Influenta Mediului Penitenciar Asupra Personalitatii Si Nivelului de Anxietate al Indivizilor

„Influența mediului penitenciar asupra personalității și nivelului de anxietate al indivizilor”

Rezumat

Obiectul psihologiei judiciare este acela de a înțelege, din punct de vedere psihologic, instituția penitenciară, oamenii care o populează și interacțiunea dintre aceste două părți. Universul penitenciar, prin prisma caracteristicilor sale ca instituție dar și privită precum o comunitate, dă naștere unei diversități de procese și fenomene de natură psihologică, ale căror semnificație joacă funcții cheie în felul în care experiența penitenciară impactează indivizii.

Înțelegerea acestor fenomene poate duce la găsirea unor soluții care să optimizeze experiența deținuților pe perioada executării pedepsei, implicit să faciliteze reintegrarea socială a acestora și să diminueze riscul recidivei.

Lucrarea de față a vizat studierea influențelor pe care mediul penitenciar le are asupra indivizilor care execută o pedeapsă privativă de liertate, mai exact, impactul șocului încarcerării la nivelul personalității și nivelului anxietății indivizilor.

Obiectivele studiului au fost acelea de a studia și cunoaște fenomenul psihic de șoc al încarcerării și de a stabili o relație de cauzalitate între acesta și posibile modificări la nivelul anxietăți și al personalității indivizilor.

Participanții la studiu au fost 39 de deținuți primari din cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranță București Rahova, bărbați, cu vârsta cuprinsă între 22 și 47 de ani. Acestora li s-au aplicat, la un interval de 3 luni, două chestionare: IPIP NEO-PI-R adaptat la 110 itemi și STAI-X1 (Stare) care evaluează personalitatea și nivelul anxietății, pentru a surprinde modificări la nivelul acestor două dimensiuni.

Datele colectate au fost supuse analizelor statistice utilizând programul SPSS 20. Rezultatele arată că doar în ceea ce privește Nevrotismul (N) personalitatea deținuților suferă modificări, așadar, s-a confirmat doar ipoteza conform căreia șocul depunerii modifică personalitatea indivizilor.

În ceea ce privește anxietatea, nu s-au înregistrat diferențe statistice semnificative, diferența mediile răspunsurilor între prima și a doua aplicare fiind foarte mică. Așadar, în acest caz,nu s-a confirmat ipoteza care susține că șocul depunerii influențează nivelul anxietății, fiind acceptată ipoteza de nul. Există o limită în privința studiului realizat asupra anxietății, respectiv faptul că indivizii deja au intrat în penitenciar cu o anxietate ridicată, cât și faptul că anxietatea cuprinde o gamă largă de forme (fobii sociale, obsesii) și constructe generale precum frica și gândurile disfuncționale.

În concluzie, domeniul psihologiei judiciare poate fi explorat mult mai mult și mai adânc, iar acest lucru va duce la inovații și îmbunătățiri, al căror scop este asigurarea unui management cât mai bun al instituției și al populației sale.

Summary

The aim of juridical psychology is that of understanding, from a psychological point of view, the penitencial institution, the people who are inside it and, and the interaction betwen these two sides.

The penitencial universe, if seen through its characteristics, as an institution but also as a comunity, may lay at the origins of a big diversity of psychologycal processes and phenomena. The signifianceof these aspects have a key role in the way the penitencial experience affects the individual.

The understanding of these phenomena may lead to new sollutions aimed to upgrade in a positive way the experience the inmate has during his imprisonment, but also facilitate a good process of social reintegration, and also reduce the risk of recurrence.

This study aimed at observing and understanding the influences the penitential environment has upon the individuals, more prociselly, the influence of the shock that the individual feels when its liberty is taken apart.

The participants were 39 males inmates, aged between 22 and 47 years, from the Maximum Security Penitenciary of Rahova, Bucharest.

Where used two questionaries. One for evaluating personality – IPIP NEO-PI-R, adapted to 110 items; and another one for evaluating anxiety level – STAI – X1.

The collected data was analyzed through the use of SPSS 20. The results revealed that only one hypothesis was confirmed, the one that postulated that the penitencial environment influences the personality of the individual.

Regarding anxiety, there were not significant statistical diferences between the answers mean from first time aplication and the second. In this case, the hypothesis was not confirmed. There is a limit to be considered in this study, regarding anxiety. The concept of anxiety contains a lot of general forms such as social phobies, obsessive behaviours, and also a lot of general notions such as fear, disfunctional toughts, etc.

To conlcude with, the field of juridic psychology can be explored more accurate and intense, and this will lead to inovations and upgrades in the management of the inmates and of the institution itself.

Cuprins

Introducere

Capitolul I. CADRUL TEORETIC

1.INTRODUCERE

2. PERSONALITATEA

2.1. Aspecte generale

2.2. Teorii ale personalității

2.3. Teorii ale personalității delicvente

2.3.1. Teoria personalității delicvente după Eyesenck

2.3.2. Teoria personalității delicvente după J. Pinatel

2.4. Caracteristicile personalității delicvente

3. ANXIETATEA

3.1. Definire; aspecte generale

3.2. Simptome

3.3. Anxietatea în mediul penitenciar

4. ȘOCUL DEPUNERII

4.1. Supraaglomerarea

4.2. Subcultura carcerală

5. PSIHOLOGIA DEȚINUTULUI

5.1. Cauze ale suferințelor psihologice

5.1.1. Grupul de deținuți

5.1.2 Etichetarea socială

5.1.3. Adaptarea deținuților

6. INFLUENȚELE MEDIULUI PENITENCIAR

6.1. Conduite adaptative

Capitolul II. OBIECTIVE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

Capitolul III. REZULTATELE CERCETĂRII

Analiza datelor

Interpretarea psihologică a datelor

Capitolul IV. CONCLUZII ȘI APRECIERI FINALE

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

ANEXE

INTRODUCERE

În spatele motivației alegerii acestui domeniu al psihologiei judiciare pentru cercetare au stat mai mulți factori de ordin personal, social, științific și profesional.

În primul rând, s-a avut în vedere că indivizii care ajung în detenție pot reprezenta o resursă atât pentru societate cât și pentru instituție în sine. Pentru societate, deținuții își pot aduce aportul cel mai mare muncind în cadrul penitenciarului. Pentru instituție, s-a considerat că trebuie exploatată diversitatea indivizilor și contextele în care aceștia ajung la penitenciar, în sensul cercetării științifice, pentru a putea înțelege pe deplin toate implicațiile pe care le presupune un individ ajuns în penitenciar, de la motivația din spatele infracțiunii până la felul în care acesta își ispășește pedeapsa, se reintegrează în societate și recidivează sau nu.

Pe plan social s-a pornit de la premiza că dacă în cazul în care deținutul nu este o resursă, acesta reprezintă un cost, atât financiar cât și de resurse, care dacă nu este moderat cum se cuvine, nu își atinge utilitatea (reeducarea) și ajunge în stadiul de pierdere. Global, la nivelul intregului sistem de penitenciare al unui stat, acest cost poate fi foarte mare și poate reprezenta o problemă.

Pe plan științific, există o plajă de studiu foarte mare, în ceea ce privește setul de variabile pe care le implică structura și modificările psihice ale unui deținut, contextul în care acesta trăiește (instituția, personalul de specialitate), dinamicile sociale pe care le capătă contextul penitenciar cât și modificările multinivelare pe care le experimentează deținutului de la începutul detenției până la eliberare..

Motivul alegerii studierii șocului depunerii este dat de dorința de a observa, cunoaște și studia mecanismele manifestate de persoanele private de libertate și supuse unei schimbări forțate a mediului de viață. La baza acestei motivații, s-a considerat că aceste mecanisme, care au loc în momentul privării de libertate, influențează atât conduita deținutului în perioada în care urmează să-și îndeplinească pedeapsa, felul în care acesta își petrece timpul în pentitenciar, cât și gradul de ușurință în procesul de reintegrare socială în urma ispășirii pedepsei. De asemenea, s-a considerat că șocul depunerii este un aspect important care poate avea un rol aparte în felul în care individul se va adapta la mediul penitenciar și, în consecință, va tolera și accepta ispășirea pedepsei. Astfel, la un anumit nivel, se poate vorbi despre felul în care șocul depunerii poate influența măsura în care indivizii sunt deschiși/receptivi către scopul de reeducare al instituției penitenciare, implicit gradul de succes al reitegrării sociale.

În același timp, observarea și studierea îndeaproape a șocului manifestat la încarcerare poate duce către concluzii și soluții care pot optimiza experiența individului și care îi pot influența atitudinea față de contextul încarcerării, atitudinile și deschiderea către personal, modalitatea de socializare și relaționare cu ceilalți deținuți și implicit aparteneța la grup, cât și gradul de interes și de deschidere față de programele de reeducare pe care instituția le-a pregătit pentru deținuți.

Aceste concluzii pot contribui la alcătuirea unui set de practici care să îmbunătățească procesul de reeducare al individului în mediul carceral și, în același timp, poate contribui la facilitarea unui context care să favorizeze conduite bune și pozitive, lucru ce poate influența în bine șederea deținutului în penitenciar și, implicit, tot ce presupune acest aspect, de la comportamente adecvate până la diminuarea procesului șansei de recidivă.

CADRUL TEORETIC

1.INTRODUCERE

Pentru a putea a avea o imagine de ansamblu a mecanismelor, proceselor și schimbărilor la care este expusă o persoană în momentul privării de libertate prin executarea unei pedepse într-o instituție penitenciară, este necesară o abordare complexă care să integreze toate aspectele pe care le presupune pedeapsa cu închisoarea, de la percepția viitorului deținut asupra realității pe care o va trăi în penitenciar, până la diferențele de comportament și personalitate pe care acesta le manifestă după momentul eliberării.

Principalul obiectiv al studiului este de a surprinde principalele influențe pe care le exercită mediul penitenciar asupra personalității individului, prin prisma analizării șocului depunerii și a factorilor care cauzează acest fenomen.

2.PERSONALITATEA

2.1.Aspecte generale

Personalitatea exprimă aspecte importante și relativ stabile din comportamentul nostru. Spre exemplu, ne putem gândi la o tânără a cărei personalitate conține trăsătura „extrem de timidă”. Aceasta se va comporta timorat și rezervat în diverse situații. Într-adevăr, aceasta poate fi mai sociabilă și deschisă cu familia, prietenii apropiați, însă pentru ea, interacțiunea cu alți oameni va fi întotdeauna dificilă dacă nu face nimic în această privință, și acest lucru va avea un efect semnificativ asupra stării ei generale de bine.

Unii autori consideră că personalitatea poate fi studiată și înțeleasă numai prin observarea și analizarea comportamentelor sociale, exterioare. Cu toate acestea, în același timp, majoritatea psihologilor susțin că personalitatea își are originea în interiorul individului. Aceștia consideră că personalitatea se poate manifesta și în absența interacțiuniii cu ceilalți și poate conține aspecte care nu sunt vizibile.

Personalitatea este un concept complex care, după cum consideră majoritatea teoreticienilor, cuprinde aproape toate dimensiunile unei persoane – mentală, emoțională, socială și fizică.

În timp ce unele aspecte ce țin de personalitate pot fi observate (acțiuni, comportamente, conduite) altele scapă observării, neputând fi „vizualizate”, precum gândurile, visele, amintirile, etc. În acest sens, rezultă caracterul conștient și inconștient al aspectelor ce țin de personalitate.

2.2.Teorii ale personalității

Desigur, atâta timp cât există mai multe perspectiv consideră că personalitatea poate fi studiată și înțeleasă numai prin observarea și analizarea comportamentelor sociale, exterioare. Cu toate acestea, în același timp, majoritatea psihologilor susțin că personalitatea își are originea în interiorul individului. Aceștia consideră că personalitatea se poate manifesta și în absența interacțiuniii cu ceilalți și poate conține aspecte care nu sunt vizibile.

Personalitatea este un concept complex care, după cum consideră majoritatea teoreticienilor, cuprinde aproape toate dimensiunile unei persoane – mentală, emoțională, socială și fizică.

În timp ce unele aspecte ce țin de personalitate pot fi observate (acțiuni, comportamente, conduite) altele scapă observării, neputând fi „vizualizate”, precum gândurile, visele, amintirile, etc. În acest sens, rezultă caracterul conștient și inconștient al aspectelor ce țin de personalitate.

2.2.Teorii ale personalității

Desigur, atâta timp cât există mai multe perspective asupra personalității și mai mulți autori, automat personalitaea este tratată, din punct de vedere științific, din prisma mai multor teorii. Acestea ne vor oferi o imagine holistică asupra personalității, prezentând aspecte din toate punctele de vedere.

Sigmund Freud este cel care a conturat prima teorie a personalității (și prima metodă psihoterapeutică), și anume cea psihanalitică. Mare parte din personalitate are un caracter inconștient: prin mecanismele de apărare, ascundem de noi înșine multe adevăruri neplăcute despre propria persoană, iar elemente precum dorințele, credințele, temerile, conflictele și amintirile sunt cele care ne ghidează și guvernează comportamentul, deși suntem complet inconștienți de ele. Conform lui Freud, natura umană este una destul de crudă, având la bază doar instinctul sexual și cel agresiv, iar aceste pulsiuni au, în componenta lor, dorințe puternice față de părintele de sex opus și gelozie față de părintele de același sex (complexul Oedip). În cartea „Introducere în teoriile personalității”, Robert B. Ewen descrie din punct de vedere psihanalitic personalitatea, ca fiind ca „o casă în care fiecare își vede propriul interese, sfâșiată de dorințe și scopuri conflictuale, lucru explicat cel mai bine folosind concepte ca Se, Eu și Supraeu.Conform acestei teorii, personalitatea se dezvoltă parcurcând niște stadii psihosexuale de dezvoltare, și se consolidează în jurul vârstei de 5-6 ani. Inconștientul se accesează și explică prin intermediul viselor. Despre psihopatologie, aceasta apare atunci când nu găsim o punte de legătură între instinctele noastre negative și comportamente acceptate de societate.

Carl Gustav Jung (psihologie analitică) Deși la început susținător al psihanalizei, acesta s-a despărțit ulterior de Freud pentru a pune bazele propriei teorii. Și în acest caz inconștientului i se acorda o atenție deosebită însă, spre deosebire de Freud, Jung consideră că natura umană este deopotrivă bună și rea. Pe lângă sexualitate și agresivitate, în teoria lui Jung sunt vehiculate și concepte precum individuație și „actualizarea sinelui”. De asemenea, Carl Jung vorbește și despre termenul de inconștient colectiv care conține arhetipuri sau predispoziții de a percepe lumea în anumite moduri, transmie ereditar.Patologia se manifestă atunci când personalitatea se plafonează, devine unilaterală, atunci când se omite dezvoltarea unor aspecte importante ale personalității, sau sunt suprasolicitate aspecte contrare naturii noastre înnăscute.

Alfred Adler (psihologie individuală). În cadrul teoriei sale, Adler nu a considerat inconștientul ca stând la baza dezvoltării personalității, acesta considerând că personalitatea se modelează mai degrabă în funcție de relațiile copilului cu părinții săi și de scopurile conștient alese. O importanță aparte o are efortul către autoperfecționare (superioritate). Teoria subliniază cooperarea cu ceilalți ca fiind esențială pentru supraviețuirea indivizilor, oamenii având o tendință înnăscută către aceasta. Psihopatologia apare atunci când un tip de parentaj patogen cauzează dezvoltarea unui complex de inferioritate la copil și la refuzul lui de a coopera cu ceilalți.

Erich Fromm. Teoria lui Erich Fromm asupra personalității susține că atâta timp cât ființele umane nu au pulsiuni înăscute care să programeze comportamentul uman, oamenii sunt mult mai izolați și mai anxioși decât oricare altă specie, iar libertatea și independeța apar a fi dezirabile, însă amenințătoare. Psihopatologia este cauzată de parentaj patogen și de o societate defectuos alcătuită și apare atunci când folosim libertatea pentru a face alegeri lipsite de înțelepciune (a fi egoist în loc de a iubi pe cei din jur).

Abraham Maslow susține în teoria sa, că potențialitățile umane interioare sunt în întregime pozitive, dar fragile și pot fi cu ușurință influențate de modele patogene de învățare. Acesta acordă o importanță deosebită trebuințelor umane, care formează o ierarhie în care satisfacerea acestora se face stadial. O nevoie sau trebuință poate fi satisfăcută doar după cea inferioară ei este satisfăcută. Trebuința cel mai sus poziționată este cea de autorealizare și autodepășire și implică realizarea potențialului înnăscut sănătos.

Gordon Allport consideră că personalitatea este o forță organizatoare în interiorul individului, care stă la baza comportamentelor caracteristice. Aceste comportamente iau forma trăsăturilor, însă fiecare personalitate este unică și nu poate fi descrisă prin trăsături singulare.

Un aspect relevant pentru obiectul studiat îl constituie mecanismul augmentării pulsiunilor, din cadrul autonomiei funcționale a motivațiilor adulte, în teoria lui Allport. Conform lui Allport, motivațiile adulte diferă de acelea ale copilăriei. Majoritatea motivațiilor adulte sunt relativ independente de pulsiunile biologice, diferă de la individ la individ și influențează sau mențin nivelurile de tensiune pentru a îndeplini obiective personale.

Albert Bandura – Teoria Social-cognintivă

În elaborarea teoriei sale, Bandura s-a ghidat după teoria învățării sociale, pe care chiar el a dezvoltat-o. Pentru acesta, comportamentul, mediul și factorii personali sunt într-o relație de cauzalitate reciprocă („determinism reciproc”). Astfel, conform teoriei social-cognitive, oamenii nu sunt ghidați exclusiv de factori exteriori, nici bombardați de stimuli de mediu, ci dimpotrivă, funcționarea psihologică este dată de o interacțiune reciprocă permanentă a factorilor de mediu și cei personali.

Așadar, există mai multe teorii care explică personalitatea și dinamica acesteia, iar pentru a înțelege în ce măsură această variabilă, personalitatea, are un impact asupra experienței deținutului, este importantă înțelegerea psihologiei persoanei deținute.

2.3.Teorii ale personalității delicvente

2.3.1.Teoria personalității delicvente după Eyesenck

Eyesenck a fost foarte preocupat de problema personalității. El pornește de la teoria pavloviană considerând omul ca o ființă care învață, achiziționează noi deprinderi și cunoștințe ce îi schimbă atitudinile și comportamentul.

Pe baza observațiilor, se poate constata despre comportamentul uman, capacitatea omului de a forma reflexe condiționate (învățare) care la Eysenck și Pavlov este un dat nativ a cărei actualitate este în funcție de condiționarea reală, de influențele sociale manifestate asupra individului.

Ceea ce se observă la nivelul comportamentului uman este capacitatea de a forma mai greu sau mai ușor reflexe condiționate, în funcție de care subiectul se situează în categoria introvertit-extrovertit. Condiționalitatea suportă influențele sociale. (Petcu, 2012)

Eysenck consideră că majoritatea infractorilor sunt extraverți, de aici rezultând caracteristica fundamentală ce constă în dificultatea de a fi condiționați, deci de a fi educați.

Extravertitul tipic are un set de caracteristici din care multe sunt la baza comportamentului infracțional. Astfel, extravertitul este o persoană sociabilă până pana când se lovește de disconfortul cauzat de lipsa anturajului, caută mereu senzaționalul, e gata să-și asume riscuri, acționează sub impulsul momentului, amator de farse, variație, schimbare. Pe lângă optimism este caracterizat de lipsa de griji, agresivitate, ușurința de a-și pierde firea, lipsa de control asupra propriilor acte și vorbe.

Eysenck atrage atenția că în evaluarea unor cazuri particulare este necesar să se studieze interacțiunea individ-mediu, cu caracteristicile celor două dimensiuni. Autorul subliniază că și în cazul unei educații bune, în cazul unui extravertit excesiv nu va avea efectele dorite.

În privința delincvenților introvertiți, Eysenck consideră că majoritatea lor provin din medii familiale nocive, a căror influență vicioasă se exercită ușor, deoarece caracteristica lor importantă este condiționalitatea ușoară, cu însușirea facilă a deprinderilor rele, a concepțiilor imorale caracteristice mediilor de acest fel. (Petcu, 2012)

Eysenck abordează și fenomenul de recidivă. El arată că și Pavlov, în cazul formării reflexelor condiționate, atrage atenția asupra factorului timp în formarea reflexelor și insistă asupra necesității coincidenței (sau apropierii) în timp a stimulilor condiționați cu cei necondiționați. În cazul concret al infractorului ar trebui ca pedeapsa ce i se aplică, pentru a avea valoare de stimul negativ condiționat, să înceapă imediat după actul infracțional, fapt care în practică nu se întâmplă niciodată.

Eysenck se referă la “paradoxul criminal” (infractorul și mai ales recidivistul care știe că ar putea fi pedepsit, totuși comite actele sale). Pentru explicarea acestui paradox, Eysenck apelează la “legea secvenței temporale” a lui O.H. Mowrer, conform căreia un act uman este determinat nu numai de consecințele sale, ci și de apariția în timp a respectivelor consecințe. Deci, când o acțiune are o consecință premială (pozitivă) și una de sancțiune (negativă), cu ponderi (teoretic) egale, atunci situația se rezolvă în funcție de consecința probabilă cea mai apropiată. În cazul unui act infracțional, consecința imediată cu efect pozitiv, de satisfacție imediată morală sau materială acționează mai puternic decât sancțiunea legală care este mai îndepărtată în timp și comportă un anumit grad de incertitudine. Această explicație de natură empirică are mai mult valoare descriptivă, dar la modul concret ea este greu de contrazis (cu atât mai mult cu cât această “lege” face parte din teoria învățării). Un alt argument al lui Eysenck în cadrul categoriei de delincvenți extravertiți este greaua lor condiționalitate, deci dificila lor reeducare. (Petcu 2012)

2.3.2. Teoria personalității criminale a lui J. Pinatel

La Eysenck, baza în studierea infractorilor pornea de la analiza psihologică, iar la Jean Pinatel merge pe linia analizei psiho-sociale cu preponderență. Astfel, el consideră că la baza creșterii criminalității stă dezvoltarea accelerată a societății și a tehnicii față de cultură, deci moravurile, ideile și credințele rămânând în urmă. Omul se găsește neadaptat, într-o dezorganizare socială unde totul este instabil, în mișcare, în schimbare. Accelerarea ritmului de viață, mecanizarea stilului de viață duc la dispariția valorilor fundamentale spirituale și intelectuale.

Într-o astfel de societate, omul este surmenat, anxios, obosit. Pornind de la acest cadru, Pinatel vede criminalitatea ca o boală morală a societății. Individul atins grav de această maladie socială este personalitatea criminală, identificată de autor cu un model pe care analiza criminologică îl utilizează în studiile sale. Este un instrument de lucru, permițând o aproximare a gradului lor de periculozitate socială. Acest model ne permite să sesizăm de ce delincvenții sunt oameni cu infinite variații, dar care au totuși ceva în comun. Între oameni nu există diferențe de natură, buni sau răi, spune Pinatel, deoarece în circumstanțe speciale orice om poate deveni criminal. Diferențele între oameni sunt în funcție de pragul delincvențial, pentru unii indivizi sunt suficiente câteva incitații pentru a trece imediat la infracțiune, pe când pentru alții sunt necesare incitații puternice pentru a trece la acțiune. (Petcu, 2012)

Această aptitudine, trecere la act, diferențiază delincvenții de nedelincvenți și delincvenții între ei. Pentru criminologie, subliniază autorul, important este studiul personalității în situația dată. Situațiile pot fi specifice sau periculoase, caracterizate prin faptul că ocazia nu are nevoie să fie căutată și astfel actul criminal care se comite într-o situație specifică constituie reacția personalității la situația dată. Situațiile mai pot fi și nespecifice și în acest caz ocazia trebuie să fie căutată. În aceste cazuri, personalitatea domină situația, iar actul criminal când se comite este consecința directă a acțiunii personalității.

De aici autorul concluzionează că mediul poate fi criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor criminale, ci și prin facilitatea structurării personalităților criminale.

Pinatel identifică caracteristicile personalității criminale grupate într-un nucleu, cum sunt egocentrismul, labilitatea, agresivitatea și influența afestivă. Structura dinamică a personalității criminale presupune componente care nu sunt anormale în sine, ci doar în acțiunea și interacțiunea lor. De aceea personalitatea criminală trebuie să fie considerată ca un rezultat și nu ca un dat. Toate celelalte componente psihologice care pot fi întâlnite la criminal nu sunt în relație cu trecerea la act, ci numai cu modalitatea de executare a crimei. Astfel, componente ale activității (delincvenți activi și pasivi), aptitudinile fizice (delincvenți robuști și debili) sau aptitudinile intelectuale (delincvenți inteligenți și delincvenți insuficient de inteligenți), aptitudinile profesionale și sociale (delincvenți “buni profesional” și alții extrem de stângaci), necesitățile nutritive și sexuale (delincvenți cu instincte puternice, alții slabi) sunt neutre în raport cu trecerea la acțiune. (Petcu 2012)

În cadrul nucleului personalității criminale, caracteristica identificată ca egocentrism este un efect al societății care se bazează pe o competiție nemiloasă și care favorizează toate formele care exaltă trăsăturile achizitive ale omului. La acestea Pinatel mai adaugă o inflație nemaipomenită a normelor legislative, care duc la o stare de anomie, când în mediul ce-l înconjoară pe individ totul este hiperreglementat, individul nu se mai descurcă, ghidându-se după propriile instincte.

Labilitatea, o a doua caracteristică enunțată de Pinatel ca făcând parte din nucleul personalității criminale, este o lipsă de inhibiție, impreviziune, abandon la impresiile momentului, absență la reflectare asupra consecințelor unui act. Pinatel consideră că omul în societatea dominată de tehnică vede totul în perspectivă, iar economiștii îi organizează ziua de mâine ferindu-l de neprevăzut. Ca o reacție la această situație, omul se ancorează puternic în prezent, având cu un oarecare grad de labilitate și iresponsabilitate individuală. Societatea, obligând un individ să gândească scurt, fugitiv și mobil, îndeamnă spre imprudență, la actul subit și negândit, generând incapacitatea utilizării experienței anterioare și antrenarea în acțiuni efemere.

Agresivitatea derivă din frustrări pe care societatea le implică. Societatea, prin ritmul de viață și de muncă extrem de rapid impune frustră ri biologice, căci omul este silit să trăiască în condiții ce contrazic natura sa. Alcoolul, așa cum am mai menționat, mărește agresivitatea.

Și ca o ultimă trăsătură specifică personalității criminale este indiferența afectivă sau absența emoțiilor și a înclinațiilor altruiste și simpatetice. Indiferența afectivă este un efect al actualei forme de viață. Mai mult, orice sentimentalism este de prisos și constituie o piedică în calea realizării. (Petcu, 2012)

Dacă se are în vedere dinamica sistemului socio-economic, reiese un raport strâns între sistemul economic de concurență și competiție duse la extrem și agresivitate. Lupta pentru viață favorizează ostilitatea. Dar concurența generează și o agresivitate a eșecului. Ori eșecul este în relație strânsă cu lipsa posibilităților la pornire, fapt ce angajează păturile defavorizate la o subcultură de violență. Interiorizată de membrii grupului, devine un element al personalității și astfel violența este abordată ca îndrăzneală și curaj.

2.4.Caracteristicile personalității delicvente

Maturizarea socială insuficientă – acest termen subliniază dificultățile de integrare socială, de conflict cu cerințele unui anumit sistem valoric normativ, subliniind tulburări ale structurării raporturilor sociale.

Din acest sens de abordare a delincvenței sunt evidențiate insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor socio-culturale (deficit de socializare) și insuficiența proceselor de acomodare la mediul social prin acte de conduite deviante. Astfel, caracteristica fundamentală a acestor subiecți este caracterul disonant al maturizării sociale și, deci, al dezvoltării personalității (V. Preda – 1998).

Instabilitatea emotiv–acțională – acestă trăsătură este asociată conturării profilului personalității delincvente. Această caracteristică este întâlnită, în unele situații, ca expresie a unei instabilități emotive și la persoanele cu comportament conformist fără a fi însă, un comportament stabil, preponderent. Datorită experienței negative, a educației deficitare primite în familie, a deprinderilor și practicilor antisociale însușite, infractorul este un individ instabil din punct de vedere emotiv-acțional, un element care în reacțiile sale trădează discontinuitatea, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță în reacții față de stimuli. Această instabilitate este o trăsătură esențială a personalității dizarmonic structurată a infractorului adult sau minor. (Petcu, 2012)

Inadaptarea socială – Este o caracteristică care se corelează foarte bine cu proveniența persoanelor care ajung să comită infracțiuni.În mediul penitenciar, în majoritatea cazurilor, populația provine din medii dezorganizate (orfani, semiorfani, părinți divorțați, părinți infractori, alcoolici) medii în care nu s-a realizat un proces de educare, sau în care nu s-au transmis norme și seturi de reguli facilitatoare adaptării sociale.

Comportament duplicitar – considerat ca trăsătură a personalității delincventului, apare ca o a doua natură, dând artificialitate întregului său comportament. Deținutul, conștient de caracterul antisocial, distructiv al acțiunilor sale, lucrează în taină, observă, plănuiește, se ferește de controlul oamenilor și în special al autorităților. Deținutul va manifesta o tendință de a nu fi observat, descoperit.

Imaturitatea intelectuală. Aceasta constă în incapacitatea infractorului de a prevedea pe termen lung consecințele acțiunii sale antisociale. Există ipoteza că infractorul este strict limitat la prezent, acordând o mică importanță viitorului.

Imaturitatea intelectuală nu se suprapune cu rata scăzută a coeficientului de inteligență (IQ), ci înseamnă o capacitate redusă de a stabili un raport rațional între pierderi și câștiguri în proiectarea și efectuarea unui act infracțional, trecerea la comiterea infracțiunii efectuându-se în condițiile unei prudențe minime față de pragurile de toleranță a conduitelor în fapt 

Imaturitatea afectivă. Constă în decalajul persistent între procesele cognitive și afective, în favoarea celor din urmă. Datorită dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate psihică, la reacții disproporționate, predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realității. Imaturul afectiv recurge la comportamente infantile (accese de plâns, crize etc.) pentru obținerea unor plăceri imediate, minore și uneori nesemnificative. Nu are o atitudine consecventă față de problemele reale și importante, este lipsit de o poziție critică și autocritică autentică, este nerealist, instabil emoțional. Imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea intelectuală predispune infractorul la manifestări și comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave.

Complexul de inferioritate – Este o stare pe care infractorul o resimte ca un sentiment de insuficiență, de incapacitate personală. Complexul de inferioritate apare în urma unor deficiențe, infirmități reale sau imaginare fiind potențate și de către disprețul, dezaprobarea tacită sau experimentată a celorlalți. Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul infractorilor la comportamente de tip inferior orientate antisocial

Agresivitatea – apare atunci când individul este împiedicat să-și satisfacă dorințele și se manifestă printr-un comportament violent și distructiv. Cele mai cunoscute forme de agresivitate sunt: autoagresivitatea și heteroagresivitatea. Autoagresivitatea constă în îndreptarea comportamentului agresiv spre propria persoană, exprimându-se prin automutilări, tentative de sinucidere sau chiar sinucidere. Heteroagresivitatea presupune canalizarea violenței spre alții, manifestându-se prin forme multiple, cum ar fi: omuciderea, tâlhăria, violul, tentativa de omor, vătămarea corporală etc.

3. Anxietatea

3.1Definire; aspecte generale

Prin definiție, anxietatea este reprezentată de o stare de tensiune psihică permanentă, cu accent pe lipsa de încredere în propria persoană, irascibilitate, și dificultăți în asumarea unui risc. La nivel fizic, este caracterizată prin diverse reacții neurovegetative și variate semne psihosomatice. (Kierkegaard, 1998)

Anxietatea reprezintă o stare afectivă care este caracterizată de sentimente precum cel de insecuritate, de tulburare, sau confuzie. Tulburările de anxietate sunt foarte dese și afectează un procent destul de mare din populație.

De regulă, persoanele care suferă de anxietate, pun simptomele pe seama unor condiții de natură fizică, fără a fi conștienți de faptul că este vorba de anxietate.

Există o serie de tulburări de anxietate care cuprind mai multe probleme. Așadar, anxietatea se manifestă sub mai multe forme:

Anxietate generalizată

Fobie socială

Fobii specifice (ex: fobie de spații închise, de insecte, de întuneri, de animale, etc)

Atacuri de panică

Tulburări obsesiv compulsive

Stresul post-traumatic.

3.2.Simptome

O caracteristică generală a anxietății este sentimentul de frică cât și gânduri cronice constante însă există simptome generale comune tuturor tipurilor de anxietăți. Printre acestea, cele mai importante și relevante sunt:

Reacții fizice – precum tremurături, transpiranți, respirație dificilă, greață, senzație de leșin, ș.a.

gânduri disfuncționale , sau acele gânduri care sporesc sentimentul de frică și nesiguranță vis-a-vis de un anumit aspect

comportamente de evitare – o persoană cu un nivel ridicat al anxietății poate dezvolta comportamente evitante față de foarte multe situații. Gândurile și emoțiile negative foarte intense, evaluarea irațională a anumitor situații cât și reactivitatea fiziologică puternică, duc la dificultăți în formarea și manifestarea personalității în acele situații față de care persoana manifestă anxietate.

3.3Anxietatea în mediul penitenciar

Într-o broșură informativă atât pentru personal, cât și pentru deținuți, Fundația Reforma Justiției Penale clasifică tulburările de anxietate ca fiind printre principalele afecțiuni psihice pe care le resimt indivizii în mediul privativ de libertate. În cadrul tulburărilor de afectivitate, relevante pentru mediul penitenciar sunt: anxietatea de tip fobic, anxietatea dată de componenta de tip frică și anxietatea de tip general (neliniște, tensiune, tulburări). Autorii susțin că acestea pot duce către disconfort semnificativ și pot influența major experiența individului în penitenciar.

Prin caracteristicile ei, anxietatea influențează toate variabilele și aspectele care contribuie la formarea șocului depunerii. Prin prisma faptului că este o afecțiune psihică ce implică instabilitate, dezechilibru, lipsa constanței, disfuncționalitate în gândire, comportamente de evitare dar și reacții psihofiziologice specifice, anxietatea are un rol important la nivelul individului, pe mai multe planuri.

Având în vedere faptul că o consecință a anxietății este reprezentată de comportamente evitante, se poate spune că anxietatea influențează atât procesul de adaptare al individului la mediul penitenciar, cât și felul în care acesta relaționează și interacționează cu ceilalți deținuți și cu dinamica grupurilor din care face parte. În consecință, cu cât un deținut are un nivel mai ridicat al anxietății, cu atât mai mult acesta va întâmpina dificultăți în mediul penitenciar, mai ales dacă se are în vedere caracterul patogen și vicios al populației din mediul penitenciar.

Într-o altă ordine de idei, din specificul anxietății ca și condiție psihologică și din caracteristicile mediului penitenciar, rezultă că nivelul anxietății persoanelor care vor executa o pedeapsă prin privarea libertății în mediul penitenciar, va crește pe măsura ispășirii pedepsei, desigur, și în funcție de trăsăturile de personalitate ale individului

4.ȘOCUL DEPUNERII

„Impactul privării de libertate asupra comportamentelor personalității este în multe cazuri dramatic, generând conduite diferite față de cele din mediul liber.” (Gheorghe, 2006, p. 72)

„Privarea de libertate implică mai multe forme, iar din punct de vedere calitativ dă naștere unui fenomen deosebit, și anume șocul depunerii (încarcerării). Acest lucru determină o gamă complexă de frământări psihice și psihosociale, începând cu criza de detenție manifestată de la închiderea în carapacea tăcerii până la comportamente agresive și autoagresive (sinucideri, autoflagelări)” (Butoi, et al., 2003)

Pornind de la acestă descriere a conceptului de șoc al depunerii, se poate înțelege din acest fenomen ca fiind toate tensiunile psihice pe care le resimte un deținut primar în momentul în care este privat de libertate.

O consecință foarte majoră pe care șocul depunerii o are asupra deținutului este aceea că, în comparație cu stările accidentale de izolare, privarea de libertate prin detenție cauzează înlăturarea simbolurilor exterioare ale personalității, prin prisma obligativității de a purta uniforma de deținut. Prin aceasta, se standardizează modul de viață și se diminuează originalitatea și identitatea propri prin restrângerea libertăților individuale (Butoi, et al., 2003).

În același timp, o altă formă de manifestare a șocului depunerii este exprimată prin restrângerea libertăților individuale. Elemente și aspecte precum relațiile interpersonale, lipsa de informații, regimul autoritar, sunt percepute și resimțite de către deținut ca atingeri ale integrității sale, ca ființă umană.

Totodată, o influență majoră în formarea șocului depunerii îl reprezintă contactul cu subcultura carcerală. Subcultura carcerală este un set de norme și valori informale stabilite „între” deținuți, în vederea funcționării grupurilor. Raportată la deținut, subcultura carcerală îl va determina pe acesta să își formeze o nouă viziune a proprie persoane și să dezvolte o modalitate de a supraviețui. De cele mai multe ori, deținuții manifestă un comportament de consimțire-integrare (conformare pasivă).

Un al aspect important, care contribuie la formarea și resimțirea puternică de către deținut a șocului depunerii este restrângerea spațiului de viață. Desigur, acest lucru are consecințe în plan psihic și comportamental, pentru deținut în sensul în care, prin reducerea spațiului are atingerea satisfacțiilor este drastic diminuată iar interesele sunt centrate și orientate pe lucruri mărunte. De asemenea, sunt mai multe consecințe ale reducerii spațiului de viață precum alterarea comunicării și supunerea totală. La toate acestea, se adaugă faptul că limitarea spațiului se manifestă prin prezența procesului de penitenciarizare, în sensul în care individul își intensifică mentalitățile specifice mediului penitenciar, nivelul aspirațiilor este foarte scăzut, convingerea că va fi etichetat definitiv, inexistența preocupării pentru viitor, dar nu în ultimul rând, cel mai relevant aspect pentru acest studiu, o imagine de sine negativă.

Din prisma deținuților, experiența ajungerii în penitenciar echivalează cu un eșec moral uriaș, ce îi va marca și urmări toată viața. Devalorizarea propriei persoane, a vieții, a lumii și a viitorului reprezintă probabil handicapul cel mai mare rezultat în urma executării unei pedepse prin privarea de libertate.

4.1.Supraaglomerarea

Supraaglomerarea este un fenomen care se petrece în mediul penitenciar și care poate fi cel mai ușor înțeles ca un decalaj între numărul de paturi și cel de deținuți sau ca depășirea capacității de cazare a penitenciarului. (F. Gheorhge, 2006, p. 96)

Supragraglomerarea este factorul care are cele mai ample consecințe asupra deținuților noi depuși. La nivelul deținuților, supraaglomerarea este resimțită pe mai multe planuri. În primul rând, cresc sentimentele negative precum mânia și depresia. În același timp, se pierde controlul situațiilor și scade posibilitatea atincipării unor posibile comportamente din partea colegilor de cameră, ceea ce pentru deținuți reprezintă instrumente și tehnici de adaptare și supraviețuire. Totodată, se pierde libertatea de mișcare în spațiul atribuit, iar acest lucru facilitează stimularea interpersonală ( prin contactul ochilor, vocii, mirosului cât și intimitatea conversației. (F. Gheorghe, 2006, p. 105)

Cu timpul, la deținuți se instalează o intoleranță emoțională față de ambianța penitenciară, cauzată de aspectele ce țin de condițiile fizice ale detenției. Factori precum spațiu restrâns, mirosuri neplăcute, somn dificil, baie indisponibilă tot timpul, zgomot permament contribuie la senzația de disconfort și stres pe care le resimte deținutul. De asemenea, supraaglomerarea este nocivă relaționării interumane în sensul în care duce la situații precum agresiuni verbale, zvonuri absurde, vorbărie interminabilă, practici sexuale anormale la vedere, înstrăinarea cu forța a unor bunuri personale, umilințe, etc.

Toate acestea duc la accentuarea sentimtentulor de singurătate, insecuritate și frustrare

4.2.Subcultura carcerală

Contactul cu subcultura carcerală este un etalon în ceea ce privește obiectul de studiu al șocului depunerii. Acest aspect presupunue mai multe elemente de importanță în materie de influență la nivelul conduitei, gândirii și felului de raportare și acționare al individului.

Contactul cu subcultura de penitenciar are o influență deosebită asupra vieții și comportamentului deținutului, afectând grav sentimentul de siguranță al acestuia.

Subcultura de penitenciar(carcerală) este alcătuită dintr-un set de norme si reguli creat și aplicat de către deținuți pentru a-și asigura condiții de viață acceptabile, din perspectiva lor. Printre regulile generale ale acestui sistem se numără:

fiecare cu problemele sale,

duritate față de cei slabi

În orice situație să se depună un minimum de efort

convingerea că nu sunt crezuți de nimeni

idei de persecuție

obsesia denunțării de către alți detinuți etc. (Dumitrescu, 1991).

Având în vedere specificul cât și obiectivele acestor reguli, se consideră ca normele specifice subculturii de penitenciar au un impact și o influență negativă față de acțiunile și activitățile reeducative exercitate asupra deținutilor din partea instituție.

Acestea au fost creeate în ideea solidarizării deținutilor, a formării unei coeziuni a grupului de detenție și reprezintă un obstacol major în calea influențelor de natur educativă. Desigur, nu toți deținuții aderă la acest sistem de norme, dar cei care nu fac asta sunt disprețuiți, dezaprobați și ținuți în afara grupului. Unii deținuti se subordonează, fară să aibe neapărat un sentiment de apartenență la grup în urma acceptării normelor, ci doar pentru că acest lucru îi asigură o supraviețuire mai tolerabilă. Aceștia păstrează secretul acestei insubordonari, știind că altfel vor întâmpina dificultăți de supraviețuire în locul de detenție.

Indiferent de felul în care un deținut se raportează la aceste norme de subcultură carcerală, este clar că, atâta timp cât acestea sunt niște reguli create intragrup, fără să aibe un fundament al utilității sau cel puțin un fundament pozitiv, nu pot avea decât efecte negative asupra deținuților, cu accentuări, în funcție de personalitatea slabă, sau puternică a indivizilor care intră în contact cu această subcultură. Având un caracter de condiționare, subcultura carcerală impune mai degrabă adoptarea unor comportamente și reguli și însușirea acestora în contextul de grup, sub semnul constrângerii și al sentimentului de frică și nesiguranță.

Atâta timp cât indivizii supuși acestor reguli nu aleg să se supună acestora sau nu, comportamentele care rezultă pot fi considerate condiționate, rezultate în urma influențelor mediului și a grupului.

5.Psihologia deținutului

Ca fenomen social, criminalitatea lezează interesele societății, iar cei care încalcă regulile sunt etichetați ca atare.

Sancțiunea pentru aceștia este privarea de libertate, unde deținutul este supus efectelor coercitive ale vieții de penitenciar, având un statut de subordonat față de lege. Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om o situație de amplă rezonanță în modul său de viață, atât pe durata detenției, cât și după aceea în libertate.

Restrângerea libertății individuale, relațiile impersonale, lipsa informării, regimul autoritar, mediul închis și activitățile monotone, toate acestea resimțite de către deținut drept leziuni ale integrității sale ca ființă umană.

In cele mai multe cazuri impactul privării de libertate asupra componentelor personalității este dramatic, generând și permanentizând conduite diferite față de cele avute anterior în mediul liber.

În cartea „Psihologie Penitenciară”, Florian Gheorghe descrie experiența psihologică a individului încă din momentul intrării în penitenciar: „Prima intrare în penitenciar pune multe probleme în fața destinului și cu cât (individul) le va rezolva mai repede cu atât sentimentul de străin se va diminua. Va începe cu exploatarea treptată a mediului și va continua cu învățarea argoului; se va resemna în fața „uitării” celor de afară și se va replia pe sine. Trecutul și viitorul nu vor fi abandonate pentru un prezent căruia i-au fost construite noi sensuri simbolice. În dialogul cu ceilalți, vinovația se va transforma în culpabilitate”

Același autoru afirmă că în mediul penitenciar, ceea ce duce la transformarea mentalității deținuților este nevoia de reconstituire a unui sistem de valori funcțional, în paralel cu activarea încrederii în sine și ăn viitor, cu corectarea atitudinii față de muncă, de lege și de pedeapsă. Așadar, cu cât deținuți înțeleg mai repede și acceptă că faptele morale le asigură acceptarea din partea celorlalți, liniștea interioară și sentimentul participării, cu atât își cresc șansele de de reușită în procesul de reconstrucție atitudinală.

De asemenea, un factor important în înțelegerea psihologiei deținutului este raportarea acestuia la factorul timp. Acesta percepe timpul dintr-o poziție coercitivă și apăsătoare. Acesta are conștiința faptului că va intra în închisoare împotriva voinței sale și va avea un statut de subordonare pe termen lung. Pierderea libertății este resimțită direct proporțional cu plaja de oportunități, perspective și alternative pe care individul le avea în libertate dar și cu dificultățile pe care le creează condițiile concrete din penitenciar.

De multe ori se constată o adaptare pasivă la condițiile pe care le impune viața în închisoare, prin adoptarea unei atitudini filosofice sau evitare concentrării asupra unor probleme incomode. În ciuda faptului că mulți deținuți aveau o personalitate robustă înainte de a veni în penitenciar, pe durata executării pedepsei se va crește sensibilizarea la mediu și apare o intoleranță emoțională, agravată de lipsa posibilității de a se refugia.

Natura pozitivă sau negativă a sentimentelor este dată, de cele mai multe ori, de felul în care fiecare deținut își reprezintă pedeapsa și de măsura în care acesta o acceptă. Dacă pedeapsa este percepută ca fiind corectă, pe măsura faptei, conduita sa zilnică va exprima acceptare supusă a tuturor rigorilor. În cazul în care pedeapsa este considerată prea aspră pentru fapta comisă, deținutul va resimți acest lucru ca o nedreptate care i s-a făcut și va considera că suferă o sancțiune nemeritată. Acest lucru rezultă în comportamente ostile iar deținutul va fi dominat de sentimentul de victimizare.

Pe aceeași lungime de undă, cu cât procesul de adaptare la viața de penitenciar este mai bun, cu atât va crește și toleranța pe care deținutul o va manifesta față de condițiile de mediu, chiar dacă problema incompatibilității între deținuți, cauzată de diferențele individuale, rămână nerezolvată.

Violarea intimității este un alt aspect care impactează trăirile afective ale deținuților. În penitenciar, totul se petrece în fața celorlalți, iar acest lucru, pe termen lung, va duce la creșterea sensibilității și la convingerea că totul este permis și că defectele și răutatea sunt general valabile (Gheorghe, 2006, p. 73)

5.1.Cauze ale suferințelor psihologice

„Prima venire în penitenciar traumatizează orice om, indiferent de vârstă, nivel cultural sau experiență de viață. Dacă deținutul va crede că viața i-a fost un eșec, el se resemnează mai ușor și așteaptă fără prea mare greutate sfârșitul pedepsei. Dacă el crede cp a avut o viață plină de succese, atunci va lupta împotriva instituției care îl ține cu forța împotriva voinței sale: pentru el, penitenciarul este de neacceptat, ca orice alt eșec.” (Gheorghe, 2006)

De asemenea, autorul afirmă că elemente precum dizarmoniile, necesitatea exagerată de stimă, modelele patologice de învățare, trecutul persoanei, ignoranța, structura imaginii de sine, supraaglomerarea, autorănirile, stresul, cât și multe alte elemente sunt surse ale dificultății de supraviețuire, acomodare și relaționare cu celelalte persoane, iar acestea scot în prim plan caracterul vulnerabil la care este expusă personalitatea deținutului.

Este clar că pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o situație deosebită, de rezonanță importantă în mediul său de viață, atât pe durata săvârșirii pedepsei, cât și după, în libertate. De vreme ce deținutul, la locul de detenție, se află printre oameni care, ca și el, au comis fapte antisociale, probleme cele mai mari sunt localizate în relațiile cu cei din jur. În contactul cu ceilalți deținuți, are loc o trecere de la remușcări, autoacuzări declarative (din timpul procesului penal) la justificări ale faptelor comise „fabricate în penitenciar” la care individul aderă deoarece îi oferă rațiuni deculpabilizante. Prin această diminuare subiectivă a gradului de vinovăție, deținutul își ușurează gradul de vinovăție, implicit conștiința, și de multe ori este întâlnită o modificare a poziției față de pedeapsă. Dacă inițial pedeapsa era considerată pe măsura faptei, se trece destul de repede la fiind considerată prea aspră. Așadar, la nivelul comportamentului, se observă o trecere de la o atitudine pasivă, supusă la una activă, marcată de interesul personal, egoism și autoconservare. În plan moral, se trece de la o morală conformistă ( bazată pe vinovăție) la o morală a frustrării, cauzată de convingerile de grup privind motivațiile infracțiunilor, percepția asupra lumii și a vieții, atitudinea față de muncă, familie, viitor, ș.a. (Gheorghe, 2006, p. 22)

5.1.1 Grupul de deținuți

Viața în penitenciar este în mod cert o viață de grup, iar o abordare a grupului de deținuți va oferi o imagine clară asupra influențelor pe care le are grupul de deținuți asupra unui individ, cât și consecințele pe care viața de grup la cauzează la nivelul membrilor grupului.

Datorită acestei condiționări, cât și a limitării spațiului personal, este anulată orice intimitate și totul este la vedere pentru ceilalți. În această situație, relațiile interpersonale sunt o risipire de sine, pentru deținut neexistând posibilitatea de a se ascunde de partea rea a comportamentelor celor din jur, iar capacitatea individuală de a suporta infirmitățile sufletești ale celorlalți este depășită de mult.

Prin specificul său, penitenciarul creează un tip aparte de interacțiuni și relații interpersonale care, la rândul lor, au o dinamică și modalități aparte de structurare și funcționare. În determinarea specificului relațiilor dintre deținuți sunt implicați doi factori fundamentali: cadrul specific al instituției penitenciare și specificul populației penitenciare. Ca instituție, penitenciarul prezintă caracteristici precum mod de organizare, normative, activități, viață izolată și închisă, control și supraveghere permanentă iar acestea joacă un rol cheie în stabilirea relațiilor interpersonale, în sensul în care acestea se formează sub condiționarea acestor aspecte. În al doilea rând, este relevant specificul populației penitenciare, care este formată din deținuți care prezintă, în general, particularități psihice și morale nefavorabile formării unor relații psihosociale pozitive, care pot avea rol stimulator în formarea și exprimarea personalității indivizilor aflați în detenție. Așadar, deținutul este condiționat la o viață de grup alături de ceilalți deținuți, care vin cu un alt bagaj moral și psihic și care nu pot influența decât în rău viitoare conduită a individului, pe perioada executării pedepsei. (Gheorghe, 2006)

În același timp, între deținuți există un procent mare de indivizi un cu un ego slab, o imagine de sine negativă și cu o nevoie de dependență crescută. Aceste cazuri pot reprezenta viitoare victime pentru liderii informali ai grupurilor, care se folosesc de putere și autoritate pentru afirmarea în cadrul grupului. De multe ori, acești deținuți (cu ego slab) ajung să îndeplinească anumite funcții și să aibe anumite statusuri, în funcție de nevoile grupului, cu care nu se indentifică sau pe care nu și le doresc. În același timp, această subordonare este de multe ori necesară unei viețuiri liniștite și lipsite de pericole, deținuții care nu se supun fiind de multe ori hărțuiți și marginalizați.

5.1.2 Etichetarea socială

Comportamentul infracțional poate fi definit ca abatere de la normele sociale acceptate de societate. Care care se abat de la acest norme, sunt etichetați drept infractori, ca răspuns social la actul infracțional. (Butoi, et al., 2003)

Prin etichetare, individul este trecut de la o poziție normală, din punct de vedere social, la statutul de deviant.

Deținuții percep această etichetă ca pe un handicap care îi va urmări toată viața, inclusiv după eliberare și această și acest lucru influențează în mod direct atât măsura în care deținutul va fi capabil de reintegrare socială, după eliberare, cât și, implicit, măsura în care programele de reeducare livrate de insituția peniteciară vor avea rezultate.

5.1.3Adaptarea deținuților

Chiar dacă în primă instanță, experiența penitenciară la care deținutul urmează să fie expus este un eșec, ceva de neacceptat, după un anumit timp (aproximativ o lună-două) deținuții înțeleg regulile noului mediu de viață, recunosc autoritatea din acest context, dezvoltă modalități cât mai adecvate de a relaționa și a menține relații cât mai bune atât cu ceilalți colegi de detenție cât și cu personalul.

Deținuții care au de executat o pedeapsă mai lungă dezvoltă o tendință de „spiritualizare” (Gheorghe, 2006, p95) în sensul în care aceștia, în dialogul cu ceilalți, capătă o viziune amplă asupra propriei veiți, asupra lumii și asupra condiției umane. De asemenea, capacitatea deținuților de a tolera în liniște pedeaspa este într-o relație directă cu instalarea scepticismului în fața sorții.

În procesul de adaptare al deținuților se parcurg câteva etape distincte.

În primă fază, are loc o selecție, din partea deținutului, cu privire la relațiile și evenimentele cotidiene care îl avantajează . Tot în această etapă sunt preferate lucrurile simple, se păstrează tăcerea vis-a-vis de aspectele care nu îi convin, se manifestă atașament față de un lider local și se detașează emoțional de figurile semnificative din trecut.

În faza următoare, se observă o notă de subiectivitate acordată aprecierilor (se dau semnificațiile dorite, sunt valorificate nejustificat conduite, persoane, instituții, evenimente).

În final, intervin activități compensatorii (dialogul în care nu se comunică mare lucru, plăcerea argoului, etc).

Din punct de vedere al administrației penitenciare, în executarea pedepsei cu închisoarea se parcurg trei etape: carantina, executarea propriu-zisă și perioada pregătirii pentru liberare (Gheorghe, 2006, p. 95)

Perioada de carantină. Aceasta se prelungește după un număr de 21 de zile (prevăzute administrativ), perioadă în care deținutulu tinde spre o formulă de viață acceptabilă. În această perioadă apar mai multe somatizări (mai ales în cazul deținuților încarcerați pentru prima dată) precum insomnii, slăbire, plâns, dureri ale membrelor inferioare, ș.a cât și dezorientarea în timp. În acest caz, șocul depunerii este direct proporțional cu bagajul dezordinilor emoționale cu care individul a intrat în penitenciar, în sensul în care cei cu un caracter mai slab, imaturi din punct de vedere afectiv și social, cei bolnavi, sunt cei care, în general, resimt cea mai mare suferință.

În perioada următoare (o lună-două) apare și se instalează sentimentul de victimizare, atunci când deținutul își dă seama de amploarea pierderilor pe care le suferă din cauza condamnării și începe să conștientizeze handicapul situației familiale, profesionale și sociale. În situațiile în care un deținut așteaptă pentru o perioadă mai lungă clarificarea situației juridice, sau nu îi este satisfăcută nevoia de ajutor moral sau îl apasă sentimentul de neputință, acesta va resimți și mai puternic șocul depunerii.

În scurt timp, dezamăgirea va fi înlocuită de sentimentul disperării. Acesta este cauzat de faptul că indivizii sunt despărțiți de familie, le sunt luate cu forța bunurile personale de către alți deținuți, interacționează cu mentalități și stiluri de viață greu de conceput și acceptat, nu se pot refugia și duce la grăbirea aderării deținutului la normele și valorile neoficiale (subcultura carcerală)

Executarea propriu-zisă cuprinde cea mai mare parte a pedepsei, în care este vizată reeducarea deținuților, munca fiind principala activitate a acestora. În cele mai multe cazuri, condamnații și-au format o poziție asupra principalelor probleme, și-au definit locul în cadrul relațiilor de grup, iar încălcarea regulilor oficiale este tot mai rară.

În privința relațiilor dintre deținuți, specific acestui stadiu este sentimentul de dezamăgire, sentiment dominant, în cadrul căruia încrederea și respectul sunt anulate datorită conținutului pe care fiecare deținut îl livrează în relațiile cu ceilalți.

Pregătirea pentru liberare. Această perioadă este alcătuită din cele câteva săptămâni dinaintea eliberării. Deținutul este supus unui program special de instruire în cadrul căruia i se dau sfaturi despre cum se rezolve probleme pe care la va întâlni imediat după eliberare, și mai ales despre un posibil viitor loc de muncă, și comportamente corecte.

Liberarea aduce în discuție problema noii identități sociale a deținutului, în sensul în care, după executarea unei pedepse cu închisoarea, omul va fi privit altfel de cei din jurul lui, în general cu lipsă de încredere. (Gheorghe, 2006)

Analiza procesul de adaptare la care deținutul este indicat să adere este relevantă pentru un studiu care vizează modificările pe care mediul penitenciar le aduce la nivelul personalității individului în sensul în care, un comportament adaptativ presupune modificarea conduitelor, principiilor și modalităților personale de a acționa, în vederea asigurării unei viețuiri. Având în vedere că acest proces are loc într-un mediu nociv, în care factorii care condiționează adaptarea, printre care și grupul de deținuți, prezintă caracteristici și trăsături negative, nefavorabile manifestării propriei identități și cu un specific restrictiv.

6. INFLUENȚELE MEDIULUI PENITENCIAR ASUPRA INDIVIDULUI

Cercetătorii James Bonta șu Paul Gendreau au făcut un studiu care vizează condițiile grele la care sunt supuși deținuții pe perioada detenției. Aceștia subliniază influențele asupra individului deținut a unor aspecte precum supraaglomerarea, sănătatea carcerală, singurătatea și alți factori care contribuie la caracterul negativ al experienței pe care o trăiește un deținut pe durata executării unei pedepse cu închisoarea.

Din momentul încarcerării, deținutul trece prin mai multe stadii de manifestare psihică și atitudinală.

Venirea în peniteciar afectează echilibrul personalității pe trei nivele: a spațiului de viață, a timpului personal și a comportamentului social. Stresul cauzat de anchetă, intrarea într-o colectivitate patogenă de anonimi, controlul riguros, dependeța de personal și altele sunt elemente ce favorizează apariția unei patologii specifice.

De asemenea, factori precum apatia, lipsa inițiativei, pierderea interesului pentru lucruri, anestezia afectivă, incapacitatea de a face planuri, absența unui refugiu, inexistența spațiului personal, monotonia conduc frecvent spre căderi afective, spre degradarea imagini de sine și, desigur spre patologie.

Felul în care mediul penitenciar impactează individul, implict reactivitatea acestuia la mediul penitenciar pot fi înțelese prin prisma unor stadii pe care individul le parcurge în procesul de instaurare, integrare și acceptare a condițiilor pe care le impune penitenciarul.

În prima instanță, apar fenomene de agitație psihică, anxietate, lipsă de apetit față de hrana oferită. De asemenea, în această fază se observă prezența unor atitudini agresive, tendințe de a se manifesta certăreț, ș.a., toate acestea făcând parte din simptomele psihologiei carcerale cotidiene;

Ulterior, în faza a doua a impactului închisorii, individul resimte în mod dramatic limitarea drastică a spațiului de mișcare și cât și organizarea foarte strictă a timpului alocat fiecărui condamnat. Reducerea perimetrului de mișcare, duce la apariția unui comportament individual de apărare a teritoriului propriu (teritorialitate), care se manifestă printr-o încăpățânare în „apărarea spațiului personal”. Așadar, fenomenele de teritorialitate devin exacerbate și reprezintă sursa unei agresivități mărite;

A treia fază este resimțită ca frustrare, cu deosebit accept pe planul timpului. Organizarea impusă și, în general, foarte monotonă a timpului, programul zilnic sever, caracterul de program pe care îl are timpul liber, provoacă sentimentul de frustrare continuă și, în consecință, mărește agresivitatea condamnatului;

În a patra fază sentimentul de frustrare este accentuat datorită resimțirii profunde a lipsei obiectelor de uz personal, la care deținutul a fost constrâns, prin privarea de libertate, să renunțe. De asemenea, condamnatul este obligat prin prisma forței mediului carceral, să renunțe la cele mai multe din trebuințele pe care și le-a creeat și satisfăcut în libertate, ceea ce-l va duce la căutarea de substituitori pentru elementele care îi creeau satisfacție;

În faza a cincea, deținutul resimte efectele contactului cu subcultura carcerală. La scurt timp, condamnatul își formează o nouă perspective a propriei persoane și elaborează o strategie de supraviețuire. În acest context se poate vorbi de fenomenul de „integrare” la cultura deviantă a condamnaților, fenomen prin care deținutul ajunge să adopte și să împărtășească punctul de vedere al celorlalți deținuți. (Toma, 2007)

Din punct de vedere psihologic, infractorul care a ajuns pentru prima dată în penitenciar poate fi considerat traumatizat. Acest intră în penitenciar deja tenstionat în urma contactului cu autoritățile juridice de desfășurare a procesului; Mediul în care trăiește, contextul social, limitarea spațiului de mișcare și de folosire a timpului liber sunt surse consistente de frustrate pentru deținut. La acestea, se adaugă și alte elemente frustrante caracteristice noului mediu în care a intrat, deoarece penitenciarul dispune de particularitățile specifice cu influență negativă asupra integrării psihosociale a deținutului primar.

Prima particularitate este dată de înlaturarea simbolurilor exterioare ale personalității prin faptul că deținutul este sups obligat purtării uniformei de deținut, care standardizează modul de viață și anuleză diferențele individuale caracteristice vieții în libertate.

O altă caracteristică a mediului penitenciar este reprezentată de restrangerea libertății fizice, psihice și psihosociale. De asemenea relaționarea săracă are implicații serioase asupra abilității persoanei de a-și exprima rolurile normale, fiind diminuată drastic posibilitatea de interacțiune psihosocială.

În cartea Psihologie penitenciară, Florian Gheorghe susține că pentru a pătrunde în psihologia deținutului, trebuie început de la a cunoaște percepția acestuia asupra pedepsei la care va fi supus: „deținutul are conștiința faptului că intră în închisoare împotriva voinței sale, cu un statut de subordonare pe termen lung și resimte pierderea libertății cu atât mai dureros cu cât libertatea era mai bogată în perspective și alternative. Cu cât este mai prețuit timpul în libertate, cu atât mai mult pierderea lui prin „căderea” în penitenciar devine mai dureroasă, mai zdrobitoare, deci pedeapsa este resimțită ca fiind mai represivă”. (Psihologie penitenciară, F.Gheorghe, p 72)

Acest lucru, corelat cu faptul că aceste persoane ajung în penitecniar în urma comiterii unui fapt antisocial, infracțional și că majoritatea dintre ei nu sunt adaptați social, sunt refractari sau incapabili să se integreze în societate arată că, prin prisma situației sale, „deținutul prezintă un univers uman specific, plin de contradicții, frustrări și neîmpliniri.” (Psihologie penitenciară, F.Gheorghe, p 72)

Aceste aspecte sunt destul de relevante în cazul studierii șocului depunerii, în sensul în care ele, alături de alte aspecte și caracteristici care vor fi prezentate alcătuiesc felul în care individul se raportează la mediul penitenciar, implicit setul de așteptări pe care acesta și-l creează vis-a-vis de această realitate.

Așteptările deținutului față de pedeapsa cu închsioarea sunt importante pentru acest studiu pentru că, în funcție de măsura în care acestea sunt sau nu îndeplinite, apare stresul, ca discordanță între ce se așteaptă individul să se întâmple și ce se întâmplă de fapt. În acest caz, stresul este un factor direct proporțional cu șocul depunerii, manifestat de deținuți.

Așadar, felul în care se raportează deținutul la pedeapsa la care este supus este relevant pentru măsura în care acesta va manifesta un șoc al depunerii și pentru măsura în care acest șoc va aduce schimbări în personalitatea individului.

Pentru orice om, privarea de liberetate constituie o situație deosebită, care are un impact puternic în mediul său de viață, atât pe durata pedepsei, cât și după aceea, în libertate. În penitenciar, deținutul trebuie să coexiste cu alți oameni, foarte diferiți din punct de vedere al vârstei, limbii vorbite, temperament, caracter, naționalitate, statut (social, economic) etc, iar acest aspect este relevant în sensul în care celel mai mari dificulltăți se întâlnesc la relațiile cu cei din jur. În interacțiunea cu ceilalți, în primă fază funcționează remușcările, autoacuzările dar care sunt înlocuite ulterioro cu justificări ale faptelor comise pe care acestea le „creează” în penitenciar și la care aderă deoarece îi oferă contexte și rațiuni deculpabilizante. Prin acest mecanism de diminuare subiectivă al gradului de vinovăție, deținutului îi este ușurată conștiința și nu de puține ori, se întâlnește modificarea poziției față de pedeapsă: dacă în primă fază considera că pedeapsa este pe măsura faptei, în scurt timp aceasta va fi apreciată ca fiind prea aspră.

Așadar, se observă o trecere de la un comprtament pasiv, supus la unul activ, în care interesele și egoismul primează. În ceea ce privește conduita, se trece de la morala conformistă bazată pe sentimentul de vinovăție, la morala frustrării care se formează pe baza convingerilor de grup privind cauzele infracțiunilor ( soarta omului, societatea, familia, legea, etc). Chiar dacă se observă o „subțiere” a moralității, aceasta nu se anulează, în penitenciar, ci rezistă și se realizează/exprimă ca valori în conformitate cu instituția, în sensul în care individul trăiește în mijlocul unei colectivități umane caracterizată prin devieri comportamentale, colective care, de regulă, sancționează pe cei care adoptă o conduită morală.

Prin urmare, cu cât deținutul apreciază mai mult pedeapsa ca fiind pe măsura faptei, cu atât conduita sa de zi cu zi va exprima o acceptare supusă rigorilor, adaptarea acestuia fiind mai ușoară, implicit contextul mai ușor de tolerat. În caz contrar, în care deținutul consideră pedeapsa a fi o nedreptate sau prea aspră pentru fapta comisă, acesta va simți că suferă o sancțiune nemeritată și va rămâne neîmpăcat, revendicativ și ostil instituției penitenciare, fiind dominat de sentimentul de victimizare.

Așadar, adaptarea este influențată de felul în care deținutului se raportează la pedeapsă, iar cu cu adaptarea este mai bună, cu atât toleranța față de condițiile de mediu este mai mare, chiar dacă diferențele individuală rămân o problemă nesoluționată.

6.1.Conduite adaptative

Se consideră că particularitatile vietii de penitenciar puse în relație cu caracteristicile personalității detinuțilo generează niște comportamente adaptative pe care acesta le manifestă la adresa regimul de detenție. Aceste comportamente reprezintă un set de modificări primare, cuantificabile și tangibile pe care mediul penitenciar le cauzează la nivelul persoanelor depuse.

Adaptarea prin agresiune – este caracterizată de rezistența deschisă la regulile și normele vieții de penitenciar, ieșind în evidență comportamente agresive și provocatoare spre alți detinuți sau chiar cadre, sub forma unor reacții autoagresive (automutilări) și tentative de sinucidere.

Adaptarea prin retragere – Se caracterizează prin închiderea deținutului în sinea sa, izolându-se de comunitatea celorlalți deținuți și de viața din penitenciar. Acesta își construiește o lume imaginară în care încearcă să se refugieze, alte posibilități, fizice, de refugiere fiind inexistente.

Adaptarea prin consimțire – Este marcată de conformarea pasivă a deținutului la setul de norme și reguli pe care penitenciarul le impune. Acesta se supune într-o manieră formală, în special pentru a nu atrage sancțiuni suplimentare și pentru a face vizibil un comportamel bun.

Adaptare prin integrare – Este mecanismul prin care individul își crează o modalitate eficientă de a relaționa atât cu ceilalți deținuți cât și cu mediul de detenție. Literatura de specialitate arată că această formă de adaptare se întâlnește mai ales la condamnații pe termen lung. (Sasu, 1985)

Aceste etape sunt manifestate sub forme comportamentale caracteristice vieții în detenție, numite reacții fața de încarcerare, cum ar fi: stările depresive (agitația anxioasă), halucinații auditive și vizuale pe teme delirante de persecuție sau grațiere, stări confuze, dezorientare temporalo-spațiala, cefalee, somn agitat, coșmaruri, culminând cu crize de mare agresivitate.

Aceste comportamente adaptative reprezintă niște prime modificări în felul în care individul actionează și relaționează, ele apărând ca un rezultat în urma raportării la contextul peninteciarului, dar și ca o formă de manifestare prin care deținutul resimte conștient sau inconștient particularitățile mediului penitenciar.

Cu toate acestea, după o perioadă de timp, deținuții înțeleg contextul în care se află, regulile și normele impuse, recunosc autoritatea și caută cele mai bune modalități de a relaționa pozitiv cu ceilalți deținuți și cu personalul.

OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII

Metodologie

Acest studiu se înscrie în sfera cercetărilor de tip explorator, care vizează stabilirea unei corelații cât și a unor eventuale interacțiuni între șocul depunerii manifestat de deținuți și modificările pe planul personalității și al nivelul de anxietate pe care acesta le experimentează în urma executării unei pedepse privative de libertate în mediul penitenciar.

Pe baza ipotezelor și a obiectivelor enunțate, acest studiu își propune să sublinieze importanța șocului depunerii în cadrul experienței pe care o au deținuții în mediul penitenciar și să releve influențele pe care acest fenomen le are asupra personalității și nivelului de anxietate al indivizilor, implicit modificările generale pe care indivizii le resimt după experiența penitenciarului, cauzate de șocul depunerii.

Obiective

Studiul de față are ca obiective principale studierea și cunoașterea aprofundată a fenomenului psihic de șoc al încarcerării și stabilirea unei corelații de natură a demonstra relația de cauzalitate între șocul depunerii și modificările la nivelul anxietății și personalității pe care le prezintă persoanele care au executat o pedeapsă prin privarea de libertate în mediul penitenciar.

Ipoteze

În cadrul acestei cercetări, au fost propuse următoarele ipoteze:

Privarea de libertate, în mediul penitenciar cauzează fenomenul de șoc al încarcerării

Schimbarea mediului de viața, prin constrângerea executării unei pedepse în mediul penitenciar cauzează fenomenul de șoc al încarcerării.

Șocul încarcerării cauzează modificări la nivelul anxietății deținuților

Șocul încarcerării cauzează modificări de personalitate la nivelul deținuților.

Variabilele studiului

Variabilele studiului ce reies direct din ipotezele postulate sunt: „șocul depunerii”, „personalitatea deținuținuților” și „nivelul de anxietate al deținuților”.

Participanții

La acest studiu au participat 45 de subiecți. Aceștia au fost selectați din rândul deținuților primari, proaspăt depuși, din cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranță București-Rahova, pe bază de voluntariat fiind motivați personalul specializat al instituției penitenciare și de participarea la dezvoltarea domeniului cercetat. Vârsta participanților la studiu a este cuprinsă între 22 și 47 de ani, media de vârstă fiind de 33 de ani. Selecția a fost realizată aleatoriu, în funcție de actualitatea momentului depunerii indivizilor în instituția penitenciară. În ceea ce privește distribuția în funcție de gen, populația participantă la studiu a fost în proporție de 100% de gen masculin.

Subiecții au fost testați de două ori. O dată la scurt timp după depunere și, ulterior, la un interval de două luni, pentru a vedea dacă se înregistrează modificări la nivelul personalității și al anxietății indivizilor.

Metode și teste utilizate

În realizarea acestei cercetări s-a utilizat atât medoda chestionarului cât și cea a interviului.

Testarea nivelului anxietății a fost realizată cu ajutorul inventarului pentru anxietate – State Trait Anxiety Inventory (S.T.A.I.). Acest instrument este alcătuit din două scale de autoevaluare pentru măsurarea a două concepte distincte prinvind anxietate: anxietatea ca stare (A-stare) și anxietatea ca trăsătură (A-trăsătură)

Scala A – stare este balansată cu 10 itemi cotați direct și cu 10 cotați invers (1,2,5,8,10,11,15,16,19,20).

Scala A – stare sau S.T.A.I. – X-1 este formată din 20 de descrieri pe baza cărora subiecții exprimă modul în care se simt la un moment dat.

Scorurile posibile pentru S.T.A.I. variază de la un scor minim de 20 de puncte la un scor maxim de 80.

Subiecții răspund la fiecare item a S.T.A.I. , evaluând ei înșiși pe o scală de la 1 la 4. Cele 4 categorii pentru scala A – stare sunt: 1) Deloc; 2)Puțin; 3) Destul; 4) Foarte mult.

Testarea personalității și a modificărilor la nivelul acesteia a fost realizată cu ajutorul chestionarului NEO PI-R, adaptat în cadru academic pe nișa pe care acest studiu a urmărit-o. Acesta a fost adaptat la 110 itemi, care au vizat scalele N1 (Anxietate), N2 (Furie), N3(depresie), N4 (Timiditate), N5(impulsivitate), N6(Vulnerabilitate); E1(Prietenie), E2(spirit gregar), E3(asertivitate), E4(Activism), E5 (căutarea stimulatorilor), E6(veselie); A1(încredere), A2(moralitate), A3 (altruism), A4 (cooperare), A5 (modestie), A6 (Compasiune); C1 (Eficacitate), C2 (Disciplina), C3 (simțul datoriei), C4 (căutarea reușitei), C5(Auto-disciplina), C6 (precauție).

Itemii acestui chestionar sunt cotați atât direct, cât și indirect.

Capitolul III. REZULTATELE CERCETĂRII

Pentru analiza și prelucrarea datelor, informațiile colectate au fost introduse în Excell, după care au fost transferate și prelucrate în SPSS 20. Analiza datelor s-a făcut utilizând testul T pentru eșantioane independente, pentru a observa existența unei diferențe între valorile înregistrate la prima aplicare și valorile înregistrate la cea de-a doua.

Analiza și interpretarea datelor

În urma analizării datelor recoltate, s-au constatat următoarele:

Tabelul 1. Distribuția pe vârstă

Tabelul 1 arată distribuția pe vârstă a participanților la studiu

Tabelul 2 arată media răspunsurilor celor două grupuri, cât și abaterea standard.

Tabelul 3 relevă diferențele înregistrate între cele două aplicări de chestionare.

În urma analizei datelor, rezultă că în cazul nevrotismului (N) există diferențe semnificative între mediile celor două eșantioane (t=-3,49, p<0,01, SD=3,51) . După prima aplicare, media răspunsurilor în ceea ce privește N este m=78,74 în timp ce, la un interval de 3 luni, s-a înregistrat o medie a răspunsurilor de m=91,05. Așadar, rezultă o diferență între medii de 12.31. Indicele de mărime al efectului este de 0.79, ceea ce sugerează un efect puternic.

Așadar, în cazul Nevrotismului ca și trăsătură de personalitate, ipoteza cercetării se confirmă.

Intervalul de încredere este curprins între următoarele valori minime și maxime -5,28 și -19,34.

În cazul extraversiei, datele rezultate arată că nu există o diferență statistică semnificativă între mediile înregistrate în urma celor două aplicări (t=-0.58, p>0,05, SD=2,06). După prima aplicare, media răspunsurilor în ceea ce privește Extraversia (E) este m=48,95, iar după a doua aplicare media este m=50,15. Diferența dintre medii este de 0.3.
În urma analizării datelor și a valorilor înregistrate, se poate afirma că în cazul extraversiei, nu s-a confirmat ipoteza cercetării.

Nici în cazul Agreabilității (A) nu s-a înregistrat o diferență statistică semnificativă între mediile înregistrate (t=-0.72, p>0.05, SD=2,53). În primă instanță, media răspunsurilor în privința Agreabilității (A) este m=87.13 iar după a doua aplicare, media a fost m=88.97. Așadar, rezultă o diferență între medii de 1.84.

Conform datelor, se poate afirma că nu în privința agreabilității, ipoteza cercetării nu s-a confirmat, fiind acceptată ipoteza de nul.

În ceea ce privește Conștiinciozitatea (C), datele din tabelul 3 arată că nu există diferențe statistice semnificative între mediile răspunsurilor, după aplicarea chestionarelor la intervale de 3 luni (t=-0.88, p>0.05, SD=2,081) . Prima data, media răspunsurilor participanților a fost de m=64,38, iar la a doua aplicare, media a fost de m=66.23. Între cele medii, rezultă o diferență de 1.85.

Datele înregistrate în cazul Conștiinciozității(C) demonstrează că ipoteza cercetării nu s-a confirmat pentru această scală.

De asemenea, în ceea ce privește nivelul anxietății și variațiile acestuia între cele două aplicări, datele arată că nu s-au înregistrat diferențe statistice semnificative (t= -1.31, p>0.05, iar SD=2.14).După prima aplicare a chestionarelor, media răspunsurilor înregistrate a fost m=49.95. În urma celei de-a doua aplicări, media răspunsurilor este=66.23, între cele două medii fiind o diferență de 16.28.

Analiza datelor arată că în ceea ce privește anxietatea, nu s-a confirmat ipoteza cercetării.

INTERPRETAREA PSIHOLOGICĂ A DATELOR

Obiectivul principal al acestui studiu a fost acela de a surprinde influențele majore pe care mediul penitenciar le are asupra individului, atât în timpul executării pedepsei, cât și după, când este repus în libertate. Pentru a observa cât mai bine aceste aspecte, s-a considerat că este necesară înțelegerea experienței deținuților, prin prima studierii elementelor care au cel mai mare impact asupra sa, și corelarea lor sub conceptul unei influențe globale, pe care mediul penitenciar o exercită.

Așadar, de o relevanță psihologică majoră pentru acest studiu sunt elemente precum grupul de deținuți, supraaglomerarea, procesul de adaptare pe care deținutul este nevoit să îl parcurgă, dar și psihologia deținutului, ca substrat în funcție de care experiența penitenciară îl impactează într-o mai mică sau mai mare măsură.

În urma analizării datelor statistice, s-a concluzionat că mediul penitenciar exercită o influență minimală asupra personalității și nicio influență la nivelul anxietății. Pentru a testa aceste ipoteze, cercetarea a vizat evaluarea personalității și a nivelului de anxietate la o perioadă scurtă după depunere, aceiași deținuți urmând să fie testați la un interval de timp care ar fi trebuit să marcheze modificările pe care mediul penitenciar le-a provocat la nivelul individului.

La nivelul personalității, s-au înregistrat modificări semnificative statistic doar în ceea ce priveșe Nevrotismul (N) (t=-3,49, p<0,01, SD=3,51). Având în vedere caracteristicile mediului penitenciar, mai exact variabilele pe care nu le poate evita, creșterea nevrotismului nu apare ca un rezultat de neașteptat. Este vorba despre faptul că, în ispășirea pedepsei, deținuții trebuie să accepte majoritatea lucrurilor care se petrec în penitenciar, prin prisma caracterului autoritar al instituției.

Dacă se au în vedere elementele care constituie universul penitenciar, se poate afirma că există o predispoziție pentru creșterea nivelului de nevrotism, acest aspect stând, de fapt, la baza inițierii studiului.

Grupul de deținuți este un element de importanță majoră, întrucât de aici pleacă majoritatea problemelor și suferințelor. Grupul de deținuți reprezintă o populație patogenă, unde fiecare membru care formează grupul este diferit față de ceilalți deținuți din majoritatea punctelor de vedere (vârstă, nivel de educație, statut social, principii, valori, cultură, personalitate, ș.a.) Un singur aspect este comun tuturor deținuților, și anume faptul că toți au ajuns în penitenciar în urma comiterii unui act ilegal, neacceptat din punct de vedere social și legal de către societatea din care aceștia fac parte, iar acest numitor comun are un caracter negativ, neputând avea un rol de îmbunătățire a conduitelor intragrup.

În același timp, un element important care se corelează cu creșterea nivelului de nevrotism este reprezentat de supraaglomerare, care poate fi considerată a fi cea mai mare sursă a suferințelor atât psihologice cât și fizice și morale pe care deținuții le resimt.

Ca și factor negativ, supraaglomerarea nu dăunează doar prin prisma faptului că mai mulți deținuți decât trebuie trăiesc într-un spațiu limitat și destinat unui număr mai mic de deținuți. De aici, rezultă o serie de alte suferințe, care se manifestă mai ales datorită diferențelor individuale dintre cei care împart camera. Spre exemplu, într-o cameră unde sunt puși la un loc, mai mulți decât trebuie, deținuți extraverți, intraverți, colerici, melancolici, este imposibil ca aceste diferențe să nu stârnească conflicte, mai ales dacă se are în vedere și setul de trăsături care clasează un deținut ca fiind agresiv, violent sau periculos.

Un alt aspect de importanță psihologică este limitarea drastică a spațiului de mișcare. O dată cu acesta vine și eliminarea satisfacțiilor personale, care dispar o dată cu intrarea în penitenciar. Corelate, aceste două aspecte pot reprezenta una din cauzele creșterii nevrotismului în rândul deținuților. Faptul că indivizii nu dispun de spațiul de mișcare cu care erau obișnuiți este o cauză a unei nervozități ridicate. De aici rezultă o creștere a agresivității, care, plasată în procesul interacțiunii dintre deținuți poate duce doar la suferințe și stări conflictuale. Aceste aspecte explică creșterea nevrotismului în rândul deținuților, marcând o modificare la nivelul personalității acestora.

De asemenea, și faptul că unele trăsături de personalitate din cele vizate nu s-au modificat, reprezintă un aspect relevant din punct de vedere psihologic. Acest fapt marchează sferele în care mediul penitenciar își exercită influențele, la nivelul indivizilor. În consecință, chiar dacă în cazul extraversiei, al agreabilității și al conștiinciozității nu s-a confirmat ipoteza conform căreia mediul penitenciar modifică personalitatea deținuților, este acceptată ipoteza de nul, prin care se constată că aceste influențe nu se manifestă, acesta fiind, la rândul lui, un rezultat de utilitate științifică.

Totodată, și în ceea ce privește anxietatea se acceptă ipoteza de nul, care indică faptul că mediul penitenciar nu modifică nivelul anxietății indivizilor. Acest lucru se poate să se fi întâmplat datorită faptului că nivelul anxietății persoanelor care urmează să execute o pedeapscă cu închisoarea prin privarea de libertate au deja un nivel ridicat al anxietății. În același timp, anxietatea, ca și stare generală cuprinde mai multe aspecte, sentimente și trăiri, care, dacă sunt studiate individual ar putea releva dacă anxietatea în general se modifică în penitenciar, sau dacă doar anumite valențe ale acesteia (frica, gânduri disfuncționale, etc.) resimt modificări în urma șederii în penitenciar.

IV.CONCLUZII ȘI APRECIERI FINALE

Studiul de față a urmărit cercetarea influențelor pe care mediul pe penitenciar le are asupra individului. La baza cercetării, s-au considerat ipotezele conform cărora privarea de libertate și schimbarea mediului de viață duc la dezvoltarea și manifestarea unui șoc al depunerii, care duce la modifăcări la nivelul personalității și la nivelul anxietății indivizilor.

Pentru a surprinde existența unor modificări în ceea ce privește variabilele studiate, s-a considerat că aplicarea chestionarelor de personalitate și pentru nivelul anxietății la un interval de timp va putea marca setul de modificări pe care penitenciarul le cauzează în rândul deținuților.

Când se vorbește despre mediul penitenciar, primul aspect care vine în minte este dat de scopul reeducativ pe care îl are instituția față de populația carcerală. Acesta a fost unul din considerentele care au stat la baza studiului. S-a considerat că rata succesului procesului de reeducare și de reintegrare socială sunt direct proporționale cu nivelul în care experiența penitenciară a individului are un caracter pozitiv sau negativ. De asemenea, rata recidivei se poate modifica, în funcție de felul în care individul resimte perioada petrecută în penitenciar.

Așadar, cu cât mediul penitenciar este mai nociv pentru individ, cu atât acesta va resimți un impact puternic negativ mai mare, implicit va suferi modificări în privința conduitelor și a atitudinilor sale. Dacă se are în vedere reintegrarea socială a deținuților, care este de o importanță ridicată în demersurile judiciare, individul ar trebui să părăsească instituția cât mai puțin traumatizat și cu cât mai puține suferințe resimțite. Acest lucru îi va fi facil în repoziționarea în societate și în definirea unor conduite acceptate din punct de vedere social și legal, implicit, riscul de a recidiva fiind diminuat.

În prezent, știința psihologiei judiciare urmărește să surprindă și să studieze cât mai bine toți factorii care conlucrează la experiența pe care indivizii o au pe durata executării unei pedepse privative de libertate în penitenciar, pentru a putea dezvolta soluții pentru a o optimiza și a își atinge scopul de reeducare și de scădere a ratei de recidivă.

O dată cu înțelegerea modificărilor pe care peniteciarul le are la nivelul indivizilor, se poate trece la înțelegerea cauzelor, cât și a variabilelor implicate în formarea acestora. Acest studiu acoperă sfere din mediul penitenciar care, luate împreună, impactează în sens negativ experiența individului.

Rezultatele statistice relevate de acest studiu pot oferi o perspectivă îndeaproape în privința nivelurilor la care personalitatea deținutului este influențată în urma privării de libertate și a schimbării mediului de viață. Mai exact, care din trăsăturile de personalitate sunt influențate de experiența penitenciară, cu toate variabilele ei. O dată studiat acest lucru, se poate trece mai departe în a vedea care din variabilele și caracteristicile mediului penitenciar impactează acele structuri de personalitate care suferă modificări, urmând, ulterior, găsirea unor soluții și a unor direcții de dezvoltare care să elimine problema.

„Ceea ce caracterizează deviantul este faptul că el nu a cedat niciunei norme , că nu a recunoscut importanța nici a celor morale, nici a celor juridice” (Gheorghe, 2006)

Așadar, având în vedere actul infracțional cât și, oarecum, inevitabilitatea lui raportată la societate, „vindecarea” sau „remedierea” situației rămâne în sarcina instituției penitenciare. Aceasta creează context, facilitează resurse și îndrumă deținuții în scop reeducativ, în vederea reintegrării sociale a acestora și a scăderii scăderii riscul de recividă. Cu cât o instituție penitenciară își organizează mai bine activitatea și se implică mai activ în diminuarea suferințelor la care individul este predispus, cu atât experiența acestuia va fi mai mai puțin dăunătoare lui, implicit șansele de a continua într-un sens pozitiv din punct de vedere social sunt mai mari.

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Anexa1. Chestionarul IPIP NEO-PI-R

Nume/ID:

Vârstă:

Vă prezentăm mai jos fraze care descriu comportamentul oamenilor. Vă rugăm să folosiți scala de mai jos pentru a descrie cum vă caracterizează fiecare afirmație. Descrieți cum sunteți în general, acum, nu cum ați dori să deveniți în viitor. Descrieți într-un mod sincer: cum vă vedeți pe dumneavoastră, cum vă vedeți în relațiile cu persoanele cunoscute, de același sex, și de aproximativ aceași vârstă. Pentru a vă putea descrie cu onestitate, răspunsurile voastre vor fi absolut confidențiale.

Vă rog să citiți fiecare afirmație cu atenție și apoi marcati cu un x căsuța care corespunde opțiunii dumneavoastră.

Anexa2. Chestionarul STAI-X1(Stare)

Anexa3. Formular Consimțământ informat

Sunteți invitat să participați voluntar la acest studiu, care vizează influența pe care o are șocul privării de libertate asupra structurii de personalitate a indivizilor și a nivelului anxietății aflați în mediul de detenție. Cercetarea se realizează în vederea elaborării lucrării de licență a studentului Radu Constantinescu, anul III, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea București.

Acest Formular de Consimțământ Informat intenționează să vă ofere informații referitoare la studiul privind șocul privării de libertate asupra personalității și anxietății indivizilor.

Prin semnarea acestui formular, confirmați că ați primit de la investigatori informații privind studiul și parametrii în care se desfășoară.

Toate datele vor fi păstrate confidențial, participarea la studiu fiind anonimă. Datele colectate vor fi folosite doar în scopuri academice.

Sunteți rugat ca toate informațiile pe care le oferiți să fie adevărate, oferirea de informații false putând influența negativ rezultatele studiului. De asemenea, vă rugăm să țineți cont că nu există răspunsuri corecte sau greșite.

Am luat la cunoștință și sunt de acord cu prevederile Formularului de Consimțământ Informat *

 Semnez

 Nu semnez

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Anexa1. Chestionarul IPIP NEO-PI-R

Nume/ID:

Vârstă:

Vă prezentăm mai jos fraze care descriu comportamentul oamenilor. Vă rugăm să folosiți scala de mai jos pentru a descrie cum vă caracterizează fiecare afirmație. Descrieți cum sunteți în general, acum, nu cum ați dori să deveniți în viitor. Descrieți într-un mod sincer: cum vă vedeți pe dumneavoastră, cum vă vedeți în relațiile cu persoanele cunoscute, de același sex, și de aproximativ aceași vârstă. Pentru a vă putea descrie cu onestitate, răspunsurile voastre vor fi absolut confidențiale.

Vă rog să citiți fiecare afirmație cu atenție și apoi marcati cu un x căsuța care corespunde opțiunii dumneavoastră.

Anexa2. Chestionarul STAI-X1(Stare)

Anexa3. Formular Consimțământ informat

Sunteți invitat să participați voluntar la acest studiu, care vizează influența pe care o are șocul privării de libertate asupra structurii de personalitate a indivizilor și a nivelului anxietății aflați în mediul de detenție. Cercetarea se realizează în vederea elaborării lucrării de licență a studentului Radu Constantinescu, anul III, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Universitatea București.

Acest Formular de Consimțământ Informat intenționează să vă ofere informații referitoare la studiul privind șocul privării de libertate asupra personalității și anxietății indivizilor.

Prin semnarea acestui formular, confirmați că ați primit de la investigatori informații privind studiul și parametrii în care se desfășoară.

Toate datele vor fi păstrate confidențial, participarea la studiu fiind anonimă. Datele colectate vor fi folosite doar în scopuri academice.

Sunteți rugat ca toate informațiile pe care le oferiți să fie adevărate, oferirea de informații false putând influența negativ rezultatele studiului. De asemenea, vă rugăm să țineți cont că nu există răspunsuri corecte sau greșite.

Am luat la cunoștință și sunt de acord cu prevederile Formularului de Consimțământ Informat *

 Semnez

 Nu semnez