție atâta timp cât posedă votul de încredere al Parlamentului. În caz contrar, acesta trebuie să predea o scrisoare de demisie Președintelui.

În 1987 Consilul de Miniștri a totalizat 25 de membri. Fiecare ministru în parte a fost aprobat de președinte și Parlament. Primul ministru și cabinetul stabilesc politicile de guvernământ și execută legile.

Parlamentul poate pune întrebări oricărui membru în parte despre responsabilitățile sale. Miniștrii care nu reușesc să câștige un vot de încredere vor fi demiși nemaiputând deveni membri ai unui alt Guvern. Pentru a demite un Președinte cu un vot de “ non-confidence” este nevoie de o majoritate de voturi de două treimi.

Puterea judecătorească

Este o ramură independentă care are ca puteri și responsabilități admininistrarea și implementarea justiției, supervizarea decretelor adecvate, a legilor, promovarea libertăților, protecția individului și drepturilor publice. Pe parcursul unui proces de rezoluții, dispute juridice și investigații, puterea judecătorească acuză și pedepsește criminalii în concordanță cu Codul Penal Islamic. De asemenea, ia măsuri adecvate pentru prevenirea crimei și a criminalilor reabilitați. Cea mai mare autoritate judecătorească este un judecător bine îndoctrinat în problemele juridice și îndemânatic în administrarea Justiției. El este ales de către Lider pe o perioadă de 5 ani. Ministrul Justiției este autoritatea oficială unde toate plângerile sunt raportate. Ministrul Justiției este însărcinat cu administrarea ministerului cât și cu relațiile dintre ramura judecătoreasca și cea executivă și legislativă.

În plus față de curțile de justiție normale unde se desfășoară procesele civile, mai există și tribunale clericale, tribunale revoluționare și Curtea de Justiție Administrativă.

Constituția specifică existența unei Curți Supreme de Justiție cu sarcina de a subreviza implementarea legilor de tribunale și de a asigura uniformitatea în procedurile judiciare. Ministrul de Justiție după o perioadă de consultări cu judecătorii Supremei Curți de Justiție, numește Șeful Supremei Curți de Justiție, care pe lângă celalalte caracteristici, trebuie să fie specialist în Legea Islamică.

Constituția specifică ca toate procesele să fie publice, exceptând situațiile în care curtea hotărăște că procesul va fi în detrimentul moralității publicului sau a ordinii publice sau în cazul de dispute private.

În 1980 Ayatollah Mohammad Beheshti a fost numit de Khomeini ca primul șef al Supremei Curți de Justiție

Constituția Iranului

Cuprinde 14 articole și a fost aprobată prin referendum național în 2-3 decembrie 1979 și a fost revizuită în 1989.Această constituție a înlocuit constituția din 1906. Imediat după revoluție, în 30-31 martie 1979, guvernul provizoriu a lui Mehdi Bazargan a organizat un referendum în care populația iraniană de la 60 de ani în sus a votat noua constituție, în proporție de 98%, anulând monarhia și înlocuind-o cu republica islamică.

Partidele politice

Partidul Islamic Republican creat în februarie 1979 de clerici care au fost elevi ai lui Khomeini, a apărut în țară ca o forță politică dominantă. Printre membrii partidului se număra Beheshti, Abdol-Karim Musavi-Ardabili, și Mohammad Reza Mahdavi-Kani care au mobilizat populația pentru demonstrația în masă din timpul revoluției.

Cu toate că însuși Khomeini nu a devenit membru al partidului, liderii partidului republican au colaborat îndeaproape în demararea unor proiecte pentru conturarea imaginii politice. În timpul alegerilor pentru primul parlament din 1980 candidații partidului iranian republican și cu câțiva candidați independenți (simpatizanți ai partidului republican) au câștigat majoritatea locurilor din parlament.

Din 1981 singurul partid politic care a putut concura cu partidul republican a fost Mojahedin. Această organizație islamica a crescut rapid în doi ani de la câteva sute până la 150.000 de membri, cei mai mulți tineri (bărbați și femei) educați în principalele orașe din Iran, și atrași de programul liberal cu interpretările și conceptele religiei tradiționaliste “Shia”. Conflictul dintre cele două partide s-a intensificat până la o revoltă. Unele partide mai mici de stânga s-au alăturat grupării Mojahedin.

Președintele Khamenehi și câțiva șefi de partide au hotărât desființarea partidului republican. Khamenehi și Rafsanjani au semnat o scrisoare către Khomeini în iunie 1987 prin care menționa polarizarea partidului și cerea dizolvarea acestuia. Faqif-ul a fost de acord și partidul politic, care a jucat un rol important în timpul primilor 8 ani de republică, a încetat să mai existe.

Partidele democratice care susțineau formă de guvernământ republicană cum ar fi Frontul Național Democratic și Partidul Democratic Kurd al Iranului au expus de asemenea multiple forme de socialism.

Iranul nu este o democrație, este o teocrație care tolerează anumite forme democratice, care sunt atent ținute sub control. Cel mai evident element al acestui regim politic este Consiliul Gardienilor care are ca funcție selectarea candidaților la alegerile prezidențiale și parlamentare. Dacă cineva dorește să candideze pentru parlament sau președinție, chiar dacă îndeplinește condițiile formale, trebuie să fie selectat de acest consiliu. Procesul electoral este deci unul elitist care nu asigură reprezentarea tuturor tendințelor politice existente la nivelul societății. În plus, funcția de președinte al Iranului nu este cea mai înaltă funcție în stat, această demnitate fiind rezervată conducătorului suprem, care este invariabil un cleric, în cazul de față Ali Khamenei.

II.4. Gardianul Republicii Islamice : Liderul Suprem

Liderii politici iranieni au avut întotdeuna un rol semnificativ în ceea ce privește politicul, culturalul și socialul, impunând o tendință general valabilă în întreaga societate iraniana. Aceștia, nu au fost președinții statului ci liderii supremi ai acestuia.

Cel mai carismatic lider politic a fost Khomeini. Acesta a inovat gândirea politica iraniană introducând teoria Wilayat al-faqih ( guvernarea juriștilor islamici) considerând că este necesară o implicare a clericilor musulmani în guvernare, astfel, se pot promova normele religioase și în planul politic.

Într-o perioadă în care regimul Pahlavi se dovedea a fi tot mai tiranic și utiliza în exces Savak ( serviciul poliției secrete –avea o reputație pentru cruzimea si metodele de tortură) , Khomeini găsește cea mai bună oportunitate pentru a se implica în viața politică. Discursurile sale publice criticau regimul monarhic, astfel, Reza Pahlavi l-a trimis în exil. Deși a fost 14 ani în exil, în Iran, popularitatea lui era în creștere. Ideile lui erau din ce în ce mai ample și mai căutate. În acest fel, teoria sa politică ce presupunea o guvernare a clericilor, cunoscătorii legii islamice, devine o certitudine.

La referendumul din 1979, teoria lui devine practică, regimul monarhic este schimbat cu o republică islamică, Khomeini devine Liderul Suprem, instituție unică în lume. Chiar și în urma războiului Iran-Irak, acest nou regim a rezistat și s-a consolidat.

Khomeini a fost considerat Imam de către șiiți, pe baza profeției Imamului Musa al-Jafar: "Va veni un om din Qom care îi va chema pe oameni pe calea dreaptă, iar ei se vor aduna în jurul lui ca niște bucăți de fier, imposibil de urnit de vânt, unite prin puterea lui Dumnezeu". Chiar a fost inclus si în topul primilor 100 cei mai influenți oameni ai secolului XX de către reviste ”Time”.

Seyyed Ali Khamenei, succesorul acestuia, este cel care a continuat politica promovată de Khomeini. Anti-american, anti-israelian și anti-occidental, Khamenei a fost colaboratorul cel mai apropiat al primului lider suprem al Iranului, Ruholah Khomeini, căruia, după moarte (3 iunie 1989), i-a moștenit toate funcțiile, de lider suprem, de mare Ayatollah și șef al Gardienilor Revoluției. Liderul spiritual și-a adjudecat în 1990 și funcția de președinte al Republicii Islamice Iran.

”Marele Satan” în discurile liderilor iranieni

Relația pe care Șahul Pahlavi o avea cu Occidentul și influențele culturale pe care le introducea în Iran i-au ofensat pe musulmanii tradiționaliști. SUA a fost o prezență constantă în politica iraniană pentru a profita de avantajele geostrategice și de imensul bazin energetic.După prăbușirea definitivă a regimului non-islamist din 1979, Khomeini denunța Statele Unite ca fiind "Marele Satan" și "dușmanul islamului". Aceste apelative dure nu numai ca au avut impact asupra populației, dar au și rămas în vocabularul regimului de la Teheran și a devenit un termen de comparație uzual pentru lumea occidentală.

După Revoluția Islamică și criza ostaticilor, cele două țări nu au revenit niciodată la relații normale, atitudinea iranienilor transformându-se în anti-americanism. SUA nu a acceptat niciodată schimbările petrecute în Iran și s-a străduit permanent să schimbe regimul și să întărească grupurile de opoziție. Sprijinul acordat fostului regim responsabil de moartea a milioane de iranieni a dus la pierderea încrederii în autoritățile americane. Totodată, SUA nu a acceptat victoria revoluției și, în loc să pună bazele unor politici de acomodare cu noua conducere și să evite neîncrederea iranienilor, s-a comportat astfel încât a agravat divergențele și a contribuit la ascensiunea unor forțe radicale.

Refuzul Iranului de a recunoaște dreptul la existența al statului Israel a devenit una dintre teoriile fundamentale ale Revoluției Islamice. Ayatollahul Khomeini a fost primul care a declarat că Israelul este un dușman al Islamului și a asemănat existența acestuia cu o "tumoare ce trebuie îndepărtată din regiune".

Relațiile dintre cele două state au devenit și mai tensionate odată cu alegerea lui Mahmoud Ahamadinejad în funcția de președinte. În urma alegerii sale, Ahmadinejad a făcut numeroase declarații antisemite și a cerut în mod repetat "ștergerea de pe hartă" a statului Israel. Combinând sentimente anti-americane și antisemite, președintele Ahmadinejad a făcut din atitudinea sa anti-israeliană o caracteristică de bază a mandatului.

Ayatollahul Khamenei a declarat, în cadrul unui discurs rostit la Mashhad, și transmis pe un post de televiziune național, că "uneori, guvernul Statelor Unite poate fi asemănat cu un lup sau cu o vulpe datorită atitudinii arogante și agresive"și "guvernul SUA a încercat să pornească un război civil în Iran, însă populația a fost vigilenta".

În discursurile politice ale liderilor iranieni, regăsim de asemenea și referiri la programul său nuclear, precum promisiunea de a continua activitățile nucleare. "Iranul a obținut succese importante în domeniul nuclear, spațial, al sănătății și al economiei, iar guvernul este dispus să se folosească de toate atuurile țării pentru a progresa cu o viteză din ce în ce mai mare".

CAPITOLUL III.

IMPACTUL MIȘCĂRILOR SOCIALE DIN IRANUL POST-REVOLUȚIONAR

Revoluția iraniană din 1979 a fost punctul de plecare al noilor mișcări sociale din Iran. Dubla legitimitate, dezbinarea în elita revoluționară și alegerile au oferit oportunități continue și ocazionale prin sistemului politic complex al noului regim. Autoritarismului și problemele economice ale guvernului islamic care au creat represiunea de stat, problemele economice, precum și erodarea drepturilor, au devenit motivare pentru ca grupurile de opoziție să înceapă protestele. Având în vedere poziția lor privilegiată ca singurul grup care ar avea acces instituțional, clerul reformist a devenit avangarda și singura speranță pentru grupurile de opoziție din Iran. Noii intelectuali, tinerii, studenții, și femeile au constituit participanții acestor mișcări sociale. Politicile și procesul de dezvoltare ale guvernului iranian, au creat noi resurse pentru aceste grupuri mobilizatoare. Islam, ca o parte integrantă a guvernului, a devenit o zonă deschisă a dezbaterii. Practicile sale de zi cu zi în societate au creat cadrul optim pentru mișcările sociale.

III.1. Mișcarea studențească din 1999

Context

După revoluția iraniană și în absența unei opoziții politice active timp de aproape două decenii, Mișcarea Studenților din 1999 a fost primul episod al noilor mișcări sociale, care ar putea deveni o modalitate importantă de a schimba regimul Iranului într-unul mai liberal. Diviziunea elitei conducătoare iraniane s-a adâncit semnificativ din cauza mai multor factori, mai ales după moartea liderului carismatic al revoluției, Khomeini. Un succesor religios necalificat și slab, Khamenei, a devenit Liderul Suprem cu puteri extinse, dar reformele președintelui Rafsanjani au consolidat posibilele grupuri de opoziție prin mijloacele economice, care ar putea semnala eventualele schimbări în sistem.

Alegerile prezidențiale din 1997 au fost o oportunitate ocazională a sistemului politic prin care studenții, împreună cu intelectualii iranieni, femeile, săracii, și chiar și minoritățile, au sprijinit elita reformistă și au câștigat o victorie decisivă împotriva elitei conservatoare conducătoare.

Electoratul iranian a întors spatele tradiționalului și pragmaticei conservatoare din cauza a două decenii de dezamăgire privind justiția egalitatea și condițiile economice. Guvernul a încercat să rezolve problemele economice, dar n-a reușit nimic și nu a acționat drept și corect.

După moartea lui Khomeini, clerul conservatoar sub coaliția noului Lider Suprem Khamenei și a pragmaticului președinte Rafsanjani au încercat, între 1989 și 1997, a rezolva unele dintre problemele din anii de război lung, dar aceste eforturi au fost insuficiente. Cea mai bună scuză a elitei conducătoare pentru redresarea economică întârziată și pentru schimbare, războiul Iran-Irak, s-a încheiat. Având în vedere că problemele economice au fost cele mai importante subminează structura de putere revoluționară prin afectearea bazei sale sociale, cum ar fi bazaaries și clasele de jos, administrația Președintelui Rafsanjani a inițiat reformele economice.

" O abordare de dezvoltare în cadrul revoluției " a fost necesară pentru a schimba retorica și politicile revoluționare. Rafsanjani a propus reconstrucția economiei iraniene cu "o politică monetară agresivă, o datorie externă crescută, o creștere a importurilor, un amplu program de privatizare, investiții în infrastructură, introducerea de zone de liber schimb, dereglementarea de schimb valutar, atragerea de talente antreprenoriale expatriați, investiții, reforma instituțională, și introducerea planificării de dezvoltare. " Cu toate acestea, proiectele sale de dezvoltare de cinci ani nu au deloc vindecat problemele economice ale societății. Dimpotrivă, datoria internațională a Iranului a crescut; rata inflației a crescut de la 19 la sută în 1989 la 40 la suta in 1993 si a ramas ridicată; privatizarea planificată a apelat la corupție care a predat industriile din sectorul public la fundații sau coaliții controlate de stat ale elitei conducătoare. Guvernul a crescut impozitarea contrar caracterului unui stat rentier, care ar reduce capacitatea sa de a rezista opoziției politice din societate. De exemplu, veniturile din impozite au crescut de la 986 miliarde Rials în 1989 la 3,180 miliarde de euro în 1994. În plus, guvernul a trebuit să reducă programele sale populiste, cum ar fi subvențiile guvernamentale.

Guvernul a consolidat învățământ superior de a produce personal calificat pentru dezvoltările necesare. În timp ce guvernul a investit în instituțiile de învățământ superior, a încurajat sectorul privat să investească, de asemenea. Personalul nou-educat s-a alăturat eșaloanele guvernului și a creat o nouă clasă de mijloc.

Cauze

Mișcarea studențească din 1999 a fost o reacție colectivă civilă împotriva represiunii de stat iraniene și a brutalității cu privire la libertatea de exprimare și de întrunire. Deși studenții și universitățile au jucat un rol important în realizarea Revoluției Islamice, clerul a distrus activismul opozițional al studenților prin Revoluția Culturală și a creat noi organizații studențești care să sprijine revoluția. Problemele economice atribuite de stat încă existau și violența forțelor de securitate iraniene împotriva protestatarilor și demonstranțiilor au adus un număr mare de studenți în străzi. O altă cauză a mișcării a fost închiderea cotidianului ”Salaam”.

Cerințele

Cererile s-au schimbat de-a lungul protestelor și au rămas limitate. Protestul lor inițial a fost împotriva închiderii ziarului Salaam și pentru legea presei. După atacul forțelor de securitate și al miliției, cererile studenților s-au modificat în "înapoierea trupurilor victimelor, îndepărtarea șefului forțelor de securitate, identificarea și pedepsirea persoanelor îmbrăcate simplu (milițienii)ce au fost implicate în raid, însușirea responsabilității atacului de către Liderul Suprem, scuze acordate studenților pentru insultele din timpul raidului, îngrijire medicală și psihologică pentru răniți, compensație pentru daune".

Guvernul a fost lent în acordarea răspunsului acestor cereri. Studenții au devenit mai frustrați și lozincile lor au ajuns să fie mai critice și radicale. Ei au protestat chiar și împotriva noului Lider Suprem pentru prima dată ca, "Khameinei! Să îți fie rușine; leadershipul nu este pentru tine "și" liderul incompetent este adevărata cauză a acestei crime ".

Istoric

Primele semne ale acestei mișcări au apărut în timpul campaniei Președintelui Khatami, în care studenții au participat efectiv între februarie și mai 1997. Cu toate acestea, mobilizarea cea mare a studențiilor din Teheran, Tabriz, și alte paisprezece orașe iraniene a început o dată cu 7 iulie 1999, când au protestat împotriva închiderii cotidianului ”Salaam”, moment care a marcat recunoașterea națională și internațională a mișcării.

Studenți se întruneau în număr tot mai mare în universități, unde puteau discuta liber problemele statului și ale societății. Reaparitia organizațiilor studențești în universitățile iraniene a permis acestora să înceapă protestele. Ideile tot mai mari despre libertățile personale și despre libertatea în cadrul ideologic al Islamului erau încadrate în Mișcarea Studenților.

Existența unei situații mai periculoase a dizidenței politice a cauzat o reacție severă a autorităților conservatoare. Guvernul a început să atace grupul activiștilor și susținătorilor reformiști. În plus față de închiderea legală și arestarea jurnaliștilor și editorilor din aceste publicații, conservatorii au interprins acțiuni ilegale pentru a-și asigura puterea, inclusiv au permis asasinarea mai multor liberali și jurnaliști reformiști de către un "grup renegat din cadrul Ministerului de Informații." Khatami a insistat privind arestarea acestui grup, care a inclus un ministru adjunct, Sa'id Emami. La scurt timp după această veste, revista reformistă ”Salaam” a publicat o scrisoare secretă a lui ce rezuma "legea restrictivă cu prevederile clericale la cenzură" care a cauzat inchiderea revistei.

Protestele au început cu colectarea pașnică a 200 de studenți la Teheran în seara zilei de 07 iulie pentru a sprijini libertatea de exprimare, dar au fost răniți, iar cel puțin cinci studenți au fost uciși de securitățile formale și informale "grupuri de presiune semi-clandestine.".Protestele au crescut și au continuat în următoarele șase zile, cu participarea a mii de studenți care au făcut demonstrații prin diverse metode de protest, de la marșuri de stradă sau ciocniri de stradă violente împotriva forțelor de securitate pâna la sit-in-uri.

După alegeri, președintele reformist Khatami a unit o coaliție de administratori reformiști și a contestat legitimitatea divină a Iranului. Politicile sale au relaxat represiunea de stat într-o anumită măsură, și a încurajat presa și organizațiile civile să fie mai active în politica internă. Cu toate acestea, eforturile sale de reformă au fost reduse de clerul conservator, care a controlat instituțiile desemnate ale Iranului.

Guvernul a desfășurat forțele de securitate și de poliție antirevoltă, precum și militanți voluntari care fără milă au suprimat protestele. În cele din urmă, protestele s-au încheiat la 13 iulie. Mai mult de 1.500 de studenți au fost arestați în timpul protestelor și 17 dintre ei au rămas în închisoare, chiar și doi ani mai târziu.

Consecințe

Președintele Khatami a promovat libertatea presei și a permis chiar unele publicații care nu erau acceptate de către fostele administrații. Numărul de publicații, de la cotidiene la reviste, a crescut și a ajuns la mai mult de 1,200. Deși radioul și televiziunea au fost sub controlul fracțiunii conservatoare și a ramurei nealese a guvernului, creșterea numărului de puncte de vânzare de știri și capacitatea lor de a publica mai critic articolele a adus discuții politice în fața iranienilor. Președintele Khatami s-a axat pe implicarea cetățenilor și a promovat statul de drept, cu politicile sale reformiste; incercarile sale, cu toate acestea, au fost subminate de organismele nealese ale guvernului.

Mișcarea Studențească a inițiat primele modificări ale opiniei publice iraniene despre regimul islamic și despre prezentările de informații politice ale Iranului. Majoritatea iranienilor nu a luat parte la mișcările studențești, dar acestea încă o dată au arătat nemulțumirea lor față de clerul conservator privind alegerea unui laic, Ahmadinejad, ca și președinte după Khatami, pentru o guvernare mai responsabilă, care ar aduce egalitatea și condiții economice mai bune , chiar și o societate mai liberală.

Concluzii

Deși studenții au susținut elita reformistă, care a câștigat acces instituțional extins între 1997 și 2004, nu au putut obține sprijinul conducătoriilor lor atunci când forțele de securitate ale statului au atacat studenții din universități. Cererile studenților de schimbare nu au ajuns și în celelalte clase sociale din Iran. Unitatea lor și eficacitatea mișcării lor s-a diminuat, dar studenții au continuat lupta pentru un Iran mai liberal, atât în ​​viața lor viitoare cât și în universități. Ei ar fi printre soldatii ai mișcărilor pro-democratice iraniene.

Pentru mulți analiști, protestele din iulie 1999 au marcat "începutul sfârșitului" sau "a doua revoluție a Iranului". Numarul mare de elevi în străzi și creșterea numărului de organizații studențești din campusuri au evidențiat ridicarea activismului politic. Dacă ar fi vrut, elita reformistă ar putea folosi mișcarea ca o pârghie pentru a submina legitimitatea reguli divine. Cu toate acestea, atât refuzul elitei reformiste de a face acest lucru cât și comportamentul beligerant al unora dintre grupurile de studenți care s-au ciocnit cu forțele de securitate, au împiedicat această subminare. În plus, ceea ce lipsea, din punct de vedere al mișcărilor sociale, din această revoltă a fost că elevii nu aveau o conducere unică, care ar ține demonstrații pașnice și să mențină cererile în concordanță.

Deoarece alte organizații civice nu erau pregătite, studenții au fost primii care au contestat regimul. Aceștia au fost întotdeauna cei mai eficienți recruți ai mișcărilor sociale, mai ales atunci cand ei s-au aliat cu elitele din Iran. Capacitatea de mobilizare a studenților iranieni și de eficacitate a fost una dintre cele mai mari din lume.

În ultimul rând, studenții au fost grupurile de referință pentru iranienii obișnuiți cu statutul lor de creștere socială și politică în Iran, unde nici un partid politic de opozitie sau o sursă media oficială nu au fost de încredere.

III.2. Mișcarea Verde din 2009

Context

Mișcarea Verde s-a întâmplat când oportunitățile continue și ocazionale ale statului iranian, impreună cu amenințări, au servit în diferite moduri pentru un grup mai mare de opoziție. Înainte de alegerile din 2009, deși elita conservatoare părea unită, a fost o luptă internă pentru putere între conservatorii tradiționali și cei noi, care a creat o divizare oportună pentru grupurile de opoziție, mai ales pentru elita reformistă. Președinția Ahmadinejad a transformat lupta politică din Iran de la conservator versus reformist la una intra-conservatoare. Conservatorii, de fapt, au creat propriul lor paradox atunci când au încercat să se confrunte cu eforturile de reformă liberală din timpul celor două mandate ale președintelui Khatami prin împuternicirea aparatului economic și de securitate, în timp ce Consiliul de Apărare și cel Judiciar au atacat bunurile reformatorilor. A apărut o nouă facțiune a conservatorilor ca neo-conservatori sau neo-principaliști, ai cărei membri au crescut din eșaloanele de la IRGC și Basij.

În timp ce elita conservatoare era preocupată de creșterea neo-conservatorilor și lupta intra-conservatoare a continuat, alegerile prezidențiale din 2009 și relaxarea relativă a restricțiilor statului în mass-media, în perioada electorală, au oferit o oportunitate politică ocazională pentru grupurile reformiste. Fostul președinte Mohammad Khatami și-a anunțat inițial candidatura, dar mai târziu s-a retras în favoarea lui Mir Hossein Mousavi. Motivul pentru re-apariția lui Mousavi în politică a fost, în primul rând, din cauza dezacordul cu politica președintelui Ahmadinejad. El a subliniat necesitatea abordării economiei sărace și "metodele necinstite de luare a deciziilor economice și politice." Campania prezidențială Mousavi a mobilizat grupurile majore reformiste la fel de mult ca și pe cei care erau dornici de a-l elimina pe Ahmadinejad.

Cauze

Principalele motive ale protestatarilor din Mișcarea Verde au fost problemele economice, reprimarea statului, și erodarea bruscă a drepturilor civile după alegeri. La acestea s-au adăugat și fraudarea alegerilor prin care un candidat conservator a câștigat în defavoarea unui candidat reformist.

Cerințele

Spre deosebire de Mișcarea Studențească din anul 1999, Mișcarea Verde a avut cereri mai ample care se adresează direct Liderului Suprem, deoarece mișcarea era o coaliție de grupuri diferite care au căutat o schimbare. Manifestul mișcării ce vizeaza Liderului Suprem a anunțat zece puncte țintă, pe 03 ianuarie 2010, incluzând:

”1. Demisia domnului Mahmoud Ahmadinejad [ca președinte] … eliminarea procesului de verificare a candidaților [de către Consiliul Guardian] …, 2. Eliberarea tuturor prizonierilor politici …, 3. Mijloace de comunicare în masă gratuite …, 4. Recunoșterea drepturilor tuturor grupurilor politice legitime, studenților și mișcarea femeilor …, 5. Independența universităților [de imixiunea și intervenția politică]; … Eliminarea Consiliului Suprem ilegal de Revoluție Culturală [care interferează în afacerile universităților] …, 6. Punerea în judecată a tuturor celor care au torturat și ucis [oameni] …, 7. Independența justiției prin alegerea [mai degrabă decât prin numirea ] conducătorului …, 8. Interzicerea forțelor militare, de poliție și de securitate de a intervini în politică …, 9. Independența economică și politică a seminariilor …, 10. Alegerea tuturor funcționarilor care trebuie să devină receptivi la critici … Neîndeplinirea acestor cereri legitime ale Mișcării Verzi … va adânci și mai mult criza cu consecințe dureroase, pentru care numai Liderului Suprem va fi responsibil.”

Sloganul inițial al protestului, "Unde este votul meu?", a fost invocat de către grupurile de opoziție când s-au cerut voturile furate și anularea alegerilor.

Istoric

Mișcarea Verde s-a născut (după alegerile prezidențiale iraniene din 2009), în semn de protest reacționar folosind tactici pașnice. Aceasta a luat numele de la o eșarfă verde, pe care, presedintele Iranului anterior cu două mandate, Mohammad Khatami, a înmânat-o lui Mir Hossein Mousavi.

Popularitatea lui Mousavi și a campaniei sale electorale de circumscripție a avut o creștere însemnată atunci când alegeri s-au încheiat cu victoria lui Ahmadinejad. Rezultatul a fost problematic, deoarece numărul de alegători eligibili a fost mai mic decât la alegerile precedente din 2008, lucru imposibil în raport cu rata de creștere a populației din Iran.

Guvernul persan a nu a inteprins nici o acțiune reală de a numi o comisie independentă pentru a investiga frauda electorală. Toate acestea au subminat atât credibilitatea alegerilor cât și încrederea publicului în sistemul electoral. Problematica alegerilor prezidențiale a create semne de întrebare cu privire la principiile de legitimitate populară a sistemului.

Politicile populiste și eforturile pragmatice ale Președintelui Ahmadinejad nu au putut rezolva problemele economice prelungite ale Iranului, care au mobilizat mulți iranieni pentru a sprijini întâi pe Mousavi și mai târziu Mișcarea Verde. Cu toate acestea, represiunea de stat și furtul de voturi au fost cele care au schimbat nemulțumirile economice în cerințe politice și au adus un număr imens de oameni în stradă.

Deși Mișcarea Verde din Iran nu a avut o structură ierarhică intactă, mulți intelectuali din universități, jurnaliști, și o clasă de mijloc educată, au luat parte la această mișcare. Capacitățile lor organizatorice și link-urile au crescut cu ajutorul reformelor în epoca Khatami și au fost consolidate continuu. În timp ce reformiști au propus o mai bună guvernare și au găsit un sprijin special din clasa mijlocie urbană în alegeri, studenții și femeile au devenit favoriții Mișcării Verzi. Deși nu există date suficiente cu privire la resursele mobilizatoare ale Mișcării Verzi, tehnologiile informației și comunicării au fost printre cele mai mari resurse care au permis opoziției să ocolească cenzura guvernului și să informeaze iranienii.

Noua versiune a reformiștilor Islamului, creșterea ideilor de libertate și democrație în rândul tinerilor iranieni cu o perspectivă islamistă, dar și lupta împotriva tiraniei a rezonat atât în ​​mințile cât și în inimile protestatarilor Valurilor Verzi. Mișcarea Verde a atacat monopolul regimului asupra Islamului prin reinterpretarea sensului nedreptății echivalând actualul guvern cu regimul secular al Șahului.

Protestatarii au folosit valori, simboluri, povesti, și practici șiite în acțiunile lor, la fel cum în 1979 au făcut grupurile revoluționare.

În timp ce clerul șiit reformist a creat conducerea mișcării, studenți iranieni au fost ”soldații” valurilor verzi din Iran după presupusa fraudă electorală din 2009. Fără studenți și fără legăturile lor din universități, nu ar fi existat o mobilizare. Studenții iranieni au fost întotdeauna activi politic. Era reformistă sub președinția lui Muhammad Khatami, a oferit oportunități și spațiu relativ liber pentru recrearea de organizații studențești în Iran. Deși au fost suprimate de regimul actual, activismul lor politic a continuat. Studenții au crescut atât în ​​universitățile de stat cât și în cele private. De exemplu, au existat mai mult de un milion de studenți în universități și două milioane în școli postliceale în cursul anului școlar 2005-2006.

Studentele au reprezentat 64 % din această populație. În plus față de aceste numere, studenții de la universitățile private precum Azad au crescut de la 600.000 în 1997-1998 la 860.000 în 2004-2005. Activismului studenților a continuat prin proteste împotriva regimului, atât pentru propriile cerințe cât și pentru obiectivele mai mari. De exemplu, studenții Universității Amir Kabir din Teheran au protestat împotriva președintelui Ahmadinejad ținând imaginile acestuia cu susul în jos și scandând "Dictator, du-te acasă!", când a venit să le vorbească în decembrie 2006. În plus față de activismul lor în campusurile studențești, cei care au luat parte la Mișcarea Studențească în 1999, nu au renuntat la politică. Dacă aceștia au devenit membrii ai clasei de mijloc urbane sau au fost membrii cei mai afectați, de săracie și șomaj, au participat și în cadrul Mișcării Verzi.

Femeile au fost ceilalți luptători ai Mișcării Verzi. Femeile iraniene au luat parte nu doar în Mișcarea Verde ci și în Mișcarea Studențească din 1999 și în Revoluția din 1979, dorind să pună capăt tiraniei Șahului, dar niciodată nu au câștigat libertățile meritate. În 1979, femeile iraniene alăturându-se soților și frații lor în lupta de răsturnare a Șahului, dar nu au anticipat că guvernul post-revoluționar le-ar bloca în voaluri și în case. Din acel moment, femeile au luptat pentru drepturile lor civice prin proteste pașnice.

În 1999, femeile iraniene au luat parte la protestele studențești. Când protestele studenților fost suprimate, majoritatea femeilor au concluzionat că ar fi grea îmbunătățirea situației femeilor din Iran, dar au continuat protestele lor pașnice. Campania de un milion de semnături a fost unul dintre cele mai bune exemple ale eforturilor depuse de femeile iraniene pentru atingerea scopurilor lor. Dimensiunile campaniei au demonstrat capacitățile femeilor iraniene cu legăturile lor interne și internaționale. Mișcarea Verde a fost doar o altă parte a luptei lor.

Mișcarea Verde a utilizat internetul și un număr tot mai mare de telefoane mobile, mass-media precum Facebook și Twitter, pentru a distribui informații, de a depăși cenzura de stat, și de a organiza proteste . În 1992, Institutul de Studii în Fizica Teoretica si Matematica a inițiat folosirea internetului în Iran. Internetul a rămas ca un instrument academic până în 1997, dar folosirea internetului a fost extinsă de la organizații guvernamentale doar în sectorul economic.

În Iran, au fost 25.669.000 de utilizatori de Internet în 2009, comparativ cu 200.000 în 2001. În plus, au existat 50.000.000 telefoane mobile și telefoane fixe 25.220.000 în 2010. Facebook a devenit primul instrument pentru alegeri după ce Consiliul de Apărare a interzis metodele de comunicare tradiționale candidatului prezidențial Mousavi. Mai târziu, Twitter a devenit un loc liber pentru discuții politice și schimbul de informații. Protestatarii au împărtășit și imagini video cu brutalități ale statului în aceste platforme informatice. Deși rolul internetului și social media în mobilizare este, fără îndoială, limitat în comparație cu legăturile față-în-față, protestatarii au utilizat atât Twitter cât și telefoane mobile, în scopul de a activa legături existente neoficial pentru a organiza și iniția protestele lor. Dacă acestea nu au fost principala sursă de mobilizare, Internetul și mass-media au arătat în videoclipuri, brutalitatea regimului de stat, fapt care a stârnit sentimentele poporului iranian.

Voturile furate multor iranieni în alegerile prezidențiale au fost motivul inițial pentru proteste. Iranienii au realizat nedreptatea guvernului Islamic. Represiunea violentă a guvernului, bătăile și crimele la adresa protestatarilor au motivat persoanele să participe, mai degrabă decât să stea acasă. Protestatarii au început să se simtă ca și cum aceștia au fost adevărații apărători ai legii islamice și a Iranului, deoarece atunci când au rămas pașnici, statul s-a folosit mai mult de represiune.

Consecințe

Mișcarea Verde a creat o nouă identitate care reprezintă cea mai mare amenințare la adresa legitimității divine în scurta istorie iraniană și care ar fi greu să se stabilească pentru clerici conservatori în viitor. Pretinsa fraudă electorală și reacția pașnică a maselor a schimbat opinia iranienilor despre regimul islamic.

Versiunea reformistă a legii islamice a susținut întotdeauna drepturile umane și democrația. Lupta îndelungată a femeilor pentru drepturile lor a fost momentul de schimbare a opiniei publice în Iran cu privire la drepturile omului. Globalizarea drepturilor omului și presiunea organizațiilor internaționale au fost factorii ce au ajutat iranienii în a vedea abuzurile guvernului lor în domeniul drepturilor omului.

Potrivit lui Hasan Davoodifard și lui Jayum Jawan, eforturile colective ale femeilor și presiunea internațională, au forțat, la sfârșitul anului 1995, guvernul în formarea "Comisiei islamice iraniene pentru drepturile omului". În plus, numărul tot mai mare de tineri educați în Iran pledează pentru libertate și democrație. Cu căt nemulțumirile sunt mai mari la adresa regimului, cu atât crește cererea pentru democrație în Iran.

Concluzii

Spre deosebire de Mișcarea Studenților din 1999, Mișcarea Verde a fost o mișcare pro-democratică, care a unit grupurile cu vederi mai largi și reacții pașnice la rezultatele alegerilor prezidențiale din 2009.

Mișcarea Verde a pierdut din intensitate atunci când guvernul a crescut nivelul de represiune violentă, dar mișcarea nu a fost dizolvat complet. Deși mulți au considerat că a fost fără succes atunci când s-a diminuat, Mișcarea Verde a fost de fapt o victorie în două moduri. În primul rând, mișcarea a avut succes în unirea grupurilor sociale mobilizatece se organizau separat. În al doilea rând, mișcarea a continuat în tăcere, și eforturile sale au schimbat opinia iranienilor.

Culoarea verde a devenit un simbol al Islamului, iar mai târziu s-a transformat într-un simbol al drepturilor civile.

Charles Kurzman afirmă că Mișcarea Verde a fost un "jiu-jitsu cultural". Reacția guvernului iranian și reprimarea ei au arătat teama conservatorilor de a-și pierde puterea.

Participanții la Mișcarea Verde au amestecat ideile despre drepturile omului și democrație cu religia șiită. Mișcarea Verde a demolat legitimitatea regimului prin atacarea monopolul legii islamice. Aceasta a reinterpretat sensul nedreptății și a echivalat guvern islamic cu regimul monarhic. Protestatarii au aplicat valorile Islamului, simbolurile, poveștile, și practicile acțiunilor lor, la fel cum au făcut în 1979 grupurile revoluționare.

CONCLUZII

În urma documentării și a demersului nostru de cercetare, considerăm că obiectivul lucrării noastre a fost atins.Vom sintetiza răspunsurile la intrebările care s-au ivit pe parcursul lucrării noastre.

Prima întrebare a fost: ”Ce tip de regim are Iranul?”. Regimul autoritar este definit ca un controlul asupra instituțiilor politice și asupra politicilor publice deținute de o minoritate care exclude majoritatea populației din cadrul deciziilor politice.Această definiție surprinde și caractersiticiile principale ale regimului Iranian. După Revoluția Islamică din 1979, când monarhia a fost răsturnată și în locul ei s-a creat o Republică Islamică, conform Constituției adoptate ulterior, Iranul este o teocrație cu instituții semi-democratice. Minoritatea , clericul, deține puterea și o exercită asupra majorității, cetățenii iranieni, unde decizile sunt luate de minoritate și orice încercare de a schimba poli de putere este reprimată prin violență.

A doua întrebare a fost ”ce rol a avut factorul religios în mobilizarea cetățenilor”.Principala cauză a a detronării dinastiei Pahlavi a fost de ordin religios. Iranienii doreau valorificarea tradiției, nu împrumutarea stilului american, și nu vroiau ca

Mehdi Bazarang, prim-ministrul provizoriu, a declarat „ Am cerut ploaie, dar în loc am primit inundații…Ce au făcut conducătorii de elită în afară de a aduce moarte și distrugere, umplând inchisorile si cimitirile din fiecare oraș, creând cozi lungi, lipsuri, prețuri ridicate, șomaj, sărăcie, sloganuri repetate și un viitor întunecat”.

Dificutățiile pe care le-am întâmpinat în vederea realizării cercetării au fost de ordin informational. Documentația română privind mișcările sociale din Iran, este limitată doar la articole din ziare.

BIBLIOGRAFIE

Cărți :

Anoushiravan E.,& Mahjoob Z., Iran and the Rise of its Neoconservatives: The Politics of Tehran's Silent Revolution, New York: I.B. Tauris, 2007.

Aristotel, Politica, Editura Antet, 1996.

Baudouin Jean, Introducere în sociologia politică, Editura Amarcord, Timișoara, 1999.

Braud Philippe, Sociologie politique, Manuel, Editura LGDJ. Ediția a V-a, Paris, 2000.

Burdeau Georges, Les regimes politiques, 1970.

Cavannaugh T.William, Scott Peter , The Blackwell Companion to Political Theology, Blackwell, Malden and Oxford, 2007.

Dicționarul universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929.

Marc Chevier, Une grande oublie: societe civile, Agora, vol.6, nr.4, 1999.

Francois Chazel, Mișcările sociale, în Raymond Boudon, Tratatul de sociologie, Editura Humanitas, București, (( Traite de sociologie, Ed. Presses Universitaire de France, Paris, 1992, traducere de D. Vasiliu, A. Ene),2005.

Gaudin Philippe, Marile Religii. Traducere de Sanda Aronescu. Bucuresti: Editura Lider & Editura Orizonturi, 1995.

Geledan Alain, Godfroy Veronique, Grolleau Frederic, Dicționar de idei politice, Ed. Institutul european, (traducerea Scurtu Irina), 2007.

Gellner Ernest, Condițiile libertății.Societatea civilă și rivalii săi, Editura Polirom, Iași, 1998.

Gheissari Ali Gheissari, Nasr Vali, Democracy in Iran: History and the Quest for Liberty, Editura Oxford University Press, I st edition, New York, 2009.

Giugni Marco, How Social Movements Matter: Past Research, Present Problems, Future Developments, în Giungi Marco, McAdam Doug și Tilly Charles, How Social Movements Matter, Editura University of Minnesota Press, Minneapolis, 1999.

Guillot Philippe, Introduction a la sociologie politique, Editura A. Collins, 1998.

Gorun Adrian, Mateiu R. Dan, Gorun T. Horațiu, Introducere în știința politică. Regimurile politice. Participarea politică. Elitele politic, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.

Hatos Adrian, Mișcări sociale, în Catalin Zamfir, Simona Maria Stanescu, Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Polirom, Iași, 2007

Kaldor Mary, Global Civil Society, în David Held, Anthony McGrew (eds), The Global Transformation Reader.An Introduction to the Globalization Debate, ediția aII-a, Editura Press, 2005.

Kurzman, Charles; “Cultural Jiu-Jitsu and The Iranian Greens,” în The People Reloaded: The Green Movement and The Struggle for Iran’s Future, editat de Hashemi, Nader; Postel, Danny, First Melville House Printing, New York, 2010 .

Laura Sitaru, Gândirea politică arabă – concepte cheie între tradiție și inovație, Editura Polirom, Iași, 2009 .

Mansbridge Jane; “The Making of Oppositional Consciousness,” în Oppositional Consciousness: The Subjective Roots of Social Protest, ed. Jane Mansbridge and Aldon Morris; University of Chicago Press, Chicago 2001.

McAdam Doug, McCarthy John , Zald N. Nayer, Introduction: Opportunities, Mobilizing Structures, and Framing Process-Toward a Synthetic, Comparative Perspective on Social Movements, Comparative Perspectives on Social Movements, EdituraCambridge University Press, New York, 1996.

Moussawi Ibrahim, Shi’ism and the Democratization Process in Iran, Editura Saqi, London, 2011.

Mohamed – Cherif Ferjani, Le politique et le religieux dans le champ islamique, Editura Librairie Artheme Fayard, Paris, 2005.

Polletta Francesca, James M. Jasper, Collective Identity and Social Movements, Annual Review of Sociology, vol. 27, 2001.

Quemonne J. Louis, Despre Spiritul Legiilor, Editura Științifică, București, 1994.

Sourdel Dominique, Sourdel-Thomine Janine,( 1975) Civilizația islamului clasic, volumul I. Traducere de Filotti Eugen. Bucuresti: Editura Meridiane. Lucrare originala publicata in 1968.

Tarrow Sidney; Tilly Charles; “Contentious Politics and Social Movements,” în The Oxford Handbook of Comparative Politics, ed. Carles, Boix; Susan, C. Stokes, Oxford University Press, New York, 2009 .

Tilly Charles, Social Movements, 1768-2004, Editura Paradigm Publishers, 2004.

Meyer S. David , How Social Movements Matter, The Contexts Reader, W.W. Norton, nr. 4, New York, 2008.

Uaisase Maurice, Barbier Colette, Davean Antoine, Delorme Olivier, Durand Pierre- Michel, Morelle Chantal, Dictionar de Relatii Internationale- Secolul XX, Traducere de Marius Roman, Editura Collegium Polirom, Iași, 2008.

Yakin Fathi, Ce înseamnă apartenența mea la Islam, Traducere de Cherim Enghin. Constanta: Fundația Taiba, Tipografia Boltibrom,2005.

Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998.

Articole :

Almeida D. Paul, Opportunity Organizations and Threat-Induced Contention: Protest Waves in Authoritarian Settings , American Journal of Sociology, Editura University of Chicago Press, vol. 109, nr.2, 2003.

Alexandru, Climescu (2009), O altă oglindă persană, în Foreign Policy România, ianuarie/februarie, 2009.

Afshari Ali, Uunderwood H. Graham, Iran’s Resilient Civil Society: The Student Movement’s Struggle, în Journal of Democracy, vol. 18, nr. 4, 2007.

Editors’ Introduction în The Social Movements Reader: Cases and Concepts, ed. Jeff, Goodwin; James, M. Jasper, Wiley Blackwell, ediția.3, Mandel, 2015.

Davoodifar Hassan, Jawan Jayum Anak, Change of Human Rights Perspective in Iran, în International Journal of Business and Social Science, vol. 2, nr. 7, 2011.

Fischer M. Michael,The Rhythmic Beat of the Revolution in Iran, Cultural Anthropology, 2010.

Kurzman Charles, Organizational Opportunity and Social Movement Mobilization: A Comparative Analysis of Four Religious Movements, Mobilization: A International Journal, vol.3, nr. 1, 1998 .

Mahdi, Ali Akbar; The [anonimizat] in the Islamic Republic of Iran, în Journal of Iranian Research and Analysis, Vol. 15, Nr. 2, 1999.

McCarthy D. John, Zald N. Mayer , Resource Mobilization and Social Movements: A Partial Theory, The American Journal of Sociology, Vol. 82, Nr. 6, 1977.

Nasr,Vali; The Conservative Wave Rolls On, în Journal of Democracy, vol. 16, nr. 4, October 2005

Safshekan R.&Sabet F.,The Ayatollah's Praetorians: The Islamic Revolutionary Gurad Corps and the 2009 Election Crisis.The Middle East Journal, 2010.

Takeyh Ray, Iran at a Crossroads, în The Middle East Journal, vol. 57, nr. 1, 2003.

Tezcur, Gunes Murat; Iran’s Presidential Election, Insight Turkey, vol. 11, nr. 3, 2009.

Documente oficiale consultate în spațiul virtual:

Catholic Encyclopedia, preluat după http://www.newadvent.org/cathen/14568a.htm .

Central Itelligence Agency, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/an.html .

Central Itelligence Agency, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ir.html .

Central Itelligence Agency, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/vt.html .

DEX, ediția a-II-a revizuită, 2009, preluat după http://dexonline.ro/definitie/teoHYPERLINK "http://dexonline.ro/definitie/teocra%C8%9Bie"cra%C8%9Bie .

.

Gerard-Francois Dumont. Descarcat din : http://openlibrary.org/authors/OL52454A/G%C3%A9rard-Fran%C3%A7ois_Dumont .

Gerard-Francois Dumont. Descarcat http://openlibrary.org/authors/OL52454A/G%C3%A9rard-Fran%C3%A7ois_Dumont .

Iran – Constitution . Descarcat din http://www.iranchamber.com/history/constitutional_revolution/constitutional_revolution.php.

Iran – Constitution . Descarcat din http://www.servat.unibe.ch/icl/ir00000_.html .

Iran. Descarcat din : https://www.cia.gov/library/puștimpublications/the-world-factbook/geos/ir.html.

Theocracy. Descarcat din : Catholic Encyclopedia, http://www.newadvent.org/cathen/14568a.htm.

Documente consultate în spațiul web :

Fukuyama Francis, Iran, Islam and the rule of law. Descarcat din The Wall Street Journal, 2009 http://online.wsj.com/article/SB10001424052970203946904574300374086282670.html.

Lo, Jenny; Achieving the Unexpected: Social Movements in Iran since 1963, Wesscholars, publicat la data de aprilie 2010, http://wesscholar.wesleyan.edu/etd_hon_theses/543/ .

Milani Abbas, The Green Movement, United States Institute of Peace Press ,2010, http://search.proquest.com/docview/1327761018?accountid=12702.

Mișcările sociale, http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/sociologie/MISCARILE-SOCIALE53.php .

Prietenii Legiunii Arhanghelul Mihail, Mișcările sociale, https://prieteniilegiunii.wordpress.com/2014/11/07/miscarile-sociale .

Thomson Reuters, U.S. actions contrary to desire for better ties: Iran, http://www.reuters.com/article/idUSTRE62K0WF20100321 .

BIBLIOGRAFIE

Cărți :

Anoushiravan E.,& Mahjoob Z., Iran and the Rise of its Neoconservatives: The Politics of Tehran's Silent Revolution, New York: I.B. Tauris, 2007.

Aristotel, Politica, Editura Antet, 1996.

Baudouin Jean, Introducere în sociologia politică, Editura Amarcord, Timișoara, 1999.

Braud Philippe, Sociologie politique, Manuel, Editura LGDJ. Ediția a V-a, Paris, 2000.

Burdeau Georges, Les regimes politiques, 1970.

Cavannaugh T.William, Scott Peter , The Blackwell Companion to Political Theology, Blackwell, Malden and Oxford, 2007.

Dicționarul universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929.

Marc Chevier, Une grande oublie: societe civile, Agora, vol.6, nr.4, 1999.

Francois Chazel, Mișcările sociale, în Raymond Boudon, Tratatul de sociologie, Editura Humanitas, București, (( Traite de sociologie, Ed. Presses Universitaire de France, Paris, 1992, traducere de D. Vasiliu, A. Ene),2005.

Gaudin Philippe, Marile Religii. Traducere de Sanda Aronescu. Bucuresti: Editura Lider & Editura Orizonturi, 1995.

Geledan Alain, Godfroy Veronique, Grolleau Frederic, Dicționar de idei politice, Ed. Institutul european, (traducerea Scurtu Irina), 2007.

Gellner Ernest, Condițiile libertății.Societatea civilă și rivalii săi, Editura Polirom, Iași, 1998.

Gheissari Ali Gheissari, Nasr Vali, Democracy in Iran: History and the Quest for Liberty, Editura Oxford University Press, I st edition, New York, 2009.

Giugni Marco, How Social Movements Matter: Past Research, Present Problems, Future Developments, în Giungi Marco, McAdam Doug și Tilly Charles, How Social Movements Matter, Editura University of Minnesota Press, Minneapolis, 1999.

Guillot Philippe, Introduction a la sociologie politique, Editura A. Collins, 1998.

Gorun Adrian, Mateiu R. Dan, Gorun T. Horațiu, Introducere în știința politică. Regimurile politice. Participarea politică. Elitele politic, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2003.

Hatos Adrian, Mișcări sociale, în Catalin Zamfir, Simona Maria Stanescu, Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Polirom, Iași, 2007

Kaldor Mary, Global Civil Society, în David Held, Anthony McGrew (eds), The Global Transformation Reader.An Introduction to the Globalization Debate, ediția aII-a, Editura Press, 2005.

Kurzman, Charles; “Cultural Jiu-Jitsu and The Iranian Greens,” în The People Reloaded: The Green Movement and The Struggle for Iran’s Future, editat de Hashemi, Nader; Postel, Danny, First Melville House Printing, New York, 2010 .

Laura Sitaru, Gândirea politică arabă – concepte cheie între tradiție și inovație, Editura Polirom, Iași, 2009 .

Mansbridge Jane; “The Making of Oppositional Consciousness,” în Oppositional Consciousness: The Subjective Roots of Social Protest, ed. Jane Mansbridge and Aldon Morris; University of Chicago Press, Chicago 2001.

McAdam Doug, McCarthy John , Zald N. Nayer, Introduction: Opportunities, Mobilizing Structures, and Framing Process-Toward a Synthetic, Comparative Perspective on Social Movements, Comparative Perspectives on Social Movements, EdituraCambridge University Press, New York, 1996.

Moussawi Ibrahim, Shi’ism and the Democratization Process in Iran, Editura Saqi, London, 2011.

Mohamed – Cherif Ferjani, Le politique et le religieux dans le champ islamique, Editura Librairie Artheme Fayard, Paris, 2005.

Polletta Francesca, James M. Jasper, Collective Identity and Social Movements, Annual Review of Sociology, vol. 27, 2001.

Quemonne J. Louis, Despre Spiritul Legiilor, Editura Științifică, București, 1994.

Sourdel Dominique, Sourdel-Thomine Janine,( 1975) Civilizația islamului clasic, volumul I. Traducere de Filotti Eugen. Bucuresti: Editura Meridiane. Lucrare originala publicata in 1968.

Tarrow Sidney; Tilly Charles; “Contentious Politics and Social Movements,” în The Oxford Handbook of Comparative Politics, ed. Carles, Boix; Susan, C. Stokes, Oxford University Press, New York, 2009 .

Tilly Charles, Social Movements, 1768-2004, Editura Paradigm Publishers, 2004.

Meyer S. David , How Social Movements Matter, The Contexts Reader, W.W. Norton, nr. 4, New York, 2008.

Uaisase Maurice, Barbier Colette, Davean Antoine, Delorme Olivier, Durand Pierre- Michel, Morelle Chantal, Dictionar de Relatii Internationale- Secolul XX, Traducere de Marius Roman, Editura Collegium Polirom, Iași, 2008.

Yakin Fathi, Ce înseamnă apartenența mea la Islam, Traducere de Cherim Enghin. Constanta: Fundația Taiba, Tipografia Boltibrom,2005.

Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, Dicționar de sociologie, Editura Babel, București, 1998.

Articole :

Almeida D. Paul, Opportunity Organizations and Threat-Induced Contention: Protest Waves in Authoritarian Settings , American Journal of Sociology, Editura University of Chicago Press, vol. 109, nr.2, 2003.

Alexandru, Climescu (2009), O altă oglindă persană, în Foreign Policy România, ianuarie/februarie, 2009.

Afshari Ali, Uunderwood H. Graham, Iran’s Resilient Civil Society: The Student Movement’s Struggle, în Journal of Democracy, vol. 18, nr. 4, 2007.

Editors’ Introduction în The Social Movements Reader: Cases and Concepts, ed. Jeff, Goodwin; James, M. Jasper, Wiley Blackwell, ediția.3, Mandel, 2015.

Davoodifar Hassan, Jawan Jayum Anak, Change of Human Rights Perspective in Iran, în International Journal of Business and Social Science, vol. 2, nr. 7, 2011.

Fischer M. Michael,The Rhythmic Beat of the Revolution in Iran, Cultural Anthropology, 2010.

Kurzman Charles, Organizational Opportunity and Social Movement Mobilization: A Comparative Analysis of Four Religious Movements, Mobilization: A International Journal, vol.3, nr. 1, 1998 .

Mahdi, Ali Akbar; The [anonimizat] in the Islamic Republic of Iran, în Journal of Iranian Research and Analysis, Vol. 15, Nr. 2, 1999.

McCarthy D. John, Zald N. Mayer , Resource Mobilization and Social Movements: A Partial Theory, The American Journal of Sociology, Vol. 82, Nr. 6, 1977.

Nasr,Vali; The Conservative Wave Rolls On, în Journal of Democracy, vol. 16, nr. 4, October 2005

Safshekan R.&Sabet F.,The Ayatollah's Praetorians: The Islamic Revolutionary Gurad Corps and the 2009 Election Crisis.The Middle East Journal, 2010.

Takeyh Ray, Iran at a Crossroads, în The Middle East Journal, vol. 57, nr. 1, 2003.

Tezcur, Gunes Murat; Iran’s Presidential Election, Insight Turkey, vol. 11, nr. 3, 2009.

Documente oficiale consultate în spațiul virtual:

Catholic Encyclopedia, preluat după http://www.newadvent.org/cathen/14568a.htm .

Central Itelligence Agency, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/an.html .

Central Itelligence Agency, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/ir.html .

Central Itelligence Agency, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/vt.html .

DEX, ediția a-II-a revizuită, 2009, preluat după http://dexonline.ro/definitie/teoHYPERLINK "http://dexonline.ro/definitie/teocra%C8%9Bie"cra%C8%9Bie .

.

Gerard-Francois Dumont. Descarcat din : http://openlibrary.org/authors/OL52454A/G%C3%A9rard-Fran%C3%A7ois_Dumont .

Gerard-Francois Dumont. Descarcat http://openlibrary.org/authors/OL52454A/G%C3%A9rard-Fran%C3%A7ois_Dumont .

Iran – Constitution . Descarcat din http://www.iranchamber.com/history/constitutional_revolution/constitutional_revolution.php.

Iran – Constitution . Descarcat din http://www.servat.unibe.ch/icl/ir00000_.html .

Iran. Descarcat din : https://www.cia.gov/library/puștimpublications/the-world-factbook/geos/ir.html.

Theocracy. Descarcat din : Catholic Encyclopedia, http://www.newadvent.org/cathen/14568a.htm.

Documente consultate în spațiul web :

Fukuyama Francis, Iran, Islam and the rule of law. Descarcat din The Wall Street Journal, 2009 http://online.wsj.com/article/SB10001424052970203946904574300374086282670.html.

Lo, Jenny; Achieving the Unexpected: Social Movements in Iran since 1963, Wesscholars, publicat la data de aprilie 2010, http://wesscholar.wesleyan.edu/etd_hon_theses/543/ .

Milani Abbas, The Green Movement, United States Institute of Peace Press ,2010, http://search.proquest.com/docview/1327761018?accountid=12702.

Mișcările sociale, http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/sociologie/MISCARILE-SOCIALE53.php .

Prietenii Legiunii Arhanghelul Mihail, Mișcările sociale, https://prieteniilegiunii.wordpress.com/2014/11/07/miscarile-sociale .

Thomson Reuters, U.S. actions contrary to desire for better ties: Iran, http://www.reuters.com/article/idUSTRE62K0WF20100321 .