Influenta Mediului Penitenciar Asupra Mamelor Care Executa Pedepse Privative de Libertate

Influența mediului penitenciar asupra mamelor care execută pedepse privative de libertate

Introducere

Prezenta lucrare, ”Influența mediului penitenciar asupra mamelor care execută pedepse privative de libertate”, își propune să studieze problematica femeii detinute în general și a mamei deținute, in particular. Mamele care execută pedepse privative de libertate reprezintă un univers uman specific, ce are o serie de particularități ce merită să fie studiate și analizate. Deoarece mamele detinute se evidențiază ca și grup distinct intre femeile deținute în general, am considerat ca fiind necesară realizarea unei cercetări in acest domeniu. Mamele delincvente reprezintă o categorie aparte in domeniul problemelor sociale legate de criminalitate, cu care societatea româneasca nu este pregătită să se confrunte. Aceste femei, pe langă faptul că poartă stigmatul de delincvente, fiind marginalizate social, se confruntă și cu probleme de ordin psihologic și afectiv, fiind afectate negativ din cauza despărțirii forțate de copii. Mamele aflate in penitenciar afirmă că nu există durere mai mare ca aceea de a fi departe de proprii copii, considerând că aceasta este adevărata pedeapsă la care sunt supuse.

În această lucrare am dorit să descriu și să explic această problematică, precum si să evaluez efectele negative ale încarcerării acestor mame, prin evidențierea aspectelor particulare privind relația pe care aceste femei o au cu copiii lor și traumele psihologice cu care se confruntă. De asemenea, am urmărit identificarea unor posibilitați de înbunătățire a calității relațiilor mamă – copil, pentru a reduce consecințele privării de libertate asupra femeilor deținute care se confruntă cu această problemă.

Am avut în vedere atât documentarea livrescă, prin studierea literaturii de specialitate, cât și o documentare de teren, prin aplicarea unei anchete pe bază de chestionar și realizarea unor analize calitative si cantitative.

Primul capitol al lucrării conține principalele abordări actuale în domeniul științei criminologiei, precum și principalele teorii și perspective specifice criminalității feminine. In prima parte a acestui capitol, am definit conceptele utilizate in criminologie, am prezentat scopul și funcțiile specifice ale acestei științe, precum și obiectivele cercetării criminologice; am definit conceptele de devianță și delincvență , și am prezentat principalele Orientari teoretice in criminologie. In a doua parte a acestui capitol am evidențiat aspectele specifice ale criminalității feminine, perspectiva istorică privind cauzele infracțiunilor savarsite de femei, precum si principalele teorii si perspective utilizate in analiza etiologiei criminalității feminine.

Al doilea capitol oferă o prezentare generală a instituției penitenciare, prin studierea aspectelor sale principale: am realizat o scurtă prezentare a sistemului penitenciar și sancționator din România, organizarea și funcționarea penitenciarului, funcțiile penitenciarului și ale pedepsei, principiile care reglementează executarea pedepsei privative de libertate, rolul executării acestei pedepse și prezentarea personalului așezământului penitenciar, prin evidențierea următoarelor aspecte: formarea profesională a personalului, munca cadrelor din penitenciar și factorii stresori din mediul penitenciar.

Al treilea capitol studiază situația femeii detinute in penitenciar, prin analizarea condițiilor de existentă din mediul carceral, unde s-a avut in vedere: regimul de executare a pedepselor, specific pentru femeile detinute, regimul medical aplicat acestora, regimul disciplinar și perioada de executare a pedepselor. Un alt aspect analizat in acest capitol, este sistemul de norme si valori informale specifice in penitenciar, la care aderă deținutele pentru a se adapta la noul mediu de viată; apoi ne interesează evidențierea aspectelor psihologice ale personalității femeii detinute, precum și modalitățile de menținere a sănății morale a acestora. Un alt subcapitol studiază aspectele specifice ale adaptării femeilor deținute la mediul de detenție, precum și analizarea tipurilor de relaționări care se formează in acest mediu: relaționările intre detinute si integrarea in grupul de detinute, precum si modalităti de relaționare a deținutelor cu personalul penitenciar. In ultima parte a celui de-al treilea capitol, am prezentat formele de tratament penitenciar al femeilor detinute. Aici am avut in vedere: prezentarea conceptului de tratament penitenciar; prezentarea scopului și a obiectivelor acestuia, principiile utilizate în desfășurarea procesului de reeducare, activitatea educațională și munca deținutelor in penitenciar; precum si prezentarea principalelor programe educaționale disponibile la momentul actual in penitenciar.

Capitolul patru al lucrării conține cercetarea propriu zisă, pe care am efectuat-o la Penitenciarul Târgșor. Instrumentul de cercetare utilizat pentru culegerea datelor este chestionarul. Informațiile culese prin aplicarea chestionarelor au fost prezentate si interpretate încercând să realizez corelații semnificative între itemi.

În capitolul cinci, ca urmare a datelor analizate si interpretate in cercetarea practică, precum și ca urmare a elaborării informațiilor teoretice, am prezentat anumite concluzii privind rolul esențial, pe care asistentul social din penitenciar, in situația de profesionist, îl are în optimizarea relațiilor femeii deținute cu familia si copiii ei. De asemenea, am încercat să evidențiez rolul pe care îl are familia deținutei și societatea, in vederea unei bune reinserții sociale a fostei deținute.

Concluziile au subliniat principalele aspecte studiate, precum și măsura în care scopul cercetării a fost îndeplinit.

Capitolul I Considerații privind criminalitatea feminină

1. Aspecte actuale în domeniul criminologiei

Știința criminologiei are o tradiție îndelungată in istoria științelor sociale si juridice, având o vechime mai mare decât aproape toate celelalte științe derivate din dreptul penal. Tudor Amza considera faptul că, “ Criminologia , ca știința, analizează si explică etiologia criminalității relevate sau aparente, ocupându-se prioritar de stabilirea metodelor si mijloacelor prin care se poate realiza o prevenție reală contra fenomenului criminal”.

In urma analizării si sintetizării diferitelor puncte de vedere privind obiectul de studiu al criminologiei, Rodica Mihaela Stănoiu oferă o înțelegere mai exacta a acestuia, stabilind faptul ca, aceasta știința studiază “crima ( in sens de act individual, ca si de fenomen global), criminalul, victima, precum si reacția sociala fata de acestea“; urmărind in plan practic prevenirea criminalității, umanizarea formelor de reacție sociala si tratamentul delincvenților.

Criminologia se ocupă, cu prioritate, de stabilirea unui ansamblu de principii generale, capabile să stimuleze cunoașterea in domenii legate de drept si de încălcarea acestuia si sa faciliteze tratamentul si prevenția comportamentului infracțional, in prezent, considerându-se ca scopul criminologiei îl reprezintă verificarea ipotezelor privind cauzele criminalității si reacția socială fata de acestea , stabilirea unei politici eficiente de luptă împotriva criminalității, care sa apere valorile fundamentale ale societății, precum și stabilirea măsurilor de combatere și prevenire a fenomenului infracțional .

Pentru atingerea acestui scop, criminologia îndeplinește următoarele funcții  :

funcția descriptivă – care are in vedere descrierea fenomenului criminalității, din perspectiva cantitativa, pentru aceasta folosindu-se, in special, ca sursa de documentare, statistica ;

funcția explicativă – prin care se explică cauzele si condițiile care determină si favorizează comiterea infracțiunilor ;

funcția predictivă – care are doua obiective : anticiparea unor schimbări ale caracteristicilor fenomenului (volum, intensitate, structură ) pe o anumita perioadă de timp si evaluarea probabilității producerii faptei antisociale :

funcția profilactică – care urmărește cercetarea remediilor criminalității , prin aplicarea criminologiei la profilaxia crimei si la tratamentul de resocializare a infractorilor.

În urma celor arătate, definim criminologia ca fiind : “ știința care studiază fenomenul social al criminalității, in scopul prevenirii si combaterii acestuia”. Criminalitatea constituie totalitatea infracțiunilor care se produc intr-o anumită perioadă de timp si intr-un loc determinat.. “ Actul infracțional reprezintă expresia concretă a unui șir de acțiuni și conduite, care contrastează puternic cu normele de viată existente in cadrul societății convenționale “. De asemenea, infracțiunea reprezintă fapta ce constituie un pericol social, este săvârșită cu vinovatei si este prevăzuta de legea penala.

Reprezentând o proprietate si una din funcțiile grupului social, normele sociale definesc situații si moduri de comportament ,din care unele sunt dezirabile si altele interzise. Atunci când un individ transgresează norma care definește o situație dezirabilă, el va fi perceput ca un “străin“, ca un individ particular si periculos, deseori denumit deviant.

După cum arata W. J. H. Sprott , devianța include “ansamblul comportamentelor care violează așteptările instituționalizate, adică acele așteptări care sunt împărtășite sau recunoscute ca legitime in cadrul unui sistem social“.

In registrul multiform al devianței, delincvența (sau infracționalitatea , după probarea juridica) reprezintă forma cu cel mai mare grad de periculozitate, deoarece afectează cele mai importante relații sau valori sociale si inculca regulile si normele morale sau juridice, care orientează comportamentele indivizilor.

Trăsăturile care o deosebesc de formele simple ale deviantei, se refera la faptul că,în primul rând este violata o anumita lege (penala, civila, militara, profesionala) ; aceasta încălcare este însoțita de săvârșirea unei acțiuni anti-sociale, ce reprezintă un pericol (material sau moral ) pentru ceilalți membrii ai societarii, si se manifesta un comportament contrar codurilor morale ale grupului. Astfel,delincventa sau infracționalitatea se definește nu in funcție de reacția membrilor societarii sau in funcție de o « etichetă », ci in raport juridic cu valorile sociale. Ca produs nemijlocit al acțiunilor si conduitelor deviante, infracțiunea implica o varietate de cauze si condiții favorizante, care se afla intr-o strânsa interdependenta si corelație reciproca.

Astfel, unul din obiectivele principale ale cercetării criminologice îl reprezintă identificarea si analizarea acelor circumstanțe ,care generează comiterea infracțiunii si se afla intr-o strânsa legătura cu modul de viată, personalitatea si condițiile care au produs ocazia infracționala. Datorita complexității acestui fenomen ,procesul de identificare a cauzelor este dificil si minuțios, pentru că implică o atentă examinare a contextului in care a avut loc infracțiunea, ale caracteristicilor sociale ale delincventului ,înainte si după comiterea actului criminal, precum și alte elemente care trebuie analizate.

În mod general, explicarea științifica a fenomenului infracțional presupune stabilirea unui model teoretic, care pune in relație un ansamblu coerent de fapte si evenimente, intre care se stabilesc diferite legături de interdependență.

Teoriile criminologice încearcă să explice fenomenele pe care le studiază, să identifice motivele apariției lor, care sunt efectele imediate sau de viitor, ce remedii există și mai ales cum se poate controla evoluția fenomenului criminalității.

Există mai multe criterii, mai multe posibilitatea de prezentare a acestor teorii cum ar fi : criteriul cronologic , criteriul geografic si criteriul etiologic.

Criteriul modelului etiologic si propune o evaluare cuprinzătoare a comportamentelor deviante si a actelor infracționale, de pe pozițiile teoretice ale unui grup mai larg de discipline. Analiza etiologică in domeniul criminalității constă in cercetarea cauzelor actelor in ocazia infracționala. Datorita complexității acestui fenomen ,procesul de identificare a cauzelor este dificil si minuțios, pentru că implică o atentă examinare a contextului in care a avut loc infracțiunea, ale caracteristicilor sociale ale delincventului ,înainte si după comiterea actului criminal, precum și alte elemente care trebuie analizate.

În mod general, explicarea științifica a fenomenului infracțional presupune stabilirea unui model teoretic, care pune in relație un ansamblu coerent de fapte si evenimente, intre care se stabilesc diferite legături de interdependență.

Teoriile criminologice încearcă să explice fenomenele pe care le studiază, să identifice motivele apariției lor, care sunt efectele imediate sau de viitor, ce remedii există și mai ales cum se poate controla evoluția fenomenului criminalității.

Există mai multe criterii, mai multe posibilitatea de prezentare a acestor teorii cum ar fi : criteriul cronologic , criteriul geografic si criteriul etiologic.

Criteriul modelului etiologic si propune o evaluare cuprinzătoare a comportamentelor deviante si a actelor infracționale, de pe pozițiile teoretice ale unui grup mai larg de discipline. Analiza etiologică in domeniul criminalității constă in cercetarea cauzelor actelor infracționale, amplasând fenomenul in contextul său global, bio-psiho-social. Aceasta analiză etiologică se caracterizează prin următoarele trei tipuri de interpretări:

interpretarea biologică- care incearcă să evidențieze elementele dominante ale constituției criminale a individului;

interpretarea psihologică și psihanalitică – care prezintă o anumită organizare a personalității criminale in relație cu formarea acesteia;

interpretarea sociologică– care își propune să identifice situațiile sociale care favorizează comportamentul criminal.

În fiecare din aceste interpretări, “analiza etiologică încearcă să identifice elementele care discriminează infractorii de noninfractori si delincvenții de nondelincvenți .“

Propunându-si identificarea mecanismelor etiologice ale conduitelor delincvente, criminologia si concentrează eforturile in direcția formulării unor răspunsuri la doua întrebări fundamentale:

a) ce anume îi determină pe unii indivizi să comită acte antisociale ?

b) cum poate fi întărit controlul social si cum poate fi organizata activitatea de prevenire in domeniul criminalității ?

In funcție de răspunsul la aceste întrebări s-au constituit in decursul timpului mai multe Orientari, care au constituit premisele teoretice ale cristalizării criminologiei :

A. Direcția clasică, inspirată de doctrina dreptului natural ,care consideră cauzalitatea infracțiunii ca derivând din actul de voința individuala a infractorului (R. Saleilles) ;

B. Orientarea cu caracter statistico-juridic (A. Quetelet, A. M. Guerry) a cărei principală contribuție constă in formularea mai multor generalizări empirice privind distribuția infracțiunilor in funcție de variabile individuale si de mediu ;

C. Perspectiva antropologică ( Teoria ”criminalului înnăscut” a lui Cesare Lombroso) care susține ca etiologia comportamentului infracțional rezidă in elementele in dividuale de ordin biologic, constituțional sau antropologic.

D. Interpretarea pozitivista (E. Ferri, R. Garofalo) constă în punerea in corelație a infracțiunilor cu factorii sociali ;

E. Orientarea psihologică și psihiatrică (H. Goddard, G. Tarde, Etienne de Greef, J. Pinatel), care considera că geneza crimei rezidă in deficiențele personalității, în fenomenul de imitație al comportamentului criminal sau raportul dintre frustrare-agresivitate ;

F. Orientarea sociologică, care constă în înglobarea mai multor perspective teoretice considerate împreuna si concretizate in teoriile ”cauzalității multiple ” sau ” factoriale”. Principalele teorii sociologice sunt :

a) teoria dezorganizării sociale (Școala de la Chicago) care pune in evidenta influenta ecologiei urbane asupra infracționalitații ;

b) teoria anomiei sociale si teoria oportunității diferențiale ( E. Durkheim, R. K. Merton, R. Cloward, L. E. Ohlin), care considerau infracțiunea drept un rezultat al dereglării normelor in situații de criză, a tensiunii dintre scopurile propuse si mijloacele necesare pentru înfăptuirea lor, si al blocării oportunităților economice si educaționale ;

c) teoria asociațiilor diferențiale (E. A. Sutherland ) care consta in interpretarea comportamenului criminal ca proces de învățare socială ;

d) teoria conflictelor culturale (T. Sellin ), conform căreia infracțiunea este consecința tensiunilor culturale manifestate intre anumite grupuri din cadrul aceleiași societății.

e) teoria subculturilor delincvente (A. K. Cohen) ,care explica actele antisociale prin reacțiile de protest fată de normele si valorile societății, ca și prin dorința indivizilor de a anihila frustrările implicate de statutul lor marginal ;

f) teoria personalității criminale (J. Pinatel ) care pune accentul pe acele caractere criminogene ale societății de natură să imprime individului infractor o structură de personalitate orientată spre acțiuni antisociale ;

g) teorii ale reacției sociale fata de criminalitate ( H. Becker, K. Erikson, F. Tannenbaum), care consideră infracționalitatea nu ca o caracteristică intrinsecă a actului comis de un individ , ci ca un efect al aplicării unei etichete de către cei care dețin puterea, în calitate de agenți ai controlului social.

2. Etiologia criminalității feminine-teorii si perspective

Criminologia este știința care oferă informații privind etiologia comportamentului criminal, studiind geneza si cauzalitatea actului infracțional. În cercetarea criminologică, aste necesar să se acorde o mare importanță criminalității după sex, in funcție de genul infractorului, in speță criminalității feminine. În literatura de specialitate, se evidențiază faptul că, criminalitatea feminină este mai restrânsa in raport cu criminalitatea bărbaților, procentul de participare fiind de circa 10% . Prin urmare, femeile comit mai puține infracțiuni, participă mai puțin la criminalitate.

Conform lui H. F. Reading, ”Prin criminalitate înțelegem formele de extremă gravitate ale deviantei, care se definește ca o maladiva tendință a unui autor de a contraveni unei norme ”, prin urmare frecvența fenomenului la cele doua sexe ar trebui sa fie apropiată. Cu toate acestea, lucrurile sunt diferite, evidențiindu-se trei serii de fapte :

inegalitatea dintre cele două sexe privind participarea la actele deviante ;

existența unor acte deviante ”tipic feminine” ;

creșterea impresionantă in ultimele decenii a infracționalității în rândul femeilor.

J. Léauté , in lucrarea sa, afirmă că ”participarea mai mică a femeilor la infracționalitate este cu atât mai remarcabilă, cu cât in populația generală ,procentul femeilor este egal sau chiar mai mare decât al bărbaților”, cum este si cazul României.

Doamna profesor univ. dr. Elena Zamfir ,este de părere că ” cele mai grave probleme cu care femeia se confrunta in societatea românească actuală ,nu provin în primul rând din persistența unor patternuri tradiționale ,reflectând principiile unei societatea patriarhale , ci sunt efectele unor procese de dezorganizare socială care au cuprins segmente semnificative ale colectivității .”

Procentul mai mic al participării femeilor la infracționalitate este variabil ; astfel, in măsura în care femeia participă tot mai mult la viata economică, socială, politică, in aceeași măsura se oferă mai multe ocazii de a comite infracțiuni ,ceea ce conduce la o mai mare participare la criminalitate. Este cunoscut faptul ca femeile comit un cerc mai mic de infracțiuni si ca exista o serie de infracțiuni specific feminine, precum pruncuciderea si prostituția. Insa, femeile săvârșesc si infracțiuni contra avutului public sau personal, infracțiuni de fals, infracțiuni contra normelor de conviețuire socială precum si infracțiuni contra persoanei , incluzând aici si omorurile (mai ales in cazul femeilor maltratate, victime ale violentei domestice).

Privite din perspectivă istorică,cauzele crimelor săvârșite de femei au fost tratate de-a lungul timpului cu indiferență, iar in ceea ce privește pedepsele aplicate acestora, au fost numeroase si variate, și adesea diferite de cele aplicate bărbaților. Tradiția intelectuala menține respectul fata de autonomia bărbatului, inteligenta si forța caracterului acestuia, in timp ce disprețuiește femeile pentru slăbiciunile lor si pentru pasivitate.

Aceasta atitudine fata de femei o întâlnim inga de la strămoșii noștii europeni. Astfel, in Grecia antica, Roma si Europa Medievala, femeia avea rolul de a furniza moștenitori pentru șotul sau ,ca sa ii perpetueze numele si linia averii. De aceea ,femeile adultere puteau fi executate deoarece nefiind credincioase, fidele, amenințau legitimitatea moștenitorilor. In Anglia sec. al – XVII-lea, mamele nemăritate erau închise pentru ca copiii lor erau dependenți de parohie. Spre sfârșitul secolului, femeile fără casă si mamele copiilor ilegitimi erau trimise in coloniile americane.

La începutul sec. al XIX –lea, reformatoarea Elisabeth Fry a militat pentru ca femeile sa fie închise separat de bărbați și să se ofere posibilitatea de reabilitare a acestora. Aceste evenimente pot fi considerate punctul de plecare in studierea intensa a relației dintre criminalitate si femei.

Până la începutul secolului XX, femeile au fost percepute in principal ca obiecte sexuale și se aștepta ca ele sa rămână supuse ideologiilor dominate de bărbați; femeile care se abăteau de la normă erau aspru pedepsite, fără a-și putea explica acțiunile.

La sfârșitul secolului XIX, fondatorul științei criminologiei Cesare Lombroso si G. Ferrero au publicat o lucrare intitulată ”Femeia criminală si prostituția” (1900) în care susțin existența unei criminalități feminine tipice ; teoria lor formulată pentru prima dată de Lombroso in 1895, pleca de la ideea « regresiunii atavice »a celui ce comite crime. Prin urmare, criminalul este o ființa biologică care diferă sensibil de ființa normală, din cauza unor trasatori si stigmate anatomo-fiziologice dobândite pe cale ereditară. Femeia criminală înnăscuta era percepută a avea calitățile criminale ale bărbatului, plus caracteristice cele mai rele ale femeii. Oricum ,se considera că atunci când femeile afișează un comportament criminal, sunt mai rele decât barbații din cauza lipsei sensului moral. Conform autorilor, aceste caracteristici includeau printre altele minciuna, viclenia, dușmănia, acestea nefiind evidente la bărbați. Aceasta părea să indice că femeile criminale erau din punct de vedere genetic, mai mult bărbați decât femei, deci anormale biologic. Crima la barbati era o trăsătura comuna a caracterului lor, in timp ce la femei era împotriva moralității. Lombroso considera că femeile care nu sunt albe si cele din clasele mai sărace, sunt mai puțin evoluate decât cele albe, decât bărbații din clasele superioare si de aceea mult mai predispuse sa comită crime.

Femeile deviante social sau criminale care nu acționau in conformitate cu normele si valorile sociale acceptate atunci, erau diagnosticate ca fiind patologice și necesitau tratament pentru a fi vindecate. Aceasta teorie a ajutat la perpetuarea noțiunii de ”femeie decăzută ”. Este evident o viziune falsă, care reflecta concepția biologista a autorilor, la fel cum reflecta concepția de inferioritate soci -economică a femeii.

Alți teoreticieni se refereau la crimă ca la ceva patologic mai degrabă indusă social decât moștenita biologic. Se susținea ideea ca femeile se simt omise din diferite situații, ceea ce crește dorința lor pentru noi experiențe, pentru securitate si recunoaștere. Aceste dorințe pot fi legate in cazul femeilor de comportamentul deviant. Există argumente care demonstrează ca infracționalismul diferențiat in funcție de genul infractorului , ține mai cu seama de etiologia socială, teza pentru care a militat sociologul francez Gabriel Tarde, combătând cu mijloace academice teoriile biologiste avansate de Cesare Lombroso.

Începând cu anii `50 diferite studii au măsurat științific diferențierile psihologice dintre bărbați si femei, corelând aceste aspecte cu analiza rolurilor si statusurilor ocupate in structura socială. În esență, s-a observat ca diferențierile dintre bărbați si femei,in plan social, rezultă din internalizarea normelor culturale cărora le aparțin, precum si comportamentului apropiat sexului lor.

În ceea ce privește perspectiva feministă din criminologie, specificăm că există 6 tipuri de feminism :

feminismul liberal – militează pentru egalitatea oportunităților în competiția socială, profesională, politică etc.

feminismul marxist – pune in evidenta bazele materiale ale statutului injust al femeii ;

feminismul socialist – explică de ce s-a ajuns ca femeile să fie considerate cetățeni de rang secund ;

feminismul existențialist – oferă o explicație filozofică, metafizică a modului de percepere a femeilor mereu in raportare cu barbatii ;

Feminismul psiho-analitic – arată cum normele referitoare la gen impun structuri de gândire internalizate ;

Feminismul post-modern – demonstrează că realitatea socială este una construită de bărbați și în consecința există mecanisme instituționale de perpetuate a dominației masculine.

Întrebările la care încearcă sa răspundă criminologia feminina ,pornesc chiar de la a pune în discuție ceea ce este considerat clasic si unanim acceptat in criminologie : teoriile criminologice pe care le știm oferă explicații nu atât despre comportamentul uman, general vorbind, ci despre comportamentul masculin și despre criminalitatea masculină.

Criminologul american D. Pollack a analizat cu mijloace moderne problema specificului devianței la femei ; acesta susține că nu este vorba neapărat de o proporție mai mica de femei in domeniul infracțional, ci de faptul că multe fapte infracționale nu sunt aduse la cunoștința autoritarilor. Sursa infracționalismului feminin este căutata în educația tipic feminină ,care cere ca aceasta să ascundă cu grijă tendințele agresive, suferințele menstruale, și activitatea ei sexuală, care duce la formarea unui comportament deficitar. Pollack consideră crima un comportament invățat de la o vârsta foarte fragedă și era de părere că ,intr-o societate dominată de bărbați, femeile au fost considerate întotdeauna ca fiind ciudate, și chiar periculoase. De aceea, ar trebui acordată o îngăduință mai mare față de femei din partea poliției și sistemului de justiție criminala, pentru a promova o egalitate adevărată a genurilor.

Teoriile privind dezechilibrul biochimic – încearcă să explice cauzalitatea infracționalității feminine prin prisma echilibrului si dezechilibrului hormonal. Katherina Dalton ,după ce a studiat 156 de femei condamnate, a concluzionat ca 49 % din infracțiuni au fost comise fie in timpul ciclului, fie in perioada premenstruală. Mai recent, aceasta teorie a fost combătuta afirmându-se ca intre tulburările psihice datorate menstruației și infracțiunile comise de femei nu există nici o legătură. Studiile existente fac insă referiri la cercetări care sunt legate de activitatea glandelor endocrine si de schimbările care se produc in personalitatea pacientului, pornind de la tratamentul pe care îl face respectivul individ.

Alte teorii, cum ar fi cea a rolului atribuit de sex, afirmă că diferențele dintre femei si bărbați nu sunt înnăscute, ci mai degrabă învățate în cadrul procesului de socializare. Fetele sunt supuse unor forme mai rigide de control social decât băieții, controlând accesul fetelor la oportunitatea criminale.

Teoria controlului exercitat de părinți – sugerează ca in cadrul familiei, băieții spre deosebire de fete, sunt încurajați să-și asume comportamente mai riscante, așa că este mai probabil să se angajeze in activitatea criminale. In cazul fetelor, controlul părintesc este mai sever, condiționându-le sa fie mai pasive si de aceea vor efectua activitatea mai puțin riscante decât băieții.

Freda Adler a elaborat teza masculinității care încearcă să explice de ce femeile comit crime. Criminalitatea feminină a cunoscut schimbări majore : astfel , a avut loc o creștere rapidă după anii `60 a criminalității feminine si o schimbare a patternului criminalității feminine, care este tot mai ”masculinizată ”, mai agresivă. Această teză afirmă că , femeile ,pe măsură ce câștigă din ce in ce mai multa egalitate cu bărbații și își asumă din ce in ce mai multe roluri sociale masculine, ele tind sa se afirme in modalitati tipic masculine, astfel încât devin mai practice, mai energice si mai agresive. Au avut loc schimbări la nivelul familiei si in special trecerea femeii din spațiul casnic în cel public. Fetele bune sunt acelea care își mențin supunerea față de rolurile sociale tradiționale, in timp ce fetele rele sunt cele care acționează ca bărbații. Criminalitatea crescută este considerată ca fiind masculinizată.

Criminologii E. Sutherland si D. Cressey au subliniat faptul că participarea femeilor la activitatea infracționala variază de la națiune la națiune și cu cât într-o țară femeile dobândesc mai multă libertate, cu atât participarea la activitatea infracțională crește,, apropiindu-se de cea masculină. Se observă o masculinizare energică a femeilor manifestata in vestimentație, limbaj si comportament cotidian. Aceasta tendința, manifestată și în promiscuitatea sexuală, consfințirea legală a emancipărilor sub aspect juridic, aduce după sine schimbări și în structura spețelor de infracțiuni comise de femei, înregistrându-se o creștere a participărilor in acte de terorism și mare cruzime, în omoruri violente. Originile tezei masculinității, pot fi văzute în perspectiva istorică oferită de Freedman E. B.- acesta afirm că femeile sunt încarcerate pentru că nu aderă la codurile morale stricte sau rolurile sociale care le-au fost repartizate.

O altă teorie, teza oportunității, se bazează pe teoria oportunității diferențiale a lui Ohlen, și stipulează că femeile doresc să folosească mijloace legitime în obținerea succesului în plan social, dar se lovesc de o multitudine de bariere, precum adversități economice sau disponibilitate limitată a resurselor. Când mijloacele legale le sunt blocate, femeile sunt forțate să utilizeze metode ilegale și așa rezultă infracțiunea. Acesta teză stipulează că, în cazul în care femeile ating poziții sociale similare cu ale bărbaților, paternurile ocupaționale ale acestora tind să devină similare. Oponenții acestei teze afirmă că femeile nu au aceleași oportunități de angajare comparativ cu bărbații, și că femeile sunt socializate in mod diferit față de bărbați, așa că nu vor comite aceleași crime in mod obligatoriu. În acest caz și paternurile criminalității masculine si feminine vor fi deasemenea similare.

Messerschmidt J. W. afirmă că, analizând statisticile criminale actuale vom observa o creștere a numărului de crime săvârșite de infractori tineri care nu fac parte din grupul gulerelor albe și că infracțiunile comise nu sunt ocupaționale. Pentru acest motiv, el consideră că trebuie să se numere printre oponenții acestei teorii. Messerschmidt J. W. afirmă că infracțiuni precum frauda si furtul din magazine contează la creșterea criminalității în rândul femeilor.

O altă teorie este teza marginalizării , care oferă un punct de vedere contrat tezei oportunității, referitoare la femeile care comit infracțiuni din cauza lipsei oportunităților de a câștiga bani. Adepții tezei marginalizării consideră că : participarea mai mare pe piața muncii a femeilor nu înseamnă neapărat realizarea egalitarii între sexe sau îmbunătățirea situației economice a femeilor ; majoritatea femeilor infractoare, dacă nu sunt angajate, sunt concentrate intr-un ghetou al gulerelor roz si pozițiile lor sunt caracterizate prin insecuritate și un mod sărac de plată ; infracțiunile săvârșite de femei , majoritatea fiind crime mărunte împotriva proprietarii,constituie un răspuns rațional la sărăcie si insecuritate economică. Studiile feministe demonstrează că principala cauză a criminalității feminine o constituie marginalizarea, sărăcia, lipsa educației. În plus, nu trebuie uitat că stigma pe care o suferă femeile în ”moara ” justiției penale este dublă față de cea pe care o resimt bărbații.

În final, teza cavalerismului sugerează că în răspuns, ca și replică la mișcarea feministă, sistemul justiției criminale si-a micșorat îngăduința față de femeile delincvente. Conform specialiștilor, există o mică dovadă a cavalerismului în sistemul justiției penale și favorurile sunt acordate femeilor albe din clasele superioare ; astfel, deoarece femeia delincventa tipica nu este albă și nici nu aparține claselor sociale înalte, cavalerismul probabil nu are un mare impact asupra ratei criminalității feminine.

D. Pollack considera că ,in timp ce sistemul de justiție criminala angajează standarde procedurale diferențiale (de ex. : cele bazate pe factori precum rolurile familiei, culpabilitatea sau paguba produsa victimei), tratamentul cavaleresc al femeii este în mare măsură inexistent. Autoarea explic că studiile efectuate asupra diferențelor în pedeapsa aplicată sunt îngreunate de factori importanți ai procesului de luare a deciziilor, cum ar fi gravitatea infracțiunii, antecedente penale si rasa.

Messerschmidt, J., W. afirmă că sistemul justiției criminale nu numai că nu și-a micșorat îngăduința, dar pedepsește femeile pentru mișcarea feminista. Acele femei care nu acționează intr-un ”mod feminin”, adică acelea cu un comportament de respingere a rolurilor feminine tradiționale sunt văzute ca non-tradiționale și merită să fie pedepsite. Acesta subliniază că sistemul justiției criminale mediatizează și exagerează crimele săvârșite de femei în comparație cu cele săvârșite de bărbați, acest lucru determinând formarea expresiei ca rata criminalității feminine a crescut îngrijorător, mai mult decât in realitate.

Teoriile subculturale ale delincvenței – Subculturile delincvenței feminine

In 1958, Albert Cohen și James Short au efectuat un studiu, care demonstra că membrii subculturilor delincvente sunt persoane frustrate, pentru că nu au reușit să își atingă scopurile convenționale, precum statutul social, respectul sau casatorii. Astfel, ei au apreciat că fetele ajung intr-o subcultură care le oferă un substitut de statut social, care se afla de altfel in afara regulilor sociale acceptate ; in aceste condiții se considera ca folosirea drogurilor si prostituția au devenit inevitabile pentru aceste fete. Cercetările efectuate de acești doi autori, in 1958 ,susțineau ideea ca doar femeile negrese din clasele sociale sărace au preocupări de acest gen.

Anne Campbell a realizat, la începutul lui `90, un studiu despre studiul de viata al femeilor din bandele care acționează in New York. Ea a petrecut 2 ani, cu 3 bande: una hispanica, una formata din persoane de culoare si una mixta rasial. Autoarea a demonstrat ca fetele vin in banda pentru a se simți protejate si mai ales pentru sentimentul ca participa la ceva util. Multe in aceste fete se considera aici ca in propria lor familie si dau dovada de devotament ; este posibil ca părinții lor sa fi dus același tip de viata ; ele provin din familii sărace si multe nu si-au cunoscut tatăl.

De regula ,fetele au prieteni sau rude care le introduc ca posibile membre ; după o perioada de testare, in care dovedesc ca au aptitudini ”inima si curaj” ele sunt acceptate ca membre cu drepturi depline. Aceste fete trăiesc după sistemul de valori al bandei câștigându-și astfel statutul ; s-a demonstrat ca 10% din membrii bandelor din toata lumea sunt femei, existând si bande separate de femei dar in general acestea sunt afiliate bandelor de barbati. Aceste bande feminine au propriile ceremonii de inițiere, insa mult mai puțin violente decât cele specifice bărbaților. Aceste fete care aderă la bande sunt îndepărtate de mamele lor ,care nu le înțeleg și nu le acceptă stilul de viată, abandonează școala și cresc pe străzi. Așa, multe încep să se drogheze și își încep activitatea sexuală foarte devreme, la 15 ani multe fiind deja însărcinate. Își distrug reputația cu mult înainte de a deveni adulte.

În momentul în care intră în bandă ,dezvoltă un puternic simț al apartenenței, găsind un cerc de prietene care au trecut prin experiențe similare si care le pot înțelege si ajuta întotdeauna. Luptând împreună ,se naște simțul camaraderiei, iar cele mai dure primesc bonusul de ”nebune”, reputație cu care se mândresc. In spatele acestei durități, se ascunde insă o frică puternică – frica de a deveni victime, de a suferi – fetele ascunzând aceste trăiri sub o masca violenta, care are rolul de a le proteja de oricine ar vrea sa le facă râu. Din păcate multe din aceste femei sfârșesc trăind din ajutorul social și în condiții improprii de locuit. Cercetările au demonstrat că in ultimii doi ani a crescut numărul femeilor din bandele criminale, participând chiar la săvârșirea de acte criminale grave si foarte grave.

Numărul teoriilor elaborate in domeniul criminalității feminine este mare, fiecare încercând să ofere cea mai bună explicație și să individualizeze factorii predominant responsabili, implicați in producerea acestui tip de criminalitate. Este un fapt dovedit că femeile și bărbații diferă din punct de vedere biologic si din punct de vedere al influențelor sociale. Femeile au de asemenea, multe posibilități pe care nu le aveau înainte. Cu toate acestea, nu putem afirma că o singura teorie ar putea explica criminalitatea feminină. Această teorie trebuie înțeleasă ca un fenomen complex, influențat de interacțiuni intre factorii psihologici, sociali, de dezvoltare, de mediu, economici, biologici, și chiar evolutivi.

Capitolul II. Instituția penitenciară. Prezentare generală.

Sistemul penitenciar din România – scurtă prezentare –

Sistemul penitenciar romanesc prezintă caracteristicile generale ale celor din țările Centrale și Est Europene ,atât din punctul de vedere al evoluției istorice ,cat si in ceea ce privește reformele desfășurate la nivel instituțional, legislativ si administrativ. Cu toate acestea, există la nivelul politicii in domeniu ,câteva caracteristici care diferențiază sistemul penitenciar românesc de cele specificate anterior, și anume : intre anii 1977 si 1989 ,s-a dispus desființarea sau demolarea unui număr important de închisori, fapt care a condus în timp la un fenomen de supraaglomerare, prezent si astăzi ; cele ramase s-au transformat in colonii de muncă, nefiind modernizate aproape deloc. Un alt aspect carateristic acestei perioade a fost utilizarea repetată si sistematică a grațierilor pentru a rezolva problema supraaglomerării. Toate aceste masuri au fost luate in încercarea regimului comunist de a ascunde realitatea existenței infracționalității în societatea româneasca. Din păcate, aplicarea acestei politici penale a avut defecte devastatoare asupra sistemului penitenciar românesc, care, la începutul anilor `90, pus in fața unor schimbări radicale, a cunoscut o puternică dezorganizare.

În ceea ce privește penitenciarul romanesc de după 1990, ”s-a pornit de la o schimbare de structura instituționala, neținându-se cont și de schimbarea in modelul cultural. Nu s-a înțeles că, clientul real al organizației penitenciare ,nu este deținutul, ci însăși societatea, a cărei nevoie de protecție trebuie sa o asigure”. In timp, au fost inițiate reforme pentru reorganizarea sistemului de justiție penala precum si a sistemului penitenciar. Au fost refăcute anumite penitenciare si a fost construit un penitenciar modern la Rahova ; cu toate acestea, problema supraaglomerării este cea mai dificilă provocare a sistemului penitenciar, rata supraaglomerării fiind de cca. 151%, infracționalitatea crescând constant după 1990 si odata cu ea numărul deținuților din închisori. România are o populație penitenciară comparabilă cu cea a Angliei sau Franței, care insă au o populație de peste 50 mil. locuitori. Rata încarcerării este aproape 200 deținuți la 100.000 locuitori si reflectă existenta unei legislații penale excesiv de punitive.

Administrația penitenciară din România este reprezentata de Direcția Generală a Penitenciarelor, instituție militară, subordonată Ministerului Justiției , care asigură executarea pedepselor privative de libertate, pronunțate de instanțele judecătorești, a măsurii arestării preventive, si a măsurii educative de internare a delincvenților minori in centre de reeducare. În subordinea Direcției Generale a Penitenciarelor se afla 43 de unitati, care in funcție de volumul, complexitatea sarcinilor si gradul de pericol social al deținuților, se împarte in :penitenciare de maximă siguranță si penitenciare de categoria I

Organizarea și funcționarea așezământului penitenciar.

Penitenciarele sunt organizate si funcționează ca unitati subordonate Direcției Generale a Penitenciarelor ,fiind conduse de către un comandant (militar) sau un director (civil), ajutat de doi-trei locțiitori. Aceștia asigură custodia persoanelor condamnate de instanțele de judecată la pedeapsa cu închisoarea.

In prezent, penitenciarul are o ”semnificație politica deosebita”, deoarece tratamentul deținuților este expresia nivelului socio-cultural al unei tari, prin ilustrarea felului cum sunt respectate drepturile omului si nivelul de democratizare a aparatului de stat. Imaginea închisorilor este relevanta pentru surprinderea caracteristicilor generale ale unei societati, precum si al nivelului de civilizație al societații. Deși reprezintă un sistem suport al mediului social, având drept scop principal acela de a servi comunitatea, penitenciarul este incă o ” frontieră” a civilizației, neavând capacitatea de a fi contemporan cu societatea in care funcționează.

In literatura de specialitate termenul de ”mediu total ”, folosit pentru prima data de Goffman , este folosit pentru a desemna locurile in care indivizii își petrec tot timpul (munca si odihna). Din punct de vedere metodologic, un asemenea mediu este considerat un laborator natural, reprezentând medii izolate si închise. Spațiul carceral prezintă anumite caracteristici particulare :

un spațiu închis ( potrivit structurii si funcționalității sale)

un spațiu dihotomic ( divizează populația penitenciara in doua grupuri : de o parte si de cealaltă a gratiilor) ;

un spațiu penal ( din punct de vedere juridic)

un spațiu al experienței – limită ( din punct de vedere psihologic )

un spațiu al autoritații si al interacțiunii asimetrice ( din punct de vedere tranzacțional)

un câmp de forțe in care sunt consacrate conflictele determinate de tacticile de dominare si cele de rezistenta ;

un spațiu al întâlnirilor (comunitatea penitenciara constituie o lume de oameni privați de prestigiu, dar in același timp, un spațiu in care acesta se poate redobândi sau reconstrui, dar pe un nou temei : aureola unei ” cariere infracționale”, care face dintr-un anonim, un lider informal).

Având in vedere toate aceste caracteristici, este evident ca apar anumite interdicții formale, care restrâng desfășurarea anumitor activități si comportamente, de a avea contact cu familia, de a personaliza spațiul de locuit, de a avea inițiative. Suprapopularea restrânge spațiul individual, nemaifiind respectată nici minima distantă intimă. Lipsa obiectelor personale, unor spatii de retragere in intimitatea individului, creează sentimente de anomie, frustrare, si anxietate. Pe lângă faptul ca închisoarea reprezintă un mediu izolat si restrâns, se adăuga si impunerea din exterior a internării. In aceste condiții, este evident faptul că, privarea de libertate in mediul penitenciar constituie o situație deosebită, cu amplă rezonanță in mediul de viață al persoanei respective, atat pe durata detenției ,dar și după aceea, in libertate.

Funcțiile -penală și educativă- ale penitenciarului.

Aspecte generale- penologia este ” știința care studiază mijloacele de apărare sociala contra faptelor antisociale declarate infracțiuni. Infracțiunile sunt pedepsite prin lege, prin anumite sancțiuni definite in dicționarul limbii romane ca pedepse. In Legislația română, art. 52 Cod Penal definește pedeapsa ca fiind o ” măsură de constrângere si un mijloc de reeducare a condamnatului, scopul pedepsei fiind prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni”. Prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte fata de muncă, fata de ordinea de drept si fața de regulile de conviețuire sociala.

În literatura de specialitate s-au atribuit diferite funcții pedepsei, o sinteză fiind oferită de Cristian Bocancea și George Neamțu :

a) funcția de intimidare colectivă, sau descurajare, care se referă la efectul inhibitor al sancțiunilor penale asupra persoanelor, altele decât delincvenții condamnați;

b) funcția de prevenire socială prin intimidare colectivă, adică delincventul nu va recidiva, datorită dezavantajelor primei pedepse ;

c) funcția de neutralizare, care se refera la aspectul utilitar al pedepsei ; delincventul este oprit sa comită alte infracțiuni, prin privarea de libertate sau de alte drepturi pentru o anumita perioada de timp ;

d) funcția de retribuire : delincventul trebuie sa resimtă pedeapsa ca o răsplata a nedreptății pe care a comis-o, ca o restabilire a echilibrului rupt prin actul său.

Pedepsele cu privare de libertate sunt detenția pe viata si închisoarea de la 15 zile la 30 de ani.

Enrico Ferri afirmă că  ”pedeapsa reprezinta un mijloc de apărare sociala. Este răspunsul pe care societatea îl da faptelor criminale, care de fapt sunt fapte antisociale, lovind intr-un fel sau altul valorile pe care societatea le protejează.”

In sistemul penal românesc, pedeapsa cu închisoarea reprezintă tipul principal de pedeapsă aplicată infractorilor, care constă in privarea de libertate a acelui condamnat, prin plasarea intr-un mediu închis unde este supus unui regim de viață impus.

Conținutul pedepsei privative de libertate consta in izolarea persoanei condamnate de societate, familie, scoaterea acesteia din mediul de viață pe o perioada determinata de timp ,prin hotărârea de condamnare si supunerea acesteia unui regim de viață sever, pentru a determina o schimbare in conștiința si atitudinea sa fata de valorile sociale. Pentru realizarea eficienței pedepsei privative de libertate, eficienta concretizata in integrarea sociala postpenală a persoanei delincvente, este necesară respectarea unui set de principii care reglementează executarea pedepsei . Conform criminologului Ion Oancea, aceste principii sunt :

Principiul legalității executării pedepsei- in care se stipulează ca obligațiile si drepturile condamnatelor sunt prevăzute de lege. In penitenciar, persoana condamnată trebuie sa rămână zi si noapte si trebuie sa muncească in timpul zilei ;

Principul individualizării executării pedepsei, conform căruia executarea pedepsei trebuie efectuata după capacitățile ,posibilitățile si condițiile persoanei condamnate. Din acest punct de vedere, barbatii executa pedeapsa in anumite condiții, femeile in altele, si minorii in condiții diferite fata de majori ;

O importanță deosebită are principiul tratamentului uman sau principiul umanist ; deși condamnatul a savarsit o crima, autoritatea statului, administrația si personalul penitenciarului trebuie sa îl trateze cu seriozitate si severitate, dar nu cu cruzime, batjocura sau bătaie. Potrivit acestui principiu ,pedeapsa trebuie sa fie severă, dar dreaptă.

Principiul realizării îndreptării – privește orientarea si scopul pedepsei astfel incât ,după executarea acesteia, fostul deținut sa se poată integra intre oamenii cinstiți din societate ,care respectă normele de conduita legală si socială. Realizarea acestui principiu este dificilă, dar considerată posibilă. Condițiile din penitenciar, unde este o atmosfera încărcata, cu relații tensionate intre oameni, determina o îngreunare a procesului de reeducare. Activitatea educativă din penitenciar reprezinta principala modalitate de remodelare a personalității delincventului si de modificare a comportamentului acestuia, in raport cu normele si valorile acceptate in societate.

Rolul executării privative de libertate- prin executarea pedepsei, persoana condamnata simte o constrângere si conștientizează fapta savarsită. Penitenciarul este un loc de reflecție privind conduita viitoare. Gheorghe Florian este de părere că :”chiar dacă suferința deținuților este lipsită de semnificații mai înalte, deoarece ei au încercat prin faptele lor, să își afirme egoismul personal, cu timpul, in anii de ședere in închisoare, deținuții descoperă coordonatele condiției lor umane”.

Pedeapsa nu trebuie privita numai prin prisma unei modificări comportamentale impuse din afara, ci trebuie evidențiata si calitatea ei morala ; pedeapsa ”este nu numai executata, ci si suportata. Luând asupra sa pedeapsa, suportând-o , delincventul se reabilitează, lichidându-si vina. Pedeapsa privativă de libertate trebuie privită deci, nu numai ca o povară, ceea ce este de fapt, ci și ca o descărcare sub forma eliberării de vină”.

4 Personalul din mediul carceral

Personalul administrației penitenciare este format din mai multe categorii  : militar, magistrați si personal civil.

Personalul de conducere – este însărcinat cu gestiunea si funcționarea administrației centrale si a unităților subordonate si reprezinta 4,7% din total, fiind format din : directori, directori adjuncți, șefi de servicii si de compartimente.

Personalul de supraveghere – formează partea ce mai numeroasa a penitenciarului, cca. 60% si este formata din : ofițeri si subofițeri, care își desfășoară activitatea in sectoarele de deținere, pentru supraveghere, la baza perimetrului, escortare, evidenta deținuților si organizarea muncii acestora.

Personalul cultural – educativ reprezinta circa 3% din total, fiind format din : profesori, educatori, sociologi, psihologi, asistenți sociali, preoți. Atribuțiile lor se refera la școlarizare, calificare, consiliere si terapie, organizarea activităților culturale, a celor sportive, de hobby si a timpului liber.

Alte categorii de personal : medici si asistenți personali, personal financiar-contabil, ingineri, economiști, personal de resurse umane, personal secretariat si informatica. Media de vârsta a personalului este de 37 de ani, femeile reprezentând aproximativ 15% din total.

Penitenciarul are nevoie crescuta de homeostazie in toate compartimentele sale umane si normative. Calitatea personalului reprezintă” un factor decisiv al stabilității si credibilității acestei instituții”.

Pregătirea personalului din penitenciar este un proces dificil care implica interacțiunea multor factori de ordin social, cultural, psihologic, fiind necesara dezvoltarea unor competențe de natura intelectual – cognitivă, dezvoltarea capacitaților de comunicare, calificării profesionale. Așa cum evidențiază domnul specialist in psihologie penitenciara ,Gheorghe Florian , lucrătorul din penitenciar trebuie sa prezinte , sa posede anumite caracteristici precum : competența vizibilă , maniere agreabile, transparența, neutralitate binevoitoare, înțelegerea realității sociale ; aceste caracteristici sunt esențiale pentru desfășurarea activității profesionale. Competența profesională înseamnă calificare si moralitate, fiind necesara schimbarea mentalității de detașare si indiferenta, cu concepția ca lucrătorul realizează ”o munca de terapie sociala”, participând la transformarea penitenciarului intr-un ”loc unde se renaște ”.

Procesul de formare a personalului conține următoarele elemente :

formarea personalului trebuie sa fie diferențiata in doua tipuri mari de activitate : paza si resocializarea ;

personalul trebuie sa beneficieze de o pregătire polivalenta, care sa le permită mobilitatea câtre alte sectoare, fapt care va avea implicații pozitive asupra imaginii publice a instituției penitenciare ;

exista o relație directa intre nivelul cultural al personalului, de obicei ridicat, si motivarea sau demotivarea personalului de a-si perfecționa pregătirea ;

funcționarii ” de rang înalt” din sistemul penitenciar trebuie sa beneficieze de programe de pregătire specifice ;

nu trebuie sa existe bariere ideologice in ceea ce privește formarea personalului de penitenciar pentru că obiectivele acestei instituții sunt identice pe întregul continent.

In ceea ce privește profesionalismul personalului,, acesta se caracterizează prin educație si formare in domeniu, experiența specializată, precum si printr-un set de valori fundamentale care fac parte din profesie.

Atitudinea profesională in activitatea penitenciara se caracterizează prin :

participarea eficienta la activitatile specifice ale instituției, prin respectarea practicilor consacrate ;

cunoașterea soluțiilor specializate la cele mai diverse situații din mediul organizațional si abordarea lor intr-o manieră adecvată ;

impărtășirea valorilor profesionale cu colegii de serviciu si adoptarea unei atitudini specifice fata de funcțiile instituției ;

conștientizarea faptului ca cunoștințele si experiența profesionala influențează pozitiv deținuții ;

a avea sentimentul că parcurgi o carieră care aduce satisfacții ;

a avea convingerea că realizezi anumite obiective și nu doar respecți niște reguli ;

perfecționarea profesională si respingerea mediocrității sunt necesare ;

adoptarea a unei anumite discipline in relațiile obișnuite de muncă.

Munca personalului privită din interior și cunoscută in toate laturile ei, este foarte grea din cauza următoarelor considerente:

Din cercetările științifice realizate pe plan național si internațional, rezulta faptul ca lucrătorul din penitenciar este supus, in munca sa, tuturor formelor de stres. Acest lucru se manifesta in modul cel mai negativ cu putința asupra propriei sale existente, asupra calității relațiilor cu cei din jurul sau si implicit asupra relațiilor cu propria sa familie. De regula ,persoana care își desfasoară activitatea in penitenciar, este un om căruia nu ii place sa vorbească despre munca sa, care este puțin comunicativ, care uneori este mai irascibil si se afla permanent intr-o stare de incertitudine. Din cauza stresului la care este supus in timpul serviciului ,a mediului specific in care isi desfasoara existenta o buna perioada din timp, nu de puține ori intra in conflict cu propria sa familie. Urmare a acestui fapt, unii dintre acești oameni nu se pot adapta regulilor de conviețuire familiala si dau in viciul consumului de alcool. Personalul din penitenciar trăieste permanent cu o teama nemărturisită, generată de grija aplicării in mod corect a instrucțiunilor si regulilor care reglementează regimul de deținere a condamnaților , respectarea drepturilor omului si a legislației in vigoare.

Conform studiilor efectuate de Gheorghe Florian, ”stresul asociat serviciului este o problema majora de sănătate si implicat in bolile de inima, paradontoză, boli gastro- intestinale, iritări ale pielii, nevroza, alcoolism etc.Stresul rezultat reduce abilitățile angajaților de a lucra corect, avănd ca rezultat pierderi de resurse umane.”

Pentru lucrătorii corecționali, factorii stresori se împart in patru categorii :

stresori externi organizației, cum este atitudinea publicului fata de penitenciar ;

stresori interni organizației, cum sunt : condițiile materiale de munca, distanta fata de domiciliu ;

stresorii înrădăcinați in activitatea corecțională : lucrul in ture, conflictul de roluri, disproporția dintre numărul de subofițeri si cel de deținuți, inactivitatea, boli cronice ;

stresori particulari, individuali : responsabilitățile familiale, teama de contactul cu deținuții.

Există cazuri când membrii ai personalului au fost atacați cu violență, pe stradă sau in alte locuri publice, de foști deținuți. Nu o dată cadre de penitenciare ,inclusiv factori de conducere, au fost amenințate cu răpirea copiilor lor, cu violarea soțiilor sau spargerea si jefuirea locuințelor.

”Avand in vedere aceasta situație, considerăm că prevederile legale privind protecția personalului din penitenciare sunt cu totul deficitare. Opinia publica are dreptul si datoria sa cunoască aceste aspecte, faptul ca mulți dintre colegii noștii contractează afecțiuni psihice si, de cele mai multe ori , nu mai reușesc sa se bucure multa vreme de statutul de pensionar. Concetățenii noștii de regula, nu cunosc aceste aspecte ale muncii din penitenciar si consideră această activitate ca fiind una insignifiantă, de multe ori trecută in categoria anonimatului.”

Din cauza programului încărcat, membrii personalului nu beneficiază de prea multe modalități de recreere, de petrecere a timpului liber in familie, de o stare de siguranța normala. De cele mai multe ori ,educația copiilor constituie un apanaj al soțiilor acestora. In aceste condiții, simptomele stresului cronic specific personalului din închisori- melancolie, cinism, comunicare dificilă, izolare, nivel scazut de performantă, agresivitate, ingrașare excesivă, hipertensiune arterială, divorț, accidente de circulație- nu surprind.

Remediile constituie in primul rând o problemă organizațională- asigurarea sănătății organizaționale, dezvoltarea unui penitenciar sănătos-, precum si o problemă a societății, care are datoria de a motiva munca acestor oameni, atat din punct de vedere financiar, cat si moral.

Ca și concluzie, personalul este cel mai important lucru in cadrul sistemului penitenciar, el trebuie responsabilizat pentru a-si dezvolta si folosi la maxim calitațile si deprinderile, incurajându-se munca in echipa. Personalul trebuie tratat cu cinste, respect și deschidere, iar siguranța si bunăstarea acestuia trebuie să constituie o preocupare prioritară.

III. Situația femeii deținute în penitenciar

Condițiile de existență din mediul carceral

Regimul de executare a pedepsei – in ceea ce privește regimul de detenție, in principiu, femeile condamnate sunt supuse aceluiași tratament ca si ceilalți condamnați, diferența constând in aceea ca, femeile care executa pedeapsa privativa de libertate nu vor fi folosite la munci grele,iar cele care sunt gravide sau cu copii mai mici de 1 an la locul de deținere, nu pot lucra mai mult de opt ore zilnic. Pentru cunoașterea deținutei, se studiază dosarul penitenciar si se poarta discuții individuale de către personalul calificat si anume : sociologi, psihologi si asistenți sociali.

Așezămintele pentru femei trebuie sa aibă personal feminin. Aceasta nu exclude totuși, ca pentru motive profesionale, cadrele de sex masculin precum medicii si invațatorii, sa nu-si exercite atribuțiile in secțiile rezervate femeilor. Personalul feminin, fie ca este laic sau religios, trebuie sa aibă, in măsura posibilităților, aceleași calități care se cer personalului penitenciarelor pentru barbati.

In stabilirea activităților socio-culturale care vizează femeile deținute, se iau in considerare următoarele aspecte : perioada stabilita pentru detenție ; infracțiunea si gradul de recidiva ; vârsta si structura psihosociala a deținutei ; spatiile si baza materiala de care dispune unitatea de detenție ; metodele si formele care sa asigure o cat mai mare receptare a mesajului de resocializare. Femeile in general, sunt mai puțin violente si arata mai multa înțelegere fata de programele educative dar au mai puține ocazii de a participa la acestea, din cauza lipsei de oportunități.

In ceea ce privește condițiile de viata din penitenciare, deși s-au produs îmbunătățiri substanțiale in drepturile acordate deținutelor, ”femeile deținute, consideră ca sunt insuficiente, aspectele criticate fiind igiena, calitatea hranei si asistenta medicala.”

In urma studiilor efectuate in rândul femeilor din penitenciarele Târgșor si București-Rahova, au rezultat următoarele informații : 15% din deținute sunt analfabete ; peste 50 % nu aveau un loc de munca înainte de condamnare ; cca. jumătate au recunoscut ca au suferit abuzuri fizice psihice sau sexuale înainte de a fi condamnate ; 1/3 dintre ele erau consumatoare de droguri sau alcool ; 26% au avut tentative de sinucidere in libertate ; 42% aproape jumătate din ele nu si-au văzut copii după ce si-au început executarea pedepsei si se simt foarte vinovate pentru ca lipsesc din viata copiilor lor.

Aceste frământări, plus traumele create de abuzurile suferite, necesita consiliere psihologica si terapie. Programele pentru femei trebuie sa accentueze anumite necesitați relevate in literatura de specialitate, respectiv : munca si educația școlara, educație pentru calitate de părinte ; realizarea unei vieți independente ; programe pentru menținerea sănătății ; renunțarea la unele substanțe de care sunt dependente.

Pentru a le intări încrederea in sine si pentru a le crea simțul propriei identități, programele trebuie sa îndeplinească următoarele subiecte :

planificare familiară, contracepție, graviditate ;

istoricul femeilor, rolul sexelor ;

violența familiala, victime ale abuzurilor fizice sau sexuale ;

analizarea conflictelor si rezolvarea acestora ;

vinovăție, rușine, si acceptarea propriilor greșeli;

traiul împreuna si divorțul;

banii, planuri pentru un viitor pozitiv;

căutarea , găsirea si păstrarea unui loc de munca si a unui loc unde sa poată trai ;

diete corespunzătoare ;

dereglări cauzate de alimentație ;

exerciții fizice ;

riscul consumului de alcool si droguri ;

boli cu transmitere sexuala.

Mamele care au copii mici sunt problema speciala. – administrația penitenciara are o responsabilitate importanta in ceea ce privește mamele aflate in detenție ; astfel, sunt necesare eforturi deosebite pentru implicarea colectivității locale, pentru ca aceasta sa acorde ajutor mamei deținute, prin susținerea noii politici de deținere a femeilor deținute care au copii, in sensul ca aceștia sa rămână cu mamele lor până la o vârstă mai mare. Dilema de a creste copiii departe de mamele lor, sau in mediul închisorilor este frecvent întâlnita in majoritatea sistemelor penitenciare. Multe țări au penitenciare speciale pentru mamele care au sugari sau copii mici, de obicei pana la 2-3 ani. De exemplu, in Belgia si Danemarca, copiii sunt aduși in centre de zi aflate in comunitate, pentru a avea contact cu lumea din exterior, in timp ce seara sunt dați in grija mamelor. Aceasta presupune ca penitenciarele sa fie localizate in preajma comunităților.

Traumele copiilor femeilor deținute si ale acestora ,au dus la acordarea unor facilitați precum mărirea timpului de vizite nerestricționate si nesupravegheate, pentru ca mama sa-si poată îndeplini mai bine rolul de părinte. In Franța, exista voluntari sau membrii ai unor ONG-uri, care însoțesc copiii in penitenciare si le oferă îndrumare atat lor, cat si părinților ,cat timp aceștia doresc. In Republica Cehă, o mamă isi poate întrerupe pedeapsa pana la 30 de zile pe an pentru a-si vedea copilul.

In România, Legea nr. 23/1969 privind executarea pedepselor, prevede ca : ” in cazul nașterii unui copil la penitenciar, administrația declara naștere. Copilul poate rămâne cu mama pana la împlinirea vârstei de 1 an, după care este încredințat tatălui, unui membru de familie sau unei instituții de ocrotire.”Conform ultimilor statistici, sistemul penitenciar romanesc dispune numai de 5 locuri destinate mamei si copilului, amenajate intr-un penitenciar-spital, unde a existat posibilitatea ca in perioada 1990-2000, sa fie acceptați langă mamele lor un număr de 102 copii.

In cazul in care mama deținuta își dă consimțământul pentru ca minorul sa fie încredințat unei alte persoane decât tatălui, administrația penitenciarului instiinteaza despre aceasta serviciul public specializat pentru apărarea drepturilor copilului din unitatea administrativ – teritoriala in cuprinsul căreia domiciliază mama. Conform legii, la nivelul fiecărui judet isi desfasoara activitatea Comisia pentru protecția copilului care poate stabili măsura ce trebuie sa tina seama de necesitatea unei continuități de creștere si educare a copilului. De asemenea, legea stipulează ca ” deținutele care au copii mai mici de un an in locul de deținere sunt cazate separat, nu mai pot fi folosite la munca si li se asigura hrana pentru ele si copii, potrivit normelor legale.”

Consiliul Europei a emis Recomandarea nr. 1469/2000, intitulata ”Mame si copii in închisoare”, în care se arată că, având în vedere efectele nefaste ale închiderii mamelor asupra copiilor, Adunarea Generală, recomandă Comitetului de Miniștrii să invite statele membre : să instaureze și să aplice mamelor cu copii mici, pedepse care să fie executate în comunitate, evitând pe cât posibil detenția ; să organizeze împreună cu cei care stabilesc și aplică dreptul penal, programe de formare în problemele mamelor și a copiilor ; să creeze mici unități închise sau semideschise asistate de serviciile de asistentă socială, pentru acele mame care trebuie sa rămână în detenție ; să se preocupe ca dreptul taților la vizită să fie asigurat intr-un mod flexibil și să se preocupe ca personalul să fie pregătit in mod corespunzător in domeniul puericulturii.

Pentru o mai clară viziune asupra cadrului legislativ existent in România ,care stabilește regulile referitoare la ținerea copiilor in penitenciare, este important de menționat ca prevederile Codului de Procedură Penală stipulează că, in situația in care o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an, executarea pedepsei se amână. Continuarea reformei in sistemul penitenciar presupune si completarea cadrului normativ cu norme specifice referitoare la cadrul de organizare, standardele minime si ghidurile metodologice de buna practică privind activitatea factorilor instituționali publici si neguvernamentali cu atribuții in domeniu, avandu-se in vedere armonizarea cu normele europene si internaționale.

Regimul medical aplicat femeilor, femeilor gravide, mama si copilul.

Masurile speciale de tratament ce se adresează femeilor, in general, si celor gravide sau mamelor sunt impuse de : nevoile fiziologice speciale ale acestora (menstruația, nașterea, lăuzia, alăptarea); impactul special al privării de libertate asupra stării psihice ale deținutei; specificitatea patologiei feminine si vulnerabilitatea lor mai mare. Medicul din asezământul penitenciar trebuie să verifice si să lupte pentru asigurarea nevoilor elementare de igienă si tratament pentru deținute (așa cum sunt ele subliniate de Raportul global asupra drepturilor omului din închisori – New York, 1993): prosoape igienice, acces zilnic la duș sau echivalent, amenajări si personal pentru consultația si îngrijirea femeii gravide, asigurarea unor condiții echivalente cu cele comunitare pentru nașterea si urmărirea lăuziei si nou născutului, condiții pentru ca mamele sa-si poată ține pentru o vreme copilul in închisoare ( alimentație, imbracaminte, igiena, spatii si materiale si joaca), precum si condiții ca mamele sa poată fi vizitate de copiii lor intr-o maniera regulata si sa poată contribui la educarea lor. Copiii ar trebui sa se nască intr-un spital din afara sistemului penitenciar. Daca se nasc in penitenciar, aceasta mențiune nu trebuie sa apară pe certificatul de naștere al copilului.

Medicii din așezămintele penitenciare nu trebuie implicați in deciziile administrative privind separarea mamelor de copii lor născuți in perioada de executare a pedepsei.

Femeile din închisoare sunt mult mai expuse stresului penitenciar: ruptura de familie si de copii, mai ales daca sunt mici, este mai acut resimțita de femei; stigmatizarea lor chiar de propria familie, pentru infracțiunile savarsite, este mai mare decât in cazul infracțiunilor similare bărbatilor; soții lor, ramași acasă, sunt mai puțin devotați decât sunt femeile in general, așa ca fac eforturi mai mici să vina la închisoare si sa viziteze femeia. Aceste femei au nevoie de îngrijiri psihiatrice sau ale unui medic de medicina generala, care are cunoștințe psihiatrice. Pe de alta parte, femeile sunt mai vulnerabile si mai expuse unor abuzuri, ca pedepse fizice, hărțuiala si abuzuri sociale. Medicul are obligația sa protejeze femeile deținute, iar daca vreuna din vatamarile de mai sus se produce, sa o semnaleze, cu consimțământul victimei, directorului așezământului si sa acorde asistența necesară victimei. Calificarea medicului din așezământul pentru femei presupune cunoștințe de ginecologie, pediatrie si de psihologie, fiind importanta colaborarea în echipa psiho-socio-terapeutica.

Regimul disciplinar – menținerea ordinii și a siguranței

Conceptul de securitate penitenciară are un conținut complex datorită primei funcții a închisorii, cea custudială. Persoanele condamnate trebuie ținute in penitenciar, care este perceput de public ca fiind un loc sigur, de unde nu se poate fugi. ”Securitatea in penitenciar înseamnă prevenirea evadărilor si menținerea unui mediu uman destins intre deținuți si personal care sa facă improbabile manifestările agresive si autoagresive”.

Securitatea fizică este asigurată in principal de arhitectura clădirii , cu ziduri înalte, duble, sisteme de alarma sofisticate, camere de luat vederi, locuri de observare a deținutelor, patrule cu câini de paza ; de asemenea, construcția speciala a celulelor, detectoare de arme, droguri, etc.

Securitatea dinamică este fundată pe relațiile profesionale stabilite intre personal si deținute, si are in vedere un anumit aspect : se pune accentul pe informații, clasificarea corecta a deținutelor, pe menținerea unor bune relații intre personal si deținute si pe vigilenta constanta a personalului in orice situație.

Condiția de baza privind menținerea securității in mediul penitenciar este aceea de ordine si disciplina, atat in rândul deținutelor ,cat si al personalului. Aceasta condiție este îndeplinita, dacă deținutelor li se asigura următoarele :

posibilitatea de a trăi după un program ordonat ;

siguranta vieții in colectiv ;

dreptul la petiționare ;

dreptul la informare ;

legătura cu familia ;

desfășurarea unor activitatăți vizând viata in detenție, precum si pregătirea pentru liberare.

Regimul aplicat este diferențiat, fiind impuse restricții pentru anumite categorii de deținute si oferite stimulente altor categorii de deținute. Stabilirea si menținerea unor relații corecte, profesionale, intre personal si deținute, contribuie la climatul de ordine si disciplina. In Regulamentul pentru executarea pedepselor, exista anumite obligații si interdicții pe care persoanele condamnate trebuie sa le respecte, in cazul in care sunt incălcate, aplicându-li-se sancțiuni disciplinare. Obligațiile se refera la respectarea dispozițiilor prevăzute in regulamentul de ordine interioara : programul zilnic, supunerea la percheziții si respectarea regulilor de igiena, iar interdicțiile privesc adunarea in grupuri, indemnul unor condamnați la evadare, folosirea altor condamnați pentru servicii personale, deținerea de bunuri interzise si altele. Răspunderea disciplinară poate fi cumulată cu alte forme ale răspunderii juridice, (administrativă, materială, civilă, penală) de cate ori, prin aceeași faptă, sunt lezate mai multe valori sociale protejate prin acte normative.

Perioada de executare a pedepselor – din punctul de vedere al administrației penitenciare, aceasta perioadă se împarte in : carantina, executarea propriu-zisă si perioada pregătirii pentru liberare.

Perioada de carantină – este de 21 zile si se poate prelungi, mai ales din motive medicale, până când deținuta nou depusă se adaptează, pentru a avea o viață acceptabilă in acest mediu. Șocul depunerii in penitenciar este puternic si astfel pot apare manifestări somatice de tipul : deținutele slăbesc, au insomnie, plâng, au dureri, sunt dezorientate. După circa o lună, se instalează sentimentul de victimizare, când persoanele condamnate conștientizează situația in care se afla ; dezamăgirea se transformă in disperare, prin pierderea familiei si prietenilor, a bunurilor personale, contactul cu mentalitați si stiluri de viata greu de acceptat. Astfel, deținutele grăbesc aderarea la normele si valorile informale din penitenciar. Femeile deținute încearcă la început sa mențină conduite mai înalte, insa repede constata ca in acest mediu contează forța fizica si alte calitatăți de acest tip, că ”pachetul” are o valoare extrem de importanta, că munca este primordială in detenție (deținutele muncesc acolo unde sunt văzute, pentru a le ajuta la micșorarea pedepsei) ; încep sa folosească argoul specific si sa se integreze in viata de detenție.

Executarea propriu-zisă – cuprinde cea mai mare parte a pedepsei, care are scopul de a reeduca deținuții, munca fiind principala activitate a majoritarii acestora. Greutățile din aceasta perioada apar din cauza unei proaste relaționări intre deținute, se instalează dezamăgirea, pentru ca respectul si încrederea nu prea exista in acest mediu. După un timp insa, deținuta se liniștește și își ocupă timpul cu activități mai plăcute : iese la munca, are responsabilitatăți, participa la activități sportive, continua cursurile școlare, se califica intr-o meserie, se îndreaptă către Dumnezeu, ia parte la bucuriile si necazurile celorlalți.

Pregătirea pentru liberare – se referă la săptămânile dinaintea liberării, atunci când persoana condamnată este supusă la un program special de instruire : i se dau sfaturi practice privind modul de rezolvare a problemelor cu care se va confrunta, mai ales in ceea ce privește modul de comportare si noul loc de muncă. Persoana liberată din penitenciar are o noua identitate socială, fiind privită altfel de oamenii din jur, cu neîncredere, si astfel ,deținutele sunt încurajate sa aibă tărie morală si răbdare, pentru a face fată noilor condiții si pentru a se reintegra treptat in societate.

2. Personalitatea femeii deținute – sănătatea morală a deținutelor.

Impactul privării de libertate asupra componentelor personalității femeilor condamnate este de multe ori dramatic, generând conduite si manifestări diferite de cele din societatea civilă.

Este foarte important să considerăm că fiecare femeie deținută este un unicat, avand propria individualitate si personalitate, propriile sentimente si trăiri psihice, manifestandu-se si trăind diferit fiecare moment al vieții, in funcție de propria sa subiectivitate. Toate acestea au multiple cauze si determinări care țin de trăsăturile sale temperamentale, volitive si de caracter, de educația primita si nivelul sau de instruire, de mediul in care s-a format si a trăit pana la venirea in penitenciar. Consideram ca deosebit de important pentru evoluția femeii deținute este gradul de siguranța biologica si psihologica pe care îl va percepe in noul mediu de viata.

Astfel, la venirea in penitenciar, deținuta se confrunta cu situații neobișnuite si stări conflictuale, care o dezechilibrează si care determină izolarea ei fizică si psihică. Singurătatea o copleșește si deținuta are sentimentul separării de ceilalți si astfel, va experimenta lipsa de comunicare, va simți lipsa suportului afectiv-emoțional, a identificării cu grupul, prin lipsa sentimentului de apartenența.

Dramatismul condamnării la închisoare devine evident prin dezintegrarea treptată a personalității, fiind afectate toate componentele acesteia : afectivitatea, motivația, voința, temperamentul, aptitudinile si caracterul.

Fiind elementul central al personalității, afectivitatea ”duce greul” frustrărilor impuse de privarea de libertate, dezvoltându-se sentimentul de victimizare ; deținutele resimt puternic la nivel afectiv, lipsa de intimitate personală, fapt care duce la ”tocirea sensibilității” si la manifestarea frecventă a rautăților si a urii, considerate la un moment dat normale. ”Ura, ca amestec ce ostilitate, intoleranta si agresivitate, este îndreptata câtre acele persoane sau grupuri care îl fac pe individ sa se simtă intr-o situație de inferioritate.”

Aceste interacțiuni interpersonale, bazate pe intimidare, agresivitate, ură, conduc in mod inevitabil la apariția fricii si a înstrăinării umane. Deținutele se tem pentru propria viată, se tem că vor contracta boli incurabile sau rușinoase, le este frica că vor cădea pradă disperării. Această frică si supunere in fata ”asupritorilor” duc la o dependentă emoțional – afectiva a celor asuprite, dezvoltându-se ”Cultura tăcerii”. Femeile deținute nu mai sunt in stare să exprime clar ceea ce simt, ceea ce vor. Confuzia întreținută atat la nivel social cat si psihologic, de modelele socioculturale impuse, le împiedică sa-si formuleze propriile necesitați si să se facă ințelese de cei din jur. Neexistând alternative culturale, chiar in relațiile dintre deținute, acestea comunică in formele impuse din afara, nivelul conștiinței lor rămânând la un stadiu incapabil să descifreze esența evenimentelor cu care se confruntă. In aceste condiții, acțiunile deținutelor sunt îndreptate spre o formă sau alta de adaptare, prin găsirea unor modalitati de rezolvare a necesitaților lor in limitele unui ”strict biologic, neuman”. Astfel, in aceasta fază, deținutele isi pierd una din calitațile esențiale ale vieții, si anume libertatea psihică si spirituală, isi pierd propria semnificație existențială, devenind niște simple obiecte. In acest mediu frustrant, pentru a evita ajungerea in stadiul amintit anterior, deținutele recurg la mecanisme psihologice de apărare, care să le permită să suporte o perioadă indefinită universul in care trăiesc.

Aceste modalitati de apărare pot fi de mai multe feluri : imature (prin somatizare, introspecție, proiecție, comportament pasiv-agresiv, regresie) ; nevrotice (deplasare, disociație, inhibiție, izolare, reprimare, intelectualizare, sexualizare) ; narcisiace (negare, distorsiune) sau mature (anticipare, umor, sublimare, altruism). Deținutele si construiesc astfel ”o nișă de rezistență intr-un mediu in care nu exista posibilitatea de luptă si nici de evadare”. Mediul penitenciar nu le apare permisiv si stimulativ ,ci dimpotrivă, ostil. In aceasta situație, deținutele pot deveni distructive, mai ales atunci când sentimentul de neputința le copleșește.

”Individul izolat si neputincios este împiedicat in realizarea potențialităților sale senzoriale, emoționale si intelectuale. Ii lipsește securitatea interioara si spontaneitatea, care sunt condițiile acestei realizări … s-ar părea ca doza de distructivitate întâlnita la indivizi este proporționala cu măsura in care este împiedicată expansivitatea vieții”.

Toate aceste aspecte constituie forme de represiune psihologică a persoanelor private de libertate, represiune accentuată in condițiile in care rețeaua de suport social a acestora este foarte redusă, deținutele găsind cu greu pe cineva care să le ajute in momentele de cumpănă.

Degradarea psihologică, sentimentul însingurării, durerea, dorul de libertate si de cei dragi, rămași in afara penitenciarului, sunt mult mai accentuate in cazul mamelor care executa pedepse privative de libertate. Aceste mame suferă o durere intensă la separarea de copiilor. Adesea, ele sunt singurele susținătoare ale copiilor lor, principala sursă de suport financiar si emoționale. In timp ce atunci când un bărbat intra in închisoare, soția sau concubina isi asumă sau continuă sa isi asume responsabilitățile pentru creșterea copiilor. Reversul nu este valabil. De multe ori, femeile nu au la cine să se întoarcă si permanent sunt in pericol de a pierde custodia copiilor. Pentru toate aceste mame încarcerate, separarea de copii este cea mai mare pedeapsă, care produce deznădejde, sentimente de vină si anxietate referitoare la bunăstarea copiilor.

Efectul încarcerării nu se resimte doar asupra femeilor deținute, ci si asupra copiilor acestora. Cercetările au demonstrat ca aceștia au o tendință mai mare de a se confrunta cu multe din problemele care in general sunt legate de absența părintească, precum respectul de sine scăzut sau relații slabe cu semenii. In plus, acești copii se lupta cu sentimente de anxietate, rușine, tristețe, izolare sau vina.

Se poate constata cu ușurința, ca pe tot parcursul executării pedepsei, trăirea afectiva a femeii deținute se concentrează asupra problemelor legate de copii ei. Indiferent daca in libertate a fost o mama bună sau mai puțin bună, acum realizează ca singura investiție afectivă pe care o poate realiza in aceste condiții, este aceea privind copiii lăsați afara in cele mai diferite situații. Responsabilitate resimțita fata de soarta copiilor este direct proporționala cu vârsta acestora, multe din cauzele abaterilor disciplinare fiind generate de lipsa unor informații sau de aflarea unor știri proaste despre copiii lor.

Se pare că in multe situații, femeia inselata ca soție, decăzuta din aprecierea profesională ca urmare a infracțiunii, sancționata social pentru moralitatea sa, isi regăsește in atributul de mama sprijinul necesar pentru reabilitarea in proprii ei ochi. De altfel, fie că realizează conceptual sau simte instinctiv, calitatea de mamă este cea care nu i se poate lua in nici o situație, iar deținutele ridică probleme serioase in acest sens.

Este de remarcat faptul că, atunci când sentimentele materne sunt autentice, posibilitatea redresării morale a femeii deținute se conturează cu mai multa speranță de finalizare pozitivă. Depinde foarte mult de modul in care se întreține si se sprijină, in locul de deținere, dezvoltarea acestui sentiment, fiind absolut necesare, anumite programe educaționale in acest sens. De asemenea, un rol foarte important in reconstrucția morală si refacerea personalității femeilor deținute îl au consilierea, terapia psihologică precum si relația care se creaza intre educator, respectiv psiholog, care au responsabilitatea ghidării si susținerii deținutei, si aceasta, care are nevoie de ajutor. Intre psiholog si femeia deținută trebuie sa se dezvolte o relație nondirectivă, deschisă, onestă, care să ofere posibilitatea dezvoltării sentimentului de încredere si a dorinței de schimbare. Cele două persoane invață împreuna să comunice si să descopere sursele umanizării, integrității si autonomiei individuale.

Scopul acestei psihoterapii îl reprezintă refacerea si menținerea sănătății psihice si morale a femeilor detinute, dezvoltarea abilitaților adaptative la mediul de viată penitenciar, redarea încrederii in propria persoana si a încrederii că reabilitarea este posibilă si că relațiile cu persoanele dragi pot fi refăcute si păstrate, că aceste femei pot fi din nou ”mame adevărate” la ieșirea din penitenciar.

3. Adaptarea la mediul de viață din penitenciar și modalități de relaționare ale deținutelor

Venirea in penitenciar tulbură echilibrul personalității individului, marcându-i existenta in trei aspecte primordiale : spațiul de viata, timpul personal(suspendarea viitorului si relativizarea trecutului ), si comportamentul social,(prin dezvoltarea sentimentului de abandon si izolare psihica si sociala). Prin urmare, privarea de libertate comportă pentru individ două tipuri de probleme :

de adaptare la normele si valorile noului cadru de viată ;

de evoluție ulterioară a personalității sale.

”Normele sociale conțin reguli adresate indivizilor, descriind si detaliind modalitățile in care valorile trebuie concretizate in comportamente legitime si acceptate de societate”. Normele înlătura conflictele existentei in comun, a grupurilor umane și pot avea ”caracter de obligativitate” (norma juridica) sau de ” constrângere morala”(norma morala).

In penitenciar, normele si valorile prezintă anumite elemente specifice, determinate de caracteristicile modului de viata penitenciar. Astfel ”demnitatea, sănătatea, munca, egalitatea, omul, protecția, iubirea etc. sunt apreciate prin prisma stării de deținut si ierarhizate in funcție de presiunea trebuințelor nesatisfăcute in mediul penitenciar”.

In penitenciar acționează, ca si in societate, trei tipuri de norme :

organizaționale ; care privesc mecanismul de funcționare al instituției (legea de executare a pedepselor) ;

acționale, care indică regulile de evaluare corecta a situațiilor cotidiene si a evenimentelor care interesează colectivitatea deținutelor ;

relaționale, care se referă la modalitățile considerate eficiente in raporturile deținut – deținut , deținut – grup de deținuți, deținuți – personal..

Normele oficiale acționează in paralel cu normele neoficiale. Acestea, cele neoficiale, au scopul de a ușura si favoriza procesul de comunicare intre deținute, de adaptare la viata in închisoare precum si crearea unui sistem de relații informale intre deținute, necesare pentru ca executarea pedepsei sa fie suportabila, mai ușor de îndeplinit. Conform studiului efectuat de Gheorghe Florian in 1982, in care a realizat o analiza ampla a normelor si valorilor specifice mediului de viata penitenciar, prezentam principalele concluzii privitoare la sistemul de norme si valori informale, precum si câteva modalitati de interiorizare a acestora :

aceste norme si valori informale, dezvoltate si acceptate in penitenciar, sunt reprezentative pentru starea de spirit a deținutelor, evidențiind aspectele care contează pentru acestea pe termen lung. Aceste reguli neoficiale sunt conservatoare , fiind stabilite in interesul deținutelor cu pedepse lungi sau recidivistelor ; prin urmare, deținutele noi se adaptează si isi însușesc sistemul de norme si valori pentru a fi protejate, pentru a se simți securizate. Precizam ca intre normele oficiale si normele neoficiale nu exista contradicții majore, pentru ca : cele oficiale se refera la drepturile si obligațiile deținutelor, la regulamentul de ordine interioară, la modul de adresare, precum si la recompensele si pedepsele legale. Normele neoficiale au rolul de a diminua efectele negative ale detentiei, de a întreține relațiile afective din grup, de a menține o ierarhie in rândul deținutelor, bazata pe mărimea pedepsei, care conferă un anumit ”prestigiu”, precum si a reglementa circulația informațiilor intre deținute si gardieni.

In ceea ce privește interiorizarea acestor norme si valori, s-au evidențiat următoarele aspecte : individul se adaptează statutului de deținut si se conformează normelor si valorilor pe care le consideră adecvate noii situații ; de asemenea, aderarea la acestea are rolul de mecanism de apărare a deținutelor, in sensul că le ajuta sa se disculpe, sa nu mai aibă remușcări. Deținutele cu un nivel scăzut de pregătire, cele dezorientate, cu o personalitate slab structurată, precum si cele care regresează psihologic in prima perioada a detentiei ,sunt mai receptive, asimilând mult mai repede acest sistem de norme si valori informale.

Impactul detentiei asupra femeii se resimte in mod dramatic, prin imitarea spațiului de mișcare si a organizării vieții, prin ”restrângerea relațiilor personale, lipsa de informații, regimul autoritar si strict, mediul închis si activitatile monotone. Toate aceste caracteristici ale mediului carceral sunt percepute de deținuta ca o atingere a integrității sale ca ființa umana. ”. Odată cu intrarea in penitenciar, femeia deținuta va resimți, intr-o măsura mai mare sau mai mica,( in funcție de vârsta, structura sa psihologica, gradul de maturizare sociala si de nivelul de cultura), efectele privării de libertate si va reacționa intr-un mod specific la aceasta noua situație. Astfel, primele date in legătura cu o deținuta sunt furnizate de conduita acesteia in momentul depunerii in penitenciar, care va fi in funcție de normele si valorile pe care ea le va aprecia ca fiind in concordanta cu împrejurările in care se afla.

Comportamentul femeii deținute este influențat de doua aspecte principale : durata condamnării, pe de o parte, care constituie principalul factor de stres ,si fenomenul psihosocial, pe de alta parte , manifestându-se ”criza de detenție”. Manifestarea cea mai frecvent întâlnita in cazul deținutelor este anxietatea : potop de lacrimi, țipete, amenințări cu sinuciderea, comportamente autoagresive, de împotrivire in respectarea regulamentului de ordine interioara a penitenciarului. Alteori, manifestările disperate încep după câteva zile sau se rezuma doar la plâns, pe care nu-l pot explica, concomitent putând sa apăra diferite stări somatice : slăbesc, au insomnie, sunt dezorientate in timp. Socul depunerii este resimțit de femeile deținute direct proporțional cu dezordinile emoționale preexistente acesteia. Trebuie sa se evite transformarea lor in atitudini caracteriale. Este necesar sa se cunoască motivele care au condus la un asemenea dezechilibru psihic, astfel membrii personalului încercând sa o convingă ca totul se poate remedia.

O alta categorie de deținute manifesta la depunerea in penitenciar o totala nepăsare si indiferenta ; aceasta atitudine este rezultatul faptului ca, ajungând in penitenciar, femeia constata cat de greșita a fost soluția aleasa si , mai râu, ca cei pentru care ea a riscat nu ii arata considerație, ci o neglijează si chiar o parasesc. Gelozia, ca lupta disperata de apărare a ”proprietații” afective, este întâlnita deseori printre deținute. După o perioadă de ”cerșit afectiv ” nesatisfăcut, se instalează o răcire si o distanțare de greutățile familiale. Uneori, sub aceasta blazare, se pot ascunde intenții deloc lăudabile. Obișnuite sa disimuleze sub masca impasibilității, câștiga timp pentru a se orienta, încearcă sa câștige bunăvoința personalului, sa afle care sunt momentele zilei in care supravegherea lor ar putea fi mai slaba, simulează boli, își apropie alte detinute care le-ar putea servi in interese proprii.

”Așadar, prin însăși situația sa, fiecare deținuta reprezintă un univers uman specific, plin de contradicții, frustrări si neîmpliniri. Ea vine in penitenciar ca urmare a unei conduite antisociale flagrante, a săvârșirii unor infracțiuni ,dintre care unele deosebit de grave, unele sunt inadaptate, refractare sau incapabile sa se integreze normelor de conviețuire sociala.

Este foarte important pentru a înțelege psihicul deținutei, sa studiem efectele negative ale izolării fizice, psihice si sociale, caracteristice privării de libertate. Astfel, absolut specifice privării de libertate – prin detenție- sunt : înlocuirea simbolurilor exterioare ale persoanei cu statutul de deținuta care standardizează modul de viata si estompează pana la anulare diferențele dintre detinute.

Cercetările in domeniu au demonstrat ca, in condiții de detenție, se manifesta o serie de fenomene, cum ar fi cele de teritorialitate si fenomenele de agresivitate mărita, care in acest mediu sunt exacerbate. ”Agresivitatea are si alte forme decât cele violente, la care ne-am aștepta, si anume : crearea dependentei, manipularea informațiilor, distribuirea pachetelor cu alimente, împiedicarea unora sa participe la activitatile recreative, însușirea hainelor aflate in cea mai buna stare, etc. .Aceasta agresivitate se explica prin faptul ca frustrarea profunda si continua se face resimțita in planul timpului. Sentimentul de frustrare este sporit de absenta resimțita a unor obiecte de uz personal, la care au fost obligate sa renunțe, si in plus, renunțarea forțata la cele mai multe plăceri, astfel incot ,deținutele vor căuta in permanenta ”surogate de satisfacție” . Schimbarea radicala a mediului de viata, socul încarcerării si contactul cu subcultura deținutelor, le va determina pe acestea sa-si dezvolte anumite ” strategii de supraviețuire ”.

Domnul dr. psiholog Nicolae Mitrofan a analizat particularitățile vieții de penitenciar si caracteristicile personalității deținutelor, si a considerat ca acestea generează patru tipuri de situații adaptative la regimul de detenție :

comportament agresiv – caracterizat prin rezistenta deschisa la regimul vieții din penitenciar, reliefându-se adevărate ”crize ale deprimării”, care se manifesta prin comportamente agresive fata de alți deținuți sau fata de cadre, ca si prin reacții autoagresive- automutilari si tentative de sinucidere. In mediul penitenciar, agresivitatea devine un criteriu important pentru menținerea supremației in comunitatea deținutelor. Când rezistența la frustrări este scăzută, iar aprecierea superiorității adversarului, in dezavantajul personalității deținutei, se face corect, persoana va interveni printr-o modalitate indirecta de presiune asupra grupului , care sa-i impună statutul, si anume, autoagresiunea.

Comportamentul defensiv – sau de retragere – care semnifica interiorizarea, izolarea noii detinute de comunitatea celorlalte detinute si de viata din penitenciar, aceasta construindu-si o lume imaginara, unde încearcă sa se refugieze.

Comportamentul de consimțire – prin care se înțelege conformarea pasiva a condamnatei la normele si regulile din penitenciar, respectarea acestora fiind făcuta in mod formal, astfel incât sa nu atragă sancțiuni suplimentare.

Conduita de integrare – conform căreia ,deținuta relaționează activ cu ceilalte detinute si cu mediul de detenție, aceasta formă de adaptare fiind vizibilă mai ales la deținuții cu pedepse lungi.

Adaptarea fiecărei detinute la ambianta locului de deținere, parcurge , conform dr. Gheorghe Florian, câteva etape distinctive :

la început, persoana condamnată selectează din relațiile si evenimentele cotidiene pe acelea care o avantajează (prefera lucrurile simple si vechi, tace atunci când nu este de acord cu ceva , se supune unui lider informal, se detașează de trecut) ;

aprecierile devin foarte subiective (se dau semnificațiile dorite de detinute, se valorizează nejustificat anumite conduite, persoane, evenimente, instituții) ;

in a treia faza, activitatile compensatorii îl cuprind cu totul (integrarea in « frații » invizibile, adoptă un anumit argou, vorbește foarte mult, fără a comunica mare lucru).

Astfel după o ședere mai îndelungată in penitenciar, deținutele înțeleg regulile din acest mediu, recunosc centrele de putere din lumea lor, găsesc modalitățile cele mai adecvate de a menține bune relații cu celelalte colege si desigur, cu personalul . Cu timpul, deținuții se ”spiritualizează”, căpătând o viziune ampla asupra propriei vieții si relativității condiției umane.

Integrarea in grupul de detinute si relaționarea intre acestea

Persoana condamnata ajunsa in penitenciar este traumatizata din punct de vedere psihologic. Venind in locul de detenție deja tensionată de contactul cu autoritățile judiciare de desfășurarea procesului se vede dintr-o data frustrata de ambianta profesionala si familiara, de limitarea drastica a spațiului de mișcare si de imposibilitatea de petrecere a timpului liber așa cum si dorește. In aceasta situație, primul pas motivat psihologic, va fi stradania deținutei de a se integra grupului informal de detinute, de a-si dezvolta conduitele dezirabile in acest grup si de supunere necondiționata fata de liderul grupului. Astfel, are loc fenomenul de prizonizare- definit ca socializarea la cultura deținutelor, proces prin care aceasta ajunge sa adopte si sa împărtășească, punctul de vedere al persoanelor condamnate privind lumea din penitenciar si societatea in general. Deținutele adoptă o atitudine ostilă față de personalul închisorii, față de ” lumea din afara” si dezvolta loialitatea fata de celelalte detinute, sprijinindu-se reciproc atunci când este nevoie. Adoptarea acestor norme carcerale sunt generare dintr-o puternică motivație, prin necesitatea ”apartenenței la grup”. Fenomenul de prizonizare este rezultatul presiunii sociale exercitate de grupul informal de detinute si reprezintă o forță de contra-educare, față de efortul educativ- terapeutic al personalului specializat din penitenciar.

Persoana condamnată se află in continuă interacțiune cu cei din jur, dezvoltând anumite comportamente fată de alți detinuti si fată de cadre, relații care pot fi de cooperare dar si conflictuale. In penitenciar se creează, după cum am spus, un tip aparte de relații interpersonale, care au un conținut, o dinamică si modalităti aparte de structurare si manifestare.

Există doi factori fundamentali care domină specificul acestor relatii interpersonale, care se dezvoltă intre detinute pe perioada executării pedepsei :

cadrul special al penitenciarului, ca instituție, mod de organizare, genuri de activitate, viața închisă si izolată desfășurata in colective constituite artificial si impuse, aflate sub control si supraveghere permanentă ;

specificul deținutelor in penitenciar, care prezintă particularitați psihice si morale, in general nefavorabile pentru constituirea unor relatii psihosociale.

Deținutele trăiesc intr-un mediu închis, in care relaționează mereu cu aceleași persoane, si pentru a putea supraviețui, este necesar sa se integreze intr-un anumit grup. Pentru aceasta, ele isi calculează toate eforturile pentru o anumita perioada de timp, încercând sa interacționeze, sa-si dezvăluie sentimente, sa facă schimburi de informații, de idei, isi arată dezacordul fată de anumite proceduri, fată de conflicte. Cu timpul, deținutele încep să aibă anumite roluri in grup, să participe la rezolvarea problemelor si la luarea deciziilor, intr-un final integrându-se, devenind membre ale acestei structuri.

In grupul de detinute este dificil sa vorbim de echilibru, normalitate si moralitate, pentru ca atmosfera de bună înțelegere este, de fapt, o succesiune de momente foarte fragile, iar normalitatea si moralitatea sunt subordonate in principal intereselor materiale si biologice. Relațiile personale sunt bazate pe simpatii si antipatii, subordonate satisfacerii trebuințelor fundamentale pentru toate deținutele. Structura de statusuri si roluri este foarte importantă pentru funcționalitatea grupului de detinute – foarte multe detinute au un ego slab, o imagine de sine nefavorabilă, crescuta nevoie de dependentă, imagine neclară si întunecată a viitorului.

In grupul de detinute se remarcă existenta unor nevoi psihosociale care trebuiesc satisfăcute :

nevoia de securitate (doresc sa se simtă protejate, sa aibă încredere una in cealaltă) ;

nevoia de afectivitate ( gradul de intensitate si orientarea deținutelor spre susținere) ;

nevoia de identitate (grupul isi cunoaște problemele poziția si spațiul de viata ) ;

nevoia de informare ( simt nevoia de a avea informații suficiente, pentru a înțelege evenimentele care se produc) ;

nevoia de recreere (nivelul de relaxare si buna dispoziție din grup).

Din punct de vedere psiho-social, populația de detinuti dintr-o instituție penitenciara, reprezinta un grup uman cu caracteristicile sale definitorii.

Jean- Claude Abric definește grupul ca : ” un ansamblu de persoane interdependente, acest criteriu fiind elementul de baza al orcărei grupale”. Totuși autorul susține ca obiectul de studiu al psihologiei sociale îl reprezintă : grupul restrâns, definit ca fiind ”un ansamblu de persoane care au posibilitatea de a se percepe si de a interacționa in mod direct si care participa la o activitate comuna, gratie unui sistem de reguli si de norme formale sau informale”.

Kurt Lewin, citat de Jean Claude Abric, considera grupul ca ” o totalitate dinamica determinanta pentru comportamentul membrilor ei.” Din punctul lui de vedere, nu indivizii determina grupul, ci grupul ii determina pe indivizi, aceștia comportându-se in cadrul grupului, total diferit fata de cum s-ar manifesta individual. In ceea ce privește fenomenele de ”leadership” in grupuri, Kurt Lewin definește liderul ca ” o producție a grupului”, printr-un proces foarte simplu ”liderul este așadar persoana care permite la un moment dat grupului să isi dezvolte nevoia sau nevoile dominante. Nu exista lider înnăscut. Exista doar indivizi care știu să capteze nevoile grupului si să se prezinte ca fiind persoanele cele mai in masură sa le rezolve.”

Sigmund Freud, pe de alta parte,in lucrarea sa ”Totem et tabou”(1923), susține că, grupul se constituie si se menține datorita unui comportament arhaic si anume atașamentul fata de sef .”Membrii grupului se identifica cu seful precum si unii cu alții”. Atat Freud cat si Redl sunt de părere ca liderul are un rol esențial in formarea unui grup : ”crearea unui grup rezultă din reacțiile emoționale pe care le generează in cadrul grupului un anumit individ : persoana centrală”.

Structura puterii in grupul de detinute reprezinta o problema importanta pentru administrarea locurilor de deținere. Max Weber spunea despre putere că este ”capacitatea cuiva de a impune voința in cadrul unei relatii sociale, in ciuda orcărei rezistente si indiferent de factorii care exercita acea rezistenta”. Liderul, pentru a-si exercita foarte bine funcția, are nevoie din punct de vedere al deținutelor de anumite calitati esențiale : liderul trebuie sa fie o persoana civilizata, cu un vocabular adecvat, cu o inteligenta peste cea a majoritații grupului, sa impună respect, sa fie un bun cunoscător al caracterelor umane, sa ofere ajutor deținutelor care au nevoie si sa respecte regulamentul existent. Liderul grupului isi asuma anumite roluri, precum : coordonator al grupului ; elaborarea politicii grupului ; factori de decizie ; purtător de cuvânt oficial ; deține controlul structurii si relațiilor din cadrul grupului ; este arbitru si mediator ; acorda sancțiuni si recompense si isi asuma rolul de ”țap ispășitor ” in cazul unor probleme exterioare grupului.

Comunicarea este pârghia prin care individul se umanizează si isi dezvolta personalitatea in relațiile interpersonale. In lipsa acesteia, deținutele ar rămâne izolate, inapte de interacțiune sociala si de reintegrare in colectivitate. Din punctul de vedere al psihologiei sociale ,pentru comunicarea interumana sunt esențiale următoarele elemente : relația intre indivizi sau grupuri, transmiterea si receptarea de semnificații, influențarea voita sau nu a comportamentului. Prin comunicarea interumana se vehiculează informația, conduita afectiva, trebuințele, aspirațiile, imboldurile spre actiune, se declanșează sau se estompează activitatile se manifesta rezistenta la eforturi.

Relațiile interpersonale reprezinta cadrul fundamental de manifestare a psihologiei sociale, in baza carora indivizii se influențează reciproc. Întregul comportament uman se desfasoara intr-un câmp social, in care o persoana, propunându-și cunoașterea unei noi persoane, devine interlocutor si partener de interacțiune. Se creaza astfel un cerc psihologic, in care toate persoanele implicate isi modifica sensibil atitudinea comportamentele metamorfozându-se in stări de spirit si mentalitați de grup.

Modalitati de relaționare a deținutelor cu personalul penitenciar.

Încarcerarea reprezinta un fapt de excepție, împrejurare care poate determina manifestări de excepție din partea deținutelor. După cum am specificat, deținutele prezintă un grad înalt de frustrare si depresie ; sprijinul care trebuie acordat in momentele respective este deosebit de important astfel, aprobarea, acceptarea, încurajarea, surâsul, inclinația capului, tonul sau atingerea ( in unele situații ) reprezinta premise importante ale cultivării unei relatii armonioase, bazata pe încredere intre detinute si membrii personalului. Este de dorit ca in aceasta situație deținuta sa fie orientata spre a-si analiza propria activitate si comportare, cauze care au făcut-o sa ajungă in situația respectiva. Aceasta va reprezenta un prim pas pentru o funcționare mai buna a capacitaților rezolutive, de apreciere corecta a diferitelor situații, precum si a propriei poziții in cadrul acestora.

Deținutele trebuie sa aibă încredere ca vor fi tratate corect si cu umanism de către personal, fiind totodata protejate de agresiunile si intimidările altor detinute. In cazul unor tulburări sau amenințări a ordinii penitenciare, trebuie ca personalul sa aibă capacitatea de a interveni pentru restaurarea acesteia. Personalul trebuie sa aibă o înaltă calificare si pregătire in domeniu ; trebuie sa se ocupe zilnic de detinute, de necesitatile lor, de buna funcționare a închisorii, a securității si a siguranței. Interesul personal este sa încurajeze o mai buna comunicare si înțelegere intre detinute pentru ca o situație suportabila pentru acestea semnifica o situație suportabila si pentru personal. Daca condițiile de detenție nu reușesc sa asigure un confort satisfăcător, atunci deținutele nu apreciază corect activitatea depusa de cadre pentru a le asigura condițiile prevăzute de lege, fapt care afectează relațiile dintre detinute si personal, generând adesea tensiuni si conflicte.

Exista, după cum am mai spus, o categorie de detinute agresive, manipulatoare, sau care disimulează adevăratele trăiri sub masca indiferentei. Pentru a preveni si înlatura o astfel de posibilitate, este necesar sa se aibă in vedere concordanta dintre vorbe si fapte, sa se cunoască si sa se aprecieze, deținutele nu după aparenta, ci după faptele si comportarea lor. Supravegherea permanenta care se impune, in cazul acestora trebuie sa fie combinata cu realizarea unui program de activitatea zilnice in care sa le fie atribuite sarcini mai mici sau mai mari si sa fie controlate.

Exista situații când membrii personalului întâmpina rezistenta la indemnul adresat unor detinute de a exercita o activitate. De cele mai multe ori, aceasta atitudine provine dintr-o ” filozofie fatalista ”, exprimata permanent sau ocazional, din care reiese ca deținuta si-ar fi ” încheiat socotelile cu viata”. Acestea sunt cauze care le dispensează de efortul de a schimba ceva din comportamentul lor făcându-le nereceptive la influente pozitive. In aceasta situație, munca cu deținutele trebuie sa se centreze pe distrugerea acestui ”simt”. Primul act complet care va fi altfel decât ceea ce crede deținuta că este conduita ei, va face sa se clatine aceasta părere, să se bucure si ii va da încredere. Deprinsa sa jure si sa jignească pe cei din jur, va fi foarte surprinsă să observe că i se vorbește frumos, civilizat si că este tratata cu încredere. Convinsă că nu este capabilă să facă ceva bun, se extaziază când poate să duca la bun sfârșit diferite sarcini care i s-au încredințat. Deținuta va capota sensul responsabilității pentru fiecare act comis. La aceasta situație se va ajunge prin încurajarea deținutei de a-si impune voința in realizarea, la început , a unui act ușor de executat, dar care va rupe rutina reacțiilor greșite si rău adaptate. Deci, orientata intr-un sens pozitiv, voința va acționa ca un factor stimulator. Deținuta isi va impune un stil de viata corespunzător, isi va schimba comportamentul in comportamentul cu cei din jur, membrii ai personalului sau celelalte detinute. Eficienta muncii de reeducare a deținutelor depinde in mare parte, de tipul mijloacelor care sunt folosite, de priceperea de a le selecta si aplica in cazul fiecăreia acele pârghii si metode, care se dovedesc cele mai potrivite. Toate acestea necesita o cat mai buna cunoaștere a fiecăreia dintre detinute.

In ceea ce privește cadrele penitenciarului, alături de comunicarea si relațiile interpersonale formale, alcătuite strict regulamentar prin structura statusurilor si rolurilor specifica organizației, se stabilesc relatii informale, bazate pe afinitati, interese comune, simpatie. Aceste tipuri de raporturi informale nu trebuie neglijate, pentru ca o buna comunicare si înțelegere intre membrii personalului contribuie in mod fundamental la buna funcționare a sistemului penitenciar. De multe ori, aceste relatii, indiferent de natura lor, pot exercita o influenta pozitiva sau una negativa asupra comportamentului individual, asupra unitarii colectivului, asupra eficientei activității. In activitatea profesionala de zi cu zi, cadrele penitenciarului reușesc sa se cunoască reciproc, sa isi aprecieze unu altuia calitatile si defectele si sa-si formeze atitudini unii fata de alții. Sub influenta aprecierilor reciproce, exteriorizate sau intuite, se formează in interiorul colectivului o rețea de relatii interpersonale, bazate pe atracție, respingere sau indiferenta.

In domeniul relațiilor interpersonale, intr-un grup formal de munca se descriu doua tipuri de situații : integrativă si dezintegrativă.

Caracterul integrativ al relațiilor este dat de prevalenta raporturilor preferențiale, climat psihologic pozitiv, cooperare, înțelegere reciproca, comunicare organizaționala atat pe verticala cat si pe orizontala.

Situația dezintegrativă este caracterizata de predominanta sentimentelor si atitudinilor de antipatie, respingere si indiferenta, cu efecte negative nu doar asupra celor direct implicați ci si asupra grupului de munca, afectând unitatea si coeziunea acestuia.

Munca personalului de supraveghere este deosebit de stresanta, aceștia fiind intr-un continuu contact cu deținutele, cu activitatile pe care le desfasoara. Daca exista vre-o problema pe care deținutele nu o pot rezolva singure, atunci apelează la supraveghetor, care trebuie sa intervină prompt, femeile detinute sunt foarte preocupate de câștigarea încrederii personalului, deoarece capota astfel o stare de liniște interioara, făcându-le sa perceapă detenția ca fiind mai ușoara.

Tratamentul penitenciar al femeilor deținute.

Penitenciarul are rolul de a resocializa si reda societații pe acei indivizi care la un moment dat au incălcat legea. Resocializarea reprezinta o modalitate de reconvertire, reorientare si remodelare a personalității persoanei condamnate la o sancțiune penala in raport cu normele si valorile acceptate de societate.

Factorii implicați in aceasta transformare acționează prin :

restructurarea profunda a personalității, prin destrămarea treptata a vechiului cod moral si normativ si substituirea cu unul socialmente acceptabil ;

prevenirea repetării unor acte delincvente prin utilizarea intimidării si descurajării fata de o sancțiune mai grava ;

restabilirea din mers a rolurilor jucate de persoana delincventa, prin încadrarea ei treptata intr-o rețea normala a colectivității sociale (familie, școala, prieteni, profesie).

Instituția penitenciara a devenit o instituție formativa, in care accentul se pune pe formarea si modelarea pozitiva a caracterelor. Pedeapsa pentru încărcarea normelor este privarea de libertate, iar penitenciarul devine, din ce in ce mai mult, locul in care persoanele care au savarsit acte infracționale sunt ajutate sa inteleaga ce, când, unde, de ce au greșit si cum sa evite greșelile ulterioare. Oferirea de posibilitatea necesare reabilitării printr-un tratament adecvat este atat in interesul societarii in general, cat si a deținuților in particular.

Putem defini tratamentul penitenciar – ca un complex de masuri educative, psihologice, sociologice, productive, ocupaționale si medicale desfășurate cu detinuti, in scopul recuperării si reintegrării lor sociale.

Exista deseori tendința de a confunda noțiunea de tratament penitenciar cu cea de regim penitenciar si de asemenea exista sentimentul ca noțiunea de tratament folosita in context penitenciar implica in mod exclusiv îngrijire medicala sau chiar psihiatrica.

De aceea, Consiliul Europei a stabilit ca termenul de tratament trebuie interes intr-un sens larg, incluzând toate masurile necesare menținerii sau redobândirii sanatatii fizice sau mentale a deținuților in aceeasi măsura cu întreaga gamă de activitați, care sa încurajeze si sa promoveze reabilitarea sociala si care sa ofere deținuților posibilitatea de a dobândi competenta pentru a duce o viata normala, social responsabila. Toate strategiile tratamentului trebuie sa fie privite in contextul pregătirii deținuților pentru liberarea lor.

Scopul tratamentului penitenciar este bine definit de Ansamblul de Reguli minime privind tratamentul deținuților care la art. 65 arata ca :”tratamentul indivizilor condamnați la o pedeapsa sau măsura privativa de libertate trebuie sa aibă scopul, atat cat permite durata condamnării, de a crea in ei voința si aptitudinile care sa le dea posibilitatea, ca după liberare sa trăiască respectând legea si satisfăcându-si nevoile. Acest tratament trebuie sa fie de natura a le menaja respectul fata de ei înșiși si a le dezvolta simțul de răspundere.”

Procesul de resocializare se desfasoara pe parcursul a doua momente diferite :

tratamentul in instituții specializate, în timpul executării pedepsei, când asistenta condamnaților se va face pe plan educațional, sociologic, psihologic, profesional, religios, medical si fizic ; se va urmări prioritar schimbarea normelor, valorilor, convingerilor individuale, prin dirijarea comportamentului persoanei delincvente spre scopurile dorite si permise de societate, inclusiv prin crearea posibilității de a avea contacte sociale normale si de a-si continua pregătirea școlara normala si profesionala ;

tratamentul in mediu deschis, după executarea pedepsei, când se urmărește reinsertia post penala a delincventei, încadrarea ei intr-o activitate sociala, dobândirea unui nou statut si îndeplinirea de noi roluri, ca si diminuarea stigmatului din viata sociala.

Tratamentul penitenciar este subordonat unor finalitatea care urmăresc in mod prioritar :

cultivarea obiceiului de a munci, incluzând aici si pregătirea școlara si profesionala adecvata a deținutelor, in vederea prevenirii deteriorării personalităților;

dobândirea unei vieți adecvate si a unor îndeletniciri sociale prin educarea școlara si pregătire in vederea readaptări lor;

asistenta de specialitate si îndrumarea experta in scopul intâmpinării nevoilor individuale si a rezolvării problemelor personale ale deținutelor.

Pentru atingerea scopului tratamentului penitenciar trebuie sa se tina seama de următoarele cerințe :

aplicarea tratamentului penitenciar presupune participarea si coordonarea acestor activitatea, de specialiști destinați acestui scol : profesori, educatori, psihologi, sociologi, medici, angajați ai locului de deținere precum si sprijinirea lor de întreg personalul penitenciarului ;

in aplicarea tratamentului se va pune accent pe integrarea deținutelor in societate si nu pe excluderea lor din aceasta ;

medicul unitarii va investiga din punct de vedere medical fiecare deținuta in parte pentru a putea informa ceilalți specialiști despre toate deficientele, bolile fizice sau mentale, pentru stabilirea si individualizarea tratamentului penitenciar ;

individualizarea tratamentului trebuie sa înceapă chiar de la încarcerarea deținutei, după prima întâlnire cu educatorul sau psihologul ;

scopul tratamentului nu va putea fi atins fără folosirea cu eficienta a facilitaților care se acorda deținutelor ;

activitatile productive desfășurate cu deținutele, reprezinta un element pozitiv in aplicarea tratamentului penitenciar, deoarece trebuie sa aibă un caracter de obligativitate, pentru cele apte sa le presteze ;

in aplicarea tratamentului penitenciar nu se vor face discriminări sau deosebiri ; toate deținutele vor fi supuse acestuia , de la intrarea si pana la ieșirea din penitenciar.

Consideram necesar sa consideram ca termenul de tratament este utilizat in sens larg, fiind folosit pentru a comprima tot ceea ce se face in mod conștient pentru a se influența comportarea deținutului, astfel incât sa se întoarcă in societate cu cele mai bune șanse pentru a nu mai incălca legea. Acesta înseamnă ca dotările si aranjamentele fizice ale penitenciarelor sunt o parte a tratamentului, modul in care personalul tratează detinuti este o parte din tratament si întregul regim penitenciar este de fapt un element foarte important al tratamentului.

Principiile reabilitării

Noul mileniu i-a condus pe unii cercetători teoreticieni si specialiști in problemă, sa-si îndrepte atenția spre închisoare in general si asupra deținutelor femei in particular, din mai multe considerente. Creșterea numărului femeilor detinute la nivel internațional si eșecul unor guverne si sisteme corecționale de a furniza unele reforme si schimbări in managementul femeilor detinute sunt probleme care nu pot fi contestate. Cercetările din S.U.A. au analizat demografia populației penitenciare, concluzionând ca femeile constituie segmentul populației penitenciare care are cea mai rapida creștere. Aceștia atribuie respectiva creștere rapida unei utilizări crescute a închisorii ca pedeapsa pentru infracțiunile legate de stupefiante. In ceea ce privește eșecul furnizării unor reforme necesare, este o problema discutabila fiind mai valida in unele tari decât in altele.

Pat Carlen argumentează ca :”închisoarea pentru femei in Anglia si Tara Galilor la sfârșitul secolului XX este excesiv de punitiva, total necorespunzătoare nevoilor femeilor ce urmează a fi trimise in închisoare.”

In ultimii ani cercetările efectuate au încercat sa găsească soluții adecvate in ceea ce privește problematica femeilor detinute, evidențiindu-se anumite aspecte precum : reabilitarea are un impact in reducerea recidivismului ; a crescut numărul programelor care au avut un efect pozitiv in sensul reducerii ratei recidivismului ; in același timp, s-a observat ca reabilitarea si nevoile de tratament ale unor grupuri importante de detinuti sunt neglijate, in special cele ale femeilor. Astfel, este necesara identificarea ” celor mai bune practici” in reabilitare, precum si a trasaturilor specifice ale programelor pentru femei.

Cercetătorii canadieni au identificat cinci principii ale celei mai bune practici in domeniul reabilitării, care au primit un larg acord la nivel internațional :

Principiul riscului

Principiul nevoilor

Principiul adecvării

Principiul integrării programului

Principiul discreției profesionale

In cazul femeilor detinute, se consideră că programele de reabilitare sunt influențate de primele trei principii.

Principiul riscului- exista foarte puține studii privind nivelul de risc si măsurarea acestuia, pentru femeile detinute.

Moth B. si Hudson S. M.au realizat mai multe studii privind factorii de predicție statistici in recidivismul femeilor infractoare, factori precum : admiterea timpurie intr-o instituție in copilărie; condamnări anterioare timpurii, condamnări anterioare pentru stupefiante; istorie de autorăniri sau tentative de sinucidere; violenta asupra personalului instituțional; spitalizare psihiatrica. Rezultatul studiilor evidențiază faptul ca utilizarea criteriului riscului este necesara in tratamentul si reabilitarea deținutelor.

Principiul nevoilor- sugerează ca tratamentul trebuie sa vizeze acei factori care sunt legați in mod funcțional de comportamentul infracțional. Acești factori sunt in mod tipic etichetați ca ”nevoi criminogene” si diferențiați de problemele pe care infractorul le poate avea si care pot fi supărătoare din punct de vedere social si care sunt noncriminogene. Etichetarea nevoilor ca fiind criminogene sau non criminogene nu este arbitrara, ea se bazează pe doua surse de informare:

cercetările din literatura de specialitate asupra cauzelor si corelațiilor crimei

evaluarea si analiza unui caz individual.

Pentru a stabili modalitățile de tratament si reabilitare in cazul femeilor detinute, este necesar sa identificam si sa evaluam nevoile lor, atat criminogene cat si noncriminogene. Aceasta identificare trebuie făcuta atat la nivelul populației cat si la nivelul individual al persoanei. Aceste doua aspecte ale identificării nevoilor necesita existenta unui sistem de evaluare comprehensiv al identificării ariilor acestor nevoi. Exista anumite trasatori distinctive ale nevoilor femeilor care determina o focalizare diferita in tratament, comparativ cu barbatii.

Principiul adecvării – se pune problema daca tratamentul femeilor detinute trebuie sa fie același cu al deținuților barbati. In ultimul timp a apărut ideea unei specificitatea a genului in legătura cu femeile delincvente. Unii cercetători in domeniu au afirmat ca exista o contradicție inevitabila intre nevoia unei specificități parțiale a nevoilor femeilor detinute si necesitatea unei parități sau egalități intre femei si barbati, in munca, recreere, programe de educație. Cu toate acestea, exista un consens referitor la faptul ca tratamentul penitenciar al femeilor detinute trebuie bazat pe o analiza comprehensiva a nevoilor acestei populații si adoptat la caracteristicile acestui grup. In legătura cu acest lucru a apărut întrebarea – daca standardul programelor focalizate pe infracțiuni cum ar fi managementul furiei sau abuzul de substanțe, trebuie prezentat in mod diferit pentru femeile detinute.

Un raport al Her Majesty Chief Inspector of Prisons realizat in 1997, sugerează ca abuzul de substanțe are antecedente si funcții diferite pentru femei, iar drogurile si alcoolul produc o ” amorțire mai mare a funcțiilor emoționale la femei”. Aceasta afirmație susține ideea ca programele pentru femeile detinute necesita sa fie modificate pentru a reflecta aceasta diferența.

Utilizarea acestor principii contribuie la evaluarea populației de detinuti, fie barbati sau femei, si este foarte importanta in proiectarea unor programe de tratament specifice genului feminin.

Programe de tratament penitenciar – in mod istoric, managementul si programele de tratament pentru femeile detinute tind sa fie aceleași ca si pentru detinuti barbati care reprezinta majoritatea populației penitenciare.

Pat Carlen argumenta ca : ”o politica coerenta si efectiva pentru femei in interiorul sistemului penal si de justiție criminala va fi dezvoltata doar când se va recunoaște ca infracțiunile comise de femei sunt savarsite in împrejurări diferite de cele savarsite de barbati ; incălcarea legii de către femei este, pe ansamblu, calitativ diferita de barbati si de aceea răspunsul la incălcarea legii trebuie sa fie specific genului”. Prin urmare, se recunoaște necesitatea unui management bazat pe nevoi si a unui sistem de reabilitare specific pentru femeile detinute.

Privarea de libertate pentru femei este diferita de cea pentru barbati, din trei motive principale :

biologice (nevoile fizice ale femeilor sunt esențial diferite de cele ale bărbatilor) ;

sociale (rolul femeii in familie este diferit de cel al bărbatului) ;

culturale (experiența privării de libertate este perceputa diferit de către femei).

Barbara Bloom furnizează o excelenta privire asupra principiilor directoare si practicilor de programe pentru femeile detinute. Ea sugerează ca programele trebuie proiectate astfel incât sa furnizeze un mediu care sa faciliteze recuperarea si care sa fie caracterizat prin siguranța.

Educația in penitenciar – se cunoaște faptul ca închisoarea a reprezentat multa vreme doar o școala ”de reciclare si perfecționare infracționala ” si mai puțin un loc in care delincvenții condamnați sa aibă posibilitatea sa învețe si sa se pregătească pentru adevărata integrare sociala la parametrii normali.

In ultimii ani, la nivel internațional se constata o intensificare a interesului fata de educația in penitenciar acest lucru poate fi atribuit in parte creșterii dorinței de lărgire a cooperării internaționale in prevenirea crimei si in problemele justei penale, ca un rezultat al creșterii criminalității. Cu toate acestea societatea in ansamblul ei nu este coparticipanta la realizarea acestui proces de schimbare, si de aceea, deși in ultimii ani s-a realizat o serie de lucruri pozitive in ceea ce privește pregătirea deținuților in vederea reintegrării sociale, aceste încercări nu dau rezultatele scontate.

Datorita diferențelor considerabile intre culturile, posibilitățile educaționale si sistemele de detenție dintr-o tara si alta, inițiativele internaționale întâmpina dificultăți in stabilirea unui fundament comun al educației in penitenciar. Cu toate acestea, structurile programelor de educație in penitenciar au fost reproiectate in ultimii ani sa reflecte atat reabilitarea sociala ,cat si pregătirea practica in direcția aptitudinilor personale. Întrucât unul din telurile sistemului de justiție penala este promovarea dreptății si facilitarea reintegrarii infractorilor in societate, nimeni nu poate nega necesitatea de educare a deținuților, fie barbati , fie femei.

Întregul conținut al educației in detenție trebuie considerat si proiectat in contextul fiecărei societăți si in raport cu cultura sa. In acest context, trebuie acordata o atenție deosebita relațiilor dintre educația de baza si programele de pregătire din detenție, precum si relevanta lor pentru persoanele care au savarsit diferite infracțiuni. Pentru ca scopul urmărit sa fie îndeplinit si anume reintegrarea efectiva in societate, educația in penitenciar nu trebuie sa aibă neapărat doar un sens de educație academica, ci trebuie sa ne gândim la educația sociala. De aceea, programele de pregătire sunt elaborate pentru a ajuta detinuti sa decidă modificarea stilului de viata anterior si adaptarea la viata curenta. Educația de baza si programele de pregătire au același scop, dar modalitati diferite de înfăptuire. Țintele principale ale educației in penitenciar la nivel internațional sunt schimburile de idei si informații intre educatorii din penitenciar si depășirea discrepanțelor, câteodată considerabile, intre normele si directivele internaționale si situația actuala din multe parți ale lumii. Numeroase tari au elaborat legislații privind formele de educație, specificând scopul educației in penitenciar ca o pregătire pentru reintegrarea in societate si cerând deținuților sa aibă si activitatea educative si activitatea culturale si sa dea educației, ca si muncii, un grad de importanta ridicat.

Rolul educației in penitenciar – educația este considerata ca fiind cea mai importanta activitate care servește întotdeauna aceleași scopuri. Educatorii, autoritățile penitenciarului precum si alți membrii ai personalului nu sunt întotdeauna de acord asupra scopului educației in penitenciar In timp ce autoritățile penitenciarului si membrii personalului de paza, tind sa vadă programele educaționale ca fiind un tip de activitate periferica, care contribuie la buna ordine a instituției, alții, in special educatorii si membrii civili ai personalului precum, asistenții sociali si psihologii, tind sa accentueze dimensiunea etica a educației, ca parte a scopului de reabilitare a detentiei. Educația este văzuta ca o cale de resocializare viitoare, ca o modalitate de schimbare a valorilor si atitudinilor precum si o achiziție de abilitați ,care îl ajută pe deținut sa-si construiască un viitor mai bun după liberare. Aceasta perspectiva este impartasita de acei detinuti care accepta ca privarea de libertate are si alte scopuri decât pedeapsa ,si de aceea ,accepta avantajul elementului reformativ al detentiei, in speța serviciile de educație profesionala si informațiile privind posibilitățile de angajare. Alți infractori insa, resping educația, considerând ca face parte dintr-un sistem impus, din care ei se simt alienați. Cu toate acestea, mulți detinuti participa la programele educative din motive noneducationale, pentru a ieși din celule, pentru a se întâlni cu prietenii sau chiar pentru a evita munca.

Școlarizarea deținutelor in mediul penitenciar prezintă o serie de particularitați, determinate atat de scopul procesului de reeducare, cat si de mediul specific in care se desfasoara invatamantul. Astfel, in metodica predării trebuie sa se tina cont de următoarele aspecte :

– școlarizarea se desfasoara in afara programului de munca ;

– se va tine cont de faptul ca deținutele au întreruperi mari in activitatea școlara, acest lucru afectând adaptarea la regimul normal de invatatura ;

– vârsta si experiența de viata a deținutelor sunt mult mai mari fata de cele ale elevilor din clasele obișnuite ;

– clasele formate sunt foarte eterogene sub toate aspectele ;

– materialele didactice din penitenciar sunt reduse comparativ cu ale școlilor din invățământul public.

Pe langă toate acestea, este necesar ca si metodica predării obiectelor de învățământ, sa fie adaptata specificului penitenciarului, pentru a se obține rezultatele dorite.

S-a stabili ca exista trei obiective principale imediate ale educației penitenciar la nivelul de baza :

– in primul rand, sa mențină detinuti cat mai mult timp ocupați ;

– in al doilea rand, sa înbunătățească calitatea vieții in detenție ;

– in al treilea rand sa se botina ceva util, precum, abilitați, cunoștințe, înțelegere, atitudini si comportamente sociale.

Programele educaționale- in sistemul penitenciar romanesc, programele educaționale pentru deținutele femei sunt aceleași ca si pentru detinuti barbati si pot fi :

Programe obligatorii

program INSTAD – adaptarea instituționalizata a persoanelor aflate in custodie penitenciara;

program ALFAZ – alfabetizarea deținuților;

program CEB – educația bunului cetatea;

program DIFICIL – inițierea, încurajarea, întreținerea si dezvoltarea legăturilor cu familia si comunitatea;

programe EDUCOSAN – educația pentru sănătate;

program EDUCOLEX – educația juridica;

program PROLIB – pregătirea pentru liberare;

program STRADAV – asistenta speciala, ajutor terapeutic si recuperator pentru detinuti vulnerabili;

program DERIS – diminuarea depresiei la detinuti expuși la risc înalt de suicid;

program VADD – diminuarea agresivității deținuților violenți

Programe opționale

program CONIS – completarea nivelului de școlarizare ;

program PROFORD – formare si dezvoltare profesionala ;

program SME – educația in sprijinul muncii ;

program EDUCOFAM – educația pentru viata de familie;

program EDUCOREL – educația religioasa si moral-creștina;

program EDUCOSPORT – menținerea tonusului fizic si psihic prin activitatea de educare fizica si sport;

program SUM – susținere morala ;

program CIID – combaterea ideilor iraționale la detinuti ;

Programe facultative.

program ACTIVCLUB – activitatile de club

program HOBBY

Munca in penitenciar – munca in instituțiile penale este strâns legata de pregătirea deținutelor pentru viata in cadrul comunitarii. In penitenciar, munca este un element esențial, in ansamblul societarii instituționale. Împreuna cu disciplina, sunt cei doi stâlpi pe care este clădit sistemul penitenciar de oriunde. Munca este un instrument indispensabil pentru realizarea funcțiilor pedepsei.

Intr-o instituție penala unde sunt oferite o anumita varietate de locuri de munca, este normal sa consideram ca tipul de ocupație afectează intr-o oarecare măsura statutul individual al deținutei. Adesea, deținutele sunt inadecvate social si nu sunt utile pentru o munca regulata ; este necesar ca deținutele sa dezvolte o atitudine pozitiva fata de munca si fata de caracterul ei de împlinire. De asemenea, este important pentru deținutele femei sa fie pregătite sa realizeze munca prin obișnuință si in aceeasi măsură ,sa aprecieze calitatea muncii si recompensele care vin sub forma de salariu, propriul respect si statut. Exista si anumite influente socializante ale muncii rezultate prin asociere. Deținutele valorizează partea lor ,realizata alături de colege,, in obținerea obiectivelor muncii. Ele beneficiază si de interpunerea personalităților, fapt ce rezulta din munca intr-o echipa si de experiența de a fi conduse câtre scopuri sigure. In consecință, efectele muncii pentru femeile detinute sunt considerabile : conserva forma fizica si psihica, o încurajează in lupta vieții, trezește conștiința puterii si a valorii, este un mijloc de disciplina, obișnuiește la o raționala utilizare a timpului, la ordine, punctualitate, seriozitate, sârguința, alunga plictiseala si asigura un profit pentru îmbunătățirea existentei sale.

Legea de executare a pedepselor prevede ca ”reeducarea condamnaților se realizează prin munca, prin calificarea sau recalificarea intr-o meserie.” Pentru aceasta, se organizează cursuri de recalificare, la care iau parte in general, persoanele cu pedepse de cel puțin 1-2 ani pentru ca obiectivul sa poată fi împlinit. Daca in penitenciar exista unitați sau ateliere de lucru proprii, detinutii pot practica respectiva meserie, devenind ucenici. Prin desfășurarea muncii se îndeplinesc următoarele scopuri :

scopul educativ-preventiv, care are in vedere obișnuirea condamnaților cu munca organizata, pentru a deveni o necesitate organica ;

scopul disciplinar si de antrenament fizic si psihic, pentru recuperarea sociala a persoanei condamnate;

scopul economic-social, prin care pe de o parte, penitenciarul recuperează cheltuielile efectuate de stat cu deținerea întreținerea si reeducarea deținuților, iar pe de altă parte, aceștia obțin calificarea intr-o meserie.

Regimul de munca in penitenciarul Târgșor

Munca este o obligație categorica pentru toți detinuti apți si se justifica din nevoia de a acoperi cheltuielile care se fac pe timpul detentiei, de a menține starea de sănătate a deținutelor, de a le obișnui cu activitatea pe care o desfasoara si de a le menține deprinderea de a munci. Munca pe care o desfasoara femeile detinute este remunerata potrivit rețelelor tarifare din ramura de activitate respectiva, iar deținutei ii revine o cota parte pe care o poate folosi pentru a-si cumpăra unele produse necesare. De asemenea conform optiunii, se pot trimite o parte din banii disponibili familiei sau se pot primi in totalitate in momentul punerii in libertate. Folosirea la munca se va face numai cu avizul medicului penitenciarului. Deținutele condamnate definitiv care sunt disciplinate si care au executat cel puțin 1/5 din pedeapsă (fracțiune in care se include si timpul considerat ca executat ca urmare a muncii prestate), pot presta munca fără pază in afara penitenciarului sau pot fi folosite pentru supravegherea altor condamnate la locurile de muncă.

Locuri de muncă disponibile :

Fabrica de Confecții Târgșor

Gradina unității

Zootehnie

Bucătărie detinuti

Spălătorie

Club detinuti (unde sunt incluse si deținutele care fac traducerea materialelor de probațiune )

Puncte de lucru exterioare ( agricultura )

Atelier de reparat echipament

Munca in folosul activității

Repartizarea la muncă se va face ținând cont de : locurile de muncă disponibile, starea de recidivă, capacitatea de muncă, calificarea, nivelul de școlarizare, comportamentul deținutei in perioada anterioara repartizării.

Repartizarea la muncă se va face de către o comisie care se întrunește saptamanal, formata din : locțiitorul directorului sau comandantului, comandantul de sectie, un reprezentant al biroului de evidenta, un reprezentant al cabinetului medical, ofițerul de serviciu, reprezentantul compartimentului socio-cultural si reprezentantul conducerii fabricii de confecții. Tuturor deținutelor li se cere sa caute in mod activ un loc de munca, singurele excepții fund cele inapte de vârsta si boala. Deținutelor care ies la munca li se va face instructajul de protecție a muncii si de paza contra incendiilor. Orice accident de munca trebuie adus imediat la cunoștința cadrelor de supraveghere. Se întocmește un proces verbal de constatare unde vor fi menționate cauza, împrejurările si persoana răspunzătoare de accident.

Normele de desfășurare a activității de protecție a muncii si de pază contra incendiilor vor fi respectate întocmai si sunt obligatorii pentru fiecare deținută.

Capitolul IV

Cercetare privind efectele mediului penitenciar asupra mamelor care execută pedepse privative de libertate, efectuată la penitenciarul Târgșor, in perioada 20 aprilie -20 mai 2004

In lucrarea de față am studiat problematica femeii detinute in general, si a mamei detinute, in particular. Mamele care executa pedepse privative de libertate, reprezinta un univers uman specific, ce are o serie de particularități care merita a fi studiate si analizate.

Deoarece mamele detinute se evidențiază ca si grup distinct intre femeile detinute in general ,am considerat ca fiind necesara realizarea unei cercetări in acest domeniu. Pentru aceasta, am utilizat atat nivelul teoretic cat si cel empiric al cunoașterii, am combinat metode diferite de culegere si de analiza a datelor, de construcție teoretica.

Mamele infractoare reprezintă o categorie aparte in domeniul problemei sociale legate de criminalitate, cu care societatea româneasca nu este pregătita sa se confrunte. Aceste femei, pe langă faptul ca poarta stigmatul de persoane delincvente, fiind marginalizate social ,se confrunt[ si cu probleme de ordin psihologic, fiind puternic afectate din cauza despărțirii de copii. Mamele aflate in penitenciar afirmă că nu există durere mai mare decât aceea a fi departe de proprii copii, considerând că aceasta reprezintă adevărata pedeapsa la care sunt supuse.

Prin aceasta cercetare am dorit sa descriu si să explic aceasta problematică, precum și să evaluez efectele negative ale încarcerării acestor mame, prin evidențierea aspectelor particulare privind relația pe care aceste femei o au cu copiii lor si traumele psihologice cu care se confrunta. De asemenea, am urmărit identificarea unor posibilitați de optimizare a calității relației mama – copil, pentru a reduce consecințele privării de libertate asupra femeilor detinute, care se confrunta cu aceasta problema.

Am avut in vedere atat documentarea livrescă , prin literatura de specialitate, cat si o documentare de teren, prin luarea la cunoștința pe cale directă, de fenomenele care alcătuiesc tema cercetării, realizând astfel analiza completă a cercetării.

In studiul asupra efectelor mediului penitenciar, asupra mamelor care execută pedepse privative de libertate, am inclus analize calitative si cantitative, studiul documentelor și ancheta prin chestionar.

Instrumentul de cercetare utilizat pentru culegerea datelor este chestionarul. Acesta a fost aplicat pe un eșantion de 80 de femei detinute cu copii, încarcerate in penitenciarul Târgșor, cu vârste cuprinse intre 20 si 40 de ani. Eșantionul este impartit in 2 grupuri si anume : 40 deținute nerecidiviste si 40 deținute recidiviste. Am dorit sa culeg date reprezentative ,atat de la femeile recidiviste, precum si de la cele nerecidiviste, pentru realizarea unei analize elaborate, comparative, prin care se pot surprinde elementele specifice si particulare care le caracterizează.

Chestionarul cuprinde 44 de întrebări care studiază următoarele aspecte :

date factuale (vârsta, mediul de proveniența, starea civila, numărul de clase absolvite, meseria, starea de recidiva) ;

date despre infracțiunile savarsite (de cat timp se afla in executarea pedepsei, când se liberează) ;

atitudinea fata de infracțiune (daca se considera vinovata, daca regreta infracțiunea, ce anume a determinat-o ca încalce legea) ;

atitudinea fata de pedeapsa (cum considera pedeapsa in conform cu fapta, cum apreciază detenția) ;

relația cu personalul si atitudinea fata de procesul de reeducare (daca primește ajutor din partea personalului, daca activitatile cultural educative sunt utile si suficiente);

relația cu familia ( reacția familiei in legătura cu fapta, legăturile afective cu familia, daca este vizitata si cat de des de familie si șot, cum percepe atitudinea familiei fata de ea) ;

relația cu copiii (cum apreciază in prezent aceasta relație, daca le-a spus adevărul, daca este vizitata de copii si cat de des, cine o îngrijește, daca este îngrijorata pentru copii, daca timpul petrecut cu ei este suficient).

Ultimele întrebări au un caracter special, pentru ca urmăresc pătrunderea in acele aspecte lăuntrice ale femeii in gândurile si trăirile ei sufletești, pe care am încercat sa le aduc la suprafața. Aceste întrebări privesc evidențierea suferințelor prin care trece o mama in penitenciar, modalitățile prin care încearcă sa-si ajute si sa-si protejeze copii, precum si sfaturi pe care le poate da mamelor libere care trec prin situații dificile.

Interpretarea datelor

Chestionarul a fost aplicat pe un eșantion reprezentativ alcătuit din 80 de mame detinute. Eșantionul cuprinde :

După starea de recidivă : 40 nerecidiviste , 40 recidiviste

După mediul de proveniență : nerecidivistele se împart in 72.5 % din mediul urban si 27.5 % din mediul rural; recidivistele se împart in 70 % din mediul urban si 30% din mediul rural;

După vârstă : la nerecidiviste avem o proporție de 17.5 % in rândul femeilor intre 20-25 ani si o proporție egala de 27.5 % la celelalte categorii de vârsta ; La recidiviste, in schimb, sunt în număr mai mare intre 20 si 25 de ani (27.5 %), descresc intre 26 si 30 de ani (15 %), cresc considerabil intre 31 si 35 de ani, in proporție de 40 %, iar in ultima grupa de vârsta intre 36 si 40 de ani, sunt prezente cu 17.5 %.

Deținutele femei nerecidiviste sunt căsătorite in proporție de 42.5 %, in uniune consensuala 22.5 % si necăsătorite 20 %. Cele văduve constituie 10 % din total iar cele divorțate 5 %. In funcție de acest procentaj, si anume 65 % din femeile nerecidiviste care au soț sau concubin, am putea crede că aceste femei au suport familial, insă realitatea infirmă această afirmație. Din aceste 65 % de femei căsătorite sau care trăiesc in concubinaj, 55 % nu sunt vizitate de loc, fie pentru ca au fost abandonate (30 %) din acestea, fie ca soții sunt si ei arestați (25 %).

Deținutele femei recidiviste sunt căsătorite intr-un procent de numai 10 %, in schimb cele care trăiesc in concubinaj au un procent de 50 % , de unde deducem că pentru recidiviste, instituția matrimonială si-a pierdut semnificația si conceptul de familie constituita din sot- sotie nu are atâta importantă. Acest lucru este evidențiat si de numărul de divorțuri 15 %, in comparație cu nerecidivistele. Cele care au declarat ca sunt văduve au un procent de 20 %. Corelând numărul femeilor necăsătorite 5%, cu cele văduve si divorțate, ajungem la un procent de 40% de femei care nu beneficiază deloc de sprijinul unui partener de viata.

In funcție de numărul de clase absolvite nerecidivistele se diferențiază net de recidiviste. Astfel, femeile nerecidiviste au terminat liceul in proporție de 20 %, pe când cele recidiviste au un procent de 7.5 % la acest nivel. Nivelul de școlarizare este mult mai scăzut in cazul recidivistelor, care prezintă un vârf de 40 %, care au absolvit doar clasele 1 – 4. in ceea ce privește deținutele care au studiat gimnaziul, procentele sunt apropiate : la nerecidiviste 35 %, la recidiviste 37.5 % de asemenea, un număr de 17.5 % din nerecidiviste au absolvit doar 10 clase ,respectiv 12.5 % din recidiviste. In ceea ce privește pregătirea postliceala si profesionala, 15 % din femeile nerecidiviste au absolvit postliceala, pe când cele recidiviste nu au studii postliceale si profesionale decât in proporție de 2.5 %.

Aproape 50 % din totalul femeilor chestionate nu aveau nici o meserie , declarând ca sunt casnice, iar la momentul comiterii faptei, 50 % din nerecidiviste si 70 % din recidiviste nu lucrau. In ceea ce privește calificarea intr-o meserie, 30 % din femeile nerecidiviste si 27.5 % din recidiviste au calificare. De asemenea, un procent de 22.5 % din nerecidiviste sunt funcționare, ceea ce reflecta nivelul mai ridicat de școlarizare comparativ cu cele al recidiviste, 5 % fiind funcționare si 7.5 % fiind agricultori.

In ceea ce privește pedeapsa femeilor condamnate, s-a constatat ca nerecidiviste au pedepse mai lungi, procentul celor care se aflau in penitenciar de 1-2 ani fiind de 32.5% si a celor care se liberau după 3 ani fiind de 35 %. Recidivistele ,in schimb, se aflau in penitenciar de maxim 1 an in proporție de 45 % si 32.5 % se liberau după aproximativ 1 an. Procentul celor care se liberează peste 3 ani este de numai 7.5 %, ceea ce sugerează intr-un fel ,atat tipul de infracțiuni savarsite (furt, prostituție), precum si slaba reabilitare, ele fiind închise in mod repetat pentru aceleași tipuri de infracțiuni.

Atat recidivistele cat si nerecidivistele isi recunosc in procente egale de 75 % vinovăția, 25 % dintre ele susținând ca sunt nevinovate. Procentul de 25% este cam ridicat, avand in vedere ca atunci când au fost întrebare daca regreta infracțiunea, 92.5 % din nerecidiviste si 87.5 % din recidiviste au răspuns afirmativ. Este interesant si răspunsul negativ – 12.5 % dintre recidiviste au recunoscut cu ușurința ca nu regreta ceea ce au făcut, unele dintre acestea afirmând ca vor comite noi infracțiuni după liberare. Nerecidivistele care au răspuns negativ la aceasta întrebare, consideră că nu aveau de ales, ca nu exista alta soluție.

Atribuirea vinei, atitudinea față de pedeapsă și motivele care au condus la incălcarea legii sunt dispuse altfel :

Atat recidivistele, cat si nerecidivistele isi atribuie vina in procente apropiate 37.5 % respectiv 20 % ; la nerecidiviste un procent ridicat atribuie vina asupra sotului sau concubinului (27.5 %), in timp ce la recidiviste acest procent este valabil pentru anturaj si prieteni. Aceasta situație se poate explica si prin faptul ca femeile nerecidiviste sunt in procent mare căsătorite, iar cele recidiviste nu sunt. Prin urmare, deși recunosc ca au savarsit respectiva infracțiune, femeile nerecidiviste nu isi asuma responsabilitatea pentru faptele lor, aruncând vina asupra sotului sau concubinului, care este considerat autorul moral al infracțiunii. Consumul de droguri este folosit ca justificare in 30 % din cazuri, 25 % fiind recidiviste si 5 % fiind nerecidiviste. Deținutele recidiviste care au savarsit fapta ca urmare a consumului de droguri, sunt mame tinere, cu vârste pana in 30 de ani si surprind prin atitudinea nonșalanta cu care recunosc consumul. Aceste femei trebuie ajutate sa se refacă fizic si mental, pentru ca ,consumul de droguri reprezinta un pericol constant pentru evoluția ulterioară a sanatatii fizice si a personalității copiilor acestor femei, care pot deveni la rândul lor victime ale consumului de drog.

Aproape 40 % din totalul femeilor chestionate au afirmat ca sărăcia si lipsa banilor sunt principalele motive pentru care au incălcat legea. Acest procent, cumulat cu cel de circa 18 % care afirmă ca au vrut sa ofere familiei o viata mai buna, evidențiază ca starea economica precara sau modesta a acestora, a fost factorul determinant.

Nici una dintre detinute nu a afirmat ca a savarsit infracțiunea din curiozitate sau pentru a se răzbuna pe cineva, ceea ce denota ca femeile sunt mai prudente si mai puțin violente decât barbatii. Un alt procent de 14.5 % au declarat ca nu au avut nici o intenție când au incălcat legea (12.5 %), sau au considerat ca nu au comis infracțiunea pentru care sunt condamnate (2.5 %). Acest procent de 2.5 % este infim, insa raportat la numărul femeilor condamnate, atat nerecidiviste cat si recidiviste, care au declarat ca nu sunt vinovate – 25 %, se evidențiază care este de fapt realitatea in ceea ce privește vinovăția femeilor. Mai mult de jumătate din femeile chestionate apreciază ca pedeapsa este mai grea decat ar fi meritat (65 % nerecidiviste, 62.5 % recidiviste).Un sfert apreciază ca este corecta si doar 12.5 % ca este mai ușoara. Aceste cifre evidențiază că sistemul sancționator din România este considerat in continuare ca fiind excesiv de punitiv, acordându-se foarte ușor pedepse cu închisoarea. In cazul mamelor, aceasta situație ar trebui sa fie evitata pe cat posibil; pentru ca aceste femei sa execute pedeapsa in comunitate si sa nu fie despărțite de copii.

După cum se observă, marea majoritate a femeilor detinute considera ca mediul penitenciar este foarte greu de suportat, uneori fiind chiar insuportabil. De aceea, un procent de asemenea foarte ridicat au afirmat ca aceasta experiența reprezinta invatatură de minte pentru toata viata. Femeile nerecidiviste se considera vinovate de distrugerea familiei lor intr-un procent de 92.5 % ; cele recidiviste deși sunt conștiente ca acțiunile lor au avut efecte negative asupra stabilității familiei s-au obișnuit cu aceasta situație fiind mai detașate . femeile detinute considera ca reabilitarea este posibila in proporție de circa 70 %, dar totuși un procent ridicat sunt de părere ca reinsertia in societate si recuperarea lor morala nu este ușor de îndeplinit. Mai mult de trei sferturi din totalul femeilor chestionate apreciază ca perioada petrecuta in penitenciar constituie un timp pierdut, pe care îl puteau investi in relația cu familia si copiii , pentru îmbunătățirea vieții lor în societate.

Analizând acest tabel, putem constata ca doar un sfert din totalul femeilor detinute au încredere in colegele lor de detenție, îndreptându-si in schimb atenția asupra familiei si copiilor cu care prefera sa discute atunci când vin la vizita. De asemenea un procent de 25% din detinute s-au îndreptat către Dumnezeu, găsindu-si refugiul si ispășirea in credință. Un procent foarte mic isi deschid sufletul in fata educatorilor si psihologilor din penitenciar, ceea ce ne arată ca relațiile dintre detinute si membrii personalului continua sa rămână încordate si lipsite de comunicare. O alta categorie de detinute se refugiază si isi descărca sufletul prin scris, ținând jurnale si compunând poezii referitoare, la viata lor din detenție, la trăirile si durerile lor de mame, la dragostea ce o poarta copiilor. Recidivistele considera in număr destul de mare 25 % ca in închisoare nu poți sa stai de vorba cu nimeni, pentru ca nimeni nu este sincer si nu dorește sa te ajute . Ele susțin răspicat ca cel mai bine ”este să ții totul pentru tine”.

Trecem acum la o alta categorie de întrebări si anume cele referitoare la relația cu personalul si atitudinea fata de procesul de reeducare. Foarte multe dintre detinute au afirmat ca personalul unitarii le ajuta atunci când li se solicita ajutorul (75 %). Recidivistele considera in procent de 30 %, ca nu sunt ajutate de loc plângându-se de faptul ca nu li se acorda asistenta medicala adecvata ca nu sunt vizitate de familie si copii- cerându-le educatorilor si cadrelor din penitenciar sa le rezolve aceste probleme, iar atunci când nu este posibil, deținutele dezvolta o atitudine negativa. Aproape trei sferturi din femeile chestionate au fost de părere ca activitatile de reeducare sunt suficiente si utile ; restul de circa 25 % nefiind mulțumite, fie pentru ca nu le interesează acest aspect fie pentru ca nu considera ca aceste activitatea se desfasoara si au efecte pozitive in mod real.

Conform răspunsurilor oferite la întrebarea de mai sus, se constata ca, atat deținutele nerecidiviste, cat si cele recidiviste, spun ca le lipsesc cel mai mult copii si familia. Recidivistele resimt acut lipsa libertății, aproape jumătate sustinand ca aceasta le lipsește cel mai mult in penitenciar. De asemenea, putem observa ca femeile nerecidiviste sunt mai conectate la realitatea sociala si viata sociala din care provin, pentru ca simt lipsa muncii a prietenilor, a lumii civilizate, precum si nevoia de înțelegere si dragoste.

Familiile nerecidiviste au fost supărate in proporție foarte mare, de 80 %, ceea ce este normal, dat fiind faptul ca deținutele se afla la prima condamnare iar restul de 20 % afirma ca nu au fost afectate pentru ca ”știau adevărul”, știau ca nu sunt vinovata”. La recidiviste, aproape jumătate din familii sunt obișnuite cu ”stilul de viata ” al deținutelor si nu mai sunt afectate de acțiunile lor.

In ceea ce privește relația cu familia aceasta este apreciata ca fiind : foarte buna (50 % nerecidiviste, 27 % recidiviste), buna (27.5 % nerecidiviste, 22.5 % recidiviste) ; in timp ce la nerecidiviste procentele scad (relație proasta 17.5 %, foarte proasta 5%), la femeile recidiviste procentul creste si se menține constant (25% relație proasta, 25 % foarte proasta), adică un total de jumătate dintre ele care nu se înțeleg cu membrii familiei.

Femeile sunt vizitate de familie in jur de 65 % ; nerecidivistele nu sunt vizitate deloc in procent de 32.5 %, din cauza lipsei banalo (20 %) si a distantei (12.5 %), primind in schimb colete. Deținutele recidiviste care nu sunt vizitate in procent de 35 %, fiind abandonate in proporție de 32.5 %, si primind colete in procent de 2.5 %.

Un sfert din detinute sunt vizitate lunar, 17.5 % din nerecidiviste sunt vizitate saptamanal respectând 5% din recidiviste. Ca sa observam diferențele dintre recidiviste si nerecidiviste la nivelul relației cu familia si a interesului pe care aceasta îl are pentru deținuta, afirmam ca 5 % din nerecidiviste sunt vizitate de 2 ori pe an, pe când 12.5 % se afla in aceeasi situație ; anual procentul de detinute nerecidiviste care sunt vizitate este de 7.5 %, in timp ce procentul recidiviste este de 15%.

In ceea ce privește relația cu soțul sau concubinul, 72.5 % din totalul femeilor nerecidiviste nu sunt vizitate comparativ cu 57.5 % din recidivistele aflate in aceeasi situație. Este important de știut ca sotii nerecidivistelor sunt si ei arestați in procent de 20 % ceea ce ar putea veni in sprijinul afirmației acestora ca șotii sau concubinii le-au determinat sa încalce legea.

Avand in vedere bunele relatii pe care nerecidivistele susțin ca le au cu familia, acestea sunt constante in afirmații fiind de părere ca, intr-o proporție ridicata, familiile le sprijină si le înțeleg. Recidivistele considera intr-o proporție destul de mare ca familiilor nu le pasa de ele.

Femeile detinute au copii cu vârste cuprinse intre 1 an si 1 luna si 18 ani. În funcție de numărul de copii, se remarca că nerecidivistele au mai puțin copii comparativ cu recidivistele. Astfel, nerecidivistele au 1 copil – 37.5 %, 2 copii 37.5 %, peste 2 copii 25%; iar recidivistele au in proporție de 50 % peste 2 copii.

In general, mamele detinute le-au spus adevărul copiilor privind situația lor actuala. Nerecidivistele au ascund in procent de 35 % copiilor adevărul, pentru a-i proteja. Recidivistele, in proporție de 32.5 % nu au spus copiilor adevărul, in general din cauza faptului ca fiind închise in mod repetat, relația cu aceștia s-a deteriorat si comunicarea intre mama si copil este foarte limitata. Peste jumătate din femeile nerecidivistele considera ca relația cu copii este foarte buna, numai 2.5 % fiind de părere ca au o relație foarte proasta. In schimb recidivistele, considera ca au o relație proasta si foarte proasta cu copii lor in procent de 30 %, numai 40 % dintre ele fiind de părere ca relația cu aceștia fiind foarte buna. 65 % din totalul femeilor detinute sunt vizitate de copii. Se evidențiază faptul ca atat femeile aflate la prima condamnare cat si femeile recidiviste sunt vizitate frecvent in intervalul de la 1 săptămână pana la 3 luni.

Majoritatea femeilor nerecidiviste cred ca sunt iubite de copii lor si numai un procent de 7.5 % nu știu. Recidiviste in schimb au un procent destul de ridicat in care susțin ca nu sunt iubite de copii. Deținutele sunt constante in afirmații, evidentiandu-se ca un procent de 75 % din femeile nerecidiviste simt ca copii nu sunt supărați pe ele. In schimb, 57.5 % dintre recidiviste sunt de părere ca copii sunt supărați (37.5 %), sau nu știu adevărul (20%). Majoritatea femeilor nerecidiviste sunt de părere ca nu au pierdut respectul copiilor in timp ce aproape 25 % dintre recidiviste considera ca aceștia nu le mai respecta. Cu toate acestea, toate femeile chestionate nu cred ca copii lor sunt o povara pentru ele.

Copii sunt îngrijiți in proporție de circa 60 % de părinți si soți ; a surprins faptul ca 10 % din recidiviste nu știau la momentul chestionării cine are grija de copii lor. Mamele aflate la prima condamnare considera ca copii lor sunt bine îngrijiți de către părinți si soți si ca sunt in siguranța (92.5 %) ; 5% dintre nerecidiviste sunt de părere ca, copiii lor nu sunt bine îngrijiți la centrele de plasament, iar restul nu știu in ce situație se afla aceștia. La recidiviste, se remarca iar o slaba relaționare si lipsa de comunicare dintre mame si copii, prin procentul de 30 % al mamelor,care nu știau daca copiii lor sunt îngrijiți sau sunt in siguranța. Când au fost întrebate daca au fost îngrijorate pentru aceștia, trei sferturi au răspuns afirmativ (76.25%) ; nerecidivistele care au răspuns negativ la aceasta întrebare, justifica alegerea sustinand ca familiile au grija de copii foarte bine, ca sunt familii unite , care le oferă acestora dragoste, siguranța materiala si tot ceea ce au nevoie. In schimb, la recidiviste, răspasul negativ se justifica atat prin oferirea explicației ca sunt bine îngrijiți de familie, cat si prin faptul ca femeile care au mai multe condamnări si care au stat închise mai mulți ani, se detașează intr-o anumita măsura de copii, considerând ca aceștia se pot descurca si singuri. In schimb toate femeile chestionate au spus ca le este foarte dor de copii lor. Mamele sunt mulțumite in proporție de 70 % de timpul pe care îl petrec cu copii atunci când aceștia vin la penitenciar. Mai mult de 60 % din mamele detinute au solicitat întreruperea pedepsei pentru a petrece mai mult timp cu copii, insa celor mai multe dintre ele nu li s-a acordat.

Mamele aflate in penitenciar prezintă traume psihologice si suferă din cauza faptului ca sunt despărțite de copii lor. In momentul in care au fost întrebate ce sfaturi dau copiilor pentru a-i proteja si a-i ajuta pe cat posibil, mamele nerecidiviste au răspuns in mare parte astfel : sa fie ascultători 20%, sa invite din greșelile altora 30 %, 15 % sa fie vigilenți cu anturajul (sa nu bea, sa nu se drogheze, sa nu se lase manipulați) ; 12.5 % sa muncească cinstit si 5% sa continue școala si sa invite bine. Acest procent mic este explicat prin faptul ca in general, nerecidiviste nu-si pun problema ca copiii lor nu vor continua școala ; multe dintre femeile nerecidiviste fiind de naționalitate română, educate, copiii fiind îngrijiți si supravegheați in familie. De asemenea 10 % recomanda copiilor sa nu comită infracțiuni ca sa nu ajungă in aceeasi situație.

Recidivistele sfătuiesc in primul rand copii sa continue școala 25 %, majoritatea dintre acestea fiind de etnie romă, cu un nivel al educației foarte scăzut ; sa fie cuminți in proporție de 22.5 % ; 17.5% dintre mame isi roagă copii sa invite din greșelile celorlalți, sa nu facă la rândul lor greșeli de acest fel (7.5 %) si sa aibă grija cu cine se împrietenesc 15 %. Doar 3 (7.5 %) detinute din 40 chestionate recidiviste , le-au spus copiilor sa fie cinstiți si sa nu comită infracțiuni si 2 detinute (5%) le-au spus sa ii respecte pe oamenii din jurul lor.

Întrebarea numărul 43 din chestionar a urmărit identificarea din punctul de vedere al deținutelor a acelor organisme abilitate, guvernamentale sau nonguvernamentale, care ar putea sa ofere sprijin material si psihologic familiilor acestor detinute. Astfel 15% dintre ele considera ca centrele de plasament, PC-urile au atribuții in ajutorarea acestor familii, iar diferite fundații si ONG-uri sunt specificare de circa 13% din totalul deținutelor. Un procent ridicat, de aproape 30 % din totalul mamelor detinute, spera ca familiile lor vor primi ajutor din partea Bisericii si a cultelor religioase cărora le aparțin, iar 10 % din femeile nerecidiviste isi pun încrederea in Dumnezeu, considerând ca este singurul care le poate ajuta. 17.5 % din femeile nerecidiviste susțin ca nu exista nimeni care sa poată sau sa dorească sa ajute familiile deținutelor, iar 10 % dintre ele nu au știut ce sa răspundă. In privința recidivistelor, un procent ridicat de 22.5% considera ca nimeni nu le va ajuta familiile. După cum se observa, este evidenta lipsa încrederii deținutelor in organismele abilitate, in răspunsul societarii in general la problemele cu care se confrunta aceste femei. Majoritatea au răspuns teoretic la întrebarea in cauza, pentru ca in mod concret, foarte puține dintre familiile acestora primesc sprijin de la autoritățile menționate.

Mamele aflate in libertate sunt, din perspectiva mamelor detinute, cele mai fericite femei, pentru ca au libertatea si timpul de a fi alături de copii, de a-i iubi, de a-i creste si educa, de a-i putea proteja. Deținutele le sfătuiesc pe aceste mame, ca indiferent ce se întâmpla, sa nu dispere si sa înfrunte obstacolele vieții cu credința in Dumnezeu ; sa ceara ajutor familiei si prietenilor atunci când au nevoie, sa se gândească foarte bine înainte a lua o decizie pentru a nu face greșeli ; sa muncească si sa fie cinstite, pentru a nu ajunge in închisoare, unde este ”foarte greu”. Sa nu-si paraseasca copii niciodată.

Toate aceste cuvinte asternute pe hârtie exprima de fapt gândurile si trăirile sufletești cele mai dureroase ale mamelor ținute departe de ființele lor dragi, si care plătesc dublu greșelile pe care le-au făcut. Cuprinse de emoții la amintirea ”puilor lor” si copleșite de durerea pe care ” nimeni nu o poate înțelege”, multe din aceste femei chinuite nu s-au mai putut stapani si au izbucnit in lacrimi, in timp ce așterneau pe hârtie ultimile rânduri. In aceste câteva rânduri au încercat sa-si ”enumere” suferințele prin care trec in penitenciar. 50 % din mamele detinute afirma cu tărie ca nu exista durere mai mare decât lipsa celor dragi ; un procent de 12.5 % susțin ca lipsa libertății le afectează profund ; aproape 10 % dintre detinute suferă din cauza mentalității eronate a celor din jur, mentalitate cu care se confrunta zilnic. 11.25 % dintre detinute considera ca sunt marginalizate chiar si in acest mediu in care toate executa o pedeapsa datorata comiterii unei infracțiuni. 17.5 % din totalul deținutelor nu sunt mulțumite de starea sanatatii lor, afirmând ca in penitenciar s-au inbolnavit.

Avand in vedere toate aceste lucruri, putem concluziona ca femeile detinute sunt puternic afectate negativ de situația in care se afla, mai ales in cazul in care sunt mame. După terminarea completării chestionarului, ele au plecat la camere răscolite profund si cu deznadejde in suflet. Nu se victimizau, nu încercau să isi afișeze ostentativ durerea, dimpotrivă, tot timpul au încercat sa disimuleze obișnuite sa fie privite cu indiferenta, neîncredere, si chiar răutate. Dar, sufletul lor de mama a ieșit la suprafața si indiferent de răspunsurile pe care le-au notat in acest chestionar, lacrimile si durerea pe care le-am văzut pe chipurile lor îmbătrânite înainte de vreme, țin locul multor cuvinte rostite poate superficial.

Capitolul V. Rolul asistentului social și al consilierului de reintegrare socială în optimizarea relațiilor femeii deținute cu familia și copiii săi.

În timpul executării pedepselor privative de libertate, drepturile omului cu privire la interacțiune si comunicare, nu sunt abrogate, ci doar limitate, intr-o oarecare măsura, pe o perioada de timp strict delimitata de lege. Respectând normele si principiile cuprinse in documentele internaționale, sistemul penitenciar romanesc aplica masurile necesare pentru reducerea la minimum a privațiunilor inerente detentiei, pentru reducerea diferențelor dintre viata in închisoare si cea din exterior, acordarea de ajutor pentru întoarcerea gradata la viata din societate, punându-se accentul pe participarea continua a deținuților la viata sociala.

Penitenciarul, ca instituție cu funcție socio-educativa ce pregătește individul pentru o reinsertia calitativa in societate, este dator sa ofere maximum de facilitați pentru ca acest contact sa nu se întrerupă. Inițierea, întreținerea si dezvoltarea legăturilor cu familia si comunitatea asigura suportul necesar in reinsertiei sociale. Scopurile întreținerii si dezvoltării legăturilor cu familia si comunitatea sunt : atenuarea diferențelor dintre viata in detenție si viata din comunitate ; inițierea, ameliorarea si menținerea legăturilor persoanelor aflate in custodia penitenciarelor, cu familia ; punerea bazei pentru reinsertia sociala a deținuților după liberare ; satisfacerea nevoilor de informare a deținuților in ceea ce privește viata familiala, profesionala si comunitara ; modelarea mentalității comunitații privitoare la sistemul penitenciar.

In sprijinul atingerii obiectivului de inbunatatire a legăturii deținutelor cu familia si comunitatea stau o serie de instrumente, tehnici si metode. Amintim dintre acestea : expunerea, dezbaterea, explicația, convorbirea, consilierea, psihoterapia, interviuri, activitatea educative, programe socio-educative. Prin acestea se asigura trei tipuri de legături ale deținuților cu exteriorul : legături cu familia si cu prietenii ; legături profesionale si instituționale ; legături informaționale.

Relația individului cu familia si comunitatea este continua, chiar daca se afla in situații dificile sau speciale, cum este de exemplu detenția. Astfel, in detenție, prin limitările impuse de regulile sistemului, deținutul poate păstra contactul cu familia, important fiind si modul in care percepe el modul de familie, modul in care dorește sa se raporteze la ea acum, cat este in detenție, dar si după liberare. In penitenciar se poate dezvolta contactul cu familia, dar se poate si modela acest mod de raportare la familie ; acest proces face parte din pregătirea reinsertiei deținutului după liberare in societate.

Asistentul social are un rol esențial in reintegrarea femeii detinute si in optimizarea relațiilor cu familia si copiii ei. Asistentul social, ca urmare a pregătirii de specialitate si in reglementare cu actele normative existente, va colabora cu femeia deținuta, si o va ajuta in îndeplinirea acestor obiective.

Asistenta sociala este definita ca un ansamblu de instituții, programe, masuri, activitatea profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor si comunităților cu probleme speciale, aflate temporar in dificultate, care nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace si eforturi proprii un mod normal ,decent de viata.

Serviciile de asistenta sociala se adresează acelor persoane aflate in dificultate, prin urmare asistentul social este persoana avizata sa îndeplinească nevoile lor specifice. Pentru aceasta, asistentul social trebuie sa aibă următoarele abilitați :abilitați cognitive, abilitați in relațiile interpersonale abilitați in luarea deciziilor, abilitați administrative si abilitați in valorificarea resurselor.Totodată, este necesar ca asistentul social sa posede anumite calitatea :

maturitate ( perceperea ființelor umane ca entitați angajate permanent in activitatea de soluționare a problemelor) ;

creativitatea (originalitate, expresivitate, imaginație) ;

capacitatea de autoanaliza (capacitatea de a observa, ca un element esențial al activității de acordare a ajutorului) ;

flexibilitate (adaptabilitate) ;

simțul umorului (disponibilitatea de a invita permanent) ;

dorința de a acorda ajutor (abilitatea de ai ajuta pe ceilalți ca aceștia sa efectueze cele mai adecvate decizii, sa-si controleze cat mai bine cursul vieții) ;

curajul (asumarea unor riscuri de eșec) ;

sensibilitate (capacitatea de a observa chiar si cele mai mici schimbări intervenite in situația celor asistați ; capacitatea de a face remarci despre aceste schimbări) ;

empatia (capacitatea de a se transpune in situația celui asistat, capacitatea de detașare pentru ca numai in acest mod poate fi utilizata cunoașterea).

Exista anumite principii pe baza cărora este structurata activitatea de ajutorare specifica asistentei sociale :

individualizarea, tratarea fiecărui client ca fiind unic, intr-o situație unica ;

exprimarea libera a asistatului in relația cu asistentul social ;

controlul emoțional al răspunsurilor asistatului ;

acceptarea necondiționata a clientului ;

neculpabilizarea persoanei asistate ;

respectul fata de client si fata de problemele sale ;

lucrul cu echipa multidisciplinara.

Femeile implicate in sistemul justiției criminale prezintă inprejurari si nevoi diferite de cele ale bărbatilor. Concepțiile si programele de supraveghere si reintegrare corespunzătoare genului trebuie sa se adreseze acestor probleme. Pentru ca respectivele intervenții sa fie încununate de succes, ele trebuie sa fie in legătura cu realitățile sociale din care femeile provin si in care se vor întoarce.

Cercetătorii canadieni propun următorul cadru pentru ca programele de reintegrare corespunzătoare genului feminin sa aibă succes :

prevenirea intrării femeilor in sistemul justiției criminale. Crearea unui răspuns din partea comunitații la problemele care au impact asupra vieții femeilor si cresc riscul implicării lor in sistemul justiției criminale. Pentru a preveni intrarea femeilor in acest sistem ar trebui furnizat un răspuns din partea comunitații la violenta împotriva femeilor, suport economic si tratament împotriva abuzului de droguri ;

femeile sa nu fie traumatizate. Crearea unor alternative pentru o custodie sigura a femeilor in cadrul sistemului de justiție criminala, dar si modificarea politicilor si procedurilor acestui sistem, care ar putea provoca traume.

Crearea si dezvoltarea unor servicii corespunzătoare genului. Furnizarea de servicii comprehensive si care sa se lege cu realitatea din viata femeilor. Programele trebuie sa ia in considerare problema larga a sărăciei inegalităților in ceea ce privește genul persoanei dar si a factorilor individuali care au impact asupra femeilor in cadrul sistemului de justiție criminala ;

Construirea suportului din partea comunitații. Crearea unui sistem de suport care sa furnizeze asistenta, cazare, angajare, transport, reunificare familiara, servicii de îngrijire a copiilor, tratament împotriva abuzului de alcool si droguri, pentru femeile care se întorc in comunitate.

In aceste condiții s-a ridicat problema modului in care sistemul justiției criminale poate sa răspundă la infracțiunile comise de femei. S-a prefigurat ideea ca pentru a obține o rata de succes in reintegrarea comunitara a femeilor delincvente si reducerea numărului de femei care comit o a doua infracțiune, este necesara elaborarea unor programe de reintegrare corespunzătoare genului. In general, aceste programe se bazează pe experiența cu barbatii, in consecința, nevoile de programe specifice pentru femei au fost in mare măsura ignorate. Acest lucru se datorează faptului ca femeile comit infracțiuni cu pericol social mai scăzut comparativ cu barbatii, deci, in general, nu reprezinta un pericol social pentru comunitățile lor. De aceea necesitatile femeilor vor fi ignorat si acest lucru se întâmpla in ciuda faptului ca succesul sau eșecul unui femei are impact asupra copiilor sau familiilor.

In aceste condiții apare evidenta necesitatea dezvoltării si implementării unor strategii corespunzătoare genului feminin, care sa se adreseze nevoilor femeilor care comit infracțiuni. In acest scop, se considera ca este necesara utilizarea următoarelor concepte :

egalitatea – in oferirea de servicii nu înseamnă doar simpla facilitare a accesului femeilor la servicii rezervate in mod tradițional bărbatilor. Egalitatea trebuie definita in termeni de oportunitatea furnizate, care sunt importante pentru fiecare gen ;

programele corespunzatoare genului nu sunt simple programe ” doar pentru femei ” din cele care sunt destinate bărbatilor ;

nevoile unice – ale femeilor si problemele acestora trebuie abordate intr-un mediu sigur, sportiv, caracterizat prin încredere ;

oricând este posibil, femeile care comit infracțiuni trebuie tratate intr-un mediu cat mai puțin restrictiv. Nivelul de securitate trebuie sa depindă atat de nevoia de tratament dar si de grija pentru siguranța publica.

Avand in vedere aceste aspecte, putem afirma ca rolul consilierului in raport cu femeia deținuta poate fi :

Broker – sprijină deținuta sa obțină serviciile de care are nevoie oferind informații despre oportunitățile existente;

Avocat – reprezinta deținuta in obținerea serviciilor de care are nevoie

Evaluator – culege si analizează informații cu privire la deținuta si propune planuri de intervenție;

Profesor – invita deținuta anumite abilitați si deprinderi ;

Agent de schimbări comportamentale – coordonează activitatile comporta-mentale ; activitatile de schimbare comportamentala ;

Mobilizator – mobilizează resursele penitenciarului sau a comunitații si creaza noi programe ;

Organizator comunitar – sprijină comunitatea sa intalneasca nevoile deținutei după liberare ;

Depozitar de informații – colectează si înregistreaza datele cu privire la deținuta ;

Administrator – planifică si oferă servicii si programe.

Adoptând aceste diferite roluri la specificul femei detinute, si mai ales, al mamei detinute, asistentul social are un obiectiv dificil, pentru ca sunt implicate aspecte importante, personale si delicate ale trăirilor interioare care le măcina pe aceste femei. La întâlnirea cu femeia deținuta asistentul social inițiază un lung proces, presărat cu multe dificultați prin care isi propune sa realizeze împreuna cu deținuta reconstrucția personalității acesteia, sa o ajute in rezolvarea problemelor cu care se confrunta si intr-un final sa redea societarii un om mai bun, un om care se va întoarce la copii si la familie si va încerca sa trăiască o viata cinstita si demna.

La început, cea mai grea etapa in construirea relației dintre asistentul social si femeia deținuta este realizarea unei comunicări deschise si comprehensive , care sa conducă la construirea treptata a încrederii deținutei in asistentul social. Încrederea se obține greu, pe parcursul procesului, si in momentul in care femeia detinuta va percepe ca este înțeleasa, ca este respectata si valorizata si ca i se oferă ajutor atunci va reacționa pozitiv. In acel moment, șirul gândurilor si al cuvintelor nu se va mai oprii. Mamele suferă foarte mult in acest mediu, considerând ca de fapt aceasta este adevărata pedeapsa, sa fi despărțita de copiii tai. Asistentul social poate acorda ajutor in sensul ca oferă consiliere femeii detinute, in vederea atitudinilor pe care le va avea in viitor.

Exista mai multe tipuri de situații cu care se poate confrunta o mama in penitenciar : sunt mame care beneficiază de sprijinul familiei si sunt vizitate de copii lor la 2 saptamani , la o luna , sau chiar saptamanal. Acestea suporta cat de cat mai bine separarea. Insa, exista si mame care sunt vizitate foarte rar sau nu sunt vizitate de loc de copii din mai multe motive : pentru ca mamele au preferat sa nu le spună adevărul pentru a-i proteja ; pentru ca distanta intre penitenciar si casa este foarte mare ; pentru ca nu are cine sa ii aducă ; pentru ca nu au posibilitați materiale sau pentru ca sunt internați in centre de plasament.

In aceste situații, legăturile de familie sunt menținute prin scrisori, poze , convorbiri telefonice, iar in cel mai râu caz, prin amintiri, pentru ca relația directa nu exista. Asistentul social are datoria atat cați i permite atribuțiile sale, sa facă tot posibilul pentru a remedia aceste situații. Astfel, va lua legătura cu familiile deținutelor, va efectua anchete sociale, va discuta cu copii si va evalua condițiile si calitatea vieții acestora. Va colabora cu Direcțiile pentru protecția copilului de la nivel local, si centrele de plasament unde sunt copii pentru a face posibila comunicarea dintre mama si copil. Prin realizarea unor colaborări cu diferite ONG-uri , fundații sau culte religioase, se va încerca mărirea numărului de vizite ale copiilor la penitenciar, prin asigurarea transportului acestor copii. Asistentul social împreuna cu psihologul unitarii, vor sprijini mama sa isi recapete speranța, dorința de viata si energia pentru a le canaliza in relația cu copii ei. Apare necesitatea schimbării reglementarilor legale privind tratamentul mamelor, in sensul ca ar trebui sa li se asigure posibilitatea de a petrece mai mult timp cu copii – vizite nerestricționate si chiar acordarea întreruperi pedepsei, pentru femeile care respecta regulile de detenție.

S-a constata ca prin inbunatatire relațiilor dintre mamele detinute si copii, femeia detinuta are șanse mari de reabilitare, de reintegrare in viata sociala si familiala, si astfel, micșorarea recidivei in rândul femeilor.

Rolul esențial al familiei in reabilitarea și reinserția socială a femeilor deținute.

Scopul condamnării la o pedeapsa privativa de libertate este prevenirea sevarsirii de noi infracțiuni , prin represiune sau constrângere, pe de o parte, convingere si sprijin pentru reintegrare sociala, pe de alta parte.

Perioada la fel de dificila ca si izolarea de societate, readaptarea nu poate fi realizata cu succes fora susținere si încurajare din partea familiei, prietenilor si a autoritarilor locale. Pentru ca reinsertia sa fie efectiva si eficienta, eforturile depuse de ambele parți- persoana care va fi in libertate si societatea- trebuie sa fie, pe cat posibil, egale si simultane.

La liberarea din penitenciar femeia detinuta trece din nou printr-o perioada de readaptare, perioada dificil de parcurs fora susținere si încurajare din partea familiei.

Exista posibilitatea ca in timpul detentiei, detinuta sa-si fi făcut sau refăcut sistemul de valori, fapt ce ar putea fi determinant pentru comportamentul ulterior liberării. Modalitatea in care s-a operat in sistemul de evaluări al persoanei poate fi diferita: in sens pozitiv (persoana conștientizează pericolul incalcarii legii, consecințele penale si morale ale acestui fapt); in sens negativ (in mediul penitenciar, sub influenta celor din jur, persoana ajunge sa creaza ca nu este vinovata pentru fapta comisa, este vinovata ca a fost prinsa si in consecința, trebuie sa se specializeze pentru a evita acest lucru in viitor). Exista posibilitatea ca la liberarea persoanei condamnate, indiferent de efectele detentiei asupra sistemului sau de valori, aceasta sa se considere absolvita de orice vina prin executarea pedepsei si, in consecința, sa apăra frustrări conflictuale atunci când se confrunta de situația de a fi respinsa din cauza cazierului.

In aceasta situație, familia trebuie sa îndeplinească un rol de suport, pentru ca femeia sa poată depăși aceasta faza sa-si inteleaga noul statut si noile roluri pe care le are de îndeplinit. Executarea pedepsei nu coincide cu absolvirea de orice vina in fata societății. Persoana care a executat o pedeapsa privativa de libertate, este vinovata nu numai pentru fapta comisa ci si pentru savarsirea ei in închisoare. Aceasta este eticheta cu care societatea îl cataloghează pe fostul deținut nedandu-i nici o șansa de a se reintegra. In mod cu totul paradoxal societatea are o reacție puternica in sens negativ, de respingere fata de fostul deținut, chiar daca fapta in sine nu reprezinta un pericol social ridicat. Se observa ca acesta este pus in situația de a plați pentru a doua oara pentru fapta sa, situație pe care o poate considera inacceptabila.

Fosta persoana condamnata trebuie sa facă eforturi mari pentru a recâștiga încrederea societatii, pentru a schimba reprezentarea pe care o au ceilalți despre ea. Aceste eforturi pot fi făcute cu mare greutate de persoana care nu conștientizează poziția in care se afla in momentul liberării si care nu are un suport adecvat din partea familiei si a celor apropiați.

Reîncadrarea fostelor femei detinute in mediul social si familiar se face deseori doar formal, făra ca acest proces extrem de complex sa fie urmărit si sprijinit suficient. Este necesar sa menționam ca nu doar femeia trebuie sa facă eforturi deosebite in adaptarea si reintegrarea sa sociala, ci si grupul in care ea revine si de aceea, este foarte important ca pregătirea preeliberatorie sa fie făcuta nu doar cu femeia detinuta, ci si cu familia acesteia. Astfel, este necesar ca aceasta pregătire a familiei sa se desfasoare de catre persoane cu o înalta pregătire profesionala, de preferința psihologi, asistenți sociali si sociologi. De asemenea, este necesar ca familiile sa știe care sunt instituțiile si organizațiile guvernamentale si nonguvernamentale de la care pot sa ceara sprijin atunci când au nevoie. Autoritățile locale, precum : primăriile prin Serviciul Social, politia, agențiile de formare si ocupare profesionala si inspectoratele școlare județene, prin implicarea lor, pot sa contribuie si sa ofere resurse in vederea sprijinirii persoanei liberate din penitenciar, precum si familiei acesteia. Un mare sprijin poate oferi si comunitatea religioasa din cadrul căreia fac parte persoana liberata si familia acesteia.

Rolul hotărâtor pe care familia trebuie sa îl îndeplinească si pentru care ar trebui sa fie pregătita anterior liberării, vizează doua dimensiuni :

– dimensiunea afectiva : încurajează si susține afectiv persoana, ii arata înțelegere, aprobare sau dezaprobare după caz in eforturile si încercările sale adaptative ;

– dimensiunea instrumentala :familia ii oferă ajutor material persoanei liberate si anume: locuința găsirea unui loc de munca, informații in legătura cu posibilitățile pe care le are.

Familia îndeplinește si rolul de veriga de legătura intre persoana liberata si societate, mediind reluarea legăturilor cu mediul social mai larg. O buna acceptare din partea familiei are ca efect si o acceptare de sine, cu adoptarea unor comportamente adecvate si bine primite social. Este important ca femeia liberata sa conștientizeze ca toate trăsăturile relațiilor cu ceilalți : acceptare, respect, încredere trebuie recâștigate si pentru aceasta, trebuie sa depună anumite eforturi. De asemenea este necesar ca familia sa răspundă adecvat la încercările de reinsertie sociala si sa conștientizeze impactul pe care îl poate avea reacția sa in modelare, in determinarea comportamentului ulterior al persoanei. Trebuie, de asemenea sa găsească si acea cale de mijloc (nici acceptare condiționata, nici respingere totala), care sa ii furnizeze persoanei implicate încrederea si curajul de a suporta schimbările prin care va trebui sa treacă, pana la resocializarea si reintegrarea sa completa in sistemul relațiilor sociale. Pentru a avea loc reechilibrarea si reinsertia sociala a fostei persoane detinute, trebuie depuse eforturi de ambele parți (individ, societate), aceste eforturi trebuind sa fie simultane si egale. Atunci când eforturile sau disponibilitatea exista de o singura parte, când intensitatea încercărilor este disproporționata fata de cea a răspunsului obținut, acest proces amplu si complex eșuează si de aceea, este important ca fiecare element al relației sa conștientizeze atat scopurile cat si mijloacele prin care pot fi atinse.

Concluzii :

În concordanță cu Regulile europene pentru penitenciare, scopul tratamentului penitenciar al persoanelor aflate in custodie trebuie astfel conceput, incât sa le mențină acestora starea de sănătate, fizică și mintala, respectul propriu, sa le dezvolte simțul responsabilității si sa-si formeze acele aptitudini si îndemânări care le vor permite sa se reîntoarcă in societate cu o șansa mai buna de a trai in conformitate cu normele legale.

Reabilitarea sociala a femeilor detinute si reintegrarea lor in comunitate respectiv, in familie înseamnă, pe langa toate sfaturile practice si asistenta oferita, ca fosta detinuta sa fie ghidata astfel incât sa-si dezvolte noi atitudini sociale, sa-si schimbe sistemul de valori in sens pozitiv, sa invite cum sa se comporte intr-un mod social adecvat si responsabil. Îndeplinirea acestor obiective depinde foarte mult de oferirea unor soluții alternative, concrete si viabile, atat de catre autoritățile abilitate cat si de catre societate in ansamblul ei.

Suportul familiei este foarte important in susținerea femeii detinute, atât in perioada detentiei ,cât si din momentul liberării. Prin urmare, există o mare problemă umana care este mult mai greu de rezolvat. Aici, societatea ar trebui sa aibă un rol determinat, asumat atâta timp cat femeia deținută se va întoarce in sânul ei la ispășirea pedepsei.

Anexa I

Nerecidiviste

Cazul 1.

Cine sunt eu ?

Consider că trebuie să spun mai intăi de toate, ce am fost și in cele din urmă ce am devenit, de când sunt privata de libertate.

Am fost si voi fi un om al muncii, un om util societatii, o mama cred eu, buna si un membru important al familiei mele. In ciuda necazurilor pe care le-am avut, întotdeauna mi-a plăcut sa fiu demna, sa respect oamenii din jurul meu, sa ajut atunci când o pot face. Eram o fire deschisa si vesela, întotdeauna expresia fetei si gândurile mele emanau căldura, in orice situație mă descurcam, găseam o cale de mijloc in rezolvarea problemelor si când era nevoie, făceam compromisuri pentru a fi totul bine. Puteam sa comunic ușor cu tot felul de oameni, intelegand mereu pe cel de langa mine.

Acum am devenit o alta persoana, sunt o fire închisa, de comunicat, comunic doar cu puține persoane; văzând atâta răutate in jurul meu, am devenit mai egoista, un pic mai indiferenta la nevoile altora ; firește ca îmi place si acum sa ajut si sa fiu utila, atunci când este nevoie ; doar ca fata de unele persoane am reticente.

Consider ca sunt o persoana căreia ii plac lucrurile simple si frumoase, nu sunt snoaba, îmi place sa fiu o persoana realista. Mă consider un om normal, chiar daca dintr-o greșeala am ajuns aici intr-o alta lume, total diferita de cea in care am trăit de când mă știu. Cred ca am fost si voi fi o persoana agreabila si ușor de suportat. Sunt o persoana care se acomodează ușor orcărei situații (in afara de mediul Pușcăriei). Sunt o persoana căreia munca ii oferă un refugiu si o stabilitate psihica si da un sens existentei mele. Nu in ultimul rand sunt Mama a doi băietei minunați si sper ca așa cum am fost o mama devotata copiilor mei, voi fi si atunci când mă voi duce acasă langa ei.

Am fost si voi fi o sufletista, care spera la o viata mai buna. In momentul de fata, deși îmi este greu sa recunosc sunt o Nulitate a Societatii, dar cu siguranța, atunci când mă voi reîntoarce acasă, voi redeveni un om util societatii.

In concluzie am descoperit ca in lumea asta totul este posibil.

Nu se poate !!!

Nu se poate sa nu se poată, chiar si atunci când după toate regulile bunului simt s-ar părea ca intr-adevar, … nu se poate !

Cum cu ce preț, cu ce valuta forte a sensibilității trebuie plătit acest … se poate , mai ales atunci când … nu contează !

Ceea ce contează cu adevarat este demonstrația ca …se poate !!!

Se poate sa fi fericita in Libertate !!!

Pentru ca o meriți din plin si ti-o dorești din tot sufletul.

Suferințele unei mame aflate in penitenciar

Nu știu daca poate fi exprimata in cuvinte suferința unei mame care nu este alături de copii. Așa cum atunci când dai viata este ceva unic, a nu fi alături de copii sa ii auzi râzând, sa ii auzi plângând, este o durere imensa. Exista momente când simți ca ceva din interiorul tău este smuls. Gândurile, sentimentele si dorul de ei, te fac sa te simți goala pe dinăuntrul tău. Câteodată trăiești alimentandu-te cu imagini ce iți vin in minte, suferi si speri ca acea zi nu poate fi departe.

Când zorii zilei se arata, când vezi soarele răsărind, când auzi pasarelele ciripind te întrebi, Doamne, de ce trebuie sa fiu atat de departe de Îngerii mei nevinovați ?

Sunt momente când totul se năruie asupra ta, iți dorești poate din lașitate, sa dormi, sa nu mai ști nimic. O durere lăuntrica, o săgeata ce străpunge sufletul, o dezamăgire totala sunt unele stări care te însoțesc in fiecare zi. Gândurile te chinui si remuscarile nu iți dau pace. Nu știu daca am o personalitate foarte puternica , dar uneori încerc sa trăiesc hranindu-ma cu amintiri legate de ei. Încerc sa-mi amintesc glasurile lor, îmi impun si încerc sa ii simt aproape de mine, este un vis impus de care nu poate a te despărții nimeni . amar iți este gustul si gol iți este sufletul, atunci când reci in lumea reala. Nimeni nu cred ca iți poate înțelege aceasta suferința.

Mustrări de conștiința mă însoțesc la tot pasul, ei nu au făcut nimic si totuși plătesc o data cu mine, așa cum eu sunt privata de libertate, ei sunt privați de căldura materna ; stau si mă întreb de multe ori, oare de ce nu am putut fi si eu ca oamenii făra vre-o privare de libertate ? Daca as putea, as muta munții, as da orice numai sa fiu mai repede langa ei.

Nu știu ce as mai putea sa aștern pe aceste coli pentru ca in esența aceasta suferința nu poate fi compusa si nici exprimata pe niște coli.

Nimeni nu poate sa inteleaga aceasta suferința.

Cazul 2.

Suferințele unei mame aflate in penitenciar

O data demult, aceste acorduri melodioase, acest cuvânt duios, care mă face sa tânjesc mult, rostit de fetita mea, acest cuvânt magic, Mama, mi-a adus doar durere in suflet si multe lacrimi amare, care îmi brăzdează zilnic fata ; căci, dintr-o întâmplare nefasta, am fost despărțita de cea mai draga ființa si tânjesc mult de tot după vocea ei cristalina de copil si rasul ei vesel si zglobiu. Doamne cat eram de fericita langa ea!

Dar nu voi putea defini niciodată suferința prin care trec fiind foarte departe de ea, prin comiterea unei fapte interzise de lege ; si acum ANA MARIA creste făra dragostea mea si eu sufăr enorm de mult ca nu o pot imbratisa seara la culcare, si mă gândesc ce multe lucruri pierd eu aici, si acest lucru mă doare, căci știu ca intre noi nu va mai putea fi acea legătura puternica care ne-a legat in trecut.

Știu ca in ziua când voi ieși afara, in spatele acestor ziduri reci si sumbre, ea va fi o adevărata domnișoara, poate si cu familie, si eu am foarte mari remușcări, căci de mica trăieste făra mine.

Am ajuns la concluzia ca viata nu merita trăita daca nu dăruiești mai mult.

Femei si copii, mama si copil – merg întotdeauna împreuna precum cerul si pamantul, prin acea legătura cum este intre mine si fetita mea. Totuși, îmi aduc aminte cu mult drag de nopțile nedormite, eu fiind mereu langa ea si alintând-o atunci când era bolnava.

Dar acum cine o va mângâia ?

Viata mea, făra fetita mea, nu are nici un sens, ea pentru mine este șubreda si goala si nimeni nu poate umple golul din inima mea in afara de ANA MARIA. Ea este rațiunea mea de a lupta cu povara fiecărei zile, casa treacă mai repede, ca sa ajungă acasă si sa ii spun ce mult o iubesc si cat de mult îmi lipsesc vorbele ei blânde in fiecare zi. Știu ca acum eu sunt o povara pentru ea, fiindcă sunt foarte departe si sper sa mă poată ierta vreodată pentru toata suferința prin care a trecut in tot acest timp , eu fiind foarte departe de ea.

Știu ca ANA MARIA a trecut prin multe experiențe grele si nu am fost langa ea atunci când avea foarte mare nevoie de mine. Dar știu ca, cu putina dragoste se poate ajunge departe si poți depăși orice bariera.

Dragostea este răspunsul. Când te simți iubita, poți trece peste orice foarte ușor.

Vin-o fetita mea si privește,

Ia ce-i mai bun si inima-ti dorește,

Iar visurile oamenilor se vor prăbuși in vânt

Căci mult amar am indurat

Daca te numești cea mai buna fiica

Uni vor spune ca sunt indrăzneață

Meriti așa onoare in fruntea tuturor !

Căci cea mai buna te găsesc.

Atunci când te voi putea strânge iar la piept, vreau sa-mi cer iertare pentru tot ce ai suferit, eu fiind foarte departe de tine si sigilata intre aceste ziduri reci, dar nu exista zi sa nu îmi fie doar de tine. Te iubesc foarte mult draga mea fetita, tu ești rațiunea mea de a trai si de a ajunge cat mai curand langa tine, draga mea.

As petrece fiecare clipa langa tine draga fetita, fiecare minut, sa nu fim despărțite, sa ne putem bucura de tot ce ne poate oferi viata.

Acum sufăr, plâng, dar intr-o zi totul se va sfârși pentru mine si atunci iți voi cere iertare draga fetita.

Recidiviste

Cazul 1.

Cine sunt eu ?

Aproape ca nici nu mai știu cine sunt după atâția ani de suferința petrecuți intre aceste ziduri sumbre. De foarte multe ori îmi pun aceasta întrebare : Cine sunt eu ?

Foarte greu găsesc răspuns la aceasta întrebare dar totuși mă caracterizez doar ca ceea ce sunt si am rămas acum :

o femeie modesta, simpla, cu ochi verzi, par saten, cu o inaltime corespunzatoare vârstei, cu obrazul crispat de durere, cu ochii inlacrimati din cauza faptului ca sunt foarte departe de toți cei dragi mie.

Nu pot întoarce timpul inapoi pentru a mă caracteriza așa cum eram inainte de a ajunge aici, căci nu se poate, timpul si-a spus cuvântul, iar firele albe de par spun totul.

Cred ca acum in momentul de fata caracterizarea ce mai potrivita este :

femeie cu statut de detinuta

Suferințele unei mame aflate in penitenciar

Eu nu doresc la nimeni sa fie mama si sa se afle in acest loc oribil. Am un băiețel dar nu pot sa spun ca sunt mama lui, doar pentru ca l-am parasit atunci când avea vârsta de 1 anișor si o luna. Suferința cea mai mare a unei mame aflate in penitenciar – este dorul, lipsa copiilor ei. Mama este ființa cea mai draga de pe acest amant, dar atat eu cat si celelalte colege ale mele care sunt mame la rândul lor ne consideram doar mame cu numele prin scrisori, mame in adevăratul sens al cuvântului vom fi doar atunci când, cu lacrimi in ochi, cu brațele deschise, vom pași dincolo de aceste porți si ne vom imbratisa copilașii, care atâția ani au stat departe de noi.

Oare de ce femeile, in general mamele suferă enorm de mult, când sunt departe de copii lor ?

Fericite sunt cele aflate aici – dar care nu sunt mame, pentru ca suferința lor este mult mai redusa ca a noastră. Sunt de o perioada de timp mai mare aici (ani), dar mereu, zi de zi, mă gândesc ce ii voi spune fiului meu când voi ieși de aici si mă va întreba unde am fost. Nu știu, aceasta întrebarea îmi îngreunează situația si mai mult.

De ce nu îmi pot tine copilul in brațe ca orice femeie ? – pentru ca sunt aici, dar mama i-a fost, doar mama mea, cea care mi-a dat mie viata, ca la rândul meu sa fiu si eu mama.

Cuvântul mama – are o insemnatata foarte mare in cazul nostru, celor aflate in penitenciar. Cuvântul mama înseamnă suferința, chin, lacrimi, dor, gânduri si lipsa puișorului ei drag.

Nu exista pe lume suferința mai mare ca a unei mame aflata in acest loc, nimic nu se compara cu ceea ce simte o mama in sufletul ei. Nu cred ca vom reuși sa recuperam timpul pierdut, sa fim alături de copii noștii, pentru a fi fericite atat noi cat si ei.

O foarte mare parte din noi este alături de copii sufletește, pentru ca in momentele cele mai grele sunt foarte aproape in gândul nostru, copii. Pentru regrete este târziu, abia ajunse aici ne dam seama ca nu am fost mame bune, deoarece trebuia sa ocolim orice fel de situație, sa nu ajungem aici, sa fim mereu alături de copii.

Enorm de mult suferi daca ești mama si te aflii aici pentru ca, atunci când ești vizitata de copii, o parte din suflet ti se rupe si pleacă cu ei, apoi o perioada ești dezorientata. Sa ii mulțumim bunului Dumnezeu ca este alături de noi, ne da puterea si curajul de care avem nevoie.

”Numai Mama sa nu Fi ! ”

părerea mea este ca cea mai grea suferința este provocata de lipsa copilului tău pe care nu îl poți tine in brate, nu îl poți mângâia, nu ii poți citi povesti seara inainte de culcare pentru ca nu ești langa el. Așa se destrăma relația mama-fiu sau mama- fiica, căci soarta a fost prea cruda cu unele dintre noi.

Ne-am gândit o data, am călcat de 10 ori strâmb, mai bine ne gândeam de 10 ori inainte de a pași o singura data.

Cinci minute de neatenție ne-au stricat întreaga viata. Suntem ființe umane, dar ne-am distrus tinerețea si sănătatea intre aceste ziduri. Din tot ce am avut, am rămas doar cu am pat de fier, o perna si cu o saltea de caști. Pastilele ce ne alina suferința, dorul de copii, sunt scrisorile pe care le citim si recitim de cate ori dorim.

Sa fi aici dar sa nu fi Mama !

Suferința mamelor din penitenciar nu se termina decât atunci când vor fi libere si vor avea la sânul lor copiii.

Oare vom reuși sa fim din nou mame ?

Cazul 4.

Cine sunt eu ?

Mă numesc Gheorghe Daniela in vârsta de 36 de ani, am fost si voi fi din nou un om bun, intelegator, sufletist si un om credincios si cu frica de Dumnezeu. Am fost o fata muncitoare, de la 16 ani am muncit si toata viata mea am încercat sa îmi ajut părinții si frații așa cum am putut eu.ca am ajuns acum unde sunt, bineînțeles ca regret, dar acum nu mai am ce sa fac. Poate ca totuși va avea Dumnezeu mila si de mine si va face dreptate intr-un fel. Acum ca mă aflu aici trebuie sa supraviețuiesc si sa sper ca voi ajunge acasă intr-o buna zi, dar ii mulțumesc iar lui Dumnezeu, ca am nimerit câteva femei cu suflet care mă înțeleg si mă ajuta. Nu ca as înnebuni, dar viata de aici mă face sa cred ca este o lume a nebunelor. Dar cu câteva persoane, cu care mă înțeleg destul de bine, mă mulțumesc sufletește. Chiar pe o singura persoana o simt ca pe mama mea, mai ales ca eu am stat chiar foarte mult cu ” mama mea”, așa o simt eu pe dansa. Nu este o femeie perversa cum am întâlnit mai tot timpul, am ce vorbii, am ce invita si mai ales are cine a mă asculta si pe mine, căci sincer vorbind, simt uneori nevoia sa îmi mai descarc sufletul, ca pe langa infracțiunile pe care le-am făcut sunt totuși un om si sufăr.

As avea multe de povestit dar nu se pot scrie chiar toate intamplarile, întâmpinate in arest si in penitenciar . dar totuși eu mă mulțumesc ca am avut cat de cat ocazia sa va mărturisesc cate puțin din viata mea de când sunt arestata si trăiesc cu gândul ca, intr-o buna zi voi ajunge si eu acasă in șanul bunei mele familii, pe care o iubesc enorm de mult si care m-a iertat ca am greșit si m-a ajuta așa cum poate. Sincera sa fiu, nu as avea nici o pretenție, eu le mulțumesc din suflet ca mă ajuta si ei la rândul lor si ca mă iubesc.

Va mulțumesc ca poate mi-ați citit ceea ce v-am scris cu multa stima si respect a dumneavoastră detinuta, Daniela

Suferințele unei mame aflate in penitenciar

Cu aceasta întrebare pot sa va spun ca mi-ați pus un azbest la inima. Am sa va scriu chiar ce simt din clipa in care am fost reținuta.

In data de 21.07.2003 am fost arestata. Atunci am simțit ca nu am sa îmi mai vad copilul niciodată. Timp de trei luni nu mi s-au mai uscat lacrimile de pe obraz, pur si simplu nu mai vroiam sa trăiesc, nu puteam sa accept ideea ca nu mai sunt langa el. Eu eram langa el tot, tot timpul ; nu se juca, nu pleca nicăieri, făra ca eu sa nu fiu langa el si de aceea nu puteam sa mă împac cu ideea ca voi lipsi de langa al nici măcar o singura ora. De fapt nu am putut sa îl vad timp de 4 luni ca îmi era pur si simplu frica ca nu o sa ii mai dau drumul de langa mine si mai ales ca nu vroiam sa îl aud plângând după mine. Va puteți da seama ce a însemnat pentru mine ca nu am putut sa îl vad atâta timp, cred ca mă intelegeti, ca poate si dumneavoastră sunteți mama. Dar, după cele 4 luni nu am mai putut suporta ideea sa nu îl vad si le-am cerut părinților sa mi-l aducă. Prima clipa când l-am văzut nu a fost altceva decât un potop de lacrimi si țipete, seful de arest a putut sa mă potolească, ca altfel mă băgau in camera. Acum, cu trecerea timpului, pot sa va spun ca pana trec cele doua saptamani este foarte greu. Când îl vad, bine-nteles ca nu pot sa mă abțin sa nu plâng, ca tot timpul mi se pare ceva schimbat la el, ca e mai mare, ca vorbește mai mult si foarte multe lucruri care mă uimesc. Dar nu am nici o putere, trebuie sa mă întăresc singura si sa mai sper intr-o buna zi când îl voi tine in brate si nu mi-l va lua nimeni.

Sincer va spun ca sunt zile când nu mi-e gândul decât la el, si îmi imaginez ce ar face el in momentul acela si nu mă pot minți ca știu si când plânge sau când e bolnav ; nu știu ce am in acele momente, dar pur si simplu simt ca ceva nu este in regula cu el. Poate ca este instinctul matern.

Îmi e foarte dor de el, in fiecare clipa gândul meu nu este decât la el. Am poze si când nu mai pot sa suport lipsa lui, iau poza cu el si vorbesc, si când mă satur de plâns si de vorbit mă simt cat de cat mai liniștita, așa judeca creierul meu in acele momente de dor. Îmi e chiar foarte dor si in acest moment când va scriu aceste rânduri. Va puteți da seama ce a fost in inima mea când a fost ziua lui, in Octombrie 2003 si am crezut ca mi se rupe pur si simplu inima. As fi vrut sa mor ca sa nu mai știu nimic. Acum de curand i-au căzut si 2 dințișori si îmi este foarte greu ca nu sunt langa el in acest timp. Știu ca aceste momente le-am pierdut si ca nu le voi mai trai niciodată, dar mă bucura gândul ca merge la grădinița si ca mai uita de mine, si mai ales ca nu mai plânge atunci când pleacă de la vorbitor ; am mare noroc ca sunt părinții mei care îl mai păcălesc când pleacă de la mine ca altfel as lua-o razna. Nu pot sa suport ideea ca nu sunt langa el si ca creste si nu ii pot vedea toate bucuriile pe care le poate face un copil la vârsta lui de 5 ani si câteva luni.

Ce sa va zic ca mi-e greu de fiecare clipa pe care o pierd, nu pot sa accept ideea ca pierd timpul si mai ales ca nu sunt langa el ca sa îl vad cum creste si nebuniile pe care le face un copil de vârsta lui. Dar trăiesc cu speranța ca voi ajunge langa el si ca nu voi mai pierde mai mult timp decât am pierdut. Intr-un cuvânt îmi este foarte greu, nu știu daca m-ați interes, dar inima mea este foarte îndurerata si îmi este doar de el in fiecare clipa. Dar cum am mai scris cred in bunul Dumnezeu.

Va mulțumesc, cred ca mă intelegeti, ca mai suntem si noi cu suflet și chiar regret din tot sufletul tot ce am făcut.

Bibliografie

Abraham, Pavel, (Coord.), Introducere în probațiune, București, Ed. Național, 2001;

Abric, Jean, Claude, Psihologia comunicării-Teorii și metode, Iași, Ed. Polirom, 2002;

Adler, Freda, Mueller, G.O.W., Laufer, W.S., Criminology, U.S.A., Second Edition, 1995;

Amza, Tudor, Criminologie – Tratat de teorie și politică criminologică, București, Ed.Lumina Lex, 2002 ;

Banciu, Dan, Rădulescu, S.M., Teodorescu, V., Tendințe actuale ale crimei și criminalității în România, București ,Ed. Lumina Lex, 2002 ;

Banciu, Dan, Control social și sancțiuni sociale, București, Ed. Hyperion XXI, 1992 ;

Bloom, Barbara, Gender-responsive programming for women offenders: guiding principles and practices, Canada, 1999;

Bocancea, C., Neamțu, G., Elemente de Asistență Socială, Iași, Ed. Polirom, 1999;

Bogdan, P., Buletinul Penitenciarelor Nr.2(62), București, 1984;

Butoi, Tudorel (Coord.), Victimologie-Curs Universitar, București ,Ed. Pinguin Book, 2004 ;

Carlen Pat, Programs for Women offenders in South Wales, New South Wales University Press, 1998;

Connaway, R.S., Gentry, M.E., Social Work practice, Englewood, Cliffs New Jersey, Ed. Prentice Hall, 1988;

Dalton, K, The Premestrual Syndroms, Springfild, III : Charles, C. Thomas, 1971;

Durnescu Ioan, Manualul Consilierului de reintegrare socială și supraveghere , București, Ed. Themis, (f.a);

Florian, Gheorghe, Dinamica penitenciară, București, Ed. Oscar Print, 1998;

Florian Gheorghe, Psihologie penitenciară, București ,Ed .Oscar Print, 2001;

Florian, Gheorghe, Fenomenologie penitenciară, București ,Ed .Oscar Print, 2003;

Freedman E., B., Their Sisters`keepers, Ann Arbor: the University of Michigan Press, 1981;

Fromm, E., Frica de libertate, București, Ed. Teora, 1998;

H.M., Chief Inspector of Prisons, Women in Prison: A Thematic Rewiew, Home Office, England, 1997;

Ionescu, S., Jacquet, M.M., Lhote, C., Mecanismele de apărare, Iași, Ed. Polirom , 2002;

Léauté, J., Criminologie et Science Penitenciaire , Paris PUF 1972 ;

Messerschmidt, J., W., Capitalism Patriarchy and crime: Towards a socialist feminist criminology , Totowa New York : Rowman and littlefild, 1986;

Miftode, V., Fundamente ale asistenței sociale, București Ed. Eminescu , 1999;

Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi. T., Psihologie judiciară, București, Casa de Editură și Presă ”Șansa”, 1992 ;

Moth, B., Hudson, S. M., An Investigation into the Demography and Offence – Specific Variables, Needs, Areas and Security Classifications in Incarcerated Female Offenders, Paper presented at the Woman in Corrections: Staff and Clients Conference convened by the Australian Institute of Criminology in conjunction with the Department for Corectional Services, S. A. Adelaide, 31 October- 1 November 2000;

Oancea, Ion, Probleme de Criminologie, București, Ed. All Educational S.A., 1995;

Pollack, D., Byne, J. M., Women, prison and crime , Pacific Grove C.A.: Brooks / Cole , 1990;

Revista de știință penitenciară, Nr.1-2/2000;

Revista de știință penitenciară, Nr.1, Bucuresti, 2001 ;

Stănișor, Emilian, (Coord.) Penologie, București, Ed. Oscar Print, 2002;

Stănoiu, Rodica, Mihaela, Criminologie, București, Ed.Oscar Print, 2003 ;

Sprott, W.J.H. Science and Social Action, Illinois, The Free Press, 1956;

Tarde, Gabriel, La Criminalité comparée , Paris, Alcan, 1902 ;

Tudosescu, I., Acțiunea umanășii dialectica vieții sociale, București, Ed. Politică, 1980 ;

Zamfir, E., Zamfir, C., Politici sociale – România în context european, București, Ed. Alternative, 1995;

Zamfir, Elena, Psihologie socială. Texte alese, Iași, Ed. Ankrom, 1997;

Zamfir, Elena, Preda, Marian, (coordonatori), Diagnoza problemelor sociale comunitare- Studii de caz, București ,Ed. Expert, 2000.