Influenta Meloterapiei LA Copiii CU Tulburări DE Lateralitate Si Deficientă Mintală Usoară

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

DEPARTAMENTUL DE ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

INFLUENȚA MELOTERAPIEI LA COPIII CU TLBURĂRI DE LATERALITATE ȘI DEFICIENȚĂ MINTALĂ UȘOARĂ

Profesor coordonator

Lector univ. Dr. Emilia Oprișan

Absolvent

Plumb Alina Raluca

București, 2016

CUPRINS

Cuprins

Introducere

Capitolul 1: Deficienta mintala

1.1 Conceptul de deficienta mintala

1.2 Etiologia deficientei mintale

Capitolul 2: Meloterapia. Aspecte teoretice.

2.1 Terapia ocupationala si meloterapia

2.2 Delimitari conceptuale

2.3 Conceptul de meloterapie

Capitolul 3: Tulburari de natura psihomotrica

3.1 Delimitari conceptuale

3.2 Deficienta neuromotorie

3.3 Tulburarile de lateralitate

Capitolul 4: Studii de specialitate

Capitolul 5: Designul cercetarii

4.1 Obiectivele cercetarii

4.2 Ipotezele cercetarii

4.3 Metodologia cercetarii

4.4 Rezultatele cercetarii

4.5 Analizarea datelor cercetarii

Concluzii

Bibliografie

Introducere

Lateralitatea manifestă inegalitatea funcțională a părții drepte și a celei stângi a corpului, ca o consecință a distribuirii în emisferele cerebrale. Tulburările lateralității sunt determinate adeseori de contrarierea lateralității, oamenii încercând să reducă stângăcia sau contrar să forțeze lateralizarea în cazul în care lateralitatrea nu este definită.

În viața de zi cu zi, stabilirea mâinii dominante are o mare importanță, prin faptul că în activitățile zilnice, în timpul jocului, în activitățile de instruire și educare a școlarilor mici se întâlnesc diferite situații în care aceștia au anumite stângăcii care îi pun în situații de inferioritate față de colegii lor.

La vârsta școlară mică, apare preocuparea pentru educarea abilităților motorii implicate în scris, în cunoașterea propriei scheme corporale, în localizarea față de propria persoană și față de ceilalți și în organizarea propriilor mișcări în acțiuni eficiente.

Meloterapia este o formă a psihoterapiei, care utilizează muzica în diferite forme și diferite moduri pentru a remedia starea de sănătate fizică și cea mentală a copiilor.

Meloterapia este un moment prin care se exprimă relaxare, emoții și sentimente într-un mod non-verbal. Muzica este o oază de liniște sau contrar o oază de nebunie a individului. Muzica este o minune a lumii, care trezește spiritul libertății și conștiința și eliberează stări de melancolie, tristețe, fericire, bucurie, îndepărtează pesimismul și dezvoltă creativitatea.

Copiii deficienți mintal și care prezintă și tulburări ale lateralității, pot beneficia de ajutorul muzicii, al meloterapiei pentru remedierea sau ajustarea problemelor prin ședințe relaxante care le scot în evidență peoblemele și care îi ajută să le rezolve.

Deficiența mintală desemnează o realitate complexă, un fenomen bio-psiho-social foarte amestecat, determinat de diversitatea cauzelor, de gradul de manifestare diferit și de tulburările asociate.

Lucrarea de față prezintă influența pe care muzica o are asupra copiilor cu tulburări de lateralitate și cu deficiență mintală ușoară, din perspectiva teoretică a literaturii de specialitate, precum și rezultatele unei cercetări proprii realizată în studii de caz pe 12 subiecți, școlari mici cu deficiențe mintale ușoare, prin care mi-am propus identificarea copiilor cu tulburări de lateralitate, cu ajutorul meloterapiei, deoarece am considerat că această metodă joacă un rol important în descoperirea acestei probleme în această etapă.

Lucrarea este structurată în două părți:

Partea I

Abordarea teoretică prezintă, în cele patru capitole, informații culese din literatura de specialitate studiată.

În capitolul 1 este prezentată deficiența mintală, etiologia deficienței mintale și deficiența mintală ușoară.

În capitolul 2 sunt prezentate aspecte generale privind meloterapia, terapia ocupațională, delimitări conceptuale și conceptul de meloterapie.

În capitolul 3 sunt prezentate aspecte generale privind tulburările de natură psihomotrică, delimitări conceptuale, deficiența neuromotorie și tulburările de lateralitate.

În capitolul 4 sunt prezentate studii recente cu privire la lateralitatea în deficiența mintală și la meloterapie.

Partea a II-a

Capitolul 5 în care sunt prezentate obiectivele, ipotezele, descrierea programului terpapeutic și interpretarea datelor cercetării pe 12 studii de caz, cu subiecție de vârstă școlară mică cu deficiențe mintale ușoare și tulburări de lateralitate din cadrul Școlii Gimnaziale Speciale ‘’ Constantin Păunescu’’ din București.

Capitolul 1

1.1 Conceptul de deficiență mintală

Deficiența mintală este o disfuncție psihică majoră, un concept încă nedefinit cu precizie și care implică aspecte de natură medicală, psihologică, sociologică și pedagogică.

Prin deficiența mintală înțelegem diminuarea capacităților psihice, care stârnesc o serie de tulburări ale reacțiilor și mecanismelor de adaptare ale individului la condițiile mediului înconjurător, care sunt într-o permanentă schimbare, acest lucru îl pune pe individ într-o situație de incapacitate și inferioritate, care este exprimată printr-o stare de handicap în conformitate cu ceilalți membrii ai comunității.

După statisticile OMS, deficiența mintală se întâlnește la aproximativ 3-4% din populația infantilă cu diferite grade de intensitate și forme variate de manifestare.

În literatura de specialitate s-au utilizat mai multi termeni sinonimi pentru deficiența mintală, iar cei mai adesea folosiți sunt: ‘’întârziere mintală, înapoiere mintală, oligofrenie, arierare mintală, insuficiență mintală, subnormalitate mintală, retard intellectual, handicap mintal, debilitate mintală, amenție, alterarea comportamentului adaptativ’’.

Deficiența de intelect face parte din categoria celor mai complexe fenomene dificil de abordat. Persoanele cu deficiențe de intelect, formează obiectul de studiu al psihopedagogiei speciale, care este un domeniu științific complex cu caracter multidiciplinar și interdisciplinar.

După cum Emil Verza arată (2011, pag.24), ‘’Psihopedagogia specială (sau defectologia) este o știință psihopedagogică ce își delimitează aria preocupărilor la persoanele cu abateri de la dezvoltarea normal, persoane cu deficiențe (cu handicap), cu dizabilități, la studiul particularităților psihice, la instrucția și educația, la evoluția si dezvoltarea lor psihică, la implementarea metodologiei corectiv-recuperative pentru valorificarea potențialului uman restant și dezvoltarea personalității acestora în vederea integrării socio-profesionale cât mai adecvate’’. (M. Bratu, 2014)

Psihopedagogia deficienților de intelect este o ramură integrată a psihopedagogiei speciale și este în strânsă legătură cu celelalte ramuri ale acesteia.

Conform lui T.Vrășmaș, deficiența poate fi consecința unor maladii sau accidente și ale condițiilor negative din mediul în care un copil se dezvoltă. (Vrășmaș T. și colab., pag 11, 1996 apud M.Bratu)

Alexandru Roșca, a dat o definiție a fenomenului complex al deficienței mintale, prin care spunea că deficiența mintală este o încetare a dezvoltării cerebrale, în consecință persoana nemaiputând la maturitate să se adapteze mediului în care trăiește, să respecte ceea ce comunitatea îi cere astfel încât aceasta să se poată întreține fără să aibă nevoie de sprijin din partea celorlalți sau să fie supravegheată.

E.A.Doll, în anul 1941 spunea despre deficiența mintală că este o stare de subnormalitate mintală, care se datorează încetării dezvoltării, fiind de origine constitutional. Aceasta are un character nevindecabil și se concretizează prin incompetență socială, care se remarcă abia când persoan ajunge la maturitate.

Conform lui Radu Gheorghe (2000, pag. 17-18) ‘’deficiența mintală se referă la fenomenul lezării organice și/sau al afectării funcționale a sistemului nervos central, cu consecințe negative aupra peocesului maturizării mintale, al dezvoltării sub diferite aspect la individual în cauză. Handicapul mintal reprezintă dezavantajul pe care deficiența mintală îl creează în planul relațiilor de adaptare și integrare ale individului respective în mediul social căruia îi aparține.’’ (Gh. Radu, 2000 apud C.Buică)

Coeficientul de inteligență sau IQ-ul a fost introdus în psihologie de către W.Stern. acesta a introdus indicatorul de dezvoltare intelectuală care este reprezentat prin coeficientul de inteligență pentru a complete noțiunea de vârstă mintală (VM), care a fost folosită în interpretarea testelor de inteligență. Formula care a rezultat a fost:

VM

IQ= VC .100

VC

Unde VM este vârsta mintală, iar VC este vârsta cronologică.

Coeficientul de inteligență ca unitate de măsură psihologică reprezintă raportul dintre vârsta mintală și cea cronologică, exprimate în luni. (Alois Gherguț, 2013)

‘’Inteligența denumește o funcție psihologică sau un ansamblu de funcții, datorită cărora organismal se adaptează optim la condițiile de mediu, elaborând combinații originale ale conduitelor.’’ (Richelle, 1999 apud Alois Gherguț)

Au fost propuse o serie de teorii prin care se ajută la susținerea fundamentării teoretice a deficienței mintale. Printre cele mai folosite sunt:

1. Teoria etiologică – care explică natura deficienței mintale prin mai mulți factori care o determină.

2. Teoria simptomatologică – care definește deficiența mintală raportându-se doar la anumite procese și fenomene psihice cum ar fi gândirea, voința, afectivitatea și inteligența.

3. Teoria sindroamelor specifice – această teorie este susținută de teza heterocroniei a lui Zazzo, teza eterogenității a lui Pieron, teza heterodezvoltării a lui C.Păunescu, teza incompetenței sociale a lui E.A.Doll, teza vâscozității genetice a lui B.Inhelder, teza inerției proceselor cognitive și teza rigidității structurilor cerebrale.

4. Teoria psihanalistă și psihologică.

5. Teoria integrată – este o teorie care explică deficiența mintală ca fiind o patologie de organizare și dezvoltare a structurilor mintale. (Alois Gherguț, 2013)

R. Zazzo referindu-se la debilitatea mintală, prcizează faptul că debilitatea mintală este prima zonă de insuficiență mintală, care această insuficiență se leagă de exigențele societății. Aceste exigențe sunt schimbătoare de la societate la societate, iar insuficiențele mintale ale căror determinanți sunt biologici, au un efect ireversibil în starea actuală a cunoștințelor. (M.Bratu, pag 10)

O trăsătură comună pe care o au toate peroanele cu deficiență mintală constă în incapacitatea de a desfășura activități – mai ales pe cele care implică într-o măsură mai mare operațiile de generalizare-abstractizare sau cele inductiv-deductive – la nivelul realizat de aceste persoane de aceeași vârstă și cu condiții asemănătoare de dezvoltare.

Incapacitatea de a desfășura activități este rezultatul faptului că funcțiile psihice mai ales cele cognitive, se dezvoltă într-un ritm mai încet și rămân la un nivel mai scăzut decât la persoanele normale. (M.Roșca, pag.7)

Pentru punerea diagnosticului în unele cazuri constituie o problemă mai ales când condițiile familiale ale subiectului au fost nefavorabile, astfel în împrejurările acestea este greu să se stabilească dacă potențialul scăzut rezultă din deficiența intelectuală sau se explică prin stimularea educativă nemulțumitoare din partea părinților.

În cazul în care familiile nu se ocupă în pregătirea copilului pentru activitatea școlară – aceasta însemnând să le spună povesști, să le arate imagini și să le explice, să le răspundă la întrebările pe care ei le au, dezvoltând astfel bagajul de reprezentări și noțiuni, care îi antrenează memoria și îl ajută să fie apt pentru activitatea școlară – copilul care este la limita inferioară a normalității nu își însușește la fel de repede și în ritmul pe care copiii de aceeași vârstă îl au.

O altă trăsătură, atunci când definim întârzierea mintală este caracterul stabil al acesteia, unde stabilitatea trebuie înțeleasă prin faptul că un copil cu întârziere mintală nu poate deveni un adult cu intelect normal în condițiile actuale ale posibilităților de tratament medicamentos.

Relativitatea stabilității întârzierii mintale, rezidă în faptul că posibilitățile unui individ de a face față cerințelor mediului în care trăiește se ameliorează uneori în mod substanțial, în momentul în care acestuia i s-a oferit condițiile educative de viață potrivite. (M.Roșca, pag. 8)

În fenomenul întârzierii mintale, complexitatea acestuia apare sub aspectul variațiilor interindividuale care sunt foarte pronunțate și sub aspectul dezvoltării inegale a diferitelor procese psihice. Acest fenomen al întârzierii mintale a fost denumit de către R.Zazzo heterocronie.

1.2 Etiologia deficienței mintale

Se consideră că in etiologia deficienței mintale este necesară o organizare a categoriilor de factori care influențează apariția tulburărilor organice și funcționale ale sistemului nervos central. Aici necesară este și stabilirea unor relații între sindroamele clinice și cauzele care ajung să le producă.

Conform lui Alois Gherguț tipurile de deficiență mintală se calsifică astfel:

– Deficiența mintală de natură ereditară;

– Deficiența mintală de natură organică;

– Deficiența mintală care este cauzată de deficiențe educative, socioculturale și afective;

– Deficiența mintală polimorfă.

A.F.Tredgold, pornind de la factorul etiologic, stabilește patru grupe de deficiență mintală:

1. Deficiență mintală primară care este determinată de factori ereditar

2. Deficiența mintală secundară, aceasta fiind determinată de factori extrinseci, de mediu

3. Deficiență mintală mixtă, cauzată de combinarea factorilor ereditari cu factorii de mediu

4. Deficiență mintală, care nu are o cauză descoperită.

(Alois Gherguț, pag. 153)

Factorii care pot influența o evoluție bună și normală a indivizilor, sunt într-un număr mare, astfel Constantin Păunescu și Mușu Ionel precizează faptul că ‘’etiologia deficienței mintale este extreme de variată, agentul pathogen fiind un mosaic de factori care determină apariția deficiențelor mintale.’’ (C.Păunescu, M.Ionel, pag.153, 1997 apud M.Bratu)

Majoritatea autorilor accentuează atât caracterul variat cât și constelația mozaicală a etiologiei deficienței de intelect. M.Chiva și Y.Ruttschmann au realizat un cadru de referință al factorilor etiologici ai deficienței mintale: (R.Zazzo, 1979, pag. 121-122 apud M.Bratu)

I. Factori genetici sau ereditari ai deficienței mintale:

I.A. Factori genetici nespecifici, care determină debilitatea mintală endogenă, subculturală sau familială.

I.B. Factori genetici specifici, de aici rezultând:

1. Sindroame datorate unor aberații cromozomiale care se împart în :

a. Aberația unui cromozom sexual: Sindromul Turner; Sindromul Bonneville Ulrich; Sindromul Klinefelter; Hermafroditismul.

b. Aberația unui cromozom autozom, aceasta determinând sindromul Down.

2. Sindroame datorate unei deficiențe specifice a genelor:

a. Ectodermozele congenitale, din care fac parte: Scleroza tuberoasă Bourneville; Neurofibromatoza Reckhlinghousen; Angiomatoza cerebrală sau boala Sturge-Weber-Dimitri.

b. Disfuncții metabolice sau dismetabolii, împărțite în:

– Dislilpoidoze din care fac parte idioția amaurotică, boala Niemann Pick, boala Gaucher, boala Hunter.

– Disproteidoze din care fac parte idioția fenil piruvică, sindromul Hartnup, boala Willson sau degenerescența hepatolenticulară, boala Low sau boala cerebro-oculo-renală, boala siropului de arțar, dismetaboliile hidraților de carbon.

c. Disendocrinii, din care fac parte: Hipertiroidismul; Hipoparatiroidismul; Cretinismul familial cu gușă; Diabet insipid nefrogen.

d. Anomalii craniene familiale: Microcefalii; Sindromul Apert; Hidrocefalia.

I.C. sindroame la care este posibilă prezența unui proces genetic: epilepsia

II. Factori progenetici.

De aici face parte studiul fondului genetic al patrimoniului ereditar al unei populații precum și studiul cauzelor evoluției sale și al influențelor mutagene la care este supus acest fond.

III. Factori extrinseci

A. Factori perinatali

– Infecțiile virale ale mamei cum ar fi rubeola, pojarul, gripa virotică, gripa infecțioasă și oreionul.

– Infecțiile de natură bacteriană care sunt:

• Tuberculoza congenitală;

• Sifilisul congenital;

• Infecțiile cu protozoare;

• Incompatibilitatea factorului RH;

• Vârsta înaintată a părinților;

• Iradierea mamei cu raze x.

B. Factori perinatali

– Asfixia prin strangularea cu cordonul ombilical, prin aspirație de mucus, prin reflex respirator deficitar.

– Hemoragii la nivelul creierului ce determină hematoame care sclerozându-se vor împiedica dezvoltarea și funcționarea celulelor nervoase.

– Traumatismele mecanice însoțite de leziuni ale substanței nervoase.

C. Factori postnatali

– Neuroinfecțiile (meningita și encefalita);

– Intoxicațiile cu monoxid de carbon;

– Leziuni cerebrale posttraumatice;

– Boli organice cronice;

– Subalimentația;

– Alimentația nerațională;

– Condiții neigienice.

D. Factori psihoafectivi

(M.Bratu,2014)

Întîrzierea mintală este împărțită pe mai multe grade de afectare. Conform lui Alois Gherguț, există:

– Intelect de limită;

– Deficiență mintală de gradul I, numită și deficiență mintașă ușoară;

– Deficiență mintală de gradul II, numită și deficiență mintală moderată sau deficiență mintală severă.

Intelectul de limită, psihometric cuprinde intervalul coeficientului de inteligență 70/75-80/85. Această categorie de deficiență mintală este una eterogenă și cu grade diferite de manifestare. Trăsătura comună a acestora constă în fenomenul decompesării școlare la vârsta de 11-12 ani, ceea ce înseamnă limitarea în dezvoltarea psihointelectuală a elevului de clasa a cincia. Apoi urmează apariția unei serii de reacții nevrotice și comportamentale succesive insuccesului școlar. (Alois Gherguț, pag 160)

Intelectul de limită sau idioția este forma cea mai gravă a deficienței mintale. Aici există o serie de malformații, care sunt mai des întâlnite, ale corpului, ale craniului, lipsa expresivității feței sau contrar acesteia fixitatea expresiei. Toate aceste maflormații din prima clipă indică existența anormalității.

În această categorie, deficiențele motricității sunt cele mai întâlnite și profunde, astfel la cei cu intelect liminar se întâlnesc mai multe cazuri de paralizii. Mișcările lor sunt lipsite de precizie, iar coordonarea este redusă.

La copiii cu intelect liminar pragul sensibilității agezice este scăzut, iar în condițiile acestea, ei se lovesc și îți produc traume fără să existe sau să manifeste vreun semn de durere.

Atenția apare numai în forma involuntară și se manține o perioadă de scurtă de timp.

Comunicarea acestora este redusă la minimum, iar gândirea este extrem de rudimentară și constă în capacitatea de a stabilii conexiuni limitate între trebuințele de bază și obiectele uzuale care le pot satisface.

Emoțiile lor sunt reduse la manifestări simple de bucurie în prezența celor care îi îngrijesc și manifestări de nemulțumire și agresivitate când condițiile lor de viață se modifică sau se produce o constrângere asupra lui.

Aceștia necesită asistență pe tot parcursul vieții. Durata vieții lor, în general, nu depășește 20-30 de ani, din cauza anomaliilor somatice și fiziologice, dar și a îmbolnăvirilor care apar ca un efect al faptului că sunt incapabili de a-și purta de grijă.

Cei cu intelect liminar au o existență pur vegetativă, neînvățând să meargă, să semnalizeze vreo trebuință sau să manipuleze obiecte.

Deficiența mintală de gradul I

Conceptul de deficiență mintală de gradul I este sinonim cu debilitatea mintală și insuficiența mintală. În anul 1909 Dupre a introdus acest concept în lietratura de specialitate și are un înțeles care cuprinde intervalul cuprins între intelectul liminar și deficiența mintală moderată. Coeficientul de inteligență este cuprins între 50/55-70/75 și 69 și este corespunzător mecanismelor operaționale ale gândirii caracteristic vârstei mintale de 7-9 ani.

La cei cu deficiență mintală ușoară gândirea, atenția și memoria sunt dezvoltate la limita utilă școlarizării minime. Vocabularul în această situație este limitat, iar vorbirea desfășurându-se în fraze, dar cu o structură gramaticală incorectă.

Motricitatea este dezvoltată, acest lucru permițându-le să aibă o pregătire profesională a deficienților mintali de gradul I.

Au nevoie de asistență din partea familiei și a statului, deoarece ei nu sunt capabili să găsească soluții în anumite situații imprevizibile.

Acesta este gradul cel mai ușor al întârzierii mintale. La cei cu deficiență ușoară faptul că nu are anomalii fizice evidente, nu se deosebesc de normali, aceștia putând trece neobservați în perioada de școlarizare, datorită faptului că memoria îi ajută să achiziționeze un umăr de cunoștințe elementare și cu caracter concret. (M.Roșca)

Debilii au o pregătire profesională potrivită și sunt competenți în a-și câștiga în mod independent mijloacele de trai. Adesea debilii mintali, din cauza caracterului copilăresc al afectivității și criticismului redus al gândirii, unii dintre ei au nevoie să fie îndrumați de adulți, chiar dacă au ajuns la nivelul de independență economică. Debilul mintal poate ajunge la un trai independent, în cazul în care nu apar tulburări ale personalității.

Defiicența mintală de gradul II, în literatura de specialitate este întâlnită sub mai multe denumiri cum ar fi arierație moderată, arierație severă și întârziere mintală mijlocie.

Deficiența mintală moderată este situată între deficiența mintală ușoară și deficiența mintală profundă. Aceasta corespunde vârstei mintale cuprinse între 2 și 7-8 ani cu un coeficient de inteligență cuprins între 20 și 50-55.

În relație cu etiologia apar mai multe grade ale handicapurilor de intelect. Clasificarea acestor handicapuri se face prin măsurarea coeficientului de inteligență, măsurarea coeficientului de dezvoltare psihică, măsurarea evaluării posibilităților de adaptare și integrare. În felul acesta handicapul de intelect se calsifică astfel, în concepția lui Emil Verza (1994, pag.27):

1. Intelectul de limită sau liminar, cu un QI cuprins între 85-90 și care marchează limita dintre normalitate și handicap.

2. Debilitatea mintală, cu un QI cuprins între 50-85, ceea ce corespunde unei dezvoltări normale a vârstei cornologice între 7 și 12 ani.

3. Handicapul de intelect sever, are un QI, cuprins între 20-50 și corespunde unei dezvoltări normale a vârstei cronologice de la 3 la 7 ani.

4. Handicapul de intelect profund, are vârstă mintală situată sub 20 și corespunde vârstei cronologice normale de până la 3 ani.

Handicapul de intelect este ramificat pe un domeniu mai larg, iar acest lucru presupune nevoia unei departajări cât mai exacte și mai stricte, prin intermediul diagnosticului diferențial. (E.Verza, 1994, pag. 27)

Capitolul 2

2.1 Terapia ocupațională și meloterapia

Terpia ocupațională este terapia care se preocupă să ajute individul să răspundă cerințelor mediului, să își satisfacă propriile nevoi, să se adapteze în societate.

Terapia ocupațională este utilizată să ajute la oprirea apariției sau măcar la îmbunătățirea disfuncțiilor organismului uman, în acest fel individul, prin terapie ocupațională este ajutat să aibă o adaptare la societate cât mai bună.

În terapia ocupațională accentul este pus pe caracteristicile pe care fiecare persoană le are în relație cu societatea din care face parte.

Datorită cunoștințelor pe care această disciplină le acumulează, bazate pe informațiile dobândite din mai multe domenii cum ar fi: domeniul anatomiei, pedagogiei, psihologiei, fiziologiei, sociologiei sau antropologiei, dar și pe cunoștințele care provin de la știntele care se preocupă de comportamentul omului, se constituie ca o stiință interdisciplinară. (D.V.Popovici pag 102)

Terapia ocupațională se ocupă de persoane ale căror posibilități de a face față sarcinilor de fiecare zi sunt amenințate de tulburări de dezvoltare, de boli de natură psihologică, de natură fizică sau de dificultăți de natură socială.

Ocupația semnifică activitatea practică voluntară, fundamentală pentru ființa umană. Ocupația este importantă pentru individ, deoarece ca activitate fundamentală ocupă majoritatea timpului său de viață. Obiectivul ocupațiilor este acela de a explora mediul esențial, răspunzând nevoilor fundamentale ale omului. (D.V.Popovici, pag 108)

La activitățile de viața cotidiană intră o varietate de acțiuni care ajută la adaptarea individului la mediul său de viață. Aceste activități cuprind alcătuirea de comportamente implicate în autoîngrijire, întreținerea locului în care trăiește, dar și folosirea serviciilor din comunitate. (D.V.Popovici, pag 109)

Cu ajutorul activităților de viață cotidiană se efectuează sarcinile existenței și care sunt indispensabile individului în supraviețuire.

Activitățile de muncă cuprind toate formele de activități productive, indiferent dacă sunt sau nu recompensate.

Cu ajutorul acestor activități individul se dezvoltă pe plan social, dar și personal deoarece reușește să se întrețină singur, crescând astfel încrederea în sine.

Totdeauna activitățile de muncă vor fi necersare atât persoanelor normale cât și celor cu diferite deficiențe, datorită faptului că prin muncă sunt ajutați să nu regreseze.

Activitățile de muncă au efecte pozitive și asupra persoanelor deficiente, deoarece recuperarea lor trebuie să aibă aceste cativități încă din copilărie. Astfel ei sunt ajutați în cazul în care nu pot să aibă o profesie, să fie incluși în activitățile de ergoterapie.

Și jocul este o activitate de terapie ocupațională, iar acesta are rolul de a dezvolta latura senzorială, motrică, cognitivă și socială a copiilor. Toate acestea sunt puse în evidență de lucrările unor psihologi precum J.Piaget, J.Chateau, H.Wallon, Ursula Șchiopu și Emil Verza. (D.V.Popovici, pag 108)

Jocul este o activitate care se desfășoară din copilărie până la bătrânețe. Activitățile ludice au un rol foarte important în socalizarea persoanei în vederea unei integrări cât mai bune în societate.

În urmă cu mii de ani această disciplină, numită acum terapie ocupațională , se confrunta cu istoria diferitelor forme de ocupații cu relațiile terapeutice din cadrul înaintării omenirii.

Chinezii în anul 2600 î.e.n practicau exerciții fizice pentru a-si recăpăta sănătatea. Foloseau gimanstica medicală care se numea Cong-fu, astfel considerau că prin această metodă își prelungesc viața.

Și medicii Hipocrate și Galenus consdearu că gimnastica medicală este indicată pentru recuperarea de dupa anumite boli.

Atât jocurile practice cât și dansurile din cadrul sărbatorilor și ale festivităților reprezentau preocupările pe care popoarele primitive le aveau.

Datorită progreselor foarte mari pe care omenirea le face în secolul acesta, terapia ocupațională a devenit o știință foarte bine delimitată.

În anul 1917 s-a înființat ’’Societatea Națională pentru Promovarea Terapiei Ocupaționale’’, venită în urma nevoii de organizare a specialiștilor care erau interesați să ofere tratamente prin activitățile practice, care erau tot mai variate.

Această organizație urmărea prin obiectivele ei ‘’dezvoltarea activității practice ca măsură terapeutică; studierea efectelor activității practice ca măsură terapeutică și popularizarea cunoștințelor asupra acestuisubiect.’’(Mușu Ionel, A.Taflan, pag 106, ‘’Terapia ocupațională integrată’’, 1997)

Mai târziu această organizație a devenit ‘’Asociația Americană de Terapie Ocupațională’’ în anul 1923, și a creat un set de reguli și principii, dar și o definiție generală a terapiei ocupaționale.

Potrivit definiției adaptate de ‘’Asociația Americană de Terapie Ocupațională’’ aceasta este ‘’acea metodă de tratament prin mijloace de instruire și angajare a pacienților în activitățile productive’’(I.Mușu, A.Taflan, pag 106).

În anul 1952 a avut loc alte eveniment important în plan mondial, ecesta fiind formarea unei federații mondiale la care au participat țări ca SUA, Marea Britanie, Suedia, Canada, Africa de Sud, India, Australia și Noua Zeelandă. Această federație poartă numele de ‘’Federația Mondială de Terapie Ocupațională’’.

Datorită progreselor medicine, terapia ocupațională, pe parcursul anilor, s-a transformat într-o știință exactă.

Autorii contemporani, clasifică domeniile de acțiune ale terapiei ocupaționale mai minuțios, astfel ei ajută la anularea unor neclarități și confuzii care se mențin într-o disciplină care se află în process de formare și oferă și un îndrumător de acțiune pentru cei specializați.

În una din lucrările sale, autoare Peggy Denton a făcut o clasificare a principalelor arii de acțiune în terapia acupațională, iar opinia ei în legătură cu acțiunea specialiștilor din terapia ocupațională s-a exercitat în cateva direcții de bază:

– Simularea responsabilității în diverse situații de viață;

– Formare deprinderilor de autonomie și igienă personală;

– Cultivarea deprinderilor de muncă;

– Formarea imaginii de sine și stimularea încrederii în propria persoană;

– Cultivarea autocontrolului și expresivității personale;

– Educarea capacităților cognitive;

– Evaluarea capacității de reacție la diverse situații de viață;

– Antrenarea funcției neuromusculare;

– Antrenarea integrării senzoriale;

– Sprijinirea relațiilor interpersonale;

– Educarea capacității de acțiune.

(Alois Gherguț, SINTEZE DE PPS, pag 292)

Specialiștii consideră că cele mai frecvente forme de ocupație ale omenirii sunr munca, jocul și activitățile de viață cotidiană.

După Alois Gherguț un plan de intervenție din domeniul terapiei ocupaționale pentru elevii cu cerințe speciale, trebuie să cuprindă activități din cele trei domenii fundamentale de acțiune, acestea fiind:

a) Activitățile de viață cotidiană în care există acțiuni precum spălatul dinților, pieptănatul, îmbrăcatul, hrănitul, dar și acțiuni precum folosirea mijloacelor de transport în comun și efecttuare cumpărăturilor.

b) Activități de muncă unde intră pregătirea mesei, întreținerea spațiului de locuit și îngrijirea hainelor.

c) Activități de joc și loisir, care vizează explorarea diferitelor categorii de jocuri accesibile persoanei, participarea la diferite spectacole și la competiții sportive.

Domeniul terapiei ocupaționale este format din mai multe ramuri de studiu, astfel Emil Verza arată că ‘’terapiile ocupaționale sunt de mai multe feluri, dar pentru handicapați cele mai multe semnificative se referă la ludoterapie, muzicoterapie, terapia prin dans și ergoterapia’’. (D.V.Popovici, TERAPIA OCUPAȚIONALĂ PENTRU PERSOANELE CU CERINȚE SPECIALE, pag 10)

Alexandru Popescu consideră că terapia ocupațională propriu-zisă include art terapia, play terapia, meloterapia, biblioterapia, terapia recreațională, lut terapia si brodatul.

Toate domeniile terapiei ocupaționale include și ele și metode și procedee specifice fiecăruia, contribuind la crearea unor obiective commune care să se refere la recuperarea, adaptarea și integrarea socială și profesională a persoanelor deficient.

Datorită unei game mai largi de subiecți deficient, activitățile de terapie ocupaținală se adresează mai multor categorii de subiecți cum ar fi cei cu dificultăți în învățare, cei cu retard mintal, cu tulburări emoționale, persoanelor cu dificultăți de auz și de vedere.

Spațiile în care se desfășoară terapia ocupațională sunt diversificate, astfel acestea se țin în spitale, centre de zi, în școli și în ateliere.

Domeniul terapiei ocupaționale pentru persoane cu handicap trebuie să aibă un plan de intervenție, foarte detaliat și care să cuprindă activități de muncă, activități de joc și activități de viață cotidiană.

Procesul de terapie ocupațională este un proces complex care se desfășoară prin parcurgerea mai multor etape:

1. În primul rând are loc evaluarea, care are ca scop obținerea unei imagini cât mai precise asupra progresului unei persoane.

Obiectivul principal și general al unei evaluări comstă în adunarea tuturor informațiilor care ajută la sprijinirea subiectului de a atinge nivelul maxim al capacităților sale.

2. A doua etapă din procesul de terapie ocupațională este planificarea intervenției. În această etapă se stabilește programul terapeutic din domeniile de acțiune ale terapiei ocupaționale. Acestea trebuie să țină cont de nivelul educational al subiectului, caracteristicile deficienței, mediul cultural din care face parte, și nu în ultimul rând motivația pe care o are pentru a face o schimbare în viața sa.

2.2 Delimitări conceptuale

Conform Asociației Americane de Terapie Ocupațională, ‘’terapia ocupațională este arta și știința de a dirija modul de răspuns al omului față de activitatea selecționată menită să promoveze și să mențină sănătatea, să împiedice evoluția spre infirmitate, să evolueze comportamentul și să trateze sau să antreneze pacientul cu difuncții fizice sau sociale.’’ (D.V.Popovici, pag 101)

În primul rând terapia ocupațională se ocupă de asigurarea sănătății și de o funcționare cât mai bună a individului în societatea în care trăiește.

Mosey susține că terapia ocupațională se preocupă în primul rând de ajutarea indivizilor de a-si putea dezvolta deprinderile adaptative illustrate în comportamentele învățate, care îi dau voie să își satisfacă nevoile personale, dar și să răspundă cerințelor mediului din care face parte. (Willard, Spackman1983 apud D.V.Popovici, pag 13)

Paul Popescu Neveanu spune că aceste definiții ale terapiei ocupaționale se bazează pe folosirea conceptului de ocupație unde orice activitate dispune de o bază motivațională, de o structură și de o țintă, un scop în raport cu care se autoreglează. (D.V.Popovici, pag 13)

Clark a infulențat fundamental terapiei ocupaționale prin lucrarea ‘’Dezvoltarea umană prin activitate practică’’, unde a demonstart că geneza terapiei ocupaționale a fost determinată de analiza activității și adaptarea individuală care sunt procese esențiale.

Peggy L.Denton, în anul 1987 într-o lucrare renumită a făcut o clasificare a principalelor arii de acțiune în terapia ocupațională, unde acțiunea terapeuților ocupaționali se exercită în mai multe direcții de bază asupra subiecților. Clasificarea este următoarea:

1. ’’Stimularea responsabilității în diferite situații de viață.

2. Formarea deprinderilor de autoîngrijire și igienă personală.

3. Cultivarea deprinderilor de muncă.

4. Organizarea de jocuri și distracții.

5. Formarea imaginii de sine și stimularea încrederii în propria peroană.

6. Cultivarea autocontrolului și expresivității personale.

7. Educarea capacităților cognitive.

8. Educarea capacității de reacție la diverse situații de viață.

9. Antrenarea integrării senzoriale.

10. Sprijinirea relațiilor interpersonale.

11. Educarea capacității de acțiune, în funcție de constrângerile și resursele de mediu.’’

(D.V.Ppopvici, pag 15)

Toate aceste elemente sunt sintetizate pe trei mari domenii generale:

– Crearea deprinderilor de viață cotidiană și celor artistice

– Formarea aptitudinilor pentru muncă

– Cultivarea abilităților pentru petrecerea timpului liber și pentru diferite jocuri.

În terapia ocupațională totul se bazează pe individ, pe caracteristicile lui în relația cu societatea în care trăiește.

Terapiile ocupaționale din perspectiva lui Emil Verza, sunt de mai multe feluri, însă acesta a ales ca fiind mai semnificative: ludoterapia, muzicoterapia, terapia prin dans și ergoterapia.

Muzica este o artă prin care ne exprimăm ideile și sentimentele mult mai ușor cu ajutorul sunetelor care sunt îmbinate într-o manieră specifică.

Schoppenhauer afirma la modul general că ‘’muzica este melodia, iar textul este crest din lumea înconjurătoare’’(B.Luban-Plozza, I.B.Iamandescu și colab. 1988).

Și Nietzsche a dat o definiție în care spunea că ‘’muzica, în absența totală a limitelor sale, nu are nevoie nici de imaginative nici de concept; ea le tolerează pe ambele, alături de sine’’. (Verdeau-Pailles, 1995)

Muzica este o imagine care ne apare pe sunete, unde imaginea este decât o reprezentație analogical la fel ca un tablou pictat.

Este o construcție sonoră unde sunetele au un impact asupra psihicului și întreg organizmului a celui care ascultă, unde ascultătorul decodifică un mesaj pe care muzica îl transmite.

Muzica vine cu un scop, acela de a relaxa întreg organismal și psihicul, dă sens existenței unu om și include anumite stări pe care unii dintre noi le exprimă vizibil, iar alții le trăiesc în interior ca pe o luptă sau ca pe o pace sufletească

Termenul muzical provine din expresia greacă ‘’mousike’’, care poate fi mai bine tradus prin ‘’arta muzicii’’.

Nu există nici o definiție finală sau intercultural acceptată a muzicii, nici un concept recunoscut în mod obișnuit nu există în ceea ce privește condițiile necesare și suficiente care disting muzica din alte sunete complexe .

Muzica în comparative cu zgomotul, este înțeleasă ca diferențiată, organizată, și astfel să se pronunțe pe bază de sunet.

Muzica definitorie așa cum este organizată sau pe bază de reguli, subliniază în același timp propriul său creator și site-ul de origine: muzica este și a fost făcută de ființe umane.

În cele din urmă, în contrast mare cu zgomotul, muzica este ascultată sau jucată cu intenția de a experimenta plăcere.

În consecință, muzica poate fi cel mai bine definită ca un rezumat, făcut de om, și produs al undelor sonore organizate, constând în ritm, dinamică, textură și timbru, care este ascultat cu intenția conștientă de a exprima bucurie. (M.V. Thoma, pag 6)

‘’Muzica il face pe om să iasă din el însuși și din lume; ea îl înalță deasupra lui însuși și a lumii, fiind cea mai frumoasă revelație a lui Dumnezeu.’’ (Goethe)

Filozofii și cercetătorii s-au interesat de găsirea unei definiții cât mai bune a muzicii, însă cu toții au ajuns la aceeași concluzie, aceea că muzicii nu îi poate fi formulate o definiție care să explice averea experiențelor pe care muzica o are.

Aristotel spunea că ‘’nu este o sarcină ușoară să percizezi natura muzicii’’. (Alperson, 1986, pag 45)

În 1959, J.J.Rousseau spunea că muzica este ’’arta de a combina sunetele ]ntr-o maineră plăcută pentru ureche.”

Muzica este arta care combină sunetele, este un mod de a alcătui și de a transmite stări afective.

Aceasta a fost definită ca armonie, melodie, ritm, metru, ton, instrument sau voce. (Da Silva și colab 1984, F.R.Balteș, 2012)

Platon și Aristotel au fost primii care au atras atenția asupra faptului ca muzica are o valoare educațională specială, astfel Aristotel spunea că atunci când ascultăm muzică acest lucru ne ajută la cultivarea minții și la creșterea judecății morale.

Nici una dintre arte nu te face să îți miști corpul la fel cum o face muzica, eat e pune în relație cu sinele fizic.

După îndelungi căutări a unei definiții nici un mare autor sau filozof nu a găsit cuvântul potrivit pentru a o define. O definiție mai inspirată a dat-o cântăreața Annie Lennox, care este un symbol al muzicii pop. Aceasta a spus că ‘’muzica este o magie pură, ea ne face să ne simțim bucuroși sau triști, ne inspiră sau ne afectează dispoziția, ne face să dansăm, ne alină și ne emoționează’’. (F.R.Balteș, pag 34)

2.3 Conceptul de meloterapie

Activitățile de art terapie fac și ele parte din aria activităților de expresie. Meloterapia face parte din această arie a art terpaiilor, care se referă în mod deosebit la folosirea mijloacelor de expresie artistică în scopuri terapeutice.

Muzica este arta prin care se exprimă sentimente, trăiri, emoții, dar și idei cu ajutorul sunetelor care se combină într-un mod specific.

Muzica este arta cea mai accesibilă oamenilor, deoarece are cel mai intens și pătrunzător limbaj artistic, acesta fiind sunetul. Sunetul muzical dispune de patru însușiri:

• Înălțime

• Intensitate

• Durată

• Timbru

Aceste patru însușiri ale ritmului muzical sunt eficiente în a sensibiliza subiecții și în a creea acestora stări pozitive care le permit să fie mai flexibili și mai deschiși în comunicarea dintre educatori și subiecți. (D.V.Popovici, pag 183)

Terapia prin muzică este un domeniu larg cu definițiile și practicile care variază în funcție de, dacă se are în vedere o reabilitare psihoterapeutică sau model de tratament medical.

Cu toate conceptele și metodele utilizate de către terapeuți , de obicei, sunt informate analitic modelate după teoria psihologică pe care îl însoțește. Alți terapeuți sunt mai preocupați de crearea teoriei de practica muzicală și nu se bazează pe raționamente psihologice existente.

Alți factori care determină practica sunt populația specifică prin faptul că terapia prin muzică este îndreptată spre contextul cultural.

O definiție generală utilizată în Statele Unite este următoarea: ‘’Terapia prin muzică este utilizarea muzicii în realizarea scopurilor terapeutice: restabilirea, menținerea și îmbunătățirea sănătății mintale și fizice’’(Asociația Națională pentru terapia prin muzică,1980).

O definiție mai specifică de lucru este aceea că: ‘’Terapia prin muzică este utilizarea sistematică a muzicii improvizate sau compuse ca intervenție, în scopul de a schimba efectul terapeutic. Experiențele muzicale și relația muzicală între client și terapeut sunt principalii factori dinamici în procesul terapeutic.’’

Următoarele metode cele mai frecvent utilizate în psihoterapiea muzicală sunt: improvizația muzicală, imagistica muzicală, psihodrama muzicală, de învățare și performanțe în muzică, compozitori și discuții în cântec. Cele mai frecvent utilizate sunt teoriile psihodinamice, existențial-umaniste, Gestalt, transpersonale și abordări cognitiv-comportamentale.

Terapeuți lucrează de la toate orientările psihoterapeutice existente, inclusiv diversele perspective psihanalitice, precum și sistemele de credință cognitiv-comportamentale, umaniste și transpersonale.

Cei care lucrează într-o muzică de utilizare de venă comportamentală ," ca o consolidare sau stimul contingent tac pentru a crește sau de a modifica comportamente adaptive și stingerea comportamentelor dezadaptative’’.

Terpia prin muzică analitică este o formă de psihoterapie muzicală care este utilizată ca o formă de susținere și înțelegere.

Terapia muzicală analitică este considerată una dintre cele mai importante abordări in domeniul terapiei cu muzică.

Termenul de analiză se referă, pe de o parte, inspirată de la psihanaliști, cum ar fi Freud, Jung, Klein, și Adler, iar pe de altă parte, la procesarea verbală de improvizație muzicală pentru a se integra mai bine emoțiile, conștientizarea corporală, și perspectivele cognitive ale clientului.

Din 1980, teoria prin muzică analitică este folosită cu indivizi din următoarele populații: pacienți cu probleme psihiatrice; victime ale abuzului sexual, fizic sau emoțional; clienții cu tulburări de alimentație, probleme de abuz de substanțe și retard mintal.

Nici o calificare muzicală prealabilă sau de formare nu este necesară pacientului. Improvizațiile sunt realizate și pe instrumente vocale care nu necesită nici o calificare sau cunoștințe speciale pentru a se juca.

Acestea pot include o varietate de instrumente de percuție, cum ar fi gong-ul chinezesc, xilofoane cromatice, chimvale, diferite tipuri și dimensiuni de tobe, maracasurile, bastoane de ploaie, blocuri de lemn, clopote și tamburine. Instrumentele simfonice care sunt mai dificil de jucat sunt de asemenea disponibile, cum ar fi pianul, chitara, vioara, violoncelul, saxofonul, și harpa. Pentru pacienții care sunt foarte limitați fizic, există costume de corp disponibile, care produc sunete muzicale declanșate de mișcarea pacientului.

În general, pacienții aleg instrumentele pe care le doresc și sunt încurajați în exprimarea de sine, mai degrabă decât în îndeplinirea oricăror standarde de performanță. Dimensiunea ideală pentru grupuri este de patru până la opt membri, inclusiv terapeutul. Sesiunea individuală durează în general, timp de 1 oră, în timp ce sesiunea de grup de la 60 la 90 de minute.

Agenții primari ai schimbării terapeutice în terapia muzicală analitică sunt calitățile expresive și componentele structurale ale muzicii; relatia muzicală între terapeutul muzical și pacient; precum și modalitatea de acțiune.

Terapia muzicală analitică poate oferi o varietate de tehnici de expresie non-verbale, care facilitează comunicarea intrapersonală și interpersonală, clarificare și integrare între conținut emoțional și cognitiv generat în sesiune. Muzica se mută în spatele apărării și declanșează un dialog între conștient și inconștient. De asemenea, servește ca un vehicul, care poate aduce clientul în locuri și perspective neașteptate, care are nevoie de ajutor în procesul de vindecare.(carte engleză)

Atât la normali cât și la persoanele cu handicap mintal muzica este utilizată sub diferite forme care sunt folodite în recuperarea personalității acestora.

La persoanele normale muzica are efecte benefice, care le ajută să aibă stări afective tonice, stări de liniște, de securitate; muzica le reduce stările de anxietate și ajută la o socializare mai bună între indivizi, însă la copiii cu handicap mintal, meloterapia funcționează în stabilirea unui alt tip de comunicare.

Muzica, în terapie nu se uitlizează datorită calităților ei estetice, ci este destinată obiectivelor practice, în funcție de nevoile pe care fiecare subiect le are.

Obiectivul cel mai important în meloterapie este acela de a face să existe o comunicare cât mai bună între subiect și terapeut și de a stabili un contact cât mai bun cu copilul cu handicap mintal.

Au existat mai multe cercetări în care se evidenția faptul că la subiecții cu handicap mintal, cărora li se asociau și alte tulburări ca hiperactivitatea și instabilitatea emotivă, muzicoterapia era utilizată pentru a ameliora inhibiția voluntară a actelor motorii și pentru realizarea performanțelor. În aceste cazuri muzicoterapia diminua tensiunile, reducea agresivitatea și îmbunătățea munca în echipă, din grupuri.

Cel mai indicat în cazurile de deficiențe mintale severe sau asociate este să se lucreze în mod individual, în ședințe la care să participe un singur copil alături de terapeut. (D.V.Popovici)

Prin unitatea sunetului, mișcării și a limbajului pentru copiii cu deficiențe, muzica ocupă un loc foarte important în procesul de învățare și în joc.

În domeniul meloterapiei pentru copiii cu deficiențe mintale, ei prin diferite activități sunt îndreptați sper a explora ce sunete scot instrumentele muzicale, cum se folosesc și mai ales cum îi ajută să se exprime liber prin folosirea vocii și a mișcărilor trupului. (D.V.Popovici, 2005)

Muzica are ritm, care se refră la caracteristicile mișcării, unde are rezonanțe diferite în funcție de persoană și de vârsta acesteia de starea ei sufletească.

Ritmul îmbinat cu armonia compun o melodie, astfel încât armonia se bazează pe tehnica acordurilor care este specifică compoziției. Rezultatul final al unei creații muzicale este melodia.

Din punct de vedere al activităților care le sunt solicitate elevilor, meloterapia se împarte în:

 Meloterapie activă

Aceasta mai este numită și directă, și constă în activități muzicale pe care le desfășoară subiecții, muzică vocală sau instrumentală.

 Meloterapia receptivă

Aceasta mai este numită și indirectă, si este cea prin care subiecții ascultă muzica.

În învațământ cei care desfășoară orele de meloterapie sunt logopezii și educatorii care au de urmărit câteva obiective foarte importante:

– ‘’Dezvoltarea intersului față de activitățile muzicale;

– Formarea și dezvoltarea auzului muzical;

– Educarea vocii ca principal mijloc de redare a muzicii;

– Formarea unor deprinderi practice muzicale ca și deprinderile de cant, deprinderile ritmice, melodice, armonico-polifonice, de interpretare și de utilizare a instrumentelor;

– Educarea deprinderilor de a asculta muzica;

– Integrarea în viața artistică a instituției de învățământ;

– Cultivarea imaginației și a creativității;

– Echilibrarea întregii personalități a copilului prin cultivarea unor trăsături de caracter positive;

– Dezvoltarea sociabilității copilului prin participarea la activitățile organizate pe grupuri de copii’’. (D.V.Popovici, 2005)

Meloterapia începe prin a evalua copilul și de abea apoi se vor alege obiecticele care sunt cele mai potrivite pentru copil în funcție de nevoile lui. După alegerea obiectivelor se vor introduce diferite activități în funcție de tipul lor, treptat, deoarece fiind executate gradat, prin combinarea lor vor determina la aceste persoane deficiente, aptitudini muzicale complexe. La final se vor asigura compesarea unor tulburări din sfera proceselor psihice, mai ales celor de psihomotricitate. (D.V.Popovici, pag 216)

Capitolul 3

3.1 Delimitări conceptuale

Motricitatea umană în sensul ei general, reprezintă toate actele motrice, care sunt efectuate pentru a menține relațiile cu mediul social și cel natural.

Prin structurile succesive motricitatea participă la construirea inteligenței. Wallon și Piaget au remarcat faptul că psihicul și motricitatea nu sunt două categorii diferite, în care unul este supus gândirii, iar celălalt mecanismelor neurofiziologice, ci de fapt ele sunt expresia bipolară a unui singur proces, acest proces fiind acela al adaptării la condițiile externe.

Denumirea de psihomotricitate a fost dată de legătura dintre psihicul uman și motricitate.

( http://www.scrigroup.com/sanatate/DEFICIENTELE-DE-MOTRICITATE-SI14911.php)

Conduita psihomotorie individuală, dată de particularitățile motrice, fizice și psihice ale oamenilor, este provocată de diferite procese și funcții psihice, de maturizarea întregului sistem nervor, de dezvoltarea fizică și calitățile sale, de recepția informațiilor, aceste calități laolaltă se îmbină într-un mod autentic.

Psihomotricitatea este o funcție complexă, este considerată și o aptitudine care integrează aspecte motrice și psihice care sunt legate de funcțiile senzoriale, perceptive, intelectuale, dar și motrice, de recepția informațiilor și execuția adecvată actului de răspuns. (Ioan Dorin Radu, 2000)

Conform lui Lafon, psihomotricitatea este rezultatul integrării, interacțiunii educației și maturizării, sinergiei și conjugării motrice și psihice, nu numai în ceea ce privește mișcările și funcțiile observabile, dar și în ceea ce le determină și le însoțește.

Termenul de psihomotricitate, în Dicționarul Eciclopedic de Psihiatrie ‘’definește generic orice acțiune motorie, etitudine sau model comportamental care se află sub influența proceselor psihice’’, astfel acesta arată că latura psihică și latura motorie nu se pot separa.

Termenul de psihomotricitate este înlocuit adeseori de termini precum: motricitate, motilitate, act motor sau activitate motorie.

Ernest dupre a fost cel care a introdus noțiunea de psihomotricitate.

A.De Meur (1988, pag 6) a făcut o sinteză a teoriilor legate de evoluția conceptului de psihomotricitate, astfel a ajuns să observe că există patru etape.

1. În prima etapă cercetătorii s-au procupat de problema dezvoltării motrice la copil.

2. În cea de-a doua etapă, studiile cercetătorilor s-au axat pe relația dintre retardul motric și retardul intelectual.

3. În etapa următoare, etapa 3, studiile s-au centrat pe aspectele legate de particularitățile motricității în funcție de grupa de vârstă.

4. În ultima etapă, etapa 4, crcetătorii au ajuns să cunoască în totalitate psihomotricitatea și s-a ajuns la studierea relațiilor care există între schema corporală, lateralitate și orientare spețio-temporală.

M.Epuran a fost cel care s-a procupat de acest aspect în țara noastră și a definit psihomotricitatea ca fiind forma prnin care se maturizează și se intgrează funcțiile motrice și psihice la valoarea pe care individul ar trebui să o aibe pentru o integrare funcțională bună în mediu.

Din perspectiva psihomotricității se pot identifica câteva componente esențiale:

Conduitele neuromotorii

Aceste conduite au la bază componentele neuromotorii ale psihomotriciății, care sunt reprezentate de tonusul muscular și de reflexele neuromusculare.

Conduitele motrice de bază, se împart în:

– Coordonarea dinamică segmentară din care fac parte coordonarea oculo-manuală, coordonarea membrelor superioare, motricitatea fină, coordonarea ochi-mână-picior, ritmul mișcării segmentare și mișcărilor respiratorii.

– Coordonarea dinamică generală, care are ca substrat locomoția. De aici fac parte deprinderile motrice de bază, ritmul general și echilibrul dinamic și static.

Conduitele și structurile perceptiv-motrice, dintre care fac parte:

– Orientarea, organizarea și structurarea spațială;

– Orientarea, organizarea și structurarea temporală;

– Relaxarea și autocontrolul mișcărilor;

– Relaxarea mișcărilor prin limbaj.

Cunoașterea corpului uman și configurația imaginii de sine unde intră:

– Identificarea propriei scheme corporale;

– Identificarea schemei corporale a partenerului;

– Identificarea schemei corporale pe păpuși;

– Raportarea propriei persoane la obiecteke din mediul ambiant;

– Senzațiile și percepțiile propriului corp;

– Identificarea lateralității și a dominanței ;

– Înțelegerea unor expresii care exprimă anumite emoții;

– Cunoașterea pozițiilor fundamentale și capacitatea de a lucra cu acestea.

(Alois Gherguț, 2013)

Cu ajutorul acestor componente fundamentale ale psihomotricității s-au identificat mai multe tipusi de tulburări:

1. Tulburări de expresie motrice care la rândul lor se impart în: Sincinezii; Paratonii; Tulburări de dominant laterală.

2. Tulburări ale comunicării motrice: Astenia psihomotorie; Instabilitatea psihomotrică; Imaturitatea psihomotrică; Inhibiția psihomotrică.

3. Tulburări de realizare motrice: Apraxia; Disgrafia.

4. Tulburări de schemă corporală;

5. Tulburări de lateralitate;

6. Tulburări de structură spațială și orientare temporală.

Există o serie de caracteristici ale dezvoltării psihomotricității la copiii. Aeste caracteristici stau la baza aprecierii nivelului dar și al calității dezvoltării copilului. Caracteristicile dezvoltării psihomotricității la copiii sunt:

• Dezvoltarea psihomotricității consemnează salturi calitative pe baza unor acumulări cantitative;

• Calitățile noi nu le desfințează pe cele anterioare, dimpotrivă, ele le includ prin restructurări succesive;

• Dezvoltarea psihomotricității se face stadial, în etape diferite;

• Transformările pe care le suferă psihomotricitatea sunt continue și se produc la intervale mici de timp;

• Dezvoltarea psihomotricității, de mult ori nu se produce în sincorn la nivelul diferitelor procese și însușiri, deoarece unele dintre ele au propriile ritmuri de dezvoltare în diferite etape de vârstă.

Conduitele psihomotorii ale fircăruia evoluează diferit, în funcție de înzestrarea aptitudinală, de gradul dezvoltării fizice și intelectuale și de influențele educative la care a fost supus în copilărie. (Alois Gherguț, 2013)

În literatura de specialitate, psihomotricitatea este tratată ca fiind o funcție complexă, care înglobează atât aspectele activității motorii, cât și manifestările funcțiilor perceptive.

Conform lui Constantin Albu (1999), s-au identificat două obiective, după ce psihomotricitatea a fost analizată din perspectiva formării sistemului de mișcări, pe baza cărora persoanele pot să acționeze în orice condiții, pe baza deciziilor lor cu eficiență, rapiditate și spontaneitate. Aceste două obiective sunt:

1. Obiective generale, unde psihomotricitatea se referă la cunoașterea și înțelegerea elementelor componente ale psihomotricității pentru a se putea obține comportamente adecvate în crearea unor interacțiuni eficace cu mediul înconjurător; identificarea de timpuriu a tulburărilor de psihomotricitate pentru a se putea aplica programe de educare și reeducare timpurie pentru a se diminua sau chiar elimina efectele neplăcute; creșterea capacității psihomotrice prin intermediul expresiei, a comunicării și realizării motrice.

2. Obiective specifice, în care psihomotricitatea urmărește o dezvoltare a capacității de mișcare a organismului și de adaptare la diferitele solicitări ale mediului în care trăiește; o evaluare a potențialului psihomotric prin evidențierea nivelului de dezvoltare a raportului dintre vârsta cronologică și cea psihomotorie; dezvoltarea înțelegerii și a învățării motrice de bază; dezvoltarea corespunzătoare a calităților motrice care sunt: viteza, forța, îndemânarea și rezistența.

Rene Zazzo (Zazzo, 1965) spunea că educația psihomotrică, constituie o educație de bază în școala elementară, deoarece ea determină întregul proces care nu poate fi eficient în cazul copiilor care nu sunt conștienți de corpul lor, care nu cunosc lateralitatea, nu se pot situa în spațiu și nici nu sunt stăpâni pe timp.

Tulburările psihomotorii pot fi și de natură afectivă și se întâlnesc cel mai des la persoanele hiperemotive prin gesturi necontrolate, frecarea palmelor, frângerea degetelor,atingerea repetată a unor părți ale corpului. (Alois Gherguț, 2013)

‘’În învățământul pentru copiii cu handicap de intelect, achizițiile de la nivelul psihomotricității constituie o premisă dar și un rezultat al întregii învățări școlare.’’ (Verza Emil, 1988)

La debilul mintal, educația psihomotrică trebuie să înceapă prin a explora mediul, prin a înțelege forma și direcția unei acțiuni, prin achiziționarea instrumentelor care să îl ajute să devină mai rezistent la eforturile manual și prin formarea unor complexe mai largi de capacități psihice și motrice care să îl facă capabil să își controleze unele abateri de la normal.

Astfel educația psihomotrică a copilului debil mintal are câteva obiective de urmărit:

Dezvoltarea psihologică a debilului mintal și considerarea copilului deficient minatl în unitatea sa complexă și refacerea etapelor care au lipsit din dezvoltarea psihomotrică. (Verza Emil, 1988)

‘’Organismul trebuie să fie conceput ca o unitate în cadrul căreia psihicul și elemental somatic sunt în independență’’(Adriana Albu, 2006)

Dacă fiecare persoană își cunoaște propriul corp, atunci această cunaștere stă la baza cunoașterii prorpiei identități. Fiecare persoană în parte se manifestă prin anumite posture corporale, gesture, atitudini sau mimică.

Conform lui M.Epuran (1976, pag.115), elementele componnente pe care le are psihomotricitatea sunt:

– Schema corporală;

– Coordonarea dinamică, segmentară și generală;

– Coordonarea statică-echilibrarea;

– Coordonarea perceptiv-motrică;

– Rapiditatea mișcărilor ;

– Ideomotricitatea.

A fost realizată o structură a funcției motrice mai schematică. Aceasta a fost realizată de doi autori, L.Picq și P.Vayer în 1968 (1968, pag 20). Aceștia au identificat trei tipuri de manifestări de activitate, și sunt reprezentate de:

o Conduitele motrice de bază;

o Conduitele neuromotorii;

o Conduitele și structurile perceptiv-motrice.

Conduitele motrice de bază sunt legate de reflexele necondiționate. În categoria conduitelor mortice de bază intră coordonarea oculo-motorie, echilibrul static și dinamic, coordonarea dinamică generală.

Conduitele neuromotorii, au în cadrul lor mișcarea care este studiată de la stimularea neuronului piramidal cortico-motor, până la construcția musculară, acest lucru condiționând deplasarea segmentelor corporale. În categoria conduitelor neuromotorii intră tonusul muscular și senzațiile proprioceptive.

Conduitele și structurile perceptiv-motrice se dezvoltă și se desăvârșesc prin educație și sunt în strânsă legătură cu dezvoltarea inteligenței. Tot ceea ce este legat de dezvoltarea structurilor perceptiv-motrice sunt importante pentru specialiștii care lucrează cu copiii cu retard mental. Evoluția structurilor perceptiv-motrice la acești copiii este lentă, întârziată și incompletă. Într-un final acești copiii devin adulți care și la maturitate au probleme în percepția corpului și a orientării în spațiu și timp.

‘’Schema corporală este imaginea pe care fiecare persoană o are despre propriul corp.’’ (Adriana Albu,2006)

Aceasta reprezintă componenta de bază a dezvoltării psihice la copil. Ceea ce permite dezvoltarea activității psihice, sunt legăturile dintre senzații și primele impresii legate de mediul înconjurător, legături pe care schema corporală le face.

Primii ani de viață sunt împărțiți în trei etape, conform lui J.Epstein (1982, pag.7),care sunt cele mai importante și care ajută mai apoi la construcția schemei corporale.

1. Prima etapă este cea a ‘’eu și turul proprietății’’ care durează de la naștere până la nouă luni. Aceasta este etapa în care copilul explorează propriul corp și mediul, este etapa în care schema corporală se dezvoltă prin atingeri, prin reflectarea imaginii în oglindă.

2. A doua etapă este etapa ‘’eu și alții’’. Aceasta durează de la nouă luni până la doi ani, iar copilul confruntându-se cu persoanele din jurul lui, îl ajută să se descopere pe sine din trei puncte de vedere: motor, senzorial și mental.

3. Etapa a treia, este etapa ‘’eu împreună cu alții’’, durează până la trei ani și este momentul în care dezvoltarea schemei corporale a progresat, motricitatea devenind cumva suportul proceselor psihice și al relațiilor sociale.

Formarea ‘’eului’’ corporal este un pas foarte important pentru copil, deoarece el devine subiectul propriilor gesture, identificându-se pe sine la persoana întâi.

După descoperirea proppriului corp, copilul trece la etapa de cunaștere a părților corpului. În etapa aceasta copilul învață diferite părți ale corpului într-o manieră internă și externă. Dupa ce învață toate aceste lucruri ajunge să jongleze cu anumite noțiuni corporale, reușind astfel să deseneze și să construiască o păpușă din bucăți, apogeul atingându-se în jurul vârstei de patru ani.

După vârsta de patru ani apare și orienatrea spațio-corporală, care apare atunci când copilul își perfecționează simțurile. Această etapă durează până la vârsta de cinci ani.

Etapa finală este etapa de organizare spațio-corporală, în care copilul poate să execute un gest complex sau mai multe gesturi care necesită percepția corporală, memoria și coordonarea.

Un rol important îl are și lateralitatea, pe care cei mai mulți autori o explică prin dominanța cerebrală. În evoluția lateralității, ereditatea are un rol important la care se adaugă și factorul cultural.

‘’Unii autori consideră că lateralitatea este plasată la intersecția dintre corpul real și corpul imaginar, jucând un rol important în dezvoltarea personalității corpului.’’ (Adriana Albu, pag. 30)

Și timpul și spațiul au un rol important și sunt noțiuni abstracte care se construiesc pornind de la cunoașterea corporală.

Copilul cu deficiență mintală are probleme legate de orientarea spațio-temporală, deoarece la aceștia percepția mediate de acțiune și reprezentarea mentală sunt foarte slab dezvoltate.

În cazul deficienților mintali, apare foarte des imaturitatea psihomotrică, lipsa dezvoltării pe plan perceptiv-motric și diferența calitativă în funcția analizei corticale a stimulului sensorial, astfel s-au evidențiat diferențe calitative și cantitative clare. Prin observarea acestor diferențe s-au scos în evidență particularitățile psihomotorii ale deficienților mintali.

În vederea gradului deficienței mintale și al particularităților fiecărui element din structura psihomotricității s-a făcut o prezentare a particularităților psihomotorii ale deficienților mintali.

Debilitatea mintală sau deficiența mintală medie și ușoară, este grupa care are cei mai mulți deficient mintali, aproximativ 70-80% din totalul lor, iar QI-ul se încadrează între 50 și 70, și vârsta mintală între 7/8 și 11/12 ani.

Pe copiii cu deficiență mintală ușoară ceea ce îi caracterizează este dezvoltarea psihomotorie întârziată, care de multe ori pare a fi normal, îngreunând astfel depistarea lor și ajung să se descopere abia la grădiniță sau la școala primară. Acest lucur se întâmplă datorită faptului că diferențele față de normal sunt de natură calitativă și mai puțin cantitativ-măsurabilă. (I.D.Radu, pag 55)

La aceștia se observă întârzierea maturizării motrice, lipsa de coordonare a mișcărilor voluntare, imprecizie gestuală, sinkinezii, debilitate motorie, neîndemânare, mișcări involuntare, instabilitate și nedezvoltare psihomotorie evidentă după vârsta de trei ani.

Uneori în unele cazuri, deoarece psihomotricitatea este apparent normal, apr tulburări numai în situații complexe, care se manifestă în finite, precizia mișcărilor, viteză, dar și în capacitatea de relaxare voluntară, determinând astfel o eficiență praxică redusă.

Aspectele somatice se evidențiază prin:

– Constituție somatică displastică

– Constituție somatică dizarmonică și cu aspecte dismorfo facio-craniene.

În sistemul senzorial există tulburări, care influențează nivelul de cunaștere și pe cel al eficienței eficienței praxice negativ. Acestea constau în:

• Dificultăți de schemă corporală;

• Dificultăți de percepție a spațiului;

• Dificultăți de percepție a timpului;

• Dificultăți ale feed-back-ului;

• Dificultăți ale memoriei motrice.

Copiii debili mintali prezintă întârzieri în apariția limbajului, astfel ei rîmân cu un vocabular limitat, iar construcția gramaticală este defiitară. Prezintă tulburări afective și emoționale care afectează înteracționarea cu ei.

Deficienții mintali cu grad de deficiență mintală ușoară pot achiziționa deprinderi motrice, deprinderi de autoservire și de muncă. Acest lucur le dă acestora șansa de a fi independenți, pot practica meserii, iar acest lucur le permite o independență economică, însă au nevoie de o îndrumare mai discretă, datorită criticismului redus al gândirii, astfel putând să se evite dificultățile care pot să apară în relațiile sociale sau de muncă.

Din perspectiva lui Constantin Păunescu, comportamentul psihomotor se încadrează în obiectivele acționale. La copilul normal comportamentul psihomotor servește învățarea și educația printr-o ritmică dezvoltare față de dezvoltarea psihică interioară.

În schimb la deficientul mintal sunt mari discrepanțe și tulburări de ritm în cadrul dezvoltării comportamentului psihomotor. (C.Păunescu, pag. 186)

3.2 Deficiența neuromotorie

Deficiența neuromotorie reprezintă categoria tulburărilor care afectează în special componentele motrice ale oamenilor și are câteva consecințe în planul imaginii de sine, dar și modul în care relaționează cu factorii de mediu sau cu alte persoane.

De obieci diferențele neuromotorii, se manifestă ca ivalidități coroprale. Aceste invalidități scad puterea și din mobilitatea organismului prin modificări patologice exterioare sau interioare, care se pot localiza fie la nivelul întregului corp, fie la nivelul unor segmente. (Alois Gherguț, pag. 207)

Aceste deficiențe neuromotorii, în principal sunt determinate de afectarea structurilor și a funcțiilor neuronale, care sunt răspunzătoare de funcționarea mecanismului neuromuscular. (Alois Gherguț, pag. 4)

Repercursiunile directe a acestor deficiențe constau în tulburarea controlului funcționării fibrelor musculare din cauza dereglărilor în transmiterea impulsurilor nervoase către efectorii din sistemul muscular.

Persoanele cu dizabilități neuromotorii, cunt considerate a fi acele persoane cărora dizabilitățile neuromotorii le fac mai dificilă desfașurarea vieții cotidiene.

În cazul copiilor, aceste deficiențe neuromotorii prezintă mai multe riscuri cum ar fi:

– limitează mobilitatea;

– întârzie atât dezvoltarea motorie cat și pe cea a limbajului;

– îi privează de o dezvoltare normală pe planul social, intelectual și afectiv.

Este foarte important ca depistarea acestor deficiențe să se facă de timpuriu și dacă se observă nereguli să se ia măsuri de îmbunătățire, de readaptare și de protecție specială.

Pentru ca organismul uman să funcționeze normal ne bazăm pe integritatea anatomică a organelor și țesuturilor. Prin funcțiile de integrare și coordonare a tuturor componentelor morfologice ale organismului, sistemul nervos central are un rol deosebit.

La baza unei funcționări normale a organismului stă mișcarea, care este un factor al adaptării la realitate și este implicată în toate componentele psihicului uman.

Din participarea segmentelor aparatului locomotor și ale sistemului nervos, rezultă mișcarea, bazându-se pe transmiterea impulsului nervos de la centrii nervoși spre periferie și invers, astfel prin impulsul nervos producându-se contracția musculară care transformă energia nervoasă în energie musculară.

Motricitatea este constituită din totalitatea actelor motrice realizate pentru menținerea relației cu mediul înconjurător.

Conform lui Emilia Oprișan (E.Oprișan, pag.3) motricitatea este capacitatea înnăscută sau dobândită pentru a desfășura o serie de mișcări, aceasta construindu-se pe baza unor programe motorii primare pentru care există o aptitudine înnascută, dar aceasta dezvoltându-se numai într-un context adecvat.

Motricitatea este compusă din trei elemente:

1. Postura, care este definită prin pozițiile relative ale diferitelor părți ale corpului, iar menținerea psturii are rolul de a se opune gravitației, iar fiecare mișcare a corpului este pregătită pentru postura corespunzătoare.

2. Tonusul muscular, este starea de contracție parțială a mușchilor și are ca scop menținerea pesturii și a echilibrului.

3. Mișcarea, care este un act reflex și care este compusă din trei faze:

 Excitarea nervului senzitiv;

 Excitarea centrului nervos intermediar;

 Excitarea nervului motor.

Motricitatea umană conține actul motric, acțiunea motrică și activitatea motrică, toate acestea în raport de complexitatea elementelor componente ale mișcării.

În sfera activității de recuperare, trebuie să se respecte anumite legi pentru ca mișcările să se realizeze cât mai bine scopului propus. Aceste legi sunt:

Legea eficienței.

Potrivit acestei legi, executarea unei mișcări necesită consumul unei cantități de energie pentru a se putea obține scopul propus, iar acest consum trebuie să se realizeze rațional.

Legea efortului voluntar.

Conform acestei legi subiectul este nevoit să onștientizeze efectele mișcării și să și contribuie la aceasta printr-un efort, pentru a se atinge scopul urmărit.

Legea temporalității și spațialității.

Prin acestă lege, orice mișcare se desfășoară într-un timp și spațiu definitoriu, reprezentativ care presupune ca traiectorile optime și ritmurile convenabile pentru desfășurarea mișcărilor să fie respectate.

(E. Oprișan, suport de curs)

Deficiențele neuromotorii,în principal sunt determinate de afectarea structurilor și funcțiilor neuronale, de la nivelul central sau periferic, și sunt responsabile de funcționarea mecanismului neuromuscular.

Tulburarea controlului funcționării fibrelor musculare din cauza disfuncțiilor în transmiterea impulsurilor nervoase către efectorii din sistemul muscular, este repercursiunea directă a deficiențelor neuromotorii. (Alois Gherguț, pag. 207)

Alois Gherguț (2013, pag. 208) a făcut o clasificare a deficiențelor neuromotorii și a tulburărilor psihomotricității. A făcut această clasificare prin raportare la factorii etiologici, astfel din perspectiva aceasta a identificat următoarele categorii de tulburări:

o Tulburări genetice și congenitale, unde dintre cele mai cunoscute afecțiuni sunt:

– Sindromul Langdon Down, care ste o boală genetică, este asociată cu deficiența de intelect și are ca trăsături hipotonie generalizată și mongoloism;

– Malformații ale aparatului locomotor și ale membrelor superioare, malformații care se împart în: amelii care seminifică lipsa totală a unui membru, ectromelii lipsa parțială a unui membru;

– Diformitatea Sprengel, care se manifestă prin umărul ridicat congenital;

– Toracele ‘’în pâlnie’’ care are consecințe aupra respirației și a funcționării inimii;

– Luxația congenitală a șoldului.

o Tulburări ale procesului de creștere, cele mai întâlnite fiind: Rahitismul; Piciorul plat; Nanismul; Inegalitatea membrelor; Malformații ale coloanei vertebrale.

o Sechele posttraumatice, care se împart în: Paraplegia posttraumatică; Paralizia obstreticală; Boala Volkmann.

o Deficiențe osteoarticulare și musculare: Traumatisme musuclo-tendinoase; Reacții musuclare.

o Deficiențe perdominant neurologice:

– Boli ale neuronului motor central unde intră sindromul piramidal, sindromul extrapiramidal, sindroame ataxice;

– Boli ale neuronului motor periferic: sechele poliomielitice, leziuni nervoase periferice, spina bifida și distrofii neuromusculare.

Într-un articol intitulat ‚’’Definiții ale Dizabilităților Fizice sau de Sănătate’’, Guvernul federal American consideră că dizabilitățile fizice și cele de sănătate sunt separate ca și categorii de învățământ special.

‘’Îmbunătățirea educației peroanelor cu dizabilități’’ (IDEA’4) folosesc denumirea de ’’deficiențe ortopedice’’ pentru a se referi la dizabilitățile fizice.

Elevii cu dizabilități fizice au probleme cu structura sau funcționarea organelor lor.

Guvernul fedral, prin intermediul IDEA’04 utilizează temenul alte deficiențe de sănătatea pentru a descire, în mod colectiv, stări și boli care creează nevoi special de îngrijire a sănătății sau cu deficiențe de sănătate pentru student. Aceste două categorii de educație specială nu sunt separate sau discrete cum definițiile lor fac să pară.

Cele două grupuri majore de dizabilități fizice sunt:

1. Infirmitatea neuromotorie

2. Condițiile musculo-scheletice.

Infirmitățile neuromotorii sunt condiții cauzate de leziuni ale sistemului nervos central (creierul și măduva spinării). Afectarea neurologică care rezultă, limitează controlul muscular și mișcarea.

Condițiile musculare/scheletice sunt deficiențe care afectează la nivelul membrelor sau mușchilor. Unii trebuie să utilizeze dispozitive și tehnologii speciale, chiar și pentru a face sarcini simple, cum ar fi mersul pe jos, mâncatul sau scrisul, sarcini pe care la cei mai mulți dintre noi vin de la sine.

Estimările lor arată că unii elevi din 315,00 de vârste cuprinse între 6 ani și 14 ani au epilepsie, dar mulți dintre ei au și alte dizabilități precum retardul mental și paralizia cerebrală.

O altă afectare neuromotorie întâlnită în școli este paralizia cerebrală, care nu este o boală, ci mai degrabă, o condiție nonprogresivă și neinfecțioasă, care afectează mișcarea corpului și coordonarea musculară. Este un rezultat de deteriorare, de obicei, din cauza oxigenului insuficient, care ajunge la creier. Aceasta are loc înainte sau în timpul procesului de naștere și se numește paralizie cerebrală congenitală și reprezintă aproximativ 70% din cazuri.

Paralizia dobândită are loc după naștere, dar în timpul copilăriei timpurii și este cauzată de obicei de leziuni ale creierului, cauzate de accidente, infecții cerebrale sau de abuzuri asupra copiilor.

Una dintre condițiile musculare scheletice cele mai observate la copii este deficiența membrelor. Deficiențele la nivelul membrelor pot fi rezultatul unu braț lipsă sau nefuncțional sau al unui picior, pot fi dobândite sau congenitale. Rezultatul acestora este un impediment major pentru activitatea fizică normală.

(www.education.com/reference/article/psyhical-health-disabilities-defined)

3.3 Tulburările de lateralitate

Prin tulburările de lateralitate se înțelege lipsa de unitate a dominanței cerebrale, care se manifestă prin lipsa de omogenitate a preferinței în executarea gesturilor de segmentele corporale simetrice. Pe lângă acestea și lipsa de organizare a unei lateralități, lateralitatea întârziată sau insuficientă, constituie și ele tulburări ale lateralității. (D.I.Carantină, pag. 45)

Conform lui J.Corraze, cei cu preferință manuală stânga, sunt mai puțin lateralizați decât cei care au preferință manuală dreapta, iar o preferință sudată pentru toate segmentele de pe partea stângă se întâlnește foarte rar.

După modul în care subiectul își folosește preferențial mâna dreaptă sau mâna stângă în activitățile zilnice sau în cele grafice, se regăsește lateralitatea corporală. Un alt mod de a face simultan sau independent activitățile grafice sau cele uzuale cu ambele mâini, este numit ambidextrie.

Există situații în care copiii își folosesc preponderent pentru scris mâna dreaptă, în alte situații de exemplu activitățile lui îi solicită să utilizeze mâna preferată, dreapta sau stânga. Sunt și situații în care copiii își folosesc cu îndemânare în executarea unor acțiuni una dintre mâini, în timp ce la scris o folosește pe cealaltă. Mâna pe care copilul o folosește tot timpul la scris, devine mâna dominantă.

Pentru a se descoperi partea care este dominantă, la copiii există o serie de teste care au diferite probe care vor fi selecționate din activitățile de zi cu zi ce nu au fost supuse unui proces metodic de educare.

Aceste probe testează nivelul lateralității emisferice a copiilor și sunt foarte diversificate, permițându-i examinatorului să aleagă în funcție de investigația la care vrea să supună copilul. Trebuie să se țină cont de o serie de lucruri cu privire la orientarea copilului pentru a folosi preferențial mâna stângă sau mâna dreaptă în ceea ce privește scrisul. Astfel se ține cont de:

• Vârsta copilului – care este esențială în orientarea asupra abilităților lui manual, deoarece până la vârsta de șapte ani, sistemul nervos prezintă o mare expresivitate, astfel trebuie să se insiste pe această condiție în a obișnui copilul să acționeze preferential cu una din mâini. Dacă se depășește vârsta de șapte ani, intervenția va fi mult mai dificilă.

• Dezvoltarea motrică – aceasta oferă examinatorului posibilitatea să evalueze măsura în care copilul dispune de posibilitatea de a face față unor cerințe complexe cum ar fi grafismul.

• Dorința copilului – de multe ori dorința nu este a copilului, ci a părinților, iar acest lucru uneori îl face pe copil să folosească forțat o mână numai din dorința părinților.

Terapeutul are un rol foarte important în al face pe copil să conștientizeze noțiunea de dreapta-stânga. Pentru ei este mult mai important modul în care copilul răspunde la solicitările lor, mai ales dacă copilul este în situația de a recunoaște și întrebuința termenii ‘’la dreapta’’sau ‘’la stânga’’ pornind de la menționarea, indicarea unor repere față de care el să se poată raporta, cum ar fi: ușa, masa, ferestrele, scaunele și tabla.

După ce copilul înregistrează progrese, terapeutul schimbă poziția copilului în care el a efectuat exercițiul respectiv, astfel îl face să înțeleagă că indiferent care este poziția lui, partea dreaptă și partea stângă a corpului rămân întotdeauna aceleși. (A.Albu, 2006)

Simetria este în general considerată a fi instabilă. Una din cauzele posibile ale acestei abateri este o pierdere de simetrie,datorită unei tranzacții de la o anumită stare de energie la o stare de energie mai mica. Un alt caz de încălcare spontană de simetrie este încălcarea paritate-uniformitate. În general, paritatea în domeniul fizicii reprezintă proprietatea de simetrie a mărimilor fizice sau a proceselor sub inversiune spațială. Încălcarea spontană de simetrie conduce la crearea de asimetrie. Cuvântul ‘’asimetrie’’provine din limba greacă și se referă la nereguli.

În ciuda faptului că lateralitatea este o caracteristică umană determinată genetic care prezintă trăsături de personalitate mai stabile, este foarte important să se realizeze că nu are o stabilitate absolută de-a lungul vieții. Lateralitatea este influențată de diverși factori de mediu care pot afecta forma sa, chiar și în perioada postnatală timpurie.

Ca o caracteristică umană, lateralitatea joacă un rol foarte important în existența oamenilor. Cel mai complex sistem cunoscut la oameni, în care asimetriile structurale individuale sunt reflectate direct în manifestările motorii externe ale oamenilor, este creierul uman.

La copilul de vârstă școlară mică, preferința laterală vizează trei niveluri:

1. Dominanta manuală.

Aceasta este evidențiată prin utilizarea unor baterii de teste extinse care include activități cotidiene. Toate aceste teste și probe se vor executa cu o mână și apoi cu cealaltă.

2. Dominanta oculară.

Pentru a dteremina preferința ocular se folosește un tub cu diametrul de 4 cm și I se oferă copilului ca să privească un tablou fixat la distanța de 2-3 m.. Aici se urmăresc mâna cu care copilul apucă tubul și ochiul la care ăl duce pentru a privi tabloul.

3. Dominanta podală.

Pentru ca preferința pentru un picior sau altul să se stabilească, se urmăresc câteva aspecte: ușurința, rapiditatea și precizia cu care copilul poate executa cu piciorul drept sau cu cel stâng o acțiune comandată cum ar fi lovirea mingii pentru a atinge o țintă, sărituri ca mingea ăntr-un picior, șotron. Aici se urmăresc piciorul cu care începe acțiunea, corectitudinea acțiunilor, rapiditatea și precizia în execuție.

Copiii se împart în mai multe grupe:

 Grupa copiilor care pot acționa cu mâna dreaptă;

 Grupa copiilor care pot acționa cu mâna stângă;

 Grupa copiilor cu o evoluție nesigură (execută unele acțiuni cu mâna dreaptă și altele cu mâna stângă);

 Grupa copiilor care acționează cu mâna stângă, dar nu pot fi incluși în grupa ambidextrilor;

 Grupa copiilor ambidextrici.

La unii copiii preșcolari de grupă mare, promovarea ambidextriei, trebuie să fie considerată o necesitate.

În ceea ce îi privește pe copiii stângaci, în studiul lateralității preferențiale, se pune problema în vederea aparaturii din domeniul electronicii care, a fost proiectată pentru cei dreptaci. De aceea se insistă în determinarea copiilor cu orientare spre mâna stângă să acționeze la fel de ușor și cu mâna dreaptă, dar și pe cei dreptaci să învețe să formeze deprinderi de apucare și manevrare a obiectelor cu mâna stângă.

Trebuie ca și lateralității vizuale să i se acorde importanță, deoarece este în relație cu lateralitatea normală. În cazul în care copilul are o lateralitatea variabilă, iar dacă se asociază cu lateralitatea vizuală, lateralitatea nu este stabilită, dar evoluează spre ambidextrie.

‘’Omul înfruntă mediul înconjurător cu latura, și nu frontal. Apare practice o asimetrie funcțională (lateralitate), în strânsă legătură cu funcția dominantă a unui emisfer cerebral.’’(A.Albu apud S.Mănescu, 1986, pag.211)

Mai multe lucrări de specialitate fac referire la faptul că stângăcia la deficienții mintali are o frecvență mai mare, dar și faptul că persoanele nu au lateralitatea bine definite, au greutăți în coordonarea mișcărilor, în organizarea spațio-temporală, dar și în deprinderea limbajului vorbit și a celui scris. Toate aceste lucruri sunt mai evidente în deficiența mintală. Tulburările lateralității se manifestă prin stângăcie, stângăcie contrariată, ambidextrie și lateralitate încrucișată. (I.D.Radu, pag. 60)

Tulburările schemei corporale, numite și asomatognozii, pot să aibă un caracter patologic de natură cerebrală sau pot să apară la copiii datorită unor probleme motorii sau intelectuale. Acestea se definesc prin întârziere, ritm mai lent de formare și evoluție a structurilor de schemă corporală.

La copil tulburările schemei corporale se manifestă prin următoarele simptome:

– Nu își cunoaște părțile corpului, desenează omulețul foarte sărac, iar elementele corporale le plasează greșit

– Nu este competent în a-si adapta mișcările corporale la scopul ce trebuie atins

– Nu poate să își situeze corect membrele în executarea gesturilor, din cauza dificultăților pe care le are în perceperea poziției sau din cazuă că nu cunoaște posibilitățile spațiale ale corpului său. (D.I.Carantină, pag.44)

Aceste tulburări de schemă corporală au o influență negativă asupra formării structurilor spațiale și temporale, și ar trebui să se aibă în vedere faptul că aceste structuri se raportează la capacitățile de moment ale corpului.

Copilul deficient minatl stăpânește mișcările coordonate foarte tărziu, mai tărziu decât copilul normal. Deficienții mintali au dificultăți în imitarea mișcărilor, acest lucru influențând negativ formarea deprinderilor, în special au dificultăți în imitarea mișcărilor atunci când se află față în față cu persoana căreia trebuie să îi imite mișcările.

M.S.Pevzner remarcă două subcategorii printre cei cu deficiențe mintale, în funcție de particularitățile corticale:

Deficienșii mintali, care, pe fondul predominanței inerte a proceselor inhibitorii, maifestă o stare generală de patie, de lipsă de interes și de lentoare în reacții.

Deficienții mintali, care, pe fondul predominanței inerte a proceselor de excitație, manifestă o stare generală de grabă în reacții, antrenare impulsivă în activitate și o lipsă de control accentuată. (Gh. Radu, 2000 apud D.Carantină, pag.55)

Tulburările schemei corporale la copiii deficienți mintal au următoarele somptome:

– dificultăți în a imita mișcări din cauza insuficiențelor proprioceptive;

– dificultăți în cunoașterea posibilităților spațiale ale corpului;

– desenează omulețul foarte sărac raportat la vârsta cronologică pe care o are, dispunând părțile corpului greșit.

La acesți copiii cu cât deficiența mintală este mai accentuată, cu atât mai mult lateralitatea este mai puțin determinată.

Lateralitatea exprimă disproporționalitatea funcțională a părții drepte sau acelei stângi a corpului, ca o repercursiune a diferenței de dezvoltare a funcțiilor în emisferele cerebrale.

Lateralitatea se poate clasifica după o serie de criterii:

• După intensitate poate fi:

– Lateralitate puternică, apare atunci când inegalitatea funcțională dintre organe se manifestă cu putere.

– Lateralitate slab conturată, când inegalitatea funcțională dintre organe nu se manifestă.

• După omogenitate poate fi :

– Lateralitate omogenă, când preferința pentru o parte a corpului se manifestă unitar pentru ochi, ureche, mână, picior.

– Lateralitate încucișată, când preferința este diferită, de exemplu stânga pentru ochi și dreapta pentru mână.

• După natura sa, lateralitatea este normală, ca o consecință a localizării fiziologice a funcției într-o emiseferă anormală atunci când emisfera care este lezată, iar cealaltă emisferă preia dominanța.

(D.I.Carantină, pag.19)