Influenta Mijloacelor Fitness In Ameliorarea Mobilitatii Articulare Si Elasticitatii Musculare In Coxartroza Bilaterala

Diverse2

Influenta Mijloacelor Fitness In Ameliorarea Mobilitatii Articulare Si Elasticitatii Musculare In Coxartroza Bilaterala

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE LICENȚĂ

INFLUENȚA MIJLOACELOR FITNESS ÎN AMELIORAREA MOBILITĂȚII ARTICULARE SI ELASTICITĂȚII MUSCULARE IN COXARTROZA BILATERALĂ

CUPRINS

Capitolul 1. Introducere în problematica cercetării

1.1. Actualitatea temei

1.2. Motivarea alegerii temei

Capitolul 2. Fundamentarea teoretică a problemei studiate

2.1.Elasticititatea musculară

2.2. Fundamentarea teoretică a noțiunii de Fitness – caracteristici de bază

2.3.Coxartroza bilaterală –date generale

Capitolul 3. Organizarea și desfașurarea cercetarii

3.1. Obiectivele, sarcinile și etapele cercetării

3.2. Ipoteza cercetării

3.3. Eșantionul de subiecți și condițiile de desfășurare a cercetării

3.4. Metode de cercetare folosite

3.4.1. Metoda documentării

3.4.2. Metoda observației

3.4.3. Metoda anchetei

3.4.4. Metoda evaluării folosite

3.4.5. Metoda experimentului

3.4.6. Metode de prelucrare a datelor si de reprezentare grafică a rezultatelor

3.4.7. Tehnici moderne de înregistrare

3.5. Desfășurarea cercetării

Capitolul 4. Rezultatele cercetării si interpretarea lor

4.1. Prezentarea și analiza datelor

4.2. Interpretarea rezultatelor

Capitolul 5. Concluzii

Bibliografie

Anexe

CAPITOLUL 1. INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA CERCETĂRII

1.1 ACTUALITATEA TEMEI

Coxartroza este poate cea mai importantă dintre toate artrozele, pentru că afectarea sa duce la deficiențe serioase în stabilitatea si mobilitatea bolnavului, după cum aceste doua funcții sunt mai mult sau mai puțin alterate. Această afecțiune este un reumatism degenerativ la nivelul șoldului o întâlnim în general la vârste de 50 – 60 ani, cu o anumită frecvență mai crescută la barbați decât la femei.

Cauzele acestei boli sunt 45% necunoscute, iar 55% sunt coxartroze secundare favorizate de malformații congenitale ale șoldului sau de traumatisme ce duc la fracturi de col femural, acetabulară sau de luxație coxo femurala.

Tulburările de statică ale bazinului determinate de inegalitatea picioarelor și scoliozele lombare au și ele un rol foarte important în declanșarea coxartrozei. Cartilajul este afectat datorită unor forțe mecanice dezordonate asupra articulației șoldului, alternând nutriția cartilajului, tulburările vasculare din jurul lor, microfracturi repetate ciclic în decursul vieții individului.

In cadrul acestei boli, menținerea unei musculaturi tonifiate reprezintă cheia stoparii evoluției acesteia, precum si urmarea unui mod de viața bazat pe exercitii fizice constante.

Exercițiul fizic este unul dintre factorii profilactici cel mai larg întrebuințat în ultimele decenii. Cu cât activitatea fizică se începe de la o vârstă mai fragedă și în mod susținut, cu atât performanțele biologice ale individului sunt mai de lungă durată. (Mârza D., 2005, p. 9, 10)

1.2. MOTIVAREA ALEGERII TEMEI

CAPITOLUL 2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A PROBLEMEI STUDIATE

2.1. ELASTICITATEA MUSCULARĂ

Elasticitatea musculară se prezintă ca o proprietate fizică a musculaturii cu capacitatea de a se intinde sub actiunea unei forțe si de a reveni la starea inițiala, după ce forța a incetat sa mai acționeze. Are ca suport anatomic atât țesutul muscular cât și cel conjunctiv.

Baza anatomica a acestei proprietati o reprezinta fibrele elastice din structura perimisiumului intern. Elasticitatea joaca un rol foarte important la muschii ce presteaza lucru mecanic, in special atunci cand tebuie invinsa inertia. Interpunerea unei structuri elastice intre forta (muschiul) si rezistenta (obiectul ce trebuie deplasat), amortizeaza cresterile prea mari de tensiune in muschi si asigura deplasarea continua uniforma a obiectului.

Alaturi de elementele elastice de la nivelul muschiului, reprezentate de sarcolema, endomisium, perimisium si epimisium si membranele reticulului sarcoplasmatic, care sunt dispuse in paralel cu fibrele musculare, exista si elemente dispuse in serie, reprezentate de puntile de unire ale actinei cu miozina. Intre aceste elemente se dezvolta o tensiune care persista tot timpul contractiei, indiferent daca se produce sau nu scurtarea fibrelor musculare. Cand muschiul se contracta devine dur; duritatea persista tot timpul contractiei, ea fiind determinata in special de elementele dispuse in serie.

Amplitudinea maximă a mișcării la nivelul fiecărei articulații, permisă de conformația acesteia, este limitată sau favorizată de elasticitatea ligamentelor și a mușchilor.

Aparatul ligamentar are rolul de a proteja articulațiile față de unele solicitări exagerate, limitând deplasarea segmentelor.

S-a demonstrat experimental și prin practică sportivă că, printr-o exersare sistematică, elasticitatea aparatului ligamentar poate fi îmbunătățită simțitor. Se pare că și în privința elasticității ligamentelor înregistrăm diferențieri individuale. Factorul care limitează cel mai mult mobilitatea articulară este elasticitatea musculară.

2.2. FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A NOȚIUNII DE FITNESS – CARACTERISTICI DE BAZĂ

Fitness-ul este activitatea de a te mentine in forma prin exercitii fizice la aparate, de diverse intensitati si cu diferite greutati. Poate fi practicat la orice varsta si este recomandat atat pentru incepatori cat si pentru sportivi avansati. Fitness-ul ofera multe beneficii, printre care tonifierea musculaturii si a articulatiilor, imbunatatirea respiratiei si a activitatii inimii, calitatea pielii. Fitness-ul combina armonios rezistenta, viteza, puterea si flexibilitatea pentru a obtine cele mai bune rezultate.

Antrenamentul de fitness trebuie diferentiat in functie de caracteristicile individuale ale practicantilor: varsta, sex, greutate, inaltime, capacitate de exercitiu, sanatatea organismului dar si de obiectivele fiecaruia. Cu toatea acestea, principala caracteristica a fitness-ului ramane regularitatea exercitiilor. Alte aspecte importante in fitness sunt durabilitatea si intensitatea exercitiilor. Un antrenament de fitness presupune cel putin 20 de minute de activitate dinamica, cu pauze mai mici decat in culturism.

Practicat in conditii optime, fitness-ul aduce o multime de avantaje: poate fi practicat la orice varsta, antrenamentul de fitness este foarte eficient si nu dureaza foarte mult, ajuta la tonifierea musculaturii, intareste sistemul imunitar si ajuta la protejarea organismul impotriva diferitelor boli ( artroza prematura, osteoporoza, boli de inima), reduce colesterolul si ajuta la pierderea in greutate fara infometare, imbunatateste sistemul respirator si cardiovascular, elimina stresul de zi cu zi si ajuta la o gandire mai clara, dar cel mai important te face sa arati mai bine, se te simti mai tanar si mai sigur pe sine.

Antrenamentul cardio, realizat prin programe speciale, intareste si protejeaza atat sistemul cardiovascular, cat si sistemul respirator, creste volumul sanguin, imbunatateste capacitatea muschilor de a produce energie si de a elimina grasimi pe cale aeroba.

2.3. COXARTROZA BILATERALĂ – DATE GENERALE

Artroza este o boală cronică caracterizată clinic prin durere, impotență funcțională cu reducerea dureroasă a mișcărilor, având ca substrat anatomopatologic uzarea cartilajului, cu apariția de osteofite.

Coxartroza este probabil cea mai importantă dintre toate artrozele, pentru că afectarea sa duce la deficiențe serioase în stabilitatea si mobilitatea bolnavului, după cum aceste două funcții sunt mai mult sau mai puțin alterate. Această afecțiune este un reumatism degenerativ la nivelul șoldului – o întâlnim în general la vârste de cincizeci sau șaizeci ani, cu o frecvență mai mare la barbați decât la femei, însă și la tineri (malformații ale articulației coxo – femurale) ori la copii după administrare de medicamente (Sbenghe T., 1987).

Cauzele acestei boli sunt în proporție de 45% necunoscute, iar 55% sunt coxartroze secundare favorizate de malformații congenitale ale șoldului sau de traumatisme ce duc la fracturi de col femural, "sprânceana" acetabulară sau de luxație coxo femurală.

Tulburările de statică ale bazinului determinate de inegalitatea picioarelor și scoliozele lombare au și ele un rol principal în declanșarea coxartrozei. Cartilajul este afectat datorită unor forțe mecanice dezordonate asupra articulației șoldului, alternând nutriția cartilajului, tulburările vasculare din jurul lor, microtraumatisme repetate ciclic în decursul vieții individului. Diagnosticul se bazează atât pe simptomatologie, examenul clinic, cât și pe examenul radiologic. Medicul specialist radiolog constată niște modificări caracteristice ale articulației șoldului (apar osteofite, adică excrescențte osoase de diferite forme și mărimi).

Odată instalată, are un caracter progresiv. Duce la deformarea bazinului, scurtarea membrului inferior, alterarea și a celeilalte articulatii coxo-femurale prin suprasolicitare, la împiedicarea mersului și imobilizarea individului. Dintre toate artrozele, are caracterul cel mai ireversibil si cel mai invalidant, de unde si prognosticul rezervat (Sbenghe T., 1987).

În cazul coxartrozei durerea este cronică și trebuie diminuată sau chiar suprimată prin diverse metode de tratament , atâta timp cât nu s-a ajuns la anchiloză ori la forme acute de durere. Medicamentele antiinflamatoare sunt cele recomandate însă trebuie ținut cont că toate au efecte adverse (digestive, renale, hepatice, hematologice, reacții adverse) uneori foarte grave. Mișcarea, kinetoterapia, mobilizează articulațiile, amână procesul de fibrozare a zonei. Fizioterapia poate de asemenea să ajute. Când toate acestea nu dau rezultate si boala avansează până la invaliditate, se poate recăpăta articulația cu ajutorul unei proteze de șold.

Clasificarea coxartrozelor

Coxartrozele pot fi împărțite în două grupuri mari:

coxartrozele primare (primitive);

coxartrozele secundare.

Coxartrozele primare

În coxartrozele primare nu există nici o alterare a conformației articulației; procesul degenerativ este atribuit unor factori generali sau constituționali care conduc la scăderea rezistenței biologice a cartilajului articular.

Coxartrozele secundare

În coxartrozele secundare procesul degenerativ este consecința unei alterări manifeste a arhitecturii articulare care determină o suprasolicitare funcționala a articulației.

Între cauzele locale de coxartroză secundară se numară:

subluxațiile sau displaziile congenitale de șold;

protruziile acetabulare;

distrofiile și/sau displaziile dobândite în copilărie (coxaplana, epifizioliza);

traumatismele (fracturi sau luxatii).

Două sunt formele de coxartroză mai frecvent întâlnite, și anume:

a) senila, numită și ,/nowus coxae senilis", datorită involuției senescente a ar¬ticulației, dar la care întâlnim și alți factori, mai frecvent metabolici (obezitate, diabet) sau profesionali (ortostatism prelungit) etc;

b) forma traumatică, care este explicată fie printr-un traumatism major (fractură de șold etc.) – și mai puțin prin acțiunea unor microtraumatisme, fie prin unele anomalii congenitale preexistente – luxații sau subluxații congenitale, coxa plana, coxa vara, coxa valga.

Coxozele mai pot apărea, ceva mai rar, și datorită unor procese necrotice aseptice, primitive, de cap femural, probabil printr-o obstrucție vasculară la acest nivel, sau datorita unor factori inflamatori, cu localizare la nivelul articulației șoldului (ex. coxite – coxalgie, care în final determină constituirea procesului artrozic).

Anatomie patologică: toate cauzele amintite mai sus determină alterări profunde ale capului femural si ale cotilului, care nu mai au o captare articulară, din aceasta cauză urmând distrugerea cartilajului articular și, în ultimă instanță, deteriorarea articulară, cu rezultat imediat în cele două funcții principale ale articulației șoldului: stabilitatea si mobilitatea.

Aspecte clinice în coxartroză

Acuzele determinate de coxartroză sunt în principal constituite de:

redoare articulară (rigiditatea);

impotență funcțională.

Tulburările survin de obicei insidios.

Duromalii congenitale preexistente – luxații sau subluxații congenitale, coxa plana, coxa vara, coxa valga.

Coxozele mai pot apărea, ceva mai rar, și datorită unor procese necrotice aseptice, primitive, de cap femural, probabil printr-o obstrucție vasculară la acest nivel, sau datorita unor factori inflamatori, cu localizare la nivelul articulației șoldului (ex. coxite – coxalgie, care în final determină constituirea procesului artrozic).

Anatomie patologică: toate cauzele amintite mai sus determină alterări profunde ale capului femural si ale cotilului, care nu mai au o captare articulară, din aceasta cauză urmând distrugerea cartilajului articular și, în ultimă instanță, deteriorarea articulară, cu rezultat imediat în cele două funcții principale ale articulației șoldului: stabilitatea si mobilitatea.

Aspecte clinice în coxartroză

Acuzele determinate de coxartroză sunt în principal constituite de:

redoare articulară (rigiditatea);

impotență funcțională.

Tulburările survin de obicei insidios.

Durerea – inițial apare după solicitări mecanice marcate, poziții monotone, prelungite, în ortostatism, și care, progresiv începe să însoțească pacientul în cursul zilei. După o perioadă de repaus sau imobilizare sunt prezente dificultăti la reluarea mișcării; totuși redoarea după imobilizarea de repaus dispare rapid.

În evoluție, durerea este factor perturbator în desfăsurarea mersului, inducând mersul protectiv pentru șoldul afectat, mers care declanșează treptat un lanț de decompensări de tip muscular, dinamic, inflamator, static, ajungându-se la restrângerea ariei de mers.

Durerea este determinată de modificările articulare și periarticulare și are iradiere inghinală, peritrohanteriană, în fesă și pe fața anterioară și medială a coapsei până în genunchi

Mecanismul durerii este incomplet elucidat, fiind implicați mai mulți factori:

staza vasculară medulară a osului spongios subcondral;

reacția congestivă sinovială cu epansament articular;

reacția procesului de condroliză;

contractura si retractia dureroasă a maselor musculare, consecutiv modificărilor articulare.

Redoarea articulară. Șoldul prezintă o limitare articulară progresivă cu tendința la dezvoltarea unor poziții vicioase (flexum de șold în rotatie externă).

Inițial, limitarea mobilității articulare este dată de răspunsul articular antalgic prin apărare musculară periarticulară la mobilizarea si încărcarea dureroasă. Progresiv, se dezvoltă flexumul care scade presiunea articulară dar modifică solicitarea musculară, tendinoasă și ligamentară. Această situație fiziopatologică dezvoltă progresiv flexum ireductibil cu adducție și rotație externă.

Redoarea si poziția vicioasă instalate la nivelul șoldului au ecou asupra segmentelor articulare supra și subiacente șoldului(coloanei lombo-sacrate, pe genunchiul homolateral dar și pe șoldul și genunchiul contralateral).

Pentru o mai bună înțelegere a datelor generale despre coxartroză prezentate mai sus, consider necesară evidențierea câtorva elemente de anatomie și biomecanică a șoldului.

Articulația coxofemurală este o enartroză și are trei grade de libertate permițând mișcări de flexie-extensie, abducție-adducție, rotație internă-externă și prin combinarea acestora mișcarea de circumducție.

Lungimea colului femural și unghiul col-diafiză fac ca mișcările de flexie, extensie, abducție și adducție să se asocieze cu rotație.

Fig. Nr. 1 Mișcările globale ale coapsei

http://www.gorj-domino.ro/wp-content/uploads/2014/05/kineto2.jpg

Șoldul este articulația proximală a membrului inferior ce leagă femurul de bazin. Stabilitatea sa și forța musculaturii sale sunt necesare stațiunii bipede și mersului.

Articulația coxo-femurală este o sinovială, sferoidală, cu trei axe de mișcare, foarte importantă în statică și locomoție, alcătuită din următoarele componente:

Osoase:

coxalul

femurul

Musculare:

mușchii bazinului

mușchii coapsei

Suprafețele articulare și mijloace de unire:

capul femural (prezintă foseta capului femural);

acetabulul (cu suprafața articulară semilunară și fosa patrulateră a acetabulului);

capsula articulară – manșon conoid cu baza mare pe coxal și baza mică pe femur;

ligamentul iliofemural – cel mai puternic ligament al articulației;

ligamentuliliopretrohanterianlateralșimedial; ligamentul pubofemural;

ligamentul ischiofemural;

ligamentul capului femural (ligamentul rotund);

Osul coxal

Fig. nr. 2 Componentele osului coxal

http://fau.pearlashes.com/anatomy/Chapter%2011/Chapter%2011_files/image012.jpg

Este un os plat care la adult se formează prin fuziunea a trei oase: ilion, ischion și pube.

ILIONUL – prezintă un corp care participă la formarea acetabulului și aripa osului iliac (superior). Formează porțiunea superioară a osului coxal.

ISCHIONUL – are un corp care participă la formarea acetabulului si o ramură. Între corp si ramură se gasește tuberozitatea ischiadică. Formează porțiunea postero-inferioară a osului coxal.

PUBELE are un corp care participă la formarea acetabulului. El se unește cu ischionul la nivelul eminenței iliopectinee. Prezintă o ramură superioară care se unește la nivelul unghiului pubelui cu ramura inferioară. Ramura inferioară formează impreună cu ramura ischionului ramura ischiopubiană. Formează porțiunea antero-inferioară a osului coxal.

Femurul

Fig. nr 3 Componentele femurului (vedere posterioară)

http://www.studyblue.com/notes/note/n/anatomy-practical/deck/9568097

Fig. nr. 4 Componentele femurului (vedere anterioară)

http://www.studyblue.com/notes/note/n/anatomy-practical/deck/9568097

Femurul este un os lung ce prezintă o diafiză și doua epifize.

Orientare:

se așează în sus extremitatea cu capul femural;

medial suprafața sferică articulară;

posterior marginea cea mai aspră.

Musculatura șoldului

Mușchi ai bazinului :

anteriori :

iliopsoas;

psoas mare;

iliac;

posteriori :

gluteu (fesier) mare;

gluteu mijlociu;

gluteu mic;

tensor al fasciei lata;

piriform;

obturator intern;

obturator extern;

geamăn superior;

geamăn inferior;

pătrat femural;

Mușchi ai coapsei :

anteriori (extensori) :

cvadriceps;

croitor;

mediali (adductori) :

adductor lung (superficial);

adductor scurt;

adductor mare (profund);

pectineu

gracillis

posteriori :

biceps femural;

semitendinos;

semimembranos;

Structura articulației coxofemurale

Este o articulație sinovială, sferoidală, cu trei axa de mișcare, foarte importantă în statică și locomoție, alcătuită din următoarele componente:

Suprafețele articulare:

capul femural (prezintă foseta capului femural);

acetabulul (cu suprafața articulară semilunară și fosa patrulateră a acetabulului);

labrul sau cadrul acetabular – fibrocartilaj inelar la periferia acetabulului și care îi mărește adâncimea (cuprinde două treimi ale capului femural), contribuind la menținerea capului femural în cavitatea de recepție;

Mijloacele de unire:

Capsula articulară

Inserția femurală la nivelul colului și masivului trohanterian se face anterior pe linia intertrahanteriană anterioară, înapoi pe fața posterioară a colului la unirea treimii externe cu cele două treimi interne, în sus pe partea internă a marelui trohanter și în jos la 1,5 cm înaintea și deasupra micului trohanter.

De la această inserție pornesc fasciculele reflectate spre col formând frenulele capsulare. Inserția iliacă a manșonului capsular se face pe sprânceana cotiloidă și fața externă a bureletelui cotiloidian, iar la nivelul scobiturii ischio-pubiene pe fața externă a ligamentului tranvers al acetabulului.

Capsula este constituită din două feluri de fibre :

fibre longitudinale de la coxal la femur, mai bine evidențiate anterior;

fibre circulare și anulare care abundă în partea postero-inferioară și în straturile profunde ale capsulei; fibrele circulare sunt mai bine evidențiate în partea mediană a capsulei unde formează o veritabilă formă orbiculară a capsulei numită și ligamentul anular.

Este foarte rezistentă și este întărită prin ligamente mai ales în partea anterioară unde gasim trei fascicule dispuse în N.

Ligamentele

Fig. nr. 5 Elementele articulației coxofemurale

http://www.romedic.ro/arata_img.php?img=anatomie_73_43.jpg&w=520&h=1000&cale=/uploadart/anatomie

Capsula articulară este întărită înainte, înăuntru și înapoi prin trei benzi ligamentare cunoscute sub numele de: ligameritul ilio-femural, pubo-femural și ischio-femural.

Ligamentul ilio-femural sau ligamentul BERTIN, are formă de evantai care acoperă fața anterioară a capsulei articulare și se inseră la nivelul osului coxal puțin dedesubtul spinei iliace antero-inferioare, iar de partea femurală pe linia intertrohanteriană, prin două porțiuni bine distincte: fasciculul interior ilio-trohanterian.

Ligamentul pubo-femural, situat pe fața inferioară a capsulei se inseră în sus pe eminența ilio-pectinee și pe marginea anterioară a șanțului subpubian de unde fibrele sale merg în jos, în afară și puțin posterior fixându-se pe partea anterioară a depresiunii pretrohanteriene.

Ligamentul pubo-femural împreună cu cele două fascicole ale ligamentului ilio-femural, formează cei doi stâlpi ai unui N majuscul (WELCKER) .

Ligamentul ischio-femural, situat pe fața posterioară a capsulei articulare, pornește de la nivelul cutiei subcotiloidiene de unde se îndreaptă în sus și în afară, oblic, pe fața posterioară colului și se inseră înaintea fosetei digitale a marelui trohanter. Dispoziția generală a acestui ligament este de opoziție la hiperextensia coapsei și a basculării înapoi a bazinului.

Ligamentul capului femural (ligament rotund).

Fig. Nr. 6 Elementele articulației coxofemurale

http://www.romedic.ro/arata_img.php?img=anatomie_73_44.jpg&w=520&h=1000&cale=/uploadart/anatomie

Există și ligamente posterioare dispuse în spirală, mai putin rezistente, ca și fibre circulare profunde întărind zona centrală a capsulei. De altfel capsula ocupă în întregime fața anterioară a colului femural în timp ce din fața posterioară a acestuia ocupă numai 2/3 mediale. Deci o fractură în 1/3 laterală a colului femural va fi intercapsulară în partea anterioară și extracapsulară în partea posterioară, iar trohanterul mare și mic ramân în afara inserției capsulei. De asemenea inserția capsulei la distanță de col permite efectuarea unor mișcpri ample și variate.

Comportamentul ligamentelor articulare coxo-femurale în timpul mișcărilor este următoarea:

în flexie sunt toate destinse;

în extensie sunt tensionate;

în abducție fasciculul superior este destins, iar cel inferior este tensionat;

în adducție fasciculul superior este tensionat, iar cel inferior destins;

în rotație externă sunt toate tensionate;

în rotație internă sunt destinse.

În concluzie flexia și rotația internă destind aceste ligamente în timp ce extensia și rotația externă le tensionează.

Biomecanica șoldului

În biomecanica șoldului, elementul esențial este reprezentat de stabilitate, nu de mobilitate. Noțiunea de stabilitate definește menținerea stării de echilibru în jurul vectorului de gravitație al corpului.A doua articulație ca mărime (după genunchi), este structurată atât pentru sprijin în stând, cât și în mers, precum și pentru oscilație, mișcare în faza de propulsie.

La realizarea stabilitășii șoldului participă:

Factorii osoși – care asigură stabilitatea verticală. Sunt reprezentați de coaptația suprafețelor articulare.

Cea mai mică presiune intraarticulară se realizează cu membrul inferior în extensie, ușoară abducție și rotație internă.

Factorii ligamentari – care asigură stabilitatea anterioară (nu permit căderea posterioară a trunchiului). Sunt reprezentați de ligamentul ilio-femural (care acționează în poziția de ortostatism), ligamentul pubo-femural (frenător al mișcării de abducție – rotație externă) și ligamentul ischio-femural (frenător al mișcării de adducție – rotație internă);

Factori musculari – care asigură stabilitatea antero-posterioară(mușchiul fesier mare) și cea laterală(mușchiul fesier mijlociu).

Mușchii pelvitrohanterieni (piramidalul, obturatorul intern și cel extern, gemenele superior și cel inferior, pătratul femul) sunt mușchi cu direcție orizontală și fixează capul femural în cotil (ei sunt adevărații stabilizatori ai). Aceștia au rol de rotatori externi.Mușchii longitudinali(adductori, croitor, drept anterior, ischiogambieri) au tendința de a luxa capul femural.

În stațiune unipodală echilibrul este menținut de abductori (fesierul mijlociu) în cadrul balanței Pauwels, iar în bipedism, de activitatea antagonistă a abductorilor și aductorilor șoldului.

Forța abductorilor contracarează forța gravitațională menținând echilibrul.Forța abductorilor scade prin apropierea capetelor de inserție (scurtarea fibrei musculare) ca în coxa valga, rotația externă a șoldului, subluxații și luxații ale capului femural, operatii pe șold, coxartroze imobilizării prelungite. Modificarea raportului dintre brațul forței și brațul rezistenței (normal 1/3), prin scăderea primului (ca în coxa vlaga), va necesita creșteri importante ale forței abductorilor pentru a menține echilibrul bazinului (în cadrul balanței Pauwels) în noile condiții. În același timp va crește și presiunea pe capul femural (pe punctul de sprijin): în mod normal ea reprezintă de 4 ori greutatea corpului, iar odată cu scăderea brațului de pârghie, al forței, poate ajunge să reprezinte de 5- 7 ori greutatea corpului, când balanța Pauwels are brațele într-un raport de 1/4 sau 1/6. Faptul ca în mers rămânem în poziție dreaptă fiind în sprijin pe câte un picior și fără să cădem, este un fenomen care se abate de la regulile generale ale echilibrului și stabilității.

Statica șoldului presupune ca în ortostatism șoldul să fie extins și în poziție indiferentă pentru rotații și abducție – adducție. Extensia este limitată de ligamentul iliofemural care apasă capul femural în cavitatea cotiloidă și este denumit : „ligamentul poziției în picioare”.

În urma scăderii forței fesierului mijlociu apare semnul (mersul) Trendelenburg.

CAPITOLUL 3 ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

3.1. OBIECTIVELE, SARCINILE ȘI ETAPELE CERCETĂRII

Obiectivele cercetarii

Având in vedere contribuția fitness-ului in menținerea si tratarea deficiențelor fizice la adulți, scopul cercetării de față constă în stabilirea, pe baza unor criterii obiective, a rolului și importanței aplicării tehnicilor și metodelor fitness in recuperarea coxartrozei bilaterale, boala evolutivă, putând stagna dezvoltarea acesteia.

În timpul cercetării am propus o serie de obiective a căror îndeplinire a fost urmărită succesiv pe toată perioadă experimentului. Aceste obiective au fost:

documentarea bibliografică de specialitate;

constituirea lotului de pacienți;

selecționarea mijloacelor de cercetare și acționare;

prelucrarea datelor;

înregistrarea datelor;

discutarea rezultatelor;

elaborarea de concluzii și propuneri.

Etapele cercetarii

Cercetarea s-a desfășurat în perioada octombrie 2012 – iunie 2013. Aceasta a avut mai multe etape concomitente sau succesive, după cum urmează:

Etapa I: in perioada (octombrie 2013 – decembrie 2013) am studiat literatură de specialitate cu scopul de a ma informa asupra subiectului acestei cercetari. Atenția a fost orientată în mod special asupra modului în care specialiștii efectuează bilanțul inițial în vederea stabilirii tratamentelor kinetoterapeutice.

Etapa a II-a: în perioada (ianuarie – februarie) am selectat subiectii care au constituit esantionul cercetarii. Tot in aceasta perioada am aplicat mijloace specifice metodelor de cercetare prin care am efectuat testarea si evaluarea pacientilor. Am realizat fișe individuale la care am adaugat in permanenta observații, modificări ce au apărut de-a lungul timpului atât în programul de recuperare cât și în evoluția clinică și funcțională a subiecților. A fost necesară studierea dosarelor personale ce cuprind diagnostic, indicații de tratament medicamentos, fizioterapie, etc.

Etapa a III-a: in perioada (martie – mai) am alcatuit programele kinetoterapeutice individualizate in functie de rezultatele obtinute in urma evaluarilor efectuate initial.

Etapa a IV-a: (mai – iunie) am apreciat evolutia dinamica a rezultatelor obtinute de fiecare pacient in parte, am prelucrat grafic datele culese, am interpretat rezultatele obținute și am redactat lucrărea de licență.

3.2. IPOTEZELE CERCETĂRII

Prin aceasta lucrare mi-am propus sa dovedesc urmatoarea ipoteză:

Daca un program kinetoterapeutic în care se integrează și elemente din fitness stopează evoluția bolii și permite elasticizarea musculaturii soldului cât și creșterea forței muscular a acesteia pana la punctual in care subiectul isi poate relua activitatile zilnice.

3.3.1. Subiecții și condițiile de desfășurare a cercetării

Acest studiu l-am realizat pe un lot de 2 subiecti de diferite sexe si varste ce prezentau coxartroze biaterale. Ambii pacienti au dezvoltat aceasta afectiune in urma uzurii in timp a articulatiei soldului din cauza conditiilor de desfasurare a activitatilor profesionale.

Tabelul nr. 1 Lotul de subiecți

3.3.2. Conditiile de desfasurare a cercetarii

Atat evaluarea pacientilor cat si aplicarea programelor de recuperare s-au desfasurat la domiciliul pacientilor dar si in sala de fitness. Sala era bine dotata cu aparatura de ultima generatie care a permis buna desfasurarea a programului kinetoterapeutic. Pe tot parcursul aplicarii programului de recuperare am tinut cont de normele de igiena si am mentinut in permanenta un dialog cu pacientii.

3.4 METODE DE CERCETARE FOLOSITE

Din prelucrarea datelor se desprind următoarele categorii de metode folosite :

3.4.1. Metoda documentării

Am folosit aceasta metoda, documentandu-ma din sursele bibliografice (carti ce abordeaza subiectul acestei cercetari, studii realizate, reviste de specialitate).

Aceasta metoda m-a ajutat in alegerea celor mai bune cai si mijloace de cercetare, precum si documentarea cu privire la problemele care apar in cadrul coxartrozei bilaterale.

3.4.2. Metoda anchetei

Aceasta metoda am folosit-o in scopul obtinerii de informatii de la subiecti, vorbind cu acestia; informatii cu privire la conditiile si cauzele de producere a afectiunii. Datele obtinute in cadrul acestei metode au stat la baza elaborarii si adaptarii programelor de recuperare.

3.4.3. Metoda observatiei

O metoda practic nelipsita in cadrul kinetoterapiei, metoda observatiei m-a ajutat in investigarea directa a realitatii atat in etapele premergatoare experimentului pe durata propiu-zisa a acestuia.

In acelasi timp, observatia mi-a permis sa evaluez progresele facute de subiecti in urma aplicarii programelor de recuperare, si adaptarea acestora ca urmare a raspunsurilor pacientilor la tratament.

3.4.4. Metode de masurare (explorare si evaluare)

Măsurarea constă într-un proces de atribuire de valori (cifre sau numere) proprietăților subiecților după anumite reguli astfel încât relațiile numerice să reprezinte relații relevante între acestea.

Examenul fizic-obiectiv

La inspecție se efectuaeză mai întâi un examen morfofuncțional de ansamblu. Se cere bolnavului dezbrăcat sa facă câțiva pași notând:

eventualele atitudini vicioase sau antalgice (redoarea coapsei în flexie sau a piciorului în rotație externă);

tulburări statice vertebrale (scolioză, hiperlordoză lombară );

dezaxațiile genunchilor (genu varum, genu valgum, genu flexum);

anomalii morfofuncționale ale picioarelor ( plat valg, scobit valg, scobit var ) – care pot influența statica și dinamica în coxofemurale. Se notează, de asemenea, tulburările mersului și tipul de șchiopătare.

La inspecția de față (în ortostatism) – se urmărește dacă orizontalitatea liniei ce unește spinele iliace anterosuperioare este păstrată, notând o eventuală lateroversie a bazinului.

La inspecția de profil se studiază:

linia ce unește spina iliacă anterosuperioară cu spina iliacă posterosuperioară (care, normal, face cu orizontala un unghi de 5-10 deschis înapoi);

bascularea bazinului (pacientul poziționat în profil, pe baza valorilor unghiului format de linia ce unește spinele iliace superioare de aceeași parte cu oritzontala, bascularea este anterioară dacă unghiul este scăzut și posterioară dacă unghiul este crescut);

se notează o eventuală basculare anterioară a bazinului (însoșită de hiperlordoză lombară) sau o basculare posterioară (însoțită de ștergerea lordozei lombare).

La inspecția din spate, în ortostatism, se urmărește:

menținerea orizontalității normale a liniei ce unește spinele iliace posterosuperioare;

când se constată o înclinare laterală a bazinului se așează subiectul pe un taburet: dacă inclinarea dispare, cauza este o inegalitate de lungime a membrelor inferioare, iar dacă înclinrea laterală se menține și în poziția așezat, cauza probabilă a lateroversiei bazinului este o deformație vertebrală sau o scolioză;

se analizează capacitatea funcțională de mentinere a orizontalității bazinului in timpul mersului si mai ales in stațiunea unipodală (la menținerea orizontalității participă fesierul mijlociu).

Se observă dacă sunt prezente semnele patologice:

Trendelenburg – coborârea bazinului de partea piciorului ridicat, al membrului inferior afectat, pacientul sprjinindu-se unipodal pe cel sănătos (apare în diverse coxopatii, când există deficit al mușchilor pelvitrohanterieni, mai ales al fesierului mijlociu ;in coxopatiile severe bazinul se inclină de partea membrului de suport;

Duchenne – înclinarea trunchiului de partea membrului inferior sănătos, pentru a compensa dezechilibrul bazinului, asociindu-se cu semnul Trendelenburg;

când există amândouă apare semnul Duchenne-Trendelenburg.

Se fac măsurătorile specifice pentru aprecierea egalității membrelor inferioare, a segmentelor acestora (coapsa, gamba), inspectându-se și masele musculare.

La palparea efectuată cu pacientul în decubit (dorsal, ventral, lateral) – se apreciază:

topografia algiei (zona fesieră, trohanteriană, inghinală);

iradierea durerii (fața externă, internă a coapsei sau spre genunchi);

eventualele modificări ale grupelor musculare periarticulare cu evidențierea hipotoniilor\atrofiilor, contracturilor, retracturilor musculare.

Totdeauna trebuie făcută diferențierea iradierii durerii din coxopatie cu alte afecțiuni.

Examenul mobilității oferă date importante aspra limitării selective sau globale a mișcărilor fundamentale, instabilitatea la ortostatism și tulburările mersului.

Mobilitatea articulara am masurat-o cu ajutorul goniometrului, pe toate miscarile articulatiei soldului bilateral.

Deși măsurarea amplitudinii de mișcare cu goniometrul este o componentă de mare importanță în evaluarea mobilității, aceasta are o mai mare însemnătate atunci când este folosită alături de o serie de teste menite să consolideze rezultatele obținute. Din acest motiv am utilizat un exercițiu din sistemul Hettinger, acelea care se referă la mobilitatea articulară la nivelul șoldului și alte două teste specifice de mobilitate.

Exercițiul 1 (Hettinger) = Din poziția așezat pe podea, se caută ca halucele să fie adus la nas (se îndoaie trunchiul înainte, capul se apleacă înainte și se trage piciorul cu mâna); se realizează odata cu fiecare picior.

Se punctează după cum urmează:

dacă se atinge nasul = 5 puncte

sub 5 cm distanță = 4 puncte

între 5-10 cm distanță = 3 puncte

între 10-20 cm distanță = 2 puncte

peste 20 cm distanță = 1 punct

(Balint N.T., 2010)

Exercițiul 2 = Se evaluează mobilitatea specifică șoldului. Din stând, subiectul depărtează picioarele cât poate de mult. Măsurăm distanța între pubis și sol, în cm.

Exercițiul 3 = Idem ex.2, cu excepția faptului că depărtarea picioarelor se realizează longitudinal.

Toate rezultatele măsurătorilor și testelor au fost înregistrate în tabele (vezi cap. iv)

Pentru evaluarea mersului se folosesc mai multe scale pentru aprecierea globală a funcționalității pacientului respectiv:

Scala Womac

Cuprinde elemente pentru aprecierea durerii și a redorii matinale, fiind alcătuită ca un instrument deosebit de util pentru aprecierea calității vieții la populația adultă cu suferință reumatismală degenerativă.

Varianta des utilizată a scalei este un index care cuprinde 24 de întrebări (5 corelate cu parametrul durere, 2 cu redoare și 17 cu funcția fizică).

Cotația fiecărui element se face numeric, de la 0 la 4, semnificația fiind :

0 = fără durere/ fără redoare articulară;

1 = durere minimă/ puțină (minimă) redoare articulară;

2 = durere de intensitate moderată/ redoare arciculară moderată;

3 = durere de intensitate severă/ (foarte multă) redoare articulară semnificativă;

4 = durere extremă (de intensitate extremă)/ extrem de multă redoare articulară.

O altă variantă de cotație este cea cu ajutorul scalei vizual analoge (0→100).

Pentru fiecare simptom, scorul final se obține prin însumarea cotațiilor elementelor definitorii, iar scorul final al scalei se obține prin însumarea scorurilor componente.

Exprimarea scorului final se realizează procentual.

3.4.5. Metoda experimentului

Tipul de experiment utilizat în această cercetare a fost experimentul de confirmare. În cercetare am urmărit sa validez sau să invalidez ipoteza elaborată, comparând rezultatele obținute de mine cu rezultatele prezente în literatura de specialitate.

3.4.6. Metode de prelucrare a datelor și de reprezentare grafică a rezultatelor

In aceasta lucrare de licenta am preluat datele obtinute, am inregistrat valorile in tabele iar pe baza acestora am intocmit grafice care au demonstrat intr-un mod cat mai obiectiv felul in care a evoluat fiecare pacient in parte. Graficele au evidentiat evolutia pacientilor si in functie de datele obtinute in urma masuratorilor efectuate pe tot parcusul tratamentului am reusit sa individualizam tratamentul in functie de fiecare pacient in parte.

3.5 Desfășurarea cercetării

Cercetarea s-a desfășurat în perioada octombrie 2012 – iunie 2013.

Pentru îndeplinirea acestor obiective am alcătuit un program kinetoterapeutic, acesta fiind adaptat de la început la particularitățile fizice ale subiectului (vârstă, diagnostic funcțional), sau pe parcursul cercetării ca urmare a răspunsului pacientului la program. Din cauza prezenței afecțiunii asociate de hipertensiune arterială, pe toată durata efectuării programului de recuperare am monitorizat tensiunea arterială cu ajutorul unui tensiometru, pentru a avea posibilitatea de a sista imediat orice activitate fizică dacă aceasta creștea depășea pragul de siguranță.

În ceea ce privește modul de executare al exerciților fizice am ținut seama de următoarele indicații metodice:

exercițiile s-au executat lent (excepție de la această regulă făcând stretchingul dinamic), ritmic, fără bruscări;

pozițiile de lucru au fost poziții stabile, care au facilitat executarea mișcărilor;

exercițiile s-au realizat întotdeauna pe toată amplitudinea de mișcare articulară posibilă.

Ședințele au avut o frecvență de 2 ori pe săptămână, cu o durată de aproximativ 45 de minute fiecare. Acestea au avut loc într-un cabinet de kinetoterapie spațios, bine iluminat și aerisit, și dotat cu obiectele și echipamentele necesare unei desfășurări eficiente și armonioase a ședințelor. Menționez că subiectul a fost instruit să practice și acasă programul kinetoterapeutic.

Pentru realizarea programului de recuperare s-au stabilit urmatoarele obiective:

combaterea durerii;

creșterea stabilității șoldului;

creșterea mobilității șoldului;

creșterea gradului de coordonare și echilibru la mers.

În scopul îndeplinirii acestor obiective am aplicat urmatoarele metode de recuperare:

Căldura locală Aplicațiile locale de căldură pot aduce o ușurare notabilă în suferințele cronice, torpide cu durere de mai mică intensitate.

Este contraindicată în plin proces inflamator.

Se recomandă: 2-3 aplicări pe zi; durata 15-20 min, aplicații pe zonele dureroase;

Masaj

masaj manual și umed decontracturant precedat de termoterapie;

masaj mecanic vibrator;

masaj vascular al membrului și segmentelor de membru precedat de masajul de apel;

masaj antialgic în puseu;

tracțiuni, manipulări, elongații în perioada cronică;

fricțiuni pe punctele dureroase și pe inserțiile musculare periarticulare;

Programul de recuperare cuprinde:

Posturările: preventive pentru stadiul inițial, corectoare pentru stadiul evoluat, deja inutile pentru stadiul final al bolii. Se evită în special flexum-ul și rotația externă, ca cele mai frecvente devieri, adducția fiind mai rară. În stadiul inițial, uneori și în stadiul evoluat, un rol important îl pot juca tracțiunile intermitente în ax, care au efect antalgic decontracturant și, în consecință, cresc mobilitatea și refac alinierea.

Tonifierea musculaturii: vizează mușchii abductori, rotatori (mai ales intern), extensori ai coxofemuralei și ai genunchiului, apoi flexorii și rotatorii externi ai coxofemuralei- tonifiere în special în stadiul inițial și cel evoluat.

Relaxarea-decontracturarea pentru adductorii coxofemuralei în stadiile evoluat și final, ca și pentru flexori, mai ales în stadiul final (efecte antalgice și mobilizatoare).

Mobilizările articulare: pentru a menține amplitudinile (în stadiul inițial) sau a le ameliora (în stadiile evoluat și final). Se va pune accentul pe flexie-extensie, rotație internă și abducție, utilizându-se toate tehnicile (posturare, mobilizări pasive, active, scripetoterapie).

Refacerea stabilității atât prin exerciții analitice de tonifiere musculară, câ și prin exerciții în lanț kinetic închis – obiectiv mai ales pentru stadiul evoluat, dar și pentru stadiul final. Aceste exerciții se vor adresa cu deosebire abductorilor și pelvitrohanterienilor.

Recâștigarea controlului muscular dinamic pentru mers (coordonare și echilibrul)fie la nivel fiziologic (în stadiul inițial și în stadiul evoluat), fie la nivel patologic, dar cu compensare cât mai bună (în stadiul evoluat), în așa fel încât să fie evitat mersul șchiopătat.

Corectarea poziției bazinului, menținerea unei funcționalități cât mai perfecte a coloanei lombare (suplețe, forță musculară abdominală și paravertebrală), a genunchiului homolateral (mobilitate, stabilitate activă) și a întregului membru inferiorheterolateral (mobilitatea coxofemuralei și genunchiului, stabilitate).

Respectarea regulilor de profilaxie secundară:

reducerea sau menținerea greutății corporale sub greutatea ideală

evitarea ortostatismului și a mersului prelungit pe jos („mersul este cel mai prost exercițiu pentru un coxopat”)

mersul cu sprijin în baston (în mâna opusă pentru stadiile inițial si evoluat, ca și pentru stadiul final în majoritatea cazurilor; în mâna homolaterală – în cazurile severe din stadiul final, cu dureri și disfuncționalitate accentuată)

evitarea mersului pe teren accidentat

avitarea șchiopătării printr-un control volițional al mersului (și prin antrenamentul kinetic al controlului muscular dinamic)

de cel puțin două ori pe zi se va păstra un repaus postural la pat, cu coxofeuralele întinse

se vor prefera deplasările pe bicicletă

se vor purta pantofi cu tocuri moi (crep, microporos)

se va corecta orice inegalitate a membrului inferior de la 2 cm în sus

se va executa, de cel puțin două ori pe zi, programul de kinetoprofilaxie pentru șold

Kinetoterapia poate fi pasivă sau activă, ajutată sau încărcată . Contracțiile musculare pot fi izotonice sau izometrice.

Ca regulă generală, sensul mișcării va fi în sens opus tendinței naturale a bolii de limitare a mișcărilor.

KINETOTERAPIA PASIVĂ

Se recomandă ca programul kinetic să debuteze prin mobilizarea pasivă a articulației . În acest fel, kinetoterapeutul ia contact direct cu articulația bolnavă, intră în comunicare cu pacientul, încercând să-i câștige încrederea și să-și asigure o bună colaborare pe durata programului complex de recuperare.În coxartroză mobilizarea pasivă va insista pe mișcările de extensie, abducție și rotație internă .

KINETOTERAPIA ACTIVĂ

Refacerea forței musculare și a echilibrului dintre mușchii agoniști și antagoniști, în special a mușchilor stabilizatori ai ai articulației trebuie începută cât mai precoce și continuată mereu printr-un program de menținere a tonusului și forței musculare. Se realizează prin exerciții izometrice și izodinamice contra unor rezistențe, fiind recunoscută necesitatea de a se lucra cu rezistență manuală dirijată în sectorul de mobilitate indolor .Exercițiile pentru refacerea forței depind de gradul deficitului muscular: pentru forțele 0-1-2, tehnicile de facilitare reprezintă singurele modalități logice de lucru (contracții repetate, inversarea lentă, inversarea lentă cu opunere, relaxarea – contracție, izometria alternantă); reeducarea forței musculare de la o valoare peste 3 se realizează prin tehnicile obișnuite de izometrie (exercițiile scurte izometrice zilnice), tehnicile izokinetice, deși de o valoare deosebită, nu sunt uzuale.

În cadrul kinetoterapiei active am integrat și numeroase exerciții de fitness.

În coxartroză se insistă asupra tonifierii mușchilor fesier mare și mijlociu, ischiogambieri și cvadriceps.

CAPITOLUL 4. REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA LOR

4.1. PREZENTAREA ȘI ANALIZA DATELOR

În urma rezultatelor obținute suntem în măsură să realizăm următoarea prezentare și interpretare a datelor.

Prezentarea și analiza datelor pentru subiectul O.S.

Tabel nr. 2 Scala de durere VAS

Graficul nr. 1 Dinamica evoluției durerii pe scala VAS

În graficulul nr.1 prezentăm evoluția durerii de la nivelul șoldului pentru subiectul O.S. la cele două testări.

Tabel nr. 3 Scala Womac

Graficul nr. 2 Dinamica evoluției subiectului pe scala Womac

În graficulul nr. 2 prezentăm dinamica evoluției pe scala Womac pentru subiectul O.S. la cele două testări.

Tabel nr. 4 Rezultatele măsurării amplitudinii pe mișcările soldului pentru subiectul O.S.

Graficul nr. 3 Dinamica evolutiei mobilitatii articulare la sold pe mișcările din plan sagital

In graficul nr. 1 prezentam evolutia mobilitatii articulare la nivelul articulatiei soldului pe mișcările din plan sagital, pentru subiectul O.S. la cele doua testari.

Graficul nr. 4 Dinamica evolutiei mobilitatii articulare la sold pe mișcările din plan frontal

In graficul nr. 2 prezentam evolutia mobilitatii articulare la nivelul articulatiei soldului pe mișcările din plan frontal, pentru subiectul O.S. la cele doua testari.

Graficul nr. 5 Dinamica evolutiei mobilitatii articulare la sold pe mișcările din plan transversal

In graficul nr. 3 prezentam evolutia mobilitatii articulare la nivelul articulatiei soldului pe mișcările din plan transversal, pentru subiectul O.S. la cele doua testari.

Tabel nr. 5 Rezultatele testelor specifice, de mobilitate pentru subiectul O.S.

Graficul nr. 6 Dinamica evolutiei rezultatelor testelor de mobilitate specifice

In graficul nr. 4 prezentam evolutia mobilitatii articulare în urma testelor de mobilitate specifice la nivelul șoldului, pentru subiectul O.S. la cele doua testari.

Tabel nr. 6 Evaluarea fortei musculare la sold pentru subiectul O.S.

Graficul nr. 7 Dinamica evolutiei fortei musculare pentru subiectul O.S.

In graficul nr. 5 prezentam evolutia fortei musculaturii de la nivelul soldului pentru subiectul O.S. la cele doua testari.

4.2. INTERPRETAREA REZULTATELOR

In graficul nr. 1 evidentiem evolutia durerii de la nivelul soldului pentru subiectul O.S. In urma măsurătorilor am constatat că durerea a scăzut cu 5 puncte de la testarea intiala catre cea finala.

In graficul nr. 2 evidentiem evolutia pentru subiectul O.S. pe scala Womac. In urma măsurătorilor am observat că indicele total a scăzut cu 40 puncte de la testarea intiala catre cea finala.

In graficul nr. 3 evidentiem evolutia mobilitatii articulare de la nivelul soldului pentru subiectul O.S. pentru mișcările din plan sagital. In urma măsurătorilor am inregistrat o evolutie de 40° pe miscarea de flexie de la testarea intiala catre cea finala și de 5° pe miscarea de extensie de la testarea intiala catre cea finala.

În graficul nr. 4, în care evidentiem evolutia mobilitatii articulare de la nivelul soldului pentru subiectul O.S. pentru mișcările din plan frontal se poate observa un câștig de 20° pe mișcările de abductie și adducție de la testarea initiala catre cea finala.

În graficul nr. 5 evidentiem evolutia mobilitatii articulare de la nivelul soldului pentru subiectul O.S. pentru mișcările din plan transversal și am constatat o evoluție de 15° pe miscarea de rotatie interna de la testarea initiala catre cea finala si 15° pe miscarea de rotatie externa de la tesatrea initiala catre cea finala.

În graficul nr. 6 evidentiem dinamica evolutiei rezultatelor testelor de mobilitate specifice, unde putem observa o îmbunătățire de 5 puncte în urma aplicării exercițiului din sistemul Hettinger (cel specific mobilității șoldului) și un câștig de 10 și 15 cm în urma aplicării exercițiilor 2, respectiv 3, exerciții ce vizează tot mobilitatea articulară la nivelul șoldului.

In graficul nr. 7 evidentiem evolutia fortei musculare de la nivelul soldului pentru subiectul O.S. care de la o forta reprezentand un procent de 50% la evaluarea initiala echivalentul fortei F3 pana la un procent de 75% echivalentul fortei F4 catre testarea finala pentru muschiul iliopsoas. Pentru fesierul mijlociu am inregistrat la evaluarea initiala 25% echivalentul lui F2 urmand sa inregistram o imbunatatire a fortei pana la 75% adica F4. Pentru fesierul mare am inregistrat la evaluarea initiala 75% echivalentul lui F4 urmand sa inregistram o imbunatatire a fortei pana la 85% adica F4+. Pentru cvadriceps am inregistrat la evaluarea initiala 50% echivalentul fortei musculare F3 urmand sa inregistram o imbunatatire a fortei pana la 75% adica F4.

CAPITOLUL 5. CONCLUZII

Analizând rezultatele obținute în urma activității desfășurate, concretizate în evoluția subiectului O.S., se poate afirma că ipoteza cercetării s-a confirmat, afirmație susținută de următoarele concluzii:

Datorită faptului că mobilitatea articulară și forța musculară de la nivelul șoldului nu au continuat să se degenereze.

Datorită faptului că subiectul a înregistrat creșteri suficient de mari încât să putem afirma că se apropie de parametrii normali pentru o persoană de vârsta sa.

Datorită faptului că subiectul a constatat că poate efectua activitățile de zi cu zi cu o mai mare ușurință.

BIBLIOGRAFIE

Ababei R., An Universitar 2009 – 2010, Metodologia cercetării activităților corporale;

Albu M., Albu C., Gheruț A.,2007, Dicționar de kinetoterapie, Edit. POLIROM;

Balint, T., Diaconu, I., Moise, A., 2007, Evaluarea aparatului locomotor, Editura Technopres, Iași;

Bighea Adrian, 2006, “Terapia fizicală și reabilitarea în practica medicală”. Reprografia Universității de Medicină și Farmacie Craiova;

Brotzman S.B, Clinical Orthopaedic Rehabilitation;

Cordun M., 1999, Kinetologie Medicală, Editura Axa, București;

Krusen F., 1998, Handbook of Physical Medicine and Rehabilitation;

Nourbash P.S., 1998, Paprosky W.G., Cementless femoral design concerns, Clin Orthop 355: 189199;

Sbenghe T., 1999, Bazele teoretice și practice ale kinetoterapiei, Editura Medicală, București;

Rădulescu A., 1993, Electroterapie, Ed. Medicală, București, 1993;

Sbenghe T., 1987, Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare, Editura Medicală, București;

Sbenghe T., 1981, Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor, Editura Medicală, București.

Adrese internet:

http://www.gorj-domino.ro/wp-content/uploads/2014/05/kineto2.jpg

http://fau.pearlashes.com/anatomy/Chapter%2011/Chapter%2011_files/image012.jpg

http://www.studyblue.com/notes/note/n/anatomy-practical/deck/9568097

http://www.romedic.ro/arata_img.php?img=anatomie_73_43.jpg&w=520&h=1000&cale=/uploadart/anatomie

ANEXE

FIȘA INDIVIDUALĂ

DATE PERSONALE:

Nume și Prenume: O.S.

Vârsta: 47 ani

Sexul: feminin

Data luării în evidență: ianuarie 2014

ANAMNEZA: În urma unui control la medicul de familie din cauza prezenței durerii și rigidității articulare la nivelul șoldului medicul a constatat posibilitatea existenței bolii de coxartroză. În baza radiografiei, diagnosticul prezumtiv s-a confirmat, acesta fiind de coxartroză bilaterală (se poate observa și pe fișa de externare a subiectului – a fost internată din cauza penfigusului – vezi foto nr. 1), astfel s-a recomandat efectuarea unui program de kinetoterapie.

AFECȚIULI ASOCIATE:

penfigus vulgar;

insuficiență venoasă cronică;

hipertiroidie;

hipertensiune arterială;

steatoză hepatică.

DIAGNOSTIC CLINIC: coxartroză bilaterală

DIAGNOSTIC FUNCȚIONAL: prezența durerii în regiunea șoldului (stâng și drept), dificultatea realizării mișcărilor din articulația coxofemurală, dureri în timpul efortului fizic și după terminarea acestuia.

Foto nr. 1 Fișa de externare a subiectului O.S.

Obiectivele tratamentului recuperator au fost urmatoarele :

Diminuarea durerii;

Îmbunătățirea mobilității articulare;

Refacerea echilibrelor musculare;

Creșterea echilibrului și stabilității șoldului;

Reluarea activităților de zi cu zi.

Exercițiile au fost selecționate în funcție de stadiul evolutiv al bolii, gradul de deficit funcțional si vârsta bolnavului ca fiind cele mai eficiente pentru pacient.

În timpul exercițiilor membrul afectat trebuie să fie eliberat de greutatea corpului și amplitudinea mișcărilor se stabilește în funcție de apariția durerii;

Dozarea exercițiilor se face în funcție de posibilitățile bolnavului, ținându-se seama de faptul că în activitatea zilnică obișnuită nu se atinge valoarea maximă a mobilității acestei articulații, nici în activitatea de recuperare nu este obligatorie obținerea indicilor superiori mai ales în cazurile în care articulația este foarte afectată. Pozițiile de execuție sunt decubit dorsal, ventral, lateral și patrupedie.

În ceea ce privește modul de executare al exerciților fizice s-a ținut seama de următoarele indicații metodice :

exercițiile s-au executat lent, ritmic, fără bruscări;

pozițiile de lucru sunt poziții stabile, care să faciliteze executarea mișcărilor;

s-a respectat progresivitatea exercițiilor, care a fost treptat îngreunată ca forță, amplitudine și coordonare;

exercițiile de tonifiere musculară s-au executat întotdeauna pe toată amplitudinea de mișcare articulară posibilă cu aceeași rezistență.

Aprecierea funcției șoldului se face secvențial la începutul și la sfârșitul programului de recuperare. Această apreciere este codificată analitic prin testarea articulară și musculară sau sintetic prin capacitatea de a executa o serie de acțiuni uzuale.

Posturarea articulației șoldului:

Din decubit dorsal:

Pe 1/3 inferioară a coapsei se fixează săculeți de nisip pentru evitarea flexumului

Pe o banchetă cu picioarele atărnate în afara planului de sprijin, pe 1/3 inferioară a gambei se fixează săculeți de nisip.

Din decubit ventral:

Cu genunchii flectați la 90°, pacientul lasă să cadă gambele spre exterior relaxând musculatura; menține câteva secunde.

Se fixează o greutate pe zona lombosacrată.

Cu sprijin anterior pe brațe coatele sunt în extensie, iar mâinile pe sol; se menține această postură.

Tracțiuni în articulația șoldului

Din decubit dorsal:

Kinetoterapeutul lateral pe partea afectată, mâna stângă pe 1/3 superioară a coapsei, iar mâna dreaptă trece pe sub gamba pacientului și se prinde de antebrațul său drept; execută o ușoară tracțiune verticală a genunchiului asociată cu mișcări de circumducții ale șoldului (foto nr. 2).

Foto nr. 2 Circumducții ale șoldului

Pacientul se prinde cu mâinile de marginea patului, kinetoterapeutul, la picioarele pacientului, prinde extremitatea distală a gambei, execută o flexie de a coapsei, apoi o tracțiune a gambei.

Din decubit ventral:

Kinetoterapeutul lateral de partea opusă membrului afectat, o mână pe fața posterioară acoapsei, iar cealaltă pe fața anterioară a coapsei, execută o ușoară tracțiune însoțită de extensia coapsei (foto nr. 3).

Foto nr. 3 Extensia pasivă a coapsei

Din decubit lateral:

Pe partea afectată, cu o mână sub cap, iar cealaltă sprijinită pe torace, kinetoterapeutul, în spatele pacientului, va stabiliza bazinul acestuia prin contactul cu coapsele sale, mâma și antebrațul stâng sustin gamba, iar mâna dreaptă este plasată în regiunea inghinală; executa o adducție a membrului inferior cu o ușoară tracțiune (foto nr. 4).

Foto nr. 4 Adducția membrului inferior

Mobilizări pasive și autopasive:

Din decubit dorsal:

Kinetoterapeutul execută mobilizarea pasivă a articulației

coxofemurale pe toate direcțiile de mișcare (flexii, extensii, abducții, adducții, rotații interne/externe, circumducții).

Cu genunchiul flectat și cu sketinguri prinse de gleznă; se execută abducții – adducții alunecând pe o placă.

Exerciții active în articulația coxofemurală

Din decubit dorsal

Gambele atârnând la marginea patului, coapsa este fixată

pentru a nu se deplasa în flexie și abducție sau adducție; se face rotația externă a șoldului prin ducerea gambei înăuntru peste cealaltă gambă; rezistența se aplică pe fața internă a gleznei iar contrarezistența pe fața externă a genunchiului.

Gambele atârnă la marginea patului; se execută rotații externe alternativ a articulațiilor coxo-femurale, apoi se pun saci de nisip pe gleznă.

Pe o placă alunecoasă pacientul execută flexii de genunchi și șold (atunci când forța este sub 3).

Membrele inferioare cu genunchii extinși sunt ușor ridicate de pe sol; se execută încrucișarea membrelor inferioare.

Tălpile pe sol, brațele pe lângă corp; pacientul ridică bazinul de pe sol (foto nr. 5 și 6).

Foto nr. 5 Foto nr. 6

Ridicarea bazinului de pe banchetă

Se execută ridicarea alternativă a genunchilor la piept (foto nr. 7).

Foto nr. 7 Ridicarea genunchiului la piept

Din decubit lateral:

Membrele inferioare în extensie și rotație externă, se execută abducția membrelor inferioare împotriva gravitației, apoi cu un sac de nisip pe gambă; la sfârșitul mișcării se menține câteva secunde.

Se execută abducții-adducții ale membrului inferior.

Cu genunchiul flectat; se execută abducții-adducții.

Membrul inferior în abducție; execută circumducții.

Se execută flexia coapsei concomitent cu flexia genunchiului,apoi extensia coapsei concomitent cu extensia genunchiului.

Din decubit ventral:

Genunchiul flectat la 90º, kinetoterapeutul opune o rezistență pe 1/3 distalâ a coapsei, pacientul execută extensia coapsei.

Membrele inferioare în afara patului; se execută flexii și extensii din șold.

Din patrupedie:

Pacientul ridică alternativ membrele inferioare cu articulația coxofemurală în rotație externă și abducție .

Se execută extensia alternativă a articulațiilor coxo-femurale.

Se flectează coapsele prin lăsarea trunchiului în față spre sol sau prin sprijinul feselor pe călcâie și aplecarea trunchiului.

Din ortostatism:

Ușor depărtat, cu fața la spalier; se execută extensia alternativă a membrelor inferioare, se menține poziția.

Cu fața la spalier; pacientul face abducții-adducții ale membrelor inferioare, pe gleznă se pot pune greutăți.

Se execută fandări laterale concomitent cu abducția membrelor superioare.

Vârful picioarelor se apropie iar călcâiele se depărtează; apoi se face mișcarea invers.

Cu spatele la spalier; se execută ducerea simultană/alternativă a genunchilor la piept.

Programul recuperator se va concentra pe exercițiile de flexie- extensie, rotația internă și abducție a șoldui:

din decubit dorsal, se flectează șoldul cu și fără flexie de genunchi, eventual cu ajutorul mâinilor se trage spre piept genunchiul (10 repetări);

din decubit dorsal se flectează trunchiul cu aplecarea acestuia deasupra coapselor, ceea ce forțează flexia (10 repetări);

din decubit dorsal, încercând să se mobilizeze bazinul, se execută abducții ample ale șoldului cu membrul inferior întins sau cu genunchiul flectat(10 repetări);

din decubit dorsal, pacientul își ține cu mâinile coapsa stângă flectată la piept: kinetoterapeutul face o priză la nivelul condililor femurali și execută rotația internă și abducția; se repetă cu coapsa dreaptă (15 repetări);

din decubit dorsal, cu flexie din șold, genunchi și gleznă; kinetoterapeutul se opune mișcării “triplei extensii” (5 repetări);

din decubit dorsal, contrații izometrice: încercări de a realiza abducția șoldului împotriva unei rezistențe immobile (5 repetări);

decubit dorsal, membrele inferioare întinse, se execută cercuri cât mai ample (10 repetări);

din decubit ventral se execută extensii din șold cu și fără genunchiul flectat la 90°. De preferat cu rezistență (5 repetări);

din decubit ventral, poziția papușii joase cu micșorarea bazei de sprijin (foto nr. 8 și 9);

Foto nr. 8 Foto nr. 9

Poziția păpușii joase

din decubit lateral se execută flexii și extensii forțate, abducții și adducții ale șoldului de deasupra (5 repetări);

din decubit lateral: se face extensia coapsei în timp ce kinetoterapeutul împinge înainte bazinul (5 repetări);

din decubit lateral, membrele inferioare întinse, se ridică cât mai mult posibil membrul heterolateral, se menține 3-4 sec. la nivelul maxim atins, apoi se coboară foarte încet. Se repetă cu celălalt membru (5 repetări);

din decubit heterolateral cu șoldul și genunchii flectații la 90° , kinetoterapeutul presează fața laterală a piciorului, gambei și genunchiului, punând în tensiune fesierul mijlociu, apoi pelvitrohanterienii (5 repetări);

cu fața la spalier și piciorul drept pe prima bară a acestuia, cu un săculeț cu nisip la glezna stângă, subiectul lasă membrul inferior liber timp de un minut; se repetă si cu celalalt picior (foto nr. 10);

Foto nr. 10 Exercițiu la spalier

la stepper timp de 5 minute, încărcarea se va face în funcție de bolile asociate și de toleranța pacientului (foto nr. 11);

Foto nr. 11 Exercițiu la stepper

bicicletă ergometrică timp de 5 minute, încărcarea se va face în funcție de bolile asociate și de toleranța pacientului, dacă nu este posibil se execută bicicleta din decubit dorsal;

mers pe banda rulantă timp de 10 minute, în ultima etapă a recuperării acesta poate fi înlocuit de alergare ușoară pe banda rulantă timp de 5 minute.

Programul de kinetoterapie are ca scop refacerea mobilității, stabilității, forței musculare, durează în medie 45 de minute și se recomandă pacientului ca aceste exerciții sa fie executate și la domiciliu.