INFLUENȚA MASS -MEDIA ASUPRA ELEVULUI DE [623491]

1

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAȘI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIEI

INFLUENȚA MASS -MEDIA ASUPRA ELEVULUI DE
GIMNAZIU

Coordonator,
Conf.univ.dr. Dorin Nastas

Candidat: [anonimizat] 2011 –

2

Motto:

„Mă gândesc la comunicare ca la cel mai
important proces narativ care ne guvernează
relațiile unuia față de celălalt și față de
lume.”
George Gerbner

„Dac ă vrei să foloseș ti televizorul pentru a
învăț a ceva pe cineva, trebuie, mai întâi, să -l
înveț i pe acela cum să foloseasc ă
televizorul.”
Umberto Eco

3
CUPRINS

ARGUMENT ……………………………………………………………… …………… ..4
CAPITOLUL I – Televiziunea și adolescentul ……………………… …………………. 7
I.1. Educația informală și mass -media ………………………………… ……………………… 7
1.1. Definirea educației informale ……………………………………… …………………. 7
1.2. Mass -media – definiție ……………………………………………… ………………… .7
1.3. Televiziunea – scurt istoric ………………………………………… …………………. 8
1.4. Efectele și funcțiile televiziunii …………………………………… ………………….. .9
I.2. Violența televizuală ………………………………………………… ……………….. .13
2.1. Studii asupra violenței televizuale………………………………… …………………. ..13
2.2. Vizionarea televizuală ……………………………………………… ………………… 18
CAPITOLUL II – Agresivitatea și adolescentul ……………………………………… …..22
II.1. Agresivitatea. Definiții ……………………………………………………………….22
II.2. Teorii ale agresivității ……………………………………………………………… ..22
II.3. Agresivitate și violență ……………………………………………………………… ..26
II.4. Tipologii ale agresivității …………………………………………………………….3 0
II.5. Tipologii ale violenței ……………… …………………………………………………31
II.6. Cauzalitatea comportamentului agresiv la adolescenți ……………………………32
6.1. Agresivitatea adolescentului și te leviziunea ……………………………………………32
II.7. Prevenirea și reducerea efectelor televiziunii asupra adolescentului ………………39
7.1. Efectul catharsisu lui ……………………………………………………………………39
7.2. Pedeapsa și amenințarea cu pedeapsa…………………………………………………..40
7.3. Educația poate preveni e fectele televiziunii………………………………………… .….41
CAPITOLUL III – Cercetarea empirică ……………………………………………… …44
III.1. I deea de cercetare……………. …………………………………………………… …44
III.2. Cercetări și lucrări relevante ………………………………………………………. ..45
III.3. Ipoteza de cercetare ………………………………………………………………… ..46
III.4. Metoda de cerecetare ……………………………………………………………… …46
III.5. Raportul de cercetare ……………………………………………………………… …50
III.6. Concluzii …………………………………………………………………………….. ..58
Bibliografie ……………………………………………………………………………… ….59

4
Anexa 1 …………………………………………………………………………………… ..60
Anexa 2 …………………………………………………………………………………… ..71
Anexa 3 ………………………………………………………………………………… .….72
Anexa 4 …………………………………………………………………………………… ..73
Anexa 5 …………… ……………………………………………………………………….. .75
Anexa 6 ………………………………………………………………………………………76
Anexa 7 ………………………………………………………………………………………77
Anexa 8 ………………………………………………………………………………………78
Anexa 9 ………………………………………………………………………………………79
Anexa 10 …………………………………………………………………………………….80
Anexa 11 …………………………………………………………………………………….81
Anexa 12 …………………………………………………………………………………….82
Anexa 13 ……………………………………………………………………………………………………………. …..83

5
ARGUMENT

Educa ția copiilor este cea mai mare responsabilitate pe care o are omul în viață, activitatea
care ne poate pr ocura cele mai mari bucurii sau, dimpotrivă, dezamăgiri. Depinde în primul rând
de noi formarea copilului, devenirea lui sau, dimpotrivă, eșecul. Într -o lume în care se vorbește tot
mai mult de drepturi, ar trebui să asigurăm și copiilor, respectiv adolescenților, dreptul
fundamental la mai multă afectivitate, la mai mult timp petrecut împreună cu ei, la o stimulare
normală a minții și trupului.
Influența exercitată de mass -media asupra comportamentului adolescentului contemporan
este o problemă care a fost și este analizată de cercetăto rii din domeniile psihologiei, sociologiei,
psihiatriei, dar rămâne încă o necunoscută pentru părinții ai căror copii își petrec timpul liber în
fața televizorului sau a calculatorului.
Lucrarea de față își propune să scoată în evidență care sunt efectele televiziunii asupra
comportamentului adolescentului, ce influențe poate avea expunerea îndelungată la programele
TV, în ce mod vizionarea emisiunilor de televiziune poate duce la crește rea agresivității, ce
măsuri ar trebui luate pentru a se renunța la co nsumul de mass -media în rândul elevilor de
gimnaziu.
Toate studiile pe tema influenței mass -media asupra copiilor și adolescenților și -au propus
să tragă un semnal de alarmă în ceea ce privește aspectul negativ, nociv al consumului de
programe TV, indifere nt de calitatea mesajului promovat și de specificitatea acestuia pentru vârsta
telespectatorilor , lansând în același timp dorința ca educatorii, părinți și profesori, să ia măsurile
necesare pentru a diminua consecințele ce s-ar putea manifesta în comporta mentele acestora.
Educatorii trebuie informați cu privire la influența pe care televiziunea o are asupra minții,
respectiv comportamentului adolescentului, încercând să încurajeze petrecerea timpului liber în
alte activități, benefice sănătății psihice și fizice ale acestuia, departe de micul ecran. Părinții
trebuie să -și apere copiii de mijloacele care le pun în pericol sănătatea mentală și viitorul , pentru
că un copil nu poate să se protejeze singur în fața unor tehnologii care fascinează, au un caracter
hipnotic și care dau dependență. Rolul părinților este de a -i apăra și călăuzi pe cei mici până când
vor căpăta discernământul necesar să se descurce singuri în viață. Uneori cei care ar trebui să -i
protejeze pe minori, nu fac decât să -i abandoneze în faț a unui ecran, considerând că sunt mult mai
în siguranță acolo, decât dacă ar fi în compania unor prieteni, în afara locuinței, astfel televizorul

6
devenind „dădacă” , „prieten” sau chiar „educator”, în lipsa unor persoane reale. Părinții ar trebui
să știe c ă după 10 -15 ani petrecuți în fața televizorului, câteva ore pe zi, copiii lor s -ar putea să nu
mai aibă nici un viitor.
Iată câteva argumente pentru care tema influenței mass -media, în special a televiziunii,
asupra dezvoltării normale a adolescentului, e ste atât de amplă, actuală și ridică încă multe semne
de întrebare în rândul specialiștilor și cercetătorilor ce au analizat acest fenomen.

7
CAPITOLUL I TELEVIZ IUNEA ȘI ADOLESCENTUL

I.1 Educația informală și mass -media
1.1. Definirea educației informale
În literatura pedagogică, conceptul de educație informală este tratat ca una din modalitățile
educației , un complement al educației formale și al educației nonformale. Criteriul de demarcație
este cel al gradului de instituțio nalizare a acțiunii cu efecte pedagogice. Este o abordare în care
conceptul de educație se suprapune semantic celui de învățare. Toată viața este educație, pentru
că toată viața învățăm, tot ceea ce facem sau ceea ce se exercită asupra noastră, conștient s au mai
puțin conștient, intenționat sau nu, sistematic sau aleatoriu, produce modificări la nivelul
psihicului și/sau comportamentului nostru.
Există o serie de autori care pun în discuție echivalența conceptuală dintre educație și
învățare , arătând că s fera noțiunii de educație este mai restrânsă și condiționând -o de caracterul
deliberat, relativ organizat și subordonat unor finalități precise, asumat și explicit pedagogice.
Astfel, activitățile de învățare informală, caracterizate prin caracterul lor sp ontan, difuz, aleatoriu,
nu ar trebui numite educație , ci educație informală.
Unii teoreticieni definesc educația informală prin raportare la conceptul de influență
socială, punând în evidență atât caracterul nesistematic, cât mai ales aspectul continuu, cotidian al
expunerii la mesaje, pe care pedagogia le -a delimitat de ideea nobilă de educație . „Informalul este
abordat în calitatea sa de spațiu social simbolic, care posedă intrinsec, pe lângă aspectul său
informațional și indiferent de intenționalitatea sa specifică , o influență formativă asupra omul ui.1
1.2. Mass -media – definiție
Fenomenul atât de complex al comunicării de masă a cunoscut numeroase tipuri de
definire și numeroase perspective de clasificare. După Christian Wright, „ comunicarea de masă
este orientată către audiențe largi, eterogene, care nu sunt cunoscute de către comunicator;
mesajele sunt transmise în mod public și sunt calculate astfel încât să ajungă repede la public .”2
Termenul de mass -media s-a format pe teren anglofon, prin sinteza dintre un cuvânt
englezesc, mass , care trimite la masă de consumatori ai acestor forme culturale și un cuvânt latin,
media , în forma sa de plural, care se refe ră la suportul pe care sunt fixate aceste mesaje.

1 Gh. Bunescu , E. Negreanu, Educația informală și mass -media, p.8
2 http://www.studentie.ro/Referate/Diverse/Mass -media -si-persuasiunea_i46_c970_97333.html

8
Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, mass -media reprezintă „totalitatea
mijloacelor tehnice de comunicare în masă a informațiilor (radio, televiziune, cinematograf,
publicații, disc, magneto fon)”3.
1.3. Televiziunea -scurt istoric
Între aceste mijloace de comunicare în masă, cel asupra cărora ne vom opri este
televiziunea. Aceasta rămâne cea mai importantă sursă de informații. Dacă este adevărat că
televiziunea este cea care poate transmite informațiile vitale pentru viața noastră, tot atât de
adevărat este și faptul că se naște astfel o dependență de acest mediu de comunicare, de valorile pe
care acesta le împărtășește și de criteriile în baza cărora unele informații sunt transmise și altele
nu.
„Televiziunea a devenit simbolul reunirii familiei. A devenit principalul furnizor de
subiecte de discuții. Este cea care dă senzația de apartenență la un univers comun, guvernat de
aceleași legi. În fiecare moment în care te uiți la televiz or ai senzația că alături de tine se află
milioane de alți oameni care -ți împărtășesc credințele, valorile și idealurile .4
Ne naștem cu televiziune, creștem cu aceasta, avem în fața ochilor mereu televiziunea, e ca
un membru al familiei cu care ne -am obi șnuit atât de mult încât nu ne mai imaginăm viața fără el,
îi acordăm o doză de încredere necondiționată, ne lăsăm convinși numai pentru că „știm” că nu ne
vrea răul. Dincolo de toate aceste aspecte, televiziunea are și o istorie a sa, astfel:
– „în 1873, în Irlanda, J. May descoperea efectul fotoelectric;
– în 1875, G. Carey din Boston imaginează transmiterea prin fire a unei imagini construite pe
un panou cu ajutorul celulelor fotoelectrice pe un alt panou;
– în 1881, un francez imaginează principiul care stă la baza televiziunii: transmiterea
semnalelor emise de celulele fotoelectrice, unul după altul, printr -un singur fir;
– în 1897, un german a inventat tubul catodic;
– abia în 1911 s -a imaginat prima construcție integral electronică pentru transmiterea
imag inilor;
– apoi în martie 1935, la Berlin a avut loc prima transmisie televizată, iar primele camere
electronice de luat vederi au fost construite în 1936, în timpul Olimpiadei de la Berlin. În

3 http://dexonline.ro/definitie/mass -media
4 Radu Herjeu, Oglinda mișcătoare, p.20

9
1937 începea emisia BBC -ului, iar prima transmisie a fost deschis ă cu un cântec al Adelei
Dixon, intitulat Televiziune ”5.
Numele acestei invenții care a transformat radical viața noastră a fost: „telectroscop”, apoi
„television”.
1.4. Efectele și funcțiile televiziunii
Efectele televiziunii pot fi privite ca fiind:
– parte a unui proces de învățare socială, culturală;
– rezultat al activității de procesare a informației de către receptor;
– formă de adaptare funcțională – determinată de satisfacerea unor nevoi considerate primă
alegere sau nevoi -substitut;
– influență socială, comunicațională.
De o manieră sau alta, efectele televiziunii contribuie la cristalizarea și modelarea culturii
adolesc enților. În acest sens se poate vorbi despre efectul de cultivare al televiziunii, care afirmă
că expunerea frecventă la mesajele TV duce, pe te rmen lung, la adoptarea normelor și
concepțiilor despre viața socială promovate de aceasta . Imaginea TV asupra realității este
distorsionată, foarte selectivă, neglijând sau tăinuind aspecte ale realității. Copiii și adolescenții,
mari consumatori de televiziune, tind să privească lumea prin „ochelari televizuali”.
Deși reprezentanții mass -media susțin că rolul ace stora nu este de a educa, ci de a informa,
negând influența pe care o au programele de televiziune asupra consumatorului, se știe că la baza
educației se află informația. Astfel, televiziunea, și nu numai, poate ajunge la trista performanță
de a oferi tele spectatorului tot ce este mai sordid în imaginarul unei societăți.
Se știe, „ criticile nu mai contenesc la adresa obscenității, vulgarității, violenței din
programele TV, dar parcă rolul lor este să întărească și mai mult rating -ul și să -l oblige pe
acest inamic public să -și perfecționeze metodele de a ocoli reglementările CNA -ului, regulile
bunului gust și chiar pe cele ale bunului simț. Mass -media, mai ales televiziunea, constituie
vinovatul ideal, cel căruia i se poate atribui rolul de factor prim în degradarea vieții sociale,
inclusiv a educației. ”6

5 Ibidem , p.26 -27
6 Gh. . Bunescu , E. Negreanu, Educația informală și mass -media, p.18

10
Expunerea excesivă la media a copilului și a adolescentului conduce la o serie de alte efecte
dăunătoare: desensibilizare la violență, slab randament fizic și școlar, comunicare precară cu
familia, abu z de alcool și tutun, intensificarea vieții sexuale. Toate aceste efecte se subsumează
fenomenului de dependență, față de televiziune , dependență care indică lipsa de opțiuni și
priorități, de autocontrol, absența unui proiect de viață, eșec educațional în plan formal și
informal.
Conform American Academy of Pediatrics (AAP) , “un copil american cu vârsta cuprinsă
între 8 – 18 ani petrece în medie mai mult de 6 h și 21 minute zilnic, folosind mijloacele media,
aceasta înseamnă mai mult decât orice altă activ itate, cu excepția somnului (Paul van den Broek,
University of Minnesota). Din ce în ce mai des, televizorul își găsește loc în camerele copiilor:
68% dintre copiii peste 8 ani au propriul televizor”.7
În 2003, National Institute of Mental Health (Institutul Național de Sănătate Mintală) a dat
publicității un raport conform căruia “ violența din media reprezintă un factor principal în
agresiunea și violența tinerilor ”.8 La aceleași concluzii au ajuns în 2007 și Federal
Communications Commission (FCC).
Copiii trăiesc într -o lume televizuală a adulților. Se uită că media nu sunt doar reprezentare
a lumii și moduri de semnificare a faptelor, ci chiar universul real -simbolic la care ne raportăm
existența. Uităm că lumea televizuală are forță de realita te, comportă un intrinsec efect de
realitate, că în reprezentările și conținuturile televizualului ficționalul și realul sunt două fețe ale
realității.
„Cu cât există o articulare mai logică , mai realistă și mai naturală a imaginilor violente,
obscene, cu atât percepția indivizilor asupra emisiunilor TV devine un fel de scenariu plauzibil,
nu doar o ficțiune. Astfel, itinerariul experiențelor minorilor, c u televiziunea , se poate transpune
dintr -un scenariu simbolic, într -o trăire efectivă. Cu cât suita scenelor violente din programele
TV este mai realistă, mai logică și mai naturală, cu atât crește probabilitatea ca minorii să fie
tentați a experimenta în practică astfel de comportamente vizionate.”9
Televiziunea nu este mincinoasă și nici manipulatoare, în principiu, ci, pur și simplu,
devastatoare pentru că este seducătoare. Iar violența este unul din ingredientele alimentării și

7 http://revistarespiro.ro/diverse/prietenul -meu-televizorul/
8 Ibidem
9 Ioan Drăgan , Reprezentarea violenței tel evizuale și protecția copilului , p. 5

11
susținerii acestei logi ci a comunicării televizuale. Copiii și adolescenții nu au aceeași capacitate ca
și adulții de a se distanța în raport cu anumite imagini, mai ales cu cele violente, pentru că au o
slabă capacitate de a face distincție între realitate și ficțiune. Televizi unea, prin natura sa
tehnologică și comunicațională, este un media predispus la violentarea telespectatorului,
funcționând intrinsec ca un stimul de agresivitate.
Potrivit principalilor indicatori ai conținuturilor violente, precum ponderea emisiunilor
conținând scene de violență în an samblul programelor, frecvența ș i durata medie a scenelor de
violență pe oră, se constată că televiziunile din România se situează peste media violenței
televizuale din țările occidentale.
Potrivit cercetărilor din domeniul televiziunii se constată existența a trei teze principale
privind efectele televizuale asupra comportamentului indivizilor:
a. Teza efectului cathartic , conform căreia „în viața cotidiană oamenii sunt
confruntați cu diverse situații frustrante care pot eventual provoca alunecarea în acte de
violență, de agresivitate. Catharsisul oferă eliberarea de aceste frustrări prin participare
simbolică, imaginară la scene de violență și la acte de agresivitate, văzute la TV.”10 Programele
de violență ale televiziun ii pot constitui un suport și un mijloc de eliberare a indivizilor de
înclinații și tentații agresive. Unele investigații arată că televiziunea este mai eficace sub acest
aspect pentru oamenii din medii sociale mai modeste; cei din categoriile sociale mai favorizate
au la dispoziție o gamă mai bogată și mai variată de mijloace pentru a se realiza și a se elibera de
frustrări și pulsiuni agresive.
b. Teza suscitării violenței care afirmă că mesajele violente media constituie o sursă
de stimulare a agresivității și a comportamentelor violente. „Expunerea la stimuli agresivi
mărește starea emoțională a individului, care, la rându -i, va crește probabilitatea
comportamentului agresiv”11.
George Gerbner, într -o conferință asupra criminalității din 1994, a arătat că „industria
cinematografică de la Hollywood ucide , ficțional, 1000 de persoane pe zi, astfel fiind
reconfirmată ideea de bază : cu cât privim mai mult la televizor, cu atât credem că lumea este
mai periculoasă, sentimentul de teamă crește, ceea ce erodează credința în civilizație și
încrederea în democrație. Modelul spectacolului violenței se extinde în toată lumea: SUA
exportă cu peste 30% mai multe programe violente decât se consumă în SUA. Violența este un

10 Ibidem, p.16
11 Ibidem, p.16

12
limbaj universal și atractiv care nu are nevoie de cuvinte și care transcende granițele fără
dificultate”.12
Într-un studiu publicat în 1990, George Comstock a examinat 216 anchete asupra relației
televiziune -violență, în care se arată că adolescenții expuși continuu la violența televizuală se
comportă în mod agresiv, mai ales în urma violenței normative, eficiente, care facilitează
identificarea tinerilor cu persoanele violente. Factorul decisiv pentru reacțiile telespectatorilor
constă în modul în care este prezentată violența în programele respective . Violența prezentată ca
justificată poate spori probabilitatea comportamentelor agresive și, de asemenea, când violența
aparține unui personaj preferat, erou luat ca model , el poate deveni o sursă de încurajare a
agresivității mai ales în cazul copiilor ș i adolescenților aflați mereu în căutare de modele.
„Agresivitatea stimulată prin mediatizare nu se manifestă în lipsa ocaziilor care -i permit
individului să -și arate „performanța” prin violență; deprinderea violenței prin media presupune
anumite caracteri stici și trăsături psihosociale ale receptorilor și depinde de apartenența
acestora la anumite grupuri și medii sociale .”13
c. Teza efectului de întărire al media este aplicată și în analiza agresivității:
„personajele și mesajele violente nu fac decât să ac tualizeze și să întărească pulsiuni și tendințe
agresive existente la indivizi, în funcție de felul în care au fost educați și socializați. Par a fi mai
înclinate spre agresivitate și preluarea mesajelor violente persoanele care suferă de un deficit de
stabilitate afectivă și socială, precum și cele mai puțin integrate în mediul lor .”14
Despre efectele mass -media asupra audien ței există trei ipoteze:
– „fie oamenii sunt subjugați puterii covârșitoare și manipulatoare a media (teoria glonțului
magic);
– fie efectele media sunt mediate chiar dacă indivizii au un discernământ scăzut în relația lor
cu mijloacele mediatice, procesul de influențare este lent, pe termen lung;
– fie teoria potrivit căreia oamenii au discernământ, sunt capabili să aleagă modelele
pozit ive și să le sancționeze pe cele negative, nu sunt ușor de influențat dacă au un sistem
axiologic bine fundamentat;
– publicul este cel care prin zapping (Zapping -ul este schimbarea rapida a posturilor sau
excluderea pauzelor publicitare atunci când se face înregistrarea) selectează atât canalele

12 Ibidem , p.17
13 Ibidem, p.17
14 Ibidem, p.17

13
de televiziune, cât și conținuturile media.”15
Aceast ă teorie funcționalistă se aplică mai degrabă unor segmente reduse ale populației,
elitelor sau celor conservatori și nu maselor de adolescenți dornici de modele, de idoli, mereu în
căutare de noi soluții gratificate prin plăcere și emoții puternice.
Potrivit modelului psiho -social s -au conturat câteva perspective asupra rolului pe care îl are
televiziunea în comportamentul violent al adolescenților:
a) Abordar ea cathartică : televiziunea este văzută ca mijloc de eliberare a agresivității, în
același mod cu mecanismul de sublimare a lui Freud.
b) Analizele făcute în termeni de stimuli negativi : televiziunea este o sursă de stimuli
agresivi care determină un comporta ment violent prin amplificarea tensiunii emoționale;
televiziunea determină ce este just și ce este injust, prin modul în care sunt prezentate anumite
scene.
c) Întărirea : agresivitatea prezentată în mass -media întărește, intensifică agresivitatea
naturală a indivizilor, fiind activată predispoziția acestora de a fi violenți.
d) Ucenicia prin observație : învățarea violenței are loc prin imitație, prin comportament
mimetic al celui din fața televizorului.
e) Cultura violenței : programele TV induc teamă și anxietate, adrenalina care curge prin
vene atunci când individul vede o scenă de violență televizată este unul dintre cele mai ieftine
droguri, are parte de senzații tari pentru că i se poate întâmpla mâine, astăzi sau chiar acum.
În perspectiva acestor abordări psiho -sociale, televiziunea nu inventează violența, ci o pune
în scenă și o ajută să pătrundă în casele noastre .
Violența coabiteaz ă aproape natural cu televiziunea , este un element ideal pentru finalitatea
de seducție și captație spectacular -senzațională a televiziunii. Chiar simpla vizionare a
programelor TV, trepidante, zgomotoase și terifiante, reprezintă un mod de violentare a a tenției și
minții umane.
I.2. Violența televizual ă
2.1. Studii asupra violenței televizuale
Încă din anii ’70 –’80, cercetările privind violența mediatică și comportamentel e agresive
ale indivizilor, mai ales ale copiilor și adolescenților, s -au concentrat asupra impactului violenței
programelor TV asupra agresivității . Marile anchete au fost următoarele:
– experiment ele de laborator ale lui Bandura (1963,1968, 1975, 1979) pentru măsurarea

15 Ibidem, p.20

14
impactului violenței televizuale asupra copiilor de vârstă preșcolară;
– cercetările lui G. Gerbner asupra indicatorilor culturali ai violenței (1960, 1986).
În urma acestor cercetări s -au concluzionat următoarele aspecte:
– există un raport între anumite acte arătate la televiziune și acte analoag e comise în viața de
toate zilele de copii, adolescenți și adulți;
– anunțurile din media referitoare la sinucideri și acte de violență sunt urmate de creșteri ale
actelor de violență;
– formele de violență recunoscute cultural sau legitimate fac tinerii înclinați spre violență să
ajungă mai ușor la comiterea de acte de violență;
– violența vehiculată prin media este, într -o anumită măsură, sursă de agresivitate;
– Bandura a constatat că violența televizată sau filmată are ca efect reducerea la copii a
inhibiției în materie de violență, dezvoltarea unui comportament mai agresiv și învățarea de a
deveni mai agresiv;
În ciuda multiplicării canalelor, televiziunea se impune ca mediul cel mai presant și mai
puțin selectiv: violența televizuală este inevitab ilă pentru toată lumea. Deoarece televizorul este
mai mereu deschis, copiii absorb violența fără să fi fost expuși în prealabil.
„Efectele violenței televizuale sunt și de alt ordin. Televiziunea este mediumul cel mai activ
în a transmite violența . Nici un alt media nu este atât de activ în a transmite violența, aceasta
fiind un element ideal pentru captarea audiențelor prin utilizarea mecanismului de orientare.
Televizorul ne bruschează, fără a ne da seama, confortul și liniștea minții, violența televizuală
acționând puternic prin mecanisme de implicare emoțională a telespectatorului.”16
Televiziunea dispune de o forță nebănuită în crearea imaginarului social c a un imaginar
violent și în susținerea unei culturi a violenței.
În ceea ce privește scenarizarea violenței de pe micul ecran s -au consta tat următoarele
aspecte:
– violența apare ca benefică, se omit consecințele negative ale actelor violente, majoritate a
autorilor actelor de violență din programele TV nu sunt pedepsiți;
– violența este omniprezentă, fiind inevitabilă, aceasta este o metodă eficace pentru a rezolva
neînțelegerile și situațiile conflictuale;

16Ibidem , p.27

15
– violența e necesară, o foarte mare parte a actelor violente sunt comise de „băieți buni pentru a -i
pedepsi pe cei răi”; violența nu e numai necesară, ci și eroică, e forma cea mai frumoasă de
eroism;
– violența este amuzantă, mai ales în desenele animate, personajele sunt ant renate să se lovească
între ele ca într -o joacă;
– violența este sursă de plăcere, în filmele și serialele de acțiune, majoritatea personajelor găsesc
plăcere în a se lupta și chiar a ucide, respectând codul: „Binele triumfă”.
În urma studiilor efectuate , Comstock constată că „există patru modalități în care
violența televizată influențează pe telespectator: eficacitatea – efectele sunt mai puternice în
momentul în care violența de pe ecran nu este pedepsită, ci, dimpotrivă, răsplătită;
normativ itatea – violența de pe ecran este justificată sau nu are nici o consecință; pertinența –
în condițiile în care violența d e pe ecran are similarități cu contextul social al telespectatorului,
acesta își va însuși mai ușor comportamentul violent; sugestibilitatea – se referă la factorii care
predispun la violență, cum sunt provocarea sau frustrarea ”.17
„Prin emoțional, prin eros și violență, televiziunea apelează structuri de profunzime,
arhetipale, inconștiente ale minții și ființei umane. Violenț a de pe micul ecran exploatează
dispoziția firii masculine de a lupta, de a răspunde cu dârzenie și forță la violență pentru
apărarea împotriva răului. Din păcate, această putere, în loc să fie pusă și în slujba unor idealuri
înalte, este deturnată de tele viziune, fiind consumată în interiorul unor scenarii și jocuri
imaginare, în care violența nu mai este produsul inevitabil al războiului, suferinței, morții, ci un
scop în sine. Televiziunea oferă posibilitatea de a birui fără a -ți risca în nici un fel via ța, de a
omorî fără să te umpli de sânge sau de a supraviețui morții personajului cu care te -ai
identificat.” 18
Studiul efectelor violenței televizuale , mai ales asupra minorilor, nu poate fi separa t de
analiza conținuturilor programelor de televiziune. Tipologia efectelor media este complex ă, iar
factorii de condiționare a impactului mediatic sunt multipli, unul dintre cei mai importanți fiind
conținuturile programelor și interacțiunea acestora cu re ceptorii. De aceea studiul următor este

17 V. Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane, p. 232
18 http://www.ime.usp.br/ ~vwsetzer

16
relevant. Potrivit acestui studiu, ce a fost coordonat de prof. Dr. Ioan Drăgan, directorul Centrului
de Studii Media și Noi Tehnologii de Comunicare al Universității București, cu sprijinul UNICEF
– România, care a cuprins 348 de ore și 15 minute de programe, în perioada 5 -11 ianuarie 2009,
rezultă următoarele:
a.”Numărul actelor de violență care pot fi urmărite într -o oră de transmisie televizuală
(exceptând publicitatea și promo -urile) variază în funcție de ca nalul tv, de la 9 acte de violență
în medie pe oră (la TVR1) la 23,4 acte de violență pe oră (la ProTV). Valori ridicate ale acestui
indicator s -au înregistrat și pentru OTV (22,6 acte în medie pe oră – cu precizarea că singura
emisiune analizată a fost Dan Diaconescu Direct ). La celelalte cinci canale cuprinse în analiză,
numărul mediu al actelor de violență pe oră variază între 10 și 14.
Trebuie să comparăm aceste frecvențe ale actelor de violență cu frecvențele similare
înregistrate la cele trei canale c are se adresează exclusiv copiilor: la Jetix s -au înregistrat 37 de
acte de violență în 60 de minute de emisiune, la Cartoon Network 31 de acte, iar la Minimax
„doar” 20 de acte (valoare apropiată de cea mai mare valoare măsurată pentru canalele adulților) .
b. Durata totală maximă a actelor de violență care pot fi vizionate în 60 de minute de
transmisie tv (excluzând publicitatea și promo -urile) este de 22,6 minute (la OTV – DDD).
ProTV -ul transmite aproape 16 minute violente din 60 de minute de emisiune; canalul care
transmite cea mai redusă durată a violenței este Acasă TV, cu 3,6 minute din 60 de minute de
emisiune).
c. Durata medie a unui act de violență arată cât durează, în medie, un act de violență;
este un indicator calculat ca medie a duratelor tu turor actelor de violență, de orice tip, analizate la
canalele tv monitorizate. Pe primul loc se află OTV, cu durata medie de 60 de secunde, iar pe
ultimul loc se regăsește PrimaTV, cu o durată medie de sub 20 secunde pentru un act de violență.
Media acest ui indicator este de 37,7 secunde pentru un act de violență.
d. Tipologia violenței arată care este repartiția procentuală a tipurilor de violență (fizică,
verbală, psihologică, economică, socială, sexuală) pe canale. Pe primul loc ca pondere a frecvenței
se plasează violența verbală, cu aprox. 44%, urmată de cea fizică, cu 33,6%, psihologică cu 9%,
economică cu 8,4%, socială cu 4,1% și sexuală cu 1%. Ponderea fiecărui tip de violență depinde
de canalele analizate, ca și de specificul fiecărui canal. Astfel , OTV, prin natura emisiunii
analizate, are cea mai mare pondere a violenței de tip verbal (75,6% din toate tipurile de violență),
ca și cea mai mică pondere a violenței de tip fizic: 6,5%. Canalul care a prezentat cea mai mare

17
parte a actelor de violență fizică este ProTV (57,4%), unde au predominat filmele de acțiune.
Formele de manifestare a violenței fizice cel mai des prezente pe micul ecran sunt bătăile și
omuciderile, care împreună reprezintă 46% dintre toate formele de manifestare a violenței fizice .
Pe primul loc în topul formelor de manifestare a violenței verbale se află țipetele și ridicările de
ton, cu o pondere de 28%, urmată de formele de tipul întreruperilor celuilalt în dezbateri și
emisiuni interactive (16%). În ceea ce privește violența p sihologică, pe primul loc ca formă de
manifestare se află amenințarea, cu cca. 70% din numărul total al actelor de violență de acest tip.
Cel mai frecvent difuzate forme de manifestare a violenței economice sunt incendierile
(accidentale sau premeditate) ș i furturile.
Mai mult de jumătate dintre formele de manifestare a violenței sociale sunt sinucideri. Deși au
fost întâlnite doar 20 de acte de violență de tip sexual, formele de manifestare pentru acest tip de
violență au acoperit o plajă largă, de la hărț uire sexuală și viol până la pornografie, prostituție și
pedofilie.
e. Am dorit să verificăm dacă există un anumit statut socio -profesional al actorilor
actelor de violență , de a vedea dacă o anumită categorie este portretizată în ipostaza de victimă
sau d e agresor. Valorile asemănătoare ale categoriilor luate în discuție, pentru agresor și pentru
victimă ne determină să afirmăm că, cel puțin la nivel de ansamblu, nu există o tendință observată
a televiziunilor de a înfățișa o anumită categorie socio -profes ională ca victimă sau ca agresor.
f. Locul de desfășurare a violenței este, în aproximativ un sfert din actele de violență,
casa (cu extensia sa, contextul domestic). O pondere ridicată a obținut -o „emisiunea TV” ca
locație a violenței, fapt explicabil ținând cont că o mare parte a actelor de violență au fost de tip
verbal, petrecute în cadrul emisiunilor de dezbateri.
g. Intenționalitatea violenței prezentate – peste 85% dintre actele de violență au fost
intenționate, doar 7,5% dintre ele putând „beneficia” de justificarea accidentalului.
h. Faptul că în aproape 44% din acte le de violență mediatizate nu sunt prezentate
consecințele actelor de violență pentru victimă poate conduce la formarea opiniei în rândul
telespectatorilor tineri și foarte tineri că violența nu are urmări asupra victimelor ei. Lipsa
prezentării consecințe lor asupra agresorului are aceeași interpretare ca și în situația precedentă, cu
o intensitate mărită însă, dată de cele 66% de acte de violență în această situație.”19
Rezultatele acestui studiu reprezentat prin diagrame se vor regăsi în Anexa 1 de la sfâ rșitul
lucrării.

19 Ioan Drăgan , Reprezentarea violenței televizuale și protecția copilului, p.9 -10

18
2.2. Vizionare a televizuală
„Vizionarea TV, prin caracteristicile și intensitatea experienței, prin periodicitatea cu
care intervine încă din primii ani ai vieții, influențează în mod definitoriu viața omului
contemporan. Oamenii ajung să gândească, să se comporte, să se îmbrace după cum le sugerează
televiziunea.”20
Durata expunerii la televiziune și a consumului televizual este indicatorul principal pentru
a măsura impactul televiziunii asupra formării a ceea ce se numește „generația catodică” și
evaluarea rolului televiziunii în promovarea unei culturi a violenței, începâ nd din copilărie. Un alt
aspect al consumului televizual este variabila vârstă, pornind de la ideea conform căreia copiii văd
altfel și altceva în emisiuni le TV, în comparație cu adulții, aceștia atribuind imaginilor
semnificații specifice. Pentru a măsura impactul violenței televizuale trebuie corelate trei
variabile:
– conținuturile violente transmise prin televiziune;
– durata expunerii la televizor;
– vârsta receptorilor de programe de televiziune.
Astfel, un studiu longitudinal american, asupra a 700 de familii din nordul New York -ului, a
urmărit expunerea la televiziune și evoluția comportamentelor subiecților aceluiași eșantion,
începând de la vârsta de 6 a ni (1975), până la 22 de ani (1991), înregistrând apoi conduitele
delincvente ale subiecților până în anul 2000. Cercetătorii nu s -au interesat de genurile emisiunilor
privite, ci de durata expunerii subiecților la televiziune ca medium. Ancheta a trasat ș i reconstituit
duratele expunerii la TV în copilărie, adolescență, tinerețe și începutul vârstei adulte. Acest studiu
longitudinal observând pe o lungă durată de timp consumul televizual al subiecților din eșantion a
permis concluzii valide privind impactu l cumulat în timp al televiziunii asupra delincvenței
subiecților din eșantion. Concluziile studiului au fost următoarele:
– „timpul zilnic petrecut în fața televizorului în jurul vârstei de 14 ani și implicarea în acte
de delincvență violentă către 16 ani au un indice ridicat de c orelație, în condițiile unor factori
contextuali: carențe educative, locuirea într -un cartier „crim inogen”, venit familial redus,
tulburări psihice frecvente;

20 V. Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane, p. 15

19
– expunerea la televizor mai mult de trei ore pe zi în jurul vârstei de 14 ani mărește
semnificativ propensiunea tinerilor (băieți) să comită ulterior agresiuni fizice și încăierări, între
16-22 ani; expunerea mai îndelungată la TV nu are aceleași efecte asupra fetelor, în măsura în
care se asigură controlul factorilor contextuali.”21
Copilul în fața TV nu are parte de experiența obișnuită a limbajului, de stimularea dialogică a
gândirii și reflecției pe care părinții, bunicii sau mediul uman , în general, le oferă. Stimuli vizuali
și auditivi percepuți în fața micului ecran sunt atât de agresivi, se succed cu o asemenea rapiditate,
încât depășesc capacitatea creierului de a -i controla. Efect ul inevitabil va fi inhibarea unor
importante procese mentale. Copiii se obișnuiesc de la TV să nu mai dorească să înțeleagă ce se
întâmplă în lumea care -i înconjoară. Se mulțumesc doar cu senzațiile.
Anchetele longitudinale au evidențiat faptul că îndelu nga expunere la TV, precum și vârsta
expunerii, ca și contextele de viață ale subiecților, favorizează conduitele violente ale acestora.
Numeroase analize și dezbateri iau în considerare fenomene care amplifică, în cazul
copiilor, riscurile violenței tel evizuale: de la doi ani și jumătate copiii încep a deschide singuri
televizorul; la trei ani știu să mânuiască telecomanda; în unele țări durata televizionării într-un an
este superioară timpului petrecut în școală (900 ore la școală și 1024 ore în fața te levizorului).
Modul de reprezentare a violenței și duratele televizionării sunt un factor posibil de
amplificare a agresivității și a violenței în viața reală, precum și de creștere a riscului
îmbolnăvirilor (obezitate, ADHD).
„Cercetările neuropsihologilor demonstrează că vizionarea TV alterează în special
capacitățile cognitive ale persoanei umane. Nu numai procesul învățării este dezavantajat, ci și
gândirea logică și analitică, discursivitatea, capacitatea de exprimare a ideilor, creativ itatea și
chiar dezvoltarea inteligenței. Televiziunea afectează mai ales cortexul prefrontal, acea parte a
creierului care este cel mai bine dezvoltată la om, unde sunt mediate procesele mentale
superioare, funcțiile executive ale cortexului, ce difere nțiază ființa umană de celelalte
viețuitoare.”22 Nu este important ce vedem la TV, ci faptul că ne uităm la TV.

21 Ioan Drăgan , Reprezentarea violenței televizuale și protecția copilului, p.28
22 V. Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane, p. 15

20
În 1971, Herbert Krugman, neuropsiholog, urmărea să arate că activitatea neurologică
înregistrată în timpul unei comunicări, pe parcursul cititu lui sau al vizionării T V, nu depinde de
mediul prin care se realizează comunicarea, ci de natura mesajului.
„O persoană citea o carte când a fost deschis TV. De îndată ce a devenit atentă la ecran,
frecventa undelor cerebrale s -a modificat considerabil. În mai puțin de 2 minute subiectul se afla
predominant în stare alfa, relaxat, pasiv, neconcentrat. Reacția cerebrală a subiecților la 3 tipuri
de conținut al programului TV a fost esențialmente identică, deși i -au mărturisit lui Krugman că
unul le place, al tul le displace, iar al treilea îi plictisește. Ca rezultat al unei serii de asemenea
experimente, Krugman ajunge la o concluzie contrară așteptărilor sale: această stare
predominant alfa este caracteristică modului în care omul reacționează la televiziune , la orice
program de televiziune. (…) Se pare că răspunsul la televiziune este foarte diferit de răspunsul la
materiale tipărite (…); răspunsul electric al creierului este în mod evident dependent de mediu, și
nu de conținut.”23
Un alt studiu realizat de doctorul Erich Peper, cercetător în domeniul undelor cerebrale,
profesor la Universitatea din San Francisco, a realizat un experiment:
„S-a cerut unui grup de 10 copii să privească emisiunea lor favorită. Presupunerea
noastră a fost că, din moment ce aces te emisiuni erau cele preferate, copiii ar trebui să se implice
mai mult și ar trebui să înregistrăm oscilații între undele alfa cu frecvență joasă și undele beta cu
frecvență înaltă. Presupunerea a fost că undele alfa vor apărea și vor dispărea. Dar acest lucru
nu s-a întâmplat. Aproape tot timpul copiii au fost în starea alfa. Asta înseamnă că, în timp ce se
uitau la televizor, nu reacționau, nu se orientau, nu se concentrau, erau visători. Undele beta care
au frecvența cea mai mare – între 14 și 30 Hz –apar în creier pe parcursul proceselor de gândire,
de analiză și de decizie, în majoritatea stărilor de veghe, atunci când mintea este concentrată
asupra unei sarcini, activități oarecare; undele alfa cu o frecvență cuprinsă între 7,6 și 13,9 Hz
domină ac tivitatea corticală în momentul în care persoana se află într -o stare de relaxare; undele
teta – 5,6 și 7,6 Hz –sunt cele care definesc starea de somn ușor și anumite stări meditative, iar
undele delta, cele mai lente -4 -5,6 Hz, apar în creier pe perioada somnului profund.”24

23 Ibidem, p.23
24 Ibidem,, p. 24-25

21
Într-o abordare simplificată, la o medie de 3 – 4 ore petrecute în fața Tv, din 16 cât
înseamnă timpul mediu de activitate pe parcursul unei zile, înseamnă că aproape o pătrime din
ceea ce suntem și gândim ne înrudește cu lumea TV, și nu cu familia, cu natura și cu restul lumii.
Prin urmare, nu numai că o pătrime din timpul vieții noastre active îl petrecem în fața TV, dar și o
pătrime din comportamentul sau modalitățile în care abordăm realitatea le vor reflecta, cel mai
probabil, p e cele ale actorilor micului ecran sau pe ale acelora care construiesc lumea TV.
Vizionarea TV se situează la nivelul conștient al somnambulismului. Emisfera dreaptă
înregistrează imaginile de la televizor, dar, din moment ce legăturile încrucișate dintre emisfere au
fost parțial întrerupte, aceste imagini cu greu pot fi conștientizate. De aici dificultatea celor mai
mulți oameni de a -și aminti multe dintre lucrurile pe care le -au vizionat anterior. Uitatul la Tv nu
va constitui numai o obișnuință cotidiană , ci se va cristaliza într -o structură corticală care va
influența semnificativ întregul orizont de conștiință și existență al telespectatorului. Cercetările au
arătat că, „ dacă o persoană obișnuită, în urmă cu 25 de ani, distingea aproximativ 300000 de
sunete, acum poate distinge doar 180000, cu toate că, din punct de vedere fiziologic, sistemul
auditiv al copiilor de astăzi nu diferă de cel al tinerilor de acum 25 de ani. Atrofierea, așadar, nu
este a organelor aparatului auditiv, ci este cauzată de scă derea continuă a sensibilității
creierului. O explicație a acestui fenomen este găsită de cercetători în faptul că una dintre
principalele ocupații din viața copiilor – televizionarea – presupune o experiență mai mult vizuală
decât auditivă, lucru care face ca ariile corticale ce răspund de auz să nu se mai dezvolte
normal”25. Oamenii s -au schimbat. Ei par să aibă nevoie de știri, fie ele proaste, senzaționale sau
greu de suportat. Se pare că informația și divertismentul televizual au înlocuit romanul, dialog ul și
chiar familia. Consumăm violența așa cum consumăm produse. Imaginile violente devin o marfă
fabricată în masă. Singurul nostru efort este să facem diferența între un tip cu pușcă adevărată și
unul din scenariul unui film cu violență. Totul se petrece acum pe ecranul televizorului – aceasta
este realitatea.

25 http://www.allianceforchildhood.org.uk/Brussels2000/Large.htm .

22
CAPITOLUL II AGRESIVITATEA ȘI ADOLESCENTUL
II. 1. Agresivitatea. Definiții
Psihologii înțeleg prin comportament agresiv acel comportament care conduce la
„vătămarea” celui atacat, fie că este v orba de rănire sau distrugere, fie că este vorba de enervare,
ironizare sau jignire. Vătămarea neintenționată nu trebuie interpretată ca agresivitate.
Termenul de „agresivitate vine din latinescul adgradior , care înseamnă „ a merge
către…”, și a evoluat apoi în agredire , ce semnifică a merge către…cu un spirit belicos, cu
tendința de a ataca . Etimologic, noțiunea de agresivitate trimite la o potențialitate individuală, la
capacitatea de a înfrunta un obstacol, de a se co nfrunta cu altul, uneori chiar utilă pentru
desfășurarea și finalizarea unei activități. Ea reprezintă o instanță profundă care îi permite
individului să se afirme, să nu dea înapoi în fața greutăților și să nu ocolească lupta ca o fază de
confruntare cu c eilalți în succesul unei întreprinderi. 26
În timp agresivitatea a căpătat noi accepțiuni, printre care și aceea de „ comportament
distructiv și violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine, fiind un rezultat al învățării , al
modelării comportame ntului prin imitație și antrenament”27 sau „ tendința de a -l ataca pe celălalt
sau orice obiect susceptibil de a constitui un obstacol în calea unei satisfacții imediate”28.
II.2. Teorii ale agresivității
a. Teoriile biologice se întemeiază în explicarea agresivității pe două elemente
psiho -fiziologice : instinctele înnăscute prezentate de Freud în psihanaliză, eros-instinctul vieții
și thanatos -instinctul morții , ce pot fi controlate de Supraeu. La Konrad Lorentz aceste instincte
au o funcție vitală de adaptare și supraviețuire și de reproducere. Între membrii aceeași specii,
„agresivitatea are funcții pozitive nu numai în competiția pentru hrană, ci și în cea sexuală, de
împerechere. Indivizii mai agresivi și mai viguroși, câștigând în competiția pentru femele,
transmit o parte din bagajul lor genetic urmașilor și astfel se reproduce inclusiv agresivitatea.”29

26 D. Sălăvăstru , Psihologia educației, p. 257 -258
27 P.Popescu -Neveanu, Dicționar de psihologie, p.34-35
28 J. Postel, Dicționar de psihiatrie și de psihopatologie clinică, p.23
29 P. Iluț, Valori, atitudini și comportamente sociale, p.108

23
Etologii cred că, deoarece, înainte de a inventa a rmele, „oamenii nu aveau un echipament
natural capabil de frecvente răniri grave sau mortale, ei nu au ajuns nici la mecanisme care să
controleze agresivitatea . După inventarea armelor care pot omorî la distanță, a crescut violența
conspecifică, factorii s ociali și culturali neputând îngrădi instinctul agresivității, pentru că la om
lipsește condiția inhibativă înnăscută în a -l tempera.”30
În 1969, Konrad Lorentz afirma că „omul ține în mână arma atomică, iar în inimă
instinctul agresiunii pe care rațiunea nu îl poate controla”.31
Într-o altă abordare de natură biologică se pune accent pe importanța factorului înnăscut și
în dezvoltarea filogenetică, și în cea ontogenetică. Astfel, se consideră că:
– „dispoziția de agresivitate este genetic moștenită la ființele umane;
– diferențele de vârstă și sex în intensitatea agresivității apar mai proeminent în
pubertate, în sensul că fetele apar mai puțin agresive decât băieții;
– în adolescență și la începutul maturității, fetele practică mijloace de control și
pedeapsă alternative agresivității cu mai mare frecvență decât băieții.”32
Psihologii sociali și sociologii resping ideea că violența este explicabilă prin natura ei
instinctual înnăscută, aducând alte explicații, ca spre exemplu cromozomul y, supranumerar,
diferențele în structurile neurologice sau nivelul testosteronului sau a altor hormoni androgeni, ce
ar avea legături cu manifestarea agresivității. Se spune că indivizii arestați pentru crime violente
au avut într -o proporție semnificativ mai mare accidente neurologice în perioada prenatală decât
cei care nu au săvârșit astfel de crime. De asemenea există o corelație pozitivă între nivelul
testosteronului și agresivitate, în rândul adolescenților și a competitorilor sportivi. Explicația
acestor procese hormonale ar consta în faptul că aceasta este o variabilă de fundal mediatoa re în
declanșarea agresivității în condiții situaționale aversive sau percepute ca atare și când cel
amenințat nu are la îndemână resurse nonviolente.
b. Teoriile ecologice evidențiază rolul mediului (natural, social, instituțional, simbolic) în
geneza și dezvoltarea agresivității. „ Teoria ecologiei materiale se referă la influența unor
componente și caracteristici ale mediului, precum densitatea populației, condițiile de trafic,
accesul în zonele de interes sau fenomenele de dezorganizare și de insecuritat e mai ales din

30 Ibidem, p. 108
31 D. Sălăvăstru, Psihologia educației, p. 258
32 P. Iluț, Valori, atitudini și comportamente sociale, p.108

24
cartierele și zonele periferice și mai sărace ale marilor orașe. Teoriile confluenței și socializării
se referă mai ales la rolul familiei, fiind reliefate consecințele dinamicii comportamentale a
părinților, măsuri coercitive sau permisive în primii ani de viață, al școlii, anturajului, din ale
căror neconcordanțe pot rezulta pattern -uri de comportament violent”.33
c. Teoriile cognitiviste cu variantele lor, teoria abilităților cognitive ce „explică
varietatea reacțiilor părinților și copiilor la scene violente de televiziune sau teoria accesibilității
constructelor , ce susține că schemele cognitive din mintea oamenilor conțin probabilitatea
reacțiilor violente la vederea de scene sau obiecte utilizabile în confruntările violente, ca arme,
obiecte contondente”34.
Perspectiva cognitivistă , în varianta costurilor și beneficiilor, sugerează că și
comportamentele agresive, antisociale sunt rezultanta unui proces decizional prin care indivizii
tind prin acțiunile lor să -și maximizeze câștigurile. „Decizia de a acționa agresiv și antisocial se
ia în funcție de raportul dintre costurile și beneficiile anticipate. În acest caz, nu mânia provocată
de cineva determină reacția de violență, ci pur și s implu faptul că prin agresare se obține un
beneficiu, această formă de agresare fiind cunoscută sub numele de agresivitate instrumentală.”35
Acest tip de agresivitate instrumentală se regăsește în conflictul realist de grup, când
grupuri sociale mai mici sau mai mari sunt în competiție pentru o resursă de existență limitată
(teritoriu, locuri de muncă ).
d. Teoriile interacționiste conțin un ansamblu de noțiuni precum cele ale declanșării,
transferului de excitabilitate, catharsis , stoc al cognițiilor sociale, învățare socială, conducând
spre evidențierea rolului definițiilor date situațiilor sociale și modelelor de interacțiune umane.
Teoria învățării sociale a lui Albert Bandura are o importanță deosebită în măsurarea
efectelor mesajelor (emisiuni, filme) asupra minorilor.
Bazate mai mult pe cercetări experimentale asupra agresivității, se pot enumera încă trei
teorii:
– Provocarea – „P.H. Tannebaum este teoreticianul ipotezei provocării, care susține
ideea că expunerea la violența televizuală amplifică agresivitatea deoarece violența crește
excitația, sau incită telespectatorii.”36

33 Ioan Drăgan , Reprezentarea violenței televizuale și protecția copilului, p.17-18
34 Ibidem , p.18
35 P. Iluț, Valori, atitudini și comportamente sociale, p.113
36 Ioan Drăgan , Reprezentarea violenței televizuale și protecția copilului, p.18

25
Explicațiile acestei teorii ar fi că violența din televiziune poate stimula alte clase de
comportamente decât agresivita tea. Ipoteza acestui cercetător se bazează pe studii care
demonstrează că acele materiale cu caractere umoristice, erotice sau violente, considerate a fi
provocatoare, cresc excitația psihologică mai ales în rândul adolescenților; prin expunerea la astfel
de materiale agresivitatea crește.
– Învățarea socială a lui Bandura are la bază ideea că modelele de comportament sunt
învățate observându -i pe ceilalți, acesta fiind principalul mijloc prin care minorii achiziționează
comportamentele nefamiliare.
– Reducerea agresivității susține ideea că expunerea la violența din televiziune va reduce
agresivitatea ulterioară. Mecanismul reducerii ar fi următorul: micii telespectatori deficienți în
abilitatea de a inventa fantezii agresive, sunt ajutați prin expuner ea la violența televizată să -și
elibereze controlat impulsurile agresive. Violența de la televizor oferă material pentru astfel de
fantezii, reducând comportamentul agresiv. Există cazuri în care violența media creează anxietate
față de agresiune, lucru ca re duce la inhibiția impulsurilor agresive .
„Mediul familial, grupul de similaritate din cartier sau școală, mass -media constituie
cadre psihosociale de achiziționare a unor scenarii de agresivitate, care sunt susținute de
structuri de cunoaștere și evalu are ce trimit la acte agresive. Ființele umane învață de mici cum
să perceapă, să interpreteze, să judece și să răspundă la stimuli ce vin din mediul fizic și social.
Structurile cognitiv -comportamentale de agresivitate încep să se întărească în jurul vârs tei de 8 -9
ani și se consolidează continuu până la maturitate.”37
Procesarea informației depinde de capacitățile mentale. Astfel, un intelect scăzut va determina
insuccese și, de aici, frustrări în diferite contexte de viață, ducând la reacții agresive. Co piii cu
insuccese școlare vin în coliziune cu părinții și profesorii, ale căror răspunsuri ostile amplifică
frustrările și reacțiile negativ -agresive ale acestora. De aici reiese o altă consecință, și anume că
acei copii și adolescenți vor petrece tot mai mult timp cu cei aflați în aceeași situație cu ei, pentru
care agresivitatea este de multe ori o valoare care stă la formarea găștilor. Însușirea schemelor
mintal -comportamentale de agresivitate este determinată de mediul social și familial în care se
naște și crește copilul: privațiunile de tot felul, victimizarea, tratamentul violent din partea
părinților, caracterul nesigur, cu găștile de tineri delincvenți, lipsa de suport social, starea de
sărăcie și lipsa de educație e greu să producă indivizi ino cenți.

37 P. Iluț, Valori, atitudini și comportamente sociale, p.111

26
Procesele de învățare pot controla agresivitatea și în sensul că oferă „ individului modele de
acțiune neagresive. Dacă o societate ar satisface dorințele ca răspuns la o rugăminte, și nu ca
răspuns la agresiune, atunci agresivitatea nu ar mai fi fo losită ca mijloc de realizare a dorințelor.
Omul poate, de asemenea, învăța că nevoile nu pot fi satisfăcute imediat. Prelungirea timpului de
așteptare a satisfacerii poate fi totuși o sarcină mai dificilă, deși în mod normal educația copiilor
acționează c u succes în această direcție. Educația întărește inhibițiile agresivității, de fapt
socializarea aici începe. Copilul află care forme de agresivitate și în ce situații sunt permise. Pe
această cale, inhibițiile înnăscute pot fi întărite sau eliminate.”38
Mulți analiști ai vieții sociale susțin că „ înmulțirea și creșterea în violență a infracțiunilor
sunt strâns legate de masificarea filosofiei consumatorist -hedoniste, asociată cu vizibilitatea
contrastului dintre bogați și săraci, fenomene la care au contr ibuit mass -media și planetizarea
ei”.39
II.3. Agresivitate și violență
A. Agresivitatea este un instinct înnăscut, primar, este chiar pulsiunea vieții, opusă
pulsiunii morții, potrivit paradigmei psihanalitice a lui Freud sau opoziția dintre Eros și Thanatos,
adică dintre pulsiunea sexuală, care generează agresivitate, și instinctul sau team a morții, fiind
vorba despre frustrare ca mecanism și sursă a agresivității.
Conform paradigmei fiziologice a lui Konrad Lorentz se vorbește despre cromozomul
suplimentar y sau gena criminală, potrivit căreia agresivitatea este expresia unor factori genetici.
Indiferența și dezinteresul altora față de noi sunt forme de violență simbolică, ce se manifestă sub
forme variate:
– nerecunoașterea meritelor personale și a statutului social;
– nerecunoaște rea culturală;
– nerecunoașterea la nivel individual ( a nu avea stimă de sine și a nu primi stima celorlalți);
– a nu fi dezirabil social ( dezirabilitatea socială se bazează pe compararea socială, pe
interacțiune și competiție socială pentru apropierea de un model uman);
– nerecunoașterea unor simboluri cu valoare de autoritate și de valori ale unui grup social
provoacă frustrare și, finalmente, conduce la acte de violență.

38 Irenaus Eibl – Eibesfeldt, Agresivitatea umană, p. 183
39 P. Iluț, Valori, atitudini și comportamente sociale, p.112

27
Între consecințele frustrării se disting mai multe forme de violență:
– violența reactivă , ca răspuns la o frustrare sau la un act efectiv de agresiune;
– violența deliberată , programată, planificată;
– violența instrumentală, care folosește mijloace fizice;
– violența emoțională.
Agresivitatea este inerentă ființei umane, indiferent dacă este înnăscută sau dobândită în
interacțiunile cu alți oameni, distincția se face în modul ei de manifestare în comportamentele
violente ce țin de conjuncția a numeroși factori socio -culturali, de modul în care este socializată
ființa umană. de reprezentările o mului asupra violenței .
„Agresivitatea poate fi un refuz al rupturii, al respingerii, al ținerii la distanță a unui individ
de către altul sau de către un grup, respingerea fiind reală sau imaginară, dar în acest caz limită,
actul violent ține loc de revanșă și de maniera de a exista”40 sau „agresivitatea reprezintă un
motor energetic al comportamentului uman. Împreună cu anxietatea, ea este prezentă în reușitele
de excepție , asigurând un comportament combativ, susținut. Comportamentele de luptă, de
rezolvare a problemelor, de supraviețuire în cele mai dificile situații se bazează pe
agresivitate”.41
Pornind de la aceste definiții ale agresivității putem înțelege amalgamul agresivității și al
violenței în conținuturile programelor de televiziune: cel mai adesea violența mediatică este
scenarizată într -un mod naturaliza t, confundată fiind agresivitatea înnăscută sau socialmente un
rezultat inerent al frustrărilor și ca soluția de răspuns legitim la stimuli agresivi.
B. Violența
Noțiunea de violență este discutată în relație cu agresivitatea. „ Rădăcina latină a
termenului violență este vis, care înseamnă forță și trimite la ideea de putere. de dominație, de
utilizare a superiorității fizice împotriva altuia”.42
Eric Debarbieux afirmă că „violența este dezorganizarea brutală sau continuă a unui
sistem personal, colectiv sau social, și care se traduce printr -o pierdere a integrității, ce poate fi
fizică, psihică sau materială. Această dezorganizare poate să se opereze prin agresiune , prin

40 Ioan Drăgan , Reprezentarea violenței televizuale și protecția copilului, p.22
41 Ibidem, p.141
42 D. Sălăvăstru, Psihologia educației, p. 258

28
folosirea forței, conștient sau inconștient, însă poate exista și violență doar din punctul de vedere
al victimei, fără ca agresorul să aibă intenția de a face rău.”43
Potrivit lui Y.A. Michaud, „violența apare atunci când, într -o situație de interacțiune,
unul sau mai mulți actori acționează de o manieră directă sau indirectă, unitară sau distribuită,
aducând prejudicii altora în grade variabile, fie în integralitatea lor fizică, fie în integrali tatea lor
morală, fie în posesiunile lor, fie în participările lor simbolice și culturale. ”44
Conform acestei definiții reiese că violența este o situație de interacțiune între unul sau
mai mulți indivizi, este o acțiune prin care se aduc prejudicii altora, acestea fiind la nivel corporal,
materi al sau moral și se manifestă sub diferite modalități, directe sau indirecte.
Violența este un raport între gândire și acțiune ce asigură funcția adaptării la circumstanțe,
la constrângeri sau la pro blemele puse de mediu. Violența ține mai mult de cultură, de educație, de
context.
C. Diferența dintre agresivitate și violență
Confuzia dintre agresivitate și violență constituie sursa principală a modului deformat,
exagerat și periculos în care este reprezentată violența în scenele/imaginile de televiziune.
„Producțiile mediatice acționează în reprezentările lor după un dublu mecanism:
culturalizarea și umanizarea agresivității și naturalizarea violenței. Astfel, agresivitatea este
prezentată că făcând parte din psiho -fiziologia ființei umane, ca un atribut al omului asemănător
cu al oricărei alte specii de animale, fiind însă controlabil, violența apărând ca o formă cu
caracter natural”.45
Cele mai frecvente reprezentări mediatice ale violenței sunt scenarizări justificative sau
atrăgătoare ale pornirilor agresive, semnificând reducerea omului la o ființă predominant
animalieră, fie că este vorba de brutalitate, de forță, de curaj, de comportament combativ, de luptă
sau de performanță.
Agresivitatea este un dat instinctual, pe când violența de comportament intră în sfera
valorilor, iar în această perspectivă nimic nu justifică ipostazierea ei într -o lege universală a lumii
sociale. De puține ori violența este scenarizată ca un derivat al agresivității în contexte culturale
inadecvate și precare, ca o conduită evitabilă.

43 E. Debarbieux , Violența în școală , p. 45 -46
44 D. Sălăvăstru, Psihologia educației, p.260
45 Ioan Drăgan , Reprezentarea violenței televizuale și protecția copilului, p.22

29
„Unii autori consideră că dacă agresivitatea, înțeleasă ca un instinct înnăscut și până la
un anumit punct posibil utilă, violența este dobândită în interacțiuni umane ge neratoare de
frustrări sau caracterizate de interacțiuni în care intervin prejudicieri fizice, morale, psihologice.
Lumea televizuală este mult mai violentă decât lumea interacțiunilor interindividuale și de
grup.”46
În spectacolul televizual al violenței se amalgamează nu doar agresivitatea și violența, ci
și lumea simbolică și cea din afara micului ecran. În zilele noastre parcă totul se petrece pe micul
ecran, aceasta fiind una din consecințele efectului de real al televiziunii, teribil de perturbator m ai
ales pentru copii. Pentru un minor este aproape imposibil să înțeleagă caracterul ficțional al
împușcăturilor, omuciderilor, terorizării din filmul de acțiune și de groază. Pentru el, acestea sunt
la fel de reale ca și înfruntările, mai mult sau mai puț in violente la care este martor sau la care
participă ca actor. El trăiește emoțional mai intens ceea ce vede la televizor ca scene de violență.
Consecința pentru un minor este că în relaționarea sa cu acest spectacol predomină atracția în
dublul mecanism al plăcerii și al refuzului, și are ca efect perturbator groaza, coșmarul în somn.
Potrivit lui Michel Floro, 1996, distincția dintre agresivitate și violență are la bază trei
criterii:
„- criteriul ontologic – agresivitatea este predominant interioară, iar violența este mai
mult exterioară;
– criteriul funcțional – agresivitatea este o potențialitate care permite orientarea și
dirijarea acțiunii, chiar formarea unei strategii, pe când violența este adaptată obiectivului de
atins;
– criteriul etic – agresivitatea este acceptabilă dacă rămâne la stadiul de potențialitate
care permite depășirea unor situații și rezolvarea unor probleme; violența este inacceptabilă,
fiind o acțiune care produce suferință.”47
„Mediul familial dezorganizat, mediul social de indiferență, neimplicare și nepăsare,
carențele individuale și anumite particularități individuale , cum ar fi egocentrismul, lipsa
sentimentului de culpabilitate și de responsabilitate, slăbirea mecanismelor voluntare de
autocontrol, devin cauz e ale comportamentelor violente .”48
Se consideră că agresivitatea ține mai mult de instinct, iar violența are la origine cultura,
educația, contextul.

46 Ibidem, p.22
47 Ibidem , p.23
48 Ibidem, p.23

30
Din punct de vedere istoric și cultural, nu putem vorbi de violență ca de un fenomen
generalizat, ci mai ales de unul care depinde de codurile sociale, jurideice și politice ale societății
în care se manifestă.

II. 4. Tipologii ale agresivității
La copii și adolescenți, numeroase tulburări de comportament pot avea o conotație
agresivă la tentă: minciuni, tulburări alimentare, fugă de acasă, proaste rezultate școlare, conduite
marginale.
Agresivitatea ostilă are ca scop producerea de suferință victimei de către agresor, având un
substrat emoțional – afectiv, de aceea mai este numită și agresivitate afectivă . Există și un model
propus de C.A. Anderson, numit model general al agresivității afective ,49 care mizează pe faptul
că actele concrete de agresivitate se produc la întâlnirea dintre anumite caracteristici ale situației
(frustrare, provocarea directă, exemplul altor oameni care se comportă agresiv, temperatura
ridicată, o biecte ce sugerează sau stimulează agresivitatea) cu anumite trăsături de personalitate.
Există un tip de agresivitate calculată/gândită și cea necalculată/negândit ă, dar mai puțin
prezente în viața concretă.
Tipuri de agresivitate:
– directă (agresivitatea nemijlocită) și indirectă (prin intermediari);

49 P. Iluț, Valori, atitudini și comportamente sociale, p.125 -126

31
– violentă și nonviolentă;
– individuală și de grup;
– manifestă și latentă;
– reactivă (prin care se răspunde unei provocări) și proactivă (inițiată fără provocări
prealabile);
– verbală și fizică.
Important de reținut este că nu orice agresivitate este un comportament antisocial, așa
cum nu orice act antisocial presupune agresivitate. Cea mai mare parte a agresivității
instrumentale nu este antisocială, ci prosocială. Dintre aceste comportamente prosociale
enumerăm: sancțiunile aplicate de părinți copiilor, prinderea și pedepsirea răufăcătorilor,
răspunsul armat la provocă ri din exterior, numeroase competiții sportive ce presupun și
agresivitate fizică sunt încurajate de societate.

II. 5. Tipologii ale violenței
Potrivit lui J. -C. Chesnais, există trei tipuri de violență:
„- violența fizică – este nucleul dur al violenței, în care sunt incluse faptele cele mai grave
(omoruri voluntare sau tentative de omor, violurile, loviturile și rănirile voluntare grave, furturile
armate sau cu uz de violență, vătămările corporale, tâlhăriile). Violența, în sensul strict, singu ra
violență măsurabilă și incontestabilă, este violența fizică, ce are un triplu caracter: brutal,
exterior și dureros. Ceea ce o definește este utilizarea materială a forței ;
– violența economică – este acea formă care afectează bunurile materiale (distruge rile, degradări
de bunuri ), considerând că aceasta nu poate fi considerată violență, deoarece violența este un
prejudiciu adus autonomiei fizice a unei persoane;
– violența morală – este o construcție intelectuală ce trimite la conceptul de autoritate, la mo dul în
care se exercită raporturile de dominație.”50
Din combinarea a trei factori, actorii (individul,grupul), modalitățile de acțiune
(producătorul violenței și ținta violenței) și natura faptelor (violență efectivă, violență simbolică),
rezultă alte categorii de violență, potrivit următorului tablou51:

50 D. Sălăvăstru, Psihologia educației, p. 261

32

Un alt tip de violență este cea școlară ce îmbracă două forme:
– violență obiectivă (este de domeniul penalului și se referă la crime și delicte);
– violența subiectivă (ține de atitudine și afectează climatul școlar: ostilitate, dispreț, umilire,
jignirea, sfidarea, lipsa de politețe, absențele de la ore, refuzul de a răspunde la ore și de a
participa la activități sau atitudinile antișcolare).
„ Violența perturbă grav mediul școlar, conduce la o deteriorare a climatului în școală,
afectează raporturile elev -elev și elev – profesor, generează sentimente de insecuritate, de teamă,
de angoasă, care influențează negativ dezvoltarea normală a elevului .”52
Potri vit anchetelor de teren desfășurate în mediul școlar, s -au observat următoarele tipuri de
violență: verbală (injurii, amenințări, jigniri, porecliri), fizică (lovituri, încăierări), materială
(distrugere de bunuri, scris pe pereți, bănci, spart geamuri, de teriorat mobilierul), refuzul de a
lucra, absenteism, perturbarea cursurilor, furturi, agresiuni armate, violențe sexuale, consum de
droguri.
II.6. Cauzalitatea comportamentului agresiv la adolescenți
6.1. Agresivitatea adolescentului și televiziunea
Potrivit cercetărilor și studiilor experimentale de teren și de laborator , rezultă o corelație
pozitivă între comportamentul agresiv al adolescenților și expunerea la programele de televiziune.
Acesta este însă unul dintre factorii majori ai c ontemporaneității în ceea ce privește contribuția

51 Ibidem, p.262
52 Ibidem, p.263
Ținta
Individul Societatea

Individ
producător de
violență Efectivă Certuri, sinucideri Degradare, delincvență,
atac contra bunurilor

Simbolică Dispreț, insulte,
violență „verbală” Manifestații sociale
greve
Societate
producătoare
de violență Efectivă Excludere socială Război
Simbolică Țapul ispășitor Stigmatizarea
„celeilalte”societăți
Domeniu politic Producător

33
mijloacelor audio -vizuale la creșterea agresivității la adolescenți, alături de factorii gene tici, de
mediu.
Psihologii sociali au găsit mecanismele prin care televiziunea influențează comportamentul
agresiv. Astfel, prin „ dezinhibiție, conținutul încărcat de violență promovat prin mass -media
acționează în sensul că, deși numeroase acte agresive sunt prezentate ca reprobabile și autorii lor
pedepsiți, cele mai multe apar ca mijloace de satisfacere a unor interese, ca aducătoare de
câștiguri. Mai mult, asociate cu personajele pozitive, cu eroi și eroine, astfel de comportamente
sunt gratificate material și psihosocial de colectivitate, fiind considerate, în final, demne de
urmat. În cazul multor telespectat ori un astfel de conținut slăbește constrângerile și reținerile față
de agresiune dobândite prin socializare și educație.”53
Expunerea la violență prin televiziune înseamnă contactul apropiat cu variate și ingenioase
tehnici de luptă și mijloace de agresiune. Oamenii care nu ar fi avut acces la astfel de mijloace le
pot acum însuși, iar la prima împrejurare favorabilă vor fi tentați să le pună în aplicare, mai ales
de către adolescenți, în cazul cărora caracterul spectacular al multor scene violente este un
element în plus ce trimite la reproducerea lor în viața reală.

53 P. Iluț, Valori, atitudini și comportamente sociale, p.120

34
Procesele cognitive (gândirea, memoria) ale indivizilor care vizionează conținuturi
informaționale suprasaturate de agresivitate sunt orientate spre violență. O altă latură a expunerii
la programe violente este însușirea unor scenarii fictive, care, în întâmplări identice acelora , vor
degaja secvențe acționale asemănătoare în viața reală.
Prin vizionarea unor scene violente în care se insistă asupra cruzimii și a detaliilor
fiziologice a re loc o desensibilizare emoțională; se stinge sau se reduce atitudinea empatică, de
milă față de cei din jur.
Prin prezentarea violenței extreme, precum conflicte sângeroase grupale și individuale,
actelor de terorism din toată lumea, în programele TV sub formă de știri sau documentare, se
produce o sugestionare agresivă mult mai mare. Astfel, „ telespectatorii văd scene violente reale,
și nu ficționale; elevii adolescenți pot urmări în detaliu cum egali de -ai lor își agresează sau
chiar omoară colegii și p rofesorii, uneori părinții. Actanții și scenariile sunt vii și concrete, se
întâmplă în locurile unde își petrec și ei viața, familie și școală, o fac din motive ușor de întâlnit
la aproape oricare dintre elevi (sentimentul de a fi neînțeles și nedreptățit de profesori și părinți,
altercații între colegi).”54
Pentru formarea structurilor comportamentului agresiv un rol decisiv îl are învățarea din
succese. Copiii învață repede că pot obține satisfacerea unei dorințe printr -un protest agresiv.
Agresivitatea umană este determinată în mare măsură prin experiența individuală.
„ Michaelis (1974) a schițat un model funcțional al agresivității care are meritul că permite
prezentarea intuitivă a posibilităților de modificare a comport amentului agresiv la om.
Interacțiunea dintre componentele înnăscute și cele învățate, dintre influențele stimulative și
inhibitive este foarte bine ilustrată de acest model, care reprezintă o secvență de comportament
ca un lanț de opțiuni binare (da – nu) într-un circuit controlat. Dacă se poate alege între mai
multe comportamente , atunci va fi ales comportamentul care are cea mai mare probabilitate de
succes; este vorba de agresiune ca mijlocul cel mai eficient. Observațiile noastre arată că mai
întâi se apelează la amenințare și că abia când aceasta nu a avut efectul scontat se trece la
agresiunea fizică. ”55

54 Ibidem, p. 122
55 Irenaus Eibl – Eibesfeldt, Agresivitatea umană, p. 181

35
Modelul sistemic de funcționare a agresivităț ii cu punctele pentru posibile modificări ale
comportamentului impuse de exterior

Stadiu 1 nu
da
nu
da

nu

da da

nu
Stadiu 2 nu
Stadiu 3

Stadiu 4 nu

Da

Stimul
Percepție
Este homeostazia perturbată?
Comportament manifestat pentru îndepărtarea perturbării Corespunde pattern -ul ales normelor subiectului? Este agresiunea (eventual înnăscută) singura posibilitate? Există un model de acțiune pentru înlăturarea perturbării? Constatarea naturii și intensității perturbării
Alegerea pattern -ului efectiv în funcție de trei categorii:
1. posibilitatea succesului
2. consumul de energie
3. dimensiunea temporală Este
perturbarea
mai
puternică
decât filtrul
de norme?
da
Sfârșit

36
Trăsăturile de personalitate ale adolescentului sunt în strânsă corelație cu comportamentele
violente la care se adaugă problemele specifice adolescenței.
„Adolescența este o perioadă de transformări profunde pe plan fizic , psihic și social.
Schimbările fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale, și adolescenții le trăiesc ca
pe o veritabilă metamorfoză. Transformările respective pot determina o atitudine de retragere în
raport cu anturajul, timiditate, sentimente de jenă, refuzul de a comunica.”56.
Transformări le, mai ales fizice, pot determina sentimente de jenă, timiditate, refuzul
comunicării. Deosebit de important în această perioadă este relația pe care adolescentul o are față
de propriul corp aflat în transformare. Legat de acest aspect asistăm la preocupări deosebite în
ceea ce privește machiajul, coafarea pă rului, îmbrăcămintea. Emoțiile se manifestă cu un mare
dinamism, au loc treceri bruște de la stări de fericire la stări de descurajare sau deprimare, de la
sentimentul de putere la cel de îndoială, de scădere a stimei de sine. Pentru a face față acestor
emoții, adolescenții dezvoltă reacții de agresivitate și de opoziție față de tot ceea ce înseamnă
autoritate (părinți, profesori, instituții).
Pe plan psihologic putem remarca următoarele trăsături ale adolescenței: căutarea identității
de sine, căutarea unu i set personal de valori, achiziția abilităților necesare pentru o bună
interacțiune socială, câștigarea independenței emoționale față de părinți, nevoia de a experimenta
o varietate de comportamente, atitudini și activități.
Adolescentul dorește să fie înțeles, are nevoie de dragoste, de securitate afectivă, dar acest
lucru nu este exprimat de cele mai multe ori, de aceea se produce o ruptură în dialogul cu familia ,
iar din deficiența de comunicare, apare frustrarea care duc e, în cele din urmă la agresivitate și
violență.
Factorul familial cu toate aspectele sale, socializare, climat afectiv, coeziune familială,
status economic și cultural, contribuie la manifestarea agresivității în rândul adolescenților. În
urma unor anchete sociale, s -a confirmat că adolescenții agresivi provin mai ales din familii în
care părinții înșiși sunt agresivi, iar metodele disciplinare sunt neadecvate, fiind deseori brutale.
Adolescenții proveniți din familii cu perturbări ale climatului socio -afectiv și moral se pot asocia
mai ușor grupurilor d elictogene.

56 D. Sălăvăstru, Psihologia educației, p. 266

37
Un alt factor ce poate contribui la creșterea agresivității este influența exercitată de mass –
media asupra adolescenților. Asociația Psihologilor Americani susține că cea mai expusă perioadă
de vârstă în ceea ce privește violența prezentată la televizor este preadolescența și adolescența.
Prin difuzarea scenelor violente, mass -media este considerată alături de consumul de alcool și
droguri, un factor de risc în manifestarea violenței.
Printre efectele pe care televiziunea le are asupra adolesce ntului se numără dependența
acestuia de programele TV. Căzut în capcana neputinței de a se dezlipi din fața micului ecran ore
întregi, acesta este copleșit de lumea televizuală. Se constată o confuzie între real și imaginar, pe
care o induc imaginile TV, f apt care duce la construirea unei lumi mentale, „ una ideală a
plăcerilor, a confortului și divertismentului, construită din imaginile televizate, care devine mai
reală decât realitatea, căci ea este preferată, dorită și greu de părăsit, este lumea mitică a
tinerilor care au crescut cu televizorul.”57
S-a constatat că copiii, pe măsură ce cresc , „tot mai multe activități le desfășoară în
prezența unui televizor deschis. Mănâncă, se joacă, își fac lecțiile sau discută cu ceilalți în fața
televizorului. Aten ția copiilor este împărțită. S -a constatat că 60% din timp îl acordă televizorului
și nu celeilalte activități desfășurate simultan.”58
O analiză atentă ne arată că în programele TV există un șablon relațional între situație și
reacția la ea. Altfel spus, se prezintă atât situația, cât și răspunsul considerat normal la aceasta.
„În televiziune, violența devine cea mai atractivă și mai ef icientă metodă de a rezolva
problemele. Televiziunea propune doar un procent de 4% de soluții non -violente de rezolvare a
unei situații conflictuale, de aceea adolescentul este obișnuit să nu caute alte soluții și să adopte
pe cea mai rapidă și, evident, c ea mai eficientă.”59
Comportamentul răzvrătit și tiranic, atitudinea ironică și limbajul impertinent promovate pe
micul ecran formează tineri egoiști și individualiști, incapabili să se socializeze normal. Mesajul
publicitar multiplică dorințele, generează stări de frustrare și, ca urmare, se constituie într -un
factor de stres extrem de nociv pentru dezvoltarea personalității copiilor.

57 V. Gheorghe, Revrăjirea lumii, p.212 -213
58 R.Herjeu, Oglinda mișcătoare , p.88
59 Ibidem , p.71

38
Urmărirea unui număr impresionant de acte de violență provoacă o obișnuire a
telespectatorului cu ele și la acceptarea ideii că violența poate fi un mod de a trăi.
Într-o confruntare există aproape întotdeauna personajul 100% pozitiv și cel negativ în
același procent, ceea ce înseamnă că la sfârșitul ei, vor exista un învingător și un învins. Modul în
care un personaj este recompensat pentru rezolvarea unei situații este o problemă pe care minorii
nu sunt capabili să o sesizeze , și anume diferența dintre recompensarea rezolvării situației și
recompensarea modului în care s -a rezolvat acea situație. Este foarte ușor de asociat ideea de
recompensă cu folosirea violenței, scoțând din ecuație rezolvarea în sine a situației.
„Spre deosebire de realitate, viole nța din televiziune implică puțin sânge, puțină durere și
suferință. 47% din interacțiunile violente din TV nu dezvăluie și rănile victimei, 58% nu reflectă și
durerea pe care o provoacă, doar 16% dintre emisiuni arată efectele pe termen lung din punct de
vedere fizic, psihologic, financiar și emoțional.”60
O altă problemă ridicată de violența din filme, este aceea a desensibilizării minorilor, prin
apariția ideii că ceea ce se întâmplă în televizor nu este real și, prin urmare, nu trebuie să ne lăsăm
impre sionați de moartea unui personaj pe care, ulterior, îl vedem evoluând într -un alt film.
Senzația că, odată terminat filmul, iau sfârșit și efectele violenței prezentate este extrem de
puternică și este în măsură să influențeze raportarea tinerilor și la ac tele de violență din viața de zi
cu zi . Faptul că eroul își revine sau învie, că actorul care l -a întruchipat moare într -un film pentru
a evolua din nou în cel care urmează, sub o altă mască, îi face pe minori să considere actele de
violență ca fiind lips ite de urmări grave. În proporție de 67% violența este prezentată în cheie
umoristică, mai ales în programele pentru copii, ceea ce facilitează acceptarea ei, fapt care duce la
acte de violență ce se fac în joacă, dar au efecte tot atât de grave ca și cele intenționate.
În urma expunerii la programe TV violente și nu numai, s -a constatat că majoritatea
minorilor cresc cu ideea că lumea este rea, manifestă mai multe acte de agresivitate, devin
nepăsători, insensibili la suferințele celorlalți pe care le cons ideră asemănătoare cu cele din
filmele de ficțiune, au tendința de a se identifica cu personajele, de a le copia și de a căuta noi
emisiuni în care aceste personaje își depășesc vechile performanțe în acțiuni violente.

60 Ibidem, p.72

39
II.7. Prevenirea și reducerea efectelor televiziunii asupra adolescentului
7.1. Efectul catharsisului
Ipoteza catharsisului afirmă că pornirea omului de a se comporta agresiv față de semenii săi
poate fi satisfăcută prin acțiuni substitutive care să nu facă rău nici altora, n ici sieși. Dacă se
creează posibilitatea ca indivizii să -și descarce mânia și ura prin mijloace inofensive, se reduce
tensiunea emoțională, scade probabilitatea ca ei să săvârșească acte antisociale.
Cei care susțin această teorie a efectului catharsis afi rmă că există trei căi principale prin
care acesta operează:
– vizionarea de materiale cu numeroase scene violente;
– consumarea tendinței agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor;
– angajarea în acțiuni violente efective, dar care nu au consecințe antisociale, precum
practicarea unor sporturi).
Potrivit studiilor experimentale, s -a demonstrat că expunerea la materiale violente din
mass -media nu reduce violența, ci o încurajează; la fel se întâmplă și în cazul vizionării unor
întreceri spo rtive agresive, care întăresc tendința spre violență.
În ceea ce privește exprimarea pornirilor agresive în planul imaginarului, prin
consumarea indirectă a frustrării, mâniei, revoltei, prin scenarii ce rezolvă acțiuni agresive doar în
teritoriul fantezii lor mentale sau cel al povestirilor scrise, al picturii, conduce la o micșorare a
tendinței de a realiza practic, în viața reală, acte de violență antisociale.
În cazul practicării unor sporturi și jocuri, ce presupun activități fizice viguroase sau un
mare efort, fără a avea consecințe umane și sociale negative, se constată o reducere temporară a
stării de dispoziție înspre agresivitate față de persoanele care formează obiectul mâniei.
Astfel de activități nu descarcă mânia, ci te fac să uiți, să o neglije zi, dar imediat ce
intervine reamintirea incidentului care a provocat starea de agresivitate, aceasta nu ezită să se
manifeste.
„Acțiunile care ar trebui să aibă un efect cathartic de prevenire și reducere a
agresivității au de fapt un efect invers, de în groșare a ei. Până și sportul, care a devenit un
fenomen social și o industrie, aduce multe beneficii, dar nu are efectul cathartic, nici pentru

40
practicanți și nici pentru spectatori, iar violența legată de spectacolele sportive este u efect și o
ilustrare vizibilă a toleranței lumii moderne față de agresivitate ”.61
7.2. Pedeapsa și amenințarea cu pedeapsa
Pedeapsa are rolul de a -l sancționa sau izola pe cel în cauză, de a reduce probabilitatea ca
el să mai săvârșească acte agresive antisociale , dar și pentru a servi ca exemplu.
Efectul pedepsei și al amenințării cu pedeapsa este condiționat de anumiți factori:
– „pedeapsa trebuie să fie promptă, adică să urmeze cât mai repede posibil după actul
săvârșit;
– să fie suficient de intensă;
– să aibă mărimea necesară pentru a induce aversiune față de ea;
– să fie probabilă, potențialul actor violent să aibă conștiința probab ilității cu totul
ridicate că pedeapsa se va produce.”62
Pedepsirea copiilor care se comportă agresiv, și mai ales pedeapsa fizică, nu are efectul
educativ scontat; s -a constatat că cei pedepsiți frecvent pentru comportamentul lor agresiv devin ei
înșiși mai agresivi decât copiii normali, iar la vârsta adultă p rovoacă violență în familie.
Printre măsurile care se cer a fi impuse ca strategii de reducere a violenței s -ar număra
limitarea expunerii la violența din programele de televiziune și alte surse care promovează modele
violente, cultivarea acelorași realită ți sau activități care sunt subminate sau substituite prin
vizionarea TV, relațiile cu familia, contactul cu natura, activitățile practice, exercițiile fizice,
lectura.
„Cultura de consum sau noile cuceriri ale civilizației materiale presupun un preț pe c are
oamenii cu greu și -l permit să -l plătească. Este vorba de permanenta neliniște care este sădită în
sufletul consumatorilor. Toate falsele nevoi pe care societatea de consum le creează oamenilor
constituie legături puternice prin care aceștia sunt târâți către vâltoarea mediatică, către
televizor. Neliniștea că alții ți -au luat -o înainte, că n u mai ești în pas cu moda, că nu mai ești în
rândul lumii sunt produsul mentalității consumatoriste, al propagandei la care individul este
supus încă din primii ani de viață”.63

61 P. Iluț, Valori, atitudini și comportamente sociale, p.128
62 Ibidem, p.130
63 V. Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minții umane, p. 426

41
În societatea contemporană, televiziunea constituie principalul mijlocitor în tre om și
viața modernă a lumii, între individ și industria de consum.
Dacă televizorul a devenit prietenul celor lipsiți de prieteni , sfătuitorul copiilor, familia
celor singuri, tinerețea celor bătrâni, puterea celor slabi, bogăția celor săraci, fereastr ă către lume
celor izolați, atunci se impune ca acesta să fie înlocuit cu oameni reali, cu situații concrete, astfel
realizându -se eliberarea de sub tirania televiziunii.
„Dacă privim lumea naturală, plantele și animalele, găsim competiție peste tot,
urmă rind supraviețuirea indivizilor și a speciilor. Oamenii au sentimente și simt compasiune și
dragoste altruistă care nu există în lumea naturală, de aceea este necesar ca educația să -i
pregătească pe oameni pentru cooperare, acesta fiind singurul mod prin c are se pot reduce
problemele psihologice și sociale, deoarece competiția este egoistă și antisocială”64. Școala
viitorului nu trebuie să fie una mai tehnică, ci una mai umană, ar trebui să -i învețe pe adolescenți
la timpul potrivit să înțeleagă mașinile și să le stăpânească, nu să ajungă să fie stăpâniți, robi ai
lor.
7.3. Educația previne efectele televiziunii
Educația din familie este foarte importantă pentru tot restul vieții copilului, adolescentului
și adultului de mai târziu. Părinții treb uie să -și asume responsabilitatea creșterii și educării
copiilor lor, fără a o pasa altor surse ale educației. Pentru a preveni efectele televiziunii asupra
personalității adolescentului, părinții ar trebui să acorde mai mult timp și atenție acestuia, să -l
asculte, să -l înțeleagă, să -i explice unele aspecte ale vieții sociale.
Deși este aproape imposibil să privezi viața unui adolescent de televizor sau alte mijloace
de informare în masă, pare posibil să estompezi efectele pe care acestea le -ar putea avea asupra
psihicului acestuia. În primul rând, părinții ar trebui să știe că televizorul nu are ce căuta în camera
adolescentului , că privitul la televizor ar trebui să fie sub supraveghere parentală și după un
anumit program strict. Uitlizarea televizorului în timpul meselor ca instrument de distragere a
atenției este total contraindicată. Privitul la televizor este o activitate statică ce încurajează
sedentarismul, poate duce la obezitate infantilă, întârzie dezvoltarea motorie a copilului. Cel mai
indicat este ca părinții să -și supravegheze copiii atunci când vizionează programele de televiziune,
pentru a le oferi explicații asupra a ceea ce ei cred că este realitate, dar pentru a face aceasta
părinții înșiși trebuie să știe că ceea ce văd la televizor nu e ste realitate, ci ficțiune.

64 Ibidem, p.450

42
Un alt factor care ar putea contribui la reducerea efectelor televiziunii asupra
adolescenților ar fi școala, prin educația pe care o oferă, prin profesorii pe care îi are. La nivel de
sistem educațional ar putea fi introduse p rograme de studiere a efectelor mass -media asupra
psihicului uman, a ceea ce reprezintă televiziunea în viața omului contemporan, obișnuit să se
relaxeze în fața micului ecran, să primească doar printr -o apăsare pe buton tot ceea ce are ne voie
pentru a se informa, a se distra, a petrece timpul liber. Factorii educaționali care au o contribuție la
dezvoltarea adolescentului contemporan trebuie să promoveze creativitatea, independența, spiritul
liber ale acestuia, să -i dea șansa să se exprime prin mișcare, pr in artă, neconstrâns de anumite
dependențe formate încă din mica copilărie, ca urmare a lipsei de timp a părinților, ce au crezut că
televizorul îi poate suplini, că lăsat în fața micului ecran, copilul se află în siguranță.
Dacă adolescentul ajunge să fie violent, iar violența naște multe alte manifestări
antisociale, singura responsabilitate pentru această situație aparține părinților, care, sub diverse
forme , au contribuit mai mult sau mai puțin la transformarea copilului lor în micul delincvent.
Părinții au datoria de a le oferi copiilor lor modele pe care aceștia să le urmeze în viață, știind că
adolescența este perioada în care are loc crearea identității individului. Referitor la copierea
modelelor pe care societatea le oferă adolescenților, aducem spre exemplificare următoarele
experimente:
„Bandura și Walters (1963) au verificat efectul modelelor agresive asupra copiilor. O primă
grupă a văzut nemijlocit cum un adult maltrata o păpușă de cauciuc; o a doua grupă a văzut
același lucru pe ecranul unu i televizor; o a treia grupă a văzut un desen animat în care o pisică
executa același act agresiv; o a patra grupă nu a putut vedea un model agresiv. Apoi, toate patru
grupele au fost frustrate și ulterior li s -a urmărit jocul. S -a constatat că copiii din cele trei grupe
care au văzut un model agresiv erau mult mai agresivi decât copiii din grupul de control. Cei
care urmăriseră modelul la televiziune erau mai agresivi decât copiii din prima grupă care
văzuseră agresiunea reală ”65.
O altă cercetare efectuat ă de Hicks (1965) a arătat că este vorba de efecte de durată. El a
reluat experimentul lui Bandura. Cercetând subiecții șase luni mai târziu, el a putut constata că
influența modelului era pe deplin vizibilă însă doar în cazul în care modelul fusese oferit de
acțiunea unui adult. Tinerii care au vizionat un film în care apărea un duel cu săbii s -au comportat

65Irenaus Eibl – Eibesfeldt, Agresivitatea umană, p. 176

43
mai agresiv în testul care a urmat decât tinerii care vizionaseră un film tot atât de lung, dar cu un
conținut neutru.
Aceste exemple sunt suficiente pentru a ilustra importanța modelului pentru promovarea
atitudinii agresive. Ele atestă în același timp, asemenea multor cercetări de dată mai recentă,
efectul de stimulare a agresivității pe care -l au filmele de televiziune care prezintă scene violente.
Cei care demonstrează efectul cathartic al unor astfel de filme și implicit lipsa lor de nocivitate au
în vedere doar efectul de scurtă durată. Ei neglijează efectul de lungă durată, care constă într -o
creștere a agresivității, așa cum se întâmplă și în caz ul multor forme de sport combativ.
În procesul normal de dezvoltare al copilului învățarea socială prin imitare joacă un rol deosebit.
Chiar și fără presiune educativă, copilul se identifică cu părintele de același sex. El îl imită din
proprie inițiativă, motivat de o predispoziție înnăscută de a învăța. Pentru formarea structurilor
comportamentului agresiv un rol decisiv îl are învățarea din succese. Copiii învață repede că pot
obține satisfacerea unei dorințe printr -un protest agresiv. Agresiv itatea umană este determinată în
mare măsură prin experiența individuală.
Educația întărește inhibițiile agresivității, de fapt socializarea aici începe. Copilul află care
forme de agresivitate și în ce situații sunt permise. Pe această cale, inhibițiile înnăscute pot fi
întărite sau eliminate.

44
CAPITOLUL III – CERCETAREA EMPIRICĂ

III.1. Ideea de cercetare
Influența mass – media (televiziunii) asupra elevului de gimnaziu
Vizionarea T.V nu este un simplu obicei sau doar un mijloc de informare. Ne așezăm
zilnic câteva ceasuri în fața televizorului, ne relaxăm, aflăm ce se mai întâmplă în lume și după
aceea ne continuăm activitatea. Prin caracteristicile și intensitatea expe rienței, prin periodicitatea
cu care intervine încă din primii ani ai vieții , privitul la televizor influențează în mod definitoriu
viața omului contemporan. Oamenii ajung să gândească , să se comporte , să se îmbrace după cum
le sugerează televiziunea. O mare parte din modul de a fi al acestui om, din ideile , aspirațiile și
sentimentele lui se datorează miilor de ore petrecute în fața celei pe care Martin Eslin o numește
„mașina visării”.
Televiziunea și mass -media reconstruiesc în general realitatea, configurează un nou mediu
de existență și de conștiință pentru omul zilelor noastre, un mod de a fi.
Numeroase teorii psihologice au încercat să explice procesul prin care expunerea la
violența din mass -media poate să influențeze comportamentul agresiv și violent la copii și
adolescenți, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Efectele pe termen lung ale agresivității se
consideră a fi, în general, datorate procesului de învățare prin observație a gândurilor și
comportamentelor care au legă tură cu agresivitatea, în timp ce efectele pe termen scurt, care se
manifestă atât la adulți, cât și la copii, se datorează imitării comportamentelor agresive specific.
Cercetătorii din domeniul agresivității consideră comportamentul agresiv sever drept o
convergență a unor factori multipli de tip predispozant și precipitator, cum ar fi deficitele
neuropsihice, carențele din stilul parental, deprivarea socio -economică, lipsa relațiilor sau relațiile
deficitare cu un grup de prieteni, atitudinile și convinge rile cu privire la agresivitate, consumul de
droguri și alcool, frustrarea ți provocarea, precum și o serie de alți factori.
Cercetarea de față își propune studiul privind evidențierea modului în care expunerea la
programele de televiziune influențează a gresivitatea la elevii cu vârste cuprinse între 13 -15 ani.
Ipoteza cercetării de la care s -a pornit este că expunerea prelungită, 3,5 – 4 ore pe zi, la programele
TV, a elevilor de gimnaziu, influențează semnificativ statistic atitudinea agresivă a acestora .
Efectele expunerii copiilor și adolescenților la programele televizate sunt creșterea
comportamentelor agresive și violente., aceasta este concluzia la care s -a ajuns în urma sutelor de
studii realizate asupra impactului televiziunii asupra copiilor și a dolescenților.

45
Copiii și adolescenții au o sensibilitate crescută pentru expresia prin imagine. Vizionarea
programelor TV a ajuns să ocupe o pondere foarte mare în bugetul lor de timp liber, limbajul
televiziunii fiind unul accesibil, familiar, agreabil, aducând la domiciliul fiecăruia o abundență de
imagini, care informează, instruiesc, cultivă și delectează. Studiile de sociologie,
realizate în diferite țări, au relevat faptul că elevii petrec mai mult timp în fața micului ecran,
decât media populației.
III.2. Cercetări și lucrări relevante
Cele mai multe cercetări cu privire la influența televiziunii asupra comportamentului agresiv
la adolescenți s -au realizat în Occident, unde fenomenul are o mai mare amploare, dar și în
România. Dintre acestea amintim următoarele studii relevante:
➢ 1973, Notel Study of Violence, desfășurat într -o localitate din Canada, în care s -a
constatat creșterea cu 160% a numărului actelor de violență fizică, în numai doi ani, după
ce au început să aibă acces la televiziune; același lucru s -a întâmplat și în cazul Africii de
Sud, când rata criminalității a crescut cu 130% din 1975, când a început emisia
televizată. În fiecare țară s -a observant că în 10 -15 ani de la introducerea televiziunii,
numărul crimelor s -a dublat66.
➢ 1961, Albert Bandura a reali zat studiul „păpușa Bobo” – transmiterea comportamentelor
agresive prin imitarea unor modele agresive.
➢ monitorizări, sondaje și studii privind influența TV -ului asupra copiilor și tinerilor,
realizate de CNA, Centrul Educația 2000+, Agenția de Monitorizare a Presei;
➢ Studiul „ Utilizare, atitudini și așteptări ale consumatorilor români de mass -media ”,
realizat de Institutul de Marketing și Sondaje – IMAS, în 2004, prezentat în vol. Studii și
Cercetări Audiovizuale, Nr. 1;
➢ Studiul „ Expunerea copiilor la programele Radio și TV ”, realizat de Gallup România și
Metrou Media Transilvania, în 2004;
➢ Studiul „ Evaluarea reprezentării violenței în pro gramele de televiziune ”, realizat de
Centrul de Studii Media și Noi Tehnologii de Comunicare al Universității București,
200467;

66 Herjeu, R . Oglinda mișcătoare, p.
67 http://www.cna.ro/Decizia -nr-220-din-24-februarie.html

46
➢ Un sondaj al populației școlare din gimnaziu și liceu (prezentat de G. Cucu în „ Educația
și mass -media” , 2000);
➢ Studiul „ Educaț ia informală și mass -media ”, realizat de Institutul de Științe ale
Educației, București, 2005.

III.3. Ipoteza de cercetare
Obiective :
➢ Evidențierea modului în care expunerea prelungită la programele violente ale
televiziunii influențează agresivitatea la elevii de gimnaziu cu vârste cuprinse între 13 –
15 ani.
➢ Identificarea locului pe care îl ocupă vizionarea TV în activitățile cotidiene ale
adolescentului;
➢ Conștientizarea familiei și a cadrelor didactice cu privire la implicațiile pe care l e au
efectele vizionării programelor TV asupra dezvoltării fizice, psihice și morale a
adolescentului.
Problema de cercetare :
Expunera la programele TV influențează comportamentul agresiv al adolescentului?
Ipoteza de cercetare :
➢ expunerea la programele vio lente de televiziune ale grupului experimental influențează
semnificativ statistic atitudinea agresivă a acestuia față de atitudinea grupului de control ;
➢ manifestarea agresivității ca urmare a vizionării programelor TV diferă în funcție de
genul participan ților la studiu.

III.4. Metoda de cercetare
➢ Participanți :
În vederea realizării experimentului s -a ales un eșantion:
➢ Eșantionul elevilo r – este format din două grupuri independente a câte 20 de subiecți, 10
fete și 10 băieți, în fiecare grup, elevi aparținând claselor a VII -a și a VIII -a din Școala cu clasele
I-VIII Șcheia, comuna Al.I.Cuza, jud. Iași. Acestora li s -a dat să completeze chest ionare, după ce
au primit instrucțiunile de rigoare pentru a efectua acest test. Elevii au fost selectați aleatoriu, prin
tragere la sorți, din câte două clase de a VII -a și a VIII -a. Eșantionul elevilor a fost împărțit în
două grupuri: grupul experimental , format din elevi de clasa a VIII -a, căruia i s -au prezentat două

47
filme cu scene violente a câte cinci minute fiecare și grupul de control, format din elevi de clasa a
VII-a, căruia nu i s -a prezentat nimic.
➢ Instrumente:
Pentru realizarea acestui studiu s-au utilizat două categorii de metode: calitative și
cantitative.
Analiza documentară – prin această metodă s -au studiat statistici, tipologii, concepte, studii
empirice.
Ancheta prin chestionar – metoda a fost utilizată pentru a evalua gradul în care viz ionarea TV
influențează comportamentul agresiv al adolescentului. S -au măsurat
patru aspecte ale agresivității: agresivitate fizică (PA), agresivitate
verbală (VA), furie/mânie (A), ostilitate (H). Chestio narul cuprinde
36 de itemi, sco rurile fiind distrib uite astfel:
PA: 1, 5, 11, 15, 21, 27, 30, 32, 35;
VA: 2, 8, 12, 16, 22;
A: ,7 ,9, 13, 17, 24, 28, 36.
H: 4, 20, 26, 29, 31, 34.
Răspunsul pentru fiecare întrebare constă în alegerea unei valori dintr -o grilă de cinci variabile:
1- foarte necaracteristic pent ru mine;
2- oarecum necaracteristic pentru mine;
3- puțin caracteristic;
4- oarecum caracteristic pentru mine;
5- foarte caracteristic pentru mine.
Itemii 30 și 36 sunt scoruri inversate. Scorul total este suma scorurilor itemilor și variază
între 29 și 145. Scorurile înalte reflect mai multă agresivitate. Întrebările:
3,6,10,14,18,19,23,25,33 au fost introduse pentru a masca scopul real al chestionarului, iar
scorurile lor nu au avut nici o influență asupra rezultatelor finale ale testelor.
Referințe: Buss, A.H. și Perry, M. (1992). The Agression Questionnaire, Journal of
Personality and Social Psychological Association68 (Anexa 2).
➢ prezentarea unor secvențe de violență, cu durata de 10 minute, grupului experimental.
➢ Procedura

68A.H. și Perry, M. (1992). The Agression Questionnaire , Journal of Personality and Social Psychological Association , p.454

48
Faza de instruire
Experi mentatorul va ține un instructaj prin care se asigură că participanții la cercetare știu ce
au de făcut. Procedura utilizată este foarte simplă, constând în vizionarea unor secvențe cu
caracter agresiv și aplicarea unui chestionar. În cazul grupului de con trol, procedura este aceeași
exceptând faptul că subiecții nu vizionează filmul respectiv.
Ipoteza de cercetare :
➢ expunerea la programele violente de televiziune ale grupului experimental influențează
semnificativ statistic atitudinea agresivă a acestuia fa ță de atitudinea grupului de control.
➢ manifestarea agresivității ca urmare a vizionării programelor TV diferă în funcție de
genul participanților la studiu.
H1(ipoteza de cercetare) p  0,050 ( se acceptă) (apare o legătură semnificativă între
cele două variabile);
H1(ipoteza de cercetare) p  0,050 (se respinge) (apare o legătură nesemnificativă
între cele două variabile).
Problema de cercetare :
În ce măsură expunerea la programe viol ente influențează agresivitatea elevilor de gimnaziu?
Variabile:
o variabile independente:
• genul subiecților: masculin(1) și feminin(2);
• clasa subiecților: clasa a VII -a (non -vizionare scene violente -grup de
control)(1) și clasa a VIII -a (vizionarea scene violente – grup experimental) (2).
o variabila dependentă : rezultatele la testul de agresivitate.
Planul de cercetare
Cuprinde două grupe:
– grupul de control (elevii din clasa a VII -a)
– grupul experimental (elevii din clasa a VIII-a).
– media vârstei este de 13,5 ani;
– abaterea standard este de 5;
Grupele participanților au fost echivalente, iar distribuirea aleatorie a subiecților a dus la
eliminarea efectului variabilelor parazite. Echivalarea grupelor, după gen și vârstă, în fiecare
condiție experimentală a fost făcută pentru a controla variabilele parazite (gen si vârstă).

49
Planul experimental:
– plan mixt 2 X 2 ( intragrup și intergrup)

Acest plan experimental cuprinde eșantioane independente, de aceea pentru a analiza
efectul expunerii la scene violente a elevilor de gimnaziu asupra creșterii agresivității acestora,
vom folosi Testul T pentru eșantioane perechi, precum și Anova Univariate . Testul T permite
evidențierea influenței separate a fiecărui factor. Pentru a analiza efectele mai multor variabile
independente se poate folosi analiza de varianță factorială, ce este identică cu a modelului A nova
unifactorial.
Se raportează:
–
12,XX – medii ;
– t – valoarea testului T;
– df – gradul de libertate între cele două medii;
– p – pragul de semnificație sau probabilitatea de eroare, în cazul respingerii ipotezei de nul
și a acceptării celei de cercetare;
– H1 – există diferențe între cele două medii;
– H0 – nu există diferențe între cele două medii.

Vi1 gen

Vi2 clasă /
condiție
experimentală

Masculin (1) Feminin (2)

Clasa a VII a
(non-vizionare)
(1)

G1

G2

Clasa a VIII a
(vizionare)
(2)

G3

G4

50
III.5. Raportul de cercetare

În cercetarea privind măsura în care expunerea la programele televiziunii influențează
comportamentul agresiv al adolescentului am avut nevoie de un eșantion format din 40 de elevi cu
vârste între 13 – 15 ani, respectiv de clasa a VII – a și a VIII -a , de un test de agresivitate, precum
și de două filmulețe a câte cinci minute fiecare, ce c uprindeau scene de violență fizică.
Înaintea aplicării testului de agresivitate pentru cercetarea de față am studiat terenul în
ceea ce privește timpul alocat de elevi vizionării programelor TV, constatând că televizorul este
indispensabil în cadrul activ ităților lor și cu cât timpul liber este mai mare, ca spre exemplu în
zilele de sâmbătă și duminică, când nu merg la școală, cu atât timpul de vizionare crește. În medie,
un elev petrece între 2,5 și 4 ore zilnic în fața televizorului, unii dintre ei având acces și la alte
mijloace de comunicare, precum internetul.
Eșantionul utilizat în cercetare a fost format în urma unei trageri la sorți dintre elevii a
patru clase, două de a VII a și două de a VIII a, câte cinci fete și cinci băieți din fiecare clasă.
Menționez că în urma selecției s -au ales în mare măsură elevi dintre cei mai buni la învățătură, cu
atât mai mult cu cât era nevoie ca ei să înțeleagă conținutul afirmațiilor din cadrul testului de
agresivitate.
După formarea eșantionului, elevii au fost împărțiți în două grupe: grupul experimental și
cel de control. Elevii din grupul de control au primit indicațiile necesare pentru a înțelege cum
trebuie să completeze chestionarul, în timp ce elevii din grupul de control au fost duși într -o sală,
unde li s-au prezentat cele două filmulețe cu ajutorul unui proiector, apoi au trebuit să completeze
chestionarul de agresivitate.
În timpul derulării celor două filmulețe cu scene de agresivitate am putut constata unele
atitudini, atât din partea subiecților fem inini, cât și a celor masculini. Atitudinile acestora afișau
imunitate la scenele de agresivitate, considerând că respectivele scene nu erau suficient de
violente pentru ceea ce înseamnă pentru ei violență. Menționez că ambele filmulețe au conținut
scene d e lupte de tipul wrestling sau scene în care se putea observa sânge și bătăi crunte. Replica
cea mai des folosită timp de 10 minute cât a durat vizionarea a fost: „Asta e violență?!”, „Noi ne
uităm la programe mult mai violente”.
S-ar putea spune că acest aspect atitudinal observat în momentul aplicării chestionarului a
fost și cauza pentru care participanții la cercetare nu au fost influențați atât de tare de scenele de
violență. Studii psihologice arată că expunerea îndelungată la violență duce la imuniza rea față de

51
acest aspect, violența reală sau virtuală fiind ceva obișnuit, normal, chiar o soluție „optimă”
pentru rezolvarea unor conflicte.

În urma apl icării testului de agresivitate, rezultatele au fost centralizate con form bazelor de
date ce se regăsesc în Anexa 3 și Anexa 4.
S-a aplicat testul T pentru a observa care este media scorurilor obținute de subiecți la testul
de agresivitate în funcție de genul acestora. Se constată că subiecții de gen masculin au obținut o
medie mai mare la agresivitate (
186,15 X= ), în timp ce subiecții de gen feminin a u obținut un
scor mai mic (
279,25 X= ) (Anexa 5 , Fig.1 ).
Testul Levene are valoarea
0, 46, 0,502 0,050Fp= =  , ceea ce indică faptul că putem
respinge ipoteza de cercetare (care afirmă că varianțele sunt inegale), deci diferența dintre cele
două categorii de subiecți nu este semnificativă.
38 df=
(gradele de libertate); v aloarea lui t și semnificația:
()38 1,23, 0,225 0,05tp= = 
și în acest caz trebuie respinsă ipoteza de cercetare și acceptată cea de nul .
S-a aplicat testul T pentru a observa care este media scorurilor obținute de subiecți la
chestionarul de agresivitate în funcție de clasa sau condiția experimentală a acestora. Se constată
că subiecții care au vizionat secvențe violente (clasa a VIII a) au obținut o me die mai mare la
agresivitate (
285,95 X= ), în timp ce subiecții din grupul de control (clasa a VII a) au obținut un
scor mai mic (
179,45 X= ). (Anexa 5, Fig.2 )
Testul Levene are valoarea
0,003, 0,960 0,050Fp= =  , ceea ce indică faptul că putem
respinge ipoteza de cercetare (care afirmă că varianțele sunt inegale), deci diferența dintre cele
două grupe nu este semnificativă.
38 df=
(gradele de libertate ); valoarea lui t și semnificația:
()38 1,15, 0,25 0,05tp=− = 
și în acest caz trebuie respinsă ipoteza de cercetare și acceptată cea de nul. Se constată că subiecții
din grupul experimental au obținut un scor mai mare la agresivitate decât subiecții din grupul de
control, dar din punct de vedere statistic această di ferență nu este semnificativă.

52
Am aplicat testul T pentru a compara rezultatele obținute la ag resivitate în funcție de gen,
cât și de condiția experimentală a participanților , dar ținând cont de tipul de agresivitate (fizică,
verbală, furie, ostilitate). Pentru agresivitatea fizică și condiția experimentală avem:
Subiecții din grupul experimental au obținut o medie mai mare la agresivitatea fizică
(
226,45 X= ), în timp ce subiecții din grupul de control au avut scoruri mai mici (
125,25 X= ).
(Anexa 6, Fig.1 )
Testul Levene are valoarea
0,579, 0,45 0,050Fp= =  , ceea ce indică faptul că putem
respinge ipoteza de cercetare (care afirmă că varianțele sunt inegale), există diferență între cele
două medii, dar aceasta nu este semnificativă statistic.
38 df=
(gradele de libertate); v aloarea lui t și semnificația:
()38 0,49, 0,62 0,05tp=− =  și în
acest caz trebuie respinsă ipoteza de cercetare și acceptată cea de nul.
Subiecții de gen masculin au obținut o medie mai mare la agresivitate fizică (
129,40 X= ),
în timp ce subiecții de gen feminin au obținut un scor mai mic (
222,30 X= ). (Anexa 6, Fig.2 )
Testul Levene are valoarea
3,73, 0,061 0,050Fp= =  , ceea ce indică faptul că putem
respinge ipoteza de cercetare (care afirmă că varianțele sunt inegale), există diferență între cele
două medii, dar aceasta nu este semnificativă statistic. Greșim doar în 6,1% din cazuri dacă
respingem ipoteza de cercetare.
38 df=
(gradele de libertate); v aloarea lui t și semnificația:
()38 3,33, 0,02 0,05tp= =  în acest
caz trebuie respinsă ipoteza de nul și acceptată cea de cercetare, care afirmă că există o diferență
semnificativă între subiecții de gen masculin și cei de gen feminin la testul de agresivitate fizică.

53
Pentru agresivitate verbală și genul par ticipanților avem:
Subiecții de gen masculin au obținut o medie mai m ică la agresivitate verbală
(
117,25X= ), în timp ce subiecții de gen feminin au obținut un scor mai m are (
217,90 X= ).
(Anexa 7, Fig.1 )
Testul Levene are valoarea
0,001, 0,98 0,050Fp= =  , ceea ce indică faptul că putem
respinge ipoteza de cercetare (care afirmă că varianțele sunt inegale), există diferență între cele
două medii, dar aceasta nu este semnificativă statistic.
38 df=
(gradele de libertate); valoarea lui t și semnificația:
()38 0,49, 0,62 0,05tp=− =  în
acest caz trebuie respinsă ipoteza de cercetare și acceptată cea de nul, care afirmă că nu există o
diferență semnificativă între subiecții de gen masculin și cei de gen feminin la testul de
agresivitate verbală.
Pentru agresivitate verbală și condiți a experimentală avem:
Subiecții din grupul experimental au obținut o medie mai mare la agresivitatea verbală
(
218,35 X= ), în timp ce subiecții din grupul de control au avut scoruri mai mici (
116,80X= ).
(Anexa 7, Fig.2 )
Testul Levene are valoarea
0, 22, 0,63 0,050Fp= =  , ceea ce indică faptul că putem
respinge ipoteza de cercetare (care afirmă că varianțele sunt inegale), există diferență între cele
două medii, dar aceasta nu este semnificativă statistic.
38 df=
(gradele de libertate); valoarea lui t și semnificația:
()38 1,19, 0,24 0,05tp=− =  și în
acest caz trebuie respinsă ipoteza de cercetare și acceptată cea de nul.
Pentru furie și condiția experimentală avem:
Subiecții din grupul experimental au obținut o medie mai mare la agresivitatea verbală
(
221,45 X= ), în timp ce subiecții din grupul de control au avut scoruri mai mici (
120,05 X= ).
(Anexa 8, Fig.1 )

Testul Levene are valoarea
0,51, 0, 47 0,050Fp= =  , ceea ce indică faptul că putem
respinge ipoteza de cercetare (care afirmă că varianțele sunt inegale), există diferență între cele
două medii, dar aceasta nu este semnificativă statistic.

54

38 df=(gradele de libertate); valoarea lui t și semnificația:
()38 0,74, 0,46 0,05tp=− =  și în
acest caz trebuie respinsă ipo teza de cercetare și acceptată ipoteza de nul.
Pentru furie și genul participanților avem:
Subiecții de gen masculin au obținut o medie mai mare la furie (
121,25 X= ), în timp ce
subiecții de gen feminin au obținut un scor mai mic (
220,25 X= ). (Anexa 8, Fig.2 )
Testul Levene are valoarea
1,73, 0,19 0,050Fp= =  , ceea ce indică faptul că putem
respinge ipoteza de cercetare (care afirmă că varianțele sunt inegale), există diferență între cele
două medii, dar aceasta nu este semnificativă statistic.
38 df=
(gradele de libertate); valoarea lui t și semnificația:
()38 0,52, 0,60 0,05tp= =  în acest
caz trebuie respinsă ipoteza de cercetare și acceptată cea de nul, care afirmă că nu există o
diferență semnificativă între subiecții de gen masculin și cei de gen feminin la categoria furie.
Pentru ostilitate și genul participanților avem:
Subiecții de gen feminin au obținut o medie mai mare la furie (
219 X= ), în timp ce
subiecții de gen masculin au obținut un scor mai mic (
118,35X= ). (Anexa 9, Fig.1 )
Testul Levene are valoarea
0,09, 0,75 0,050Fp= =  , ceea ce indică faptul că putem
respinge ipoteza de cercetare (care afirmă că varianțele sunt inegale), există diferență între cele
două medii, dar aceasta nu este semnificativă statistic.
38 df=
(gradele de libertate); valoarea lui t și semnificația:
()38 0,42, 0,65 0,05tp=− =  în
acest caz trebuie respinsă ipoteza de cercetare și acceptată cea de nul, care afirmă că nu există o
diferență semnificativă între subiecții de gen feminin și cei de gen masculin la categoria ostilitate.
Pentru ostilitate și condiția experimentală avem:
Subiecții din grupul experimental au obținut o medie mai mare la ostilitate (
219,35 X= ),
în timp ce subiecții din grupul de control au avut scoruri mai mi ci (
118 X= ). (Anexa 9, Fig.2 )

55
Testul Levene are valoarea
0,078, 0,78 0,050Fp= =  , ceea ce indică faptul că putem
respinge ipoteza de cercetare (care afirmă că varianțele sunt inegale), există diferență între cele
două medii, dar aceasta nu este semnificativă statistic.
38 df=
(gradele de libertate); valoarea lui t și semnificația:
()38 0,89, 0,37 0,05tp=− =  și în
acest caz trebuie respinsă ipoteza de cercetare și acceptată ipoteza de nul.
Anova Univariate
Acest tip de analiză prezintă două tipuri de note F corespunzătoare celor două tipuri de
efecte pe care le măsoară. Efectele principale măsoară influența u nei variabile independente
asupra variabilei dependente, indiferent de acțiunea celorlalte variabile independente. Efectele de
interacțiune măsoară influența combinată a două sau mai multor variabile independente asupra
variabilei dependente.
În urma anali zei modului în care influențează variabilele independente pe cea dependentă
avem următoarea situație:
Cele mai importante elemente ale tabelului se referă la testul F. Ne interesează numai
liniile marcate prin acolade. În cazul nostru nu apar efecte pr incipale ale variabilelor independente
asupra celei dependente pentru că:

1,17, 0, 28 0,050Fp= =  (efectele genului și clasei subiecților asupra nivelului agresivității);

Prin analiza efectului de interacțiune dintre variabilele gen și clasă reiese că
0,01, 0,91 0,050Fp= = 
, și în acest caz nivelul agresivității nu depinde de clasa sau genul
subiecților. (Anexa 10 )

Testul de contrast calculează diferența între media rezultatelor obținute de subiecții de gen
masculin și cei de gen feminin la agresivitate. Sensul diferenței ( -6,3) indică faptul că cei de gen
masculin nu au obținut medii semnificativ mai mari comparativ cu cei de gen feminin. (Anexa 11 )
Aceeași situație este și în cazul influenței clasei participanților asupra nivelului
agresivității, deși diferența dintre medii există, aceasta este nesemnificativă la nivel statistic.

56
Graficul situațiilor prezentate anterior arată astfel:

Am utilizat și testul TWO INDEPENDENT SAMPLES, care este echivalentul testului T,
doar că în acest caz variabila dependentă măsurată nu este cantitativă, ci calitativă și ordinală.
Testele neparametrice ce compară două eșantioane independente au la bază comparații ale
rangurilor diferitelor intervale observate.

Media rangurilor pentru subiecții de gen masculin este 22,55, iar pentru cei de gen feminin
este 18,45. Valoarea pragului de semnificație, p =0,267  0,050, deci putem trage concluzia că
fetele și băieții din studiul nostrum nu diferă semnificativ în ceea ce privește nivelul agresivității.
Dacă diferențele ar fi fost semnificative (p  0,05), sensul diferenței ar fi f ost dat de semnul notei
Z, scrisă imediat deasupra valorii pragului de semnificație. (Anexa 12)
Pentru a scoate în evidență diferențele dintre rezultatele obținute la testul de agresivitate
fizică de participanții de genul feminin și cei de genul masculin , precum și în funcție de condiția
experimentală, am folosit Anova Univariate. ( Anexa 13)
Subiecții de genul masculin au obținut la testul de agresivitate fizică următoarele rezultate:
– băieții din clasa a VII -a/condiția non -vizionare:
128,30 X=;
– băieții din clasa a VIII -a/ condiția vizionare:
230,50 X= ;

57
– media obținută de subiecții de genul masculin a fost:
129,40 X=
Subiecții de genul fe minin au obținut la testul de agresivitate fizică următoarele rezultate:
– fetele din clasa a VII -a / condiția non -vizionare:
122,20 X= ;
– fetele din clasa a VIII -a/ condiția vizionare:
222,40 X= ;
– media obținută de subiecții de genul feminin a fost:
222,30 X= .

Limitele cercetării:
Ca limite ale cercetării empirice privind influența televiziunii asupra elevului de gimnaziu
se pot constata următoarele aspect, care ar fi putut influența rezultatul final:
– chestionarul folosit pentru a măsura agresivitatea sub diversele sale forme a conținut
termeni care face au apel la agresivitate, ceea c e ar fi putut contamina răspunsul participanților,
dându -le posibilitatea de a oferi răspunsuri dezirab ile social;
– filmulețele prezentate cu scene de violență au fost vizionate fără sunet, ca urmare a lipsei
de aparatură la nivel de școală, ceea c ear fi pu tut avea un impact mult mai mic asupra
participanților;
– timpul alocat acestui experiment a fost destul de scurt, nereușind să explic participanților
motivul pentru care au fost selectați, ca urmare a lipsei de spațiu și timp în programul școlar;
– variabila independentă clasă corespund e condițiilor experimentale, de fapt se suprapun,
astfel clasa a VI I-a reprezintă participanții la cercetare din grupul de control, care au răspuns la
chestionar fără a viziona scenele de violență, în timp ce clasa a VIII -a a fost format din subiecți
ce au vizionat violența, aceștia încadrându -se în grupul experimental;
– prezentarea unor scene din wrestling a fost pe gu stul participanților, ei fiind deja obișnuiți
cu astfel de vizionări, pe care le consideră incitante și chiar amuzante, în nici un caz violente și
sângeroase.
– elevii selectati, prin targere la sorti, din cele patru clase, erau dintre cei cu rezultate mai
bune la învățătură, în procent de 80%.

58
III.6. Concluzii
Studiul de față demonstrează faptul că scenele de violență difuzate prin intermediul
televiziunii influențează într -o oarecare măsură agresivita tea umană sau reprezintă unul dintre
factorii care contribuie la manifestarea agresivității sub forma actelor de violență fizică sau
verbală. Tot din analiza tabelelor statistice rezultă faptul că, deși s -a putut constata o influență
nesemnificativă a scen elor de violență asupra grupului experimental, explicația ar putea fi
obișnuința micului telespectator cu violența intens mediatizată la televizor, și nu numai, ceea ce a
dus la imunizarea acestuia în fața unui act de violență. Se poate spune că violența e ste absolut
necesară atunci când trebuie rezolvat un conflict, că aceasta este un mod de a depăși obstacolele
care stau în calea îndeplinirii unor dorințe, uneori egoiste, mai ales în rândul adolescenților.
Pentru cercetările viitoare ar fi interesant de :
– testat agresivitatea la nivel mult mai mare, pe mai multe grupe de vârstă, chiar de la vârsta
micului școlar, atunci când încă se mai pot lua măsurile necesare pentru a educa în mod
constructiv impulsurile spre acte de violență;
– testat atitudinea părin ților/ profesorilor legate de influența televizorului asupra
adolescenților și măsurile pe care aceștia ar putea să le ia în fața acestui fenomen.

59
Bibliografie

A.H. și Perry, M. (1992). The Agression Questionnaire , Journal of Personality and Social
Psychological Association .
Bunescu, Gh., Negreanu, E., Educația informală și mass -media , Institutul de Științe ale Educației,
București, 2005.
Debarbieux, E., Violența în școală, Editura Institutului European, București , 2010 .
Drăga n, I., Reprezentarea violenței televizuale și protecția copilului , Editura Vanemonde,
București, 2009.
Eibl – Eibesfeldt, I, Agresivitatea umană, Editura Trei, București, 2009.
Gheorghe, V., Efectele televiziunii asupra minții umane, Editura Prodromos, București, 2006.
Gheorghe, V., Revrăjirea lumii , vol. I, Editura Prodromos, București, 2006.
Herjeu, R., Oglinda mișcătoare , Editura Fundația „România de mâine”, București, 2000.
Iluț, P., Valori, atitudini și comportamente sociale , Editura Polirom, Iași, 2004.
Popescu -Neveanu, P., Dicționar de psihologie , Editura Albatros, București, 1978.
Postel, J., Dicționar de psihiatrie și de psihopatologie clinică , Editura Univers Enciclopedic,
București, 1998.
Sălăvăstru , D., Psihologia educației , Editura Polirom, Iași, 2004.
Link -uri:
http://www.studentie.ro/Referate/Diverse/Mass -media -si-persuasiunea_i46_c970_97333.ht ml
http://dexonline.ro/definitie/mass -media
http://revistarespiro.ro/diverse/prietenul -meu-televizorul/
http://www.ime.usp.br/ ~vwsetzer
http://www.cna.ro/Decizia -nr-220-din-24-febru arie.html
http://www.allianceforchildhood.org.uk/Brussels2000/Large.htm .

60

ANEXA 1

61

62

63

64

65

66

67

68

69

70

71
ANEXA 2
Fig. 1 Grupul experimental ( cu secvențe violente)

Nr. subiecti PA VA Furie Ostilitate Total
1 19 9 16 16 60
2 18 16 15 15 64
3 26 11 14 15 66
4 19 18 13 19 69
5 20 19 17 17 71
6 19 18 17 17 72
7 21 18 15 19 73
8 19 18 21 17 75
9 22 19 20 18 79
10 31 15 20 14 80
11 25 20 18 20 83
12 23 21 24 19 87
13 32 17 22 20 91
14 39 15 28 11 93
15 33 20 22 18 93
16 28 19 24 23 94
17 29 25 29 25 108
18 30 27 28 30 115
19 42 25 29 25 121
20 34 18 40 29 121

72
Anexa 3

Fig. 2 Grupul de control (fără secvențe de violență)
Nr. subiecti PA VA Furie Ostilitate Total
1 15 12 13 11 51
2 22 10 14 14 60
3 16 15 19 11 61
4 19 11 18 14 62
5 18 16 13 16 63
6 19 9 16 16 68
7 20 16 16 16 68
8 23 13 20 15 71
9 29 16 18 19 72
10 21 18 15 19 73
11 24 16 19 19 78
12 18 19 22 22 81
13 30 22 16 17 85
14 33 22 15 17 87
15 29 18 21 21 89
16 39 14 22 23 98
17 25 23 31 23 99
18 39 18 31 14 102
19 36 20 25 26 107
20 36 24 27 27 114

73
ANEXA 4

Genul: M  F  Clasa : a VII -a  a VIII -a  Vârsta:

6- foarte necaracteristic pentru mine;
7- oarecum necaracteristic pentru mine;
8- puțin caracteristic;
9- oarecum caracteristic pentru mine;
10- foarte caracteristic pentru mine.

1. Rareori nu -mi pot controla impulsul de a lovi pe cineva ……….
2. Le spun deschis prietenilor atunci cân d nu sunt de accord cu ei …….
3. Când citesc o carte îmi imaginez scenele descrise în text …………
4. Uneori invidia nu -mi dă pace ……..
5. Dacă sunt provocat s -ar putea să lovesc vreo persoană …….
6. Sunt fericit mai ales dacă sunt iubit de cei apropiați ……….
7. Mă enervez repede, dar îmi trece la fel de repede ………..
8. Adesea mă găsesc în situația de a mă contrazice cu colegii mei ………
9. Când sunt frustrat îmi manifest enervarea ………..
10. Rețin mai repede numele persoanelor decât figural lor ……..
11. Dacă cineva mă lovește, îl lo vesc și eu …………
12. Dacă colegii mă enervează, s -ar putea să le spun ceea ce cred despre ei ……..
13. Uneori mă simt ca un butoi cu pulbere gata să explodez ……….
14. Cred că visele au un rol important în viața omului ……….
15. Sar la bătaie mai des decât majoritatea colegil or mei ………..
16. Nu mă pot abține să nu intru în dispută atunci când colegii mei mă contrazic ………
17. Unii dintre prietenii mei cred că sunt iute la mânie ………
18. Când primesc o sarcină prefer să o rezolv împreună cu altcineva ………..
19. Îmi place să povestesc filme apropi aților mei ………..
20. Mă întreb de ce sunt câteodată atât de înverșunat ………
21. Dacă trebuie să recurg la violență pentru a -mi apăra drepturile o voi face ……….
22. Prietenii mei spun că sunt cam certăreț ………
23. Mă obișnuiesc ușor cu persoanele străine ……….
24. Câteodată îmi i es din sărite fără nici un motiv ……..
25. Am deseori idei bune , apreciate de cei din jur ……….

74
26. Știu că “prietenii” mă vorbesc pe la spate ……….
27. Sunt colegi care mă provoacă atât de mult încât ajungem la bătaie ……….
28. Am dificultăți în a -mi controla comportamentul ……………
29. Sunt suspicios în ceea ce privește străinii drăguți/prietenoși ……….
30. Nu găsesc nici un motiv pentru a lovi o persoană …………
31. Câteodată am impresia că colegii râd de mine pe la spate ………..
32. Am amenințat persoane cunoscute…………
33. Sunt un bun ascultător și îmi face plăcere să dau sfaturi …………
34. Atunci când colegii sunt drăguți mă întreb ce vor de la mine ………
35. Am fost atât de furios încât am spart lucruri ………..
36. Sunt o fire calmă/ echilibrată ………….

75
Anexa 5

Fig.1 Agresivitate în funcție de gen

Fig.2 Agresivitate în funcție de clasă

76
Anexa 6

Fig.1 Agresivitate fizică în funcție de clasă

Fig.2 Agresivitate fizică în funcție de gen

77
Anexa 7

Fig.1 Agresivitate verbală în funcție de gen

Fig.2 Agresivitate verbală în funcție de clasă

78
Anexa 8

Fig.1 Furie în funcție de clasă

Fig.2 Furie în funcție de gen

79
Anexa 9

Fig.1 Ostilitate în funcție de gen

Fig.1 Ostilitate în funcție de clasă

80
Anexa 10

81

Anexa 11

Fig.1

Fig. 2

82
Anexa 12

TWO INDEPENDENT SAMPLES TEST

83
Anexa 13