Influenta Mass Media In Cultura Politica. Studiu de Caz Implicarea Presei In Alegerile Electorale din Anul 2000

Argument

Rolul mass-mediei consimțit de cercetători este acela de informare și de prezentarea faptelor într-o manieră obiectivă. Însă, în societatea contemporană, atât cetățenii cât și mass-media se schimbă, și, implicit, și rolurile acesteia.

Acest fenomen este întâlnit atât în redacțiile marilor ziare din România, cât și în studiourile emisiunilor. Întâlnim jurnaliști, moderatori și analiști care prelucrează date, sau care efectiv prezintă informațiile însă nu pe un ton obiectiv, ci subiectiv.

Pentru a avea parte de vizibilitare și putere mediatică, autoritățile politice transmit informațiile dorite tot cu ajutorul presei, aflându-se într-o relație de dependență. În zilele de astăzi, mass-media este principalul mijloc de informare la nivel de societate, ceea ce înseamnă că puterea de influență exercitată asupra acesteia este destul de mare și în plină dezvoltare. De foarte multe ori, condamnăm această influență care a existat încă de la apariția presei, indiferent de actorul asupra căruia își va manifesta influența. Există două situații viabile: dacă presa este neutră la presiunile extrerne, atunci aceasta reprezintă un pericol pentru politicieni, insttituții și persoane care aduc prejudicii statului și cetățenilor; dacă presa este sub influența unei clase politice, atunci ar reprezenta un pericol pentru ceea ce înseamnă mass-media pentru cetățeni, datorită mesajelor modificate și manipulatoare.

Această capacitate a presei de a manipula și influența societatea este un fenomen deja studiat de cercetători, dar care creează noi întrebări. Ceea ce ar trebui să ne preocupe este acest caracter duo al mass-mediei: câinele de pază al democrației sau manipulatorul opiniei publice?

Făcând o comparație între presa românească din perioada comunismului și cea din zilele de astăzi, observăm că presa din perioada comunismului reflecta obiectivele și caracteristicile acestuia. Presa contemporană, nu mai depinde de un singur sistem, însă pare a fi împărțită între politicienii aflați în cursa pentru obținerea puterii.

Capacitatea mass-mediei de a influența opinia publică și de a denatura adevărul, este un subiect actual pe care îl voi aborda în această lucrare. Mai mult, în paginile care urmează voi arăta și abilitatea presei de a dezvolta societatea și de a contribui la informarea corectă a cetățenilor, evidențiind relația dintre presă și clasa politică.

În primul capitol voi prezenta principalele concepte teoretice cu privire la cultura politică. Voi explica atât necesitatea existenței unei culturi politice într-o societate bine dezvoltată, cât și beneficiile acesteia. De asemenea vom teoretiza tipologiile culturii politice și caracteristicile acestora în societate, dar și un subcapitol dedicat culturii politice din România.

În cel de-al doilea capitol voi vorbi despre importanța libertății de exprimare, opinia publică și cauzele manipulării acesteia. De asemenea voi conceptualiza vulnerabilitatea opiniei publice și ce înseamnă, mai exact puterea mass-mediei.

Cel de-al treilea capitol conține un studiu de caz aplicat în rândul cetățenilor pe bază de chestionar și analiza evenimentelor din timpul alegerilor prezidențiale din anul 2000., iar cel de-al patrulea capitol va cuprinde concluziile și învățăturile acestei lucrări.

Capitolul 1. Cultura politică în România

Cultura politică este un concept din ce în ce mai întâlnit în România, fiind folosit frecvent în discursuri sau discuții politice atât de presă, de oamenii politici, precum și de cetățenii statului. “sintagma este utilizată pe scară largă în publicistică și în limbajul politic curent”, după cum sesisaze Zoltan Rostas într-un articol publicat în revista Sfera politicii, în urmă cu zece ani.

Cei mai mulți utilizatori folosesc acest cuvânt cu sensul de cunoștințe politice, însă, în politologie, el semnifică ansamblul de valori, sentimente și evaluaări ale populației unei țări asupra vieții politice. „Cultura politică este o noțiune de sorginte antropologică, dar astăzi este considerate ca fiind una dinre marile domenii de cercetare ale științei politice, alături de teoria politică, problematica statului, partidelor și a proceselor politice”,spune Rostas în lucrarea sa.

În literatura de specialitate este considerată ca o caracteristică a tuturor grupurilor sociale și reprezintă modul de reacție , maniera de răspuns a acestor grupuri la sfidările mediului și la conflictele interne. Totodată, cultura politică însumează reacțiile politice determinate de istoria trăită și/sau moștenită, transmisă pe calea socializării politice. De aceeași părere este și Cristian Pîrvulescu, care, într-un articol publicat în Sfera politicii, relieva faptul că, prin cultură politică, înțelegem „setul de convingeri și sentimente ce determină atitudini și comportamente caracteristice unei comunități umane, în raport cu care se poate evalua eficacitatea unor initiative politice și gradul de loialitate partizană a cetățenilor”.

Concluzionăm așadar, că sensul cel cunoscut al culturii politice este acela al „unui sistem de idei, valori, reprezentări și comportamente sociale, moduri de acțiune și gândire dobândite prin educație și experiență, componente vitale pentru viața socială, transmise din generație în generație.”

În același timp, cultura politică poate fi înțeleasă ca un bloc de reprezentări, idei, sentimente, opinii și comportamente ce vizează sistemul politic al unei țări și raporturile dintre putere și cetățeni. “În cazul culturii politice, avem de-a face cu procesul prin care indivizii și grupurile sociale interiorizează idealuri, valori, norme și atitudini față de sfera politică a societății, exteriorizându-le apoi în acțiuni individuale sau de grup, dar care au relevanță politică globală”.

Cultura politică pune în acțiune modalități specifice de conștientizare a intereselor economice și sociale ale indivizilor și grupurilor, idei și atitudini față de structura regimului politic, față de modul de exercitare a puterii, față de tendințele de schimbare sau de stagnare ale realității politice, față de instituții și față de valorile pe care pe presupun acestea.

Cu atât mai mult, când vorbim despre cultură politică ne putem gândi la o instanță critică și explicativă prin care oamenii înțeleg care este statusul lor în interiorul unui sistem politic și prin care se raportează la starea societății în care trăiesc. Cultura politică are un rol apreciativ și critic, denotând capacitatea indivizilor de a evalua natura sistemului politic în care se află, de a-l raporta la exigențele societății și ale indivizilor, și, în funcție de situație de a îi furniza sprijin sau de a lupta pentru schimbarea lui, după cum ne spune Fulga Gheorghe în lucrarea sa.

În concepția lui Pye, cultura politică „este un set de atitudini, credințe și sentimente care dau ordine și sens unui process politic și oferă regulile și principiile subiacente care reglează comportamentul politic. Ea cuprinde atât idealurile politice, cât și normele cu care se operează în politică.”

Desigur, acestea nu sunt singurele definiții date termenului, o serie de politologi, chiar de ideologii diferite, au analizat, studiat și/ sau criticat cultura politică de-a lungul anilor. Cea mai răspândită definiție rămâne, însă cea dată de Gabriel Almond și Simon Verba în a doua jumătate a secolului XX. Ținând cont de crizele politice și regimurile totalitare care zbuciumau Europa în acea perioadă, cei doi politologi, au vrut să determine cauzele prabușirii democrației pe continentul european, și factorii care au dus la menținerea democrației în SUA.

Așadar, aceștia au susținut ideea unei legături între cultura politică și democrație și, pentru a demonstra acestă ipoteză au realizat o cercetare la nivelul a cinci țări: Marea Britanie, SUA, Mexic, Germania și Italia. Cartea în care au fost publicate rezultatele studiului a devenit o sursă de referință pentru toate cercetările următoare din domeniul politic. Cartea Cultura Civică a apărut în anul 1963 la Princeton University Press. Cercetarea făcută de Almond și Verba se bazează pe o mie de interviuri, care au avut loc în cele cinci state, autorii specificând de la început că interesul nu s-a manifestat pentru respondenți ca indivizi, ci ca membri ai unor sisteme sociale complexe. Cu alte cuvinte, prin acest sondaj, s-a încercat înțelegerea sistemelor politice democratice, precum și înțelegerea modului în care aceste sisteme operează asupra societății.

Conform autorilor, termenul de cultură politică se referă la orientările politice specifice, la atitudini față de sistemul politic și diferitele sale părți, precum și la atitudini față de rolul binelui în sistem. „Vorbim despre o cultură politică exact așa cum putem vorbi despre o cultură economică sau o cultură religioasă. Este un set de orientări față de un set special de obiecte și procese sociale. ”

Adică, după cum au explicat și alți politologi, cultura politică realizează o legătură importantă între evenimentele politice și comportamentul indivizilor ca reactive la aceste comportamente.

De-a lungul lucrării, întâlnim și o conexiune între cultura politică și democrație. Mai explicit, cultura politică solidă nu o întâlnim doar prin existența partidelor politice, a discursurilor despre politică și a structurilor specializate, ci și din existența unei democrații stabile, aflată într-o continuă dezvoltare. Politologii se referă așadar, aât la valori ce își găsesc originile în zonele politice, cât și la convingerile care au legătură cu ordinea socială a societății, la istoria unei națiuni și scopurile activităților, la relațiile dintre om și lume.

1.1 Tipuri de cultură politică

Almond și Verba susțin, în studiul lor, că atunci “când vorbim de cultura politică a unei societăți, ne referim la întregul său sistem politic, așa cum a fost internaționalizat în cunoștințe, sentimente și evaluări ale populației sale.” Prin urmare, cei doi autori definesc cultura politică având în vedere și opțiunile politice ale indivizilor și felul în care ei se raportează la sistemul politic. Așadar, cele trei componente majore ale orientării politice a indivizilor identificate sunt următoarele:

Orientarea cognitivă: acesta se referă la cunoștințele cetățenilor despre sistemul politic, despre rolurile sale și deținătorii acestor roluri;

Orientarea afectivă, care reprezintă sentimentele indivizilor față de structurile politice și actorii lor, dar și față de performanța și rolurile sistemului;

Orientarea evaluativă, adică judecățile și opiniile cu privire la obiectele politice care implică o combinare a standardelor și criteriilor de valoare cu informația și sentimentele.

Aceste orientări formează sistemul de referință al culturii politice, teoretizat astfel și de alți cercetători, unul dintre cei mai cunoscuți fiind polonezul Jerzy Wiatr, care afirmă că prin „cultură politică se înțelege un ansamblu de atitudini, valori și modele de comportament referitoare la relațiile reciproce dintre cetățeni și putere.” În plus, același politolog consideră că în cultura politică se includ: cunoașterea faptelor, aprecierea fenomenelor politice, judecățile de valoare privind modul în care trebuie exercitată puterea, precum și partea emoțională a atitudinilor politice.

Pentru Almond și Verba, cele trei orientări vizează sistemul politic ca întreg, dar și părțile sale componente: roluri sau structuri specifice (corpuri legislative, executive sau birocrații), actorii spațiului politic (oameni politici, partide, lideri, administratori) și politici publice (deciziile politice și efectele lor sociale).

Mai departe, luând în considerare toate aceste aspecte, cei doi autori au determinat trei tipuri fundamentale de culturi politice:

Cultura politică parohială: este acea cultură în care indivizii nu cunosc sistemul politic, sunt indiferenți și dezinteresați, iar existența lor nu este afectată de acțiunile sistemului politic. Conform autorilor, în această categorie intră culturile întâlnite în societățile tradiționale, tribale sau în comunitățile locale închise. Pentru membrii acestei societăți, orientările politice nu se separă de cele religioase sau sociale.

Cultura politică dependentă: în această cultură individul este conștient de autoritatea guveranamentală specializată și, afectiv, este orientat către ea, probabil simțind o oarecare mândrie față de ea și, în același timp, displăcând-o. Cu alte cuvinte, în acest tip de cultură cetățenii cunosc sistemul politic, dețin informații despre instituțiile politice, însă nu participă activ la viața politică, devenind, deci, dependenți.

Cultura politică participativă: cel de-al treilea tip de cultură este cel în care cetățenii nu doar cunosc sistemul politic, ci se implică activ la tot ce înseamnă proces decizionat. Practic, membrii societății sunt orientați către sistem ca întreg și către ambele procese: politic și administrativ, ceea ce înseamnă că participă la elaborarea deciziilor politice și pot avea chiar putere de control asupra structurilor politice.i

„În realitate, însă, nu există doar trei tipuri de culturi, căci ele se combină și, în funcție de elementele naționale specifice fiecărei țări, dau naștere unor subculturi mixte, eterogene, precum: cultură parohial-dependentă, cultură dependent-participativă sau cultură parohial-participativă.”

1.2 Importanța politicii pentru cetățenii unui stat

Poate că cele mai multe dileme ce intervin când ne gândim la cultură politică țin de încrederea cetățenilor în sistemul politic și de cât de mult conștientizează ei impactul guvernământului asupra vieții lor sociale, profesionale, personale. Așadar, Almond și Verba au construit un set de întrebări ce se referă tocmai la acest aspect: conștientizarea politicii. Rezultatele nu au fost excelente, căci studiul studiul a evidențiat faptul că majoritatea cetățenilor crede că guvernarea lor națională are doar un oarecare impact asupra vieții lor, alții dintre ei afirmând chiar că nu știau ce importanță are guvernarea pentru ei. Răspunsurile evazive își află originile și în studiile urmate de intervievați, după cum precizează politologii:

“Conștiința cu privire la semnificația impactului guvernământului variază, în mod clar, în funcție de educație.”

Un alt aspect important sesizat de cei doi autori este acela că participarea la procesul politic implică siguranță. Altfel spus, cetățenii trebuie să se simtă fără restricții pentru a vorbi politică și pentru a se implica în deciziile la nivel politic. “Pentru ca oamenii obișnuiți să participe la procesul politic democratic, ei trebuie să aibă sentimentul că sunt în siguranță dacă o fac, că nu-și asumă mari riscuri exprimându-și opiniile politice și că pot fi relativ liberi în ceea ce privește persoana cu care discută.”

Dacă acest lucru nu se întâmplă, iar oamenii simt teamă față de sistem, atunci și comunicarea politică are de suferit, adică va fi limitată, restrânsă la nivelul familiei și al prietenilor, sau, în timp chiar suprimată. În consecință, a discuta politică înseamnă a-ți încerca norocul, în țările totalitare acest lucru înseamnă un mare risc. Pe de altă parte, în țările democratice, riscurile s-ar putea să nu fie atât de mari, dar există, totuși, unele riscuri. Vorbim, deci, de suspiciune politică care pare a fi răspândită la toate nivelurile sociale și în aproape toate țările.

În Europa de Est, de exemplu, încrederea cetățenilor în sistemul politic a oscilat în funcție de persoana care se afla la putere. Astfel, înainte de 1989, exista o suspiciune generală, oamenii se temeau să emită judecăți asupra regimului și evitau interacțiunea, discuțiile sau răspunsurile de natură politică. Odată cu instaurarea democrației, se credea că cetățenii țărilor care s-au aflat sub regim totalitar, printre care și România, își vor găsi în sfârșit puterea de a-și manifesta opțiunile politice, de a se implica în procesul decizional și de a se încrede în sistemul de guvernământ. Acest lucru nu s-a întâmplat în multe dintre fostele state comuniste, ba mai mult, încrederea în instituțiile publice este mai slabă decât în trecut, iar apartenența și participarea la grupuri sau partide politice a scăzut.

Deși oamenii se pot exprima acum liber, fără constrângeri, fără amenințarea cenzurii, prea puțini își exercită aceste drepturi, o cauză posibilă fiind tocmai predictibilitatea și siguranța oferite de regimul comunist.În plus, unii est-europeni au fost nemulțumiți initial de regimul democratic, manifestând nostalgie față de vechile promisiuni ale statului communist, față de liniștea și ordinea socială, în cuda lipsei de opțiune ce venea la pachet. Fenomenul este întâlnit în Romînia și astăzi, după cum relevă un sondaj de opinie efectuat de INSCOP la sfârșitul anului 2013.

Potrivit statisticilor date publicității, îngrijorătoare de altfel, aproape 45% dintre români consideră că regimul comunist a fost un lucru bun, explicația lor fiind legată de nivelul de trai. Mai precis, peste 44% dintre aceștia susțin că în timpul regimului comunist se trăia mai bine decât în perioada democrației, în timp ce puțin peste 33% consideră că în timpul regimului communist nivelul de trai al românilor era mai rău.

1.3 Cultura politică în România

Tom Gallagher spune că principala problemă a României, la începutul secolului XXI, este „lipsa unei culturi politice în cadrul căreia sprijinul pentru practicile și instituțiile democratice să aibă un amplu ecou”. De asemenea, și Alina Mungiu-Pippidi, în cartea sa Politica după comunism, o cronică a transformării sistemului politic în anii ce au urmat revoluției, este pesimistă cu privire la existența unei educații politice a românilor.

“Cultura politică este locul comun al judecăților cotidiene: de la moderatorul de talk-show la jucătorul de șah din Cișmigiu, de la șoferul de taxi care a văzut multe și a trăncănit cu mulți, la criticul literar care scrie săptămânal cu mare of despre ce vede la televizor, […] nu există persoană care să nu opereze în viața cotidiană cu ajutorul unor prejudecăți despre politică și care să nu aibă de făcut în situații mai rare, dar nu excepționale, alegeri politice. În realitate, oamenii înțeleg tot atât din politică […] cât înțeleg din astronomie[…].”

În final, cărui fapt se datorează această lipsă a culturii politice în țara noastră? Pentru a răspunde la această întrebare, vom reveni la Almond și Verba, ale căror cercetări pot conduce la ideea că o precondiție a democrației este cultura. „ O formă democratică a sistemului politic participativ presupune în egală măsură și o cultură politică aflată în concordanță cu el.”

Raportat la cazul românesc, însă, acest lucru se aplică mai greu sau poate chiar deloc. Întrucât fostul regim nu a lăsat o moștenire democratică, la instaurarea noului regim, după 1989, România nu avea nici cultură politică democratică, nici piață liberă și nici reguli de funcționare după standarde occidentale. Prin urmare, după cum a constatat și Gheorghe Fulga, „ sistemul democratic românesc poartă în sine un handicap major: lipsa de experiență democratică a clasei politice, precaritatea culturii politice a cetățenilor obișnuiți, absența unor cunoștințe solide și a unor idei clare cu privire la mecanismele de funcționare a regimului democratic”.

Există, deci, un decifit de informație și de cunoștințe în domeniul politic, ce nu poate fi depășit decât printr-o acțiune educativă ce ar trebui să angajeze școala, organismele societății civile, presa, actorii politici. Acest deficit se datorează, totodată, intrării în politică a unor oameni care nu au avut legături directe cu procesele administrative, economic și social, convingerea lor fiind că prestigiul pe un alt plan (cultural, științific etc.) poate compensa lipsurile de ordin managerial. Nimic mai fals, căci, „ un strălucit cercetător științific poate fi un prost om politic sau un manager neinspirat al unui minister.”

Un reproș adus oamenilor politici și modului în care ei au gestionat tranziția de la comunism la democrație este adus și de Stelian Tănase. Într-un editorial publicat în 1997 în revista Sfera politicii, analistul susținea că „ voința politică de schimbare încă n-are suficient suport. Lupta zilnică pentru supraviețuirea politică îi face pe membrii elitei politice ineficienți în planul relațiilor cu societatea. […] Cum atâtea depind de clasa politică, trăsăturile ei dau amprenta reformei și revoluției în mișcare din România.”

Se constată, așadar, că schimbările determinate de un nou regim nu au fost conștientizate la adevărata lor dimensiune de clasa politică românească, iar potențialul real de a gestiona efficient treburile politice este “mai s[rac dec\t s-a crezut”.

De asemenea și Zoltan Rostas vorbește despre o confuzie generală în ceea ce privește cultura politică, atât la ziariști, cât și la politicieni, și apreciază că o manifestare tipiciă a neînțelegerii acestui concept este estimarea nejustificată cu privire la efectele unor acțiuni politice sau campanii de mass-media.

Referindu-se la un serial de interviuri pe teme politice realizat în 1994, Rostas constată că „ din cincisprezece politicieni de frunte, numai Adrian Năstase și Stelian Năstase s-au apropiat […] de accepțiunea corectă a culturii politice.” Mai mult, politologul spune că un sondaj de opinie profesionist, realizat în rândul elitei mediatice și politice, ar oferi o imagine și mai dezastruoasă.

Transformarea culturii politice românești sub impactul contactului cu Occidentul s-a produs destul de lent, rezultatele mai multor sondaje de opinie realizate între 1990 și 1994 dovedind că instituțiile politice sunt percepute conform modelelor tradiționale.

Astfel, după cum exemplifica Cristian Pîrvulescu în articolul său publicat în Sfera politicii, cei mai mulți dintre români preferau, în acea perioadă, Armata și Biserica (instituții ale consensului), ce întruneau constant scoruri peste 80% în sondaje.

Prin comparație, Parlamentul, denumit de autor instituție a conflictului ( cu sensulde dezbatere democratică) ,nu depășea procentul modest de doar 24%. Așadar, concluzionează Pîrvulescu, scorurile obținute de cele trei instituții sunt justificate de cultuta politică românească, care privilegiază mai degrabă instituții ale consensului decât instituții ale conflictului.

De atunci, au trecut 10 ani, însă lucrurile nu s-au schimbat foarte mult. Armata și Biserica ocupă, în continuare, locurile fruntașe din topurile preferințelor românilor, după cum a reieșit dintr-un sondaj efectuat în primăvara anului 2014.

Nu este, deci, exclus să luăm în calcul varianta lipsei de încredere în sistemul de guvernământ actual, așa cum nu trebuie să trecem cu vederea nici posibilul deficit de cultură politică și ignoranța ce caracterizează societatea românească. O afirmație a Alinei Mungiu-Pippidi este edificatoare în acest sens: „ politica la noi e prea recentă, socializarea postcomunistă de abia în germene și subdezvoltarea prea mare.”

Un studiu realizat de fundația Soros în anul 2008, Cultura politică în România, relevă gradul de interes al românilor privind viața politică, precum și încrederea lor în sistemul de guvernământ și în politicieni.

Astfel, potrivit documentului, majoritatea respondenților consideră că political și deciziile politice le influențează viața, un exemplu fiind creșterea constantă a prețurilor și stagnarea veniturilor. În același timp, cei mai mulți dintre intervievați nu au încredere în partied, Guvern, Parlament, Justiție și apreciază că nu se ține cont de părerile și nevoile lor atunci când se iau decizii politice. Același studiu arată că cetățenii nu își pun prea mai speranțe în partidele din România, pe care le văd inconsecvente,în număr prea mare și fără rost. În plus, susțin aceștia, că politicienii nu luptă pentru ideologie, ci pentru interese proprii și nu susțin populația.

Până la urmă, însă, așa cum sesizase Alexandru Cabuz în editorialul Despre cultura politică a românilor, indiferent de gradul de cunosștințe sau de încredere, românii au o cultură politică, la fel ca orice altă societate umană. Ceea ce nu se cunoaște, însă, este în ce constă și care sunt mecanismele reale ale acestei culture politice. Acestea sunt întrebările importante asupra cărora elita politico-academică ar trebui să se aplece. Lipsa acestei preocupări, și insistența elitei pe ideea de lipsă de cultură politică sunt simptomele unei înghețări în proiect de tip drobul de sare extreme de periculoase în acest moment.

De fapt, explică mai departe Cabuz, acest blocaj ar putea fi interpretat și într-un alt sens ca un pretext și o scuză a elitei pentru a explica propriul eșec de a înțelege cetățenii pe care pretinde să-i păstorească. Așadar, fractura reală în România de azi nu este între diferitele clanuri politice, ci o fractură profundă și totală între așa-zisa elită și restul populației.

Capitolul 2. Mass-media în România

2.1 Mass-media- elemente generale

În prezent, fără îndoială, mass-media ocupă un loc important în societate. Indiferent de persoană sau mediul din care face parte, presa din ziua de astăzi pune întrebări și deschide subiecte care, altfel, nu ar fi publicate. Folosindu-se de mijloacele puse la dispoziție de aceasta, cetățenii învață să pună și ei întrebări, să acționeze etc. Oamenii sunt mult mai informați și pot opta pentru mai multe tipuri de informare.

„Viața omului contemporan se caracterizează, printre altele, prin bombardamentul informațional zilnic la care el este supus. Prin cantitatea, frecvența și simplitatea lor, mesajele mass-media ne-au devenit tot atât de familiare ca și hrana, lucrurile din locuință, sau prietenii. Înapoia acestui flux continuu de imagini, sunete și semne funcționează un sistem socio-profesional a cărui complexitate și anvergură sunt nebănuite publicului larg și care este cu atât mai subtil cu cât vizibilitatea produselor sale dă iluzia transparenței. Inaugurat în secolul al XV-lea, prin apariția tiparului, acest sistem a cunoscut o dezvoltare reală în secolul al XIX-lea, pentru ca în ultimul veac al mileniului actual să aibă un caracter realmente exploziv, adevăratele sale resurse fiind evidențiate abia în ultimii 50 de ani, odată cu generalizarea audio-vizualului. Putem trage, deci, concluzia că mass-media a devenit un fel de centru gravitațional în raport cu care își definesc poziția celelalte segmente ale societății – sistemul economic, sistemul politic, sistemul cultural, sistemul ideologic, cel al cercetărilor științifice și, alături de toate acestea, viața noastră cotidiană. Georges Friedman spune că „sub neologismul mass-media se ascunde o nouă realitate, în același timp, tehnică, socială și etică – un nou tip de om este în cauză, care vrea să se exprime și care într-adevăr se va naște. În alți termeni, se poate spune că semnul timpului este tocmai timpul semnelor. În tot cazul, multiplicarea și accelerarea neîncetată a semnelor fac urgentă o nouă lectură. O lectură critică presupune cunoașterea progresivă a: tehnicii noilor mijloace de comunicare, posibilității lor de semnificare, în raport cu mediul socio-cultural în care ele se desfășoară”.

Constituția României, prin art. 30 și 31, garantează dreptul cetățenilor români la orice informație de interes public, iar conform acesteia, toate mijloacele de comunicare mass-media, atat private, cât și de stat, au datoria de a pune aceste informații la dispoziția publicului, în vederea unei informări corecte: „ Mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice”.

Prin presă nu se înțelege numai dreptul la informație, ci și dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept le este garantat cetățenilor prin art. 30 din Constituția României, care prevede: „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.”

Astfel, acest concept este unul de o importanță majoră în presă, fiind adoptat chiar și de Organizația Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948, fiind una dintre cele mai reprezentative instituții. Declarația ONU rămâne un document de referință care aduce în atenția oamenilor libertatea de circulație a informațiilor.

Dreptul la informație prin mass-media este, așadar, un drept elementar al oamenilor, garantat de instituții internaționale și naționale, fiind elementul definitoriu al statelor democratice. Presa scrisă și audio-vizuală, în momentul de față se poartă ca principala sursă de informare a cetățenilor, ceea ce determină rolul său în societate ca fiind absolut necesar. Aparent, acest lucru se datorează, funcției de informare, ceea ce transformă presa informațională într-un element elementar pentru un stat cu regim democratic.

P. Dobrescu și A. Bârgăoanu spun că presa a jucat un rol important în informarea oamenilor încă de la apariția sa, noutatea fiind reprezentată de diversificarea mijloacelor de informare. În altă ordine de idei, alături de celelalte instituții ale statului care formează opinii și oameni, presa ocupă un loc la fel de important, sau poate chiar și mai important în viața oamenilor, oferind informațiile necesare pentru a se dezvolta, și chiar mai mult de atât. Tot cei doi scriitori spun că cel mai mare avantaj al mass-mediei, față de celelalte două instituții, este că s-a folosit de tehnologie, pe care a valorificat-o și a folosit-o pentru a se impune în domeniul informațiilor. De aceea, presa este mereu cea care oferă imagini și știri în exclusivitate.

Tot aceștia vorbesc despre puterea media, care : „constă în faptul că dețin controlul asupra informației, că pun oameni sau grupuri, fără nicio distincție, în legătură cu evenimentele lumii, intermediind cunoașterea realităților fierbinți ale unui moment sau altul, a fenomenelor de care persoane și grupuri sunt interesate”

În concluzie, observăm faptul că mass-media este o instituție puternică, generatoare de opinii, care transmite informații obiective și de interes populației. Totuși, pot exista și situații în care să apară în presă informații confuze.

2.2 Caracteristici ale opiniei publice

Edward L. Bernays definește opinia publică în lucrarea Cristalizarea opiniei publice astfel: „ opinia publică este termenul care definește un grup difuz, nestatornic și schimbător de judecăți individuale. Opinia publică este rezultanta opiniilor individuale – când consensuale, când conflictuale – ale oamenilor care alcătuiesc societatea sau orice grup social”.

Remy Rieffel consideră în lucrarea Sociologia mass-media că opinia publică este „ produsul unui auditoriu specific (un public cum este electoratul); ea este, apoi, o opinie împărtășită de un număr mare de persoane, o opinie comună; și, în sfârșit este o opinie adusă la cunoștință tuturor și supusă evaluării – este făcută publică”.

Pentru a determina principalele caracteristici ale opiniei publice, P. Dobrescu și A. Bârgăoanu consideră că este necesar să stabilim raportul dintre opinia publică și opinia individuală. Opinia publică are în substanța sa ceva ce pornește de la individ, dar are o valoare supraindividuală. Nu putem discuta opinia publică doar în termenii neîncăpători propuși de mulțimea opiniilor individuale. Pornind de aici au apărut interpretări care chiar desprindeau opinia publică de cea individuală. De pildă, tendința de personificare, interpretare care concepe opinia publică drept o entitate distinctă la care participă doar persoanele aflate în acord cu ea; sau teoria „eulogistă”, care nu numai că se deosebește de opinia individuală, dar s-ar afla chiar în opoziție cu ea.

Conform unui alt scriitor francez, Jean Stoetzel, între opinia individuală și cea publică există o relație mult mai profundă, care poate fi înțeleasă cu ajutorul perspectivei psihologice și sociologice. Individul nu trăiește însă separat de influențe, de dezbateri, de un flux de interese și preocupări. El aparține unui grup profesional și – fie că realizează sau nu – topește în opinia pe care o exprimă la un moment dat și care pare doar „opinie individuală” problemele grupului respectiv. Noua realitate – viața de grup – influențează cel puțin la fel de mult opinia individului. În calitate de membru al unui grup, el promovează o opinie care „răspunde unei probleme sociale și este ea însăși un răspuns social”. În acest studiu, autorul francez remarcă un lucru extraordinar: individul nu este numai marioneta influențelor exercitate asupra sa. El se află atât interferența problemelor grupului respectiv, dar mai ales la cea a soluțiilor: „el nu ia în considerație atât problema, cât soluția colectivă dată și de care el ține seama”. Astfel, putem descifra mai bine și semnificația termenului de opinie majoritară. Este acea opinie care exprimă sentimentul de grup. Deci „majoritatea” se cere asociată mai ales cu o stare de spirit, nu cu numărul. Pentru că numărul, în acest caz, urmează opinia care exprimă mai bine, mai fidel starea de spirit.

Astfel, conchide Stoetzel, există două forme de opinii: publică și privată. Prima este de ordin sociologic și trebuie să fie interpretată pe plan sociologic. A doua este de ordin psihologic. Psihologia este singura capabilă să o studieze în mod adecvat. Opinia publică aparține societății. Ea contribuie la constituirea și la exprimarea ei. Opinia privată aparține persoanei pe care o realizează și o manifestă.

Conform cercetătorilor, una dintre cele mai importante caracteristici ale opiniei ar putea fi faptul că opinia publică este conștiința neoficială care se pronunță asupra diverselor probleme ale actualității. Aparent, reacțiile și pozițiile opiniei publice se formează prin raportare la opinia oficială. Opinia publică se plămădește nu doar în dialog cu opinia oficială, ci din conversațiile desfășurate în cadrul diverselor grupuri, din prelucrările complicate ale diverselor fapte, reacții, trăiri, evenimente. În alți termeni, opinia publică este apanajul societății civile, produsul dezbaterilor care au loc în grupuri formale sau informale, rezultatul milioanelor de dialoguri desfășurate în retorta imensă a vieții unei comunități.

De cele mai multe ori opinia publică se formează în urma unei păreri emisă de o persoană care nu are, neapărat, cunoștințe referitor la problema discutată, iar mass-media preia această părere și o difuzează pe o arie largă. „Aproape nu mai contează că, inițial, a fost un simplu punct de vedere (…) Potențial vorbind, se poate bucura de un impact la care nu spera cu decenii în urmă. Iată de ce ar fi cu totul inadecvat și chiar rudimentar să considerăm că opinia publică este un bloc omogen. Ea este o stare de permanentă confruntare; pe fundalul ei, la un moment dat, capătă relief anumite idei, evoluții și opțiuni care devin astfel dominante.”

O altă caracteristică a opiniei publice este atitudinea. „ Opinia publică exprimă o luare de atitudine, o poziție față de o situație, față de o dezlegare propusă la un moment dat”.

Întotdeauna vor exista indivizi, sau grupuri de indivizi, care vor căuta răspunsuri pentru propriile percepții, interese, probleme în ideile altor persoane, sau în părerile emise de aceștia, preluarea ideilor făcându-se în duncție de necesitatea indivizilor. Constelația de interese joacă, de asemenea, un rol foarte important în agregarea opiniilor individuale în cadrul celor de grup, precum și a acestora în ceea ce numim opinie publică. Liantul adevărat al grupurilor sunt interesele transfigurate în atitudini și nu avem șanse să înțelegem așa cum se cuvine modul de constituire a opiniei publice, curentele și opțiunile care o compun, dacă nu vom face referire și la „materia primă” predilectă din care răsare opinia – preocupările și interesele individuale, de grup sau comunitare. În acest context, este bine de menționat că ceea ce spune o persoană, un lider, reprezintă o măsură, un indiciu nu numai asupra atribuirii sale, ci și asupra a ceea ce se așteaptă de la el să facă.

„ De asemenea, opinia este o modalitate de a pune ordine și de a sistematiza ordinea de idei”. Opinia este elemental definitoriu al individului și al grupului. La nivelul opiniei sesizăm și un grad de diferențiere între opinii; oamenii nu formează opinii ca să fie de accord unii cu ceilalți, ci de cele mai multe ori ca să fie diferiți. În acest sens, auto-poziționările ne sunt de folos: momentele când se formulează o poziție diferită față de poziția anterioară a persoanei grupului sau comunității respective.

2.3 Vulnerabilitatea opiniei publice

De-a lungul timpului cercetătorii au fost îngrijorați de potențialul vulnerabilității opiniei publice, ceea ce a făcut ca acest aspect să fie tema unor multiple cercetări. Conform cercetătorului Vincent Price, opinia publică are anumite slăbiciuni care pot fi exploatate și de unde pot apărea distorsionări ale realității. Astfel, acesta determină principalele cauze ale acestei vulnerabilități, ca fiind:

Lipsa competenței

„ Opiniile ar trebui să se bazeze pe o cunoaștere cât mai amănunțită a problemelor politice, cunoaștere pe care nu o putem pretinde cetățeanului obișnuit. Acesta nu se află în contact direct cu evenimentele, își formează ideile pe baza unor relatări incomplete. Presa, la rândul său, accentuează incompetența publicului”.

Lipsa resurselor

Acest element indică faptul că nu există o problemă de competențe, ci de resurse: „ mijloacele pentru comunicare publică sunt insuficiente (…)nevoia de bază este îmbunătățirea metodelor și a condițiilor în care au loc dezbaterea, discuția, persuasiunea”. Practic, problemele reale nu se datorează publicului, ci individului. Este vorba de un proces care spune că cetățenii nu sunt nepăsători, ci că se lovesc de probleme politice când inițiază o acțiune. De aceea, ceea ce le trebuie cetățenilor este un sistem politic competitiv, cu lideri puternici, care să prezinte alternative și să fie deschis dezbaterii. În această perspectivă, vina pentru lipsa de funcționalitate a guvernământului nu mai aparține publicului, ci mai degrabă celor care se află în posesia resurselor, presei sau reprezentanților puterii.

Tirania majorității

Acest criteriu presupune faptul că, sub presiunea grupului majoritar, opinia publică riscă să devină mediocră. Atunci când se confruntă cu opinia majoritară, punctele de vedere minoritare, chiar dacă au valabilitate, nu mai sunt susținute cu atâta entuziasm.

Vulnerabilitatea la persuasiune

Opinia publică este predispusă cedării tehnicilor de persuasiune, în special celor care apelează la emoții, sentimente sau trăiri. Îngrijorarea față de vulnerabilitatea opiniei publice în această privință a fost sporită și de ascensiunea regimurilor fasciste în perioada interbelică. Ca urmare a conștientizării acestei slăbiciuni, interesul pentru opinia publică a mers mână în mână cu interesul pentru persuasiunea prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă.

Dominarea de către elite

Acesta inițiază o nouă teorie conform căreia opinia publică nu dispune de o putere foarte mare la nivel de influență. Problema principală din această perspectivă este pasivitatea din ce în ce mai accentuată din partea publicului, „domesticirea credinței populare”, care au ca rezultat dominarea de către guvernământ și de către elite. De asemenea, B. Ginseng determină alte modele de dominare a opiniei publice: „atunci când cetățenii văd în stat o sursă de beneficii, opinia nu mai este atât de ostilă autorității centrale … Regimurile occidentale au transformat opinia maselor, dintr-o forță ostilă, imprevizibilă, deseori distructivă, într-un fenomen mult mai previzibil și mai puțin periculos”.

2.4 Puterea infailibilă a opiniei publice

Walter Lippman analizează opinia publică dintr-un unghi complet nou, care nu include modul în care apare opinia publică, ci funcționarea democrației. „ Tendința celor care au formulat idei despre democrație, tendința cercetătorilor, oratorilor, editorilor a fost aceea de a se raporta la Opinia Publică, la fel cum oamenii din alte timpuri se raportau la forțele supranaturale cărora le atribuiau ultimul cuvânt în orientarea evenimentelor”. Lipmann spune că își dorește să analizeze reprezentările pentru a determina dacă acestea sprijină funcționarea democrației. Autorul consideră că problemele existente sunt urmările faptului că statul se concentrează pe câștigarea corectă a puterii, însă nu și pe exercitarea corectă și eficientă a acesteia. W. Lipmann consideră că democrația ar trebui să fie caracterizată prin rezultate. În urma acesteia, problema opiniei publice este că un individ obișnuit nu dispune nici de resursele necesare, nici de informații pentru a putea face o analiză corectă. Autorul consideră că este imperios necesar să conectăm opiniile cu mediul nostru real de existență, pentru a evita propriile subiectivități, stereotipuri, prejudecăți, în emiterea unei opinii publice. „Când oamenii acționează în acord cu principiul inteligenței, ajung să descopere faptele și să-și dezvolte înțelepciunea. Când îl ignoră, se întorc spre sufletele lor și găsesc doar ce este acolo. Ei își elaborează propriile prejudecăți în loc de a spori cunoașterea”.

Practic, Lipmann trage concluzia că un cetățean obișnuit nu poate emite păreri politice mai bune decât cele pe care le emite pe baza sufletului său, ceea ce îl face să realizeze că educația maselor este singura soluție pentru a avea o opinie publică specializată, educată și care să emită păreri pertinente și în concordanță cu realitatea. Într-o altă lucrare de a sa, The Public Philosophy, autorul american identifică o anomalie care dereglează guvernarea democrației. Este vorba despre ascensiunea opiniei de masă în spațiul public, însoțită de o presiune asupra executivului, care ar contribui la slăbirea forței de reacție a acestuia, la amânarea unor decizii extrem de importante, cerute mai ales în momente critice și în contexte încordate. Lipmann clarifică: „ S-a dezvoltat în acest secol o perturbare funcțională a relației dintre masa de oameni și guvern. Oamenii au dobândit o putere pe care nu sunt capabili să o exercite, iar guvernanții pe care îi aleg au pierdut puteri pe care trebuie să le recupereze dacă vor cu adevărat să guverneze.” De asemenea, el ne reamintește că: „Ei pot alege guvernul. Îl pot înlocui. Pot aproba sau nu performanțele sale. Dar ei nu pot administra guvernarea […] Masa nu poate guverna.”

Este deosebit de riscant acest raport dintre este opinie și guvernământ în situații critice, când guvernanții sunt „obligați” să facă greșeli, pentru că ei vor fi nevoiți să intervină prea târziu și prea puțin, în funcție de consimțământul smuls opiniei publice. Mai ales în aceste momente, opinia de masă are tentația de a spune NU, de a-și exprima dreptul de veto. Lipmann spune că nu este doar o singură problemă aici, ci și faptul că se încalcă reguli și se diminuează ponderea unei puteri esențiale în stat, prin supunerea opiniei publice, unor forțe exterioare: „Oficialii sunt ca niște miniștri ai unui despot încăpățânat și capricios”, opinia publică. Ia naștere, astfel, „dereglarea morbidă” de care aminteam la început; fără stoparea ei, societatea occidentală se poate prăbuși, deoarece lipsește ceva esențial pentru o democrație, capacitatea de a decide.”

2.5 Este opinia publică influențată de propagandă?

Propaganda este strâns legată de opinia publică reprezentând mijlocul de a folosi opinia publică pentru anumite scopuri. În lucrarea Mass-media și societatea, autorii sugerează că asistăm la un nou tip de propagandă: „propagandă modernă”, „propagandă sociologică”. O asemenea propagandă „disprețuiește minciunile ridicole” și „formele demodate” ale propagandei clasice. Ea operează cu diferite accepțiuni de adevăr – „adevărul limitat”, „adevărul pe jumătate”, „adevărul scos din context”. O asemenea propagandă nu-și mai asumă vechiul scop al activității cu acest nume, „doar acela de a schimba opiniile”. O asemenea propagandă este într-adevăr periculoasă, deoarece opinia publică poate fi indusă în eroare, datorită faptului că i se limitează accesul la informația completă.

2.6 Putere sau contraputere a puterii politice?

În societatea contemporană puterea presei este exprimată prin capacitatea sa de a influența, de a ridica probleme și de a crea trenduri. Unul dintre cele mai bine cunoscute termene de specialitate folosite atunci când ne referim la mass-media, este acela de a patra putere în stat. Conform P. Dobrescu și Alina Bârgăoanu, Edmund Burke, un scriitor francez, în timpul revoluțiilor franceze, a încercat să definească realitatea înconjurătoare printr-un termen, ajungând astfel să definească mass-media ca fiind a patra putere în stat. „ Ne aflăm, deci, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, secol dominat de ideea separării puterilor în stat, ca principiu modern de organizare a statului, ca principală pavăză împotriva abuzurilor și exceselor puterii. Cele trei puteri – executivă, legislativă și judecătorească – erau independente, aveau organisme proprii de conducere și se controlau una pe cealaltă. (…)Revoluția franceză a prilejuit una dintre cele mai spectaculoase afirmări ale presei. În vâltoarea Revoluției au apărut mii de publicații, iar mișcarea de masă, răsturnarea absolutismului și a instituțiilor sale simbol nu pot fi concepute fără prezența presei, fără fraternizarea pe care a prilejuit-o. Moment culminant în afirmarea presei, Revoluția franceză a consacrat într-un anume fel rolul de putere a cuvântului tipărit. Formula „a patra putere” era o recunoaștere a acestei realități”.

Mass-media s-a dezvoltat în raport de diferențiere cu puterea executivă. Mai mult, istoricul acesteia s-a construit pe această relație. Două secole sunt marcate de lupta dintre cele două puteri, având loc în Marea Britanie – apoi în America și, mai târziu, pe continent. Libertatea presei este văzută ca o expresie a drepturilor cetățenilor, ca o condiție a bunei guvernări. Ea mărește șansele deciziilor corecte, ceea ce reprezintă o premisă a atingerii și impunerii adevărului „istoria geme de adevăruri suprimate”. Presa câștigă dreptul la libera exprimare, la publicare fără limite a opiniilor, la publicarea subiectelor libere dintr-o gamă diversificată, și cel mai important dreptul la informație. Câștigarea acestei dispute face din mass-media un inamic puternic, un gen de contraputere a celorlalte forme de putere. „Un câine de pază”, cum s-a spus. În același timp, acest loc plasează presa într-o serie cu care, neîndoielnic, are legături (rolul presei de supraveghetor, de câine de pază, de critic al puterii nu va dispărea niciodată).

Un alt scriitor, Mihai Coman, afirmă că puterea presei este mult mai mare într-un sistem totalitar, în comparație cu puterea presei dintr-un regim democratic. „Presa, transformată în activist și în agitator al Partidului, devine un factor de execuție a politicii acestuia, dictând celorlalte instituții acțiunile pe care acestea trebuie să le îndeplinească”. Practic, spune el, numai mass-media de tip activistă poate funcționa ca una dintre puterile statului existente în legitimitate, deci numai astfel ar putea presa să impună statului acțiuni.

În paralel, J F Revel spune că „Rolul de supraveghetor, de judecător și chiar de închizător al puterii – rol care i se atribuie presei, absolut salubru și necesar, ar constitui, după ea, un soi de magistratură. Și deci, ca în orice magistratură, ea trebuie înconjurată de garanții de competență și imparțialitate. Or, «a patra putere» sau «contraputerea» nu este decât o putere de fapt. Ea nu are substanța constituțională, are cel mult puterea derivată din dreptul oricărui cetățean de a spune și de a scrie tot ce dorește. În vreme ce contraputerile celelalte, cea judiciară și cea legislativă, sunt prin ele însele niște puteri, recrutându-și membrii conform unor criterii de reprezentativitate, de competență sau moralitate definite prin Constituție, prin legi sau regulamente, ziaristica nu are nici un fel de condiționare de acest gen”, de unde deducem faptul că presa este mai mult o putere a oamenilor, ci nu una de drept. Prin ea oamenii își pot spune public problemele, însă influența va rămâne la nivel de opinie, ceea ce duce la întrebări precum: este opinia de ajuns pentru a influența masele? Este ea un instrument atât de puternic încât să schimbe, idei, păreri sau fapte?

În societatea modernă mass-media are funcții importante. Totuși, tripla natură- industrie, serviciu public, instituție politică- le oferă un statut ambiguu. Astfel, ajungem la concluzia că mass-media oferă ceea ce se dorește în economie și politică, dar ține cont și de ce se dorește din partea cetățenilor. Mai mult, presa reprezintă o garanție la drepturi, fiind în cea mai mare măsură de partea oamenilor: „Oricine le recunoaște dreptul în prăbușirea regimurilor fasciste și comuniste. Regimurile fanatice se tem de mass-media și de puterea lor.” Lăsând la o parte teoriile care spun că presa nu este putere, există cercetători care confirmă că presa este un instrument de influență major, capabil să se transforme, să se reinventeze și să devină o mare putere, tocmai prin caracteristicile sale unice. I. Ramonet este de părere că: „Pentru a vorbi de a «patra putere», ar mai trebui ca primele trei să existe și ca ierarhia care le organiza în clasificarea lui Montesquieu să rămână, în continuare, valabilă. În realitate, prima putere astăzi este exercitată în mod evident de economie. A doua (a cărei suprapunere parțială cu cea dintâi apare foarte puternic) este cu siguranță mediatică instrument de influență, de acțiune și de decizie incontestabilă–, în așa fel încât puterea politică nu mai vine decât în alt treilea rând.” Asistăm la o nouă ierarhizare a puterilor, care plasează puterea politică de stat pe ultimul loc, aceasta fiind condiționată de economie, în primul rând, și de puterea mediatică, reprezentată de oameni și de stabilitatea în relația cu aceștia.

Astfel, presa se reinventează și se propagă în rândul oamenilor folosindu-se de una dintre funcțiile sale, care este propabil și cea mai importantă- informația. Deși nu are legitimitate legală, mass-media este vocea proporului și caută să se facă auzită prin aceasta. De asemenea, „ideea de contraputere îngustează într-un mod greu de acceptat misiunea presei. Construită prin analogie, formula „a patra putere” se dovedește nu numai neîncăpătoare, ci poate chiar orienta analiza pe direcții care nu se află în concordanță cu domeniile și câmpurile unde presa își relevă forța și influența.”

Întorcându-ne însă la ideea de contraputere a statului, ne putem gândi la mass-media ca la un mediator, un garant al menținerii păcii între cetățeni, stat și reprezentanții puterii. Obținem astfel, atât un mijloc esențial de informare, care dirijează fluxul de informații și păreri între mase, organizații și puterea politică, dar și o contraputere- un ajutor pentru cetățeni atunci când simt nevoia de a schimba ceva. De fapt puterea presei își are rădăcinile în alianța cu cetățenii unui stat, după cum spune și François-René de Chateaubriand „nimeni nu s-a gândit să considere un ziar ca pe o putere politică. El este o pagină exprimând o opinie, iar dacă această opinie ajunge să reunească în jurul ei majoritatea minților luminate, ea poate să devină o mare putere. Puterea adevărului: nu există ceva mai înalt în ordine morală și nimic care să se poată opune acestei forțe eterne.”

Există însă și un alt tip de mass-media, scrisă, audio, sau vizuală care nu este responsabilă de buna înțelegere dintre comunitate și puterea politică. Este presa ai cărei reprezentanți vor ei însiși să preia controlul aupra statului, nu să ajute la conducerea acestuia.

„ O presă care vrea să guverneze și nu să contribuie la buna guvernare. O presă care vrea să preia din puterea politică de la actorii ce o exercită în mod politic. Această presă nu dorește să fie a patra putere în stat, ci o super putere care să dispună după propriile interese de celelalte trei puteri în stat.”

Analizând aceste modele, ajungem la concluzia că mass-media este o putere în stat, deși greu de clasificat, locuul îi este garantat de cetățeni și de puterea de influență pe care o are asupra acestora.

2.7 Presa românească în perioada post-comunistă

Odată cu eradicarea regimului comunist din Europa între 1989-1990, s-au petrecut câteva evenimente politice importante: s-a trecut la un sistem politic parlamentar, creșterea numărului de partide și acuitizarea politică. În ceea ce privește presa, aceasta s-a bucurat de exclusivitate la căderea comunismului. Interesele, evoluția financiară, opiniile pro și contra au dus la crearea unui număr de articole și știri impresionant, ducând la apariția unui număr imens de ziare, canale tv și posturi radio. Eliberându-se de sub egida comunismului, presa și publicurile întâlnesc o realitate diferită în care se promova informația și libera exprimare, oamenii putând să se exprime, să emită păreri, să gândească în termeni de rău și bine cu voce tare, folosind un singur canal mediatic, sau de ce nu, mai multe.

Imediat după înlăturarea comunismului, la câțiva ani distanță, în 1992, se adopta o nouă lege cu privire la libertatea de exprimare, care spune că : „cenzura de orice fel e interzisă.” Făcând o paralelă între dreptul la informative din perioada comunistă și cel din perioada democratică, observăm că dacă în timpul regimului totalitar dreptul la informație și la libera exprimare erau complet limitate, în sistemul democratic aceste limitări dispar și sunt promovate drepturile omului, presa devenind principalul instrument de informare a poporului și principalul formator de opinii politice. „ Expansiunea și diversificarea sistemului mass-media au reprezentat un factor hotărâtor al democratizării și al schimbării sociale din România, având în vedere constrastul cu perioada anterioară, când presa și televiziunea nu făceau decât să reproducă mesajul stereotip al puterii.”

În ceea ce privește relația directă dintre mass-media și puterea politică Sorin Bocancea identifică câteva nivele pe care presa le-a atins în raport cu puterea politică.

Acesta numește perioada incipientă de după revoluție, ca fiind perioada presei politice, deoarece o mare parte a presei românești era deținută de puterea politică. Ziarele din acea perioadă erau doar rebrănduite, însă păstrau echipa redacției și înclinarea politică. „Directorii acestor organe de presă (Adevărul și Tineretul liber) și maeștrii lor făcuseră școala de presă în regimul trecut și aveau o anumită afinitate față de moștenitorii săi. Așa se explică procentele luate de Ion Iliescu la primele alegeri, prin prezentarea lui ca salvator al națiunii, ce ne apăra de elemnetele legionare, de pretențiile regelui Mihai de a-și lua regatul înapoi și de capitaliștii hulpavi care voiau să ne cumpere țara pe nimic.” Opoziția a fost reprezentată de ziarul România liberă, care va avea susținerea opoziției politice, dar și încrederea publicului. Acest moment a fost unul extrem de important; un adevărat moment istoric pentru presa românească, deoarece avusese loc un eveniment care nu fusese așteptat. Uluiți de schimbările produse în mass-media, reprezentanții politici încearcă să transforme acestă putere mediatică într-un mijloc de obținere de beneficii pentru puterea politică. Astfel, se ajunge la o perioadă în care presa încheie contracte de publicitate cu politicieni, se realizează strategii și se înființează ministere. Așadar, așa ajungem la o altă perioadă: presa sub puterea politică, caracterizată de presiuni asupra jurnaliștilor și informații distorsionate în rândul maselor.

„ De aceea spun că în anii 2000-2004, nu am mai avut o presă a puterii, ci una presată de putere sau sub puterea politică, nevoită să se comporte ca presă a puterii.”

Acest tip de presă a adus nemulțumiri și a fost și mai extravagantă odată cu apariția unei forme de cult al personalității. Promovarea premierului Adrian Năstase, aflat în cursa pentru alegerile prezidențiale, a creat o situație stresantă în rândul cetățenilor și al editorilor de publicații. Politicianul Adrian Năstase a pierdut alegerile în favoarea lui Traian Băsescu.

După acest eveniment, presa capătă încredere și își dorește independența proprie, să aibă acces la toate pârghiile puterii. Prezentatorii de televiziune se transformă în adevărați analiști politici, iar ziarele capătă propria voce. Se creează tabere și fiecare trust mediactic își susține candidatul politic. Aceasta este perioada presei ca putere politică, unde informația este înlocuită cu manipularea, știrile fiind lipsite de adevăr. Bocancea indică faptul că se ajunge la o presă de spectacol, așa bine cunoscutul showbiz, unde politicienii joacă roluri pe care le învață pe de rost, moderatorii tv se joacă de-a analiștii, iar publicul primește informații contrafăcute. Aparent, influența presei vine de la simpla iluzie pe care i-o oferă cetățeanului, și anume, că publicul deține controlul și că decizia finală le aparține întotdeauna.

„Ani de zile, în România postcomunistă a părut că mass-media este singurul lucru bun ireversibil câștigat în 1989, că ea poate ține loc de guvern și de opoziție, de Curte Supremă de Justiție și de Avocatul poporului, de universitate și de școală primară deopotrivă. Deziluzia a fost pe măsura entuziasmului și au apărut deja îndoieli că presa poate să-și joace onorabil măcar propriul rol”.

Capitolul 3. Studiu de caz. Implicarea presei în alegerile electorale din anul 2000

3.1 Analiza evenimentelor

„Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani”, a fost declarația lui Silviu Brucan la începutul anilor 90, într-un interviu pe care l-a acordat redactorului-șef al ziarului “Le Figaro”.

Alegerile prezidențiale din 2000, au reprezentat un test al democruației și o verificare a deprinderilor democratice pentru cetățenii României, la 21 de ani de la căderea regimului Ceaușescu și cel de-al treilea tur de scrutin de la adoptarea noii Constituții din 1991. În acest context la alegerile prezidențiale din 2000 au candidat: Ion Iliescu (PSD), Corneliu Vadim Tudor (PRM), Theodor Stolojan (PNL), Mugur Isărescu (CDR), Petre Roman (PD), Teodor Meleșcanu (Apr), György Frunda (UDMR), Paul Philippe Hohenzollern (PRN), Ioan Sasu (PSN), Nicolae Cerveni (PLDR), Eduard Gheorghe Manole (independent), Graziela-Elena Bârlă (independent).

Peste 65% dintre cetățenii cu drept de vot, au ales să-și exercite acest drept democratic, în primul tur. Potrivit Hotărârii nr. 49/2000 privind examinarea procesului-verbal încheiat la Biroul Electoral Central la data de 30.11.2000 și a dosarelor birourilor electorale privind rezultatele alegerilor din 26.11.2000 pentru funcția de Președinte al României, la vot s-au prezentat 11.559.458 cetățeni.

După încheierea primului tur, în cursa pentru presedinție au rămas Ion Iliescu, care a obținut 4.076.273 voturi, reprezentând 36,35% și Corneliu Vadim Tudor, care a fost votat de aproape 3.2000.000 cetățeni, însemnând 28,34%.

Numeroasele apariții la televiziune, elanul oratoric, jocurile de cuvinte, demonizarea oponenților, insistența asupra faptului că este singurul care apără valorile românești și îndreptarea atenției alegătorilor către multiple primejdii ce amenințau existența Romîniei, au creat un adevărat spectacol electoral care a atras mulți români rezultând un număr de votanți pentru Vadim Tudor, mai mare decât s-au asteptat oponenții politici.

După rezultatul surprinzător din primul tur, reacțiile nu au întârziat să apară și în seara alegerilor, în cadrul unui talk-show moderat de Marius Tucă la postul Antena1, unde reprezentanți politici și jurnaliști din domeniu și-au exprimat părerile, uluiți fiind de rezultatele obținute de Vadim Tudor.

„ Pentru mine, seara asta este o seară foarte tristă. Eu m-am întrebat de foarte multe ori dacă exercițiul democratic din ultima vreme ne-a servit la ceva. Acum, cred că pot să dau un răspuns: nu ne-a servit la nimic. În loc să evoluăm, am involuat. Rezultatele, după părerea mea, halucinante ale alegerilor de astăzi, care ne vor costa scump, mă tem eu, au arătat că democrația asigură inclusiv dreptul la sinucidere națională. (…) Cei care conspiră împotriva României sunt românii,” a declarat Octavian Paler, unul dintre cei mai reprezentativi comentatori politici.

Cristian Tudor Popescu a fost cel mai aprig comentator la adresa lui Vadim Tudor, folosind afirmații negative și degradante: „Corneliu Vadim Tudor este un bufon paranoic. Este complet inconsistent, habar n-are de economie, nu știe să conducă pentru că nu a condus nimic. N-a avut nici o inițiativă legislativă în zece ani în Parlament și vrea să conducă această țară.” Jurnalistul susține că voturile obținute de liderul PRM sunt răspunsul oamenilor la sărăcie, ani de dezamăgire, frustrare și foamete, însă „nu va reuși să facă ordine în țara asta, nu va reuși să furnizeze autoritatea pe care o așteaptă lumea de la el. El și partidul lui fantomă vor reuși cel mult să mărească haosul pe care l-au creat guvernanții din ultimii ani,” spunea acesta.

Încă un mesaj critic la adresa liderului politician vizat, a venit și din partea presei scrise. Nicolae Manolescu anunța într-un material publicat în data de 29 noiembrie, în publicația România literară: „ Nu fac decât să aduc la cunoștință teza statului național autoritar pe care o proclamă astăzi nu doar Vadim și ai lui, dar și ziariști care se consideră democrați. Teza e veche, susținătorii ei sunt noi. Dacă apologia lui Eliade din 1937 n-ar fi fost urmată de crimile legionare bine știute, aș fi fost, poate, mai îngăduitor cu teza cu pricina și al fi rânduit-o printre utopiile naive ale unor intelectuali care au optat pentru antipolitică. Dată fiind, din nou, istoria reală (și nu cea fictivă a lui Eliade), nu găsesc în mine nici o brumă de înțelegere pentru spiritualitate care înlătură omul pretinzând că salvează statul și încă un stat autoritar, în sens de etnocratic. Vocabularul s-a înnoit pe ici, pe acolo, ideile au rămas ca și primejdia ca ele să se traducă în fapte.” De asemenea, în aceeași publicație, la distanță de câteva zile, un alt editor Mircea Mihăieș, publică un articol critic dur la adresa lui Vadim Tudor și a națiunii, manifestându-și teama pentru situația prezentă, dar și pentru viitor: „Preferința electoratului român pentru stânga securisto-comunistă e ultimul act dintr-un proces suicidar început în decembrie 1989, când asasinarea ceaușeștilor i-a adus în prim-plan pe cei care asfixiau spiritual, schingiuiau moral și exterminau prin înfometare un popor credul până la prostie și mai depersonalizat decât bucățile de cartoane pe care, la vot, și-au transformat viitorul într-un scrum murdar și toxic. La 26 noiembrie 2000 s-a votat mai ales din disperare. O țară care nu mai așteaptă nimic de la nimeni și-a pus singură ștreangul de gât. Numele acestei disperări e astăzi Vadim Tudor. Mâine, după ce aburii minciunii paranoice se vor risipe, ea ar putea să se numească război civil, gulag ori separatism.”

Observăm că în perioada dintre cele două tururi electorale, al doilea având loc la 10 decembrie, s-a declanșat o întreagă campanie mediatică anti Vadim Tudor. Principalul obiectiv al campaniei a fost înlăturarea lui Vadim Tudor de la o posibilă funcție de președinte și alegerea unui candidat nu la fel de rău ca liderul PRM. Analiști, politicieni, jurnaliști și intelectuali români s-au reunit și au lansat mesaje pentru a anunța clasele sociale să nu voteze cu Vadim Tudor, acesta fiind considerat o amenințare pentru societate.

Acest eveniment a fost extrem de important pentru mass-media și națiunea românească. Era pentru prima dată când atât de mulți oameni realizau că ceva nu este bine în țară și admiteau lucrul acesta. Vadim Tudor a reușit prin aparițiile și discursurile naționaliste să atragă o parte din electorat. Răul fusese deja făcut. Românii căzuseră pradă dezamăgirii și situației financiare precară și votaseră cu un extremist, iar pentru a evita repetarea acestei greșeli, presa românească începe o campanie negativă la adresa reprezentantului PRM.

Principalul post TV care s-a implicat în această campanie a fost PRO TV, care a prezentat afirmațiile dure ale politicianului la adresa mass-mediei și instigarea la adresa jurnaliștilor și a libertății presei. Și contra candidatul său, Ion Iliescu a spus că România trecea printr-un moment în care trebuia să aleagă dacă vrea să continue cu un stat democrat sau să se întoarcă la stadiul de dinainte de 1989.

Acestea fiind spuse, presa începe să publice date despre trecutul lui Vadim Tudor, pentru a le arăta românilor că nu este deloc onest, precum pretindea. În editorialul Evazionistul Vadim, din Evenimentul Zilei, autorul ne spune că firmele lui Vadim Tudor nu plătesc impozit pe profit. Tot acest autor scoate în evidență extravaganțele politicianului: mașinile Mercedes și ceasurile din aur. Și pentru și mai multă substanță, editorul îl trage la răspundere pe Vadim cu privire la afacerile familiei și îl acuză că nu este cinstit cu poporul, deoarece pretinde că este salvatorul națiunii, însă nu spune și de încălcările legii care i-au fost permise.

De aici lucrurile încep să se complice. Din ce în ce mai multe publicații se implică în această campanie, iar detalii necurate despre liderul PRM sun scoase la iveală. Populația află că Vadim Tudor nu era creștin, ci baptist, cu toate că acesta apăra valorile creștine ale statului român, acesta fiind și prima dezvăluire care a generat un val de critici la adresa lui din partea unor creștini și a preoților. Chiar episcopul Daniel al României spune: „Toți oamenii poporului nostru, indiferent de credință să se asigure că țara va fi condusă de cei care au dovedit echilibru, nu de extremiști.”

La scurt timp de la terminarea alegerilor Agenția Națională de Monitorizare a Presei a publicat un raport cu privire la articolele negative scrise la adresa liderului PRM. Din document reiese că imaginea negativă a politicianului a crescut semnificativ între cele două tururi electorale.

Conform raportului, în fruntea partidelor care au primit referiri negative se află PRM cu 12,55. Mai mult, articolul precizează că ținta referirilor negative din partea ziariștilor a fost Corneliu Vadim Tudor, în proporție de 16, 5 %, apoi Ion Iliescu cu 13,50 % și Petre Roman cu doar 9, 19 %. Publicațiile care s-au antrenat în generarea acestui conținut sunt: Evenimentul Zilei, Curierul Național, Adevărul, Cronica Română, Libertatea, România Liberă și ziarul Ziua. Agenția monitorizează 12 ziare, iar 8 dintre acestea au creat conținut negativ la adresa lui Vadim Tudor.

Acesta a fost menționat negativ și la nivel local în mai multe regiuni ale țării, fiind prezentat ca un comunist și unul dintre cei mai prost văzuți și negativi politicieni la momentul respectiv.

Posturile române de televiziune, arată agenția citată, au fost în mare parte neutre, însă chiar și așa reiese o înverșunare împotriva liderului PRM: Corneliu Vadim Tudor a primit aprecieri negative în procent de 3,03 % și neutre 96, 97 %, iar Mugur Isărescu, aprecieri pozitive 2, 56 % și negative 1, 28 %, restul candidaților fiind prezentați 100% neutru.

Această diferență dintre cele două tipuri de presă se datorează faptului că presa televizată este restrânsă de CNA, în timp ce presa scrisă are o mai mare libertate.

Pe lângă presa românească, au existat și personalități publice și grupuri care s-au implicat în influențarea votului pro Iliescu și contra Vadim Tudor. Un alt exemplu interesant este petiția făcută de Grupul pentru Dialog Social, care a fost semnat de un număr imens de oameni normali, jurnaliști și persoane publice deopotrivă, toți unindu-se împotriva politicianului considerat acum un rău prea mare pentru România. Mai mult, pe lângă toate aceste mesaje, partidele și ceilalți reprezentanți politici au lansat mesaje către susținători, îndemnându-i pe aceștia să voteze cu Ion Iliescu. S-au organizat meeting-uri, marșuri și discursuri împotriva lui Vadim Tudor și era mai mult decât sigur, din pricina faptului că acesta își făcuse un adversar din mass-media. Marius Tucă chiar constata într-un editorial că presa a fost surprinsă de existența lui Vadim Tudor și că de abia după primul tur au constatat pericolul „Vai de noi, vine acesta la putere!”.

De data aceasta mass-media a reușit să rotească rotițele societății și să câștige lupra împotriva lui Vadim Tudor, iar cetățenii se pot bucura în continuare, cel puțin teoretic, de un stat democratic în care libertatea cuvântului este valorificată.

Din păcate, nu putem ști ce s-ar fi întâmplat fără implicarea presei. Ar fi mers electoratul alături de Vadim Tudor și în cel de-al doilea tur? Cum ar fi fost Vadim Tudor ca și președinte al statului? Mai bun sau mai rău decât Ion Iliescu? Cert este că am avut parte de un moment istoric în care presa și-a dovedit puterea asupra statului și implicit și asupra cetățenilor.

Există totuși și o altă modalitate de a interpreta evenimentele. Putem spune că este posibil ca electoratul să fi realizat ei înșiși greșeala făcută în primul tur, când s-a votat pe baza unor motive iraționale, și să corecteze această greșeală prin votarea cu Ion Iliescu.

3.2 Obiective și întrebări de cercetare

Scopul acestei cercetări este de a determina dacă între opiniile emise de presa românească în timpul alegerilor electorale și preferințele românilor în materie de candidați, există vreo legătură. Practic, ne dorim să aflăm dacă mass-media a influențat poporul să nu voteze cu Vadim Tudor în timpul alegerilor electorale din anul 2000. Întrebările de cercetare de la care s-a pornit întreaga operațiune sunt în relație strânsă cu scopul cercetării. Acestea sunt: Poate mass-media influența oamenii, în așa fel încât să schimbe păreri în masă? Este mass-media un factor al schimbării? Există o legătură între părerile mass-media și alegerile făcute de publicuri?

3.3 Metodologia

S-a ales un eșantion de 110 persoane cu vârste cuprinse între 35 și 70 de ani, femei și bărbați, activi din punct de vedere social, cu venituri variate, implicați în problemele societății, interesați de fenomenele politice și care își exercită dreptul la vot cu regularitate. Aceștia au fost abordați pe stradă la stația de metrou Piața Unirii din București, în următoarele intervale orare: 09.00- 11.00 și 16.00-18.00. După ce li s-a explicat cauza cercetării, aceștia au completat chestionarul alături de operator. Chestionarul are 33 de întrebări ușoare, deschise și închise menite să obțină un răspuns pentru obiectivul cercetării. Completarea chestionarului nu a durat mai mult de 10 minute.

Operaționalizarea datelor:

Au existat 100 respondenți, majoritatea fiind cititori de presă scrisă. Există, desigur, și cazuri în care respondenții erau cititori atât de presă scrisă, cât și de presă online, și două cazuri aparte în cazul presei scrise, unde respondenții nu au vrut să ofere un răspuns.

La întrebarea cât de des citiți presa scrisă, ne rezultă următoarele răspunsuri:

În ceea ce privește cititorii de presă online, avem un raport de 80 %, ceea ce înseamnă 80 de cititori.

La următoarea întrebare: Cât de des citiți presa online, am întampinat un număr ridicat de oameni care citesc presa online în fiecare zi: 51, 2%, adică 41 de persoane din cele 80 care au răspuns afirmativ la întrebarea Citiți presa scrisă?, în timp ce 12.2%, au spus că citesc doar o dată pe săptămână, 4.9%- mai rar de o dată pe săptămână și 31.7% de două ori pe săptămână. Acest lucru demonstrează faptul că mass-media online este în plină dezvoltare și că oamenii încep să acorde din ce în ce mai multă atenție acestui tip de presă.

Cu ajutorul chestionarului am determinat și cât timp din cel menționat este destinat citirii presei, de unde a reieșit că 71, 7% dintre respondenți alocă mai puțin de două ore pe zi citirii presei scrise. La fel și în cazul citirii presei online, cei care au spus că citesc presa online, 73.8% au declarat că acordă mai puțin de două ore citirii acesteia.

Printre categoriile de știri cele mai preferate, s-au numărat cel politic cu un procent de 44.44%, divertisment 29,62% și economic 25,92%.

Din intervalul alocat citirii presei, 85% dintre respondenți acordă mai puțin de două ore pe zi citirii articolelor politice. Lăsând la o parte presa scrisă și online, 30% dintre respondenți au declarat că în timpul săptămânii petrec mai puțin de două ore pe zi în fața televizorului, motivul fiind timpul limitat pe care îl au. Aceștia spun că preferă să petreacă timpul rămas cu familia sau în oraș cu prietenii, 26% spun că se uită la tv între trei și patru ore pe zi (fenomen întâlnit în special în cazul persoanelor cu venituri scăzute și locuri de muncă permisibile), 13% mai mult de patru ore pe zi (în cazul persoanelor fără loc de muncă sau care lucrează de acasă), 28% spun că nu se uită foarte rar, și trei persoane care spun că nu se uită deloc la TV. În week-end însă, cifrele se schimbă; 21% spun că stau mai mult de patru ore la televizor în week-end, 33% petrec trei sau patru ore pe zi, 37% mai puțin de două ore pe zi, 8% nu se uită în fiecare zi și o singură persoană nu se uită la TV în week-end. E un fenomen ciudat, care ne spune că românii sunt consumatori de televiziune și social media, chiar și în zilele libere.

Astfel, 84.9% dintre subiecți au declarat că din timpul acordat uitării la tv se uită mai puțin de două ore la știri cu caracter politic, emisiuni și reportaje politice. Un procent efectiv uimitor care ne va ajuta la interpretarea rezultatelor, dar care și vorbește despre preferințele politice ale indivizilor intervievați. Un alt rezultat important este faptul că respondenții au încredere în instituțiile statului, pe primul loc aflându-se Biserica, Armata și Președinția.

La următoarea întrebare referitoare la reprezentantul politic preferat, respondenții au răspuns: 44% % au încredere în Klauss Iohannis, 35% în Victor Ponta, 4% în Vadim Tudor și 17% în Traian Băsescu.

În ceea ce privește nivelul de încredere reprezentat de mass-media, 50% dintre respondenți au dat nota 3, ceea ce plasează încrederea în mass-media la un nivel mediocru, adică nici foarte mare, dar nici deloc.

În ceea ce privește favoriții de la alegerile din anul 2000, 63 % dintre respondenți îl apreciază pe Ion Iliescu și 37 % pe Vadim Tudor.

3.5 Interpretarea datelor

Din cei 100 de respondenți 85 nu l-au susținut pe Vadim Tudor în timpul alegerilor electorale din diferite motive; Printre cei 85 există cinci persoane care l-au susținut în primă fază, dar care au regretat alegerea făcută. Aceste cinci persoane sunt dezamăgite de aparițiile politicianului și spun că se bucură că acesta nu a câștigat alegerile pentru că și-a înșelat poporul și nu este deloc un reprezentant politic interesat de binele comunității: „Mă bucur că nu a câștigat; l-am susținut pentru că am crezut ca e un om bun și aveam nevoie ca țara să aibă un om care să promoveze interesul național, ulterior am văzut aparițile din presa/tv și am realizat că nu este ceea ce șara are nevoie. ”(Femeie, 65 de ani, căsătorită) „Cu toate că l-am simpatizat, am realizat că ar fi fost o greșeală. Apare mereu cu un comporament vulgar și alături de Oana Zăvoranu. Nu ne-ar aduce nici un bine. Cred chiar că am fost înșelati..până când să ajungă în turul doi nici nu știam cât de mult ne mințea. El voia să prindă hoții, dar el nu plătea impozitul” (Masculin, 70 de ani, Văduv). Practic, majoritatea părerilor schimbate cu privire la Vadim Tudor sunt legate de aparițiile Tv ale acestuia și de dezvăluirile legate de afacerile și viața sa. Cei care nu au votat cu el în consideră că are un caracter indoielnic și comportament duplicitar, sau că nu este suficient de demn de funcția aleasă. Așa cum Klaus Iohannis a spus într-un reportaj pentru Digi 24: „Președintele trebuie să fie un model de onestitate, echilibru și bună-credință. Vreau mai puțin spectacol, mai puțină gălăgie”, se pare că Vadim Tudor nu a respectat aceste standarde, care lui Iohannis i-au adus victoria. Tot acești 85 de subiecți au fost de acord că Vadim Tudor nu este un susținător al patriotismului sau altruismului. De asemenea, la una din întrebările din chestionar referitoare la imaginea lui Vadim Tudor răspunsurile au fost variante: 71 % dintre respondenți nu consideră că Vadim Tudor este patriot, în timp ce 29 % consideră că este patriot.

Totuși, Vadim Tudor nu este văzut ca un susținător al comunismului: doar 12 % dintre respondenți au fost de acord cu această afirmație.

De asemenea, respondenții consideră că Vadim Tudor nu este un bun conducător, că nu este onest și că nu este preocupat de bunăstarea cetățenilor statului. Aceste doleanțe au fost întâlnite și când respondenții au fost rugați să ne spună de ce nu cred că politicianul Vadim Tudor merita să câștige alegerile.

Dintre cei 85 de respondenți care sunt de părere că Vadim Tudor nu merita să câștige alegerile, 70 au studii medii și venituri de peste 2000 RON, cu locuri de muncă stabile și educație peste medie. Aceștia citesc presa regulat și sunt interesați de evenimentele politice, cărora le acordă cel puțin două ore pe zi. Acesta este unul dintre publicurile cărora mass-media se adresează când lansează un articol sau o știre. Indiferent de studii și de educație se pare că aceștia sunt influențați de părerea mass-media asupra unui fenomen politic, reprezentant ș.a. Cei 15 respondenți din cei 85 care sunt de părere că Vadim Tudor nu ar fi trebuit oricum să câștige alegerile din anul 2000, sunt persoane educate, cu venituri medii, care la fel ca și ceilalți 70 de respondenți acordă o importanță mare evenimentelor politice mediatizate. Celor cinci persoane care l-au favorizat pe Vadim Tudor, însă au regretat această decizie mai târziu, li s-au adresat două întrebări în plus: A. După ce v-ați ales favoritul, ați vizionat reportaje sau ați citit articole care să îl traspună pe Vadim Tudor într-un personaj negativ? Cum v-ați simțit în fața faptului împlinit? La această întrebare toate cele cinci răspunsuri au fost afirmative. Respondenții vizionaseră fie reportaje legate de comportamentul lui Vadim Tudor, fie citiseră despre declarația politicianului în care se vorbeau despre disprețul acestuia pentru libertatea presei, despre bunurile foarte scumpe, despre afacerile pe care le avea și despre faptul că juca un rol duplicitar. Se pare că acesta a fost momentul în care indivizii și-au retras susținerea: “Nu îmi doresc haos. M-am temut. Nu știam se să mai fac și pe cine să aleg. Nu avem nevoie de cineva care să ne tulbure și mai mult. Toată lumea era înverșunată împotriva lui și ieșeau foarte multe detalii urâte despre el, încât am preferat să nu mă mai complic și să îmi îndrept greșeala făcută în primul tur”(Femeie, 50 de ani, căsătorită). Toți cei cinci respondenți fac parte din categorii sociale cu venituri peste 2000 RON, cu studii postuniversitare, activi social și simpatizanți ai mediului politic.

Cei 15 simpatizanți ai lui Vadim Tudor sunt de părere că acesta este președintele perfect datorită caracterului impunător și a sincerității. Pentru aceștia aparițiile violente ale politicianului sunt dovezi ale sincerității și a faptului că este un om onest, care va respecta promisiunile făcute. “Ar fi trebuit să câștige. Avem nevoie de un președinte impunător, care să fie puternic și să nu cedeze în fața altor oameni. Îmi aduc aminte de anul acela. Sper să mai candideze.” (Bărbat, 40 de ani, căsătorit) “Cred că da, ar fi meritat, pentru că este singurul politician care luptă împotriva corupției. El i-a demascat pe toți și s-a luptat cu cei care l-au învinovățit sau au furat de la stat.”(Bărbat, 45, Căsătorit)

Dintre cei 15 respondenți, care îl simpatizează pe Vadim Tudor, 10 au venituri medii de până la 2000 RON, cu studii superioare nefinalizate, iar 5 respondenți studii liceale și salarii până în 1000 lei. Această categorie de intervievați petrece destul de mult timp în fața televizorului și a calculatorului, urmărind în special emisiuni de divertisment și de abia apoi emisiuni de interes politic. Pentru aceștia Vadim Tudor este un politician preponderant onest, altruist și preocupat de bunăstarea cetățenilor, absolut deloc comunist și un foarte bun conducător. Pentru aceștia informațiile despre Vadim Tudor apărute în perioada alegerilor și blamările aduse la adresa acestuia de diverși jurnaliști sunt nefondate, ei considerând că politicianul vizat este persoana perfectă pentru rolul de președinte indiferent de prejudiciile de imagine din presa românească.

Astfel, putem spune că există un model: indivizii care au răspuns la chestionar cu o anumită educație și experiență politică, dar care urmăresc fenomenele politice și actorii, au fost mult mai receptivi la campania mass-mediei anti Vadim Tudor din perioada alegerilor electorale din anul 2000. A fost un moment cu adevărat istoric în care mii de astfel de oameni au recepționat pericolul din comportamentul politicianului, atât de des mediatizat de presa românească. Fiind mari consumatori de mass-media, dar cu capacitate analitică în domeniul politicii, această categorie de respondenți a preferat să îndepărteze pericolul reprezentat de Vadim Tudor și să evite eventuale dispute. Deducem acest lucru din caracterul răspunsurilor pe care le-au oferit cercetării noastre, dar și din fapte. Acești respondenți au văzut dincolo de bunele intenții ale politicianului fiind ajutați de caracterul știrilor și a reportajelor văzute/ citite. Deținând aptitudini de analiză, publicul educat a putut să identifice caracteristicile care nu îl făceau pe Vadim Tudor candidatul ideal, iar mass-media s-a folosit de acest lucru promovând excesiv calitățile negative ale candidatului pentru Președinție.

În ceea ce privește cei 15 respondenți care l-au susținut pe Vadim Tudor, aceștia fac parte dintr-o categorie total opusă celei de mai sus. Deși aceștia se uită la televizor și citesc presa scrisă, canalul de știri preferat, sau tipul de știri citite erau de divertisment, economice și de abia apoi politice. Deși aceștia sunt informați cu privire la mediul politic, nu pot crea o analiză completă, datorită incapacității de a analiza informația primită, mai exact, din cauza faptului că nu dețin un volum de informații suficient. De asemenea, aceștia nu fac parte sută la sută din publicul vizat de mass-media pe perioada campaniei. Practic, acești respondenți nu puteau fi influențați pentru că nu erau interesați în principal de științele politice. De asemenea, putem spune că aceștia au fost de acord cu comportamentul politicianului Vadim Tudor datorită caracterului de divertisment pe care aparițiile acestuia le aveau/ au, dar și a frustărilor pe care le aveau legate de presă, societate și clasa politică în general

Concluzii

A trecut un sfert de secol de când se striga libertate pe toate străzile României, adică 26 de ani de când țara a scăpat de subjugarea comunistă. Ani în care s-a reușit modernizarea sistemului constitutional, refacerea pagubelor și aderarea la NATO și UE. S-au eliminat granițe și s-a pus puterea în mâinile poporului. Cu toate acestea populația nu și-a revenit. Este la fel cum zicea Silviu Brucan, chiar și după 20 de ani de la comunism, românii încă învață ce este democrația.

Încă foarte atenți la ceea ce spun, românii învață ce înseamnă să își exercite drepturile civile. Aceștia recunosc că nu e ușor să se adapteze unui regim nou în care cetățenii sunt invitați să își exprime părerea. Almond și Verba spun că pentru a vorbi liber în politică, oamenii trebuie să simtă că nu sunt condiționați de nici o lege sau instituție. De aceea intuim că românii nu au încă încredere în regimul adoptat, întrucât nu denotă foarte mult interes față de chestiunile politice. Din lipsa de încredere în sistem, autorități și reprezentanți politici românii refuză să își exprime părerea, să știe cu adevărat ce se întâmplă în mediul politic, crezând că deciziile luate nu vor fi în concordanță cu dorințele lor.

Sunt de părere că nu au trecut suficienți ani de la comunism și că românilor le mai trebuiesc cel puțin zece ani pentru a învăța să se exprime liber. De asemenea, nici presa nu este întru totul democratică fiind încă în dezvoltare. De-a lungul celor 26 de ani, mass-media a trecyt prin diverse etape: de la presă a lider politici, la presă care controlează societatea de una singură, s-a aflat într-o relație de obținere a independenței cu puterea politică. Fie că încerca să își obțină propria independență, fie că ajuta cetățenii, mass-media este unul dintre cele mai puternice instrumente la ora actuală. Folosindu-și mijloacele și resursele de care dispune, mass-media poate influența și conduce mase de oameni în diverse direcții.

Un exemplu pentru această afirmație o reprezintă alegerile din anul 2000. În acea perioadă, mass-media și-a unit forțele într-o campanie mediatică împotriva lui Vadim Tudor. Ziariști, analiști politici, moderatori de televiziune și reporteri s-au unit și au încercat să convingă cetățenii României să voteze pro Ion Iliescu, pe care îl considerau ca fiind un rău pentru țară nu atât de mare ca Vadim Tudor. Fiind agasați din toate părțile cu mesaje cu conținut explicit negativ la adresa politicanului Vadim Tudor legate de caracterul și acțiuni trecute ale acestuia, publicul a votat cu Ion Iliescu. Prin comportamentul duplicitar și prin reacțiile violente Vadim Tudor a pierdut nu numai voturile cetățenilor, dar și încrederea acestora. Așa cum am văzut există persoane care ne povestesc despre faptul că s-au simțit înșelați, și recunosc că a fost o greșeală să voteze cu Vadim Tudor în primul tur.

Judecând după numărul mare de respondenți care nu au votat cu liderul PRM în 2000 și criticile aduse de aceștia, majoritatea dintre ele fiind prezentate în presă, putem să luăm în calcul varianta în care presa i-a influențat pe acești respondenți. Respondenții au fost expuși la campania mass-media, iar efectele nu au întârziat să apară. Încrederea scăzută în instituțiile statului și încrederea crescută în Biserică, atestă faptul că românii sunt ușor de influențat. Campaniei mediatice anti Vadim s-au alăturat atât jurnaliști, cât și clasele superioare ale societății, ce au cumulat cu o avalanșă de articole critice și dezvăluiri. Deși au trecut 15 ani de atunci, românii își amintesc aceste lucruri.

Categoria de respondenți expusă campaniei, au fost în mod evident influențață de părererile apărute în presă, din cauza timpului petrecut în fața televizorului dar și a interesului față de mediul politic. Aceștia au reacționat la acțiunile mass-mediei prin adoptarea unui comportament contra Vadim Tudor, în timp ce, cealaltă categorie de persoane intervievate nu se purta la fel. Acest lucru poate fi explicat prin caracteristicile acestui grup. Așa cum am observat, acești respondenți petrec timp în fața televizorului, citesc presa, însă în topul preferințelor sale se află alte domenii: divertisment, economic și politic.

Prin acestă serie de evenimente, mass-media a demonstrat că poate exercita un raport de influență extraordinar. Prin implicarea în acțiunile politice și prin orientarea opiniilor de masă, mass-media a reușit să schimbe părerea unei națiuni cu privire la un candidat și să facă istorie. Prin aceste acțiuni întreprinse, presa din România a devenit un inamic de temut al candidaților și un formator de cultură politică independent, fiind bazată pe preluarea puterii de la autorități și profitând rolul său de informare și nivelul scăzut de încredere în politicieni al populației.

Deși fascinant, este un eveniment care sperăm să nu se mai repete, întrucât voit sau nu, presa a inițiat o acțiune de manipulare extremă la alegerile din 2000. Atât cultura politică românească, cât și mass-media au picat testul democrației.

Bibliografie

ALMOND Gabriel, VERBA Sidney, Cultura civică, Traducere și studiu introductiv de Dan Pavel și prefețele autorilor la ediția din 1963 și reeditarea din1989, București:Editura DU STYLE, 1996.

BERNAYS, Edward L. Cristalizarea opiniei publice, București: Comunicare.ro, 2003.

BERTRAND, Claude-Jean, O introducere în presa scrisă și vorbită, prefață de Claude-Jean Bertrand, traducere coordonată de Mirela Lazăr, Iași: Polirom, 2001.

BOCANCEA, Sorin, Ipostaze ale anormalității în relația dintre mass-media și puterea politică în România postcomunistă, Sfera politicii, nr. 1, ianuarie, 2011.

BOCANCEA Sorin, ȘANDRU Daniel, , Mass-media și democrația în România postcomunistă, Iași: Editura Institutul European, 2011.

COMAN, Mihai, Introducere în sistemul mass media, Polirom, 2007.

DOBRESCU P. , BARGAOANU A. , Mass-media și societatea, București: Comunicare.Ro, 2003.

FULGA Gheorghe, Schimbare socială și cultură politică, București: Editura Economică, 2000.

FRIEDMAN, G., Préface, Dictionnaire des média, Paris, Mame, 1971.

GALLAGHER Tom, Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace, traducere din engleză de Mihai Elin, Delia Razdolescu și Horia Barna, București: Humanitas, 2004.

GROSS Peter, Mass Media și democrația în țările Europei de Est, Traducere de Mălina Iordan, Postfață de Mihai Coman, Iași: Editura Polirom.

KEANE J., Mass media și modernitatea, Iași: Institutul European, 2000.

LIPPMANN, Walter, Public Opinion, Transaction Publishers, New Brunswick, 1991.

LIPMANN, Walter, The Public Philosophy, The New American Library, New York, 1959.

PÎRVULESCU, Cristian, Cultura politică, un instrument teoretic pentru estimarea adaptării la schimbare a societății românești, Sfera politicii, an III, nr. 21, 21 octombrie 1994.

PRICE, Vincent, Public Opinion, Sage Publications, London, 1992.

Pye, L., Political Culture in International Encyclopedia of the Social Sciences vol. 12, The Macmillan Company and The Free Press New, 1968.

PIPPIDI-MUNGIU, Alina, Politica după comunism, București: Humanitas, 2002.

RADU, Raisa, Cultura politică, București: Editura Tempus, 1994.

RAMONET, I., Tirania comunicării, București: Editura Doina, 2000.

RIEFFEL, Remy Sociologia mass-media, Polirom, 2008.

REVEL, J. F., Cunoașterea inutilă, București: Humanitas, 2008.

STOETZEL, J., Teoria opiniilor, Iasi:Polirom, 2000.

Studii și articole critice

CABUZ, Alexandru, Despre cultura politică a românilor, www.contributors.ro, accesat la 07.01.2015, URL: http://www.contributors.ro/cultura/despre-cultura-politica-a-romanilor/.

MANOLESCU, Nicolae, Paradoxul Românesc, România literară, nr 47, din 29 noiembrie 2000, accesat la 20.06.2015, URL: http://www.romlit.ro/paradoxul_romnesc.

Marius Tucă, Jocul Pervers, accesat la data 20. 06. 2015, URL: http://www.mariustuca.ro/editorial/jocul-pervers-3665.html.

MIHĂIEȘ, Mircea, Finala pe aparate: astăzi imbecilitatea, România literară, nr. 48, din 6 decembrie 2000, accesat la 20.06.2015, URL: http://www.romlit.ro/finala_pe_aparate_astzi_imbecilitatea.

NICOLA, Alexandru, Patrioții lui Vadim, Evenimentul Zilei, nr. 2576, 6 decembrie 2000.

Fundația SOROS, Cultura politică în România, www.fundatia.ro, editat la 30 octombrie 2008, accesat la 07.01.2015, URL: http://www.fundatia.ro/cultura-politica-romania.

ROSTAS, Zoltan, Capcanele culturii politice, Sfera politicii, an III, nr 21, 21 octombrie 1994.

TĂNASE, Stelian, Reformă și contrareformă, Sfera politicii, an Ivm nr 56, 1997.

PURCĂREANU, Lucian, Evazionistul Vadim, Evenimentul Zilei, nr. 2577, 7 decembrie 2000.

Acte normative

Constituțía României, art 30, Libertatea de exprimare, consultat la 02.06. 2015, URL: http://www.presidency.ro/?_RID=htm&id=16.

Constituția României. Art 31. Dreptul la informație, consultat la 02.06. 2015, URL: http://www.presidency.ro/?_RID=htm&id=16.

Legea nr 48/ 1992, art. 1, alin. 3. , publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 104, din 25 iunie1992. Legea a fost valabilă până în 2002, când a fost înlocuită cu Legea nr. 504/ 2002.

Hotărârea Curții Constituționale a României nr. 49, privind examinarea procesului-verbal încheiat la Biroul Electoral Central la data de 30.11.2000 și a dosarelor birourilor electorale privind rezultatele alegerilor din 26.11.2000 pentru funcția de Președinte al României, a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 623, din 1.12.2000.

Surse web

Agenția de monitorizare a presei, „Presa în campania electorală- 2000”, URL: http://www2.cji.ro/userfiles/file/AMP/Presa%20scrisa%20in%20campania%20electorala%202000.pdf.

Barometru INSCOP Percepții asupra regimului comunist, publicat în noiembrie 2013, URL: http://www.inscop.ro/wp-content/uploads/2013/12/INSCOP-noiembrie-Perceptii-Comunism.pdf.

Barometrul INSCOP Încrederea în instituții, martie 2014, URL: http://www.inscop.ro/martie-2014-increderea-in-institutii/.

Anexe

Chestionar

Influența mass-media în cultura politică

Bună ziua. Mă numesc Ghigeanu Victoria și realizez o cercetare cu privire la impactul mass- medie asupra deciziilor politice. Prin acest chestionar îmi doresc să aflu care este părerea oamenilor cu privire la mass-media și sistemul politic românesc, raportate la alegerile prezidențiale din anul 2000. Toate datele sunt confidențiale și vor fi folosite doar în scopurile acestei cercetări. Nu există răspunsuri greșite sau corecte. Vă mulțumesc!

1. Cât de des citiți presa? *

a) În fiecare zi

b) O dată pe săptămână

c) De două ori pe săptămână

d) Mai rar de o dată pe săptămână

2. Citiți presa pe scrisă?

a) Da

b) Nu

3. Cât de des citiți presa scrisă?

a) În fiecare zi

b) O dată pe săptămână

c) De două ori pe săptămână

d) Mai rar de o dată de săptămână

4. Cât timp alocați citirii presei scrise?

a) Mai mult de patru ore pe zi

b) Trei sau patru ore pe zi

c) Mai puțin de două ore pe zi

d) Nu citesc presa scrisă

5. Citiți presa pe internet?

a) Da

b) Nu

6. Cât de des citiți presa online?

a) În fiecare zi

b) O dată pe săptămână

c) De două ori pe săptămână

d) Mai rar de o dată pe săptămână

7. Cât timp alocați citirii presei online?

a) Mai mult de patru ore pe zi

b) Trei sau patru ore pe zi

c) Mai puțin de două ore pe zi

8. Ce categorie de știri preferați cel mai mult?

a) Politic

b) Economic

c) Divertisment

9. Articolele pe care le citiți de obicei sunt legate de______? *

a) Viața politică

b) Economie

c) Probleme sociale

d) Divertisment

e) Publicitate

10. Care este ziarul dvs preferat?

a) Adevărul

b) Libertatea

c) Evenimentul Zilei

d) Bursa

e)Curierul Național

f) Jurnalul Național

g) Nine o clock

h) Altele

11. Cât din intervalul alocat citirii presei, îl rezervați pentru citirea articolelor politice? *

a) Mai mult de patru ore pe zi

b) Trei sau patru ore pe zi

c) Mai puțin de două ore pe zi

12. Pe care dintre următoarele posturi Tv le recepționați?

a) ProTV

b) Antena 1

c) Realitatea TV

d) Prima Tv

e) Antena 3

f) Tvr 1

18. În zilele de luni până vineri, cât timp petreceți uitându-vă la posturile Tv menționate?

a) Mai mult de patru ore pe zi

b) Trei sau patru ore pe zi

c) Mai puțin de două ore pe zi

d) Nu mă uit în fiecare zi

e) Nu mă uit deloc

f) Nu știu/ Nu răspund

19. Dar în zilele de sâmbătă și duminică cât timp petreceți uitându-vă la Tv?

a) Mai mult de patru ore pe zi

c) Trei sau patru ore pe zi

d) Mai puțin de două ore pe zi

f) Nu mă uit în fiecare zi

g) Nu mă uit deloc

h) Nu știu/ Nu răspund

20. Cât din timpul petrecut în fața Tv îl alocați știrilor politice?

a) Mai mult de patru ore pe zi

b) Trei sau patru ore pe zi

c) Mai puțin de două ore pe zi

d) Nu știu/ Nu răspund

21. În care dintre următoarele instituții aveți încredere?

a) Președinție

b) Parlament

c) Guvern

d) Biserică

e) Armată

f) Școală

g) Spital

h) Poliție

I) Serviciul Român de Informații

J) În niciuna

K) Altele:

22. În care dintre următorii reprezentanți politici aveți încredere?

a) Klaus Iohannis

b) Victor Ponta

c) Traian Băsescu

d) Vadim Tudor

e) Elena Udrea

23. Pe o scală de la 1 la 5, care este nivelul de încredere pe care vi-l inspiră presa?

Unde 1 reprezintă un grad de încredere foarte scăzut și 5 un grad de încredere ridicat

1 2 3 4 5

24. În ce an ați fost ultima dată la votul pentru alegerile prezidențiale?

a) 2000

b) 2014

c) Altele

25. Care a fost favoritul dvs la alegerile prezidențiale din 2000?

26. Care a fost favoritul dvs la alegerile prezidențiale din 2014?

27. Credeți că merita Vadim Tudor să câștige alegerile prezidențiale din anul 2000?

Răspundeți sincer; exprimați-vă părerea. De ce da? De ce nu?

28. Ce fel de persoană considerați că este Vadim Tudor?

Sunteți de acord cu următoarele afirmații?

29. Sexul dumneavoastră este:

30. Care este vârsta dvs în ani împliniți?

31. Care este starea dvs civilă?

Necăsătorit Căsătorit

Divorțat Văduv

32. Care este ultima școală pe care ați absolvit-o?

a. Fără școală

b. Școala primară

c. Școala generală

d. Școala Profesională

e. Liceu

f. Școala Postliceală

g. Facultate

h. Studii Postuniversitare

33. Care este ocupația dvs actuală?

34. Care sunt veniturile totale ale familiei dvs?

a) Sub 1000 lei

b) Între 2000-3000 lei

c) Peste 4000 lei