. Influenta Managementului Macroeconomic Asupra Managementului Firmei

CAPITOLUL I

SITUAȚIA ECONOMIEI ROMÂNEȘTI. PREZENT ȘI PERSPECTIVĂ

"Economia nu poate fi vindecatǎ, transformatǎ sau restructuratǎ fǎrǎ înțelegerea reformei proprietǎții. Fǎrǎ o schimbare pozitivǎ în performanțele economiei: nu se va întâmpla niciodatǎ"

Vaclav Klaus

1.1. PRODUSUL INTERN BRUT.

1.1.1. Definiție

P.I.B. cuprinde valoarea tuturor bunurilor și serviciilor produse în înteriorul unei tǎri, de către toți agenții economici, într-o anumitǎ perioadǎ de timp, de obicei un an. Mǎrimea acestui indicator reprezintǎ valoarea adǎugatǎ brutǎ obținutǎ într-un an.

1.1.2. Evoluția PIB în perioada 2000 – 2005

Tabelul nr.1

Evoluția PIB în perioada 2000 – 2005

(Sursa datelor: Institutul Național de Statistică, Buletin statistic lunar nr.12/2005)

Relansarea creșterii economice a reprezentat o prioritate a Programului de guvernare și rezultatele înregistrate în anul 2001 confirmã justețea acestei orientǎri, dar și consistența, realismul și eficiența mãsurilor de politicǎ economicǎ implementate.

Rezultatele sunt cu atât mai importante cu cât creșterea economicǎ din anul 2001 s-a realizat într-un context internațional mai puțin favorabil, caracterizat printr-o încetinire a creșterii economice a țãrilor dezvoltate, principalele partenere ale României în relațiile economice internaționale.

Datele prezentate în tabelul nr.1 sunt relative pentru cǎ încǎ se mai prezintǎ date statistice care nu sunt în concordanțǎ cu realitatea, în diferite rapoarte guvernamentale apǎrând alte valori pentru același indicator.

Produsul intern brut a crescut – în termeni reali – cu 5,3%, îndeosebi pe baza revigorãrii producției de bunuri din agriculturã, industrie și construcții, ca rǎspuns la majorarea atât a cererii interne, cât și a exportului.

Perioada urmǎtoarele procesului de tranziție spre economia de piața și renunțarea în bunǎ mǎsurǎ la mecanismele economice specifice economiei de comandǎ. Au fost efectuate o serie de transformǎri în economie, transformǎri absolut necesare pentru a putea asigura o dezvoltare economicǎ sǎnǎtoasǎ în viitor: transformarea întreprinderilor de stat în societăți comerciale, liberalizarea comerțului exterior, liberalizarea parțialǎ a prețurilor, reducerea parțialǎ a subvențiilor, modificarea structurii fiscalitǎții, adoptarea legii fondului funciar, crearea unei incipiente piete valutare, demararea procesului de privatizare, etc.

Deși în anul 2001 s-a înregistrat o creștere deosebită, totuși nu au putut fi compensate reducerile din anii 1997, 1998 și 1999 când scăderea a fost de 11,7%.

Produsul intern brut obținut în anul 2001 reprezintă circa 95% din nivelul anului 1996, față de 90% în 2000.

1.1.3. Dinamica PIB în principalele ramuri economice.

Tabelul nr.2

Produsul Intern Brut, pe categorii de resurse

– miliarde lei prețuri curente –

(Sursa datelor: Institutul Național de Statistică, Buletin statistic lunar nr.12/2005)

Analiza datelor din tabel aratǎ cǎ ponderea în PIB. a activitǎților din principalele ramuri de activitate a fost sensibil diferitǎ. O creștere semnificativa s-a înregistrat în domeniul tranzacțiilor imobiliare începând cu anul 1999.Serviciile financiar bancare au înregistrat creșteri mai semnificative din anul 2001 și pânǎ în 2003. Fațǎ de periada de dinainte de 1999, în care s-a înregistrat cel mai important declin în industrie și transporturi în perioada de dupa 1999 se observǎ o dezvoltare a acestor douǎ ramuri economice, în special în ceea ce privește transporturile.

Atenția deosebitǎ acordatǎ în anul 2001 mǎsurilor de stimulare și sprijin al sectorului productiv al economiei, IMM-urilor precum și îmbunǎtǎțirea mediului de afaceri, mai ales prin perfecționarea legislației în domeniul investițiilor s-au reflectat direct în creșterea valorii adăugate brute din industrie și construcții. Semnificativ este faptul cǎ prin mǎsurile de politicǎ sectorialǎ îndreptate spre utilizarea eficientǎ a resurselor, în anul 2001 s-a înregistrat o reducere a ponderii consumului intermediar în producția majoritǎții ramurilor și cu deosebire în construcții, agriculturǎ și industrie.

Investițiile realizate în economia naționalã în anul 2001 au fost în creștere – în termeni reali – cu 5,1% comparativ cu anul anterior, datoritã majorãrii cu 6,1% a investițiilor în sectorul privat și cu 3,4% a investițiilor în sectorul de stat.

Tabelul nr.3

Dinamica producției industriale

(Sursa datelor: Institutul Național de Statistică, Buletin statistic lunar nr.12/2005)

Tabelul nr.4

Producția industrială în anul 2001 a crescut cu 8,4% fațǎ de 7,1% în anul 2000, concomitent cu o modificare sensibilǎ a structurii industriei prelucrǎtoare și în cadrul acesteia a industriilor moderne, decisive pentru sustenabilitatea dezvoltǎrii viitoare. Cu toate acestea, reducerile de activitate din perioada 1997-1999 care au fost de 84,1% nu au putut fi încǎ recuperate; pe ansamblul industriei, producția obținutã în anul 2001 a reprezentat 90,5% din producția anului 1996, comparativ cu 83,6% în 2000.

Industria a fost ramura în care s-a înregistrat cea mai mare creștere, aceasta datoritǎ începerii transpunerii în practicǎ a legii fondului funciar. Evoluțiile producției agricole au fost oscilante datoritǎ puternicei dependențe de variațiile condițiilor climaterice de la un an la altul. În primii doi ani, sectorul construcțiilor a urmat evoluția negativǎ a ansamblului economiei.

Telecomunicațiile au avut o evoluție pozitivǎ în perioada analizatǎ datoritǎ investițiilor masive de capital străin în modernizarea și retehnologizarea echipamentelor, precum și nevoii crescânde de comunicații, atât în plan intern cât și cu mediul internațional.

Orientarea politicii B.N.R. a fost spre crearea unui sector bancar solid, ceea ce pe termen lung a dus la creșterea încrederii în economia româneascǎ.

Biroul de presă al Institutului Național de Statistică, în data de 9 august 2006, a făcut publice datele privind principalii indicatori conjuncturali în perioada 1.I.-30.VI.2006 și luna iunie 2006.

Astfel, în perioada 1.I.-30.VI.2006, producția industrială a înregistrat o evoluție pozitivă față de aceeași perioadă din anul precedent, indicele brut fiind de 106,7% pe total industrie și de 107,2% la nivelul industriei prelucrătoare. În luna iunie 2006, indicele a fost de 110,6% pe total industrie, față de luna corespunzătoare din anul precedent.

Cifra de afaceri totală a întreprinderilor cu activitate principală de industrie a înregistrat în perioada 1.I.-30.VI.2006, în termeni reali, o majorare cu 5,5% față de perioada 1.I.-30.VI.2005; în luna iunie 2006, comparativ cu iunie 2005, cifra de afaceri totală a crescut cu 10,7%.

Productivitatea muncii în industrie a înregistrat o creștere cu 10,7% în perioada 1.I.-30.VI.2006 comparativ cu perioada 1.I.-30.VI.2005.

Principalele resurse de energie primară, în perioada 1.I.-30.VI.2006, au totalizat 21193,9 mii tone echivalent petrol, din care 12474,6 mii tone echivalent petrol din producția internă.

Valoarea lucrărilor de construcții a crescut, în perioada 1.I.-30.VI.2006 cu 16,4% față de perioada corespunzătoare din anul 2005 și cu 17,4% în luna iunie 2006 față de luna iunie 2005.

În luna iunie 2006 s-au eliberat 5449 autorizații pentru clădiri rezidențiale.

În perioada 1.I.-30.VI.2006, volumul cifrei de afaceri a întreprinderilor cu activitate principală de comerț cu amănuntul (cu excepția comerțului cu autovehicule și motociclete) s-a situat cu 25,1% peste nivelul înregistrat în perioada 1.I.-30.VI.2005, creșteri mari obținându-se la vânzările de mărfuri alimentare, băuturi și tutun (+30,2%).

În luna iunie 2006, comparativ cu luna iunie 2005, cifra de afaceri obținută din comerțul cu amănuntul a fost mai mare cu 27,2% (+24,4% la mărfuri alimentare, băuturi și tutun și +29,5% la mărfuri nealimentare).

Volumul cifrei de afaceri a întreprinderilor cu activitate principală de comerț cu ridicata și cu amănuntul, întreținerea și repararea autovehiculelor și a motocicletelor, de comerț cu amănuntul al carburanților pentru autovehicule înregistrat în perioada 1.I.-30.VI.2006 a fost mai mare cu 16,5% față de nivelul din perioada 1.I.-30.VI.2005.

Comparativ cu luna iunie 2005, cifra de afaceri obținută din această activitate în luna iunie 2006 a fost mai mare cu 11,5% datorită creșterii cifrei de afaceri obținută, în principal, din comerțul și întreținerea de autovehicule (+18,7%).

Din activitatea de servicii de piață prestate populației în perioada 1.I.-30.VI.2006 a rezultat o cifră de afaceri cu 4,9% mai mare față de perioada 1.I.-30.VI.2005. În raport cu luna iunie din anul precedent, în luna iunie 2006 s-a înregistrat o creștere de 20,3%.

1.1.4. Evoluția ofertei globale.

Tabelul nr.5

– procente –

În cadrul ofertei globale PIB se menține ca pondere la un nivel mediu aproximativ constant, respectiv 75,35%. Totodatǎ are loc creșterea lentǎ a ponderii importului de bunuri și servicii în oferta globală (27%). Acest proces exprimă deschiderea economiei românești spre piața mondială, internaționalizarea lentă a activității economice desfășurate în România.

1.1.5. Evoluția cererii globale.

O tendință pozitivă este creșterea formării brute de capital (11%), care depășește atât creșterea consumului final (9.5%), cât și majorarea PIB integral (7.1%). Totodată, impactul acestui indicator asupra creșterii PIB s-a mărit de la 2.4 până la 2.9%, adică cu 0.5 p.p., în timp ce aportul consumului final a crescut de la 2.2 până la 9.9%, adică cu 7.7 p.p. Creșterea absolută a consumului final a depășit creșterea PIB cu circa 40%, iar cererea internă (consumul final și formarea brută de capital) – de aproape 2 ori. Din 2000 până în prezent creșterea consumului final și cererii interne a depășit în mediu cu 12% și 39% respectiv creșterea PIB .

Tabelul nr.6

Comerțul exterior al României

(Sursa datelor: Institutul Național de Statistică, Buletin statistic lunar nr.12/2005)

Figura nr.1

Comerțul exterior a fost proclamat, prin Constituție, monopol de stat, numai întreprinderile mandatate putând efectua import-export de mǎrfuri și servicii. Pentru a nu deregla nivelul prețurilor pe piața internǎ – cu aceleași prețuri fixe la toate mǎrfurile și serviciile pentru întreaga țarǎ, produsele exportate și importate ieșeau și intrau pe piața internǎ cu prețuri „planificate”. Politica economicǎ a relațiilor externe a urmarit la import, creșterea volumului de tehnicǎ și tehnologie necesarǎ industrializarii, pentru înzestrarea tehnicǎ a proceselor de producție, sporirea productivitǎții sociale și recuperarea întârzierii dezvoltǎrii; accentul s-a pus pe importul de mijloace de producție – utilaje, mașini, fabrici, concomitent cu diminuarea, pânǎ la eliminare, a bunurilor de consum industriale. Exportului i-au fost destinate produse de industrie manufacturierǎ, parțial mașini și instalații, dar și produse agroalimentare și ale industriei forestiere.

Cu toate transformǎrile structurale produse, o trǎsǎturǎ a schimbarilor externe a constat în faptul cǎ acestea nu au putut sǎ elimine eficiența slabǎ a producției naționale și a comerțului exterior. Deși predomina exportul de fabricate industriale, calitatea acestora, mai scazutǎ în multe cazuri, determinǎ, pentru oferta româneascǎ pe piața externǎ, prețuri mai reduse, diminuându-se, astfel, eficiența economiei naționale.

În decembrie 1989, România nu avea datorie externǎ. În afarǎ de aceasta, Banca Naționalǎ avea o rezervǎ de 1.8 miliarde dolari. Alte 2 miliarde dolari reprezentau datoriile pe care alte țǎri le aveau fațǎ de România. De asemenea, balanța comerțului exterior prezenta o situație favorabilǎ. În 1990, în cateva luni de zile, rezervele valutare s-au epuizat datoritǎ necesitǎții aprovizionǎrii populației cu produse de bazǎ. În continuare, datoria externǎ a început sǎ creascǎ astfel încât, la sfârșitul anului 1999, a ajuns la aproape 9 miliarde dolari, cea mai marînregistrat în perioada 1.I.-30.VI.2005, creșteri mari obținându-se la vânzările de mărfuri alimentare, băuturi și tutun (+30,2%).

În luna iunie 2006, comparativ cu luna iunie 2005, cifra de afaceri obținută din comerțul cu amănuntul a fost mai mare cu 27,2% (+24,4% la mărfuri alimentare, băuturi și tutun și +29,5% la mărfuri nealimentare).

Volumul cifrei de afaceri a întreprinderilor cu activitate principală de comerț cu ridicata și cu amănuntul, întreținerea și repararea autovehiculelor și a motocicletelor, de comerț cu amănuntul al carburanților pentru autovehicule înregistrat în perioada 1.I.-30.VI.2006 a fost mai mare cu 16,5% față de nivelul din perioada 1.I.-30.VI.2005.

Comparativ cu luna iunie 2005, cifra de afaceri obținută din această activitate în luna iunie 2006 a fost mai mare cu 11,5% datorită creșterii cifrei de afaceri obținută, în principal, din comerțul și întreținerea de autovehicule (+18,7%).

Din activitatea de servicii de piață prestate populației în perioada 1.I.-30.VI.2006 a rezultat o cifră de afaceri cu 4,9% mai mare față de perioada 1.I.-30.VI.2005. În raport cu luna iunie din anul precedent, în luna iunie 2006 s-a înregistrat o creștere de 20,3%.

1.1.4. Evoluția ofertei globale.

Tabelul nr.5

– procente –

În cadrul ofertei globale PIB se menține ca pondere la un nivel mediu aproximativ constant, respectiv 75,35%. Totodatǎ are loc creșterea lentǎ a ponderii importului de bunuri și servicii în oferta globală (27%). Acest proces exprimă deschiderea economiei românești spre piața mondială, internaționalizarea lentă a activității economice desfășurate în România.

1.1.5. Evoluția cererii globale.

O tendință pozitivă este creșterea formării brute de capital (11%), care depășește atât creșterea consumului final (9.5%), cât și majorarea PIB integral (7.1%). Totodată, impactul acestui indicator asupra creșterii PIB s-a mărit de la 2.4 până la 2.9%, adică cu 0.5 p.p., în timp ce aportul consumului final a crescut de la 2.2 până la 9.9%, adică cu 7.7 p.p. Creșterea absolută a consumului final a depășit creșterea PIB cu circa 40%, iar cererea internă (consumul final și formarea brută de capital) – de aproape 2 ori. Din 2000 până în prezent creșterea consumului final și cererii interne a depășit în mediu cu 12% și 39% respectiv creșterea PIB .

Tabelul nr.6

Comerțul exterior al României

(Sursa datelor: Institutul Național de Statistică, Buletin statistic lunar nr.12/2005)

Figura nr.1

Comerțul exterior a fost proclamat, prin Constituție, monopol de stat, numai întreprinderile mandatate putând efectua import-export de mǎrfuri și servicii. Pentru a nu deregla nivelul prețurilor pe piața internǎ – cu aceleași prețuri fixe la toate mǎrfurile și serviciile pentru întreaga țarǎ, produsele exportate și importate ieșeau și intrau pe piața internǎ cu prețuri „planificate”. Politica economicǎ a relațiilor externe a urmarit la import, creșterea volumului de tehnicǎ și tehnologie necesarǎ industrializarii, pentru înzestrarea tehnicǎ a proceselor de producție, sporirea productivitǎții sociale și recuperarea întârzierii dezvoltǎrii; accentul s-a pus pe importul de mijloace de producție – utilaje, mașini, fabrici, concomitent cu diminuarea, pânǎ la eliminare, a bunurilor de consum industriale. Exportului i-au fost destinate produse de industrie manufacturierǎ, parțial mașini și instalații, dar și produse agroalimentare și ale industriei forestiere.

Cu toate transformǎrile structurale produse, o trǎsǎturǎ a schimbarilor externe a constat în faptul cǎ acestea nu au putut sǎ elimine eficiența slabǎ a producției naționale și a comerțului exterior. Deși predomina exportul de fabricate industriale, calitatea acestora, mai scazutǎ în multe cazuri, determinǎ, pentru oferta româneascǎ pe piața externǎ, prețuri mai reduse, diminuându-se, astfel, eficiența economiei naționale.

În decembrie 1989, România nu avea datorie externǎ. În afarǎ de aceasta, Banca Naționalǎ avea o rezervǎ de 1.8 miliarde dolari. Alte 2 miliarde dolari reprezentau datoriile pe care alte țǎri le aveau fațǎ de România. De asemenea, balanța comerțului exterior prezenta o situație favorabilǎ. În 1990, în cateva luni de zile, rezervele valutare s-au epuizat datoritǎ necesitǎții aprovizionǎrii populației cu produse de bazǎ. În continuare, datoria externǎ a început sǎ creascǎ astfel încât, la sfârșitul anului 1999, a ajuns la aproape 9 miliarde dolari, cea mai mare parte a acestei datorii fiind cǎtre bǎnci private din strǎinǎtate.

1.1.6. Evoluția sectorului privat în economia româneascǎ.

În cadrul integrrii economiei românești la nivel regional și mondial, în perspectiva a 20-30 de ani, aceasta trebuie sǎ îndeplineascǎ urmǎtoarele obiective fundamentale:

asigurarea unui nivel de trai comparabil cu tarile mediteraneene din U.E.;

integrarea în Uniunea Europeanǎ atât economic, cât și politic;

desfǎșurarea unor activitǎți economice competitive pe plan mondial.

Pentru îndeplinirea acestor obiective, o condiție esențialǎ o constituie dezvoltarea unui sector privat puternic, care sa asigure cel puțin 70% din P.I.B.

Dinamica acestuia în diferitele ramuri economice cunoaște o diferențiere foarte accentuatǎ. Cum este și firesc, datoritǎ efortului investițional mai mic și rentabilitatii mai ridicate, sectorul terțiar are o componentǎ privatǎ importantǎ. În comerț, sectorul privat a pornit de la aproximativ 70% în 1998. În sectorul bancar ponderea se situa la un nivel foarte redus, nedepăsind 15%, aceasta datoritǎ în special neprivatizării la momentul respectiv a nici uneia dintre băncile românești și atragerii reduse de capital străin în acest domeniu. În ceea ce privește serviciile pentru populație, aportul sectorului privat este de aproximativ 65%. O altǎ ramurǎ economicǎ cu o componentǎ particularǎ importantǎ o reprezintǎ construcțiile. Plecând de la 0,4% in 1991 înregistreazǎ o creștere importantǎ ajungând la 75,5% în 98. Acest lucru a fost posibil ca urmare a sistarii unor proiecte publice de anvergurǎ, creșterii cererii pentru construcții a agenților economici particulari și construirii de locuințe în afara orașelor.

În agriculturǎ, datoritǎ trecerii în proprietatea privatǎ a aproape 90% din suprafata agricolǎ, aportul sectorului privat la crearea valorii adăugate brute a reprezentat în 1992 aproximativ 80-85% , perspectivele dezvoltǎrii agriculturii românești fiind favorabile dacǎ se elaboreazǎ și operationalizeazǎ o politicǎ agricolǎ stimulativǎ pentru producǎtori.

În industrie, procesul privatizǎrii a fost foarte lent datoritǎ complexitǎții mai ridicate și diferitelor probleme de ordin economic și social ridicate. Acest fapt a fǎcut ca ponderea sectorului privat în ramura industriei sǎ fie foarte redusǎ.

Agenții economici particulari derulează o parte importantǎ din comerțul exterior al României, în creștere de la an la an.

Populația ocupatǎ în sectorul privat a avut o dinamicǎ ascendentǎ spre deosebire de sectorul de stat, depășind în 1995 jumătate din populația activǎ totalǎ a României (61,4% în 2000, 63,7% în 1999, 65,6 în 2000, 68,0 în 2001, 69,4 în 2002). În Polonia, de exemplu, sectorul particular contribuie cu peste 65% la P.I.B. și mai mult de jumătate din forța de muncǎ ocupatǎ lucreazǎ în firmele private.

Tabelul nr.7

Situația populației ocupate pe activitǎți ale economiei naționale

– mii,persoane –

(Sursele datelor: Ancheta forței de muncă în gospodării (AMIGO), ANOFM)

Tabelul nr.8

(Sursa datelor: Institutul Național de Statistică)

Din datele prezentate, rezultã cǎ dinamica privatizǎrii a fost, din punct de vedere cantitativ, mai acceleratã în intervalul 1997-2000, fațǎ de perioada anterioarã. Numãrul societǎților comerciale privatizate în perioada 1996-2000 a fost cu 74,5% mai mare decât în perioada 1993-1996, din care, în cazul societǎților mari cu 210%, al celor mijlocii cu 66%, iar celor mici cu 72%.

Ca efect al acestor evoluții, la finele anului 2000, erau privatizate 7485 de societǎți comerciale, respectiv 83,8% din totalul celor aflate în portofoliu FPS. În ceea ce privește capitalul social privatizat de FPS la finele anului 2000, acesta reprezenta 44,2% din volumul capitalului social atribuit spre administrare acestei instituții.

Figura nr.2

1.1.7. Structura agenților economici din România.

Criteriile de clasificare a întreprinderilor sunt: numǎrul de muncitori, valoarea capitalului și cifra de afaceri. Din punct de vedere al numǎrului personalului angajat avem:

întreprindere micro: de la 0 la 9 persoane.

întreprindere micǎ : intre 10 și 49 de persoane.

întreprindere mijlocie -intre 150 și 249 de persoane.

întreprindere mare – 250 de salariați și peste.

Dimensiunea optimǎ a unei întreprinderi trebuie evaluatǎ în contextul ramurii de activitate și al pieței în care acționeazǎ. Principalele avantaje în cazul întreprinderilor mari sunt:

putere financiarǎ și capacitate investiționalǎ mare.

potențial de cercetare ridicat și posibilitǎți mari de utilizare pe scarǎ largǎ a cercetarii științifice;

dispersia riscurilor prin diversificarea producției;

poziții mai puternice în lupta cu concurența.

În cazul întreprinderilor mici, printre principalele avantaje amintim:

flexibilitatea organizarii și a producției;

conducere relativ simplǎ și relații umane mai intense;

creeazǎ un numǎr de locuri de muncǎ.

În Uniunea Europeanǎ întreprinderile mici și mijlocii predominǎ absolut, reprezentand peste 90% din totalul întreprinderilor. Forța de muncǎ ocupatǎ în aceste întreprinderi (41 % din totalul populației ocupate) realizeazǎ 48,5% din totalul cifrei de afaceri. în cazul Romaniei, forța de muncǎ din aceste întreprinderi (35%) realizeazǎ 40% din totalul cifrei de afaceri.

Tabelul nr.9

Situatia agenților economici noi și activi din industrie, construcții, comerț și alte servicii pe forme juridice

(Sursa datelor: Anuarul Statistic al României, 2004)

Comparând datele de mai sus se poate desprinde concluzia cǎ structura agenților economici în funcție de mǎrimea lor este relativ normalǎ..

În realitate situația este cu totul alta. în industrie întreprinderile mici sunt foarte puține, dar în alte ramuri de activitate (de ex. comerț, construcții) întreprinderile mari sunt aproape inexistente. Aceasta face ca, privitǎ în ansamblu, structura sǎ parǎ ca fiind compatibilǎ cu cea din U.E. Diferențe mari apar atât între structura agenților economici din sectorul de stat și cel particular. Aceste diferențe sunt rezultatul contextului social și economic existent în momentul înființǎrii întreprinderilor respective. Astfel, în cazul întreprinderilor de stat structura este ur- mǎtoarea:

30% întreprinderi mari

38% întreprinderi mijlocii

32% întreprinderi mici, dar în cazul întreprinderilor private întreprinderile mici predominǎ absolut (peste 97%).

Pe ramuri de activitate, mǎrimea medie a numǎrului de personal pe întreprindere (în cazul celor mici și mijlocii) se grupeazǎ astfel:

industrie -38

construcții – 143

comerț – 8

aile servicii -20

Cifra de afaceri pe angajat înregistreazǎ nivelul maxim în cazul întreprinderilor micro, descrescând odatǎ cu creșterea numǎrului de personal al acestora. Aceasta demonstreaza înca o data eficiența întreprinderilor micro și mici, de unde și necesitatea creșterii ponderii acestora pe ansamblul economiei.

1.2. PRIVATIZAREA.

1.2.1. Importanța și scopul privatizǎrii.

Este evident cǎ privatizarea unei pǎrți a economiei românești constituie o componentǎ majorǎ a trecerii la o economie de piațǎ.

Obiectivele privatizǎrii pentru Romania pot fi divizate în trei categorii principale: – economice, politice și sociale.

Scopul economic al privatizǎrii il constituie rentabilizarea sau creșterea rentabilitații activitǎților economico-sociale implicate, fie ca este vorba de o întreprindere sau de sectoare întregi de activitate.

Scopul politic al privatizǎrii îl reprezintǎ asigurarea fundamentului economic absolut necesar democratizǎrii vieții politice.

Scopul social al privatizǎrii trebuie sǎ fie asigurarea la un nivel superior a produselor de care are nevoie fiecare individ și societatea în ansamblul sǎu, concomitent cu sporirea veniturilor și îmbunǎtǎțirea condițiilor de muncǎ pentru majoritatea cetǎțenilor țǎrii.

1.2.2. Modalitǎți de privatizare utilizate în România.

Demararea procesului de privatizare s-a realizat în baza Legii 58 din 1991. Aceasta a avut ca scop distribuirea echivalentului a 30% din capitalul social al societǎților comerciale în mod gratuit cǎtre cetǎțenii români îndreptǎțiți. Totodatǎ s-au înființat Fondul Proprietǎții de Stat și cinci Fonduri ale Proprietǎții Private.. Scopurile urmarite prin aplicarea acestei legi nu au fost atinse în totalitate datoritǎ, în principal, influenței unor factori de naturǎ politicǎ. S-a înregistrat astfel o întârziere apreciabila a procesului de privatizare.

In aceasta perioada au dominat interesele personale, realizandu-se privatizarea celor mai rentabile societǎți nu întotdeauna pe cele mai cinstite cǎi. Desfășurarea procesului de privatizare în România a cunoscut un curs ascendent, în pofida numeroaselor critici aduse și a dificultăților întâmpinate, care au făcut ca acest proces să nu fie pe măsura așteptărilor sau a nevoilor realizării obiectivelor reformei economico-sociale.

Tabelul nr.10

Numărul de societăți comerciale privatizate, după mărimi, în perioada 1997 – 1998

 (Sursa: date FPS)

 Într-adevăr, cele mai avantajoase prețuri s-au obținut prin vânzarea societăților mici întrucât acestea au prezentat o atractivitate deosebită deoarece: aveau o valoare mică a capitalului (mai ales cele din comerțul interior și exterior, industria alimentară, textilă, servicii, cercetare etc.), o profitabilitate relativ ridicată și o viteză mare de rotație a capitalului.

Anii 1997-1998 au marcat demararea unor noi măsuri de natură să amplifice intensificarea procesului de privatizare, și anume:

spargerea monopolului unor regii autonome prin reorganizare, divizare și transformarea lor (sau a unor părți ale acestora),  în companii naționale și societăți comerciale ce urmează a fi privatizate (de exemplu în domeniul transportului pe calea ferată, energiei electrice, extracției petrolului și al altor minerale, telecomunicațiilor, anumitor servicii publice, etc.);

restructurarea și privatizarea prin dizolvarea și lichidarea societăților cu pierderi, fără perspective de a se redresa, și utilizarea cu prioritate a unor metode de privatizare bazate pe criteriile de piață;

trecerea la privatizarea unor societăți mari din industrie și alte sectoare economice, inclusiv băncile;

descentralizarea procesului de privatizare în profil regional și județean;

preluarea încasărilor din privatizare la bugetul statului și constituirea, în cadrul acestuia, a unui fond de dezvoltare destinat investițiilor în retehnologizări și restructurări.

În anul 1998, capitalul social total privatizat a fost de 4104 miliarde lei, adică aproape 37% față de cât a fost privatizat în perioada 1992-1997, la aceste rezultate contribuind îndeosebi privatizarea unor mari întreprinderi de stat.  

Gradul cel mai înalt de privatizare după capitalul social s-a înregistrat în următoarele sectoare economice: 100% în ramurile ciment, articole din piele și înlocuitori, confecții din blană, fabricarea uleiurilor și grăsimilor; 96% – recuperarea deșeurilor și a materialelor reciclabile; 91% – lacuri și vopsele; 87% – construcții și mecanizarea în construcții; 83% – edituri și poligrafie.

Amploarea privatizării în România a cunoscut un nou impuls ca urmare a descentralizării acesteia prin intrarea în funcțiune a direcțiilor teritoriale ale FPS care, într-o perioadă scurtă de timp (4 luni și jumătate), au reușit să vândă mai mult decât a făcut sediul central de la București în întreg anul 1998. În viitor vor fi transferate în patrimoniul direcțiilor teritoriale ale FPS și alte societăți care, în prezent, se află în gestionarea sediului central.

De regulă, programele investiționale angajate prin contractele de privatizare au o durată de realizare cuprinsă între 2-5 ani și constituie unul din factorii importanți ai restructurării firmelor privatizate, fără a se recurge la credite care sunt mai costisitoare. Aceste investiții sunt prevăzute a se realiza în lei, în valută și în natură (mașini, utilaje, tehnologii moderne, know-how etc.), în funcție de clauzele contractuale. Nerespectarea acestora atrage după sine penalizări.

Remarcăm trendul ascendent al investițiilor angajate în valută începând cu anul 1996, dar mai ales în anii 1997 și 1998 când au fost privatizate mari firme cu capital de stat care necesitau investiții importante. 

Metodele de privatizare.

În pofida existenței unor dileme și chiar controverse în ceea ce privește utilizarea celei mai bune metode de privatizare, practica din România și din alte țări a dovedit că, în fapt, există o multitudine de metode și tehnici de dezetatizare și privatizare, adecvate specificului fiecărui domeniu și momentului, care mai degrabă au caracter complementar. În acest sens menționăm că evaluarea patrimoniului privatizabil se bazează, într-o măsură tot mai mare, pe metodele pieței, aceasta neînsemnând însă că s-ar renunța total la utilizarea complementară și a altor metode bazate pe valoarea contabilă netă actualizată, metode rapide de evaluare, estimări ale experților, metoda comparațiilor internaționale etc.

  Pe măsură ce piața de capital în România capătă consistență și sustenabilitate, sarcina evaluării unui patrimoniu vandabil al statului este cu mult ușurată. Relevanța semnalelor de preț pe această piață, deocamdată, este deformată de existența unui dezechilibru foarte mare dintre oferta de capital privatizabil în exces și, respectiv, cererea relativ redusă datorită insuficienței capitalului autohton, volumului limitat al investitorilor străini care pot opta pentru o gamă largă de obiective privatizabile existente pe piața țărilor din Europa centrală și de est. Acest dezechilibru acționează în defavoarea vânzătorului, conducând la un preț relativ scăzut de vânzare.

Tabelul nr.11

Numărul societăților comerciale, privatizate după metodele utilizate și după dimensiuni, în anul 1998

(Sursa: date FPS)

  În cadrul programului de guvernare, în anii 1999-2000, problemele privatizării ocupă un loc prioritar. Printre principalele obiective, cuprinse în acest program, se numără: elaborarea și punerea în practică a strategiilor de privatizare în corelare cu strategiile  de dezvoltare sectorială; conturarea procesului de restructurare, în vederea privatizării, a activităților  anexe din cadrul societăților și companiilor naționale; îmbunătățirea cadrului legal și instituțional care să reglementeze conflictele de muncă; accelerarea procesului de privatizare sub aspect calitativ, prin creșterea ponderii capitalului social privatizat din total capital social; creșterea transparenței procesului de privatizare prin promovarea metodelor care să asigure o concurență sporită între potențialii investitori, cât și prin utilizarea piețelor organizate de capital (Bursa de Valori București și RASDAQ); restructurarea, privatizarea sau reconversia de active la societățile cu mari datorii restante; privatizarea societăților comerciale bancare – Banc Post, Banca Agricolă, Bancorex – și pregătirea pentru privatizare a Băncii Comerciale Române și privatizarea societăților de asigurări și reasigurări; oferirea la vânzare a societăților comerciale înființate prin restructurarea regiilor autonome, pe măsură ce vor fi preluate de FPS; includerea unor contracte intermediare cu bănci internaționale de investiții pentru vânzarea acțiunilor societăților comerciale mari.

Metode de privatizare utilizate

1.2.4. Privatizarea societǎților comerciale cu capital de stat

Practic, procesul de privatizare al întreprinderilor de stat a început în 1992 prin inițierea "programului de privatizare pilot" coordonat de Agenția Naționalǎ de Privatizare. Acest program s-a terminat în 1993 prin privatizarea a 22 de societǎți comerciale. Apoi, prin înființarea efectivǎ a F.P.S. și a F.P.P. în 1993, procesul de privatizare s-a desfǎșurat sub conducerea acestor instituții. Pânǎ la sfârșitul anului 1995 erau privatizate 1345 intreprinderi, adicǎ 21 % din numǎrul total de societǎți comerciale aflate în portofoliul F.P.S. Capitalul social a fost de 2063 miliarde lei și reprezintǎ circa 7% din capitalul social al societǎților comerciale înregistrate inițial. Au fost privatizate cu prioritate societǎți comerciale din sectoarele cu atractivitate mai mare pentru investitori, adicǎ din: agriculturǎ, comerț, turism, industria textilǎ, prelucrarea lemnului, transporturi, construcții, industria localǎ și servicii de interes local.

Tabelul nr.12

Privatizările efectuate în perioada 1993 – octombrie 1995, pe principalele sectoare de activitate

Din tabel se observă ritmul foarte lent în care se desfășura procesul privatizării și lipsa de interes pentru finalizarea acestuia. În 1994 s-au privatizat un număr dublu de intreprinderi față de 1993, iar din 1995 s-a menținut ritmul din 1994.

În 1995 a fost adoptată o altă lege, Legea nr.55/1995, prin care a fost inițiat “Programul de Privatizare de Masã”. În acest caz, “recucerirea” încercatã de Executiv a decurs implicit, din prevederile “tactice” ale legii. În vreme ce elementele “strategice” ale Legii PPM au reflectat, dupã cum se va arãta mai jos, considerații politice mai largi, mecanismele de implementare au dezvãluit o puternicã propensiune pentru instituirea controlului unor entitãți guvernamentale. Agenției Naționale de Privatizare i-au fost atribuite rãspunderi substanțiale, a cãror îndeplinire era crucialã pentru realizarea concretã a amplului transfer de proprietate preconizat de Legea PPM. Pe de altã parte, neîndeplinirea lor ar fi creat serioase dificultãți pentru continuarea procesului de privatizare, ulterior etapei PPM (ceea ce, din pãcate, s-a și întâmplat).

Ordonanța de Urgențã a Guvernului nr.88/29 decembrie 1997, aprobatã prin Legea nr.44/25 februarie 1998, a realizat remanierea integralã a precedentelor acte normative referitoare la privatizare și are meritul de a fi consolidat într-un singur document toate prevederile legale privind privatizarea, care anterior erau dispersate în mai multe legi. Unul dintre actele normative anterioare care au fost astfel topite într-o singurã lege este OUG nr.15/1997, prin care se aduseserã mai multe amendamente Legii Privatizãrii din 1991. Unul dintre aceste amendamente se referea la statutul FPS, care fusese subordonat “Guvernului”, formulare mult prea generalã. OUG nr.88/1997 a tãiat acest “nod gordian” prin plasarea explicitã a FPS sub autoritatea unui nou creat Minister al Privatizãrii, succesor al ANP. În același timp, noile prevederi legale au confirmat implicit rolul FPS de “privatizator unic” al întregii proprietãți de stat din economie.

Deși menține principiul subordonãrii FPS cãtre Guvern, Legea nr.99/27 mai 1999 marcheazã un important pas înapoi. Nici un fel de explicații vãdite nu existã pentru acest regres, afarã de minore interese politicianiste. Prevederile referitoare la subordonarea FPS au fost diluate, revenindu-se la stipulația ambiguã conform cãreia FPS se aflã “în subordinea Guvernului”, în general. Reconstituirea precedentelor prevederi legale privind cadrul instituțional a fost însã depãșitã prin “inventarea” unei noi agenții guvernamentale, nereprezentate la nivelul cabinetului, cãreia i-au fost atribuite responsabilitãți specifice în domeniul privatizãrii. Instituția a moștenit numele de “Agenția Românã de Dezvoltare” de la o instituție creatã în 1992 pentru promovarea investițiilor strãine dar, în fapt, a primit prerogative similare cu cele (mai ambiguu formulate) ale defunctei ANP.

 În fine, legea din mai 1999 a realizat o schimbare cu 180 de grade în ce privește prerogativele de privatizare ale ministerelor economice. Anterior, ministerele erau obligate sã cedeze FPS exercitarea controlului asupra societãților/companiilor naționale rezultate din conversia regiilor autonome, deîndatã ce acestea erau incluse în procesul de privatizare. Legea din 1999, dimpotrivã, nu doar consacrã implicit realizarea privatizãrii acestor companii de cãtre ministere, ci face posibil transferul prerogativelor de privatizare de la FPS cãtre ministere chiar și pentru societãți comerciale aflate în portofoliul FPS încã de la începutul activitãții acestuia.

Procesul de privatizare din România se află în faza finală, determinând desființarea, de la 1 mai 2004 a Autorității pentru Privatizarea și Administrarea Fondurilor Statului, patrimoniul în curs de privatizare fiind redistribuit ministerelor economice (în prezent cca. 70% din PIB este produs de sectorul privat) .

Cele mai recente măsuri luate de autoritățile române privind procesul de privatizare sunt următoarele:

1. în sectorul bancar : din totalul de 38 de bănci existente în România doar două mai dețin capitalul majoritar de stat, respectiv BCR – Banca Comercială Româna și CEC (Savings Bank). Procesul de privatizare al BCR este în continuă desfășurare, iar recent Guvernul a luat decizia de începere a privatizării CEC.

Notă: BCR este cea mai mare bancă comercială din România care controlează cca. 30% din piața bancară. Recent 8% din acțiunile băncii au fost vândute salariaților băncii.

2. în sectorul energetic

privatizarea PETROM – Compania Națională a Petrolului a fost preluată de OMV din Austria, Guvernul României aprobând contractul de privatizare cu OMV.

la 11 mai 2004, Ministerul Economiei și Comerțului a semnat un Memorandum cu compania italiană "ENEL", privind privatizarea a două companii de distribuție a energiei electrice: "Electrica Banat S.A." și "Electrica Dobrogea S.A.";

la sfârșitul lunii martie a.c. a fost definitivată strategia de privatizare pentru încă două societăți de distribuție a energiei electrice, respectiv "Electrica Oltenia S.A." si "Electrica Moldova S.A.", anunțul pentru privatizarea acestora fiind publicat la 28 aprilie 2004;

au fost depuse ofertele preliminare pentru privatizarea celor două companii de distribuire a gazelor naturale, respectiv "Distrigaz Nord S.A." (5 oferte) și "Distrigaz Sud S.A." (4 oferte);

1.3. INVESTIȚII.

1.3.1 Definiția și importanța investițiilor pentru economie

Investițiile sunt cheltuielile efectuate pentru lǎrgirea fondurilor fixe existente, crearea de noi capacitǎți productive, reconstruirea și modernizarea celor existente care sǎ asigure astfel dezvoltarea activitǎții economice și crearea condițiilor pentru realizarea unor venituri mai mari.

Experiența țǎrilor dezvoltate aratǎ cǎ fundamentul dezvoltǎrii și creșterii economice îl constituie mǎrimea și eficiența investițiilor. Numai prin intermediul investițiilor se pot asigura înlocuirea, creșterea și modernizarea aparatului de producție, se poate realiza o economie naționalǎ cu o structurǎ modernǎ, dinamicǎ și eficientǎ, care sǎ permitǎ sporirea substanțialǎ a productivitǎții muncii, se poate dezvolta baza materialǎ a cercetarii știintifice și a serviciilor, crește și se modernizeazǎ baza materialǎ a sferei social-culturale.

Creșterea volumului investițiilor este posibilǎ numai în anumite limite date de nivelul acumularii interne și de posibilitatile de atragere a unor resurse externe. Rolul investițiilor în propulsarea creșterii economice este influențat într-o mare mǎsurǎ de eficiența economicǎ a acestora, aspect cǎruia trebuie sǎ i se acorde o importanțǎ deosebitǎ.

Decalajul României fațǎ de celelalte țǎri europene are o cauzǎ esențialǎ: relația dintre investiții și conjunctura economicǎ. Fazele descendente din cadrul economiei mondiale nu și-au îndeplinit funcția obiectiv, în cazul României, aceea de descurajare a aparatului de producție perimat, funcție pe care și-au îndeplinit-o în cazul țǎrilor dezvoltate, în așa fel încât, la relansarea de lungǎ duratǎ a economiei mondiale (cicluri de 20-25 ani) sǎ se porneascǎ cu restructurǎrile efectuate în faza de crizǎ structuralǎ. Din aceastǎ cauzǎ toate fazele ascendente au trebuit sǎ preia funcția de restructurare a aparatului de producție și nu și-au putut îndeplini funcția lor.

Aceasta este o problemǎ fundamentalǎ și în prezent, soluția fiind aceea ca, la reînscrierea pe fazǎ lungǎ, ascendentǎ a economiei mondiale, sǎ încercǎm sǎ armonizǎm factorii avântului conjunctural cu factorii avântului structural.

1.3.2. Investiții la nivelul economiei naționale.

Tabelul nr.13

(Sursa datelor: Institutul Național de Statistică, Anuarul Statistic al României, 2003)

Din analiza tabelului rezultǎ ca volumul investițiilor a crescut ușor, o creștere mai pronunțatǎ înregistrându-se începând cu 2001.

Ca mǎsuri ce pot fi luate pentru relansarea investițiilor și îmbunǎtǎțirea eficienței acestora menționǎm:

Revitalizarea creditului pe termen mediu și lung. îmbunǎtǎțirea cadrului juridic pentru crearea și dezvoltarea rapidǎ a pieței capitalului.

Recapitalizarea bǎncilor.

Reducerea substanțialǎ a impozitului pe profit în cazul investițiilor

Asigurarea creșterii încrederii populației în instituțiile financiare prin crearea unor fonduri de garantare a depozitelor și a investițiilor.

Acordarea de credite pe bazǎ de studii de fezabilitate și nu numai pe bazǎ de garanții materiale.

Tabelul nr.14

Investiții pe activitǎți ale Economiei Naționale

– miliarde lei prețuri curente –

(Sursa datelor: Institutul Național de Statistică, Buletin statistic lunar nr.12/2005)

Odatǎ cu începutul stabilizǎrii macroeconomice și creșterea ponderii sectorului particular în economie a avut loc și relansarea procesului investițional, chiar pe fondul practicǎrii unor dobânzi real pozitive.

În ceea ce privește ponderea investițiilor în PIB, aceasta era înainte de 1996 de 30-35%; în acea perioada s-a mers mai mult pe volum și mai putin pe eficiență, caracteristicile dominante fiind subiectivismul, voluntarismul și megalomania. După 1989 a avut lac scăderea ponderii investițiilor în P.I.B. până la 14% în 1992 și 1993, începând cu 1994 înregistrându-se creșteri și la acest indicator.

Evoluția cea mai spectaculoasǎ au înregistrat-o investițiile efectuate de sectorul particular deși nu a existat un cadru stimulativ pentru acest sector în general și pentru investiții în particular. Astfel, sectorul particular, practic inexistent în 1990, a ajuns sa efectueze in 1997, 40% din totalul investițiilor la nivelul economiei naționale.

Un element pozitiv îl constituie creșterea ponderii utilajelor în totalul investițiilor, ceea ce indicǎ accelerarea restructurarii și modernizǎrii aparatului de producție.

Serviciile reprezintă domeniul cu cea mai importantă creștere și dezvoltare, fapt evidentiat și de creșterea ponderii investițiilor în servicii de la 30,1% în 1992 la 38,7% în 1995 și peste 40% în 1997.

1.3.3. Investiții strǎine.

Drepturile investitorilor străini:

să investească în oricare din sectoarele economiei;

posibilitatea de a-și conduce în mod independent compania cu drepturi de proprietate depline;

repatrierea completă a capitalului și profiturilor;

protecție împotriva exproprierii și naționalizării;

aplicarea tratamentului național pentru investitorii străini.

Notă: Structura investițiilor străine directe pe sectoare de activitate, la finele anului 2003 a fost următoarea: telecomunicații – 18,19%, sectorul energetic – 18%, comerț – 10,55%, metalurgie – 9,43%, servicii – 8,88%, prelucrarea lemnului – 8,22%, construcții de mașini – 7%, produse chimice – 6,44%, construcții – 3,99%, industria ușoară – 3,10%, industria alimentară – 3,10%, industria farmaceutică – 1,90%, electronică – 1,52%, turism – 0,51%, agricultură 0,26%, altele – 0,42%.

1.3.3.1. Cadrul juridic.

Cadrul juridic este format din Legea Investițiilor Strǎine care prezintǎ unele facilitǎți acordate investitorilor strǎini (reduceri de impozite, de taxe vamale), precizeazǎ domeniile în care se poate investi, suma minima necesarǎ investirii în țara noastrǎ, s.a.

1.3.3.2. Evoluția investițiilor strǎine în România.

Tabelul nr.15

Investiții nete realizate, pe surse de finanțare

– miliarde lei prețuri curente –

(Sursa datelor: Institutul Național de Statistică, Buletin statistic lunar nr.12/2005)

Volumul investițiilor strǎine dintr-o țarǎ depinde de mai mulți factori care au acționat într-o anumitǎ perioadǎ.

In perioada 1990-1993, pe fondul unor frământări politice și sociale grave și a unor dezechilibre economice deosebit de puternice, investițiile străine în România au fost modice în comparație cu celelalte țări din regiune. Persoanele și societățile străine care au investit în România nu au avut o putere financiară deosebită, ceea ce s-a reflectat în capitalul mediu subscris pe societate (între 15400$ în 1993 și 61200 $ în 1990), multe investiții străine fiind simbolice -chiar sub 1000$.

Deși programul de guvernare prevedea construirea credibilității României ca potențială piață investițională și transformarea activității de promovare investițională într-un avantaj comparativ constituțional al României în context Est-european, acest lucru nu a fost realizat decât în mică măsură până la sfârșitul anului 1996. După acest an deși prin venirea "opoziției" la putere se spera într-o puternică infuzie de capital străin, investițiile străine au rămas la un nivel foarte scăzut.

Rezultatele activității de promovare în România ca piață investițională atractivă depind în mod esențial de performanțele înregistrate în reformele economice, de calitatea cadrului legislativ și a aplicării acestuia și de cultura economică a agenților economici ce operează pe piață. Succesele înregistrate în macrostabilizare, reducerea inflației și reglementarea cursului de schimb s-au reflectat pozitiv asupra evoluției volumului investițiilor în anii 1994-1995.

În perioada 1990 – 2001 investițiile strǎine directe în România au atins nivelul de 7,3 miliarde dolari (din care circa 2 miliarde dolari în privatizare), nivel aflat departe de potențialul real al economiei, și de situația înregistratǎ în țǎrile vecine: Polonia (39 miliarde dolari), Ungaria (21,5 miliarde dolari), Republica Ceha (12,5 miliarde dolari).  Aceastǎ diferențiere se poate explica prin poziția factorilor de decizie fațǎ de investițiile strǎine directe din țǎrile menționate care a fost diferitǎ, atît în continut, cît si în consecvențǎ. Este de remarcat și faptul cǎ marile intrǎri de capital strǎin în aceste țǎri vecine au fost determinate în special de privatizarea parțialǎ a unor utilitǎți publice, a unor linii aeriene sau a unor bǎnci de stat. Din acest punct de vedere, poziția României a fost net diferitǎ

Analizarea evoluției fluxurilor de investiții strǎine directe catre țǎrile în tranziție (inclusiv România) în perioada 1990-2000 subliniazǎ importanța deosebitǎ a calitǎții climatului investițional deoarece: a) fluxurile de investiții strǎine directe s-au orientat cǎtre acele țǎri care au avut dovedit în mod practic (în sensul creǎrii de condiții corespunzatoare) dorința de a le primi; b) existența unui regim comercial liberal și a unui sistem de plǎți aliniat standardelor internaționale favorizeazǎ atragerea investițiilor strǎine; c) un sistem de schimb valutar liberal este un alt element atractiv pentru investitorii strǎini; d) sistemele de stimulente pot avea un efect pozitiv doar dacǎ sunt transparente și automate. Oricum, în practicǎ s-a constatat cǎ este de preferat un climat favorabil afacerilor, de exemplu printr-un nivel redus al impozitului pe profit, decât acordarea de facilitǎți; e) guvernele trebuie sǎ se preocupe nu numai de acordarea de facilitǎți, dar, mai ales, de eliminarea barierelor în calea investitorilor (restricții în cumpararea terenurilor, în utilizarea experților strǎini, obligativitatea utilizǎrii componentelor locale sau a exportului unei cote din producție, etc.); f) practica a aratat cǎ investițiile strǎine sunt descurajate în țǎrile în care rolul statului în economie este major.

Perspectivele privind evolutia investitiilor straine în România sunt moderate. Progresele înregistrate în demersurile de aderare la Uniunea Europeana  pot reprezenta un factor pozitiv, dar el nu este suficient. Este de asteptat ca nivelul investițiilor strǎine directe în România sǎ cunoascǎ o creștere lentǎ pe termen mediu, o modificare realǎ putînd fi așteptatǎ doar în condițiile atingerii stadiului de economie de piațǎ funcționalǎ, respectiv a reluǎrii de durata a creșterii economice, a realizǎrii unor modificǎri structurale în economia României, a consolidarii sectorului privat în economie și a stabilizarii cadrului institutional și legislativ.

1.3.3.3. Cauze ale nivelului redus al investițiilor strǎine în România.

Iatǎ câteva din principale cauze care au condus la un flux mic de capital spre țara noastrǎ comparativ cu celelalte tari europene:

situația macroeconomicǎ instabilǎ, manifestarea unor dezechilibre puternice;

decalaje structurale între sectoarele economice și în interiorul acestora;

dezechilibre între structura și volumul cererii și ofertei;

productivitate a muncii foarte scazutǎ datoritǎ ramânerii în urmǎ a bazei tehnico-materiale și a atitudinii fațǎ de muncǎ.

Puterea de cumparare extrem de redusǎ a populației face ca puterea de absorbție a pieței interne sǎ fie destul de redusǎ, ceea ce reduce avantajul potențial obținut de investitorii strǎini în România. Acest factor explicǎ în bunǎ mǎsurǎ lipsa investițiilor de anvergurǎ în aceastǎ perioadǎ în țara noastrǎ.

O cauzǎ cu o influențǎ negativǎ asupra imaginii României o constituie instabilitatea politicǎ și deficiențele democrației, încǎ prezente. Investitorii strǎini din o mare sensibilitate în legatura cu stabilitatea politicǎ, existentǎ statului de drept și respectarea legislației în vigoare.

La toate nivelele societǎții se manifestǎ corupția și birocrația, fenomene care acționeazǎ ca factori puternic descurajanți ai investițiilor strǎine. Din acest motiv mulți investitori strǎini renunțǎ fie de a mai veni în România, fie nu-și mai duc la bun sfârșit intențiile pe care le-au avut în momentul venirii în țara noastrǎ.

Un factor descurajant referitor la majorǎrile de capital în societǎțile comerciale cu capital de stat pe care le pot face investitorii strǎini îl constituie atitudinea refractarǎ a unei pǎrți importante a managerilor și personalului existent fațǎ de investitorii strǎini, atitudine cauzatǎ de frica pierderii pozițiilor și ocupate sau a locurilor de muncǎ.

Informarea redusǎ a mediilor de afaceri strǎine asupra evoluțiilor politice, economice și sociale din România și asupra oportunitǎților de investiții de pe piața româneascǎ.

1.3.4. Cǎi de creștere a volumului investitiilor strǎine.

Vom prezenta în continuare o serie de metode de creștere a volumului investițiilor strǎine îin Romania:

Elaborarea și operaționalizarea unui program de promovare și informare a investitorilor cu privire la posibilitatile și avantajele inființǎrii unor întreprinderi noi în România, participǎrii la mǎrirea capitalului social al unor societǎți comerciale prin cumpararea de acțiuni oferite prin licitație publicǎ sau prin intermediul bursei de valori.

Fluidizarea circulației monetare, reducerea blocajului financiar, liberalizarea cursului de schimb au o mare importanțǎ atât în ceea ce privește desfǎșrarea afacerilor, cât și repatrierea profiturilor și investțiilor și încurajarea exporturilor.

Asigurarea tratamentului egal pentru investitorii strǎini în raport cu cei români în ceea ce privește impozitele, taxele vamale, permisivitatea inființǎrii de societǎți comerciale în diferite domenii de activitate.

Limitarea birocrației și corupției

Stabilizarea macroeconomicǎ realǎ, eliminarea în maximum 3 ani a deficitului balanței de plǎți și a celui bugetar, reducerea inflației sub 10% anual în cel mai scurt timp.

Posibilitatea asigurǎrii proprietǎții asupra pamântului pentru investiții care depǎșesc o anumitǎ valoare (de exemplu 10 mil. $).

Acceptarea numai a investitorilor serioși și reprezentativi prin stabilirea unor praguri minime ale sumelor investite pentru diverse ramuri (de exemplu peste 1 mil, $ în transporturi, constructii, industrie, agriculturǎ, servicii financiar-bancare).

înfiintarea de zone libere de schimb.

Oferirea posibilitǎții colectivitǎților locale de a face mai atractive anumite zone pentru investitorii strǎini prin diferite facilitǎți referitoare la taxele și impozitele locale, forțǎ de muncǎ, infrastructurǎ, etc.

Armonizarea mai rapidǎ a legislației Romaniei cu cea a Uniunii Europene în toate domeniile de activitate.

Creșterea semnificativǎ pe termen mediu și lung a puterii de cumpǎrare a populației pentru a crește activitatea și potențialul pieței romanești.

Dezvoltarea infrastructurii, ceea ce necesita o reorientare a cheltuielilor bugetare cǎtre acest domeniu.

încurajarea pregatirii și perfecționǎrii personalului, cu precǎdere în domeniile de vârf.

1.4. BUGETUL DE STAT

1.4.1. Definiție Importanța bugetului de stat.

Bugetul de stat este definit ca un plan al cheltuielilor și veniturilor statului pentru o perioadǎ viitoare. Concepțiile despre bugetul de stat au evoluat de la considerarea lui ca un act cu caracter pur financiar, în care erau cuprinse veniturile și cheltuielile publice autorizate de Parlament pentru o perioadǎ de timp determinatǎ, pânǎ la a-i acorda o semnificație mult mai larga, de document mult mai cuprinzator, care sa reflecte întreaga activitate economicǎ dintr-un stat, stabilind nivelul cheltuielilor ǎi veniturilor publice în strânsǎ legaturǎ cu ansamblul proceselor desfǎșurate în economia naționalǎ.

Bugetul de stat se prezintǎ ca un sistem de bugete:

bugetul general sau ordinar al statului;

bugetele extraordinare (întocmite în perioada unor dificultǎți financiare );

bugetele anexe (bugete ale unor instituții sau întreprinderi de stat ce beneficiazǎ de o anumitǎ autonomie financiarǎ);

.bugetele autonome;

bugetele unitaților administrativ-teritoriale.

Pentru înfǎptuirea obiectivelor politicii economice, autoritǎțile publice dispun de o serie de instrumente dintre care un rol important îl are politica fiscalǎ sau bugetarǎ. Aceasta consta în influențarea economiei prin modificarea volumului și structurii veniturilor și cheltuielilor statului. În cazul unui deficit bugetar exagerat se ajunge la o creștere a cererii de capital de îrnprumut, determinând creșterea inflației și a ratei dobânzii.

1.4.2. Structura veniturilor și cheltuielilor bugetului în perioada 1999 – 2005

Tabelul nr.16

Execuția bugetului de stat

– procente –

(Sursa datelor: Calculele autorului pe baza informațiilor de la Institutul Național de Statistică )

În ceea ce privește veniturile la bugetul de stat, se constatǎ ponderea foarte mare pe care o deținea impozitul pe salarii în preioada precedentǎ a scǎzut foarte mult în 2001, aceasta ca urmare a eficienței și performanțelor economiei.

Impozitul pe profit are o pondere destul de redusǎ ca urmare a eficienței reduse a unei mari pǎrți a economiei, precum și ca urmare a fraudei fiscale care înregistreazǎ cote destul de mari în România.

TVA și accizele reprezintǎ sursa de venituri cea mai importantǎ la bugetul de stat, nivelurile ridicate ale acestora datorându-se fiscalitǎții excesive practicate de stat și faptului cǎ sunt mai greu de sesizat de cǎtre populație, și obervam cǎ in 2001 fațǎ de 1997 aceste taxe aproape s-au dublat.

Aceasta conduce în final la reducerea cererii și consumului de produse cu efecte negative asupra întregii economii. Deși ponderea taxelor vamale a crescut în aceasta perioada, în viitor veniturile aduse de acestea se vor diminua ca urmare a procesului de liberalizare a comerțului mondial și a asocierii Românei la Uniunea Europeanǎ.

În ceea ce privește cheltuielile efectuate din bugetul de stat, se pot evidenția mai multe elemente:

cheltuielile social-culturale au avut o pondere destul de scǎzutǎ fațǎ de necesitǎțile perioadei, având de suferit domeniile sǎnǎtǎții, culturii, învǎțǎmântului, educației și protecției sociale tendința fiind, în continuare, de scǎdere.

cheltuielile privind apǎrarea naționalǎ au fost.în aceastǎ perioadǎ de aproximativ 10%. În perspectiva aderarii Romaniei la NATO este necesar ca ponderea acestor cheltuieli sǎ creascǎ, în paralel cu restructurarea organismului militar.

cheltuielile cu ordinea publicǎ au crescut în aceastǎ perioadǎ ca urmare a necesitǎții adaptǎrii numǎrului de personal, a dotǎrii și a activitǎții Ministerului de Interne la fenomenul infracțional aflat în plinǎ creștere.

cheltuielile cu activitatea economicǎ sunt exagerat de mari. Ritmul de reducere a ponderii acestor cheltuieli a fost mult redus dupa 1997 ca urmare a întreținirii proceselor de privatizare și restructurare din economia româneascǎ în cadrul acestor cheltuieli, subvențiile au o pondere importantǎ, ceea ce denatureazǎ foarte mult rolul de reglator al pieței și încurajeaza risipa și ineficiența. Ca tendințǎ, ponderea acestor cheltuieli trebuie sǎ scadǎ pânǎ la 10%.

transferurile reprezintǎ fondurile care au fost îndreptate cǎtre bugetele locale. Nivelul scǎzut al acestor fonduri aratǎ redusa descentralizare și autonomie localǎ din România.

1.4.3. Deficitul bugetului de stat. Datoria publicǎ.

Tabelul nr.17

(Sursa datelor: Anuarul Statistic al României, 2004)

Deficitul bugetar apare atunci când statul nu reușește sǎ acopere integral cheltuielile reale din veniturile ordinare, obținute din impozite, taxe și din exploatarea întreprinderilor și domeniilor publice.

Pentru acoperirlea deficitului bugetar se pot utiliza doua metode:

Emisiunea de monedǎ – aceasta produce însǎ inflație. Din pǎcate, emisiunea de monedǎ a fost utilizata frecvent în aceastǎ perioadǎ, cu efecte negative asupra economiei.

Contactarea de împrumuturi (creditul public). Totalitatea sumelor împrumutate de cǎtre stat, de cǎtre unitǎțile administrativ – teritoriale și alte instituții de drept public formeazǎ datoria publicǎ. Mǎrimea, structura și evoluția acesteia caracterizeazǎ situația financiarǎ a unei țǎri.

În ceea ce privește datoria publicǎ, la finele anului 1998 datoria externǎ efectivǎ a României a fost de 9,2 $(bn), vârful de sarcinǎ în achitarea ratelor scadente fiind în 1999. Faptul cǎ România și-a îndeplinit obligațiile în acest sens a dus la creșterea credibilitǎții pe piața financiarǎ mondialǎ.

În perioada 01.12.1992-31.08.1995 au fost contractate credite externe în valoare de: 3660,9 milioane $, din care 2162,7 milioane USD contractate direct de către stat și 1498,2 milioane USD garantate de stat. Spre deosebire de anii anteriori, când datoria publică externă a fost destinată preponderent pentru nevoile de consum, în această perioadă datoria publică a fost distribuită în proporție de 54,6% pentru proiecte de investiții, 37 .6% pentru susținerea balanței de plăți și 7,8% pentru consum.

Ținând seama că resursele valutare ale agenților economici nu sunt suficiente pentru finanțarea investițiilor necesare și, în special, al proiectelor de mare anvergură, finanțarea externă este necesară în continuare, intrările de capital urmând să provină în mai mare masură din contracte bilaterale și de la băncile de investiții internaționale (BIRD, BERD, BEl), bănci a căror pondere în totalul datoriei externe a României va crește în viitor.

1.4.4. Nivelul fiscalitǎții.

Impozitele reprezintǎ principalul canal de prelevare a veniturilor curente ale statului (între 80 și 90% din totalul acestora). Impozitele sunt o forma de prelevare la dispoziția statului, în mod obligatoriu, fǎrǎ contraprestație directǎ și cu titlu nerambursabil, a unei pǎrți din venitul sau averea persoanelor fizice și juridice, pentru acoperirea cheltuielilor sale. Partea din PIB prelevatǎ la dispoziția statului pe calea impozitelor indicǎ nivelul general al fiscalitǎții.

Aceasta presiune fiscalǎ este utilizatǎ pentru a dirija fluxurile financiare spre societǎțile comerciale falimentare din sectorul de stat. în cadrul veniturilor bugetului de stat, impozitul pe profit are o pondere destul de micǎ datoritǎ faptului cǎ cele mai multe întreprinderi din sectorul de stat nu înregistreazǎ profit sau înregistreaza un profit foarte mic. Astfel, nivelul fiscalitǎții nu are o influențǎ deosebitǎ asupra sectorului de stat, având însǎ o puternicǎ influențǎ negativǎ asupra sectorului particular.

Resursele pe care statul le creeaza în acest fel sunt dirijate nu numai spre sectoarele clasic bugetare ci și spre activitǎți neeficiente. Acestea sunt subvenționate prin intermediul mecanismelor de control al prețurilor (în special energetice), al liniilor speciale de credit, al amânǎrilor de la plata unor datorii, inclusiv a celor de la bugetul statului și a subvețiilor directe.

Dacǎ acest tip de abordare al problemelor nu ar fi fost utilizat, blocajul financiar nu ar fi atins proporțiile catastrofale de astǎzi, iar sectorul particular s-ar fi dezvoltat într-o dinamicǎ mai accentuatǎ.

1.5. EVOLUȚII MONETARE.

1.5.1. Inflația.

1.5.1.1. Definiția și cauzele inflației.

Inflația este procesul de creștere semnificativǎ și persistentǎ a nivelului prețurilor. În perioadele în care se manifestǎ fenomenele inflaționiste, influența prețurilor care cresc este mai mare decât a celor care scad, astfel încât, pe total, nivelul mediu al prețurilor va crește.

De asemenea, inflația mai poate fi definitǎ prin scǎderea puterii de cumpǎrare a unei unitǎți monetare (respectiv a cantitǎții de bunuri și servicii ce poate fi achiziționatǎ prin intermediul unei unitǎți monetare).

De obicei, o creștere a nivelului mediu al prețurilor de sub 1% anual nu este consideratǎ inflație. Un nivel al inflației între 1 și 3% pe an este considerat rezonabil pentru o economie în expansiune, iar o astfel de inflație se numește (inflație târâtoare). La polul opus se situeazǎ situația în care inflația este de peste 50% pe lunǎ, caz în care avem hiperinflație.

Pe termen lung inflația este prezentǎ în orice economie. Deci, fenomenul nu poate fi controlat în totalitate, ci doar influențat. Inflația nu este nocivǎ pentru toatǎ lumea. Cei care anticipeazǎ corect evoluția acesteia au de câștigat, în timp ce cei care nu o pot anticipa au în general de pierdut.

Un nivel înalt al inflației induce tendința de a se consuma mai mult în prezent, respectiv de a se economisi mai puțin. Astfel, acumulǎrile mai mici vor greva viitoarea dezvoltare a investițiilor, deci a economiei.

Inflația este un obstacol important în calea implementǎrii politicilor economice de creștere economicǎ, datoritǎ faptului cǎ anticipǎrile agenților nu maipot fi efectuate corect, și de aici o risipǎ de resurse și o neîncredere în politicile implementate de puterea publicǎ.

Este necesar sǎ facem distincție între inflația anticipatǎ și inflația neanticipatǎ. Inflația neanticipatǎ este acea creștere surprinzǎtoare a prețurilor, creștere care nu a fost anticipatǎ de cǎtre agenții economici. Acest nivel al inflației poate fi mai mare decât nivelul real, determinat ex-post, sau mai mic decât acesta. Inflația anticipatǎ este acea inflație pe care agenții economici o așteaptǎ în decursul perioadei urmǎtoare. Procesul inflaționist determinǎ o redistribuire a veniturilor între agenții care împrumutǎ bani și cei care dau cu împrumut.

Mǎsurarea inflației

Inflația poate fi mǎsuratǎ prin intermediul mai multor indicatori. Cei mai importanți dintre aceștia sunt:

indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC);

indicele prețurilor de producție (IPP);

indicele general al prețurilor (IGP);

deflatorul PIB.

a) Indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC) mǎsoarǎ evoluția prețurilor unui coș de produse semnificativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodǎrie reprezentativǎ. Componentele acestui coș și ponderea acestora în cheltuielile totale sunt determinate de cǎtre Institutul Național pentru Cercetǎri Statistice și Economice baza unor studii efectuate prin sondaj asupra gospodǎriilor din România.

b) Indicele prețurilor de producție (IPP) mǎsoarǎ evoluția prețurilor în stadiile anterioare consumului final, respectiv prețurile materiilor prime, al semifabricatelor și ale produselor finite înainte de a fi livrate pe piațǎ.

c) Indicele general al prețurilor (IGP) mǎsoarǎ evoluția tuturor prețurilor din economie, respectiv atât a prețurilor bunurilor consumate de cǎtre gospodǎrii cât și a prețurilor bunurilor care intrǎ în procesele de producție. Acesta reprezintǎ cel mai general mod de mǎsurare al inflației.

d) Deflatorul PIB aratǎ evoluția nivelului mediu al prețurilor tuturor bunurilor și serviciilor incluse în PIB, și se calculeazǎ astfel:

Diferența dintre IGP și deflatorul PIB provine din structura diferitǎ a bunurilor și serviciilor care sunt incluse în fiecare dintre aceștia. Dacǎ deflatorul PIB se calculeazǎ pe baza bunurilor și serviciilor produse în interiorul țǎrii, indicele general al prețurilor se calculeazǎ ținând cont și de produsele importate.

Cele mai generale mǎsuri pentru inflație sunt indicele general al prețurilor și deflatorul PIB.

În aprecierea indicatorilor care descriu inflația apar și diverse probleme, cum ar fi:

– pentru toți indicatorii, pe parcursul perioadei analizate ponderile cantitǎților consumate se presupun a fi nemodificate. Aceastǎ ipotezǎ este puțin rezonabilǎ, deoarece pe parcursul unui an apar diverse efecte de substituție datorate modificǎrilor prețurilor, ceea ce conduce la modificarea ponderilor cu care bunurile și serviciile intrǎ în calculul indicilor corespunzǎtori.

– altǎ problemǎ o constituie creșterea calitǎții bunurilor și serviciilor. De exemplu, calitatea televizoarelor a evoluat permanent, trecând de la cele alb-negru la cele color.

Prețurile, de asemenea au crescut, însǎ nu mai este vorba de același produs. În statisticǎ se înregistreazǎ doar creșterea prețului la produsul „televizor”, fǎrǎ a se ține seama de modificǎrile calitative. Astfel, creșterea prețurilor datoritǎ creșterii calitǎții produselor nu mai poate fi privitǎ drept inflație.

– în mod analog apare problema produselor noi, care nu au existat în perioada anterioarǎ, dar vor intra în uzul curent în perioada curentǎ. Pentru acestea nu existǎ un termen de comparație, deci și estimarea influenței acestora asupra modificǎrii prețurilor este dificil de evaluat.

– în cazul indicelui prețurilor bunurilor de consum apare problema reprezentativitǎții coșului de bunuri selecționat pentru a face calculele. Chiar dacǎ la începutul perioadei acesta este reprezentativ, pe parcurs este posibil ca structura consumului sǎ se modifice, și de aici și reprezentativitatea coșului de consum.

Principalii factori care apar la originea inflației conduc la mai multe tipuri de inflație: inflație monetarǎ, inflație prin cerere și inflație prin costuri. Cauza monetarǎ a inflației rezidǎ în aceea cǎ creșterea prețurilor se datoreazǎ creșterii excesive a masei monetare în raport cu cantitatea de mǎrfuri de pe piațǎ. Creșterea masei monetare este rezultatul emisiunii de monedǎ propriu-zisa și, mai ales, al creǎrii de monedǎ scripturalǎ de cǎtre bǎnci; o altǎ cauzǎ al excesului monetar poate fi creșterea vitezei de circulație a întregii mase monetare.

Inflația prin cerere înseamnǎ cǎ prețurile sunt “trase în sus” datoritǎ dezechilibrului durabil dintre cerere și ofertǎ, creșterea corelându-se cu rigiditatea sau descreșterea ofertei. Excesul cererii globale de consum are mai multe surse provenind de la mai multe tipuri de agenți:

excesul cererii de consum a populației;

excesul cererii de stat, adicǎ deficitul bugetului de stat;

insuficiența ofertei, penuria de produse și servicii pe piațǎ;

Inflația prin costuri este datoratǎ creșterii neîncetate a sarcinilor întreprinderilor:

sarcini salariale și sociale;

sarcini fiscale;

sarcini tehnice și comerciale (amortismente accelerate, dezvoltarea publicitǎții)

Creșterea prețurilor poate sa-și aibǎ originea și în piața internaționalǎ. Creșterea prețurilor materiilor prime de bazǎ, ca și a tehnologiilor, a influențat asupra procesului inflaționist în toate țǎrile.

1.5.1.2. Evoluția inflației în perioada 2001-2008

a) rata anualǎ a inflației.

În sens general, starea de dezechilibru în economie înseamna inegalitate între cerere și ofertǎ, care se manifestǎ diferit, în funcție de natura obiectului pieței. Astfel, pe piața bunurilor economice, dacǎ cererea depașește oferta existentǎ, ajungându-se la creșteri generale de preț, starea de dezechilibru are caracter inflațonist. În cea de-a doua jumatate a secoluluila XX-lea, inflața a devenit un fenomen aproape permanent, cu deosebiri de intensitate și amploare, în timp și spațiu.

În plan istoric, inflația s-a manifestat cu mult timp în urmǎ , și anume: în epoca în care se foloseau numai bani din metale prețioase; în perioada când se foloseau bani de hârtie convertibili în aur și în condițiile contemporane, când se folosesc bani de hârtie neconvertibili în metale prețioase.

Definiție: Inflația reprezintǎ acea stare de dezechilibru economic în care masa monetarǎ existentǎ în economie depașește necesarul real de monedǎ, ducând la creșterea generalizatǎ a prețurilor și la scǎderea puterii de cumparare a banilor.

Nu orice sporire a prețurilor înseamnǎ inflație. Inflația este, înainte de toate, un fenomen monetar, fiind legatǎ de excedentul de masǎ monetarǎ peste nevoile reale ale economiei, determinate de ofertǎ de bunuri și servicii scǎzutǎ.

O prioritate a Guvernului, începând cu anul 2003, o reprezintă reducerea inflației, care devine și mai acută într-o economie sub-capitalizată ca a României. Se preconizează o reducere graduală a ratei inflației până la un nivel de 7% în anul curent, 2005, în principal datorită:

accelerării reformelor în special în ceea ce privește ajustările structurale, fapt ce va asigura premisele unei sensibile dezinflații;

menținerii unei politici monetare prudente, capabilă să asigure remonetizarea economiei prin metode neinflaționiste;

diminuării presiunii asupra leului. În ceea ce privește cursul de schimb, s-a apreciat că va continua să fie determinat de raportul cerere – ofertă de pe piața valutară, iar dinamica acestuia va înregistra o tendință descrescătoare și se va situa la cel mult nivelul ratei anuale a inflației;

reducerii durabile a anticipațiilor inflaționiste ale agenților economici, pe fondul unei creșteri economice sănătoase;

sporirii disciplinei financiare, reducerii blocajului financiar și combaterii inflației speculative;

perfecționării mecanismelor privind regimul prețurilor reglementate;

urmăririi raportului cerere-ofertă în diverse sectoare, efectuării de investigații pentru cunoașterea diferitelor piețe în vederea identificării oricăror distorsiuni în funcționarea normală a acestora și luarea măsurilor de remediere și îmbunătățire a concurenței.

Dezinflația proiectată este condiționată decisiv de programele de restructurare negociate cu instituțiile internaționale și de promovarea strictă a politicilor monetare, fiscale și de venituri.

Tabelul nr.18

Evoluția indicelui prețurilor bunurilor de consum

– % –

(Sursa: Comisia Națională de Prognoză)

În structură, evoluția diferențiată a prețurilor va favoriza modificarea comportamentului agenților economici și a populației în direcția economisirii și acumulării. Se preconizează indici de prețuri inferiori pentru formarea brută de capital fix, atât față de deflatorul produsului intern brut, cât și față de indicii de prețuri aferenți consumului final al populației.

Reducerea anuală pronunțată a inflației – caracteristică a creșterii sustenabile – până în anul 2005 redă încrederea investitorilor și agenților economici în climatul de afaceri, creând totodată posibilitatea unei reale și corecte predicții a dezvoltării afacerilor proprii. Avem astfel în vedere, pe termen mediu, o influență pozitivă a acesteia, care alături de celelalte măsuri conduce la îmbunătățirea gradului de ocupare.

b) forme ale inflației în România.

– inflație târâtoare (sau liniștitǎ), care presupune un ritm mediu anual de creștere a prețurilor de pâna la 3%

– inflație moderatǎ, cǎreia îi corespunde o creștere a prețurilor de pâna 6%

– inflație rapidǎ, atunci când ritmul de creștere anualǎ a prețurilor se apropie de 10%

– inflație galopantǎ, (denumitǎ și cu douǎ cifre), când creșterea prețurilor este mai mare de 10% anual.

În perioada 1990-2000, România a avut o inflație de forma galopantǎ.

c) cauzele și consecințele inflației.

Cauzele inflației:

1. Emisiunea excesivǎ de monedǎ peste oferta realǎ de bunuri și servicii. Aceasta atrage dupǎ sine un "surplus de cerere" și, ca urmare, creșterea ansamblului prețurilor. Mǎrirea prețurilor are loc nu prin simpla sporire a cantitǎții de bani, ci prin creșterea cererii pe care acesta o face posibilǎ.

2. Excedentul de cerere agregatǎ (inflație prin cerere). Ea apare datoritǎ creșterii cererii agregate, în condițiile în care oferta agregatǎ ramâne în urma cererii sau se micșoreazǎ. Cererea agregatǎ poate sǎ creascǎ și în condițiile în care masa monetarǎ nu se modificǎ, și anume atunci când:

– sporesc veniturile banesti ale populatiei, ducand la marirea puterii de cumparare a acesteia

– se diminueaza inclinatia spre economisire;

– se extinde creditul de consum;

– are loc cresterea salariilor neinsotita de sporirea rezultatelor muncii etc.

Se observǎ, tendința de creștere a prețului, în condițiile mǎririi cererii agregate și ale menținerii constante a ofertei.

Inflația prin cerere presupune situația în care nu este posibilǎ marirea corespunzatoare a ofertei datoritǎ capacitǎților de producție limitate; în consecințǎ, ajustarile au loc prin creșterea prețurilor și nu prin sporirea cantitǎții de marfuri în proporțiile necesare.

3. Creșterea costurilor de producție (inflație prin costuri). Mǎrirea costurilor nu stimuleazǎ producția și, ca urmare oferta de mǎrfuri scade, iar prețurile cresc. Costurile de producție se mǎresc atunci când remunerarea factorilor de producție crește mai mult decât productivitatea lor; un loc important, în acest sens, îl ocupǎ sporirea cheltuielilor pentru salarii neînsoțitǎ de o creștere superioarǎ a productivitǎții muncii. În același sens, al creșterii costurilor, acționeazǎ și mǎrirea prețurilor la materii prime, materiale.

Dupǎ cum se observǎ, scǎderea ofertei agregate (de la Q1 la Q2) atrage dupǎ sine creșterea prețurilor.

Pe linia relației dintre inflație și șomaj, se constatǎ cǎ inflația prin cerere, stimulând extinderea producției, este insoțitǎ într-o anumitǎ proporție, și de creșterea gradului de ocupare a forței de muncǎ; inflația prin costuri duce la scǎderea gradului de ocupare.

Consecințele inflației:

Pe termen scurt, inflația poate sǎ aibǎ unele efecte pozitive, ca, spre exemplu, încurajarea investițiilor, a creșterii activitǎții economice, o anumitǎ atenuare a șomajului etc.

Inflația ca stare de dezechilibru economic este preponderent negativǎ, având numeroase consecințe asupra populației, agenților economici și asupra mersului de ansamblu al economiei.

Inflația atrage dupa sine scǎderea puterii de cumparare a populației. La un volum dat al veniturilor bǎnești ale acesteia, sau în condițiile majorarii lor sub nivelul ratei de creștere a prețurilor, se micșoreazǎ cantitatea de bunuri și servicii ce pot fi cumpǎrate, se reduce nivelul consumului pentru cea mai mare parte a populației. În mod deosebit, sunt afectate persoanele cu venituri mici și fixe. Creșterea generalǎ a prețurilor este potrivitǎ drept cauzǎ unor reduceri nedorite ale salariului real, ale venitului real, în general.

O altǎ consecințǎ a inflației o reprezintǎ redistribuirea de venituri și de avuție; prin intermediul prețurilor ridicate, o parte a veniturilor cumpǎrǎtorilor de mǎrfuri este preluatǎ de cǎtre vânzǎtorii de mǎrfuri sau prestatorii de servicii. Este stimulatǎ înclinația spre consum și este descurajatǎ înclinația spre economisire, mai ales cea pe termen lung; subiecții economici sunt mai mult incitați sǎ cheltuiascǎ resursele bǎnești disponibile, a cǎror putere de cumparare scade pe mǎsura trecerii timpului. Se considerǎ cǎ persoanele în vârstǎ sunt mai vulnerabile la inflație decât tinerii și în sensul cǎ prin mǎrirea prețurilor le este afectatǎ puterea de cumparare a economiilor de o viațǎ, economii destinate finanțǎrii consumului lor, dupa pensionare. Deprecierea banilor genereaza "fuga" de lichiditǎți și preferința pentru plasarea disponibilitǎților bǎnești în bunuri durabile neproductive.

d) măsuri de combatere a inflației

Combaterea inflației necesitǎ o politicǎ antiinflaționistǎ la nivel macroeconomic, îndreptata simultan atât împotriva consecințelor, cât și împotriva cauzelor inflației.

Mǎsuri antiinflaționiste

Politica antiinflaționistǎ se concretizeazǎ în anumite mǎsuri prin care, practic, se luptǎ îpotriva creșterii prețurilor.

a) Mǎsuri de reducere a excesului de cerere agregatǎ, care se manifestǎ prin:

– politicǎ monetarǎ riguroasǎ, de naturǎ sǎ evite excedentul de monedǎ în economie;

– politica dobânzilor la creditele acordate, prin care sǎ nu se ajungǎ la o micșorare artificialǎ a ratei dobânzii și, deci, la ieftinirea creditului;

– politica bugetarǎ a statului, orientatǎ sapre reducerea deficitului bugetar, spre mențtinerea la un anumit nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivǎ, și spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor și taxelor, care sǎ frâneze creșterea cererii și, implicit, prețurilor. Mǎsurile menționate pânǎ acum fac parte din ceea ce poartǎ denumirea de politicǎ deflaționistǎ. Frânarea excedentului de cerere se poate realiza și prin alte mǎsuri, cum sunt: moderarea revendicǎrilor de creștere a salariilor, "înghețarea" salariilor, restrângerea creditului de consum, lansarea unor împrumuturi de stat etc.

c) Mǎsuri de stimulare a creșterii ofertei, de lichidare a rǎmânerii ei în urmǎ fațǎ de cerere, cum sunt:

creșterea capacitǎții de adaptare a aparatului de producție la cerințele pieții;

stimularea extinderii potențialului de producție, prin investiții de capital în mijloace de producție performante, prin forța de muncǎ într-o structurǎ de calificare nouǎ, inovații, prin cresterea productivitatii factorilor de productie;

o politicǎ de salarizare corelatǎ cu rezultatele economice obținute prin muncǎ, prin care sǎ se evitǎ mǎrirea costurilor medii.

unele elemente ale politicii de credit și bugetarǎ, ca, spre exemplu, rata dobânzii, a impozitelor și taxelor, pot fi folosite prin scǎderea lor pentru stimularea activitǎții economice și sporirea ofertelor, în dependența de condițiile concrete existente. Aceasta, deoarece combaterea inflației ca dezechilibru nu numai monetar, ci si material – necesitǎ și eliminarea penuriei de mǎrfuri.

1.5.2. Blocajul financiar.

Blocajul financiar din economie are mai multe cauze, cele mai importante fiind:

lipsa disciplinei financiare, generatǎ de inexistența și neaplicarea Legii Falimentului, a amânǎrii plǎții datoriilor unor societǎții comerciale cu capital de stat cǎtre alți agenți economici sau cǎtre bugetul statului.

subcapitalizarea întreprinderilor și bǎncilor

ineficiența activitǎților economice, dar care sunt susținute direct sau indirect de la bugetul de stat și care genereazǎ stocuri foarte mari.

Blocajul financiar are influențe negative asupra întregii economii prin reducerea ritmului de dezvoltare a acestuia, imobilizarea unor resurse importante, deteriorarea climatului de afaceri, ceea ce conduce la scǎderea încrederii investitorilor români și strǎini în economia României.

Insuficiența resurselor proprii de susținere financiarǎ a activelor circulante a condus la accentuarea subcapitalizarii și necesitatea de a apela tot mai mult la surse financiare atrase.

1.5.3. Evoluția masei monetare, a creditului și a rezervelor valutare

Agregatele monetare utilizate în țǎrile cu economie de piațǎ dezvoltatǎ pot fi clasificate în trei grupe:

Monedǎ primarǎ; cuprinde banii creați de cǎtre banca centralǎ;

Masa mijloacelor de platǎ; cuprinde instrumentele de platǎ create de cǎtre banca centralǎ și de celelalte institții monetare (masa monetarǎ ân sens restâns);

Masa mijloacelor de deținere a averii; cuprinde, în plus, instrumentele financiare lichide care nu se folosesc ca atare în plǎți, însǎ se pot transforma ușor în instrumente de platǎ (cvasibani).

Evoluția principalilor indicatori monetari în perioada 1999 – 2005 este prezentatǎ în tabelul urmǎtor:

Tabelul nr.19

– miliarde lei –

(Sursa datelor: Institutul Național de Statistică, Buletin statistic lunar nr.12/2005)

În perioada 1999-2005 evoluțiile manifestate sunt caracteristice unei economii marcate de criză și de puternice dezechilibre: creșterea depozitelor în valută, evoluții oscilante ale masei monetare și ale creditului.

Creșterea depozitelor în valută a fost permanentă pană la 31.12.2003, ajungând la 37,15% din totalul masei monetare. Acest comportament a fost determinat de rata mare a inflației și de dobânzile real negative practicate de către băncile comerciale pe piața României.

1.6. COMERȚUL EXTERIOR.

1.6.1. Necesitatea comerțului exterior.

Complexitatea economiei moderne, ritmurile rapide de promovare a progresului tehnic, internaționalizarea activităților economice fac ca nici o țară să nu-și poată asigura dezvoltarea economică și socială fără promovarea schimburilor economice cu străinătatea.

În cazul României, dimensiunile economiei sunt reduse nu numai sub aspectul posibilităților de aprovizionare, ci și a capacității de absorție a pieței. De aici rezultă necesitatea comerțului exterior pentru asigurarea condițiilor pentru desfășurarea unor activități eficiente.

Participarea la circuitul economic mondial este impusă și de insuficiența fondurilor financiare necesare desfășurării anumitor activități sau de necesitatea unor plasamente avantajoase pentru disponibilitătile de fonduri existente la un moment dat.

Contactul cu piețele externe are și efecte calitative:

importurile de bunuri de consum contribuie la sporirea calității vieții

importurile de echipamente și tehnologii conduc la accelerarea ritmului de promovare a progresului tehnic și de modernizare și innoire a structurilor economice

concurența de pe piața externă obligă la încadrarea parametrilor tehnici, calitativi, economici în standardele internaționale.

Importanța participarii la circuitul economic mondial deriva și din aportul pe care îl poate aduce la valorificarea superioară a factorilor de producție de care dispune economia națională, prin creșterea gradului de utilizare a capacităților de producție și a forței de muncă, prin optimizarea seriilor de fabricație și prin creșterea productivității muncii.

Este necesar ca în cazul României (a cărei moneda nu este convertibilă) rezultatul relațiilor sale externe la care participă să fie un sold pozitiv al balanței comerciale și de plăți.

1.6.2. Evoluția importului și a exportului.

Tabelul nr.20

Comerțul exterior al României

(Sursa datelor: Institutul Național de Statistică, Buletin statistic lunar nr.12/2005)

Reducerea puternică a activității de comerț exterior în anii 1990 și 1991 a avut drept cauze principale următoarele:

desființarea C.A.E.R.

perioada de criză economică mondială;

demararea procesului de tranziție spre economia de piață.

Începând cu anul 1992 a început creșterea valorică a exportului și a importului, dar nu în ritmuri corespunzătoare (ne referim în special la export). Abia în trimestrul II 2000, Guvernul a raportat o creștere ușoară a exportului de produse din ramurile industriei ușoare (textilă, mobilă, materii prime).

Problema esentială cu care se confruntă comerțul exterior românesc este deficitul balanței comerciale care depășește în mod regulat 2 mld. EURO anual (aproximativ 20% din valoarea exportului). Acest deficit poate fi eliminat doar pe termen mediu datorită dependenței acestuia de structura economiei și de rentabilitatea și competitivitatea pro- duselor și serviciilor exportate.

1.7. EVOLUȚII ÎN CELELALTE ȚĂRI CENTRAL ȘI EST EUROPENE.

1.7.1. Detalii generale.

Sfârșitul anilor ‚80 a condus la căderea sistemului comunist în majoritatea țărilor central și est-europene și în 1991 în fosta Uniune Sovietică. În toată această zonă comunismul s-a dovedit a fi un sistem falimentar atât din punct de vedere politic cât și economic.

Din punct de vedere politic, „democrația populară” a însemnat în fapt dictatură, represiune, lipsa drepturilor elementare ale omului, frică. Comunismul s-a bazat pe fărâmițarea și desființarea structurilor politice alternative Partidului Comunist, pe lipsa de organizare și de manifestare a societății civile.

Din punct de vedere economic, după al doilea război mondial, în spațiul comunist al Europei și în URSS a avut loc un proces de industrializare forțată în special în ramurile industriei grele și mult mai puțin în industriile de vârf. Astfel, în primii 20 de ani, industria a cunoscut o dezvoltare semnificativă, comparabilă ca ritm cu cea din țările capitaliste occidentale. Datorită faptului că accentul în spațiul comunist s-a pus pe industria grea, în timp ce în lumea capitalistă pe cercetarea tehnico-științifică (unde a avut loc o adevărată revoluție) și pe industria de vârf (în special cele ce priveau informația), între cele două grupe de țări s-au accentuat decalajele în special începând cu anii ‚70.

În ultimele decenii are loc un transfer al industriei extractive și grele din țările capitaliste dezvoltate în celelalte zone ale globului, accentul fiind pus cu precădere pe industria de vârf și pe sectorul terțiar, domenii cu un randament ridicat si cu o eficiență sporită.

În agricultură, în majoritatea țărilor comuniste (cu excepția Poloniei) s-a realizat „colectivizarea” care a desființat sau a limitat drastic proprietatea privată asupra pământului și a mijloacelor de exploatare a acestuia. În lumea capitalistă, în agricultură, rolul esențial l-a avut ferma privată de cel puțin 20-50 ha care a putut fi utilizată eficient din punct de vedere economic, în concordanță cu potențialul tehnic existent.

Și în acest domeniu „rețeta” comunistă a eșuat, producțiile și productivitatea muncii existente în agricultură fiind net superioare în țările capitaliste.

Populația ocupată în agricultură reprezenta în țările comuniste între 20 și 50% din populația activă, în timp ce în țările capitaliste dezvoltate aceasta era sub 10% (chiar 2% în SUA, țara cu cea mai importantă producție agricolă). Acest lucru a fost posibil datorită randamentului ridicat obținut de țările capitaliste în agricultură, ca urmare a utilizării unor mijloace tehnice avansate și având la bază proprietatea privată.

Sectorul terțiar a reprezentat o adevărată „cenușăreasă” pentru conducerea țărilor comuniste, acesta nefiind considerat un domeniu productiv. În țările capitaliste dezvoltate sectorul terțiar (legat în special de tratarea informației) a înregistrat după al doilea război mondial un „boom”, el ajungând în prezent în majoritatea țărilor dezvoltate la peste 50% din totalul economiei. În SUA, „gulerele albe” contribuie cu aproximativ 70% la PIS, comparativ cu „gulerele albastre” care au o contribuție mult mai modestă.

Ca fundamente economice, doctrina economică comunistă se deosebește fundamental de cea capitalistă. În funcționarea economiei comuniste, rolul central în reglarea și alocarea de resurse îl ocupa planul, elaborat la nivelul economiei naționale, nivelul macroeconomic fiind considerat mai important decât nivelul microeconomic. Deci accentul este pus pe performanțele economice în ansamblu și nu pe eficiența fiecarei intreprinderi. Proprietatea privată este în mare masură desființată, în acest mod posibilitatea persoanelor individuale de a-și crește averile și nivelul de trai fiind foarte redusă, ceea ce duce la o implicare și o intensitate redusă a muncii. Prin eliminarea proprietății private, elementul esențial de motivare în activitatea economică este inexis- tent.

În economia capitalistă rolul central în reglarea activității economice revine pieței care contribuie decisiv la alocarea resurselor în economie și în societate. Accentul în strategiile, politicile și mecanismele economice este pus pe firmă, care reprezintă elementul central al economiei, de eficiența ei depinzând performanța de ansamblu la nivel macroeconomic.

Proprietatea privată, care reprezintă adevăratul motor al activității economice, este preponderentă, ceea ce duce la valorificarea eficientă a resurselor de care dispune societatea („Ochiul stăpânului ingrașă vita”).

Odată cu căderea regimului comunist, pentru aceste țări a apărut ca o necesitate construirea unei economii de piață competitive și renunțarea la mecanismele economiei de comandă pentru dezvoltarea și ridicarea nivelului de trai pe termen mediu și lung.

Tranziția de la sistemul economic comunist la o economie de piață s-a realizat și se realizează în moduri și ritmuri diferite de la o țară la alta în funcție de mai mulți factori cu o influență semnificativă:

orientarea forțelor politice majoritare din societate coroborată cu concepția și voința politică de a realiza tranziția.

nivelul de pregătire și concepțiile populației privind modul și ritmul desfășurării tranziției.

nivelul dezvoltării economice a țării în cauză.

rigiditatea și intoleranța sistemului comunist existent în țara respectivă până la sfârșitul anilor ‚80.

Tranziția la economia de piață a țărilor din centrul Europei trebuie privită în strânsă concordanță cu necesitatea integrării acestora în UE într-un interval de timp rezonabil.

Cu privire la modalitatea de trecere de la economia comunistă la economia de piață și mai ales în ceea ce privește ritmul schimbărilor și reformelor există mai multe orientări.

Trecerea treptată, într-un ritm lent, introducerea noilor mecanisme specifice economiei de piață treptat, pe măsura renunțării la vechile mecanisme economice (Ucraina, România). Operaționalizarea acestei orientări conduce la costuri sociale reduse pe termen scurt, dar acestea vor fi suportate o perioadă mai îndelungată. Perioada de relansare economică este întârziată, ca de altfel și perspectiva integrarii în UE.

Implementarea reformelor într-un ritm accelerat, renunțarea în mod abrupt la vechile mecanisme economice și încercarea de introducere cât mai rapidă a noilor mecanisme. Perioada tranziției este redusă la maximum, costurile sociale imediate sunt ridicate, dar cele totale sunt mai mici. Perioada de relansare economică pe baze sănătoase, de piață, este mai apropiată, ceea ce conduce la perspectiva integrării mai rapide în UE (Cehia, Polonia, Slovenia).

Un ritm de transformare moderat specific Ungariei, Bulgariei din anii ‚92-‚93 și României din anii ‚90-‚91, ceea ce a condus la o situație intermediară în privința costurilor sociale și a perioadei de obținere a unor rezultate economice pozitive pe baze sănătoase.

„Calea a treia”- o mixtură între comunism și capitalism, s-a manifestat ca opțiune în anii ‚89 –‚91 în special în URSS.

1.7.2. Evoluția P.I.B.

Tabelul nr.21

Produsul Intern Brut, pe locuitor

(Sursa datelor: Institutul Național de Statistică)

Raportul BERD consideră că reformele au început să dea roade în țările din centrul și estul Europei și că, mai ales în cazurile în care tranziția a avut un ritm susținut, se zărește lumina de la capătul tunelului. Polonia, țara care a aplicat măsuri de ,,șoc", are cele mai bune rezultate în plan economic: ea este prima care depășește în 1995 pragul a 90% din P .I.B. realizat inainte de începerea reformelor. Bulgaria, în urma eforturilor depuse, a reușit, pentru prima oara după 1989, să se încadreze în zona pozitivului abia în 1994 (1 %).

Ratele de creștere rămân pentru aceste țări destul de mici, având în vedere declinul puternic de după 1989 și nivelul redus de la care are loc redresarea activității economice.

În ceea ce privește țările din fostul CSI, declinul economic a fost mult mai accentuat, pe lângă motivele de ordin general adăugându-se și dezintegrarea CSI și starea de război din unele noi țări independente. Perspectivele nu sunt prea optimiste nici pentru Ucraina unde declinul economic va continua.

1.7.3. Evoluția comerțului exterior

Dupa 1989, asupra comerțului exterior al țărilor în tranziție din centrul și estul Europei o influență negativă a avut-o desființarea C.A.E.R. Aceasta a condus la reducerea cu peste 50% a volumului de schimburi dintre fostele țări socialiste urmare a lipsei de valută convertibilă prin intermediul căreia urmau să fie derulate. Necesitatea participării la comerțul internațional a condus la reorientarea exportului și importului în special în țările dezvoltate din vestul Europei, dar și Asia de Nord și de Est.

După o încetinire a comerțului mondial în 1992 și în 1993, anii 1994 și 1995 marchează un puternic reviriment, un punct pozitiv în această creștere fiind dat de întărirea fluxurilor intraeuropene.

Anul 1994 reprezintă pentru țările din centrul și estul Europei prima creștere a comerțului exterior pe total după intrarea acestor state în procesul tranziției. Valoarea exporturilor acestor state depășește în 1994 cu aproape 4% valoarea din 1993, constatându-se o îmbunătățire a schimburilor între aceste state, în special în interiorul grupului de la Vișegrad la care s-ar putea adăuga Slovacia. Aceeași tendință pozitivă s-a înregistrat și în 1995 (mai ales în cazul Cehiei, Slovaciei, Poloniei și României.

În toată perioada de tranziție contul curent al balanței de plăți a înregistrat un sold negativ care, începând cu 1994 s-a redus semnificativ (când s-a cifrat la 12 mld. dolari). Excepția o constituie Rusia unde s-au înregistrat, în general, solduri pozitive ca urmare a exportului de materii prime.

1.7.4. Datoriille externe.

Deși datoria externă a țărilor din centrul și estul Europei este în creștere, dacă privim prin prisma raportului pe care această datorie îl reprezintă in totalul exporturilor de mărfuri, se constată o îmbunătățire începând cu 1994.

În continuare economiile est-europene rămân dependente de împrumuturile externe și de resursele interne. Rezultatele pozitive obținute și posibil de obținut pe linia exporturilor nu vor fi suficiente nici în anii ce urmează pentru a asigura echilibrul necesar economiilor acestor țări.

în ceea ce privește rezervele oficiale, țările în tranziție se află într-o situație dificilă dar, începând cu 1993 situația a început să se îmbunătățească, în special ca urmare a ajutorului dat de organizațiile financiar-monetare internaționale.

1.7.5. Procesul inflaționist.

Una din primele măsuri luate de guvernele țărilor care au inițiat tranziția economică a fost liberalizarea prețurilor care, inainte de 1989 erau stabilite centralizat de organismele care conduceau economia. în funcție de amploarea inițială a liberalizării prețurilor, de politicile monetare aplicate de băncile centrale și de profunzimea proceselor de reformă, inflația a avut mărimi diferite în țările central și est-europene.

Primii 3 ani de reformă au fost caracterizați prin inflații foarte mari. Începând cu 1994, măsurile întreprinse pentru stăvilirea procesului inflaționist se poate aprecia că au dat rezultate pozitive în toate țarile aflate în tranziție, cu excepția statelor foste membre CSI. Ca rezultat, pe ansamblul țărilor în tranziție, indicele prețurilor de consum a coborât la 331 % în 1994 față de 688% în 1993. Dacă se analizează această situație prin scoaterea din calcul a fostelor republici sovietice, rezultatele se pot aprecia ca fiind mult mai bune, 88% în 1994 față de 138% în 1993. Ca urmare a utilizării unei politici monetare restrictive, inflația din Albania, România, Croația a coborât până la 25-60%. În Ungaria, Polonia, Bulgaria, ca urmare a devalorizării monedelor naționale, a cheltuielilor bugetare ridicate, a fiscalității ridicate, inflația nu a coborât sub nivelul înregistrat în 1993. În ceea ce privește Cehia și Slovacia, ele rămân țările cu cea mai redusă inflație din regiune, 9 și respectiv 14%.

1.7.6. Piața forței de muncă.

Rata șomajului a crescut brusc odată cu demararea tranziției. Pe măsură ce procesele de privatizare și restructurare au devenit tot mai consistente, șomajul a continuat să înregistreze unele creșteri. Ca atare, rata șomajului a continuat deci să rămână foarte ridicată, cu dificultăți majore rezultate din extinderea șomajului de durată, ceea ce conduce tot mai clar la ideea că și în cazul unei relansări economice mai semnificative nu este de așteptat ca această rată să coboare la niveluri acceptabile.

Urmărind evoluțiile se observă că principalele state avansate pe linia reformelor, cu excepția Cehiei (3%), au un nivel destul de ridicat al șomajului (16% în Polonia, 11 % în Ungaria, 15% în Slovacia). Pentru Albania și Bulgaria rata șomajului oscilează în jurul a 18%, respec tiv 13%.

În cazul fostelor țări din CSI, ratele șomajului sunt între 3-6%, creșteri urmând a se înregistra pe măsură ce procesele de reformă economică vor avansa.

Salariile reale în țările central și est-europene au înregistrat un declin dramatic în primii ani după inițierea tranziției la economia de piață. Începând cu 1993 în unele țări s-a înregistrat un fenomen de stagnare, o îmbunătățire ușoară a situației înregistrându-se în statele cu o evoluție economică pozitivă abia în 1995.

În statele membre CSI s-au constatat declinuri dramatice și în 1996, o anumită stagnare a salariilor reale înregistrându-se în 1997 doar în unele foste republici sovietice (Ucraina, Rusia, Moldova).

CAPITOLUL 2

CONTEXTUL SOCIAL

Motto:

"O societate care nu protejeazǎ pe cei mulți sǎraci, nu va putea sǎ protejeze nici pe cei puțini bogați. "

Gheorghe Răboacă

2.1. POPULAȚIE ȘI ȘOMAJ

2.1.1. Evoluția populației României

Evoluția accelerată a populației (vezi Fig. 1) apare ca fiind un fenomen aproape implacabil care însoțește dezvoltarea economică pe parcursul a cel puțin unu-două secole, atunci când economia și tehnologia parcurg distanța de la arhaic și rudimentar la modern.

Accelerarea creșterii populației în Europa, în ciuda celor două războaie mondiale; pornind de la cifra de 1,7 mld. locuitori în 1900, în 50 de ani s-a ajuns la 2,5 mld. locuitori (o sporire cu 53%), iar la nivel global, cea mai pronunțată creștere a populației s-a manifestat însă după 1950; se apreciază că maximul în ce privește ritmul de creștere a fost înregistrat în ultima parte a anilor ’60 (2,04% pe an), iar cea mai mare sporire absolută anuală a avut loc în ultima parte a anilor ’80 (86 mil. persoane).

Figura nr.1

(Sursa: UN, The World at Six Billion, 2000)

Dupǎ 1990 se înregistreazǎ o scǎdere continuǎ a populației României ca urmare a faptului cǎ rata mortalitǎții este mai ridicatǎ decât rata natalitǎții. Spre exemplu, în 1993 și 1994 rata natalitǎții a fost de 1,1% iar rata mortalitǎții de 1,16%. în ceea ce privește rata mortalitǎții infantile, aceasta a fost în anii 1992-1995 de aproximativ 2,33%, ceea ce situeaza România pe unul din primele locuri în Europa referitor la acest aspect.

Cauzele principale care au condus la scǎderea numǎrului populației sunt:

– liberalizarea în 1990 a avorturilor, mǎsura absolut necesarǎ care ține cont de libertatea și demnitatea umanǎ;

– emigrarea unui numar mult mai mare de persoane, în special în primii ani de dupǎ 1989, în Europa de Vest, America de Nord, Australia și Africa de sud;

– reducerea drasticǎ a nivelului de trai care a condus, pe de o parte, la creșterea ratei mortalitǎții, iar pe de alta parte, la reducerea ratei natalitǎții;

– lipsa unei strategii și politici a statului care sǎ urmǎreascǎ asigurarea condițiilor necesare pentru creșterea natalitǎții (locuințe pentru familiile de tineri, numǎr mare de șomeri din rândul tineretului, lipsa unui program adecvat de educație în acest domeniu).

În perioada urmǎtoare, creșterea numǎrului populației României se poate realiza numai ca urmare a creșterii nivelului de trai și a sprijinului acordat de stat pentru tineret.

2.1.2. Populația activǎ și populația ocupatǎ

Tabelul nr.1

Populația ocupată civilă la sfârșitul (sau la începutul) anului pe țară

– mii persoane –

(Sursa datelor: Balanța Forței de Muncă, INS)

Populația activǎ a României a fost în anul 1997 de 9023 mii de persoane, rata de activitate menținându-se relativ constantǎ: 49% in 1995,49,4% in 1996, 48,9% in 1997. În anul 1997 populația ocupatǎ era concentratǎ în agriculturǎ (39%) și industrie (33%), sectorul serviciilor fiind încǎ slab reprezentat în comparație cu țǎrile capitaliste dezvoltate. În primii ani de dupǎ 1989 a avut loc creșterea ponderii agriculturii în totalul populației ocupate, ceea ce reprezintǎ un fenomen atipic pentru sistemele de piațǎ dezvoltate, fiind motivat, în principal, de reactivarea unui segment al populației inactive și doar în micǎ mǎsurǎ, de atragerea persoanelor disponibilizate din alte activitǎți economice. Structura populației ocupate exprimǎ eficienta redusǎ a economiei romanești și situarea țǎrii noastre în epoca industrialǎ.

În perioada 1993-1995 se înregistreazǎ o scǎdere de circa 267 mii de persoane în (cadrul populației ocupate, îndeosebi pe seama salariaților. A crescut numǎrul populației ocupate în sectorul particular și s-a înregistrat continuarea reducerii numǎrului de persoane ocupate în sectorul de stat. Numǎrul salariaților este în continuǎ scǎdere, ajungând la sfârșitul anului 1999 la 5850 mii de persoane.

2.1.3. Șomajul

Șomajul înseamnǎ a nu lucra în mod oficial, adicǎ lipsa, pentru o anumitǎ perioadǎ de timp, a unui loc de muncǎ cu consemnarea acestui fapt în evidența instituției specializate cu problemele muncii și protecției sociale. Înainte de 1989, datoritǎ ideologiei comuniste, în România nu se recunoștea existența șomajului. Acesta se manifestǎ ca un fenomen mascat, prin supraîncarcarea cu personal a întreprinderilor.

Începând cu 1990, odatǎ cu demararea reformei economice, a început disponibilizarea unei pǎrți importante din personalul agenților economici, în special a celor de stat. Dintre tipurile de șomaj cunoscute în literatura economicǎ, în România sunt întâlnite cu preponderențǎ:

– șomajul structural; datoritǎ dezechilibrului între cererea și oferta de forțǎ de muncǎ:

– șomajul la negru; persoanele care beneficiazǎ de indemnizape de șomaj preteazǎ concomitent o activitate remuneratǎ, de obicei în domeniul serviciilor.

Limitarea creșterii numǎrului șomerilor s-a realizat prin crearea unui numǎr destul de mare de locuri de muncǎ în sectorul particular (aproximativ 2 mil.), care și pentru viitor reprezintǎ singura șansǎ de menținere a unui șomaj rezonabil.

Dacă până în 1994, șomajul a cunoscut o evoluție vizibil ascendentă, în special în partea a doua a intervalului, începând cu 1995, el descrește, atingând un punct de minim la nivelul anului 1997. Aceeași tendință este vizibilă și după anul 2000, excepție făcând anul 2002. La data de 31 decembrie 2004, în evidențele ANOFM erau înregistrați 557,9 mii de șomeri, ceea ce reprezintă o rată a șomajului înregistrat de 6,2%.

Figura nr.2

Figura nr.3

Reprezentările grafice scot în evidență patru perioade relativ distincte care, pentru a fi analizate, trebuie corelate cu evoluția de ansamblu a economiei românești și cu politicile macroeconomice considerate oportune la vremea respectivă.

Astfel, 1991-1994 este o perioadă de scădere accentuată a producției industriale și a productivității pe salariat, însă acompaniată într-o măsură mult mai mică de o evoluție în creștere a numărului de șomeri. Produsul intern brut înregistrează un declin puternic, valoarea sa pe locuitor scăzând de la 1648 USD (în 1990) la 859 USD (în 1992). Abia din 1993 se poate vorbi de o relativă refacere a mediului economic, mai ales ca efect al procesului de privatizare, ceea ce aduce un oarecare spor al produsului intern brut (cca. 5,4% față de 1992). Formula de tranziție rapidă la economi de piață, imperfect gândită sau deficit aplicată încă de la început, a avut efecte nedorite asupra pietei muncii. Șomajul a afectat în special industria prelucrătoare, agricultura, construcțiile, transportul și depozitarea, fără ca celelalte domenii sau sectorul privat nou conturat să aibă capacitatea de a absorbi oferta de muncă restructurată. Astfel, începând cu 1992, numărul șomerilor crește brusc, pe de o parte datorită disponibilizărilor de personal, pe de altă parte datorită unor modificări legislative (prelungirea perioadei legale de acordare a ajutorului de șomaj, de la 6 la 9 luni prin Legea nr1/1991). Anul 1994 reprezintă un prim punct de maxim, rata medie anuală a șomajului ajungând la 11,0%.

2.1.4. Salariile

Dupǎ 1989 salariile au înregistrat evoluții negative inclusiv în comparație cu celelalte țǎri central și est-europene. În anul 1991 salariile medii lunare transferate în dolari variau de la 58$ în Bulgaria la 240$ în Ungaria, în timp ce, în 1993, acestea variau de la 85$ în România la 320$ în Ungaria. În 1996 România avea un salariu mediu lunar de 121,8$ în timp ce în Slovenia acesta era de 947$.

Politica în domeniul salarial nu a avut în vedere o corelare între evoluția veniturilor salariale și cea a productivitǎții muncii, ceea ce a fǎcut ca salariile sǎ constituie unul din factorii cauzali ai inflației.Principalele instrumente ale politicii salariale le-au constituit indexarea, care nu a reușit decât sǎ realizeze o anumitǎ corelare între dinamica prețurilor și cea a salariilor și impozitarea suplimentarǎ a fondurilor de salarii care depǎșesc un anumit prag (în cazul agenților economici de stat), ceea ce descurajeazǎ o motivare corespunzǎtoare a personalului.

Între dinamica salariului mediu brut lunar și salariul minim brut e lunar pe economie nu a existat o corelație, ceea ce exprimǎ incoerența politicii salariale, deciziile în acest domeniu având la bazǎ, în special, revendicǎrile marilor confederații sindicale.

2.2. PROTECȚIA SOCIALǍ

2.2.1. Necesitatea protecției sociale

Protecția sociala reprezintǎ mijlocul prin care statul urmarește asigurarea unui nivel de trai acceptabil pentru categoriile defavorizate și realizarea coeziunii sociale. Nivelul veniturilor acordate membrilor societǎții care beneficiazǎ de protecție socialǎ este în concordanțǎ cu situatia social-econornicǎ și gradul de civilizație al fiecarei țǎri. Importanța protecției sociale este cu atât mai mare în cazul țǎrilor aflate în tranziție cǎtre economia de piațǎ, tranziție care presupune o transformare din temelii a organismului economic și social și, ca orice mutație socialǎ, implicǎ costuri economice și sociale mai mari. Costul social are drept cauze principale urmǎtoarele fenomene ce însotesc tranziția:

– abandonarea sau subutilizarea unor capacitǎți de producție ca urmare a adaptǎrii producției la necesitǎțile pieței;

– reducerea ritmului de investiții și sistarea unor lucrǎri începute în perioada anterioarǎ;

– reconversia tehnicǎ, tehnologicǎ și economicǎ impusǎ de criteriile rentabilitǎții și eficienței;

– inflația ridicatǎ;

– amplificarea corupției;

– lipsa unei strategii coerente pentru efectuarea schimbǎrilor.

Acest cost social care se manifestǎ prin mai multe forme (diminuarea puterii de cumpǎrare, pierderea locurilor de muncǎ etc.) trebuie diminuat de cǎtre societate și stat prin diferite mǎsuri de protecție socialǎ: pensii de stat, indemnizații de șomaj și alocații de sprijin, ajutoare sociale, asigurarea unui salariu minim garantat, burse, facilitǎți fiscale etc. finanțarea acestora facându-se prin intermediul bugetului de stat și al bugetelor locale.

Protecția socialǎ se adreseaza acelor categorii sociale care, în mod permanent sau pentru anumite perioade nu-și pot asigura un nivel minim de trai. Principalele categorii aflate în aceastǎ situație sunt: pensionarii, șomerii, persoanele cu deficiente fizice și psihice, elevii și studenții aparținând unor familii cu venituri mici, familii cu mulți copii, orfani.

2.2.2. Politica de protecție socialǎ

Protecția socialǎ realizatǎ în România dupa 1989 nu avut la bazǎ o viziune suficient de coerentǎ, ceea ce a fǎcut ca ea sa-și indeplineascǎ scopurile într-o mǎsurǎ destul de redusǎ. Principalele deficiențe sunt:

– mǎsurile de protecție socialǎ și resursele alocate pentru acestea nu au fast întotdeauna canalizate spre categoriile defavorizate, ci au avut în vedere în multe situații ansamblul populației. Ne referim la subvențiile acordate pentru alimentele de bazǎ, energie electricǎ și termicǎ, medicamente, transporturi în comun etc.

O politicǎ de protecție socialǎ coerentǎ care sa-și îndeplineascǎ obiectivele specifice trebuie sǎ fie corelatǎ cu alte politici guvernamentale și sǎ aibǎ la bazǎ și o serie de principii și anume:

– rolul protecției sociale nu este de a asigura bunǎstarea, ci de a asigura un nivel minim de trai oricǎrui cetǎțean român;

– de protecție socialǎ trebuie sǎ beneficieze numai persoanele defavorizate, folosirea formelor generale de protecție socialǎ constituind o excepție și fiind utilizate numai în cazul în care alte soluții nu ar fi raționale;

– sistemul de protecție socialǎ sǎ fie cât mai simplu pentru a reduce birocrația și costurile generate de aceasta;

– inițierea de mǎsuri care sǎ stimuleze, în anumite situații, reducerea numǎrului persoanelor care beneficiazǎ de asistențǎ din partea statului;

– transferarea unui numǎr important de competente în legaturǎ cu protecția socialǎ de la nivelul central la nivelul colectivitǎților locale și încurajarea implicǎrii societǎții civile în acest domeniu;

– între nivelurile diverselor forme de protecție socialǎ trebuie sǎ existe o anumitǎ corelație și, de asemenea, acestea sǎ fie în concordanțǎ cu nivelul general de dezvoltare al țǎrii, exprimat de salariul mediu brut lunar pe economie.

Pentru transpunerea în practicǎ a acestor principii este necesarǎ previzionarea numǎrului de persoane care urmeazǎ sǎ beneficieze de protecție socialǎ în vederea asigurǎrii unui echilibru între fondurile posibil de alocat și cheltuielile necesare. Operaționalizarea acestor principii trebuie sǎ aiba în vedere și anumite elemente specifice diferitelor categorii sociale defavorizate.

Vizavi de problema șomajului, un aspect important îl constituie reglementarea foarte: strictǎ a contractului de muncǎ, în sensul cǎ orice persoanǎ care preteaza o activitate în cadrul unei firme trebuie sǎ o facǎ pe baza unui contract de muncǎ, contractul de colaborare putând fi utilizat numai atunci când plata se face exclusiv pe bazǎ de comision. Trebuie instituite amenzi de descurajare pentru agenții economici care utilizeazǎ "munca la negru" pentru a putea asigura o impozitare corespunzǎtoare a salariilor, un viitor mai sigur pentru angajați și reducerea la minimum a evaziunii fiscale în acest domeniu.

Ajutorul de șomaj trebuie primit numai de persoanele îndreptǎțite, pentru aceasta trebuind realizat un control sever al celor care beneficiazǎ de aceastǎ formǎ de protecție socialǎ și instituite amenzi mari pentru persoanele care eludeazǎ legea.

Luând în considerare principiile enunțate, credem cǎ pentru ajtorul de șomaj și alocația de sprijin sunt suficiente douǎ niveluri ale acestora: unul pentru persoane cu studii superioare și unul pentru celelalte categorii de persoane. Trebuie sǎ ținem cont de faptul cǎ protecția socialǎ pentru șomeri are în vedere asigurarea unui nivel minim de trai pentru acestea și în același timp stimularea gǎsirii unui nou loc de muncǎ.

În acest sens, este necesar ca statul sǎ operaționalizeze o serie de mǎsuri de reducere a șomajului în mod direct sau indirect, cum ar fi:

– organizarea de cursuri de recalificare pentru șomeri care sǎ aibǎ în vedere meseriile solicitate pe piața muncii;

– încurajarea înființǎrii de noi întreprinderi mici și mijlocii care atrag forța de muncǎ disponibilǎ;

– realizarea unor orientǎri profesionale adecvate, ca o mǎsurǎ preventivǎ de apariție a șomajului.

În ceea ce privește modalitatea actualǎ de stabilire a pensiilor, considerǎm cǎ apar ,câteva aspecte negative; dintre acestea menționǎm doar douǎ ce ni se par cele mai importante:

– existența unor diferențe foarte mari între nivelurile pensiilor acordate de stat și anume de la sume absolut derizorii pânǎ la sume ce depǎșesc salariul mediu brut pe economie;

– modul complicat de calcul al nivelului pensiilor. Pentru a avea rezultate, orice politicǎ a statului trebuie sǎ urmǎreascǎ în permanențǎ nu numai parametrii de eficiențǎ, ci și simplitatea acesteia. Evident cǎ atunci când ne referim la simplitate nu ne gândim la o simplitate de substanțǎ, ci la una metodologicǎ. Aceasta are ca rezultat claritatea, oferind posibilitatea înțelegerii într-o mǎsurǎ cât mai mare și de cǎtre un numǎr cât mai mare de persoane a ceea ce statul urmarește prin mǎsurile sale și, în plus, are marele avantaj al reducerii birocrației. Asupra importanței acestui aspect vom reveni în capitolul privind Administrația Centralǎ și Localǎ.

Ținând cont de acestea considerǎm cǎ actualul mod de stabilire a pensiilor trebuie îmbunǎtǎțit. în acest sens, propunerile noastre se referǎ la introducerea în timp a unui nou sistem care sǎ se bazeze pe urmatoarele elemente principale:

– orice persoanǎ ajunsǎ la vârsta pensionǎrii are dreptul la o pensie de stat;

– unificarea fondurilor de pensii ale tuturor categoriilor de persoane;

– existența unui nivel minim al pensiei care sǎ permitǎ un trai decent; Indiferent de nivelul de dezvoltare a țǎrii, statul, deci implicit societatea, au obligația moralǎ de a avea grijǎ de bǎtrânii sǎi;

– plata contribuției pentru fondul de pensii sǎ fie fǎcutǎ în sume egale de cǎtre toți salariații indiferent de veniturile salariale ale acestora.

– reducerea raportului dintre pensia maximǎ și cea minimǎ; în stabilirea cuantumului pensiei se va lua în considerare numai vechimea în muncǎ, renunțându-se la mǎrimea salariului ca parametru în calculul pensiei.

Considerǎm deci, cǎ trebuie ca persoanele care au fost angajate în muncǎ pe parcursul vieții sǎ beneficieze de o pensie minimǎ de stat, cuantumul acesteia fiind de aproximativ 25% din salariul mediu brut lunar pe ansamblul economiei. Pentru fiecare an de muncǎ, pensionarul va primi câte 5% din pensia minima de stat.

Pentru a putea asigura plata pensiilor este necesar ca raportul dintre numǎrul salariaților și cel al pensionarilor sǎ se îmbunǎtǎțeascǎ, cel puțin 2,5 salariați la un pensionar, fațǎ de 0,7 cât este acum. Aceasta se poate realiza printr-un echilibru între problema șomajului și cea a creșterii vârstei de pensionare (aproximativ 60 de ani atǎt pentru femei cât și pentru bǎrbați).

În cazul în care acest raport devine realitate, contribuțiile pentru constituirea fondului asigurǎrilor de stat pot fi:

– 2% din salariul mediu brut lunar pe economie plǎtit de cǎtre fiecare salariat;

– 18% din fondul total de salarii plǎtit de agentul economic care utilizeazǎ forța de muncǎ;

Pentru calculul acestor procente s-a convenit ca plata contribuției pentru fondul asigurǎrilor sociale sǎ fie fǎcutǎ numai de cǎtre agenți economici prin aplicarea procentului de 18% asupra fondului de salarii plus o sumǎ fixǎ (acei 2% din salariul mediu brut lunar pe economie) pentru fiecare salariat. Introducerea acestui nou sistem ar necesita o perioadǎ de acomodare. Astfel, persoanele peste o anumitǎ vârstǎ (45 de ani) ar urma sǎ beneficieze de actualul sistem, numai la cerere putând sǎ fie introduse în noul sistem de pensii de stat.

Concomitent cu introducerea acestui sistem tehnic trebuie realizat și operaționalizat un program de educare și stimulare a populației pentru a-și asigura o pensie privatǎ încǎ din perioada activǎ a vieții. Aceste fonduri vor trebui supravegheate foarte atent printr-o autoritate specialǎ, pentru a reduce riscul pierderii sumelor depuse și, în plus, trebuie creat un fond de garantare a depunerilor populației în aceste fonduri private de pensii. Trebuie conștientizat faptul cǎ fondurile private administreazǎ mult mai bine banii deponenților decât statul. La baza acestui sistem stǎ ideea ca în perioada vârstei a treia necesitǎțile umane sunt aproximativ egale, având în vedere anumite cheltuieli specifice (medicamente, tratamente, alte cheltuieli medicale).

În ceea ce privește elevii și studenții, considerǎm cǎ protecția socialǎ are un caracter specific, având concomitent rolul de motivare și de stimulare a acestora. Elementul principal în acest caz este bursa.

Credem ca este necesar ca sistemul de acordare a burselor sǎ nu se bazeze pe depașirea unui anumit nivel al mediei notelor obținute, ci acestea sǎ se acorde limitat, sub forma de procente, evident, acelora care au cele mai bune rezultate.

Un astfel de sistem s-ar putea prezenta astfel:

– bursa de tip I; pentru primii 3-5% din studenți, cuantumul acesteia fiind de aproximativ 40% din salariul mediu brut pe economie;

– bursa de tip II; pentru urmatorii 10% din studenți, cuantumul acesteia fiind de aproximativ 30% din salariul mediu brut pe economie;

– bursa de tip III; pentru urmǎtorii 10% din studenți, cuantumul acesteia fiind de aproximativ 25% din salariul mediu brut pe economie.

În plus, pentru elevii sau studenții cu rezultate deosebite (de exemplu premii la olimpiade internaționale) sunt necesare recompense substanțiale.

Subvenționarea cǎminelor și cantinelor pentru elevi trebuie sǎ ajungǎ la un nivel rezonabil. Totuși, este important ca nivelul burselor sǎ permitǎ acoperirea cheltuielilor de cazare și masǎ și, în plus, serviciile oferite studenților sǎ fie civilizate.

O forma suplimentarǎ de protecție socialǎ ar putea fi încurajarea agenților economici prin diferite facilitǎți fiscale pentru acordarea de burse în vederea atragerii în viitor a forței de muncǎ înalt calificatǎ.

Evident, protecția socialǎ a celor aflați în procesul de învǎțǎmânt trebuie sǎ cuprindǎ și alte elemente cum ar fi facilitǎți permanente pentru transportul urban în comun, facilitǎți temporare pentru transportul pe calea feratǎ, anumite reduceri la manifestǎri culturale sau sportive organizate de câteva instituții bugetare.

Trebuie sǎ recunoaștem cǎ, în cazul României, o problemǎ aparte este cea a copiilor orfani sau abandonați. Pentru rezolvarea acesteia este necesarǎ o implicare a societǎții mult mai complexǎ și mai eficace, fiind o problemǎ care prezintǎ o multitudine de particularitǎți. De aceea credem cǎ responsabilitatea principalǎ în acest caz trebuie sǎ revinǎ autoritǎților locale, ele fiind în mai mare mǎsurǎ capabile sǎ gǎseascǎ soluții și sǎ sensibilizeze comunitǎțile locale pentru a se acorda acestor copii posibilitatea unei dezvoltǎri normale.

Contribuția principalǎ a Administrației Centrale ar trebui sǎ constea în facilitǎțile fiscale acordate celor care oferǎ donații, celor care au ca scop protecția socialǎ și educația categoriilor defavorizate (sumele respective fiind scutite de plata impozitului pe profit). Nu ar trebui sǎ existe plafoane limitative în ceea ce privește cuantumul donațiilor.

În cazul familiilor cu mulți copii, cel mai important element al protecției sociale îl constituie alocația de stat pentru copii. Cuantumul acestora este extrem de redus, fiind necesarǎ o mǎrire substanțialǎ la aproximativ 15% din salariul mediu brut pe economie. În plus, pentru familiile cu venituri foarte mici, o formǎ suplimentarǎ de protecție socialǎ o reprezintǎ ajutorul social. Și în acest caz sarcina principalǎ revine autoritǎților locale.

Protecția socialǎ nu se reduce numai la protecția celor care sunt în imposibilitatea de a-și asigura un venit într-o anumitǎ perioadǎ. Ea trebuie sǎ-i aibǎ în vedere și pe cei care sunt angajați în procesul muncii prin intermediul salariului brut pe economie și a grilei de impozitare a salariilor.

Cu toate acestea, un nivel ridicat al salariului minim brut pe economie are urmǎtoarele douǎ influențe negative majore:

– reașezarea raporturilor dintre salariile din economie în sensul reducerii diferențelor dintre acestea;

– creșterea ratei șomajului, agenții economici nemaifiind interesați sǎ angajeze persoane cu pregatire inferioarǎ.

Pentru a putea asigura protecția și demnitatea muncii și a salariaților, salariul minim pe economie se recomandǎ sǎ reprezinte aproximativ 35% din salariul mediu brut pe economie.

Impozitarea salariilor ar trebui sǎ porneascǎ de la un impozit de 0% pentru salariul minim brut lunar, urmând sǎ ia valori din ce în ce mai mari pe masura creșterii salariului. Nu este normal ca impozitarea salariului sǎ fie mai severǎ decât cea a profitului și de aceea considerǎm necesarǎ o corelare a acestora și reducerea impozitului maxim pe salarii la 35-40%.

2.3. ÎNVǍȚǍMÂNTUL

Este cunoscut cǎ ponderea costurilor cu forța de muncǎ este în continuǎ creștere pe plan mondial, factorul uman devenind din ce în ce mai important. O forțǎ de muncǎ înalt calificatǎ constitue un avantaj concurențial determinant pentru o țarǎ în cadrul economiei mondiale.

Toate acestea sunt recunoscute și de noua lege a învǎțǎmântului din 24 iulie 1995 care în articolul 2 stipuleaza: "în România învǎțǎmântul constituie o prioritate naționalǎ".

Dupǎ decembrie 1989 învǎțǎmântul din România pǎrea cuprins, la toate nivelurile, de o intensǎ dorința de schimbare. Au aparut repede câteva elemente noi, cum ar fi eliminarea prezenței obligatorii 1;3 universitatile de stat, renuntarea la uniforme la nivelul claselor V-XII, eliminarea integrala a unor cursuri care aveau ca principal obiectiv propaganda ideologiei comuniste, inlaturarea unor cadre didactice care obtinusera aceste functii datorita unei bune activitǎți pe linie de partid și nicidecum datoritǎ competenței profesionale. Totodatǎ apar foarte repede și universitǎțile particulare.

Dorința de schimbare era mare și se pǎrea chiar ca într-un viitor destul de apropiat învǎțǎmântul românesc va suferi transformǎri importante. Analizând evoluția acestuia, progresele înregistrate în ani care au trecut, putem declara fǎrǎ nici un fel de reținere ca rezultatele sunt mult sub nivelul așteptǎrilor.

Nu vreau sǎ trec în extremǎ negativistǎ și sǎ afirmǎm cǎ nu s-a facut nimic, cǎ nu sunt segmente care au cunoscut o dinamicǎ mai accentuatǎ, dar pe ansamblu, ritmul schimbǎrii a fost și este foarte lent, ca de altfel în majoritatea sectoarelor vieții economice și sociale.

Structura sistemului național de învǎțǎmânt este, conform legii, urmǎtoarea:

– învǎțǎmânt preșcolar;

– învǎțǎmânt primar;

– învǎțǎmânt secundar;

– învǎțǎmânt postliceal;

– învǎțǎmânt superior;

– educație permanentǎ.

Consider cǎ este necesarǎ urmǎrirea într-o mai mare mǎsurǎ a respectǎrii obligativitǎții învǎțǎmântului astfel încât sǎ fie menținutǎ situația favorabilǎ actualǎ cu privire la analfabetismul foarte redus din România.

Caracterizând situația învǎțǎmântului pe seama acestei structuri, putem afirma cǎ pânǎ la nivelul universitar rezultatele acestuia sunt mulțumitoare. Sunt voci care afirmǎ cǎ învǎțǎmântul liceal românesc este unul dintre cele mai eficiente pe plan mondial. Grație unui corp profesoral competent, în mai toate orașele țǎrii funcționeazǎ licee cu performanțe deosebite pe plan național și internațional. Evident cǎ mai sunt multe aspec1e care trebuie îmbunǎtǎțite și la acest nivel, dar meritul de a pune în valoare talentul, inteligența și creativitatea elevilor în diferite domenii de studiu este incontestabilǎ.

Matematicǎ, chimie, fizicǎ, limbi strǎine chiar și informaticǎ sunt câteva din domeniile în care România se poate mândri anual cu rezultate deosebite în confruntǎrile internaționale.

Din pacate despre astfel de rezultate pozitive nu poate fi vorba și în cazul învǎțǎmântului superior. La acest nivel se constata o diferențiere de valoare, universitǎțile cu profil juridic, social, economic având rezultate net inferioare fațǎ de cele de profil tehnic sau al cǎror domeniu de studiu îl constituie științele exacte.

Odatǎ cu apariția universitǎților particulare se așteaptǎ ca acestea sǎ constituie o alternativǎ generatoare de progres, dar, din pacate, ele au copiat aproape integral structura, programele și metodele utilizate de universitǎțile de stat. Ținând cont pe de o parte de faptul cǎ existǎ o tradiție a învǎțǎmântului de stat, putem spune cǎ în urmǎtorii 5 -10 ani cei mai buni absolvenți de liceu se vor îndrepta tot spre universitǎțile publice.

Chiar și în acest context este de dorit încurajarea dezvoltǎrii componenței private a învǎțǎmântului și, implicit, instruirea unui numar mare de persoane în diverse domenii, mai ales dacǎ aceasta se face pe propria cheltuialǎ.

Fǎrǎ a avea pretenția de a atinge toate aspectele negative vizavi de calitatea învǎțǎmântului superior românesc, voi încerca sǎ evidențiez câteva din elementele principale, care consider cǎ trebuie avute în vedere cu prioritate. Firmelor care au avut anumite pretenții înainte de la angajații lor le este tot mai greu s-și gǎseascǎ tineri care sǎ posede cunoștințe și sǎ aibǎ aptitudini conforme cu cerințele lor. În general, acestea sunt rezultatul nevoilor pieței muncii. Învǎțǎmântul este cel care trebuie sǎ se adapteze astfel încât produsul acestuia, absolventul, sǎ îndeplineascǎ în cât mai mare mǎsurǎ aceste cerințe.

Deci, unul din obiectivele fundamentale pe care trebuie sa-l aibǎ în vedere universitǎțile este de a pregati persoane care, în final sǎ stǎpâneascǎ un anumit bagaj de cunoștințe, sǎ aibǎ inițiativǎ, sǎ fie capabile de a aduce îmbunǎtǎțiri în domeniile lor de activitate. Din pacate, în prezent ne aflǎm destul de departe de aceste rezultate. Modelele folosite în învǎțǎmântul superior românesc sunt mult în urmǎ celor folosite în țǎrile dezvoltate, fiindcǎ pun accent cu prioritate pe memorie și nu pe o creștere accentuata a potențialului creativ – inovativ.

Totodatǎ, nu existǎ o îmbinare corespunzǎtoare între teorie și practicǎ, sistemul actual de desfǎșurare al practicii fiind formal. Este necesarǎ o revizuire a acestuia, astfel încât practica sǎ devinǎ cu adevǎrat utilǎ, sa-l ajute pe student sa perceapǎ mai bine realitatea economico-socialǎ și sǎ operaționalizeze cunoștințele teoretice însușite. De asemenea trebuie încurajatǎ angajarea part-time a studenților.

Este important ca numǎrul disciplinelor operaționale sǎ creascǎ, viitorii absolvenți putând astfel sǎ se orienteze spre acele specialitǎți pe care ar dori sa le aprofundeze și pentru care considerǎ cǎ au anumite aptitudini. O problemǎ aparte o constituie modul de evaluare care este departe de atingerea obiectivului sǎu esențial, și anume, ierarhizarea studenților. La ora actualǎ, în majoritatea cazurilor, notarea acestora are în vedere cu prioritate capacitatea lor de memorare și de reproduere și nicidecum alte calitǎți mai importante.

Problema este cu atât mai gravǎ cu cât are implicații ulterioare psihologice și sociale. Când afirmǎm aceasta ne gândim la faptul cǎ sunt numeroși studenți care, fǎrǎ sǎ aibǎ un potențial deosebit, absolvǎ o facultate cu rezultate foarte bune și care, din aceasta cauzǎ, încep sǎ creadǎ ca sunt mai valoroși decât în realitate. Astfel, pretențiile acestora în raport cu societatea cresc, ceea ce duce la apariția unor insatisfacții în momentul în care aceștia intrǎ în contact cu realitatea de pe piața muncii.

Un alt element important legat de modul de evaluare și atât de prezent în viața elevilor este stresul. Când România este una din țǎrile cu rezultatele cele mai negative în ceea ce privește mortalitatea datoritǎ bolilor cardiovasculare, dar stresul este unul din factorii importanți care determinǎ aceasta boalǎ, suntem convinși cǎ aceasta devine o problemǎ în rezolvarea cǎreia statul trebuie sǎ se implice în modul cel mai serios cu putințǎ.

Pentru ca ierarhizarea valoricǎ a studentilor sǎ fie cât mai realǎ și pentru o reducere substanțialǎ a stresului, consider cǎ evaluarea trebuie sǎ aibǎ urmǎtoarele caracteristici:

– sǎ fie continuǎ, adicǎ sǎ se desfǎșoare pe întreaga perioada de derulare a materiei respective;

– sǎ se desfǎșurare sub formǎ de dialog, urmǎrindu-se trecerea prin întreaga materie pentru a observa gradul de înțelegere și de interpretare a acesteia de cǎtre student;

– sǎ diferențieze studenții într-o mai mare mǎsurǎ; notele 9 și 10 fiind acordate numai studenților care, pe lângǎ seriozitate, posedǎ și celelalte calitǎți pe care trebuie sǎ le aibǎ un viitor absolvent: inteligențǎ, creativitate, capacitate de analizǎ, sintezǎ și interpretare, spontaneitate, capacitate de comunicare.

Cu toatǎ bunǎvoința cadrelor didactice i chiar în condițile în care acei profesori care înteleg cum trebuie sǎ se desfǎoare un proces de învǎțǎmânt vor fi lǎsați sǎ introducǎ schimbǎrile necesare, rezultatele învǎțǎmântului superior nu vor cunoaște o îmbunǎtǎțire semnificativǎ fǎrǎ o revizuire a managementului guvernamental în acest domeniu. Afirmația cǎ învǎțǎmântul este o prioritate naționalǎ nu are nici o utilitate dacǎ nu este însoțitǎ de o motivare materialǎ realǎ a cadrelor didactice.

În condițiile în care salariul unui profesor universitar este mai mic decât cel al unui miner, este limpede cǎ în aceastǎ activitate se desfǎșoarǎ numai din pasiune, dar cei mai buni absolvenți nu sunt atrași de o carierǎ universitarǎ.

Implicarea materialǎ a statului trebuie sǎ fie cu atât mai mare cu cât infrastructura și dotǎrile materiale ale învǎțǎmântului românesc sunt departe de cerințele unui învǎțǎmânt modern. Chiar în condițiile unui buget de austeritate, alocațiile pentru învǎțǎmânt constituie o investiție absolut necesarǎ de care depinde viitorul acestei țǎri. Este necesar accentuarea laturii educative a învǎțǎmântului, astfel încât, pe lângǎ specialiști sǎ se aibǎ în vedere și formarea unor persoane cu un anumit caracter și integritate moralǎ.

De asemenea, statul ar trebui sǎ se implice mai mult și vizavi de problema pregǎtirii profesionale, punInd accent pe aceasta astfel încât elevii sa-și aleagǎ viitorul profesional într-o mai mare cunoștinǎ de cauzǎ.

2.4. SĂNĂTATEA

În 1989 sistemul sanitar din România era într-o situație necorespunzǎtoare ca urmare a politicii duse în acest domeniu de cǎtre regimul comunist. Avantajele oferite de existența unui personal medical

competent erau anihilate de dotǎrile și fondurile reduse alocate pentru acest sector.

Dupǎ 1990, alocațiile bugetare pentru sǎnǎtate nedepǎșind 3 – 4% din P.I.B., nu au permis îmbunǎtǎțirea asistenței medicale publice, ba mai mult, unele elemente de structurǎ au cunoscut deprecieri importante, mizeria și insuficiența medicamentelor accentuându-se. Pentru comparație, amintim cǎ în țǎrile U.E. cheltuielile pentru sǎnǎtate reprezintǎ 8-11 % din P .I.B., în condițiile în care valoarea acestuia este mult mai mare.

Ca și în celelalte sectoare economico-sociale, și în acest domeniu a apǎrut o componențǎ privatǎ, în prezent existând 3800 de cabinete medicale și 2300 de farmacii particulare (86% din totalul farmaciilor).

Una dintre mǎsurile importante ale Ministerului Sǎnǎtǎții a fost apariția medicului de familie, cu rol important în medicina preventivǎ însǎ aceastǎ activitate trebuie sprijinitǎ intens pentru materializarea ei, sistemul demarând foarte greu și neconvingator.

Consider cǎ în acest domeniu al vieții sociale nu mai este timp de experimentǎri, fiind urgentǎ introducerea sistemului menționat anterior, care și-a dovedit viabilitatea și eficiența în țǎrile dezvoltate. Nu trebuie sǎ rǎmânem însǎ cu impresia cǎ vis a vis de aceastǎ problemǎ mǎsurile guvernamentale se limiteazǎ numai la modul de organizare și funcționare a unitǎților sanitare. Ea este rezultatul unui ansamblu mult mai complex de factori între care putem menționa: alimentația, protecția muncii, educația sanitarǎ, protecția socialǎ, protecția consumatorului, protecția mediului.

Rezolvarea problemelor de sǎnǎtate se poate face numai pe termen mediu și lung pe baza unui program realist. Trebuie sǎ se ajungǎ ca sistemul de sǎnǎtate din România sǎ aibǎ la bazǎ un sector privat puternic care sǎfuncțoneze prin intermediul asigurǎilor de sǎnǎtate.

Un alt aspect cǎruia trebuie sǎ i se acorde o atenție deosebitǎ îl constituie medicina preventivǎ care, în cazul în care este realizatǎ corespunzǎtor, conduce la reducerea morbiditǎții și a costurilor asistenței medicale.

O importanțǎ aparte o are recunoașterea de cǎtre factorii competenți a situației actuale, renunțându-se la afirmații ca:" stǎpânim situația privind infectarea cu virusul HIV", în condițiile în care în România se aflǎ 52% dintre copiii bolnavi de SIDA din Europa.

Și în cadrul sistemului de sǎnǎtate trebuie sǎ existe o componențǎ de protecție socialǎ, categoriile defavorizate beneficiind de subvenții pentru medicamente și, în plus, copiilor și pensionarilor acordându-li-se asistența medicalǎ la prețuri reduse.

2.5. CULTURA

Înainte de 1990, datoritǎ cenzurii regimului comunist, creațiile culturale autentice s-au putut manifesta în micǎ mǎsurǎ. Deși cenzura a disparut în totalitate, în perioada tranziției, instituțiile culturale au demonstrat o capacitate de adaptare destul de redusǎ, ceea ce conduce la necesitatea operationalizǎrii unor programe guvernamentale realiste care sǎ favorizeze într-o mai mare mǎsurǎ manifestarea creației culturale.

La baza politicii culturale trebuie sǎ fie conștientizarea faptului cǎ fenomenul cultural autentic se adreseazǎ elitelor societǎții, educația majoritǎții populației realizându-se prin intermediul sistemului de învǎțǎmânt.

Și în domeniul cultural trebuie încurajatǎ manifestarea inițiativei particulare: edituri, instituții de spectacole, biblioteci, galerii de artǎ, etc.

Un alt aspect important îl reprezintǎ constituirea unui sistem modern de subventionare și susținere a creației și instituțiilor culturale:

– din bugetul de stat pentru instituțiile culturale de mare importanțǎ;

– din bugetele administrației locale, conform unei strategii locale, pentru susținerea creației culturale a comunitǎților;

– prin sponsorizare de cǎtre persoanele fizice și juridice și scutirea de impozit pentru sumele donate pentru activitǎți culturale.

Deciziile privind subvenționarea nu trebuie luate de cǎtre Ministerul Culturii ci de consilii ale oamenilor de cultura alese de cǎtre organizațiile profesionale ale acestora. Aceasta va conduce la subvenționarea creațiilor de valoare și eliminarea favoritismului și arbitrarului funcționarilor din minisiter.

O importanțǎ deosebitǎ o are ameliorarea statutului social și material al oamenilor de culturǎ, domeniu în care implicarea statului trebuie sǎ se facǎ simțitǎ în mai mare mǎsurǎ. Posturile naționale TV și Radio trebuie sǎ aibǎ ca principal scop probleme de importanțǎ naționalǎ: educație, culturǎ, învǎțǎmânt, științǎ, religie, tradiție.

Apariția posturilor private de radio și televiziune, precum și a societǎților de televiziune prin cablu, au arǎtat cǎ se pot face afaceri foarte rentabile în acest domeniu. Societǎțile (multe din ele cu capital strǎin) au profituri mari, angajații lor beneficiind de salarii foarte bune.

De asemenea industria show-business -ului, a prins foarte bine în România, în jurul acesteia vehiculandu-se sume uriașe. Se organizeazǎ numeroase spectacole, festivaluri care atrag un numǎr impresionant de spectatori plǎtitori. Toate acestea au dus la apariția a numeroși artiști tineri, valoroși, care supuși influențelor americane și occidentale în domeniu, au perspectiva ca în 2 -3 ani sǎ acceadǎ în show- business -ul mondial.

CAPITOLUL 3

MANAGEMENTUL FIRMEI

Motto:

"Construirea economiei de piațǎ este un proces nou, de o complexitate deosebitǎ, ce necesitǎ multiple mutații economice, sociale și politice. Operaționalizarea acestora este condiționatǎ decisiv de continutul și calitatea managementului, atǎt la nivel de agenți economici, cât și la nivel național.

OVIDIU NICOLESCU

3.1. TIPURI DE AGENȚI ECONOMICI

În cadrul fiecǎrei țǎri, majoritatea activitǎților economice se desfǎșoarǎ prin intermediul agenților economici. Ținând cont de faptul cǎ în cadrul lor se produce cea mai mare parte din venitul național și cǎ ele asigurǎ cele mai multe locuri de muncǎ, este îndeplinitǎ afirmația cǎ firma reprezintǎ celula economicǎ de bazǎ a fiecarei societǎți. Având în vedere acest lucru, eficienta și modul de exercitare a managementului are importanțǎ nu numai pentru persoanele interesate în activitatea firmei, dar și pentru întreaga populație, pentru viitorul sau economic și politic și locul pe care îl deține în comunitatea internaționalǎ.

În România, potrivit legilor nr.15 și 31 din 1990, agenții economici se împart în douǎ categorii principale:

– regii autonome – societǎți comerciale Cea mai mare parte a agenților economici o reprezintǎ societǎțile comerciale. Acestea se înființeazǎ în vederea efectuarii de acte economice pentru obținerea de profit, fiind persoane juridice și îmbrǎcând urmǎtoarele forme:

– societate cu nume colectiv (S.N.C.), ale cǎrei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu rǎspunderea nelimitatǎ și solidarǎ a tuturor asociaților;

– societate în comanditǎ simplǎ ale cǎrei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu rǎspunderea nelimitatǎ și solidarǎ a asociaților comanditați; comanditarii rǎspund numai la contribuția aportului lor;

– societate în comanditǎ pe acțiuni, ale cǎrei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul social și cu rǎspunderea nelimitatǎ și solidarǎ a asociaților comanditați; comanditarii sunt obligați numai la plata acțiunilor lor;

– societate pe acțiuni, ale cǎrei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul; acționarii sunt obligați numai la plata acțiunilor lor;

– societate cu rǎspundere limitatǎ, ale cǎrei obligații sociale sunt garantate cu patrimoniul; acționarii sunt obligați numai cu plata pǎrților sociale.

Managementul fiecǎrui tip de societate comercialǎ are elemente specifice referitoare atât la organele de conducere, cât și la organizarea și desfǎșurarea activitǎții lor.

Astfel, în managementul societǎții cu nume colectiv, rolul decisiv îl au administratorul sau administratorii desemnați de cǎtre asociați. Societǎțile în comanditǎ simplǎ încredințeazǎ conducerea unuia sau mai multor asociați comanditați. Societǎțile pe acțiuni, în cele douǎ variante în comanditǎ simplǎ și pe acțiuni posedǎ un mecanism de management mult mai complex. Se organizeazǎ adunǎri generale ale acționarilor care adoptǎ principalele decizii privind existența, dezvoltarea și încheierea activitǎții lor, cum ar fi: aprobarea bilanțului, alegerea administratorilor și cenzorilor, stabilirea bugetului de venituri și de cheltuieli, mǎrirea capitalului social, alegerea membrilor consiliului de ad- ministrație etc.

În conducerea tacticǎ a organizațiilor, rolul decisiv îl are consiliul de administrație, dar în conducerea curentǎ administratorii.Un alt element important în managementul și funcționarea societǎților pe acțiuni îl reprezintǎ cenzorii, a cǎror menire rezidǎ în supravegherea gestiunii unitǎți, verificarea bilanțului și a contului de profit și pierderi.

În cazul societǎții cu rǎspundere limitatǎ principalul organ decizional este adunarea generalǎ a asociaților. Conducerea curentǎ se asigurǎ de cǎtre adrninistratorii desemnați de cǎtre adunare, dar supravegherea din punct de vedere economic este realizatǎ de cenzori.

Din punctul de vedere al managementului, încadrarea unui agent economic în una din formele de mai sus are importanțǎ în ceea ce privește cǎile de apariție ale întreprinderii, modalitǎțile de constituire și funcționare a organismelor de conducere, modul de exercitare ale funcțiilor managementului. Regiile autonome se organizeazǎ și funcționeazǎ în principal în ramurile strategice ale economiei naționale: industria de armament, energeticǎ, exploatarea minelor și a gazelor naturale, poșta și transporturi feroviare. În cazul acestora se admite depașirea veniturilor de cǎtre cheltuieli nurnai pentru executarea de lucrǎri și servicii de interes public, cu avizul Ministerului Finanțelor, precizându-se cuantumul și sursele de acoperire a pierderilor regiei.

Managementul regiei autonome este asigurat în principal de Consiliul de Administrație campus din 7-15 persoane dintre care una este directorul general al unitǎții numit prin ordin de cǎtre ministrul de resort sau prin decizia administrației locale.

Activitatea sa se desfǎșoarǎ pe baza propriului regulament de organizare și funcționare, hotǎrând în toate problemele privind activitǎțile regiei, cu excepția celor care, potrivit legii, intrǎ în competența altor organe.

Activitatea curentǎ a regiei este condusǎ de un director general numit de Consiliul de Administrație, cu avizul ministerului sau administrației locale, care a aprobat inființarea firmei.

Conducerii regiei autonome nu i se oferǎ o sferǎ largǎ de atribuții, competențe și responsabilitǎți, ceea ce face ca aceste organizații sǎ nu fie agenți economici veritabili, autonomia decizionalǎ fiind destul de reduși pentru a face rata cu rapiditate schimbǎrilor.

Una dintre preocuparile majore ale guvernelor din majoritatea țǎrilor lumii o reprezintǎ crearea de întreprinderi private. În contextul actual al României, aceasta are o importanțǎ deosebitǎ, mai ales cǎ experții sunt astǎzi convinși cǎ sǎnǎtatea unei economii depinde în mare mǎsura de numǎrul întreprinderilor nou create în fiecare an.

Pentru aceasta este necesarǎ încurajarea realǎ a potențialilor întreprinzǎtori prin mǎsuri ale administrației centrale și locale.

Deși la toate nivelele aceste lucruri sunt recunoscute, în fapt, majoritatea mǎsurilor conduc mai mult la frânarea spiritului întreprinzǎtor, decât la facilitarea manifestǎrii acestuia.

Sub pretextul reducerii evaziunii fiscale și a altor încǎlcǎri ale legii, încǎ de la constituirea firmei, întreprinzǎtorul se confruntǎ cu un volum mare de elemente birccratice, fiind dificilǎ concentrarea eforturilor spre aspectele manageriale și de dezvoltare ale firmei. Acest aparat birocratic supradimensionat și cerințele lui sunt cele care genereazǎ corupția, traficul de influențǎ și alte practici ilegale și care îngreuneazǎ dezvoltarea normalǎ a firmei.

Considerǎm cǎ abordarea vis a vis de aceste aspecte trebuie sǎ fie cu totul alta. Înființarea unei noi întreprinderi trebuie sǎ poatǎ fi realizatǎ într-un termen mult mai scurt și cu cheltuieli mai mici, acest lucru fiind posibil prin reducerea la minimum a birocrației. De asemenea, trebuie avute în vedere și alte aspecte care favorizeazǎ manifestarea spiritului întreprinzator: obținerea de credite pe baza unui plan de afaceri, reducerea sau chiar eliminarea autorizațiilor și licențelor necesare pentru realizarea unei acțiuni economice, simplificarea sistemului de taxe și impozite, reducerea fiscalitǎții, crearea unui cadru economic favorizant pentru afaceri (inflație redusǎ, convertibilitatea monedei naționale, creșterea puterii de cumparare a populației etc.).

Reducerea evaziunii fiscale și a altor încǎlcǎri ale legii nu trebuie realizatǎ prin mǎsuri preventive exagerate, ci prin înasprirea pedepselor și prin aplicarea întocmai a prevederilor legale. Spre

exemplu, în Franța, un întreprinzator care este condamnat pentru evaziune fiscalǎ nu mai are dreptul de a fi patron niciodatǎ.

3.2. MANAGEMENTUL FIRMEI ÎN PERIOADA TRANZIȚIEI

Dacǎ în perioada regimului comunist managementul întreprinderilor a avut un predominant caracter administrativ-birocratic impus de condițiile social-istorice existente, dupǎ decembrie 1989 s-au produs mutații și în acest domeniu.

Aceste transformari constau în principal în accentuarea caracterului economic al managementului, în amplificarea dimensiunii sale participative, ca urmare a creșterii complexitǎții și dificultǎții problemelor cu care se confruntǎ agenții economici, a transformǎrii întreprinderilor de stat în societǎți comerciale și regii autonome care opereazǎ pe o piațǎ mult mai puțin liberǎ.

Alți factori care influențeazǎ conținutul managementului în perioada tranziției sunt:

– codul legislativ instabil;

– imprevizibilitatea accentuatǎ a mediului în care activeaza firmele;

– apariția concurenței pe piața internǎ;

– dificultatea atragerii resurselor materiale și a vânzǎrii produselor și serviciilor;

– blocajul financiar;

– inflația ridicatǎ;

– cursul de schimb instabil al monedei naționale.

A avut loc o modificare a rolului directorilor de la simpli executanți ai indicațiilor organismelor de partid și de stat în manageri rǎspunzǎtori de activitatea întreprinderilor și care trebuie sǎ inițieze transformǎri pentru a menține și eficientiza firmele conduse.

FUNCȚIILE MANAGEMENTULUI

Funcțiile managementului reprezintǎ esența proceselor de conducere, între ele existând puternice relații de interdependențǎ, acestea fiind determinate de caracterul sistemic al firmei asupra cǎreia se exercitǎ.

Procesul de management se poate partaja, având în vedere conținutul acestuia, în cinci funcții:

– Previziune;

– Organizare;

– Coordonare;

– Antrenare;

– Control – evaluare.

3.2.1. Previziunea

Funcția de previziune constǎ în ansamblul proceselor de muncǎ prin intermediul cǎrora se determinǎ principalele objective ale firmei și ale componentelor sale, precum și resursele și principalele mijloace necesare realizarii lor.

Ultimele decenii au marcat progrese majore în domeniul previziunii, în fapt cele mai intense la nivelul proceselor de management. în prezent, dintre cele 5 funcții manageriale, planificarea este consideratǎ cea mai importantǎ. Toate celelalte pornesc de la planificare și depind de locul unde organizația vrea sǎ ajungǎ. Dacǎ previziunea este bine facutǎ, celelalte funcții manageriale pot fi realizate cu succes.

În perioada regimului comunist, previziunile la nivel microeconomic erau aproape inexistente, activitatea întreprinderilor desfǎșurându-se pe baza planificǎrii macroeconomice care era foarte rigidǎ și avea în vedere cu prioritate motivații politice.

În condițiile trecerii la economia de piațǎ, este necesarǎ reconsiderarea rolului funcției de previziune, în sensul fundamentǎrii sale pe orientǎrile majore de la nivel național, regional și internațional, pe cerințele efective ale consumatorilor și pe baza necesitǎții asigurǎrii profitabilitǎții firmei pe termen scurt, mediu și lung.

Din pǎcate, agenții economici din România utilizeazǎ în micǎ mǎsurǎ prognozele, strategiile și politicile la nivel de firmǎ, aceasta având o influențǎ negativǎ asupra exercitǎrii celorlalte funcții manageriale, precum și asupra ansamblului activitǎților desfǎșurate. Abordarea cea mai larg întâlnitǎ este "vǎzând și fǎcând", caracteristicǎ managementului empiric.

Principalele cauze care genereazǎ aceastǎ situatie negativǎ sunt:

– necunoașterea la nivel macroeconomic a necesitǎții și importanța previziunilor;

– lipsa unei strategii realiste și clare la nivel național care sǎ indice direcțiile de dezvoltare viitoare ale economiei romanești;

– incertitudinea accentuatǎ a evoluției factorilor de mediu;

– stǎpânirea redusǎ a arsenalului metodologic modern utilizat

în previzionarea activitǎților agenților economici.

În cazul în care în prezent la nivel de firmǎ se elaboreazǎ strategii și politici de ansamblu și/sau parțiale, acestea în majoritatea cazurilor nu sunt fundamentale și operaționalizate corespunzǎtor. Obiectivele, opțiunile strategice și acțiunile de realizat nu au în vedere decât în micǎ mǎsura potențialul agenților economici, evoluțiile de pe piațǎ și tendințele de pe plan mondial în domeniul de activitate respectiv.

Trecerea de la managementul predominant curent la managementul puternic previzional reprezintǎ o tendințǎ majorǎ care trebuie sǎ se facǎ simțitǎ și în firmele românești, care trebuie sǎ acționeze dupǎ principiul "anticipând și preîntâmpinând".

În acest mod, deciziile adoptate de conducerea întreprinderilor iau în considerare influențele variabilelor exogene, valorificǎ oportunitǎțile și necesitǎtile din mediul ambiant național și internațional, orientându-și activitatea în funcție de cerințele pieței.

Dacǎ în perioada industrialǎ "conducerea trebuia sǎ minimizeze pierderile posibile", în economia modernǎ conducerea este chematǎ "sǎ maximizeze rezultatele posibile".

Pentru perioadǎ actualǎ, având în vedere evoluțiile contradictorii ale variabilelor contextuale, pentru elaborarea unor strategii realiste este necesar ca acestea sǎ fie flexibile și sǎ fie actualizate anual (strategii glisante).

Chiar dacǎ obiectivele realizate numai parțial, elaborarea și operaționalizarea strategiilor trebuie realizatǎ cu toata atenția, astfel încât întreprinderea sǎ aibǎ o direcție clarǎ de dezvoltare, viteza sa de reacție sǎ creascǎ și sǎ se adapteze rapid la evoluțiile exogene ei.

Modul de prezentare a obiectivelor trebuie sǎ asigure câteva avantaje pentru organizație:

– sǎ fie o sursǎ de motivare și angajament, sǎ conducǎ la identificarea salariaților cu organizația;

– sǎ focalizeze atenția și eforturile salariaților spre îndeplinirea obiectivelor;

– sǎ constituie un fundament pentru deciziile curente luate de manageri și executanți;

– sǎ reprezinte un criteriu al performanțelor întreprinderii.

În stabilirea obiectivelor, organizația trebuie sǎ se concentreze asupra a opt domenii:

– profitabilitatea;

– poziția pe piațǎ;

– productivitatea muncii;

– inovarea;

– procurarea și utilizarea resurselor materiale și financiare;

– performanța și dezvoltarea managerialǎ;

– performanța și atitudinea salariaților;

– responsabilitatea publicǎ.

3.2.2. Organizarea

Funcția de organizare desemneazǎ ansamblul proceselor de management prin intermediul cǎrora se stabilesc și se delimiteaza procesele de muncǎ fizicǎ și intelectualǎ și componentele lor (mișcǎri, timpi, operații, lucrǎri, sarcini etc.), precum și gruparea acestora pe posturi, formații de muncǎ, compartimente și atribuirea lor personalului, corespunzǎtor anumitor criterii economice, tehnice și sociale, în vederea realizǎrii în cât mai bune condiții a obiectivelor previzionate.

Specific întreprinderilor românești în perioada regimului comunist era utilizarea de structuri organizatorice de tip ierarhic-funcțional. Stabilirea caracteristicilor funcționale și structurale ale sistemului organizatoric se realizeazǎ pe baza unor legi ce le imprimǎ un caracter unitar, întreprinderile având o redusǎ autonomie organizatoricǎ. O altǎ trǎsǎturǎ a structurilor organizatorice era rigiditatea, schimbǎrile semnificative realizându-se la intervale de timp mari, ceea ce conduce la o funcționalitate și o eficiențǎ reduse.

Dupǎ 1989, organizarea întreprinderilor nu a fast adaptatǎ noilor condiții economice, sociale și politice decât în micǎ mǎsurǎ. Schimbǎrile efectuate nu au avut amploarea necesarǎ, în marea lor majoritate limitându-se la "cosmetizǎri" și nicidecum la îmbunǎtǎțri semnificative.

Și în acest domeniu se remarcǎ cunoașterea și aplicarea redusǎ a principiilor de structurare organizatoricǎ raționalǎ stabilite de știința managementului. Se constatǎ utilizarea redusǎ a fișei postului și a celorlalte componente ale organizǎrii, cu efecte negative asupra îndeplinirii sistemului de obiective al firmei.

Un alt aspect care aratǎ viteza redusǎ de adaptare a agenților economici din România la noile condiți îl reprezintǎ înființarea într-un ritm lent a unor compartimente specifice economiei de piațǎ: marketing, biroul de strategii și politici, biroul de resurse umane. în cazul în care acestea existǎ, datoritǎ numǎrului mic de specialiști din România și atenției care li se acordǎ, ele nu iși îndeplinesc decât într-o micǎ mǎsurǎ rolul și obiectivele stabilite.

Trecerea la economia de piațǎ impune o organizare flexibilǎ, cu un pronunțat caracter creativ, care sǎ ia în considerare variabilele endogene și exogene firrnei cu influența asupra modului de structurare și funcționare a activitǎților desfǎșurate în întreprindere: caracteristicile procesului tehnologic, dimensiunea firmei, gradul de specializare și cooperare în producție, dispersia teritorialǎ a subunitǎților, caracteristicile proceselor de aprovizionare și vânzare, gradul de automatizare al tratǎrii informațiilor.

Este necesarǎ proiectarea unor structuri organizatorice cu un pronunțat caracter organic -specifice firmelor care acționeazǎ într-un mediu instabil – care au urmǎtoarele particularitǎți:

– stimularea potențialului creativ-inovativ al personalului;

– rolul important al relațiilor orizontale și a celor informale;

– angajații contribuie la stabilirea și realizarea obiectivelor departamentului din care fac parte;

– autoritatea este bazatǎ pe competențǎ;

– luarea deciziilor se realizeazǎ descentralizat;

– existǎ subdiviziuni organizatorice de tip participativ și personal de legaturǎ între compartimente;

– formalizarea mai redusǎ.

Descentralizarea structurilor organizatorice permite folosirea cu eficacitate a managementului prin objective și a celorlalte sisteme de management, a delegǎrii și a altor metode de conducere moderne. O abordare în proiectarea organizaționalǎ care ar putea fi utilizatǎ și în firmele românești este cea a lui Henry Mintzberg. El considerǎ cǎ variația factorilor de mediu, tehnologia și mǎrimea întreprinderii conduce la particularizarea a cinci elemente care reprezintǎ configurația unei întreprinderi:

– managementul de vârf;

– managementul mediu;

– managementul inferior și muncitorii;

– personalul de specialitate (ingineri, cercetatori, economi~ti, anali~ti de sistem);

– personalul administrativ.

Ținând cont de variabilele organizaționale specifice fiecǎrui agent economic, se poate apela și la structuri organizatorice mai puțin utilizate în România, dar care și-au dovedit viabilitatea în alte țǎri: structura organizatoricǎ pe divizii de producție și/sau comerciale, structura organizatorica matricealǎ și structura organizatoricǎ de tip rețea.

De asemenea, ar fi benefic pentru agenții economici dacǎ ar încuraja intraprenoriatul în cadrul lor.

Introducerea acestor schimbǎri ar avea efecte pozitive asupra climatului și culturii organizaționale și ar conduce la o participare activǎ a personalului la realizarea obiectivelor firmei.

3.2.3. Coordonarea

Funcția de coordonare constǎ în ansamblul proceselor de muncǎ prin care se armonizeazǎ deciziile și acțiunile personalului firmei și ale sistemelor sale, în cadrul previziunilor și sistemului organizatoric stabilite anterior.

Specific perioadei comuniste era exercitarea de coordonari excesive ale activitǎților microeconomice de cǎtre sistemele din care fǎceau parte (centralǎ, minister), metodele folosite fiind preponderent administrative și având drept scop sincronizarea întreprinderilor în ansamblul economiei naționale.

Dupǎ 1989, coordonarea, ca funcție a managementului firmei, a înregistrat o serie de evoluții pozitive reflectate în amplificarea schimburilor de informații, în special la nivelul managementului superior.

Se constatǎ, totuși, existența unei comunicǎri insuficiente între manageri și restul personalului firmei, acesta din urmǎ fiind rareori informat asupra problemelor cu care se confruntǎ firma și a direcțiilor de dezvoltare viitoare.

Salariatul este privit ca un simplu executant, ceea ce conduce la o utilizare redusǎ a potențialului sǎu în legaturǎ cu gǎsirea unor soluții de îmbunǎtǎțire al calitǎții produselor și a serviciilor, a productivitǎții muncii, dar participarea sa la stabilirea obiectivelor și a modalitǎților de atingere a acestora este aproape inexistentǎ. Pentru ca firma sǎ funcționeze ca un întreg, managerii trebuie sǎ stimuleze și sǎ urmǎreascǎ desfǎșurarea normalǎ a comunicǎrilor verticale, orizontale și oblice, precum și a celor informale.

În cazul compartimentelor cu sarcini mai complexe (cercetare – dezvoltare, planificare și strategii) este mai bine ca rețeaua de comunicare sǎ fie descentralizatǎ pentru a facilita schimbul de informații între toți membrii grupului de muncǎ.

Având în vedere cǎ managerii consumǎ aproximativ 80% din timpul de muncǎ comunicând, este important ca aceasta sǎ se realizeze prin luarea în considerare a urmǎtoarelor elemente:

– importanța comunicarii nonverbale, prin care se transmit cu mai mare forțǎ gândurile și sentimentele;

– în schimbul de informații sǎ se urmǎreascǎ contactul direct cu personalul;

– ascultare activǎ, în urma cǎreia sǎ rezulte efectul mesajului transmis, cât s-a înțeles, aspectele pe care mai trebuie insistat;

– alegerea celui mai potrivit canal de comunicare;

– modificǎri în organizarea sau în structura grupului pentru a putea îndeplini nevoile de comunicare;

– îmbunǎtǎțirea modului de folosire a unor metode specifice coordonarii, cum ar fi ședința.

Este necesar ca funcția de coordonare sǎ fie realizatǎ la un nivel calitativ superior pentru a conferi flexibilitate, dinamism și creativitate activitǎților desfǎșurate și pentru a crește funcționalitatea de ansamblu a firmei. Pentru aceasta este importantǎ apelarea la colective intercompartimentale și utilizarea, pe cat posibil, a unui management participativ.

3.2.4. Antrenarea

Funcția de antrenare încorporeazǎ ansamblul proceselor de muncǎ prin care se determinǎ personalul firmei sǎ contribuie la stabilirea și realizarea obiectivelor planificate, pe baza luǎrii în considerare a factorilor care îl motiveazǎ.

În întreprinderile socialiste, din punct de vedere teoretic, antrenarea se baza pe principiul repartiție dupǎ calitatea, cantitatea și importanța socialǎ a muncii, în practicǎ folosindu-se o abordare egalitaristǎ care nu stimula efortul, asumarea de responsabilitǎți și creativitatea personalului.

În perioada tranziției a avut o diferențiere mai accentuatǎ a motivǎrii salariaților, dar mai existǎ totuși o serie de deficiențe:

– parte importantǎ a managerilor pun un accent redus pe motivarea personalului ca vector de creștere a aportului și implicǎrii în muncǎ a salariaților;

– salariile mici existente în economia româneascǎ fac ca marea majoritate a oamenilor sǎ nu-și poatǎ satisface decât nevoile primare, o motivare mai complexǎ, care sǎ includǎ și factori nemateriali fiind greu de exercitat;

– utilizarea sistemului de premiere este destul de redusǎ, ceea ce face ca interesul manifestat de salariați pentru obținerea unor rezultate deosebite sǎ nu fie corespunzǎtor;

– în unele firme nu este proiectat și utilizat un sistem de criterii de apreciere a salariaților, ceea ce face ca motivarea sǎ aibǎ un caracter aleatoriu și foarte subiectiv;

– nu se depun eforturi pentru crearea unei culturi organizaționale care sǎ stimuleze loialitatea personalului fațǎ de firmǎ și creșterea aportului sǎu la realizarea obiectivelor planificate.

Pentru ca funcția de antrenare sǎ ajungǎ sǎ aibǎ importanța cuvenitǎ în cadrul ansamblului proceselor de management este necesarǎ conștientizarea faptului cǎ personalul este cea mai importantǎ resursa de care dispune un agent economic și cǎ aceasta condiționeazǎ în mare mǎsura rezultatele obținute.

În cadrul firmelor românești trebuie schimbatǎ concepția asupra naturii umane, în sensul abordǎrii acesteia în toatǎ complexitatea sa și luând în considerare multiplele nevoi care îi determinǎ acțiunile și îl motiveazǎ. Pentru aceasta este necesarǎ accentuarea pregǎtirii psiho – sociologice a managerilor, crearea unor compartimente care sǎ aibǎ ca principalǎ funcție antrenarea personalului, elaborarea și operaționalizarea unor politici motivaționale a salariaților și a celorlalte persoane implicate în activitatea firmei, extinderea utilizǎrii metodelor și tehnicilor de management care au drept obiectiv îmbunǎtǎțirea stǎrii de spirit și a satisfacțiilor obținute de personal, precum și apelarea la experți din afara firmei pentru acest domeniu.

Pentru ca un loc de muncǎ sǎ fie motivat trebuie sǎ aibǎ urmǎtoarele cinci dimensiuni:

-varietate – varietatea de acțiuni pe care le implicǎ;

-identitate – angajatul sǎ realizeze o sarcinǎ întreagǎ cu un început și un sfârșit determinat;

-importanța – postul sǎ fie considerat important de cǎtre persoana care îl ocupǎ;

-autonomie – libertatea în planificarea și realizarea sarcinii;

-feed-back -postul sǎ furnizeze ocupantului sǎu informațiile

necesare pentru autoevaluare.

3.2.5. Controlul și evaluarea

Funcția de control-evaluare poate fi definitǎ ca ansamblul proceselor prin care performanțele firmei, subsistemelor și componenților acesteia sunt mǎsurate și comparate cu obiectivele și standardele stabilite inițial, în vederea eliminǎrii deficiențelor constante și integrǎrii abaterilor pozitive.

În perioada comunistǎ exercitarea controlului se realiza în special de cǎtre organismele exterioare firmei în care ea era integratǎ. Operaționalizarea acestei funcții avea un caracter rigid și nu punea accentul pe aspectele de eficiențǎ, cǎrora li se acorda o importanțǎ mai redusǎ.

Dupǎ 1989, controlul și evaluarea se realizeazǎ de cǎtre persoane și compartimente din interiorul firmei, înregistrandu-se îmbunǎtǎțiri semnificative mai ales în sectorul privat, unde accentul este pus pe rezultatele și aspectele economice.

Pentru a putea deveni eficient este necesar ca procesul de evaluare-control sǎ fie exercitat continuu, sistematic și sǎ devinǎ mai flexibil și mai adaptat condițiilor concrete ale întreprinderii, fiind orientat cǎtre elementele esențiale. De asemenea trebuie utilizat un sistem de control multiplu: preventiv, curent (operativ) și post operativ.

Existǎ douǎ tipuri principale de control-evaluare care pot fi folosite în întreprinderile din România pentru ca aceastǎ funcție sǎ poatǎ fi exercitatǎ cu eficiențǎ, dar rezultatele ei sǎ fie utile:

– Control-evaluare birocratic – caracterizat prin reguli, ierarhia autoritǎții, sistem de recompense și sanctiuni;

– Control-evaluare nonbirocratic – caracterizat prin valori sociale, tradiții, încredere în realizarea obiectivelor.

Alegerea tipului de control-evaluare care sǎ corespundǎ în cea mai mare mǎsurǎ fiecǎrui agent economic se face în funcție de trǎsǎturile a patru factori de influențǎ:

– stilul de management;

– culturǎ orgarlizaționalǎ;

– profesionalismul angajaților și dorința unei participǎri active;

– posibilitatea de mǎsurare a performanțelor.

– în cazul în care performanțele obținute de salariați pot fi comensurate, este relcomandabilǎ utilizarea control-evaluarii de tip birocratic pentru influențarea comportamentelor și motivarea personalului.

Dacǎ cultura organizaționalǎ se fundamenteazǎ pe abordǎri participative, nivelul profesional al angajaților este ridicat, dar dorința lor de implicare și de obținere a unor rezultate superioare este mai mare, atunci se poate exercita cu bune rezultate control-evaluarea nonbirocraticǎ. În cadrul fiecǎrui agent economic este necesarǎ realizarea acestei analize și alegerea acelui tip de control-evaluare care poate fi operaționalizat cu rezultate superioare.

Este important ca o atenție deosebitǎ sǎ fie acordatǎ controlului calitǎții produselor și serviciilor și, ca urmare, trebuie ca responsabilitatea realizǎrii standardelor de calitate sǎ revinǎ executanților și nu managerilor, ceea ce necesita o implicare mai activǎ a muncitorilor în activitǎțile desfǎșurate.

Renunțarea la depașirea "nivelului de calitate acceptabil" reprezintǎ un pas deosebit de important care este bine sǎ fie realizat în cel mai scurt timp împreunǎ cu adoptarea principiului "zero defecte" care incitǎ personalul spre realizarea perfecțiunii.

În acest mod, controlul calitǎții devine o parte importantǎ a procesului de muncǎ al fiecǎruia cu efecte benefice asupra eficienței fiecǎrui loc de muncǎ și a firmei în ansamblu.

3.3. RELAȚI PROPRIETAR-MANAGER

În cazul firmelor private, relația proprietar-manager îmbracǎ diverse forme, nefiind strict reglementatǎ. În majoritatea cazurilor din România, chiar în cazul firmelor private mari, nu s-a fǎcut o disociere între manager și proprietar, acesta din urmǎ fiind cel care conduce în mod curent activitatea firmei.

Aceastǎ situație exprimǎ faptul cǎ procesul de profesionalizare a managementului se aflǎ într-o fazǎ incipientǎ, apariția unui numǎr tot mai mare de specialiști care sǎ practice un management științific fiind de naturǎ sǎ accelereze acest proces.

Este necesar ca cei care se aflǎ în conducerea diverselor firme sǎ dispunǎ de cunoștințe teoretice pe care sǎ le actualizeze permanent prin intermediul cursurilor de specialitate astfel încât sǎ poatǎ sǎ eficientizeze într-o mǎsurǎ cât mai mare activitatea firmelor în care lucreazǎ.

În cazul firmelor în care statul deține peste 50% din capitalul social, se manifestǎ o puternicǎ crizǎ managerialǎ și de proprietate dar relația proprietar-manager este reglementatǎ prin Legea nr. 66 din 1993 a Contractului de Management. Atribuțiile de proprietar nu sunt exercitate corespunzǎtor de FPS și cele 5 FPP-uri, în special datoritǎ faptului cǎ aceste organisme sunt constituite pe baze administrative, neacționând pe baza unor interese materiale individuale ca în cazul acționarilor de la firmele private.

Conform acestei legi, calitatea de manageri o pot avea atât persoane fizice, cât și persoane juridice care au obiect de activitate în domeniul managementului.

La stabilirea criteriilor de selecție pentru manageri se au în vedere:

– aptitudini legate de procesul decizional;

– cursuri și/sau experiența în domeniul managementului;

– viabilitatea propunerilor de restructurare, relansare și privatizare a societǎții comerciale;

– cunoștințe în domeniul relațiilor economice internationale;

– pregǎtire de specialitate.

Contractul de management se încheie pe o perioadǎ de maximum 4 ani, obiectivele și criteriile de performanțǎ cuprind în mod obligatoriu:

– cifra de faceri;

– profitul;

– balanța import-export;

– volumul investițiilor;

– productivitatea muncii.

Pentru realizarea obiectivelor și criteriilor de performanțǎ, managerul deține deplina putere în conducerea activitǎții societǎții și dispune de urmǎtoarele prerogative:

– concepe și aplicǎ strategii și politici de dezvoltare a societǎții comerciale;

– selecteazǎ, angajeazǎ și concediazǎ personalul salariat;

– negociazǎ contractul colectiv de muncǎ;

– reprezintǎ societatea comercialǎ și încheie acte juridice în numele și pe seama societǎții comerciale.

Managerul este plǎtit cu salariul negociat și prin participarea la profitul unitǎții, 50% din cota care-i revine acestuia fiind obligat sǎ o investeascǎ în acțiuni la firma pe care o conduce.

În cazul neîndeplinirii obligațiilor din contract, managerul va fi revocat și contractul de management iși înceteazǎ valabilitatea.

3.4. FUNCȚIUNILE FIRMEI

Prin funcțiune a întreprinderii se întelege ansamblul activitǎților omogene și/sau complementare, desfǎșurate de cǎtre personalul de o anumitǎ specialitate, folosind metode și tehnici specifice, cu scopul realizǎrii obiectivelor derivate de gradul I.

Majoritatea specialiștilor considerǎ cǎ funcțiunile unei firme sunt urmatoarele:

– cercetare-dezvoltare;

– producție;

– comercialǎ;

– financiar-contabilǎ;

– personal.

3.4.1. Funcțiunea de cercetare-dezvoltare

Funcțiunea de cercetare-dezvoltare este reprezentatǎ de ansamblul activitǎților care se desfǎșoarǎ în cadrul firmei în vederea realizǎrii obiectivelor din domeniul producerii de noi idei și transformǎrii ideilor în noutǎți utile dezvoltǎrii în viitor a acesteia.

Rezultatele cercetarii-dezvoltarii constituie motorul progresului oricarei firme și implicit al progresului societǎții. Importanța acestei funcțiuni a crescut în ultima perioadǎ datoritǎ accelerǎrii ritmului de înnoire a produselor și serviciilor, de diversificare a nevoilor consumatorilor și a avantajului concurențial pe care îl dețin firmele care întegreazǎ noutǎțile din știintǎ și tehnica contemporanǎ.

Este necesar ca schimbǎrile care se efectueazǎ în cadrul întreprinderii sǎ fie previzionate și pregǎtite printr-un efort continuu de cercetare, astfel încât acestea sǎ nu fie realizate sub presiunea evenimentelor și din aceastǎ cauzǎ sǎ aibǎ o eficacitate redusǎ.

Trebuie sǎ se modifice concepția actualǎ existentǎ în cadrul majoritǎții agenților economici cum cǎ funcțiunea de cercetare – dezvoltare are în vedere numai activitatea de producție. În fapt, aceas- ta are un caracter mult mai complex, trebuind sǎ se manifeste în toate domeniile firmei.

Este important ca managerii și personalul din cadrul funcțiunii de cercetare-dezvoltare sǎ înteleagǎ dificultatea și complexitatea activitǎților de cercetare și proiectare și sǎ colaboreze cu unitǎțile specializate în acest domeniu în vederea obținerii unor rezultate superioare.

Conducerea acestei funcțiuni are anumite caracteristici specifice în sensul necesitǎții utilizǎrii într-o mai mare mǎsurǎ a abordǎrilor participative, a metodelor și tehnicilor de stimulare prin proiecte.

Trebuie înțeles faptul cǎ fondurile și importanța acordate acestei funcțiuni este necesar sǎ fie corespunzatoare indiferent de intenția momentanǎ a firmei; rezultatele pozitive obținute în urma cercetarii – dezvoltǎrii constituie una din cele mai raționale cǎi de rezolvare și depǎșire a dificultǎților apǎrute în activitatea agenților economici.

În cazul întreprinderilor din România trebuie urmaritǎ reducerea perioadei dintre momentul apariției noutǎții științifice și momentul transpunerii acestuia în practicǎ.

Având în vedere ca în prezent pe piața internaționalǎ concurența are ca element principal calitatea produselor, este necesar ca acesteia sǎ i se acorde o importanțǎ majorǎ și în cadrul funcțiunii de cercetare – dezvoltare.

În același timp nu trebuie neglijate nici aspectele de acum clasice, cum ar fi: economisirea resurselor de muncǎ, financiare, materiale, organizarea producției și a muncii.

3.4.2. Funcțiunea de producție

Funcțiunea de producție reprezintǎ ansamblul activitǎților de bazǎ, auxiliare și de servire prin care se realizeazǎ obiectivele din domeniul fabricǎrii produselor, elaborǎrii lucrǎrilor, prestǎrii serviciilor în cazul firmei.

În condițiile tǎrii noastre, acestei funcțiuni i se acordǎ cea mai mare atenție, în detrimentul unei abordǎri echilibrate a ansamblului activitǎților desfǎșurate în cadrul firmei. În ciuda acestui fapt, chiar și în cadrul acestei funcțiuni, în majoritatea cazurilor, existǎ acțiuni care sunt neglijate. Cel mai relevant caz este controlul tehnic de calitate.

Cauzele care au condus la aceastǎ situație iși au originea în perioada comunistǎ, când realizarea planului de producție stabilit la nivel macroeconomic era principala preocupare a conducerii firmei. Aceastǎ cauzǎ, al cǎrei efect se face simțit și în perioada actualǎ, o reprezintǎ uzura fizicǎ și moralǎ ridicatǎ a echipamentului tehno – logic, care aproape în permanențǎ ridicǎ probleme neașteptate ce deviazǎ atenția de la alte aspecte din cadrul firmei.

Managementul producției are un caracter mai variat comparativ cu celelalte funcțiuni, elementele care îl determinǎ având caracteristici diferite de la o firmǎ la alta. Cu toate acestea, predominǎ metodele de conducere autoritare.

O problemǎ importanțǎ care trebuie avutǎ în vedere în cadrul funcțiunii de producție este creșterea productivitǎții muncii și a calitǎții produselor și a serviciilor pentru a putea deveni mai competitive pe piața internǎ și externǎ. Aceasta se poate realiza prin:

– înnoirea utilajelor și a tehnologiilor;

– respectarea mai strictǎ a disciplinei de producție;

– crearea unor cercuri de calitate formate de muncitori, tehnicieni, ingineri;

– respectarea termenelor și condițiiilor de întretinere și reparare a mașinilor, utilajelor, echipamentelor;

– realizarea unui control tehnic de calitate corespunzǎtor.

De asemenea, trebuie sǎ se acorde o atenție deosebitǎ programǎrii, pregǎtirii, lansǎrii și urmǎrii producției și realizarea acestora pe baze științifice astfel încât sǎ fie reduse costurile de fabricație și stocurile de produse finite.

3.4.3. Funcțiunea comercialǎ

Funcțiunea comercialǎ cuprinde activitǎțile menite sǎ concure la realizarea obiectivelor din domeniul stabilirii legǎturilor unitǎții economice cu mediul ambiant, în vederea procurǎrii mijloacelor necesare ș vâzǎi produselor, serviciilor ș lucrǎilor care fac obiectul de bazǎ al unitǎții.

Înainte de 1989, acestei funcțiuni i se acordǎ o atenție redusǎ în cadrul întreprinderii datoritǎ faptului ca intrǎrile și ieșirile firmei se stabileau de cǎtre organismele macroeconomice în care era integratǎ precum și faptului cǎ piața internǎ nu avea caracteristici concurențiale. Rolul acestei funcțiuni se reducea la operațiunile pe piețele strǎine și gestiunea stocurilor de materii prime și produse finite.

În economia de piațǎ rolul acestei funcțiuni este decisiv pentru existența și dezvoltarea întreprinderii, constituind elementul care declanșeazǎ și sfârșește un ciclu de producție.

Funcțiunea comercialǎ reprezintǎ interfața întreprinderii cu mediul, fiind necesarǎ cunoașterea, sistematizarea și interpretarea informațiilor referitoare la variabilele exogene în vederea organizǎrii activitǎții viitoare.

De aceea, pentru întreprinderile românești este necesarǎ înființarea și dezvoltarea compartimentelor de marketing și schimbarea mentalitǎții vizavi de rolul acestui comportament.

Este important ca pentru vânzarea produselor și serviciilor sǎ se utilizeze metode active și nu ca pânǎ în prezent când acest proces era pasiv și nu avea în vedere "forțarea" pieței.

Amplificarea blocajului financiar și puterea de cumpǎrare redusǎ determinǎ tot mai multe firme sǎ relanseze politicile de vânzǎri și sǎ acorde numeroase facilitǎți la cumpǎrarea produselor lor. Sistemele de vânzare în rate și prin barter sunt în plinǎ extindere.

Aprovizionarea trebuie sǎ asigure în mod complet, complex și la timp mijloacele de producție necesare desfǎșurǎrii normale a procesului de producție și reducerea costurilor datorate stocǎrii materiilor prime. Astfel, este posibilǎ creșterea cifrei de afaceri, ocuparea unor noi segmente de piațǎ sau extinderea celor existente.

3.4.4. Funcțiunea financiar-contabilǎ

Funcțiunea financiar-contabilǎ cuprinde ansamblul activitǎților prin care se asigurǎ resursele financiare necesare atingerii obiectivelor firmei, precum și evidența valoricǎ a mișcǎrii întregului sǎu patrimoniu. În condțtiile trecerii la economia de piațǎ, funcțiunea financiar – contabilǎ capatǎ o importanțǎ specialǎ datoritǎ pronunțatului sǎu caracter sintetic și trecerii în prim-plan a factorilor economici.

Activitatea financiarǎ se confruntǎ în prezent cu o serie de dificultǎți datorate inflației ridicate și a blocajului financiar. Este îngreunat procesul de previziorlare a necesitǎților financiare, iar blocajul financiar are o dublǎ influențǎ: reprezintǎ o modalitate extremǎ de a-și crea resurse pe termen scurt fǎrǎ a fi împovǎratǎ de dobânzile creditelor bancare și în același timp imobilizeazǎ resurse importante din datorii ale clienților și debitorilor.

O cerințǎ importantǎ o reprezintǎ aprofundarea analizelor economice și folosirea metodelor și tehnicilor financiare specifice economiei de piațǎ, urmǎrindu-se în principal creșterea ratei profitului și a vitezei de rotație a capitalului circulant.

În condițiile folosirii noului sistem contabil este necesarǎ amplificarea rigurozitǎții reflectǎrii tuturor operațiunilor în contabilitate, astfel încât aceasta sǎ constituie cu adevǎrat o sursǎ principalǎ de informații pentru procesul decizional din întreprindere, precum și extinderea utilizǎrii rețelelor de calculatoare pentru a se asigura o reflectare în timp real a modului de desfǎșurare a activitǎții economice din cadrul firmei.

De asemenea, trebuie acordatǎ o atenție mai mare controlului financiar și în special laturii sale preventive pentru a se evita eludarea legii și producerea unor pierderi economice.

3.4.5. Funcțiunea de personal

Funcțiunea de personal reprezintǎ ansamblul proceselor din cadrul societǎții comerciale sau regiei autonome prin care se asigurǎ resursele umane necesare, precum și utilizarea, dezvoltarea și motivarea acestora.

În timpul perioadei comuniste acestei funcțiuni i se acorda o atenție necorespunzǎtoare datoritǎ inexistenței unei piețe reale a muncii și importanței reduse acordate factorului uman.

Rolul acestei funcțiuni în actualele condiții decurge din funcțiile deosebit de importante pe care le au resursele umane în cadrul firmei moderne.

Un aspect care trebuie avut în vedere de agenții economici îl constituie pregǎtirea unor specialiști și a managerilor în domeniul resurselor umane care sǎ fie capabili sǎ realizeze corespunzǎtor activitǎțile specifice acestei funcțiuni.

Trebuie sǎ se punǎ accent pe pregǎtirea continuǎ a personalului, mai ales a managerilor și a specialiștilor, pe creșterea responsabilitǎții, pe motivarea complexǎ a personalului și, ca rezultat, crearea unei culturi organizaționale care sǎ favorizeze eforturi și rezultatele superioare.

Între funcțiunile firmei existǎ puternice relații de interdependențǎ, ele formând împreunǎ sistemul organizǎrii procesuale, ce asigura funcționalitatea agenților economici.

Am arǎtat mai sus ca în cazul firmelor românești s-a acordat și se mai acordǎ încǎ o importantǎ mai mare funcțiunii de producție în detrimentul unei abordǎri echilibrate a funcțiunilor firmei. Modelul care reflectǎ aceastǎ situație se prezintǎ astfel:

O abordare specificǎ unui sistem economic concurențial are în vedere desfǎșurarea activitǎților firmei pornindu-se de la cerințele prezente și previzionate ale pieței. Modelul are ca punct de plecare funcțiunea comercialǎ.

Prezint în continuare câteva din elementele pe care le consider ca având o influențǎ puternicǎ în perioada de tranziție asupra funcțiunilor și, implicit asupra ansamblului activitǎților economice din cadrul firmelor românești. Menționez cǎ asupra unora dintre ele voi reveni mai detaliat la capitolul care se referǎ la politicile guvernamentale. Una din problemele mari cu care se confruntǎ agenții economici o reprezintǎ blocajul financiar.

Rezultat al funcționǎrii în continuare a unor întreprinderi nerentabile, fǎrǎ piațǎ de desfacere, precum și a indisciplinei financiare" aceasta conduce la imobilizarea unui volum mare de resurse, ajungându-se astfel la blocaje în lanț intra și inter- ramuri.

Lipsa de lichiditǎți face ca întreprinderile sǎ amâne plata unor obligații, în special datoriile catre stat, ceea ce are efecte negative asupra veniturilor bugetului de stat, bugetului asigurǎrilor sociale și a fondului de șomaj.

Situația financiarǎ a firmelor este îngreunatǎ și de posibilitǎțile reduse de acces la creditele bancare. Acestea se acordǎ preferențial cǎtre marii agenți economici de stat, permițându-le acestora sǎ supraviețuiascǎ chiar în condiții de nerentabilitate.

Obținerea de credite pe baza unor studii de fezabilitate cu garanții pe investiții reprezintǎ o excepție, ceea ce duce la frânarea dezvoltǎrii sectorului privat.

Valorificarea corespunzǎtoare a resurselor financiare ale firmei este îngreunatǎ și de faptul cǎ leul nu are convertibilitate externǎ, accesul la valute fiind permis numai pentru anumite operațiuni. Altǎ problemǎ care trebuie avutǎ în vedere este cea a restructurǎrii întreprinderilor. Considerǎm cǎ acest proces trebuie realizat dupǎ privatizarea agenților economici de stat de catre noii proprietari. Astfel vor putea fi înnoite mijloacele fixe și tehnologiile de fabricație care, în majoritatea cazurilor, sunt uzate fizic și moral.

În ceea ce privește personalul în întreprinderile cu capital majoritar de stat existǎ, de regulǎ, un numǎr prea mare de angajați, situație care-și are originea în perioada comunistǎ. Aceasta conduce pe de o parte la costuri relativ mari cu personalul, iar pe de altǎ parte, la salarii mici și o motivare redusǎ a salariaților.

CAPITOLUL 4

STRUCTURA AUTORITǍȚILOR STATULUI

Motto:

"Chiar dacǎ functioneazǎ cu dificultǎți, adunǎrle parlamentare constituie cea mai bunǎ metodǎ descoperitǎ pânǎ acum pentru a se guverna și a scǎpa, pe cât posibil, de jugul tiraniilor persona/e. Ele reprezintǎ cu siguranțǎ forma idealǎ de guvernare, cel puțin pentru filosofi, gânditori; scriitori, artiști și savanți,într-un cuvânt, pentru toți cei ce constituie vârful unei civi/izații"

Gustave Le Bon

Dupǎ 1989, în România structura autoritǎților statului a suferit transformǎri profunde, transformǎri ce au avut loc în vederea creǎrii premiselor pentru realizarea unui cadru democratic de funcționare a societǎții și trecerea la economia de piațǎ.

În 1991 a fost adoptatǎ noua Constituție în care sunt stipulate elementele principale privind autoritǎțile statului și relațiile dintre acestea, principiul fundamental reprezentându-l separarea puterilor în stat.

Pentru existența unei vieți democratice este necesar ca între puterea executivǎ, legislativǎ și judecatoreascǎ sǎ fie o separare realǎ, însoțitǎ de un echilibru și un control reciproc al acestora.

4.1. Puterea legislativǎ

În România, puterea legislativǎ este exercitatǎ de Parlament prin intermediul celor douǎ camere – Senat și Camera Deputatilor. Membrii acestor camere sunt aleși prin vot secret și direct pe bazǎ de liste electorale ceea ce face ca relația alegǎtor parlamentar sǎ nu fie corespunzǎtoare iar rǎspunderea acestuia din urmǎ sǎ se manifeste fațǎ de partidul pe listele cǎruia a fost ales și nu fațǎ de electorat.

Acest tip de scrutin prezintǎ însǎ avantajul unei întǎriri a partidelor, lucru absolut necesar în perioada actualǎ de construire a unei vieți democratice. Având în vedere cǎ între cele douǎ camere nu existǎ nici o diferențǎ în ceea ce privește competențele, poate cǎ o soluție ca senatorii sǎ fie aleși prin scrutin unipersonal, iar deputații pe liste electorale, ceea ce ar conduce la valorificarea avantajelor ambelor metode.

În plus, considerǎm cǎ numǎrul parlamentarilor este prea ridicat, dacǎ avem în vedre populația țǎrii și situația din țǎrile occidentale. De exemplu, în SUA, la o populație de 10 ori mai mare, numǎrul parlamentarilor este mai redus decât în România.

Pentru ca deputații și senatorii sǎ-și poatǎ îndeplini corespunzǎtor mandatul este necesar sǎ fie creatǎ o adevǎratǎ instituție a acestora, adicǎ sǎ dispunǎ de un birou propriu și de consilieri în diverse domenii. Aceastǎ mǎsurǎ nu ar aduce cheltuieli suplimentare exagerate dacǎ ar fi insoțitǎ de o reducere a numǎrului parlamentarilor.

Cum opțiunea politicǎ majoritarǎ a momentului este aderarea la Uniunea Europeanǎ, este necesar ca legile adoptate în Parlament sǎ corespundǎ cerințelor impuse de aceasta, fiind de neînțeles apariția unor legi care nu concorda cu aceste cerințe.

O problemǎ care trebuie analizatǎ cu mai mare atenție o constituie abilitatea Guvernului de a emite ordonanțe, fiind necesar ca aceasta sǎ se facǎ cu o mai mare strictețe și anume numai în perioadele de crize profunde interne sau internaționale. Din experiența practicǎ de pânǎ acum însǎ, este evident cǎ atât "puterea" cât și "opoziția, atunci când au acces la guvernare, au emis un numǎr exagerat de ordonanțe de urgențǎ, multe din ele fiind în contradicție cu cele emise anterior, de cǎtre același guvern.

4.2. Puterea executivǎ

Conform Constituției, puterea executivǎ este exercitatǎ de cǎtre Guvern. Funcțiile acestuia într-o societate liberǎ sunt:

– sǎ asigure mijloacele prin care se pot modifica regulile;

– sǎ medieze divergențele dintre cetațeni cu privire la înțelesul regulilor;

– sǎ impunǎ respectarea regulilor de cǎtre cei puțini la numǎr, care altfel, nu s-ar conformǎ acestora.

Existența unui Guvern, având în vedere cele de mai sus, devine necesarǎ dat fiind cǎ o libertate absolutǎ este imposibilǎ. Oricât de atractivǎ ar fi analiza în teorie, ea nu este totuși posibilǎ într-o lume de oameni imperfecți; libertǎțile oamenilor pot intra în conflict, iar când acest lucru se întâmplǎ, libertatea unuia trebuie limitatǎ pentru a apǎra libertatea celuilalt.

În plus fațǎ de aceste elemente generale trebuie sǎ subliniem faptul cǎ rolul Guvernului în perioada tranziției este cu atât mai mare cu cât factorul determinat în aplicarea "Programului de reformǎ economicǎ și socialǎ", la nivel macro și microsocial, îl reprezintǎ administrația publicǎ, centralǎ și localǎ, care în mod practic "acoperǎ" toate domeniile și sectoarele de activitate și care se aflǎ, în permanențǎ, în legaturǎ nemijlocitǎ cu populația.

Prin politicile sale economice și sociale, Guvernul este cel care determinǎ în mod semnificativ activitatea economicǎ a firmelor și, implicit, gradul de dezvoltare generalǎ a națiunii.

Sunt douǎ principii generale care trebuie respectate. Primul relevǎ faptul cǎ sfera de acțiune a Guvernului trebuie limitatǎ. Funcția majorǎ a acestuia trebuie sǎ fie apǎrarea legii și a ordinii; punerea în aplicare a contractelor private; crearea de piețe concurențiale. Dincolo de aceastǎ funcție majorǎ, în anumite momente, Guvernul poate sa ne organizeze ca sǎ ne îndeplinim în comun ceea ce ar fi mult mai dificil și costisitor de îndeplinit în mod individual.

Deci, este necesar ca prin activitatea sa, în timp, implicarea acestuia în economie sǎ fie cât mai redusǎ, adicǎ sǎ se rezume la stabilirea politicilor macroeconomice, a direcțiilor viitoare de dezvoltare a societǎții, a cadrului juridic de desfǎșurare a relațiilor economice internaționale ale României, încurajarea anumitor ramuri vitale ale acesteia.

O preocupare majorǎ și în același timp permanentǎ trebuie sǎ o constituie respectarea legii de cǎtre top cetǎțenii țǎrii, aceasta realizându-se prin intermediul organelor subordonate direct Guvernu- lui, precum și printr-o colaborare mai strânsǎ cu puterea judecǎtoreascǎ.

Cred cǎ pentru perioada actualǎ rezolvarea acestei probleme este prioritarǎ și când afirm aceasta am în vedere nivelul foarte ridicat al economiei subterane (dupǎ unele evaluări fiind de aproximativ 40%) cu impact negativ asupra vieții economice și sociale. Nimic nu este mai dǎunǎtor pentru dezvoltarea unei economii sǎnǎtoase și desfǎșurarea normalǎ a vițiii sociale decât nivelul exagerat cu care ne confruntam în prezent, al evaziunii fiscale, corupției, traficului de influențǎ, speculei etc.

Vis a vis de aceastǎ problemǎ, abordarea actualǎ are câteva aspecte negative, cum ar fi cele a complexitati exagerate a reglementărilor și formalităților care, deși se vor un element de prevenire a aspectelor negative menționate, în realitate se constituie într-un stimul al acestora. Cred cǎ ar fi mai eficient dacǎ aceste proceduri ar fi simplificate concomitent cu aplicarea unor pedepse mai drastice pentru cei care desfǎșoara activitǎți în afara legii.

Pentru exemplificare, se poate face o comparație între modalitatea de înființare a unei societǎți comerciale în România și în Cehia.

În timp ce în Cehia este suficientǎ depunerea unei înștiințǎri la Administrația Localǎ, la noi procedura e atât de complicatǎ încât, la un moment dat devine un factor demotivant pentru manifestarea inițiativei particulare.

În ceea ce privește pedepsele, exemplul Franței, unde eludarea legilor fiscale este însoțitǎ de interzicerea totalǎ a dreptului de a te manifesta ca agent economic, credem cǎ este suficient de relevant.

De aceea este absolut necesarǎ îmbunǎtǎțirea activitǎții Gǎrzii Financiare și a Ministerului de Interne prin selectarea mai atentǎ a personalului, dotarea corespunzǎtoare a acestuia, creșterea motivǎrii materiale și înǎsprirea pedepselor pentru cadrele care nu-și îndeplinesc sarcinile ce le revin.

Influențele negative ale nerespectǎrii legilor din domeniul economic nu se reflectǎ numai asupra bugetelor, ci are conotații și în alte direcții, una dintre acestea fiind dezvoltarea concurenței neloiale.

Am menționat cǎ primul principiu general care trebuie respectat este acela al limitǎrii sferei de acțiune a Guvernului. Se ridicǎ problema cum se poate realiza aceasta limitare?

Bazându-ne în primul rând pe cooperarea valutarǎ și pe libera inițiativǎ, atât în economie, cât și în celelalte sfere de activitate, se poate proceda în așa fel încât sectorul privat sǎ ținǎ în frâu puterile guvernamentale și sǎ asigure o apǎrare efectivǎ a libertǎții cuvântului, religiei și gândirii.

Iatǎ de ce este absolut necesarǎ crearea unui sector privat puternic. Revenind la realitatea actualǎ, consider cǎ rǎspunderea politica pentru realizarea procesului de privatizare trebuie sǎ revinǎ executivului. Ar fi necesarǎ deci, coordonarea mai eficace a Fondului Proprietǎții de Stat de cǎtre Guvern, sau desființarea lui și înființarea Ministerului Proprietǎții Publice. Observația cum cǎ “greșeala de bazǎ pe care o comit românii este aceea cǎ fac politica fǎrǎ economie și economie fǎrǎ politicǎ” are din pǎcate valabilitate și în zilele noastre.

O altǎ problemǎ ar fi intensificarea relației Guvern – patronat – sindicate, consultarea periodicǎ a acestora fiind importantǎ în luarea deciziilor cu caracter social și economic ale Administrației Centrale și în acelaș timp preîntampinând apariția unor situații care nu pot fi prevǎzute în plan teoretic.

Al doilea principiu general este acela cǎ puterea guvernamentalǎ trebuie dispersatǎ. Este deci necesarǎ modificarea raporturilor dintre administrația centralǎ și localǎ, precum și dintre acestea și societate, astfel încât sǎ devinǎ o realitate opțiunea politicǎ în urma cǎreia administrația este în slujba societǎții și nu societatea este subordonatǎ unor objective sau interese ale instituțiilor administrative și în România trebuie pus în practicǎ într-o mai mare mǎsurǎ principiul subsidiaritǎții conform cǎruia fiecare problemǎ, în funcție de importanța și amploarea ei, trebuie rezolvatǎ la nivelul administrativ corespunzǎtor.

Astfel, o parte din atribuțiile actuale ale Guvernului trebuie transferate autoritǎților locale. Consider cǎ ar fi necesarǎ trecerea unitǎților aparținând Ministerului de Interne în subordinea Prefecturii. Ca reprezentant al Executivului în teritoriu, prefectul este cel care trebuie sǎ urmǎreascǎ aplicarea politicilor guvernamentale la nivel local. Ținând cont cǎ primarii și consiliile locale sunt aleși în mod direct, precum și de faptul cǎ între aceștia și comunitatea respectivǎ existǎ o comunicare mai facilǎ, este necesar ca aceștia sș fie abilitați sǎ se ocupe de problemele de ordin local, cum ar fi:

– administrarea patrimoniului public;

– învǎțǎmântul pânǎ la nivel universitar;

– protecția socialǎ a familiilor cu mulți copii, a copiilor orfani, a persoanelor cu handicapuri fizice și psihice etc.

Ținând cont de cele de mai sus, considerǎm cǎ relația Prefecturǎ – Primǎrie, înainte de a fi o relație de control, trebuie sǎ fie o relație de colaborare, care sǎ se extindǎ și la nivelul agenților economici astfel încât aceasta sǎ aibǎ ca rezultat rezolvarea în comun a tuturor problemelor locale cu care se confruntǎ comunitǎțile respective.

În acest sens, demiterea primarilor ar trebui sǎ fie rezultatul unor sentințe judecatorești și nu a unei hotǎrâri la nivel de Prefecturǎ.

Ar fi de dorit ca prin politicile sale, autoritǎțile locale sǎ încurajeze înființarea comitetelor de stradǎ, de bloc, de cartier care prezintǎ numeroase avantaje cu conotații atât în plan social cât și interuman.

Indiferent de intențiile bune și de realismul programelor de administrare, autoritǎțle locale nu vor avea prea mari șanse de transpunere în practicǎ a acestora, dacǎ nu vor dispune de bugete care sǎ le permitǎ acest lucru. Este deci absolut necesar ca taxe directe i indirecte sǎ intre cât mai rapid la dispoziția acestor administrații locale.

O problemǎ importantǎ care include mai multe aspecte și care privește administrația atât la nivel central cât și local este aceea a birocrației, a corupției și a modului de îndeplinire a sarcinilor de cǎtre funcționarul public. La ora actualǎ putem afirma cǎ aceastǎ problemǎ are influențe deosebit de negative atât în plan economic cǎt și în plan psiho-social.

Pentru a reduce într-o mǎsura cât mai mare aceste influențe , negative trebuie ca ameliorarea și perfecționarea cadrului organizatoric și funcțional al întregului aparat administrativ sǎ se bazeze pe câteva elemente esențiale din care enumerǎm:

– în adoptarea oricarei mǎsuri, pe lângǎ conținut sǎ se aibǎ în vedere și gradul de simplitate al acesteia;

– conceperea regulamentelor de organizare și funcționare a diferitelor instituții aparținând aparatului administrativ sǎ se facǎ în corelție cu cele ale instituțiilor cu care se aflǎ în relații de colaborare astfel încǎt rezultatul sǎ fie minimizarea timpului necesar pentru rezolvarea diferitelor probleme de cǎtre cei ce apeleazǎ la serviciile instituțiilor administrative;

– funcționarul public este un prestator de servicii, plǎtit de cǎtre contribuabili, deci comportamentul acestuia trebui sǎ fie în concordanțǎ cu așteptǎrile cetǎțenilor;

– reducerea la maximum posibil a personalului aparatului administrativ central și local;

– creșterea pregǎtirii, probitǎții și motivǎrii profesionale a funcționarului public;

– stabilirea mai clarǎ a sarcinilor, atribuțiilor și responsabilitǎților pentru fiecare persoanǎ ce-și exercitǎ activitatea în cadrul aparatului administrativ de stat, concomitent cu o înǎsprire substanțialǎ a sancțiunilor pentru cei ce nu-i îndeplinesc obligațiile;

– optimizarea permanentǎ a structurilor guvernamentale în corelație cu stadiile procesului de reformǎ;

– colaborarea și cooperarea cu organismele sociale interesate guvernamentale și nonguvernamentale.

De asemenea, pentru o funcționare cât mai eficientǎ trebuie adoptate cât mai rapid pe lângǎ Legea Statutului funcționarului public, promulgatǎ în 2000 și a Legii de organizare și funcționare a ministerelor precum și Legii rǎspunderii ministeriale.

O problemǎ aparte o constituie necesitatea promovǎrii unei imagini reale a României în strǎinatǎte. Aceasta devine cu atât mai importantǎ cu cât la ora actualǎ imaginea țǎrii noastre este defavorabilǎ, constituindu-se într-un factor negativ mai ales în ceea ce privește dezvoltarea economicǎ.

Pentru a ajunge la un management administrativ performant este necesarǎ profesionalizarea activitǎții personalului aflat în funcția de conducere prin participarea acestora la cursuri de perfecționare, concomitent cu formarea și perfecționarea la nivel universitar, postuniversitar și prin sistemul doctoratului a specialiștilor în domeniile politic, comunicare socialǎ și relații publice, management de administrație publicǎ și relații internaționale. De asemenea trebuie promovate masiv. noua generare de absolvenți ai institutelor de învǎțǎmânt superior de profil care poate aduce un suflu nou în aceastǎ activitate.

4.3. Puterea judecătoreascǎ

Puterea judecǎtoreascǎ reprezintǎ un veritabil garant al funcționǎrii stabile a instituțiilor statului de drept și al respectǎrii și protejǎrii drepturilor și intereselor legitime ale cetǎțenilor. Credem cǎ la momentul actual respectarea legii de cǎtre toți cetǎțenii țǎrii, indiferent de puterea economicǎ sau politicǎ pe care aceștia o dețin, și în acest sens o reformǎ realǎ și acceleratǎ a justiției, constituie obiectul esențial pe care trebuie sǎ-l aibǎ în vedere statul, de realizarea acestuia depinzând și realizarea celorlalte objective.

Nu se poate îndrepta economia naționalǎ atâta timp cât nu se pune capǎt inegalitǎților de tot felul, care erodeaza națiunea și spiritul, care ne amenințǎ din toate direcțiile. Indiferent de cât de realiste și concrete ar fi politicile guvernamentale, acestea nu vor avea șanse de reușitǎ dacǎ nu se va rezolva problema corupției, a traficului de inftuențǎ, a evaziunii fiscale, a speculei, a crimei organizate.

Economia de piațǎ înseamnǎ, în fapt, dictatura legii. Infrastructura neadecvatǎ, numǎrul insuficient al judecǎorilor și procurorilor, slaba motivare a acestora, readaptarea legislației juridice la necesitǎțile unei vieți democratice reale, colaborarea greoaie dintre Ministerul de Interne, Ministerul Justiției, Ministerul Public sunt câțiva din factorii care determinǎ cea mai gravǎ problemǎ cu care se confruntǎ societatea româneascǎ și anume lipsa unei justiții care sǎ fie capabilǎ sǎ asigure fundamentul pentru dezvoltarea unei vieți economice și sociale sǎnǎtoase.

Trebuie deci rezolvatǎ cât mai repede problema numǎrului insuficient de magistrați, judecatori și procurori. Doar în acest an, datoritǎ în principal slabei motivǎri materiale și lipsei unei protecții reale, 1400 magistrați s-au îndreptat spre avocaturǎ sau spre activitatea notarialǎ, aceasta în condițiile în care existau deja circa 1600 de posturi neocupate. Când este vorba despre salarizarea acestora nu credem cǎ mai poate fi valabilǎ scuza cǎ avem un buget de austeritate.

Reglementarile legislative trebuie sǎ aibǎ în vedere perfecționarea sistemului de pedepse și a modalitǎților de individualizare a acestora, instituirea unor noi incriminǎri determinate de fenomene care au apǎrut ori s-au amplificat dupǎ 1989, reaprecierea pedepselor în cazul unor categorii de infracțiuni, completarea sistemului de garanții procedurale îndeosebi în faza de urmǎrire penalǎ, regimul executǎrii pedepselor.

Este deci imperios necesar sǎ se treacǎ de la vorbe la fapte, și anume la elaborarea și transpunea în practicǎ a unor programe concrete printr-o colaborare susținutǎ între organismele abilitate în acest sens, programe care sǎ aibǎ în vedere, în primul rând descurajarea comiterii de ilegalitǎți prin pedepsirea drasticǎ a celor ce au încǎlcat legea.

CAPITOLUL 5

POLITICI MACROECONOMICE

Motto:

"Importul de cunoștințe de management poate fi mai mult mai productiv decât cel de tehnologii; este adesea mai ușor sǎ conduci mai bine decât sǎ îmbunǎtǎțești tehnologiile. "

R. Farmer

5.1. Elemente strategice și politici macroeconomice

Una din cauzele principale ale stadiului actual al reformei politice, sociale și economice din România o constituie lipsa unei strategii clare și viabile care sǎ indice direcțiile viitoare de dezvoltare ale țǎrii noastre. O asemenea strategie este cu atât mai necesarǎ în aceastǎ perioadǎ, având în vedere ineditul procesului de trecere de la un regim totalitar și centralist la un sistem democratic, deschis și concurențial.

Problemele majore cu care se confrunta România în perioada actualǎ sunt:

– amplificarea corupției, a traficului de influențǎ, a evaziunii fiscale; economia subteranǎ reprezintǎ aproximativ 40% din P.I.B.;

– existența unei clase de mijloc foarte reduse;

– criza de proprietate;

– criza managerialǎ;

– cheltuielile cu protecția socialǎ nu sunt îndreptate numai asupra categoriilor defavorizate, ceea ce face ca efectele acesteia sǎ fie reduse;

– acordarea unei atenții mai mici învǎțǎmântului, sǎnǎtǎții, ordinii publice, apǎrǎrii, cu implicații grave pe termen mediu și lung;

– lipsa unui sistem de valori modern în societate.

Rezolvarea aspectelor menționate nu se poate face printr-o abordare fragmentatǎ și fǎrǎ o viziune de perspectivǎ.

Țara noastrǎ trebuie sǎ-și propunǎ ca objective strategice urmǎtoarele elemente:

– integrarea în U.E. și NATO;

– creșterea economicǎ anualǎ de 6-8%;

– creșterea nivelului de trai, salariul mediu brut pe economie trebuind sǎ fie dupǎ 3..5 ani de cel puțin 150 USD;

– independența justiției reducerea corupției și a celorlalte încǎlcǎri ale legii.

Ca opțiuni strategice în vederea îndeplinirii obiectivelor mai sus menționate, propun:

– încurajarea întreprinderilor private mici și mijlocii și crearea pe aceastǎ bazǎ a unei clase de mijloc puternice care sǎ constituie promotorul progresului și liantul societǎții;

– privatizarea masivǎ și rapidǎ a unei mari pǎrți a societǎților comerciale cu capital majoritar de stat și parțial a regiilor autonome, astfel încât 80% din P.I.B. sǎ fie creat de sectorul particular;

– reforma profundǎ a aspectelor sociale referitoare la sǎnǎtate, învǎțǎmânt, protecția persoanelor defavorizate și participarea mai intensǎ a societǎții civile și a sectorului particular în aceste domenii;

– descentralizarea administrativǎ și acordarea de competențe sporite colectivitǎților locale;

– încurajarea exporturilor și deschiderea mai mare a economiei romanești spre piața mondialǎ;

– încurajarea industriei de vârf;

– reducerea cheltuielilor economice ale statului, cu excepția celor referitoare la infrastructurǎ;

– armonizarea legislativǎ și instituționalǎ cu U.E. și participarea mai activǎ în organismele regionale și internaționale.

În ceea ce privește resursele necesare operaționalizǎrii opțiunilor strategice și atingerii obiectivelor propuse, considerǎm cǎ este necesar un aport de capital strǎin de cel puțin 1 miliard de dolari anual, concomitent cu încurajarea investițiilor interne și utilizarea mai eficientǎ a resurselor financiare, materiale și umane disponibile în țarǎ.

Perioada de operaționalizare a acestei strategii este 1996- 2001, operaționalizarea realizându-se prin intermediul politicilor sectoriale, politici la care ne vom referi în subcapitolele urmǎtoare.

Pentru a exprima sintetic influența managementului macroeconomic asupra firmei și managementului sǎu propunem urmǎtorul model.

5.2. Importanța politicilor macroeconomice

Existența societǎții și funcționarea economiilor contemporane nu pot fi concepute fǎrǎ prezența statului. De-a lungul timpului rolul sǎu s-a extins, în prezent distingându-se douǎ tipuri fundamentale de implicare a statului în economie:

– reglarea întregii activitǎți economice pe baza unor planuri centrale elaborate la nivel macro și care sunt obligatorii pentru toți agenții economici – cazul economiei centralizate;

– reglarea activitǎții numai prin intermediul pieței, statul neintervenind în economie – cazul economiei de liber schimb.

n realitate nici o economie naționalǎ nu mai funcționeazǎ dupǎ vreunul din cele douǎ sisteme în forma purǎ. Politica economicǎ reprezintǎ ansamblul mǎsurilor pe care le ia statul pentru a influența și dirija viața economicǎ. Din punct de vedere temporal, politica economicǎ are douǎ componente:

– pe termen scurt – numitǎ și politica de conjuncturǎ;

– pe termen lung – numitǎ și politica de structurǎ.

O importanțǎ deosebitǎ o are modul de combinare a acestora. Principalele obiective ale politicii economice sunt:

– limitarea șomajului;

– asigurarea stabilitǎții prețurilor;

– reducerea la minimum a deficitului bugetar;

– echilibrarea balanței de plǎți externe;

– asigurarea unui minim de trai pentru fiecare cetǎțean;

– creșterea și dezvoltarea economicǎ;

– protecția mediului;

– asigurarea "bunurilor publice" – ordinea internǎ, apararea.

Amploarea și formele implicǎrii statului în economie sunt urmarea rǎspunsurilor la trei întrebǎri fundamentale:

– Care este cel mai eficient mod de organizare a economiei?

– Care este cel mai corect mod de distribuire a bogǎției?

– Cum ar trebui sǎ se implice statul în direcționarea economiei?

În democrațiile occidentale existǎ trei opinii dominante vis a vis de aceste întrebǎri:

– minimum de intervenție statalǎ – corespunzator pieței libere clasice;

– intervenție moderatǎ a statului – aceasta are în vedere rectificarea inegalitǎților și distribuirea piețelor;

– perspectiva socialist-democratǎ – presupune un sector public și o intervenție guvernamentalǎ considerabilǎ, dar și existența unui sector privat apreciabil.

În România, dupǎ 1989, modul de proiectare și de operare a politicii economice a cunoscut îmbunǎtǎțiri semnificative fațǎ de perioada anterioarǎ. S-a renunțat în bunǎ mǎsurǎ la mijloacele administrative de conducere a economiei și au fost introduse treptat o serie de instrumente de dirijare specifice economiei de piațǎ.

Cu toate acestea, implicarea statului în economie rǎmâne substanțialǎ, ea trebuind sǎ fie redusǎ în continuare atât în ceea ce privește sectorul public, cât și referitor la anumite mijloace de influențare a economiei.

O altǎ deficiențǎ care a marcat negativ evoluțiile din perioada tranziției este lipsa unei politici de structurǎ clare și coerente, care sǎ indice opțiunile și direcțiile de dezvoltare viitoare ale economiei. Aceasta a fǎcut ca politicile de conjuncturǎ operaționalizate sa fie ambigue, mǎsurile adoptate nefiind în mare parte previzionate, ci având drept cauzǎ presiunea evenimentelor.

Necesitatea unor politici de structurǎ și conjuncturale macroeconomice corespunzǎtoare este evidentǎ, ele având același rol ca și strategiile și politicile de dezvoltare de la nivelul firmei. Menționǎm cǎ alegerea obiectivelor și instrumentelor politicii economice reprezintǎ o problemǎ politicǎ, rolul științei economice fiind acela de a oferi variante posibile în diferite contexte istorice și social – economice.

5.3. Politica fiscalǎ

Politica fiscalǎ reprezintǎ ansamblul mǎsurilor luate de stat pentru influențarea economiei prin modificarea volumului și a structurii veniturilor și cheltuielilor statului. Existența deficitului bugetar, adicǎ efectuarea unor cheltuieli mai mari decât veniturile de care dispune Guvernul și modul de finanțare a acestuia au de asemenea implicații deosebite asupra economiei.

Politica fiscalǎ depașește sfera raporturilor legate de asigurarea echilibrului dintre veniturile și cheltuielile statului, extinzându-se la tehnicile și instrumentele prin care Guvernul poate interveni în viața economicǎ și totodatǎ, prin intermediul finanțelor publice, la redistribuirea veniturilor pe calea impozitelor și cheltuielilor efectuate de la bugetul de stat.

Pentru ca mobilurile care stau la baza desfǎșurǎrii unor activitǎți economice profitabile și implicit a dezvoltǎrii economiei sǎ se manifeste în continuare, este necesar ca redistribuirea veniturilor sǎ aibǎ în vedere diminuarea celor mai mari inegalitǎți din societate dar nu un proces prea accentuat de egalizare.

În cazul în care redistribuirea ar fi mai radicalǎ, fenomenele birocratice ar crește în intensitate și s-ar neglija aspectele de eficiențǎ atât la nivel macro, cât și microeconomic.

În întreaga lume se manifestǎ o tendințǎ de preluare de cǎtre sectorul privat a unor sarcini de ordin social sau cultural ale statului în vederea creșterii eficienței fondurilor utilizate și calitǎții serviciilor.

În ceea ce privește volumul veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat acestea trebuie sǎ aibǎ în vedere urmǎtoarele aspecte:

– eliminarea sau reducerea drasticǎ a deficitului bugetar de stat (sub 1% din P.I.B.);

– reducerea nivelului general al fiscalitǎții (la aproximativ 25- 27% din P.I.B.).

Dupǎ cel de-al doilea rǎzboi mondial ponderea cheltuielilor publice în P.I.B. a crescut în toate țǎrile lumii ca urmare a unor factori de naturǎ social-politicǎ, militarǎ, economicǎ, demograficǎ.

În ultima naturǎ social-politicǎ, militarǎ, economicǎ, demograficǎ. în ultima perioada însǎ a avut loc stoparea creșterii cheltuielilor publice și chiar se prefigureazǎ o tendințǎ de scǎdere a acestora.

Cheltuielile pentru întreținerea și funcționarea aparatului de stat este necesar sǎ fie diminuate simțitor, un factor important în acest sens constituindu-l reducerea numǎrului de personal angajat în administrația centralǎ precum și în administrațiile locale.

Cheltuielile publice pentru scopuri sociale au mai multe componente principale:

– învǎțǎmântul public;

– sistemul de administrație financiarǎ;

– securitatea și asistența socialǎ.

Acestea din urmǎ au fost detaliate în capitolul referitor la protecția socialǎ, fiind necesarǎ o direcționare mai atentǎ a lor spre categoriile sociale defavorizate.

Cheltuielile fǎcute de stat pentru învǎțǎmânt au un randament mai ridicat pentru colectivitate decât investițiile clasice de capital și de aceea ponderea lor e necesar sǎ creascǎ pânǎ la aproximativ 20% din totalul cheltuielilor publice. Aceasta pentru cǎ importanța factorului uman în cadrul economiilor contemporane este în continuǎ creștere, iar o forțǎ de muncǎ înalt calificatǎ reprezintǎ un avantaj competitiv determinant pentru o țarǎ.

În același timp, mulți specialiști afirmǎ cǎ șomajul ridicat din prezent poate fi redus prin creșterea nivelului de pregǎtire a personalului, existând multe locuri de muncǎ disponibile în sectoarele de vârf pentru persoanele cu o pregǎtire corespunzǎtoare.

Cu excepția universitǎților, consider cǎ este mai bine ca finanțarea învǎțǎmântului sǎ se facǎ de cǎtre comunitǎțile locale; evident cǎ vor fi necesare anumite subvenții pentru localitǎțile mai sǎrace din mediul rural.

Cheltuielile publice pentru sǎnǎtate este necesar sǎ fie realizate pentru copii, adolescenți și pensionari, celelalte categorii de persoane urmând sǎ se îngrijeascǎ singure prin intermediul asigurǎrilor private de sǎnǎtate.

Cheltuielile efectuate în perioada copilǎriei și adolescenței fac parte din investițiile în resurse umane, având același caracter ca și cheltuielile pentru învǎțǎmânt. Cheltuielile militare reprezintǎ unul din capitolele cele mai importante în contextul actual al României, având în vedere necesitatea integrǎrii în NATO. Pentru aceasta trebuie sǎ se facǎ eforturi astfel încât sǎ fie posibilǎ achiziționarea de aparaturǎ militarǎ compatibilǎ cu cea folositǎ de țǎrile din cadrul acestui bloc politico – militar.

Un alt tip de cheltuieli cǎrora trebuie sǎ i se acorde o importanțǎ deosebitǎ, mai ales în ceea ce privește eficiența utilizǎrii lor le reprezintǎ cele pentru cercetare dezvoltare.

Este necesarǎ menținerea din partea statului în special a cercetǎrii fundamentale care se realizeazǎ in instituțiile naționale specializate pe diferite domenii. Societǎțile comerciale care au ca domeniu de activitate cercetarea – dezvoltarea este indicat sǎ fie scutite de plata impozitelor pe profit pentru a face mai atractive investițiile în acest domeniu, cât și creșterea ritmului de înnoire a produselor și tehnologiilor. Ponderea cheltuielilor din P.I.B. în aceastǎ direcție trebuie sǎ fie de cel puțin 2%.

Cheltuielile publice cu caracter economic trebuie direcționate spre acele domenii care au o influențǎ pozitivǎ asupra dezvoltǎrii economiei în ansamblu și spre sectoarele de vârf care necesitǎ sprijin în perioada actualǎ. Statul trebuie sǎ renunțe la alocarea de resurse spre acele activitǎți care nu mai au perspectivǎ și ale cǎror produse pot fi achiziționate în condiții comparabile de preț și calitate din strǎinǎtate.

Cea mai mare parte din resurse trebui îndreptate spre infrastructura (sistematizarea teritoriului, gospodarirea apelor, construirea de drumuri și poduri, telecomunicații, porturi, aeroporturi) datoritǎ efectului pozitiv produs asupra creșterii și dezvoltǎrii economice, atragerii investițiilor strǎine, precum și ocupǎrii unui numǎr mare de persoane.

Pentru acoperirea cheltuielilor pe care le efectueazǎ în îndeplinirea funcțiilor sale, statul iși procura veniturile necesare atât în procesul repartiției primare (ca proprietar al întreprinderilor din sectorul public), cât și al redistribuirii venitului național. Impozitele – principala sursǎ a veniturilor publice sunt o formǎ de prelevare la dispoziția statului, în mod obligatoriu, fǎrǎ contraprestație directǎ și cu titlu nerambursabil, a unei pǎrți din venitul sau averea persoanei fizice sau juridice, pentru acoperirea cheltuielilor sale.

În ceea ce privește impunerea globalǎ asupra veniturilor cumulate realizate de o persoanǎ fizicǎ din diverse surse și în România începând cu 2001, ar conduce la simplificarea subsistemului de impozite directe, reducerea birocrației și crearea prezumției de corectitudine în plata impozitelor prin introducerea declarației de venit.

În cazul unor încǎlcǎri ale legii se impun mǎsuri drastice și descurajante pentru posibile leziuni fiscale viitoare. Din categoria impozitelor indirecte, cele mai importante sunt TVA, accizele și taxele vamale. Pentru a încuraja consumul și, pe aceastǎ bazǎ, dezvoltarea economicǎ este necesar ca TVA sǎ nu fie prea ridicatǎ, iar accizele sǎ fie aplicate unor produse bine determinate, sumele astfel obținute urmând sǎ fie orientate spre zonele sensibile ale vieții economico-sociale.

În viitor taxele vamale vor fi reduse ca urmare a acordurilor internaționale la care România este parte, dar este important ca politica vamalǎ sǎ aibǎ în vedere într-o mǎsurǎ mult mai mare interesele de perspectivǎ și direcțiile viitoare de dezvoltare ale țǎrii. (ex.: taxele vamale la computere și soft sunt în prezent de 5% și respectiv de 10%, rata de 2% în Uniunea Europeanǎ; acest lucru se face pentru "încurajarea" informatizǎrii societǎții românești).

Taxele de înregistrare și de timbru, dintre care cele mai importante sunt înregistrarea vânzǎrii de imobile, constituirea de societǎți comerciale, eliberarea, certificarea, legiferarea sau autentificarea diferitelor acte, ar fi mai bine dacǎ ar fi stabilite și încasate de cǎtre autori țǎtile locale pentru a putea fi folosite ținând cont de necesitǎțile și interesele diverselor comunitǎți locale. Aceeași destinație ar fi indicat s-o aibǎ și taxele plǎtite de proprietarii imobilelor și ai pǎmânturilor, precum și o parte din impozitele pe veniturile individuale (cel putin 20%).

Cotizațiile sociale plǎtite de cǎtre salariați și cei care utilizeazǎ forța de muncǎ au fost detaliate în capitolul referitor la protecția socialǎ. Un element important care credem cǎ ar conduce la o mai mare transparențǎ în constituirea și utilizarea fondurilor aflate la dispoziția statului ar fi defalcarea impozitelor directe și indirecte pe capitolele de cheltuieli la care sunt utilizate. Dupǎ cum am menționat, este necesarǎ reducerea puternicǎ a deficitului bugetar (sub 1 % din P.I.B.) pentru a înlǎtura efectele negative produse de acesta și a asigura o dezvoltare sǎnǎtoasǎ a economiei.

Un deficit bugetar mare are ca efecte creșterea inflației, ridicarea ratei dobânzii în cazul în care acesta este finanțat prin credite publice și creșterea datoriei publice ce poate afecta creșterea și dezvoltarea ulterioarǎ a economiei.

Atunci când statul nu reușește sǎ acopere integral cheltuielile sale din veniturile ordinare este necesarǎ apelarea la credite publice, respectiv la împrumuturi de stat, care pot fi interne (când se contracteazǎ pe piața naționalǎ proprie a capitalului de împrumut) sau externe (ca formǎ a exportului de capital). Se impune însǎ ca aceste împrumuturi sǎ se facǎ oferind o dobandǎ scǎzutǎ, astfel încât el sǎ nu împovǎreze și mai mult bugetul statului.

Nu este recomandatǎ finanțarea deficitului bugetar prin emisiunea suplimentarǎ de monedǎ, deoarece aceasta are ca efect creșterea inflației, cu efecte negative asupra întregii activitǎți economice.

Reducerea nivelului fiscalitǎții conduce pe termen mediu și lung la încurajarea investițiilor și a creșterii economice, ceea ce în final se reflectǎ în obținerea unui venit impozabil și a unui volum absolut al investițiilor mai mare.

Ca instrumente de intervenție în economie, trebuie amintite facilitǎțile fiscale acordate în anumite cazuri agenților economici și persoanelor fizice (în special pentru investiții unde reducerile de impozit ar trebui sǎ fie substanțiale: 50-70%).

Dupǎ pǎrerea noastrǎ, având în vedere și situația din țǎrile dezvoltate economic, structura veniturilor bugetului de stat al României ar trebui sǎ fie în urmǎtorii 5 -10 ani urmatoarea:

– taxe indirecte 30-35%;

– impozit pe venitul individual 43-48%;

– impozit pe profit 10-15%;

– alte taxe 7-12%.

5.4. POLITICA MONETARǍ Ș1 DE CREDIT

Politica monetarǎ poate fi definitǎ ca ansamblul mǎsurilor monetare luate de stat și de Banca Centralǎ pentru realizarea echilibrului dintre masa banilor în circulație și nevoile de bani ale economiei sau pentru influențarea într-un anumit sens a conjuncturii economice.

Politica de credit reprezintǎ ansamblul mǎsurilor luate de Banca Centralǎ care, cu ajutorul unor instrumente specifice, urmarește sǎ asigure prin intermediul creditului echilibrul general economic.

Politicile monetare și de credit realizate în România de Banca Naționalǎ trebuie sǎ fie corelate cu celelalte politici economice promovate de guvern în același timp, având în vedere interdepedențele tot mai puternice dintre economiile naționale. În multe cazuri politicile monetare și de credit este necesar sǎ ia în considerare într-o mai mare mǎsurǎ evoluțiile de pe piața monetarǎ internaționalǎ și, în perspectivǎ, stabilirea acestora în comun cu țǎrile din Uniunea Europeanǎ.

O parte din economiștii români, cu care suntem și noi de acord, considerǎ cǎ în perioada actualǎ în domeniul monetar pentru țara noastra ar trebui operaționalizatǎ concepția monetaristǎ, numitǎ și teoria cantitativǎ reformulatǎ. Cadrul general al teoriei monetariste se bazeazǎ pe postulatul clasic și neoclasic și aratǎ ca economia de piațǎ încorporeazǎ anumite mecanisme automate de reechilibrare care, pe termen lung, dau rezultate optime, fǎcând inutilǎ intervenția guvernului.

Ca urmare, este necesarǎ limitarea puterii autoritǎților de a stabili volumul masei monetare prin instituirea obligației de a stabili o "regulǎ fixǎ" de creștere pe termen lung a cantitǎții de bani, dedusǎ din indicele stabil de creștere a masei monetare care este în funcție de indicele creșterii economice sau a productivitǎții muncii. Chiar dacǎ pe termen scurt pot apǎrea unele efecte negative, pe termen mediu și lung se asigurǎ stabilitatea puterii de cumpǎrare a banilor și, ca urmare, cea mai bunǎ utilizare a resurselor economice.

Principalele instrumente ale politicii monetare și de credit sunt:

– taxa scontului sau rata dobânzii de refinanțare;

– aparițiile pe piața liberǎ;

– rezervele obligatorii.

Banca Naționalǎ a României folosește rata dobânzii de refinanțare pentru a inftuența rata dobânzii la creditele acordate de bǎncile comerciale și licitațiile pentru credite de refinanțare în vederea stabilirii masei monetare în circulație.

Având în vedere cǎ stabilirea acestora se face în mod administrativ, consider cǎ este necesarǎ reducerea importanței pe care o dețin în prezent în politica monetarǎ și de credit și utilizarea cu preponderențǎ a operațiunilor pe piațǎ liberǎ.

În acest fel, Banca Naționalǎ ar cumpara sau vinde celorlalte bǎnci, pe piața monetarǎ, efecte publice sau private pe care le monetizeazǎ (în locul acestor efecte pe piațǎ pǎtrunde moneda naționalǎ) sau le demonetizeazǎ (prin vânzarea acestor efecte). Astfel, se modificǎ structura masei monetare în circulație, cu implicații asupra ratei dobânzii și a creditului.

Rezervele obligatorii au ca obiectiv obligarea bǎncilor de a-și menține în conturi neremunerate la Banca Naționalǎ, sub forma monetarǎ, o parte din valorile înscrise în bilanțul lor. În acest mod sunt influențate sumele disponibile pentru creditare aflate la dispoziția bǎncilor, cu efecte și asupra celorlalți indicatori monetari.

Reglementǎrile bancare reprezintǎ o formǎ directǎ de intervenție a autoritǎții monetare în modul de desfǎșurare a activitǎții bǎncilor. Consider cǎ pentru relansarea activitǎții economice și încurajarea inițiativei particulare ar trebui ca instituțiile financiar-bancare sǎ poatǎ acorda credite și pe baza unor studii de fezabilitate bine fundamentate economic.

Intervenția Bǎncii Naționale ar trebui sǎ se rezume la stabilirea plafonului maxim al creditului ce poate fi acordat unei societǎți comerciale (ca procent din capitalul social al bǎncii) și la un control privind rata de rambursare a împrumuturilor acordate, în vederea protejǎrii intereselor persoanelor fizice și juridice ce iși pǎstreazǎ disponibilitǎțile în conturi bancare.

O componențǎ importantǎ a politicii monetare o reprezintǎ mǎsurile antiinflaționiste, pentru a evita dezechilibrele în mecanismul de funcționare a oricǎrei economii produse de o inflație ridicatǎ.

Existǎ mai multe instrumente care pot fi folosite și în România pentru ca într-un interval scurt de timp prețurile de vânzare cu amǎnuntul sǎ devinǎ relativ stabile.

– Practicarea unor dobânzi real pozitive care conduc la restrângerea creditului și implicit a masei monetare în circulație;

– Menținerea deficitului bugetar de stat la un nivel foarte redus, în special prin diminuarea cheltuielilor publice;

– Stimularea proceselor concurențiale, accentuarea rolului mecanismelor pieței în reglarea economiei, ce au ca efect creșterea calitǎții produselor și serviciilor oferite în condițiile existenței unui echilibru între prețurile practicate; concomitent trebuie urmaritǎ desființarea monopolurilor actuale, elaborarea și aplicarea unei legi antitrust;

– Eliminarea de pe piața a agenților economici falimentari și accelerarea procesului de privatizare;

– Politica salarialǎ trebuie sǎ aibǎ în vedere corelarea salariilor cu productivitatea muncii și reducerea importanței actuale pe care o are mecanismul de indexare a salariilor;

– Instaurarea unui climat de încredere, de diminuare a incertitudinilor atât pentru consumatori, cât și pentru întreprinzǎtori, ceea ce ar conduce la creșterea gradului de fundamentare și de îndeplinire a previziunilor cu efect asupra sporirii raționalitǎții comportamentelor și deciziilor economice.

– Eliminarea într-un interval de 3-5 ani a blocajului financiar din economie și pe aceastǎ bazǎ a arieratelor prin respectarea disciplinei financiare și aplicarea legii falimentului;

– Trecerea monedei naționale la convertibilitate externǎ, cu efecte pozitive pe termen mediu și lung asupra performanțelor economice de ansamblu și implicit asupra temperǎrii creșterii prețurilor;

– Stimularea proceselor de economisire și de investire potrivit criteriilor pieței;

În final, consider cǎ soluția este aceea ca politica monetarǎ și de credit sǎ se desfǎșoare cu rigurozitate și în mod controlat, pentru a nu provoca creșteri ale masei monetare mai mari decât ale producției de bunuri și servicii.

5.5. Politica bugetarǎ.

În politica bugetarǎ accentul trebuie sǎ cadǎ, în principal, pe creșterea eficienței cu care se alocǎ și se utilizeazǎ banii publici. Acest lucru nu va fi posibil fǎrǎ o reformǎ în profunzime a mecanismului bugetar și a finanțelor publice, în general.

Volumul și structura cheltuielilor bugetare trebuie sǎ reflecte cerințele dezvoltǎrii pe termen lung ale constituirii unei economii performante susținute de consolidarea democrației și de creșterea coeziunii sociale prin:

– investiții în capitalul uman (învǎțǎmânt, cercetarea-dezvoltarea, cultura și arta, ocrotirea sǎnǎtǎții, protecția socialǎ);

– producția de bunuri publice (apǎrare naționalǎ, ordine publicǎ, etc.);

– dezvoltarea infrastructurii;

– sprijinirea agriculturii și a exportului;

– protecția mediului;

– asigurarea echilibrului structural pe termen mediu al bugetului.

Cheltuielile cu reforma, cum ar fi închiderea minelor, reabilitarea bǎncilor etc., trebuie prevǎzute explicit în buget. În procesul de descentralizare, Legea finanțelor publice locale, Legea privind dreptul de proprietate publicǎ și regimul juridic al acesteia și Legea concesionarii trebuie sǎ joace un rol major. Acestea pot permite autoritǎților locale sǎ perceapǎ impozitele, prin trezorerii locale, impozite care au fost pânǎ acum percepute de autoritǎțile centrale și apoi transfer ale autoritǎților locale. Astfel noul sistem va permite creșterea autonomiei financia.re a autoritǎților locale.

În domeniul gestiunii banului public trebuie avut în vedere:

a) îmbunǎtǎțirea modului de elaborate a bugetului potrivit prioritǎților stabilite și rezultatelor așteptate (bugetul pentru rezultate);

b) planificare multianualǎ;

c) îmbunǎtǎțirea execuției bugetare prin gestiune de programe, contractare externǎ și urmǎrirea realizǎrii de cǎtre ordonatorii de credite a obiectivelor asumate;

d) întǎrirea controlului financiar intern al guvernului; reforma Curții de Conturi, balanței de plǎți externe.

Considerǎm cǎ anumite materii prime sau produse puțin procesate care printr-o prelucrare avansatǎ ar crea un avantaj concurențial pentru firmele românești pe piețele externe și pot conduce la creșterea eficienței comerțului exterior trebuie excluse de la export (exemplu: cherestea).

Trebuie stabilite standarde severe aplicate atât produselor importante, cât și celor indigene pentru a proteja consumatorii: norme de securitate (condiții de calitate, igienǎ), norme sanitare, de ambalare, marcare și etichetare.

În vederea reducerii birocrației, a corupției și a barierelor în comerțul exterior considerǎm cǎ ar trebui desființate în foarte mare mǎsura licențele de export și import, fiind menținute numai în cazul unor produse speciale (armament, substanțe radioactive etc.)

Politicile comerciale tarifare și netarifare pot avea prin modul de concepere și aplicare un caracter promoțional, cu toate cǎ, de regulǎ, au consecințe restrictive asupra schimbǎrilor comerciale, îndeosebi a exporturilor. Din acest motiv trebuie dezvoltat și aplicat un sistem de mecanisme stimulative în ceea ce privește exporturile.

O posibilitate o constituie primele de export care, de regulǎ, se concretizeazǎ în acoperirea diferențelor negative dintre costurile de producție interne și prețurile internaționale și care au ca obiectiv sporirea competitivitǎții produselor naționale pe piețele externe. Este recomandabil ca acest tip de subvenție sǎ fie folosit pentru produsele agroalimentare și pentru facilitarea pǎtrunderii pe piața mondialǎ cu produse noi.

Un alt mecanism care ar avea o influențǎ beneficǎ asupra exporturilor îl constituie punerea la dispoziție de cǎtre stat a unor sisteme informaționale cuprinzǎtoare și asistențǎ tehnicǎ de specialitate la prețuri reduse, eliminarea plafonǎrii cheltuielilor de promovare a produselor, organizare de campanii de publicitate cu caracter general pe diverse piețe, sprijinirea participǎrii la manifestǎri expoziționale în strǎinǎtate și efectuarea de cercetǎri de piațǎ.

Este necesar ca și în România sǎ fie utilizat sistemul restituirii cu ocazia exporturilor a taxelor vamale și a altor taxe plǎtite la importurile necesare pentru realizarea producției de export. Alt aspect pe care îl considerǎm important este stabilirea unui curs real, de piațǎ, a monedei naționale în raport cu celelalte valute naționale, ceea ce ar conduce la o echilibrare a valorii exporturilor și importurilor și o încurajare pentru desfǎșurarea de activitǎți pe piețele strǎine de cǎtre agenții economici români.

5.6. POLITICA COMERCIALǍ

Politica comercialǎ cuprinde trei componente principale:

– Politica comercialǎ tarifarǎ;

– Politica comercialǎ netarifarǎ;

– Politica de stimulare a exporturilor.

Obiectivele politicii comerciale a României considerǎm cǎ trebuie sǎ se refere la existența unei balanțe de plǎți externe echilibrate, creșterea volumului exportului pentru a asigura fondurile valutare necesare și reducerea decalajelor dintre România și țǎrile dezvoltate prin participarea la schimburile economice internaționale.

Elementul esențial de care depinde îndeplinirea acestor condiții o reprezintǎ trecerea la convertibilitatea deplinǎ a monedei naționale. Politica comercialǎ tarifarǎ cuprinde totalitatea reglementǎrilor care vizeazǎ intrarea sau ieșirea mǎrfurilor în sau din țarǎ și care implicǎ controlul la trecerea frontierei, îndeplinirea formalitǎților vamale și plata taxelor vamale.

În cadrul politicii comerciale, impunerea vamalǎ joacǎ un rol principal, îndeplinind urmǎtoarele funcții principale: fiscalǎ și protecționistǎ.

Luând în considerare Acordul de Asociere la Uniunea Europeanǎ și perspectiva integrǎrii cu drepturi depline în acest organism economic, precum și ințelegerile din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului este de așteptat ca în viitor taxele vamale sǎ înregistreze o tendințǎ de scǎdere. Politica comercialǎ tarifarǎ trebuie sǎ aibǎ în vedere reducerea taxelor vamale pentru aceste produse care nu sunt fabricate în România dar care sunt deficitare (calculatoare, soft, materii prime), precum și pentru echipamente, utilaje, mașini necesare investițiilor.

În cadrul anumitor subramuri industriale existente în România care au perspective favorabile, trebuie avutǎ în vedere o politicǎ de protecție a acestora, dar care sǎ nu excludǎ concurența internaționalǎ pe piața internǎ, iar în viitor sǎ o facǎ și mai accentuatǎ.

Pentru încurajarea investițiilor strǎine și a comerțului exterior este necesarǎ accelerarea ritmului de înființare a zonelor libere în împrejurimile porturilor, aeroporturilor și a altor teritorii aflate în calea unor importante fluxuri comerciale.

Politica comercialǎ netarifarǎ reprezintǎ un complex de mǎsuri și reglementǎri, altfel (decât cele tarifare, menite, de regulǎ, sǎ limiteze sau sǎ impiedice fluxul internațional de bunuri și servicii în vederea apǎrǎrii pieței interne de concurențǎ strǎinǎ sau pentru echilibrarea

Intervenția statului pentru informarea firmelor care desfǎșoarǎ activitǎți pe piața mondialǎ este din ce în ce mai accentuatǎ, ajungându-se chiar la implicarea serviciilor secrete în domeniul comercial.

Astfel, în noiembrie 1995, Bill Clinton a cerut în Congresul S.U.A. ca C.I.A. sǎ activeze și în zona economicǎ. Aceasta reliefeazǎ, odatǎ în plus, importanța politicilor comerciale elaborate de stat pentru dezvoltarea economiilor naționale.

5.7. POLITICA INDUSTRIALǍ

Politica industrialǎ trebuie sǎ porneascǎ de la obiectivele și opțiunile strategice pe care România și le propune în acest domeniu. Având în vedere concurența puternicǎ de pe piața internaționalǎ, numǎrul populației și forța economicǎ a țǎrii este necesar sǎ se adapteze pentru acele ramuri industriale în care România poate avea avantaj fațǎ de celelalte țǎri ale lumii, nefiind realist sǎ încercǎm sǎ realizǎm întreaga gamǎ de produse și lucrǎri existente la ora actualǎ pe piața mondialǎ.

Pentru a nu rǎmâne o țarǎ cu un nivel de trai redus trebuie sǎ avem în vedere încurajarea industriilor de varf pentru care avem per- sonal specializat ~i care aduc un beneficiu mare din participarea la diviziunea internaționalǎ a muncii. Ne referim la informaticǎ (soft), industria farmaceuticǎ, aeronauticǎ, telecomunicații, automatizǎri.

Pentru a atrage investitorii români și strǎini în aceste ramuri este necesarǎ acordarea de facilitǎți fiscale (reduceri ale impozitului pe profit), finanțarea parțialǎ a cercetǎrilor, formarea unui personal înalt calificat, încurajarea exporturilor, reduceri de taxe vamale pentru importul de componente (dar numai în cazul în care cel puțin 50% din acestea sunt realizate în țarǎ).

O altǎ direcție care trebuie avutǎ în vedere o reprezintǎ reducerea treptatǎ și în final sistarea subvențiilor directe sau indirecte pentru anumite întreprinderi sau ramuri industriale care au perspective de a deveni profitabile. Prin subvenționare indirectǎ înțelegem credite acordate în condiții preferențiale, amânarea obligațiilor fațǎ de bugetul statului, neefectuarea plǎților fațǎ de partenerii de afaceri și care provoacǎ stfel blocaj finarciar, nerespectarea normelor privind protecția mediului și a consumatorului etc.

În aceastǎ situație se aflǎ o parte din industria carboniferǎ și unele întreprinderi industriale din siderurgie, metalurgie, construcții de mașini, prelucrarea minereurilor, prelucrarea produselor agricole și animaliere. Este necesarǎ privatizarea unei mari pǎrți din agenții economici din aceste domenii prin vânzarea lor integralǎ sau numai a unor pǎrți din acestea unor investitori români sau strǎini prin una din metodele menționate în aceastǎ lucrare.

Acest lucru este valabil și pentru alte ramuri, cum ar fi o parte din transportul feroviar și urban în comun (rutele cu afluențǎ mare de cǎlǎtori), rǎmânând ca partea care nu poate fi privatizatǎ sǎ fie susținutǎ în continuare de stat.

În cazul întreprinderilor nerentabile care nu au perspective favorabile și care nu reprezintǎ elemente vitale pentru economie, este necesarǎ lichidarea lor pentru a degreva bugetul statului de cheltuieli nejustificate din punct de vedere economic.

În cazuri deosebite, cum ar fi Regia Autonomǎ a Huilei din Valea Jiului, situația se poate rezolva prin aplicarea unui program pe 5-7 ani care sǎ aibǎ în vedere:

– menținerea în funcționare la sfârșitul perioadei numai a exploatǎrilor rentabile sau care necesitǎ subvenții reduse;

– diminuarea treptatǎ a volumului subvențiilor pânǎ la un procent de maximum 10% din cel actual;

– sistarea angajǎrilor în unitate și reprofilarea unitǎților de învǎțǎmânt din zonǎ;

– personalul disponibilizat sǎ primeascǎ la desfacerea contractului de muncǎ salariul pe o perioadǎ de 6-8 luni, concomitent cu recalificarea acestuia pentru a lucra în special în dezvoltarea infrastructurii;

– încurajarea inițiativei particulare și a investițiilor în aceastǎ zona prin facilitati fiscale. O atenție aparte trebuie acordatǎ dezvoltǎrii unor agenți economici al cǎror obiect de activitate îl constituie serviciile industriale, precum și creǎrii de noi întreprinderi private mici și mijlocii care sǎ furnizeze componente marilor întreprinderi. Acestea au avantajul unei flexibilitǎți ridicate, adaptǎrii mai rapide la noutǎți și la cerințele pieții, realizǎrii de produse în serie micǎ sau unicate cu eficiențǎ ridicatǎ, crearea de noi locuri de muncǎ.

5.8. POLITICA AGRICOLǍ

Politica agricolǎ a României trebuie sǎ aibǎ ca obiectiv principal asigurarea eficienței activitǎților agricole pe termen scurt, mediu și lung, pentru aceasta f:iind necesarǎ operaționalizarea unui complex de mǎsuri pe care le vom preciza în continuare.

Agricultura trebuie sǎ fie unul din cele mai dinamice sectoare ale economiei românești, precum și un factor de stimulare a creșterii economice agregate, fiind considerate prioritate naționalǎ strategicǎ.

Strategia de guvernare în domeniul agricol trebuie sǎ vizeze consolidarea proprietǎții private și asigurarea funcționǎrii piețelor agricole. În vederea asigurǎrii condițiilor relansǎrii agriculturii trebuie avute în vedere urmǎtoarele obiective:

– aplicarea, cu prioritate, de mǎsuri pentru reforma administrației publice în domeniu;

– dezvoltarea pieței funciare și crearea cadrului instituțional necesar în vederea modernizǎrii agriculturii prin dimensionarea optimǎ a exploatațiilor;

– continuarea procesului de retrocedare a proprietǎților funciare (terenuri arabile, pǎșuni și terenuri împǎdurite) prin extinderea cadrului legislativ, conform protocolului consacrat Legii nr. 169/1997, concomitent cu adoptarea mǎsurilor necesare pentru consolidarea gospodǎriei țǎranești;

– elaborarea cadrului instituțional pentru administrarea fondului funciar al statului și trecerea la privatizarea de societǎți comerciale cu capital de stat din agriculturǎ; fondul funciar al statului va cuprinde terenurile rǎmase dupǎ retrocedare și privatizare;

– crearea unui sistem eficient de finanțare a agriculturii, inclusiv a unui sistem de asigurǎri contra factorilor de risc; sprijinirea prin mijloace diversificate a producǎtorilor agricoli; facilitarea formǎrii de asociații ale producǎtorilor agricoli în domeniile aprovizionǎrii și desfacerii și sprijinirea reprezentǎrii acestora la nivel național și internațional;

– promovarea cercetǎrii științifice axatǎ pe dezvoltarea de tehnologii adecvate exploatațiilor de tip fermǎ individualǎ; mǎsuri pentru generalizarea de soiuri și rase selecționate și atestate bioproductiv;

– instituirea unui sistem eficient de îndrumare, consultanțǎ și informare;

– restructurarea cadrului instituțional de cercetare-dezvoltare și inovare din domeniul agriculturii și alimentației;

– protecția și dezvoltarea patrimoniului genetic național din producția agricolǎ, vegetalǎ și animalǎ;

– se vor identifica posibilitǎțile de sprijinire a tinerilor și a intelectualitǎții satelor prin dobândirea de teren agricol și prin susținerea dezvoltǎrii de activitǎți industriale și de servicii; aplicarea de programe vizând reducerea decalajelor de civilizație și confort între sat și oraș în scopul fixǎrii în mediul rural a populației educate și dezvoltǎrii de activitǎți neagricole.

5.9. Politici în domeniul utilizǎrii capitalului natural

Politicile in domeniul utilizǎrii capitalului natural vor urmǎri obiective în sensul reevaluarii infrastructurii capitalului natural; în acest fel vom sprijini procesul de decizie privind identificarea resurselor regenerabile disponibile și evitarea supraexploatǎrii acestora.

Pentru a atinge aceste obiective, principalele mǎsuri sunt:

– internalizarea gradualǎ (în costurile de producție) a cheltuielilor aferente diminuǎrii și compensǎrii efectelor destructive asupra mediului înconjurǎtor; utilizarea instrumentelor economice (taxe, impozite, tarife de utilizare) pentru construirea stimulentelor de utilizare a capitalului natural;

– alocarea de resurse financiare pentru consolidarea politicilor de mediu și întǎrirea capacitǎții administrative în vederea recuperǎrii intârzierii înregistrate în armonizarea legislației cu reglementǎrile de mediu ale Uniunii Europene;

– adoptarea de standarde de mediu înconjurǎtor compatibile cu cele ale Uniunii Europene, în special în domeniul apei, aerului și administrǎrii deșeurilor; dezvoltarea resurselor umane și implicǎrii organizațiilor neguvernamentale;

– facilitarea introducerii tehnologiilor care ocrotesc mediul înconjurator.

5.10. Politici pentru dezvoltarea infrastructurilor

Creșterea ofertei de infrastructurǎ în perspectiva anului 2001, prioritǎțile în dezvoltarea infrastructurilor vizeaza, în principal:

– dezvoltarea și modernizarea sectorului de comunicații în vederea accesului larg la sisteme globale de comunicații și informare. Dupǎ privatizarea Romtelecom, va trebui creat un cadru concurențial stimulativ, dezvoltarea rețelei naționale de radio-relee, modernizarea și diversificarea serviciilor poștale;

– sprijinirea dezvoltǎrii rurale prin: elaborarea, inițierea și aplicarea de programe pentru alimentarea cu apǎ, electricitate, rețele de linii telefonice, infrastructuri de transport (inclusiv pietruirea drumurilor comunale și crearea de locuri de muncǎ în sectoare neagricole);

– dezvoltarea infrastructurii de transport rutier și feroviar în special în relație cu culoarele europene de transport, modernizarea și creșterea eficienței transporturilor de cǎlǎtori și de mǎrfuri (reabilitarea drumurilor, construcția de autostrǎzi și șosele de nivel european, modernizarea cǎilor ferate și a mijloacelor de transport feroviar);

– dezvoltarea și modernizarea sistemelor de transport energetic și purtǎtori în vederea echilibrarii diversificǎrii ofertei;

– concesionarea pe scarǎ mai largǎ a construcției și exploatǎrii de capacitǎți în infrastructuri, implicarea sectorului privat în finanțare și parteneriat internațional;

– elaborarea în continuare a Planului de Amenajare a Teritoriului Național defalcat pe secțiunile specifice și regiunile de dezvoltare în concordanțǎ cu opțiunile majore în domeniul strategiei socio – economice și cu cerințele de integrare europeanǎ;

– reabilitarea și dezvoltarea infrastructurii tehnice și edilitare a localitǎților, condiție de asigurare a unei vieți normale și de desfǎșurare în bune condițiuni a activitǎții socio-economice, prin aplicarea unor programe cofinanțate;

– promovarea cadrului legislativ și instituțional, instituție care sǎ asigure accesul cetǎțenilor la o locuințǎ corespunzatoare;

– program de acțiuni pentru reducerea riscului seismic al clǎdirilor, expertizate tehnic și încadrate în clasa I de risc seismic, inclusiv asigurarea de resurse financiare pentru susținerea programului.

5.11. Politica în domeniul turismului

Pentru dezvoltarea turismului din România, se vor urmǎri urmǎtoarele obiective principale:

-creșterea volumului activitǎților turistice prin stimularea diversificǎrii ofertei de calitate, respectiv a manifestǎrii cererii interne și internaționale pentru produsele turistice;

– tratarea turismului ca activitate de export indirect și realizarea unei balanțe active;

Realizarea obiectivelor propuse va fi posibilǎ prin:

– evaluarea realǎ a resurselor și a potențialului turistic;

– regândirea cadrului juridic existent, pentru simplificarea și armonizarea lui cu normele Organizației Mondiale a Turismului și ale Uniunii Europene;

– privatizarea rapidǎ a societǎților de turism, cu precǎdere catre investitori strategici recunoscuți pe plan internațional. În cazul obiectivelor turistice fosta proprietate privatǎ, privatizarea acestora se va face dupǎ clarificarea situației lor juridice;

– corelarea programelor naționale, regionale și locale de dezvoltare, din diferite domenii;

– continuarea parteneriatului între sectoarele public și privat, precum și cu organizațiile neguvernamentale la nivel național, regional și local;

– sprijinirea turismului balnear-rural, cultural, montan și pentru tineret;

– politici promoționale active pe plan intern și internațional;

– programe pentru educarea, formarea și perfecționarea profesionalǎ a personalului din turism.

CAPITOLUL 6

POLITICA STATALǍ ÎN DOMENIUL SOCIAL

Motto:

"Eficacitatea organizaționalǎ este probabil sǎ fie maximǎ atunci când existǎ o potrivealǎ sau o congruențǎ între factorii culturali, structurali și de mediu în care organizația funcționeazǎ

Uma SEKARAN, Carol SNOGDRASS

6.1. Politica socialǎ

6.1.1. Relațiile de muncǎ

Obiective ce trebuie urmǎrite:

– îmbunǎtǎțirea cadrului legal și instituțional pentru reglementarea conflictelor de muncǎ.

– crearea cadrului legal și instituțional pentru eliminarea muncii la negru. Modificarea legislației privind activitatea sindicatelor și perfecționarea dialogului social.

6.1.2. Piața forței de muncǎ.

6.1.2.1. Mobilitatea mâinii de lucru

A. Stimularea fluidizǎrii pieței de locuințe și a serviciilor de cazare / locuire.

B. Liberalizarea condițiilor de angajare și de concediere stipulate în legislația muncii, modificarea Codului muncii.

C. Reglementarea aspectelor legate de locul de muncǎ și pachetele de beneficii:

– instituirea unui sistem de evaluare a prestațiilor sociale care acompaniazǎ accesul la locul de muncǎ și încorporarea acestor valori în pachetul de beneficii ce remunereazǎ munca;

– diversificarea pachetului de beneficii, recunoscute ca elemente de costuri cu munca vie cum ar fi: contribuții suplimentare la fondurile de pensii private, hrana oferitǎ la locul de muncǎ, compensații materiale legate de prestarea muncii; includerea cheltuielilor de formare și perfecționare profesionalǎ și a cheltuielilor de mobilitate de personal în costurile de personal; protejarea dreptului angajaților la dezvoltare a carierei cu finanțarea angajatorului.

6.1.2.2. Politici salariale

A. Liberalizarea completǎ a salariilor în sfera concurențialǎ.

B. Controlul riguros al costurilor aferente utilizǎrii resurselor umane în sectorul public; introducerea unui sistem de criterii de performanțǎ specifice sectoarelor de activitate finanțate din bugete publice.

C. Unificarea cadrului legislativ privind salarizarea în sfera publicǎ introducerea unui mecanism de stabilire a salariilor de bazǎ care sǎ permitǎ:

– remunerarea diferențiatǎ a angajaților în funcție de performanța muncii prestate;

– responsabilizarea conducerii instituțiilor publice.

D. Utilizarea salariului minim de bazǎ garantat ca instrument de protecție a angajaților; finalizarea elaborǎrii metodologiei de calcul al nivelului salariului de bazǎ minim garantat, fundamental pe indicatori socio-economici, care sǎ reprezinte costul menținerii capacitǎții de muncǎ.

E. Introducerea obiectivelor de politicǎ salarialǎ în programele macroeconomice multianuale; utilizarea indicatorilor calculate privind salariul real.

6.1.2.3. Politici de ocupare

accelerarea adoptǎrii standardelor ocupaționale și de evaluare;

armonizarea Codului Ocupațiilor din România cu cele europene;

pregǎtirea condițiilor pentru ratificarea Cartei Sociale Europene (revizuite).

6.1.2.4. Atenuarea dezechilibrelor pieței forței de muncǎ

instituționalizarea dialogului și negocierilor între Patronate și Sindicate; operaționalizarea Consiliului Economic și Social;

instituirea unui sistem de monitorizare a cererii de forțǎ de muncǎ caracterizate prin toate condițiile de angajare (inclusiv salariile și pachetele de beneficii), a ofertei de forțǎ de muncǎ (inclusiv pretențiile salariale și condiții de angajare); dezvoltarea sistemului de diseminare a informațiilor; realizarea obiectivelor planificate ale proiectului "Forța de muncǎ și protecția socialǎ";

reglementarea regimului circulației forței de muncǎ; asigurarea nivelului de protecție a forței de muncǎ autohtone în condițiile asigurǎrii liberei circulații a forței de muncǎ; finalizarea acordurilor bilaterale de reglementare a circulației forței de muncǎ;

crearea autoritǎții pentru inspecția muncii, instituție menitǎ sǎ supravegheze respectarea legalitǎții în relațiile de muncǎ; adoptarea legislației aferente și demararea restructurǎrii instituționale;

crearea Agenției Naționale de Ocupare și Formare Profesionalǎ; adoptarea legii aferente și operaționalizarea sistemului; transferul atribuțiilor de reglare a pieței forței de muncǎ, împreunǎ cu resursele financiare aferente, de la autoritǎțile centrale cǎtre autoritǎțile administrației publice locale;

stimularea apariției și dezvoltǎrii operatorilor privați de intermediere, formare/calificare, pe piața forței de muncǎ.

6.1.2.5. Șomaj.

În domeniul ajutorului de șomaj:

acordarea ajutorului de șomaj în condițiile testǎrii veniturilor și eventuala extindere a perioadei pentru acordarea acestuia;

creșterea eficienței programelor de sprijin finanțate din fondul de șomaj;

revizuirea legislației privitoare la acordarea indemnizației pentru pierderea locului de muncǎ, în sensul eliminǎrii aplicǎrii paralele a diferitelor prestații.

6.1.2.6. Asigurǎrile sociale.

Vor trebui demarate activitǎțile pentru asigurarea cadrului juridic și instituțional al reformei sistemului de pensii constând, în principal, din:

reproiectarea sistemului actual și îmbunǎtǎțirea administrǎrii acestuia prin inființarea Casei Autonome de Pensii;

reglementarea și crearea fondurilor capitalizate de pensii, în sistem obligatoriu și facultativ;

crearea condițiilor pentru gestionarea fondurilor de pensii în regim concurențial.

Vor trebui adoptate mǎsurile legislative și de reorganizare instituționalǎ în vederea instituirii unui sistem de asigurare a riscului profesional și de accidente de muncǎ prin:

crearea Fondului de Asigurare de Risc si Accidente;

crearea autoritǎții pentru inspecția muncii.

6.1.2.7. Asistența socialǎ.

Vor trebui introduse modele de servicii sociale care sǎ asigure creșterea gradului de adresabilitate în vederea protejǎrii mai eficiente a segmentelor de populație vulnerabilǎ și evitǎrii excluderii sociale a acestora. Va trebui asigurat un cadru legal, instituțional și financiar, în vederea eficientizǎrii prestǎrii de servicii de asistențǎ socialǎ prin:

adoptarea unor standarde ocupaționale de evaluare și acreditare specifice domeniului;

participarea organizațiilor societǎții civile și de cult la punerea în aplicare a mǎsurilor de asistențǎ socialǎ;

sprijinirea vârstnicilor singuri, fǎrǎ posibilitǎți materiale sau fǎrǎ susținatori legali prin promovarea proiectului Legii privind asistența socialǎ a persoanelor vârstnice;

elaborarea în cursul anului 1998 a proiectului de Lege privind voluntariatul, în activitǎți de asistența socialǎ;

creșterea cuantumului alocației de stat pentru copii.

6.2. Politici de reforma a administrației publice.

Objective

Se impune ca o prioritate absolutǎ recentrarea funcțiilor statului potrivit rolului acestuia în economia de piața, însoțitǎ de o restructurare severǎ a administrației publice și o reformǎ instituționalǎ extinsǎ având ca scop perfecționarea reglementǎrilor, îmbunǎtǎțirea gestiunii banului public și creșterea capacitǎții de elaborare și punere în aplicare a politicilor.

Se vor avea în vedere:

A. în domeniul gestiunii banului public:

– îmbunǎtǎțirea modului de elaborare a bugetelor potrivit prioritǎților stabilite și rezultatelor așteptate (bugetul pentru rezultate); planificare multianualǎ;

– îmbunǎtǎțirea execuției bugetare prin gestiune de programe, contractare externǎ și urmǎrirea realizǎrii de cǎtre ordonatorii de credite a obiectivelor asumate;

– întǎrirea controlului financiar intern al guvernului;

– reforma Curții de Conturi.

B. în domeniul organizǎrii administrației publice:

– reorganizarea Guvernului și a ministerelor; definirea rolului și responsabilitǎții organelor administrației publice (elaborate de politici / punere în aplicare a politicilor, evaluare, monitorizare și actualizare);

– inițierea procesului de transfer a unor competente și a resurselor aferente de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale;

– clarificarea rolului și responsabilitǎții funcției politice în raport cu cea administrativǎ; clarificarea statutului funcționarului public;

– dezvoltarea resurselor umane; revizuirea standardelor ocupaționale din administrația publicǎ; inițierea pregǎtirii de negociatori pentru aderarea la Uniunea Europeanǎ; redimensionarea personalului din administrație, în funcție de obiectivele asumate;

– dezvoltarea comunicǎrii sistematice între organele administrației publice centrale, pe de o parte și, între organele administrației publice centrale și cele locale.

C. în domeniul reglementǎrii:

– instituirea și respectarea circuitului actelor normative;

– creșterea exigenței fațǎ de fundamentarea actelor normative;

– instituirea și respectarea standardelor de redactare a reglementǎrilor;

– inițierea pregǎtirii instituțiilor în vederea armonizǎrii legislației românești cu cea comunitarǎ.

6.2.1. Mǎsuri de reformǎ a administrației publice centrale.

Pornind de la cele douǎ funcții ale guvernului, aceea de a realiza politica interna și externǎ a țǎrii și aceea de a conduce administrația publicǎ, va trebui definit modul de abordare a activitǎților pe care aceasta instituție le va realiza.

Astfel, ca al doilea element al puterii executive, alǎturi de Președenție, Guvernul va trebui sǎ organizeze executarea programului politic stabilit de cǎtre majoritatea parlamentarǎ, în principal prin:

a. inițiative legislative care sǎ punǎ în practicǎ strategia politicǎ agreatǎ de majoritatea parlamentarǎ;

b. adaptarea programului de guvernare la necesitǎți și cerințe noi ce pot apǎrea pe perioada mandatului sǎu;

c. comunicarea permanentǎ cu Parlamentul;

d. garantarea și promovarea executǎrii legilor și a celorlalte acte normative de cǎtre sistemul organelor administrației publice;

e. controlul activitǎții autoritǎților administrației publice în aplicarea prevederilor Constituției și a Legii administrației publice locale, guvernul va trebui sǎ pǎstreze în administrare proprie numai acele activitǎți care nu pot fi îndeplinite decât la nivel central.

Guvernul, ca administrator, va trebui sǎ poarte un dialog permanent cu acele segmente ale societǎții civile care reprezintǎ interese ale grupurilor sociale, urmǎrind evoluția și soluționarea problemelor acestora.

La nivelul organizǎrii structurii administrației publice centrale se impune crearea unui aparat flexibil care sǎ aibǎ capacitatea de a interveni eficace în propriul program în funcție de modificǎrile apǎrute în sfera necesitǎților și cerințelor corpului social.

Debirocratizarea trebuie sǎ genereze introducerea unor criterii de performanțǎ la nivelul administrației publice centrale și delegarea autoritǎții, cu scopul sporirii eficienței mecanismului administrativ.

În limita resurselor alocate și a strategiei adoptate, funcționarul public va avea libertatea de a-și alege tactici și de a distribui resurse, cu condiția evaluǎrii periodice a relației resurse – obiective strategice – rezultate și a respectǎrii criteriilor de performanțǎ.

De asemenea administrația publicǎ trebuie sǎ devinǎ un prestator de servicii pentru cetǎțeni. Pânǎ acum, guvernele au fast mai degrabǎ orientate înspre realizarea propriilor obiective, decât înspre satisfacerea nevoilor legitime ale cetǎțenilor.

Treptat însǎ, "consumatorul" de "servicii" guvernarnentale – cetǎțeanul a devenit mult mai coerent în exprimarea cererilor sale și așteaptǎ ca în schimbul taxelor și impozitelor plǎtite – serviciile prestate de administrația publicǎ centralǎ sǎ fie comparabile cu cele prestate de sectorul privat.

O altǎ direcție a administrației o reprezintǎ îmbunǎtǎțirea managementului resurselor umane. În principal, Guvernul ar trebui sǎ propunǎ o deconcentrare și descentralizare a politicilor de resurse umane, în favoarea agențiilor și departamentelor specializate și a administrației publice locale; îmbunǎtǎțirea managementului funcționarilor publici superiori, lansarea unor politici mult mai flexibile în domeniul salarizǎrii și al condițiilor de angajare.

În scopul promovǎrii coerente a actelor normative și a inițiativelor legislative, astfel încât ele sǎ se subsumeze unei politici generate de dezvoltare, se intenționeazǎ o creștere substanțialǎ a rǎspunderii Secretariatului General al Guvernului în ceea ce privește determinarea statutului și rolului funcționarilor publici, a standardelor profesionale necesare la nivelul organismelor administrației publice centrale, precum și în ceea ce privește corelarea sub aspect conceptual a activitǎții ministerelor, astfel încât proiectele de acte normative pe care acestea le inițiazǎ sǎ întruneascǎ, încǎ din faza inițialǎ, condițiile de acuratețe și fundamentare necesare unui demers cât mai rapid și mai oportun sub aspectul procedurilor de adoptare.

Va trebui fǎcutǎ neîntârziat reforma administrației publice și consolidarea descentralizǎrii și autonomiei locale administrative ce va trebui susținutǎ financiar; vor trebui fǎcute programe de dezvoltare regionale. Se impune adoptarea mǎsurilor în plan legislativ:

– Legea privind finanțele publice;

– Legea privind statutul funcționarului public;

– Legea referendum-ului.

6.2.2. Mǎsuri de reformǎ a administrației publice locale.

Procesul democratizǎrii societǎții românești, crearea statului de drept, modernizarea economiei și realizarea unei economii de piațǎ, integrarea României în structurile europene și euro-atlantice sunt condiționate de reforma administrației publice locale, a instituțiilor economice, sociale și culturale, de realizare a unei autonomii locale corespunzǎtoare principiilor din Carta Europeanǎ a Autonomiei Locale.

Descentralizarea este o dimensiune a reformei administrației publice, urmǎrind conștientizarea și implicarea crescândǎ a colectivitǎților locale în gestiunea problematicii regionale și locale. În viziunea Guvernului României ea semnificǎ transferul treptat de competențe dinspre stat înspre colectivitǎțile locale, alese prin sufragiul liber, universal și direct în cadrul alegerilor locale.

Acest transfer presupune implicit o participare responsabilǎ la dezvoltarea zonei respective din partea rețelelor asociative, a sectorului privat și nu în ultimul rând a localnicilor, direct interesați. Continuarea reformei urmarește în egalǎ mǎsurǎ desconcentrarea deciziei și a acțiunii administrative de la nivelul administrației centrale – supra aglomerate – la nivelul direcțiilor specializate din teritoriu.

Administrația publicǎ localǎ.

Este vorba în primul rând de continuarea reformei începute în 1991 prin Legea nr. 69 privind administrația publicǎ localǎ, prin care s-a instituit principiul descentralizǎrii. Pentru asigurarea unei reale autonomii locale este necesarǎ perfecționarea cadrului legislativ existent în sensul armonizǎrii acestuia cu legislația europeanǎ, prin modificarea Legii nr. 69/ 1991 și a Hotǎrârii de Guvern cu privire la organizarea și funcționarea prefecturilor.

Amendamentele vor trebui sǎ defineascǎ mai clar principiile de bazǎ ale funcționǎrii administrației publice locale. Ele vor clarifica prevederile legale în vederea unei aplicǎri efective a dreptului Consiliilor locale și județene de a crea și dezvolta cooperǎri, asocieri și infrǎțiri cu alte unitǎți administrativ teritoriale din țarǎ și din strǎinǎtate. Amendamentele vor defini statutul prefectului, mai ales în ce privește limitarea prerogativelor sale strict la supravegherea legalitǎții hotǎrârilor administrației locale. Ele vor defini statutul și responsabilitǎțile subprefectului și ale secretarului general al prefecturii precum și pe cele ale secretarilor de la nivel municipal și comunal.

Impozitele locale

În acest caz se are în vedere amendarea impozitelor locale în vederea sporirii autonomiei autoritǎților locale în adoptarea hotǎrârilor cu privire la domeniul și cuantumul taxelor locale ca sursa de venituri locale. Modificarile vcr crea conditiile pentru constituirea, supraveghe- rea și încasarea impozitelor locale de care compartimente specializate ale autoritǎților publice locale.

Finanțele publice locale

Vor trebui urmǎrite totodatǎ adoptarea în scurt timp a Legii finanțelor publice locale. Aceasta lege va crea mecanismele necesare pentru asigurarea și utilizarea de resurse financiare suficiente, proporțional cu competența și responsabilitǎțile administrației publice locale.

Deciziile și responsabilitǎțile în domeniul financiar vor fi transferate de la nivel central la nivel local. Astfel, prin facilitarea înființǎrii bǎncilor de credit comunal, autoritǎțile locale vor avea posibilitatea sǎ contracteze împrumuturi pentru lucǎrari publice de interes local, independent de transferurile de la bugetul de stat. Resursa principalǎ a bugetului local va fi constituitǎ de sursele financiare locale, în timp ce transferurile de la bugetul de stat vor avea un caracter excepțional. Ele vor fi utilizate pentru a supune zonele sǎrace sau proiectele de interes local care necesitǎ susținere guvernamentalǎ.

Autoritǎțile locale vor avea dreptul sǎ contracteze credite direct de la instituții financiare strǎine, de la organizații financiare Internaționale sau de la alte organizații și firme strǎine. Mǎsurile preconizate sunt:

adoptarea de catre Parlament a Ordonanței de urgențǎ nr. 22/1997 privind modificarea Legii administrației publice locale; adoptarea legii dreptului de proprietate publicǎ și regimul juridic al acesteia;

adoptarea proiectului Legii privind finanțele publice locale;

armonizarea legislației interne cu prevederile Cartei europene a autonomiei locale;

ratificarea Convenției-cadru privind cooperarea transfrontalierǎ; Cartei europene a limbilor minoritare și regionale.

6.3. Politici privind justiția și siguranța cetǎțeanului

6.3.1. Justiția

6.3.1.1. Continuarea reformei justiției

Procesul de reformǎ a justiției trebuie sǎ cunoascǎ, pe lângǎ continuarea perfecționǎrilor de ordin instituțional și îmbunǎtǎțirea funcționalitǎții instanțelor judecatorești și a parchetelor de pe lângǎ acestea.

Pentru continuarea reformei vor trebui luate urmǎtoarele mǎsuri prioritare:

mai bunǎ corelare a numǎrului de magistrate, grefieri și alt personal de specialitate cu volumul real de activitate și complexitatea cauzelor aflate pe rolul fiecǎrei instanțe de judecatǎ și al parchetelor;

va fi modificat Codul de procedurǎ civilǎ, urmǎrindu-se în special celeritatea și calitatea actului de justiție, simplificarea și îmbunǎtǎțirea procedurilor de executare a hotǎrârilor în materie civilǎ; vor fi aduse modificǎri esențiale Codului penal, în special cu privire la perfecționarea sistemului pedepselor, prevǎzându-se diversificarea acestora și asigurarea echilibrului necesar între asprimea mǎsurilor punitive și gradul de pericol social al infracțiunilor sǎvârșite;

prin reglementǎri procesual – penale vor fi consacrate modalitǎți mai eficiente de cooperare penalǎ internaționalǎ, ținându-se seama de exigențele convențiilor internaționale la care România a aderat, precum și de intensificarea circulației persoanelor și de amploarea formelor transnaționale de sǎvârșirea unor infracțiuni;

se vor elabora proiectele de lege privind organizarea activitǎților de expertizǎ tehnicǎ – judiciarǎ, privind executorii judecatorești, precum și privind exercitarea profesiilor liberale. La elaborarea acestor proiecte de lege se va ține seama de noile realitǎți din societatea româneascǎ și de cerința perfecționǎrii cadrului legislativ al acestor activitǎți, în armonizare cu legislația europeanǎ;

pentru a pune de acord legislația româneascǎ cu documentele Consiliului Europei, se va elabora o nouǎ lege privind executarea pedepselor, precum și legea privind înlocuirea sancțiunii închisorii contravenționale cu obligarea contravenienților la prestarea unei activitǎți în folosul comunitǎții;

se va elabora cadrul legislativ privind restituirea în naturǎ a unor imobile preluate de stat dupa 6 martie 1945 sau acolo unde nu mai este posibil prin justa despagubire, conform Rezoluției 1123/24 aprilie 1997 a Adunǎrii Parlamentare a Consiliului Europei, cu garanții reale pentru protecța chiriașlor; se vo identifica posibilitǎțe reglementǎrii situației juridice a bunurilor preluate de la persoanele juridice;

se vor adopta noi legi privind persoanele fizice și juridice, precum și regimul juridic al organizațiilor neguvernamentale (asociații și fundații). La baza acestor proiecte de lege vor sta exigențele izvorâte din convențiile internaționale, precum și cerințele adaptǎrii reglementǎrilor în materie la condițiile democrației și statului de drept;

ținând seama de importanța contenciosului administrativ pentru garantarea drepturilor persoanelor fizice și persoanelor juridice de drept privat în raporturile cu autoritǎțile publice, se va elabora Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ. La elaborarea acestei legi va fi avutǎ în vedere necesitatea punerii în concordanțǎ a dispozițiilor acesteia cu prevederile Constituției, precum și soluțiile jurisprudenței în materie;

modificarea Legii Curții Supreme de Justiție și a Legii instanțelor militare în vederea desființǎrii Secției militare a Curții Supreme de Justiție și a corelǎrii cu Legea privind organizarea judecǎtoreascǎ.

6.3.1.2. Combaterea corupției.

Prioritati legislative:

O prioritate legislativǎ în acest domeniu o reprezintǎ susținerea Legii privind prevenirea și combaterea faptelor de corupție, care stabilește mai precis sfera persoanelor care pot fi subiecte ale infracțiunilor de corupție, precum și a faptelor care se înscriu în aceastǎ categorie de infracțiuni.

Trebuie fǎcute, de asemenea, demersurile pentru adâncirea colaborǎrii internaționale -bilaterale și multilaterale – în domeniul luptei contra corupției și crimei organizate. Un accent deosebit va trebui sǎ se punǎ pe colaborarea în cadrul inițiativei de cooperare în sudul și estul Europei (SECI).

6.3.2. Siguranța cetǎțeanului.

6.3.2.1. Obiective.

Obiectivele principale ale politicii în domeniul siguranței cetǎțeanului ar trebui sǎ fie urmǎtoarele:

protecția exercitǎrii drepturilor și a libertǎților individuale;

protecția proprietǎții; dezvoltarea climatului de comunicare și coeziune socialǎ;

dezvoltarea climatului necesar asigurǎrii siguranței cetǎțeanului și protecției comunitǎților;

reducerea ratei criminalitǎții.

6.3.2.2. Acțiuni și mǎsuri privind realizarea reformei în Ministerul de Interne.

Reforma Ministerului de Interne, ca instituție principalǎ care acționeazǎ în domeniul siguranței cetǎțeanului, va trebui desfǎșuratǎ în urmǎtoarele direcții:

inițierea și punerea în aplicare a procesului de demilitarizare a unor structuri ale Ministerului de Interne și îndeosebi a Poliției Române;

pregǎtirea preluǎrii atribuțiilor privind siguranța cetǎțeanului de cǎtre consiliile locale cu transferarea personalului și înființarea structurilor respective la nivel local;

reevaluarea raportului dintre personalul de comandǎ, personalul operativ și cel de execuție pentru eliminarea structurilor paralele, reducerea aparatului central și a celui de conducere, precum și pentru întǎrirea structurilor de execuție.

Continuarea acțiunii de reorganizare și restructurare a ministerului prin:

elaborarea variantelor de transformare a Comandamentului Trupelor de Jandarmi, în Jandarmeria Românǎ; reorganizarea Comandamentului Național al Grǎnicerilor, reducerea personalului neoperativ și creșterea numǎrului elementelor de dispozitiv pe frontierǎ;

constituirea de structuri specializate în domeniile noi de manifestare a criminalitǎți economico-financiare, jocuri de noroc etc.).

Elaborarea, actualizarea sau modificarea legislației specifice, cu accent pe:

Legea privind siguranța cetǎțeanului;

Legea privind frontiera de stat a României;

Legea privind organizarea și funcționarea Corpului Pompierilor Militari.

6.4. Politica externǎ și de securitate naționalǎ.

6.4.1. Politica externǎ.Obiectivele prioritare ale politicii externe a Guvernului în etapa

actualǎ sunt:

6.4.1.1. Integrarea României în structurile europene și euro-atlantice.

Guvernul va acționa cu perseverențǎ, într-un spirit realist și pragmatic, pentru îndeplinirea tuturor condițiilor cerute pentru dobândirea statutului de membru cu drepturi depline al instituțiilor politice, economice și de securitate din spațiul euro-atlantic.

6.4.1.2. Uniunea Europeanǎ.

Integrarea României în Uniunea Europeanǎ reprezintǎ un obiectiv fundamental al politicii Guvernului României. În urma deschiderii procesului de aderare cu toate țǎrile candidate, acțiunile Guvernului pe linia integrǎrii României în Uniunea Europeanǎ vor trebui intensificate prin:

includerea permanentǎ a problematicii specifice a integrǎrii pe agenda contactelor politice bilaterale și multilaterale;

pregǎtirea temeinicǎ a fiecǎrei etape de negociere; formarea unui corp de negociatori competent;

consolidarea coordonǎrii de cǎtre Departamentul pentru Integrare Europeanǎ a procesului, alǎturi de alte instituții cu responsabilitǎți în domeniu, prin alocarea unor resurse suplimentare (umane și materiale) capabile sǎ gestioneze în mod adecvat acest proces; utilizarea cu eficiențǎ maximǎ a programelor comunitare de asistențǎ și colaborar;

obținerea unui acces mai larg în condiții echitabile, la sursele de finanțare și investiții;

ameliorarea regimului de liberǎ circulație în spațiul comunitar al cetǎțenilor români.

6.4.1.3. Organizația Tratatului Nord Atlantic

Relansarea demersurilor, dupǎ startul luat de România în directia afirmarii sale drept candidat credibil în cadrul procesului de extindere a NATO prin:

punerea în valoare, prin argumente concrete, a poziției geostrategice a României; menținerea sprijinului popular pentru opțiunea de integrare în NATO, printr-un efort sporit de conștientizare;

afirmarea, prin fapte, a vocației României ca exportator de stabilitate și constructor de consens pe plan subregional și regional;

amplificarea dialogului politic și a contactelor pe linie militarǎ, pe plan bilateral și multilateral, pentru sporirea contribuției României la dezvoltarea conceptualǎ și operaționalǎ a colaborǎrii transatlantice;

valorificarea atentǎ a potențialului oferit de conlucrarea în cadrul Uniunii Europei Occidentale, ea pilon european al NA TO și embrion al entitǎții europene de securitate și apǎrare;

îndeplinirea în continuare a obligațiilor asumate în cadrul Parteneriatului pentru Pace și altor forme instituționalizate de colaborare pe plan politico-militar;

asumarea unor noi angajamente, pe mǎsura potențialului real și resurselor existente, în operațiuni de menținere sau impunere a pǎcii;

adoptarea de mǎsuri și inițiative practice în lupta împotriva amenințǎrilor neconvenționale la adresa stabilitǎții și securitǎții: crima organizatǎ, imigrația ilicitǎ, traficul de arme, narcotice și alte substanțe interzise, terorismul internațional;

aplicarea unor proceduri moderne, conform convențiilor internaționale în materie, pentru controlul exporturilor de produse sensibile în zonele de conflict activ sau latent;

utilizarea mai activǎ a capacitǎții de analizǎ și intervenție a diplomației românești;

6.4.2. Raportului de bunǎ vecinǎtate într-o lume globalǎ.

elaborarea și punerea în aplicare a unor programe coerente, prevǎzând o succesiune logicǎ de acțiuni politico-diplomatice, economice și în alte domenii, pe țǎri și grupe de țǎri, pentru promovarea într-o viziune unitarǎ a intereselor naționale specifice ale României în corelare cu obiectivele convergente, clar identificate, ale partenerilor; îmbogațirea conținutului concret al relațiilor României cu țǎrile din arealul geografic propriu, acordând prioritate celor cu care împǎrtǎșim valori și aspirații comune;

adâncirea raporturilor, din ce în ce mai instituționalizate, ale României, în calitate de viitor membru al UE, UEO și NATO, cu țǎrile Europei Occidentale și Centrale, urmǎrind atât beneficiul reciproc cât și afirmarea virtuților colaborǎrii în cadrul comunitǎții libere a națiunilor europene și atlantice;

aprofundarea raporturilor speciale de parteneriat cu Ungaria și Polonia prin îndeplinirea înțelegerilor stabilite și deschiderea de noi domenii de colaborare; transpunerea consecventǎ în practicǎ a tuturor capitolelor Parteneriatului Strategic cu SUA, justificând astfel investiția de încredere acordat al României;

înfaptuirea, cu consecvențǎ, luciditate și pragmatism, a întelegerilor realizate la cel mai înalt nivel în raporturile cu Republica Moldova de care România se simte legatǎ de mult mai multe fire decât simpla identitate lingvisticǎ și culturalǎ;

dezvoltarea în continuare a relațiilor prietenești și constructive cu Ucraina;

utilizarea deplinǎ, într-un ritm accelerat, a potențialului euroregiunilor Prutul Superior și Dunarea de Jos la care România este asociatǎ alǎturi de Ucraina și Republica Moldova;

acordarea unei atenții sporite raporturilor cu Federația Rusǎ, prin definitivarea Tratatului de bazǎ și valorificarea rezervelor încǎ insuficient folosite în sfera schimburilor și cooperǎrii economice;

inițierea unei colaborǎri mai apropiate cu statele din Caucaz, în special cu Georgia, poarta de intrare a strǎvechiului Drum al Mǎtǎsii ce face legǎtura cu zona Mǎrii Caspice și, în continuare, cu China și aria de dezvoltare dinamicǎ a Pacificului;

evaluarea realistǎ și echilibratǎ a raporturilor României cu statele de pe alte continente, acordând grija cuvenitǎ celor de care ne leagǎ o tradiție statornicitǎ de colaborare fructuoasǎ.

6.4.3. Colaborarea multilateralǎ.

revitalizarea și imprimarea unui conținut concret pe baze realiste și cu obiective convenite precise ormelor moderne de conlucrare prin asociere trilateralǎ subregionalǎ au în cadrul euroregiunilor; continuarea contribuției constructive a României la activitatea OSCE și altor organisme regionale europene din care face parte prin lansarea de noi inițiative proprii;

amplificarea chibzuitǎ a rolului firesc al României ca factor stabilizator în zona Europei de Sud-Est, prin aplicarea unei strategii proprii în consonanțǎ cu obiectivele comunitǎții internaționale;

adâncirea cooperarii în bazinul Mǎrii Negre și stabilirea unui racord funcțional cu regiunea Caucaz-Caspica, una dintre principalele surse de hidrocarburi ale lumii pentru secolul XX;

afirmarea unei contribuții originale a României, în cadrul ONU și agențiilor sale specializate, precum și al altor organisme internaționale cu vocație universalǎ.

6.5. Politica de securitate naționalǎ.

Politica de securitate naționalǎ trebuie sǎ asigure protejarea intereselor naționale fundamentale și promovarea intereselor strategice ale României aderarea la NATO și integrarea în Uniunea Europeanǎ.

Din punct de vedere al cadrului legislativ avem în vedere:

– definirea într-o accepție largǎ, a conceptului de securitate naționalǎ;

– revizuirea unor legi emise anterior adoptǎrii Constituției (Legea privind siguranța naționalǎ, Legea de înființare și organizare a Consiliului Suprem de Apǎrare a Țǎrii, Legea de înființare și funcționare a SRL; Legea de organizare și funcționare a M.A.P.N., Legea secretului de stat) și adaptarea lor la noile realitǎți;

– completarea cadrului legislativ prin elaborarea altor legi necesare în acest domeniu (Legea stǎrii de asediu și stǎrii de urgențǎ, Legea planificǎrii apǎrǎrii), adaptate legislației comunitare, precum și prin adoptarea Cǎrții Albe a Securitǎții Naționale, Strategiei de securitate naționalǎ a Roâaniei și a Strategiei Militare a României.

6.5.1. Politica de apǎrare naționalǎ.

6.5.1.1. Obiectivele strategice

Creșterea capacitǎții de apǎrare a țǎrii:

– asigurarea interoperabilitǎții cu structurile militare ale NATO și UEO, în perspectiva aderaǎii la aceste structuri;

– perfecționarea structurii organizatorice, în continuare, printr-o mai bunǎ concentrate a efectivelor într-un numǎr mai mic de unitǎți, preponderant la cele luptǎtoare, prin redimensionarea sau desființarea unor structuri;

– continuarea numirii unor demnitari și funcționari publici civili în conducerea Ministerului Apǎrǎrii Naționale.

6.5.1.2. Direcții de acțiune în domeniul politicii de aparare naționalǎ

Mǎsuri de creștere a capacitǎții de lupta a armatei:

– continuarea procesului de perfecționare a conducerii armatei la nivel central și al principalelor structuri categorii de forțe armate și mari unitǎți precum și creșterea flexibilitǎții și capacitǎții de adaptare la diferite situații de crizǎ; instituirea unui nou sistem de planificare a apǎrǎrii și alocare bugetarǎ multianualǎ, pe baza de programe, odatǎ cu adoptarea Legii planificǎrii multianuale a apǎrǎrii;

– dislocarea proporționalǎ a forțelor armate în raport cu mediul geografic și valențele geostrategice ale teritoriului național;

– micșorarea numǎrului de mari unitǎți cu grad redus de operativitate și cu capacitate de luptǎ incomplete, inclusiv prin reducerea cadrelor active;

– definitivarea realizǎrii unei componente pentru riposta rapidǎ și imediatǎ;

– sporirea capacitǎții de mobilitate, de intervenție și de lovire, la distanțe mari, pe orice direcție în zonele de operații pe teritoriul național;

– punerea în practicǎ a concepției privind managementul resurselor umane adoptat la începutul anului 1998;

– implementarea reformei învǎțǎmântului militar;

– îmbunǎtǎțirea organizǎrii și a concepției de pregatire și întrebuințare a forțelor de rezervǎ.

Mǎsuri de îmbunǎtǎțire a înzestrǎrii armatei:

În vederea realizǎrii unei armate moderne și a unei structuri compatibile cu a țǎrilor membre NATO, politica în domeniul achizițiilor se bazeazǎ pe urmǎtoarele obiective:

– dezvoltarea procesului de planificare, programare și finanțare în cadrul unui sistem de planificare, urmǎrire și raportare unitar, compatibil cu cel al țǎrilor membre NATO;

– identificarea de noi surse de finanțare a programelor de modernizare a tehnicii de luptǎ și dezvoltarea sistemului de management a programelor/proiectelor de achiziții prin proceduri, metodologii, standarde și reglementǎri similare celor utilizate în țǎrile NATO; crearea structurilor militare adecvate pentru implementarea sistemelor de standardizare și codificare NATO;

– înzestrarea armatei cu sisteme de armament noi, performante și inteligente care sǎ raspundǎ cerințelor de precizie, mobilitate, flexibilitate și interoperabilitate;

– modernizarea tehnicii de luptǎ în scopul prelungirii perioadei de viațǎ a sistemelor de armament din dotare, creșterea performanțelor acestora și compensarea în acest mod a reducerilor de armament și forțe, toate acestea cu cheltuieli și risc minim; cooperarea cu alte țǎri în realizarea sistemelor de armament;

– accesul cât mai larg și sigur al armatei la cele mai moderne tehnologii, situate, cel puțin, la nivelul celor existente în armamentul din dotarea vecinilor noștri;

– menținerea unor capacitǎți ale industriei naționale de apǎrare pentru a ne asigura o anumitǎ independențǎ fațǎ de furnizorii externi, impunându-se adaptarea acestor capacitǎți la noile necesitǎți pe termen lung ale armatei, acreditarea și certificarea lor, precum și sporirea capacitǎții agenților economici de a participa la realizarea parțiala sau integralǎ a produselor pe care armata le dorește;

– menținerea unei componențe a cercetǎrii militare direct în subordinea Ministerului Apǎrǎrii Naționale, ca cea mai importantǎ sursǎ de consultanțǎ științificǎ a armatei;

– actualizarea programelor de înzestrare pe termen mediu și lung, care sǎ aibǎ finanțare asiguratǎ (de la buget, din surse extrabugetare sau prin credite externe) și care sǎ asigure derularea în grafic a programelor de achiziții.

Mǎsuri prioritcire:

– menținerea și amplificarea relațiilor militare în special cu țǎrile candidate pentru integrarea în structurile NATO;

– îmbunǎtǎțirea statutului social și a condițiilor de viațǎ ale personalului forțelor armate;

– asigurarea resurselor necesare apǎrǎrii;

– dezvoltarea relației cu societatea civilǎ;

– pregǎtirea unitǎților destinate pentru acțiuni de menținere a pǎcii;

– executarea de aplicații și exerciții în comun în cadrul Parteneriatului pentru Pace, cu partenerii și viitorii aliați.

Intensificarea profesionalizǎrii armatei.

Se va trece la instruirea intensivǎ a militarilor pentru creșterea profesionalismului acestora, corespunzǎtor caracteristicilor luptei moderne, la nivelul practicat în țǎrile membre ale NATO. Se va avea în vedere îndeplinirea criteriilor de interoperabilitate prevǎzute de standardele NATO, în domeniile conducerii, comunicǎrii, instruirii și, treptat, în domeniul operațional, al înzestrǎrii și în cel logistic.

Menținerea și amplificarea relațiilor militare.

Se va urmǎri menținerea și amplificarea relațiilor militare cu armatele altor state și cu organismele internaționale, precum și susținerea demersurilor întreprinse de România pentru sprijinirea eforturilor comunitǎții internaționale de edificare a unei noi arhitecturi de pace și stabilitate, îndeosebi în cadrul Parteneriatului Strategic cu SUA, prin:

– coordonarea pozițiilor Ministerului Apǎrǎrii Naționale cu celelalte instituții și organizații similare, dându-se prioritate punerii în practicǎ a Parteneriatului Strategic cu SUA;

– proiectarea în comun a principalelor acțiuni pentru rezolvarea stǎrilor de crizǎ externe, combaterea crimei organizate, terorismului și traficului ilicit de arme;

– fundamentarea și operaționalizarea unor propuneri de asistențǎ tehnicǎ și financiarǎ în vederea pregǎtirii României pentru integrarea în NATO.

Îmbunǎtǎțirea statutului social și a condițiilor de viațǎ ale personalului forțelor armate prin:

– creșterea calitǎții hranei, a echipamentului și a condițiilor de locuit pentru militari, prin creșterea cheltuielilor pe militar, pânǎ la o sumǎ comparabilǎ cu a țǎrilor central europene;

– construirea de apartamente de serviciu și sprijinirea cadrelor militare active și în rezervǎ pentru construirea de locuințe proprii, prin acordarea de credite bancare în condiții avantajoase.

Asigurarea resurselor necesare apǎrǎrii

Pentru stoparea periculoasei degradǎri a capacitǎții de apǎrare a țǎrii, va fi schimbatǎ concepția privind prioritǎțile în repartiția creditelor de la bugetul de stat, ponderea acestora pentru armatǎ urmând sǎ creascǎ treptat în urmǎtorii ani. Pe de altǎ parte se va urmǎrii valorificarea corespunzǎtoare a cadrelor militare educare și pregatire în strǎinǎtate dupǎ 1990.

Dezvoltarea relației cu societatea civilǎ.

Se va dezvolta dialogul, relațiile și colaborarea cu societatea civilǎ, considerând cǎ numai prin comunicare și transparențǎ se vor putea promova și menține încrederea, înțelegerea și respectul reciproc între armatǎ și aceasta.

Se va consolida parteneriatul dintre serviciile pentru informare și relații publice ale armatei și mass-media și se va dezvolta colaborarea dintre armatǎ și instituțiile civile de învǎțǎmânt, pentru sporirea implicǎrii acestora în abordarea unor proiecte de cercetare privind politica de aparare și înzestrare a armatei.

6.6. Politica de siguranțǎ naționalǎ.

Obiectivul politicii de siguranțǎ naționalǎ îl reprezintǎ identificarea riscurilor și amenințǎrilor de orice naturǎ la adresa securitǎții naționale și formularea din timp a strategiilor eficiente de prevenire și combateriea lor.

Un element important al acestei politici îl reprezintǎ informația. România trebuie sǎ posede o capacitate realǎ de selectare și de prelucrare a informațiilor pentru a reduce incertitudinile cu privire la pericolele ce vizeazǎ securitatea naționalǎ, precum și protecția împotriva tipurilor de agresiuni moderne.

Politica de siguranțǎ naționalǎ va fi adaptatǎ unor probleme diverse, o atenție deosebitǎ acordându-se:

– combaterii agresiunilor informaționale;

– rǎzboiului cibernetic;

– spionajului economic;

– terorismului;

– traficului de droguri și crimei organizate, a celei economico – financiare, problemelor de protecție a mediului;

– promovarii unor programe de interes național.

CONCLUZII

In ultimul deceniu, literatura economica s-a imbogatit considerabil cu o multitudine de termeni, in special de natura anglo-saxona. Intre acestia, “managementul” a devenit un concept frecvent utilizat in diverse domenii cu precadere in teoria si practica organizatiilor românesti.

In conditiile unei competitii economice tot mai acerbe si cu larga deschidere spre exterior, organizarea manageriala a firmei, conceptul si factorii deciziei manageriale trebuie sa aibe la baza sisteme moderne de management care sa asigure toate componentele si functiile necesare mentinerii si dezvoltarii firmei pe o piata caracterizata prin schimbari profunde in evolutia tuturor structurilor.

Activitatea de conducere a aparut practic cu primele forme de organizare sociala si s-a dezvoltat concomitent cu civilizatia umana. Ea se regaseste peste tot in societate, in toate domeniile si pe toate palierele societatii (ex. management sanitar, management scolar, managenment politic, etc) Aceasta actiune practica este cunoscuta azi sub numele de management, iar cei care sunt specialisti in derularea ei, manageri.

Managementul presupune atingerea scopurilor organizationale printr-o conducere eficace si eficienta, ca urmare a planificarii, organizarii, coordonarii si controlului resurselor organizatiei.

Cel mai cunoscut tip de organizatie este firma (intreprinderea) unde, indiferent de ramura de activitate din care face parte (industrie, constructii, transporturi, etc.) o colectivitate de oameni la care lucreaza impreuna, potrivit unei anumite diviziuni a muncii, pentru realizarea in comun a unor obiective prestabilite. Firma (intreprinderea) de astazi trebuie sa faca fata unei complexitati deosebite a fenomenelor economice si sociale, organizarea sa este ea insasi din ce in ce mai complexa.

Eficienta activitatii desfasurate in cadrul firmei nu se rezuma doar la estimarea profitului, ea are un continut mult mai larg. Din punct de vedere economic, eficienta reprezinta raportul dintre ansamblul efectelor utile (rezultatelor) si eforturile (cheltuielile) ocazionate de desfasurarea unei activitati economice. Aprecierea eficientei unei firme si in strânsa corelatie cu aceasta, identificarea si punerea in valoare a cailor de sporire a sa presupune luarea in considerare a urmatoarelor aspecte:

ansamblul factorilor care influenteaza activitatile firmei grupate si administrate corespunzator functiunilor intreprinderii;

explicarea evolutiei favorabile sau nefavorabile a indicatorilor economico financiari in termeni de diagnostic;

punerea in practica a modalitatilor de crestere a eficientei apreciate ca fiind oportune in functie de elementele anterior identificate si analizate;

Totodata, stabilirea modalitatilor de sporire a eficientei oricarei firme se realizeaza in contextul optiunilor strategice ale acesteia. Pornind de la principalele functiuni ale firmei si de la categoriile majore de factori care influenteaza mecanismul ei de funtionare: factori tehnici si tehnologici, manageriali, economico-financiari si sociali principalele cai potentiale de crestere a eficientei firmelor sunt:

In domeniul cercetarii-dezvoltarii, sporirea eficientei presupune sporirea eforturilor in urmatoarele directii:

modernizarea bazei tehnico-materiale existente, proces concretizat in perfectionarea tehnologiilor de fabricatie;

extinderea retelei existente in situatia in care indicatorii economico-financiari obtinuti indica o situatie pozitiva din punct de vedere a raportului efect/ resurse consumate.

Eficienta activitatii economico financiare este strâns legata de gradul de dotare al firmei cu tehnica moderna precum si de capacitatea persoanelor implicate in sistemul promovarii deciziilor legate de relatiile firmei cu organismele financiar bancare.

Element definitoriu pentru satisfacerea obiectivelor fiecarei firme, sporirea eficientei resurselor umane se poate realiza prin intermediul urmatoarelor modalitati: acoperirea posturilor existente cu personal corespunzator sub aspect numeric si structural; fundamentarea unor structuri organizatorice flexibile, cresterea gradului de utilizare eficienta a timpului de munca, asigurarea stabilitatii fortei de munca utilizate.

Deciziile de politica economica implica aceleasi probleme principale ca si deciziile adoptate de o firma sau un consumator. Prin intermediul acestor decizii, societatea incearca sa rezolve o serie de probleme de baza: ce, cum si pentru cine produce bunuri si servicii utilizând resurse deficitare.

Desi politicile macroeconomice pot duce la imbunatatirea functionarii economiei de piata, actiunea guvernului nu asigura, in mod automat, si o functionare eficienta a acesteia.

Complexitatea macroeconomica este atât de mare incât chiar politici proiectate in conditiile cele mai bune de politicieni straluciti pot avea consecintele cele mai neasteptate. De aceea, abordarea stiintifica riguroasa a politicilor macroeconomice, elaborarea explicita a obiectivelor si metodelor de alegere a celor mai bune decizii politice in domeniul economic pot avea efecte benefice asupra vietii si activitatii a milioane de oameni afectati, intr-o forma sau alta, de consecintele acestor decizii.

Elaborarea in cadrul macroeconomiei, a unei teorii a politicilor macroeconomice este de natura sa ofere astfel de metode cu ajutorul carora deciziile politice sa satisfaca in mai mare masura atât obiective de natura economica cât si cerinte de natura sociala.

Teoria politicilor macroeconomice utilizeaza obictivele respective pentru a evalua incercarea decidentilor politici de a influenta comportamentul agentilor economici si a imbunatati performantele economiei.

Principalele obiective a politicilor macroeconomice, general acceptate, sunt urmatoarele:

atingerea unui nivel inalt si stabil de utilizare a fortei de munca

mentinerea unui nivel stabil al indicelui general al preturilor

evolutia crescatoare a venitului (cresterea economica)

atingerea echilibrului balantei de plati externe

Daca aceste obiective sunt, in general, acceptate de majoritatea macroeconomistilor, problemele apar atunci când se doreste atingerea efectiva a acestor obiective. Intr-o societate democratica, asupra sistemului economic nu-si exercita influenta doar guvernul, deci deciziile acestuia nu pot asigura, singure atingerea obiectivelor enuntate.

Politicile fiscale sunt, in primul rând, instrumente ale guvernului in influentarea economiei, deci ele reflecta masura in care un guvern se implica in orientarea proceselor macroeconomice. Aplicarea politicilor fiscale consta, in esenta, in determinarea marimii cheltuielor guvernamentale si a impozitelor si taxelor, a platilor transferabile sau a unei combinatii a acestora care sa duca la realizarea scopurilor stabilite .

In alegerea politicii fiscale adecvate este importanta eficienta acesteia, altfel spus, marimea efectului ce se obtine in conditiile date. Masurarea acestor efecte se face utilizând multiplicatorii politicii fiscale, definiti ca acele marimi care arata cu cât se modifica marimea venitului atunci când unul din instrumentele policitii fiscale se modifica cu o unitate valorica.

Aplicarea unei politici fiscale determina efecte imediate asupra bugetului guvernamental. Cresterea cheltuielilor guvernamentale sau a platilor transferabile duce la sporirea deficitului guvernamental, in timp ce cresterea ratei fiscalitatii duce la reducerea acestuia. Din aceasta cauza proiectatea unei politici fiscale trebuie intotdeauna insotita de o analiza a efectelor acesteia asupra deficitului bugetar, a datoriei publice, in general.

Ca si politica fiscala, politica monetara actioneaza asupra cererii agregate care , modificându-se atrage modificarile dorite.

In esenta, politica monetara reprezinta exercitarea controlului Bancii Centrale asupra ofertei de bani ca un instrument de atingere a obiectivelor politice generale. Desi scopurile politicii monetare sunt asemanatoare celor ale politicii fiscale instrumentele acesteia difera mult, ele fiind orientate spre modificarea ofertei de bani pe piata monetara. Principalele instrumente de politica monetara sunt operatiunile pe piata deschisa, dobânda de refinantare si fondurile de rezerva. Prin intermediul acestor instrumente, Banca Centrala poate spori sau reduce oferta de bani (masa monetara) din economie, fapt ce determina o serie de efecte de transmisie care se soldeaza, pâna la urma, cu cresterea sau scaderea cererii agregate pe piata bunurilor si serviciilor. In aplicarea politicilor monetare, rolul principal revine Bancii Centrale si strategiei acesteia. Buna aplicare a acestei strategii, precum si interventiile Bancii Centrale la momente oportune, independenta ei in raport cu alte interese economice sunt conditii fundamentale ca politicile monetare promovate sa-si atinga scopul.

Problematica complexa a managementului unei firme nu poate fi epuizata in cuprinsul acestei lucrari si unele abordari prezentate sunt susceptibile de imbunatatiri si dezvoltari, tinând cont de evolutia proceselor economice si sociale viitoare.

BIBLIOGRAFIE CONSULTATǍ

1. Abraham Frois Gilbert -"Economie politicǎ", Editura Humanitas, București, 1999.

2. Adam Smith -"Avuția națiunilor. Cercetare asupra cauzelor și naturii ei", vol. I-II, Editura Academiei Române, 1965.

3. Adumitracesei I.D., Niculescu N.G. -"Să fim noi înșine!. Probleme ale economiei românești", Editura Graphix, lași, 1999.

4. Aglietta Michel – “Macroeconomie financiară. Crizele financiare și reglarea monetară”, Editura Coresi, București, 2001

5. Alexander King, Bernard Schncider -"Prima revolutie globala – o strategie pentru supravietuirea lumii. Un raport al consiliului Clubului de la Roma", Editura tehnica, București, 1993.

5. Alfiri Gheorghe -"Reforma, economia de piata și privatizarea in România", Editura ABEONA, București, 2000.

6. Ana Bal -"Economii in tranzitie -Europa Centrala și de est", Editura Oscar Print, București, 1997.

7. Anghel Rugina -"Principia Economica", Editura Academiei Române, București, 2004.

8. Anghelache C-tin – “România 2003. Starea economică. Perspective”, Editura Economică, București, 2003

9. Alexandru Puiu -Managementul in afacerile economice internationale, Editura Independenta economica, București 2003.

12. Bari Ion -"Economia mondiala", Editura Didactica și Pedagogica, București, 1994.

13. Basno Cezar, Nicolae Dardac, Constantin Floricel -"Moneda, creditul, banii", Editura Didactica și Pedagogica, București, 2004.

14. Bezbakh Pierre -"Inflatie, dezinflatie, deflatie", Editura Humanitas, București, 2004.

15. Bacescu Angela, Bacescu Marius -"Macroeconomia", Editura All, București 1993.

16. Blaga Ion -"Industrializarea", Editura Știintifica și Enciclopedica, București, 1983.

17. Blang Mark -Teoria economica in retrospectiva", Editura Didactica și Pedagogica, București, 1992.

18. Bogdanești C. Popescu -"Privatizarea -metodologie și practica", Editura S.C. "Tribuna Economica" S.A., București, 1994.

19. Botez Octavian Gh. – “Comerț internațional și politici comerciale”, Editura Fundației România de Mâine, București, 2002

20. Bădescu Ilie – “Idei politice românești. Doctrine și teorii”, Editura Mica Valahie, 2004

21. Bran Paul -"Fascinatia valorii", Editura Enciclopedica, București, 2002.

22. C. Coroianu Stoicescu -"Management -teorii și tehnici", Editura Elapis, Ploie§ti, 1998.

23. Cerna Silviu -"Banii și creditul in economia contemporana", Editura enciclopedica, București, 1994.

24. Cretoiu Gheorghe, Viorel Cornescu, Bucur Ion –“Economie politica”, Casa de editura și presa ”Șansa” SRL, București, 1993.

25. Cristian Hen, Jacques Leonard -"Europa", Editura Humanitas, București, 2002.

26. Costinel Lazar, Gheorghe Gorincu, Liana Enache, "Teorie economica generala", Editura Economica, București, 1993.

27. Cristiana Cristureanu -"Economia și politica turismului international", Casa pentru turism și cultura ABEONA, București, 1992.

28. Cristureanu Cristiana – “Economia și politica turismului internațional”, ABEONA, București, 1992

29. Croitorul Lucian -"Economia Romaniei. Microstabilitate și tranzitii", Editura Expert, București, 1993.

30. Ciucur Dumitru, Popescu Constantin -"Tranziția prin criza", Editura Eficient, 1991.

31. Daianu Daniel -"Echilibrul economic și moneda", Editura Humanitas, București, 2003.

32. Dobrota Nita -coordonator, "Economie politica’, București, 2005.

33. Dragan losif Constantin, M.C. Dumitrescu -"Economistul mileniului III, Nicholas Georgescu Roegen -Profetul arhitect al noii gandiri economice", Editura Europa Nova, București, 1993.

34. Dragan losif Constantin -"Calea spre piata". Editura Europa Nova, București, 1993

35. Didier Michael -"Economia, regulile jocului", Editura Humanitas, București, 2004.

36. Drucker F. Peter -"Inovatia și sistemul antreprenorial" Editura Enciclopedica, București 2003.

37. Enache Constantin -"Probleme ale reproductiei fortei de munca", Editura politica, București, 1975.

38. Enache Constantin -"Progresul tehnic și valorificarea superioara a resurselor naturale", Editura politica, București, 1999

39. Grindea Dan -"Este posibila accelerarea privatizarii?", Editura Enciclopedica, București, 2004.

40. Friedman Milton -"Capitalism și libertate", Editura Enciclopedica, București, 2005.

41. Gogoneata Aura și Constantin -"Economie politica, teorie micro și macroeconomica. Politici economice", Editura Didactica și Pedagogica, București, 2001.

42. Gozier Bernard – “Strategiile resurselor umane”, Institutul European, Iași, 2003

43. Genereux Jacques – Economie Politică”, All Beck, București, 2000

44. Hanke H. Steve -coordonator, “Privatizare și dezvoltare economica”, Editura Expert, București, 1992.

45. Hayek A. Federick -"Drumul catre servitute", Editura Humanitas, București, 2003.

46. Heyne Paul -"Modul economic de gandire", Editura Didactica și Pedagogica, București, 2001.

47. Hardwick Philip, Langmead John, Khan Bahadur – “Introducere în economia politică modernă”, Polirom, Iași, 2002

48. lancu Aurel -"Tratat de economie. $tiinta economica ~i interde- pendentele ei", Editura Economica, Bucure~ti, 1993.

49. Ivanciu N. Valeanu -"Istoria gandirii economice", Editura Didactica și Pedagogica, București, 2002.

50. Ilie Puia -"Permanente economice romanești", București, 2002.

51. Ionescu Luminița – “Bugetul și contabilitatea instituțiilor publice”, editura Fundației România de Mâine, București, 2001

52. Kotler Philip -Management, Engelwood Cliffs, New Jersey, 1988.

53. Keynes J.M. -"Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a banilor și a dobânzii", Editura Știintifica, București, 1970.

54. Manolescu Constantin -"ABC-ul economiei de piata moderne", Casa de editura și presa "Viata Romaneasca", București, 1994.

55. Manolescu Gheorghe -coordonator, "Procese și politici macroeconomice ale tranzitiei", Editura Economică, București, 1995.

56. Mattei Dogan, Dominique Pellasy -"Cum sa comparam natiunile. Sociologie politica comparativa", Editura alternative, București, 2005.

57. Mesarovic H., E. Pestel -"Omenirea la raspantie", Editura politica, București, 1973.

58. Mugur N. –“Economia de piata – o mare inventie a societatii umane”, Editura Tehnica, București, 1972.

59. Murgescu C. -"Mersul ideilor economice la romani", vol. I-II, Editura Enciclopedica, București, 1987, 1990.

60. N.N. Constantinescu -"Reforma economica, In folosul cui?", Editura Economistul, 1993.

61. N.N. Constantinescu -"Teoria valorii munca și lumea contemporana”, Editura Politica, București, 1992.

62. Nechita Vasile -Economie Politica, Editura Porto Franco, Galati, 1991.

63. Nicolescu Ovidiu, Ion Verboncu -"Management și eficienta", Editura Nova, București, 1993.

64. Nicolescu Ovidiu, Ion Verboncu -"Management", Editura Economica, București, 2003.

65. Nicolescu Ovidiu – “Noutati în managementul international”, Editura Tehnica, București, 1993.

66. Nicolescu Ovidiu, Ion Verboncu -"Management și eficienta", Editura Nova, Bucureti, 1994.

67. Poenaru Maria, “Politici sociale și indicatori sociali”, Editura All, București, 1998

68. Parlaghi Anton, “Etică și corupție în administrația publică”, 1999

69. Postolache Tudorel -"Economia Romaneasca in sec. XX", Editura Academiei Romane, 1991.

70. Prahoveanu Tudorel -"Economie politica -fundamente de teorie economica", Editura Eficient, București, 1996

71. Reinhard Blum -, "Un al treilea drum. Principii organizatorice ale economiei nationale", Editura Universala AI.I. Cuza, lași, 2004.

72. Simon Herbert – “Administratie publică”, Editura Cartier, Chișinău, 2003

73. Sora Virgil, Constanța Mihăescu – “Demografie și statistică socială pentru administratia publicura Lucman, București, 2001

74. Spineanu Ulm -"Încotro România 2000?", Editura Mondograf, Constanta, 1995.

75. Ștefan Gheorghe -"Economie de piata -legitati și mecanisme", Editura Inter-Media, București, 1992.

76. Tănase Ionuț – “Comunicarea politică și integrare europeană”, Editura Bilingvă Risoprint, Cluj-Napoca, 2003

77. Trebici Vladimir -"Genocid și demografie", Editura Humanitas, București, 1991.

78. Tofler Alvin -"Șocul viitorului", Editura Politica, București, 1973.

79. Tofler Alvin -"Al treilea val", Editura Politica, București, 1983.

80. Turdeanu Lucian -"Avuția națională pe plan mondial și național", Editura Academiei Romane, București, 1993.

81. Timbergen J. -"Restructurarea ordinii internaționale", Editura Politica, București, 1978.