Influenta Ingrasamintelor Verzi Asupra Principalelor Insusiri Fizice Si Chimice ale Solurilor Erodate din Nord Vestul Romaniei
CUPRINS
INTRODUCERE
Tema aleasă ”Influenta îngrășămintelor verzi asupra principalelor insusiri fizice si chimice ale solurilor erodate din [NUME_REDACTAT]” este foarte importantă și de actualitate pentru agricultura din regiunea colinară a Transilvaniei.
Eroziunea constituie unul dintre fenomenele extrem de grave, care afectează mari suprafețe de teren din Nord – [NUME_REDACTAT] și este o problemă cu care se confruntă mai ales cei care cultivă terenurile din zonă. Datorită defrișărilor masive din ultimii ani, acest fenomen al eroziunii a devenit îngrijorător si cu atat mai mult pentru agricultură.
Lucrarea cuprinde un număr de patru capitole în care se prezintă: Eroziunea solului din nord-vestul Romaniei (definiție, istoric, pagube), Influenta eroziunii asupra insusirilor fizice si chimice ale solurilor (influenta, ingrasamintele verzi), Conditii de cercetare (relieful, clima si vegetatia, solurile, [NUME_REDACTAT]), Materialul si metoda de cercetare; Rezultate obținute; Concluziile si Recomandările.
Doresc in mod deosebit si cu multa recunostiinta, să aduc mulțumiri D-lui Prof.univ.dr.ing.[NUME_REDACTAT], cercetător științific gradul I, conducătorul științific al acestei lucrări, care cu multă răbdare, drag si competență m-a sprijinit în întocmirea și susținerea acestei lucrări.
Capitolul I
EROZIUNEA SOLURILOR DIN NORD-VESTUL ROMÂNIEI
I.1. Definiție:
Eroziunea este procesul de desprindere de la suprafața depunerea terenului a particulelor de sol sau de rocă, transportul acestora de la locul de origine în alte locuri.
I.2. Istoric:
Fenomenul de eroziune a fost sesizat de Pliniu cel Bătrân (24 – 79 a.d.) care recomanda ca terenurile în pantă sa fie arate transversal (Neamțu T., 1996). Adevăratul semnal de alarmă asupra acestui fenomen cu efecte atât de complexe a fost tras de către cercetătorii americani la începutul secolului XX. Aceștia au constatat că marile fluvii ce străbat cele două Americi transportă și depun în oceane milioane de tone de sol. Azres Q.C., Gustafson A.F., Bennet H.H. (citați de Costache I. și colab., 1968) consideră că numai în S.U.A., odată cu solul spălat, se pierd 43 milioane tone de elemente fertilizante.
Treptat, fenomenul a fost studiat din ce în ce mai mult în toate zonele cu eroziune. Momente importante în percepția fenomenului de eroziune la scară mondială au fost [NUME_REDACTAT] Unite de la Stockholm care a atras atenția asupra necesității conservării solului și [NUME_REDACTAT] Unite asupra mediului ambient (PNUE) prezentat în 10 – 14 iunie la Roma în cadrul FAO și proiectul „Evaluarea mondială a degradării solurilor” lansat în noiembrie 1975 și realizat de FAO, PNUE și UNESCO. Riquier (1982) stabilește un model de calcul al claselor de eroziune, Hollaway R.A., Dexter A.R. (1990) , Sommer L.C., Zach M. (1992) , Taylor J.H., 1994 , etc , publică diferite aspecte asupra fenomenului de eroziune.
Pe plan național, marele agronom [NUME_REDACTAT] Șișești, în anul 1925, în lucrarea „Fenomenul de distrugere și de reconstituire a solului” a fost primul care a atras atenția asupra pagubelor pe care eroziunea le provoacă agriculturii românești. Eroziunea solului a fost studiată de către [NUME_REDACTAT]. (1945) la Negrești – Vaslui si Cean – Turda, de către Popescu E. (1956) în [NUME_REDACTAT] de către Iurașcu C. (1959, 1969) în [NUME_REDACTAT]. Activitatea primului laborator de eroziune a solului din cadrul ICAR a fost deosebit de valoroasă, aici desfașurându-și activitatea acad. [NUME_REDACTAT] si alți cercetători valoroși. Un moment important în ce privește cercetările privind eroziunea solului l-a constituit înființarea [NUME_REDACTAT] de Cercetări pentru [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] în anul 1954, iar mai târziu a perimetrelor etalon din județele cu eroziune.
Moțoc M., 1983 (citat de Canarache, 2001) consideră că in România se pierd anual 28,0 milioane tone de sol din folosința arabila. Ca urmare , însușirile fizice , chimice și biologice ale solului se degradează (Moțoc , 1959 , în Transilvania , Popa , 1965 , 1966 , 1973, pentru solurile din Moldova , Luca , 1961 , pentru solurile din Dobrogea , Domuța , 2001 , 2003 , pentru solurile din Bihor). Ca urmare , producția plantelor cultivate scade substanțial ([NUME_REDACTAT]., 1945 , Popescu E., 1956 , [NUME_REDACTAT] , Popa A., 1976 , Nistor D., 1979 , Domuța C., 1988, Neamțu T., 1996 , Domuța C., 2001 , 2003 , etc).
Eroziunea creează dificultăți în exploatarea terenurilor arabile, mărește frecventa și gravitatea inundațiilor, secetele sunt mai accentuate, iar mediul ambiant este poluat ([NUME_REDACTAT]., Penescu A., 1966 , Guș P. și colab., 1998 , Canarache A., 2001).
Importanța și particularitățile fertilizării pe terenurile în pantă au fost evidențiate de lucrările publicate de Moțoc M. 1963, Costache și colab. 1961, Popa A. 1977, [NUME_REDACTAT] 1977, Dumitrescu N. 1979, [NUME_REDACTAT] și colab. 1979, Colibaș I., [NUME_REDACTAT]. 1985, Domuța C. 1988, Ailincăi C. și colab (1990), Domuța C. (2001, 2003).
Fertilizarea terenurilor în pantă are în vedere atât efectul direct al acesteia asupra fertilității solurilor și producțiilor agricole cât și influența fertilizării asupra eroziunii solului întrucât cercetările efectuate de către Rusu I. (1977) în [NUME_REDACTAT] și de către Popa A. și colab. (1984) în [NUME_REDACTAT] au pus în evidență valori superioare ale infiltrației apei în sol și cantități mai mici de sol erodat în variantele fertilizate organic, respectiv organo – mineral comparativ cu variantele nefertilizate.
Tehnologia îngrășămintelor verzi din România, atât pe terenurile plane cât și pe terenurile în pantă presupune folosirea culturilor pure de lupin ([NUME_REDACTAT], 2002) cu dezavantajele amintite anterior în ce privește humificarea. Pornind de la concluziile lui Roger (1976) citat de [NUME_REDACTAT]. și colab. (1983), Domuța C., începând cu 1988, folosește amestecurile: lupin + mei + ovăz; lupin + secară + rapiță. În variantele cu lupin în amestec s-a obținut o stabilitate hidrică a agregatelor de sol superioară celei din varianta fertilizată cu lupin în cultură pură, precum și celei din varianta fertilizată cu amestecul măzăriche + secară + raigras. Aceeasi situație s-a înregistrat și în ceea ce privește productia de porumb obținută.
I.3. Pagube produse de eroziune:
1. Degradarea solurilor și scăderea productivității:
a) Modificarea proprietăților fizice ale solului:
structura solului se degradează ca urmare a îndepărtării orizontului cu humus; ca urmare, scade porozitatea necapilară, crește densitatea aparentă;
textura solului se modifică prin creșterea proporției de schelet, putându-se aduce la suprafață orizonturile inferioare care, de cele mai multe ori, au o textură diferită de cea a orizontului superior;
modificarea relațiilor solului cu apa prin scăderea infiltrației și scurgerea mai accentuată la suprafață; aceasta determină o eroziune mai accelerată. Cantitățile de apă infiltrate și înmagazinate se reduc cu 20-90% față de solurile neerodate.
b) Modificarea proprietăților chimice ale solului:
Ca urmare a eroziunii se reduce considerabil conținutul solului în humus și azot și într-o măsură mai mică conținutul de fosfor.
c) Modificarea activității biologice a solului:
Datorită reducerii conținutului de materie organică activitatea biologică din aceste soluri este foarte mult diminuată.
d) Distrugerea solurilor situate pe văi. Materialul erodat de pe pante este depus pe solul din vale, iar argila și ceilalți coloizi pătrund în spațiul necapilar al solului micșorându-i permeabilitatea și porozitatea. Dacă materialul depus este în cantitate mare ,la suprafața solului colmatat se formează un strat cu fertilitate scăzută, în special dacă provine de la formele eroziunii de adâncime.
e) Reducerea producției plantelor cultivate:
Consecința directă a deteriorării proprietăților fizice, chimice și biologice ale solului este reducerea substanțială a producțiilor agricole; aceasta este direct proporțională cu amploarea fenomenului de eroziune. Dumitrescu N. [NUME_REDACTAT] A. (1979) arată că eroziunea a redus producțiile de cereale păioase cu 18-45% în [NUME_REDACTAT], cu 13-79% în [NUME_REDACTAT] și cu 50-55% în Transilvania.
f) Creșterea cheltuielilor de producție:
Prin aducerea la suprafață a orizonturilor inferioare mai compacte, eroziunea determină creșterea consumului de combustibil necesar executării lucrărilor solului.
2. Dificultăți în exploatarea terenului. Când eroziunea avansează, se formează ogașe, făgașe, ravene care fragmentează teritoriul și se împiedică executarea mecanizată a lucrărilor agricole.
3. Inundațiile. Eroziunea solului mărește frecvența și gravitatea inundațiilor. Pe versanții fără vegetație viteza de scurgere a apei este sporită; când cad precipitațiile, volumul de apă crește brusc, scurgerile se fac vertiginos și alimentează în scurt timp râul sau fluviul colector. Ca urmare, au loc inundații, uneori cu consecințe catastrofale (sunt distruse recoltele de pe terenurile din văi, poduri, așezări omenești, sunt colmatate lacuri de acumulare, iazuri etc.).
4. Accentuarea secetei. Zonele afectate de eroziune sunt mai uscate deoarece apa din precipitații nu se infiltrează în sol ci se pierde prin scurgere; ca urmare, pe terenurile înalte se instalează seceta. Tipice pentru acest fenomen sunt terenurile din luncile Bahluiului și a Jijiei ([NUME_REDACTAT] și Penescu A 1998).
5. Poluarea mediului ambiant. Eroziunea solului este un puternic factor de dereglare a echilibrului în natură, de poluare a mediului ambient. Versanții erodați devin sterpi, fără vegetație și fără populație animală; prezența în râuri și lacuri a unor cantități mari de substanțe nutritive spălate de pe versanți și cantitățile mari de aluviuni transportate înrăutățesc condițiile de viață ale vegetației și faunei acvatice. Așa cum s-a mai precizat, unele inundații devin catastrofale etc.
Practic nu este posibilă o agricultură fără pierderi de sol, iar eforturile făcute pentru conservarea solului nu pot exclude total procesul de eroziune, însă îl limitează între limitele permise.
Capitolul II
INFLUENȚA EROZIUNII ASUPRA ÎNSUȘIRILOR FIZICE ȘI CHIMICE ALE SOLURILOR. ÎNGRĂȘĂMINTELE VERZI
II.1. Influența eroziunii asupra însușirilor fizice și chimice ale solului:
În 1990 pe un versant cu panta de 12% situat în apropierea orașului Beiuș s-a amplasat un câmp de cercetare, ocazie cu care s-au deschis profile de sol la vârful și la baza versantului. Analiza orizonturilor de sol din cele două profile evidențiază un orizont Ap mai scurt (0-13cm) la vârful versantului comparativ cu orizontul Ap (0-16cm) de la baza versantului.
S-a constatat că în orizontul Ap din profilul de la vârful versantului conținutul solului în argilă coloidală este de 25,0%, față de 20,0%, cât este conținutul în argilă coloidală a orizontului Ap din profilul de la baza versantului . Și în celelalte orizonturi ale profilului de la vârful versantului valorile argilei coloidale sunt mai mari decât valorile înregistrate la profilul de la baza versantului.
Determinarea hidrostabilității macrostructurale în parcelele de control al scurgerilor de le Oradea arată diferențe importante între baza și vârful versantului. Aceste diferențe sunt influențate de cultură și de agrotehnica folosită. Pe adâncimea de 0-20 cm, cea mai mare diferență între gradul de structurare de la baza versantului și vârful versantului (40,2%) s-a înregistrat în varianta întreținută ca ogor negru (53,68% față de 38,3%). Și în varianta semănat „din deal în vale” s-a înregistrat o diferență mare, 33,3% (56,04% față de 42,13%). Diferențele scad în variantele cu porumb semănat pe direcția curbelor de nivel, 12% (52,4% față de 46,78%), grâu, 8,2% (54,25% față de 50,14%), pentru ca în varianta cultivată cu trifoi să se înregistreze cea mai mică diferență, 7,6% (56,82% față de 55,56%).
Eroziunea a determinat valori mai mari ale densității aparente la vârful versantului comparativ cu baza versantului și drept urmare valorile porozității totale la vârful versantului sunt mai mici decât la baza versantului.
Rezistența la penetrare și conductivitatea hidraulică au valori diferite la vârful versantului comparativ cu baza versantului, fiind mai mari, respectiv mai mici. (tabel 20.1.). Regimul umidității solurilor diferă la vârful versantului comparativ cu baza versantului, determinările de umiditate a solului efectuate în diferite perioade de vegetație a culturilor evidențiind valori mai mici la vârf decât la baza versantului.
Eroziunea a determinat înrăutățirea însușirilor chimice ale solului, valorile pH-ului, conținutul în humus, fosfor mobil și potasiu mobil fiind mai mici la vârful versantului decât la baza versantului. (tabel 2.1.)
Tabel 2.1.
Influența poziției pe versant asupra principalilor parametri fizici și chimici de fertilitate a erodisolului de la Beiuș (după Domuța C., 2005)
II.2. Îngrășămintele verzi:
Îngrășămintele verzi sunt resurse organice care provin din plante agricole în culturi pure sau în amestecuri de mai multe specii cu masă vegetală bogată și de regulă cu creștere rapidă, având ca scop încorporarea lor în sol în stare verde, pentru îmbogățirea acestuia în materie organică, nutrienți și ameliorarea însușirilor fizice, ceea ce duce la sporirea producției agricole. Plantele care răspund acestor cerințe sunt speciile leguminoase datorită aportului de azot prin fixare simbiotică și conținutului de azot din masa vegetală: lupinul peren – Lupinus polyphyllus, lupinul albastru cu frunze înguste – Lupinus angustifolius, lupinul alb – Lupinus albus, lupinul galben – Lupinus luteus, fasolița – Vigna sinensis, mazărea – Pisum sativum, lintea pratului – Lathyrus sativus, bobul – Vicia faba, măzărichea păroasă – Vicia villosa, măzărichea de primăvară – Vicia sativa, borceagul sau măzărichea de toamnă – Vicia pannonica, seradella – Ornithopus sativus, trifoiul mărunt – Medicago lupulina, lucerna – Medicago sativa, trifoiul roșu – Trifolium pratense, trifoiul încarnat – Trifolium incarnatum, sparceta – Onobrychis viciaefolia, sulfina – Melilotus officinalis, sulfina albă – Melilotus alba, coroniștea – Coronilla varia, molotru – Trigonella și neleguminoase cum sunt cruciferele cu masă vegetală semnificativă și viteză de creștere mare: rapița colza – Brassica napus var. Oleifera, rapița sălbatică – Brassica campestris, muștarul – Sinapi album, Sinapis nigra, ridichea de frunze – Raphanus sativus (oleifera) sau unele graminee: secara – Secale cereale, ovăzul – Avena sativa, raigrasul – Lolium perenne și plante din alte familii hrana vacii – Spergula arvensis, floarea soarelui – Helianthus annuus, hrișcă – Fagophyrum esculentum care mai ales în amestec cu leguminoasele au aport esențial în celuloză, hemiceluloză și lignine. (Davidescu D. și colab., 1981; Rusu M. și colab., 2005).
Acțiunea pozitivă a îngrășămintelor verzi se datorește efectului multilateral și anume:
– ajută la evoluția ecoagriculturii;
– îmbogățesc solul în materie organică, în urma căreia se mărește capacitatea de reținere a substanțelor nutritive, crește puterea de tamponare și se îmbunătățesc însușirile fizice – stabilizarea structurii și refacerea regimului aerohidric protejând solurilor de la acțiunea eroziunii;
– sporesc cantitatea de humus, fapt ce influențează pozitiv asupra structurii solului, permeabilității și capacității pentru apă. Se apreciază că un îngrășământ verde cu 2% azot și coeficient de humificare de 5% poate determina sinteza a 250 kg humus/ha/an și 12,5 kg azot. Acest humus este puțin stabil, slab polimerizat și ușor mineralizabil;
– stimulează activitatea biologică din sol prin creșterea numărului și randamentului bacteriilor amonificatoare și nitrificatoare;
– se măresc rezervele de azot asimilabil ale solului;
– aduc în orizontul arabil cu ajutorul rădăcinilor (datorită activității absorbante a sistemului radicular), substanțe nutritive din orizonturile mai profunde;
– procesul de spălare a substanțelor nutritive, în special pe solurile nisipoase, este foarte mult micșorat, din cauza reținerii biologice de către plantele utilizate ca îngrășământ verde;
– îngrășământul verde din leguminoase (Melilotus officinalis) sau amestec de Vigna sinensis+Pisum sativum (fasoliță+mazăre) are efect asupra nematozilor dăunători din sol, prin favorizarea dezvoltării dușmanilor naturali ai acestora.
Datorită acțiunii multilaterale îngrășământul verde sporește recolta nu numai la prima cultură care se seamănă după el, ci și la urmăoarele două – trei culturi. În afară de aceasta, mai trebuie luate în considerare costul foarte redus și posibilitatea de a fi aplicat pe scară întinsă, mai ales pe ternurile unde transportul gunoiului de grajd se face cu greutate, ca și acolo unde cantitatea de gunoi este mică. (Davidescu D.,Davidescu V., 1981)
Speciile de îngrășământ verde se seamnă toamna, primăvara și vara, în culturi pure în amestecuri și în culturi ascunse. De exemplu: mazăre cu ovăz, măzăriche cu ovăz, trifoi încarnat (20 kg/ha) cu raigras italian (20 kg/ha) și măzăriche de toamnă (40 kg/ha) cunoscut și sub numele de amestec Landsberg.
Modul de folosire a îngrășământului verde este diferit în raport cu clima, solul, planta și particularitățile agrofitotehnice ale primei culturi îngrășate.
În raport cu clima, aplicarea îngrășămintelor verzi se recomandă în primul rând, pentru zonele umede, apoi pentru cele intermediare; sunt eficiente acolo unde precipitațiile medii anuale depășesc 550 mm.
În ceea ce privește solul, îngrășământul verde se poate aplica pe orice tip de sol, însă o mai mare importanță prezintă pentru solurile podzolice și nisipoase (tabel 1.1).
Se întâlnesc următoarele procedee de cultură:
– în cultură pură semănată primăvara (lupin, seradellă, sulfină) unde plantele sunt încorporate în sol când păstăile încep să capete aspect lucios;
– în culturi intermediare (în amestec cu alte plante) care se incorporează toamna și se utilizează sub formă de culturi ascunse sau culturi în miriște:
în cultură ascunsă se seamănă: seradella, sulfina, trifoiul roșu, sub o păioasă de primăvară; după recoltarea plantei principalele, plantele destinate ca îngrășământ verde continuă să vegheze până toamna, când se încorporează în sol cu 3-4 săptămâni înainte de semănatul culturilor de toamnă;
după miriște în zonele cu toamne lungi și umede se seamnă lupin, seradellă, măzăriche, hrișcă, muștar, floarea soarelui; Exemplu: amestec muștar alb (10-15 kg/ha) cu mazăre furajeră 100 kg/ha; amestec de mazăre+măzăriche+bobușor (180 kg/ha) cu rapiță (3-4 kg/ha). Aceste amestecuri au creștere rapidă și după două luni se pot încorpora în sol;
– în culturi intermediare care se încorporează primăvara se utilizează culturi verzi de toamnă. Aici se aleg specii rezistente la ger, de la care să se obțină masa verde cât mai mare: secara+măzăriche de toamnă (70+50 kg/ha); ovăz de toamna+mazăre de toamnă (70+120 kg/ha); secară+măzăriche+rapiță (60+45+2 kg/ha); mazăre+măzăriche+bobușor (45+45+90 kg/ha);și mai rar:
– sub formă de otavă, care rezultă după ultima coasă a unor plante de nuteț (seradellă, sulfină, lupin, trifoi) otavă care se încorporează în sol;
– ca masă cosită se practică mai ales în livezi și plantații viticole;
(http://www.gazetadeagricultura.info/index.php?option=com_content&view=article&id=1577:plantele-verzi&catid=36:Agrotehnica&Itemid=133), (Mocanu R. și colab.,2007).
Pentru implicarea acestor resurse organice în formarea unui humus stabil se recomandată armonizarea structurii acestor specii, în succesiuni și amestecuri de plante cu conținut ridicat în celuloză și lignină (cu aport predominant în C-organic), cu speciile bogate în azot pentru a determina refacerea unor componente organice humificabile și de calitate.
[NUME_REDACTAT] Gh. și colab. (2007) îngrășămintele verzi se clasifică în:
– îngrășăminte verzi în ogor propriu;
– îngrășăminte verzi în cultură premergătoare sau succesivă, cu două sub grupe: plante rezistente la iernat (culturi acoperitoare) și sensibile la ger;
– îngrășăminte verzi în cultură asociată cu plante prășitoare sau în cultură ascunsă (asociere cu o cultură neprășitoare).
Îngrășămintele verzi în ogor propriu, sunt puțin folosite în agricultură, ca urmare a lipsei de rentabilitate. La aceste îngrășăminte se apelează atunci când o solă este epuizată sau „obosită” (după pomi, vie, hamei). De regulă, se folosește trifoiul roșu.
Îngrășămintele verzi în cultura premergătoare sau succesivă se clasifică astfel:
Rezistente la iernat: (culturi acoperitoare), sunt din ce în ce mai mult folosite. Permit acoperirea solului iarna împiedică spălarea în adâncime a substanțelor nutritive, dar și a nitraților. Folosirea lor impune o a doua arătură în primăvară, sau cel puțin o discuire energică. Se mai folosesc frecvent amestecurile de trifoi cu ierburi. Semănătura se face în miriște, imediat după cereale sau cartofi. În primăvară, masa verde se toacă cu mașina de tocat vreji, se lasă trei – patru zile pe loc, apoi se încorporează sub plug (antetrupiță) sau sub disc. După trei – patru săptămâni începe descompunerea, dispar substanțele inhibitoare de creștere și se poate semăna. Prin adăugarea de gunoi fermentat sau urină, este grăbită descompunerea.
Sensibile la ger: au următoarele avantaje:
– se încorporează ușor – la începutul iernii sau primăvara timpuriu nemaifiind nevoie de tocare;
– se descompun rapid, permițând semănatul culturilor din epoca I și II;
– permit arătura de iarnă, timpurie, fapt important pe solurile grele.
Îngrășămintele verzi în cultura asociată sunt de asemenea destul de mult folosite existând mai multe tipuri de asociere și anume:
– asociere cu culturi prășitoare (porumb, cartofi, floarea soarelui etc.). în ciuda unor dificultăți tehnologice, agricultorii biologi încearcă să găsească soluții cele mai bune. Se cultivă: soia, bobul, lupinul, lintea pratului, trifoi.
– asociere cu culturi neprășitoare (cultură ascunsă), este cea mai interesantă metodă, dar și aceasta ridică anumite pretenții tehnologice. Plantele folosite cel mai frecvent sunt trifoiul roșu, lucerna, în amestec sau nu cu ierburi. În întreprinderile cu sector zootehnic dezvoltat, adeseori după sola de cereale + cultura ascunsă, urmează sola furajeră de bază, cu ciclu bienal (trifoiște, lucernieră).
Un sondaj de opinie efectuat în Elveția, privind culturile asociate folosite ca îngrășăminte verzi arată că:
– 70% din agricultori folosesc îngrășămintele verzi asociate în cultura porumbului și 50% în cultura cerealelor păioase;
– la porumb se folosește cel mai frecvent trifoiul mărunt (galben). Când porumbul are 20 cm, se seamănă trifoiul: cu mâna, din sacul de semănat, cu semănătoarea sau chiar cu cultivatoarelor;
– înainte de semănat, terenul se prășește mecanic și manual: după 3-4 săptămâni de la recoltatul porumbului, îngrășământul se încorpoorează cu plugul, la nevoie echipat cu antetrupiță;
– în grâu, trifoiul răsare uneori nesatifăcător, iar în anii secetoși concurează grâul în ceea ce privește apa;
Această practică a îngrășării solului prin încorporarea în sol a unei culturi de plante verzi, de obicei o cultură de leguminoase este cunoscută încă din vremea [NUME_REDACTAT] și a [NUME_REDACTAT]. Agricultorii lumii antice recunoșteau în această metodă un mijloc de revitalizare a solului, de creștere a fertilității sale și, concomitent, a producțiilor ce se obțineau; înființarea îngrășământului verde se făcea fie sub forma unei culturi în ogor propriu, care era încorporată în sol la un moment dat al dezvoltării sale, fie sub forma unei culturi ascunse sau unei culturi duble ([NUME_REDACTAT]. și colab., 1983).
Cercetările din a doua parte a secolului XX (Broadbent și Norman, Hallam și Bartholomew, Stotzky și Martensen, Domsch, citați de [NUME_REDACTAT]. și colab., 1983) au semnalat unele aspecte de natură să limiteze folosirea îngrășămintelor verzi (leguminoase). Ei au arătat că prin încorporarea de îngrășământ verde, mai ales dacă plantele sunt tinere (care se caracterizează printr-un raport C⁄N mic) se declanșează procese microbiologice explosive de natură să intensifice mineralizarea humusului stabil al solului, iar în final asistăm la o scădere rapidă a rezervelor de humus în solurile îngrășate cu îngrășământ verde. [NUME_REDACTAT]. și colab., (1983) dau o altă explicație fenomenului de intensificare a mineralizării humusului stabil al solului, considerând că mineralizarea mai puternică a humusului se datorează mai puțin compușilor solubili rezultați din descomunerea îngrășămintelor în sol și care stimulează înmulțirea microorganismelor specializate în cometabolizarea humusului original al solului (puternic polimerizat).
Roger (1976), citat de [NUME_REDACTAT]. și colab., (1983) un cercetător aparținând agriculturii biologice, consideră că eșecurile utilizării îngrășămintelor verzi se datorează culturilor vegetale pure, insuficient de bogate în celuloze. El recomandă să se lucreze cu amestecuri de plante având un raport optim de monozaharide⁄celuloză/azot. Același cercetător consideră că la alcătuirea amestecului de semințe se ține seama de cultura precedentă; după o experiență de peste 50 de ani de agricultură biologică, Roger recomandă amestecul:
măzăriche: 30-40 kg/ha;
secară: 80 kg/ha;
raigras etalon: 0-10 kg/ha.
Autorul citat recomandă o proporție mai însemnată de secară dacă solul este infestat
cu pir, înlocuirea celor 80 kg secară și 50 kg ovăz, dacă terenul este infestat cu ciulini, iar dacă predomină muștarul sau rapița sălbatică se vor folosi 50 kg semințe de secară și 5–10 kg de rapiță. Tehnologia îngrășămintelor verzi din România, atât pe terenurile plane cât și pe terenurile în pante presupune folosirea culturilor pure (Davidescu D., 1987 și [NUME_REDACTAT], 2002) cu dezavantajele amintite anterior în ce privește humificarea. Pornind de la concluziile lui Roger (1976) Domuța C., începând cu 1988, la Pocola și în 1990 la Beiuș, folosește amestecurile: lupin+mei+ovăz; lupin+secară+rapița, rezultate fiind publicate în 2000, 2001, 2002 și 2003.
S-a avut în vedere faptul că lupinul este un îngrășământ verde mai cunoscut în România, precum și faptul că măzărichea este o plantă leguminoasă recomandată de Roger ca îngrășământ verde și este cunoscută în România (și nu numai) ca o componentă a borceagurilor, iar schimbarea acestei percepții este mai greu de realizat. Normele de sămânță folosite și producțiile de îngrășământ verde cultură dublă obținute la Beiuș sunt prezentate în tabelul 2.2.
Tabel 2.2
Normele de sămânță și producțiile de îngrășăminte verzi cultură dublă;Beiuș 2014 (după Domuța C., 2005)
II.2.1. Perioada de înființare a îngrășămintelor verzi:
Înființarea îngrășămintelor verzi în cultură principală asigură o reușită de 100%.
Înființarea îngrășămintelor verzi în cultură dublă poate fi o reușită dacă regimul precipitațiilor asigură dezvoltarea plantelor în bune condiții astfel încât să se realizeze o cantitate de masă verde suficientă (de cel puțin 20 t/ha). Cu cât înființarea culturii duble de îngrășământ verde se face mai devreme cu atât șansele de reușită sunt mai mari. În continuare se prezintă rezultatele de cercetare obținute în anul 2014.
Înființarea culturilor pentru îngrășământ verde la mijlocul lunii iulie, imediat după recoltarea grâului a asigurat o rezervă de apă pe adâncimea de 0-25 cm mai mare cu 111 m3/ha decât plafonul minim; prima ploaie (8,4 mm) s-a înregistrat după 2 zile, iar cantitatea totală de precipitații înregistrată până la încorporare a totalizat 271,0 mm, cu 100 mm mai mult decât valoarea mediei multianuale. La nouăsprezece zile după aceea, culturile pentru îngrășăminte verzi nou înființate au găsit în sol o rezervă bună de apă (cu 87 m3/ha sub plafonul minim); prima ploaie (30,7 mm) s-a înregistrat după șapte zile, iar totalul precipitațiilor a fost de 218,3 mm. Înființarea culturilor în data de 20 august a aigurat plantelor o rezervă de apă mai scăzută (cu 202 m3/ha mai mică decât palfonul minim); prima ploaie (3,0 mm) s-a înregistrat după opt zile, iar
totalul precipitaților din perioada de vegetație a fost de 162,8 mm, cu 70 mm mai mult decât media multianuală. În condițiile acestui bogat și bine distribuit regim al precipitațiilor în unele variante s-au obținut cantități de îngrășăminte verzi apreciabile și prin înființarea culturilor în data de 20 august (tabel 2.3).
Tabel 2.3.
Influența epocii de semănat asupra producției de îngrășăminte verzi, cultură dublă, Oradea, 2014 (după Domuța C., 2005)
Variantele:
1:Lupin; 2:Măzăriche+ovăz+raigras; 3:Lupin+ovăz+rapiță; 4:Lupin+ovăz; 5:Rapița+ovăz; 6:Rapița;
Din datele prezentate se poate remarca faptul că cea mai mare cantitate de îngrășământ verde s-a obținut la cultura pură de lupin și în amestecurile în care această plantă a intrat. Producții bune de îngrășământ verde s-a obținut în amestecul măzăriche+ovăz+raigras semănat până în data de 3 august, la ultima dată de semănat producția fiind prea mică.
În anul 2002, în cultură dublă producția de îngrășăminte verzi a fost zero, iar în anii 2013 și 2014 cele mai mari producții s-au obținut semănând la 1 iulie și în 15 iulie. Producția de îngrășăminte verzi a reprezentat doar 36,4% din producția îngrășămintelor verzi semănate la 1 iulie în 2003 și 53,75% în anul 2014. Semănatul în 15 august a determinat o pierdere de producție și mai mare, astfel că în medie pe epoca de semanat pierderea de producție față de 1 iulie a determinat o pierdere de producție de 85,1% în 2003 și de 62% în 2014. (tabel 2.4.)
Pentru reușita tehnologiilor specifice se administrează doze minime de azot, fosfor și potasiu (N = 30-40; P2O5 = 30-40; K2O = 40-60). Se încorporează în sol la fenofaza în care biomasa este maximă, plantele sunt turgescente ceea ce coincide cu înfloritul lor. Anterior încorporării masei vegetale se tăvălugește sau se toacă pentru a favoriza descompunere și minerelizarea plantelor, dar uneori este recomandată și încorporarea superficială pentru o fermentare aerobă. Se apreciază că o producție de 10-20 t/ha masă verde din aceste culturi introduce în sol 2-3 t de substanță uscată. (Rusu M. și colab., 2005)
Tabel 2.4.
Influența epocii de semănat asupra producției de îngrășăminte verzi (t/ha) cultură dublă, Oradea 2012-2014 (după Domuța C., 2005)
* În anul 2012 producția a fost zero
II.2.2. Recoltarea îngrășămintelor verzi:
[NUME_REDACTAT]. și colab. (1983) recomandă ca să nu se caute a se obține o masă vegetală prea mare, iar talia plantelor să nu depășească 30-40 cm. Se interzice cu desăvârșire introducerea masei vegetale proaspete sub brazdă întrucât efectul biologic și de producție va fi contrar celui așteptat. Este recomandată cosirea „ la ras” a culturii verzi și lăsarea acesteia pe sol sub forma de mulci (stratul de materie organică) timp de cincisprezece zile, dacă vremea este secetoasă și caldă și douăzeci și una de zile, dacă vremea este rece și umedă. Se produc astfel, la suprafață, procesele de autoliză și descompunere microbiană a țesutului vegetal și nu se afectează conținutul solului în compuși cu azot și carbon. După această perioadă se execută o lucrare supericială (cu discul sau freza) pentru distrugerea sistemului radicular pe adâncimea 5-10 cm. Autorii citați arată că după alte aproximativ trei săptămâni să se execute o altă lucrare superficială pentru distrugerea rădăcinilor încă vii după care se execută o arătură la 15 cm; nu trebuie deranjat solul mai adânc pentru a păstra rezerva de materie organică pentru perioadele târzii ale vegetației culturii următoare. Totuși, având în vedere faptul că îngrășămintele verzi, cultură dublă ating înălțimea de 30-40 cm (înflorirea plantei leguminoase) la sfârșitul lunii septembrie ‒ începutul lunii octombrie considerăm că după cosire și după trecerea celor cincisprezece sau douăzeci și una de zile de menținere la suprafață sub formă de mulci se poate face încorpoararea îngrășămintelor verzi, arătura putându-se executa la parametri de calitate corespunzători.
Îngrășămintele verzi înființate în cultură principală se vor recolta și încorpora având în vedere recomandările făcute de Eliade și colab. (1983).
II.2.3. Influența îngrășămintelor verzi asupra producției de porumb:
Influența îngrășămintelor verzi asupra producției de porumb, primul an de efect:
În condițiile de la Oradea, folosirea ca îngrășământ verde a lupinului cultură pură a determinat un spor de producție de porumb de 4,9 q/ha (10,4%) atunci când cultura de îngrășământ s-a înființat în 15 iulie. Sporul de producție a fost asemănător (4,44 q/ha, 9,7%) dacă lupinul s-a înființat la sfârșitul lunii iulie, însă prin înființarea lupinului în 15 august, producția de porumb în primul an de efect a fost doar cu 2,72 q/ha (5,1%) mai mare decât producția obținută în varianta martor. (tabel 2.5.)
În variantele în care îngrășământul verde folosit a fost lupinul în amestec s-au obținut producții mai mari comparativ cu producțiile obținute în cultură pură. Astfel prin folosirea amestecului lupin + ovăz, sporul de producție obținut comparativ cu varianta în care s-a folosit lupinul în cultură pură a fost de 4,25 q/ha în varianta în care îngrășământul verde s-a înființat în 15 iulie și de 4,19 q/ha în varianta în care îngrășământul verde s-a înființat în 30 iulie.
În varianta în care s-a folosit ca îngrășământ verde amestecul lupin + ovăz + rapiță s-au obținut cele mai mari producții, diferențele față de producțiile obținute în variantele cu lupin cultură pură din primele două epoci fiind de 5,72 q/ha, respectiv de 4,95 q/ha.
Prin folosirea amestecului măzăriche + ovăz + raigras, producțiile de porumb au fost superioare celor în care s-a folosit ca îngrășământ verde lupinul în cultură pură (cu 3,35 q/ha în prima epocă și cu 3,69 q/ha în epoca a doua) însă au fost mai mici decât producțiile obținute în variantele în care s-a folosit ca îngrășământ verde lupin + ovăz, respectiv lupin + ovăz + rapiță.
Tabel 2.5.
Influența fertilizării cu îngrășăminte verzi (anul I de efect) asupra producției de porumb, q/ha Oradea 2014 (după Domuța C., 2005)
Producțiile de porumb obținute în primul an de efect al gunoiului de grajd aplicat în doze de 25 t/ha și 50 t/ha au fost superioare producțiilor obținute în variantele fertilizate cu îngrășăminte verzi.
Producția mică de îngrășăminte verzi obținută prin înființarea acestora în 15 august și în condițiile unui an deosebit de favorabil, în primul an de efect, a determinat obținerea unor diferențe mici de producție față de martorul nefertilizat. Ca urmare, înființarea culturilor pentru îngrășăminte verzi în această perioadă este total contraindicată.
Fertilizarea chimică cu N120P90 asociată cu fertilizarea cu îngrășăminte verzi sau gunoi de grajd a determinat obținerea celor mai mari producții de porumb în toate situațiile din tabelul 6.3. De reținut este faptul că fertilizarea cu gunoi de grajd 25 t/ha a determinat obținerea unei producții de porumb doar cu puțin mai mari decât în cea mai bună variantă de fertilizare cu îngrășământ verde (lupin + ovăz + rapiță), 1,66 q/ha în varianta cu N0P0 și 1,5 q/ha în varianta cu N120P90.
Rapița în cultură pură sau în amestec cu ovăzul au determinat obținerea unor sporuri de producție mai mici decât cele obținute prin folosirea lupinului în cultură pură și de aceea nu se recomandă. Totodată cultura de rapiță pune probleme suplimentare datorită atacului de purici care o poate chiar compromite.
Influența îngrășămintelor verzi asupra producției în al doilea an de efect:
În cel de-al doilea an de efect al îngrășămintelor verzi, diferențele de producție față de martor sunt mai mici decât diferențele obținute în primul an.
În varianta fertilizată cu lupin cultură pură, diferența față de martorii nefertilizați din primele două epoci de aplicare au fost de 2,72 q/ha, respectiv de 3,74 q/ha. În amestecurile lupinului cu ovăz, respectiv cu ovăz + rapiță s-au obținut producții mai mari decât producția variantei cu lupin cultură pură, însă diferențele față de martori sunt mai mici decât în primul an de efect al îngrășămintelor verzi. În varianta fertilizată cu măzăriche + ovăz + raigras s-au obținut producții mai mici decât producțiile obținute în amestecurile lupinului. Prin folosirea ca îngrășământ verde a rapiței în cultură pură și a rapiței în amestec cu ovăzul s-au obținut cele mai mici sporuri de producție față de martor și ca urmare nu se recomandă folosirea lor. (tabel 2.6.).
Și în variantele fertilizate cu gunoi de grajd în anul al doilea de efect, diferențele de producție față de martor sunt mai mici decât în primul an de efect, iar în varianta fertilizată cu 25 t/ha diferența față de cea mai bună variantă de fertilizare cu îngrășăminte verzi este de 1,8 q/ha în varianta fără fertilizare chimică și de doar 0,02 q/ha, respectiv 0,32 q/ha față de producția primelor două epoci fertilizate cu N120P90.
Tabel 2.6.
Influența fertilizării cu îngrășăminte verzi (anul II de efect) asupra producției de porumb, q/ha, Oradea 2014 (după Domuța C., 2005)
În cel de-al doilea an de efect al îngrășămintelor verzi înființate în 15 august sporul de producție de porumb față de martorul nefertilizat este nesemnificativ statistic în toate variantele studiate și ca urmare o astfel de dată pentru înființarea îngrășămintelor verzi este exclusă.
II.2.4. Influența îngrășămintelor verzi asupra valorificării apei consumate (EVA):
Eficiența valorificării apei consumate s-a calculat ca raport între producția principală și consumul total de apă. Consumul total de apă s-a calculat prin metoda bilanțului apei în sol, adâncimea de bilanț folosită fiind de 0 – 150 cm. (Grumeza N. și colab. 1989).
Cercetările s-au efectuat la cultura porumbului, iar în varianta fertilizată cu lupin s-a obținut o valoare a EVA de 1,23 kg/m3 cu 11% mai mult decât la martorul nefertilizat. Amestecul lupin + ovăz a determinat obținerea unei diferențe mai mari, 20%, iar prin folosirea amestecului lupin + ovăz + rapiță s-a obținut cea mai mare diferență față de martor (23%) dintre toate cele 7 tipuri de îngrășăminte verzi studiate. Prin folosirea amestecului măzăriche + ovăz + raigras s-a obținut o eficiență a valorificării apei consumate mai mică decât eficiența valorificării apei consumate în variantele cu amestecuri ale lupinului, diferența față de martor fiind de 18%. Cele mai mari diferențe față de martor s-au obținut în variantele fertilizate cu gunoi de grajd, 36% în varianta fertilizată cu 25 t/ha și 51% în varianta fertilizată cu 50 t/ha. (tabel 2.7.)
Fertilizarea chimică, N120P90, pe agrofondurile cu îngrășăminte verzi și gunoi de grajd a determinat creșterea valorilor eficienței valorificării apei consumate, însă diferențele relative față de martorul fertilizat chimic sunt mai mici decât diferențele obținute pe agrofondurile fără fertilizare chimică.
În variantele fertilizate cu rapiță, respectiv rapiță + ovăz s-au obținut cele mai mici valori ale eficienței valorificării apei consumate.
Fig. 2.1. Cultură de îngrășământ verde lupin + ovăz
(după Domuța C., 2006)
Tabel 2.7.
Influența îngrășămintelor verzi asupra eficienței valorificării apei de către cultura porumbului în condițiile de la Oradea (după Domuța C., 2005)
Și în al doilea an de efect al îngrășămintelor verzi (Fig. 2.1.), comparativ cu martorul, eficiența valorificării apei consumate din variantele fertilizate cu îngrășăminte verzi este mai mare, obținându-se o cantitate mai mare de porumb la 1 m3 apă consumată. Cea mai mare valoare a eficienței valorificării apei s-a obținut în varianta fertilizată cu gunoi de grajd 50 t/ha. În varianta fertilizată cu 25 t/ha asociată cu N120P90 s-a obținut o eficiență a valorificării apei (1,49 kg/m3) egală cu cea obținută în cea mai bună variantă de îngrășăminte verzi (lupin + ovăz + rapiță), iar în varianta fertilizată cu N0P0 valoarea EVA este ușor mai mare (1,16 kg/m3 față de 1,11 kg/m3) (tabel 2.7.).
Capitolul III
CONDIȚIILE DE CERCETARE
III.1. Relieful:
Relieful constituie unul din factorii de bază ai formării solului. În general toate variațiile de sol, în limita unei anumite zone, sunt legate de schimbările reliefului. Relieful determină redistribuirea condițiilor generale de climă, iar în funcție de pantă și expoziție se schimbă intensitatea proceselor de eroziune, de spălare a terenului, de formare a noi orizonturi de sol etc.
Relieful condiționează folosirea terenului, productivitatea mașinilor și uneltelor agricole, a mijloacelor de transport etc. O importanță deosebită o are relieful în întocmirea proiectelor de conservare a solului, de irigații și drenare precum și alte obiective.
Dintre elementele care alcătuiesc formele de relief, o importanță mare o au versanții foarte răspândiți în regiunile deluroase și montane, mai cu seamă în ce privește zonarea culturilor și în special desfășurarea unor procese specifice, fizico-chimice și biologice, care converg în sinteza unor indicatori ai gradului de fertilitate naturală a solului. De fapt solul, ca un corp istorico-natural, format sub acțiunea anumitor condiții de mediu, trebuie privit în strânsă legătură și cu alți factori naturali care influențează plantele și randamentul acestora cum sunt: condițiile climatice și hidrografice, flora, fauna etc.
Influența acestor condiții asupra plantelor se face prin intermediul solului, fapt pentru care, cunoașterea corectă și aprofundată a solului, a aspectelor sub care se prezintă el, ca însușiri care definesc gradul de fertilitate, face posibilă aplicarea celor mai adecvate măsuri tehnice care pot contribui la valorificarea eficientă a tuturor rezervelor din sol – apă și hrană – pentru ca în final să poată explica științific modul de realizare a celor mai optime condiții de creștere a randamentului la unitatea de suprafață cultivată.
[NUME_REDACTAT] reprezintă o suprapunere exactă peste județele Maramureș, [NUME_REDACTAT] și Bihor, circa 95 % ca proporție, diferența de 5 % aparținând vestului județului Sălaj și nordului și estului județului Arad (Zăhan P., [NUME_REDACTAT]., 1996)
Terenurile agricole din nord-vestul țării aparțin marii unități geomorfologice a [NUME_REDACTAT]. Conform raionării pedogeografice, această parte, aparține provinciei panonice, subprovincia panonică nordică, unde sunt cuprinse de la vest spre est, [NUME_REDACTAT], a Crasnei, Ecedei, Someșului și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Lăpuș și Maramureș.
Înainte de a analiza aceste formațiuni geomorfologice, considerăm oportună prezentarea pe verticală a formelor de relief, evidențiindu-se contextul în care acestea au apărut și dezvoltat și factorii care le interacționează.
III.1.1. Zona muntoasă din nord-vestul țării:
[NUME_REDACTAT], ca principal lanț muntos, se desfășoară ca un arc de cerc de la confluența Tisei cu Vișeul până la [NUME_REDACTAT]. Altitudinea medie este cuprinsă între 1600-1700 m, (cu [NUME_REDACTAT], 1961 m), format în general din roci dure (gneisuri, șisturi, calcare etc.).
[NUME_REDACTAT], prezintă o orientare piezișă față de axa [NUME_REDACTAT], în cuprinsul cărora se află cel mai înalt munte de 2000 m ([NUME_REDACTAT], 2305 m), fiind format din roci dure cristaline cu relieful foarte accidentat, versanții puternic accidentați, văi glaciare și pante acopereite cu grohotișuri.
Solurile formate în acești munți sunt superficiale având un pronunțat caracter de soluri scheletice, cu apariții frecvente de rocă la zi.
Lanțul vulcanic – Oaș-Gutâi și Țibleș, mai poartă numele de Carpații eruptivi nordici, care separă depresiunea Maramureșului de restul regiunii, iar prin ramificațiile vestice, delimitează [NUME_REDACTAT]. Este format din roci vulcanice, vârfurile cele mai înalte fiind Gutâi-1445 m și Țibleș-1842 m. Versanții sunt puternic erodați în profunzime de către ape, având un relief accidentat, cu soluri superficiale.
[NUME_REDACTAT] ai Someșului, reprezintă un relief vechi acoperit de sedimente și redescoperiți prin eroziuni geologice. Au formă de culmi înguste, fragmentate, care domină zonele din jur. Sunt formați din roci cristaline cu înălțimi cuprinse între 500-811 m, cu statură de bloc. Din acest grup fac parte:
[NUME_REDACTAT], care reprezintă insula cea mai extinsă și mai unitară din întreg lanțul de masive cristaline izolate, formațiuni din măguri paralele cu margini abrupte, cu înălțimi cuprinse între 600-811 m în [NUME_REDACTAT]. Ei ocupă partea de sud-vest a zonei Lăpuș.
[NUME_REDACTAT] Mare – Prisaca, ocupă partea sud-vestică a zonei [NUME_REDACTAT] (Iadăra, Stejara, Fericea) cu înălțimi de 579 m în [NUME_REDACTAT]. Au multe păduri și pășuni și mai rar livezi și arabil (Stejara). Solul dominant este cel brun podzolit, precum și eroziuni pe pante mai mari de 10 %.
[NUME_REDACTAT], formați din culmi cristaline, cu suprafețe larg ondulate și măguri izolate care ating înălțimi de 579 m în [NUME_REDACTAT] (Făget), fiind în general acoperit de păduri.
III.1.2. Depresiunile intramontane :
[NUME_REDACTAT], este cea mai întinsă depresiune intercarpatică, fiind înconjurată din toate părțile de munți. Aspectul depresiunii este deluros, cu povârnișuri de diferite altitudini, cu aspecte variate. O culme centrală ce se întinde de la Săcel la Rona, desparte depresiunea în două culoare principale ale Vișeului și Izei.
La aspectul variat al regiunii, contribuie în mare măsură întinsele suprafețe piemontane, situate în cea mai mare parte sub [NUME_REDACTAT] și al Rodnei. În lungul văilor se dezvoltă lunci și terase de diferite mărimi, importante fiind lunca și terasa Tisei.
Piemonturile, mai importante sunt: Săpânța, Budești și Moisei-Borșa. În alcătuirea lor intră blocuri și bolovănișuri de eruptiv sub Gutâi și cristalin sub Rodna. Altitudinea variază între 400-850 m sub Gutâi și de 650-1000 m sub masivul Rodnei.
Dealurile, ocupă cea mai mare parte a [NUME_REDACTAT]. Cele mai importante dealuri sunt:
[NUME_REDACTAT] și Izei, cu altitudini cuprinse între 300-700 m, fiind formate din marne argiloase și gresii moi de origine sarmatică, tortoniene și oligogene. Relieful are multe schimbări de pante, cu suprafețe însemnate, afectate de alunecări.
Dealurile dintre Iza și Vișeu, au un relief energic, cu pante puternic înclinate și văi adânci. Roca mamă este formată din gresii dure oligogene, rareori cu alternanțe de roci argilo-marnoase, în partea nordică și din argile-marne cu intercalații de gresii de diferite durități. Altitudinea lor absolută este cuprinsă între 300-400 m.
[NUME_REDACTAT], apar între râul Vișeu și bordura cristalină a munților Vișeu. Sunt formate dintr-o serie de dealuri cu o altitudine de 400-1100 m, din roci dure – gresii oligogene cu alternanțe de argile și șisturi bituminoase. Relieful este energic, cu pante înclinate și cu văi adânci și înguste.
Terasele, ocupă suprafețe restrânse și apar la confluența Izei și Marei, a Marei cu Căseul, de-a lungul Izei, Vișeului și Tisei. Ele au un drenaj imperfect care favorizează fenomenul de gleizare a solurilor. Sedimentele sunt în general formate din laturi sau pietrișuri în cazul terasei Tisei.
Luncile, apar lângă principalele cursuri de apă: Iza, Vișeu, dar principala luncă este a Tisei, lățimea ei atingând 1 km. Aluviunile acestor lunci sunt formate în cea mai mare parte din nisipuri și pietrișuri.
[NUME_REDACTAT] Maramureșului, predomină solurile acide: podzoluri și soluri brune podzolice, erodate pe partea versanților înclinați ai dealurilor. În cadrul piemonturilor solurile au adâncimi mijlocii cu schelet frecvent.
[NUME_REDACTAT], este intramontană de eroziune, formată în urma erupțiilor vulcanice și sedimentarea produselor de dezagregare și aluvionare în bazinul intravulcanic. Este înconjurată de un relief înalt, dezvoltat pe formațiuni eruptive. Altitudinea este de 200-220 m, cu valori maxime de 400-450 m, la periferii și minime de 150 m la partea râurilor Tur și Talna.
Sub aspect geomorfologic se pot deosebi câteva subunități mai importante, cum sunt:
Muncelele sau piemonturile înalte, intens degradate, care formează bordura înaltă a [NUME_REDACTAT], cu altitudini de 300-650 m și care fac trecerea spre zona montană. Ele sunt formate din aglomerate andezidice, frecvent acoperite cu sedimente piemontane. Întregul relief este fragmentat, ocupat de soluri puternic podzolite scheletice și soluri brune montane scheletice către zona montană.
Platformele colinare fragmentate sau dealurile Oașului, înconjoară întreg șesul aluvial, cuaternar al depresiunii, cu altitudini de 200-400 m. Au un relief colinar de podișuri neogene (sedimentare și eruptive) fragmentate și cu caracter piemontan. Platformele sedimentare piocene și sarmațiene, formate din argile, gresii și nisipuri, sunt acoperite frecvent cu sedimente deluvio-proluviene argilo-prăfoase cuaternare. Din cauza fragmentării pantelor, ocupă suprafețe importante în detrimentul suprafețelor plane, reduse, uneori la simple creste înguste. Pe platourile neerodate ale platformei, evoluează solurile podzolice (Racșa-Vama, Certeze), iar pe pante apar eroziuni moderate sau chiar puternice.
Terasele piemontane sau câmpiile piemontane, ocupă suprafețe foarte mari în zona Negrești-Bixad. Pe aceste terenuri plane sau ușor ondulate, pe depozite argiloase sau lutoase cu bolovănișuri în substrat, sărace în componente bazice s-au format solurile podzolice.
Terase locale joase (5-12 m), apar în Orașu-Nou, Gherța și Călinești, formate din luturi grele, argile și bolovănișuri. Solurile sunt foarte puternic podzolite.
Luncile din [NUME_REDACTAT], au o mare dezvoltare , cum sunt cele ale râurilor Tur, Talna și Lechincioara. Sedimentele mai grosiere din aceste lunci au favorizat formarea solurilor brune de luncă scheletice, iar sedimentele mai fine, argiloase au dat naștere solurilor amfigleice.
Din cele menționate mai sus se desprinde ca o concluzie, faptul că solurile din [NUME_REDACTAT] și zonele limitrofe, au însușiri cu totul nefavorabile pentru majoritatea plantelor de cultură. Complexul absortiv al solului este saturat în primul rând de ioni de hidrogen
( H+= 70-85 % din T), saturația în baze ( V %) variind între 15-53 %, conținutul în aluminiu mobil (Al-) între 50-200 ppm, iar pH(H2O) variază între 4,0-5,0.
Însușirile fizice și biologice sunt total nefavorabile, iar rezerva de macroelemente și microelemente este extrem de redusă.
[NUME_REDACTAT] Mare, apare ca o zonă mai coborâtă față de regiunea înconjurătoare, fiind situată la contactul a 3 unități de relief cum sunt: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].
În cadrul depresiunii se poate face o zonare pe verticală, astfel:
– o zonă înconjurătoare, formată din piemonturi sau porțiuni deluroase;
– depresiunea propriu-zisă, formată din luncile și terasele râurilor Someș, Sălaj, Bârsău, Lăpuș și Săsar.
Prima zonă cea a piemonturilor, face trecere constantă către depresiune, fiind continue și asemănătoare sub aspectul caracteristicilor și originilor. Altitudinea absolută a piemonturilor este cuprinsă între 200-700 m.
Dintre cele mai importante piemonturi amintim:
a) [NUME_REDACTAT] care face trecerea către Mogoșa.
b) [NUME_REDACTAT], care face trecerea către depresiunea propriu-zisă, spre zona montană în nordul depresiunii.
c) [NUME_REDACTAT], care face trecerea către zonele mai ridicate din sudul Șomcutei și coboară prin trepte, ca o caracteristică esențială.
d) Piemonturile din zona [NUME_REDACTAT] Mare, sunt fragmentate de văi secundare și apar în cadrul lor versanți cu diferite expoziții și înclinații cu frecvente alunecări și eroziuni de suprafață. În general sunt folosite ca arabil, livezi și fânețe.
În ceea ce privește depresiunea propriu-zisă, aceasta este formată din luncile și terasele râurilor și reprezintă formațiuni mai tinere ale depresiunii.
În general terasele sunt categorisite în 3 grupe, după altitudine, astfel:
– mai joase, 3-5 m mai ales pe stânga Someșului;
– de 5-10 m, în zona Satulung și Șomcuta;
– de 10-15 m, în [NUME_REDACTAT] Mare, Recea, Ariniș etc.
Principalele lunci care caracterizează condițiile naturale ale [NUME_REDACTAT] Mare, sunt cele ale râurilor Someș, Sălaj și Bârsău. În general ele ocupă suprafețe în care predomină sedimente luto-nisipoase, frecvent carbonatate, unde s-au format solurile aluviale (Someș) sau sedimente argiloase și lutoase, unde s-au format solurile gleice, uneori înmlăștinite (Sălaj). [NUME_REDACTAT] Lăpușului și Săsarului predomină aluviunile ușoare.
Pentru zona de referință, se mai pot menționa unele forme geomorfologice, cu însușiri în general, similare cu cele amintite, dar în puncte geografice diferite.
Astfel, menționăm, [NUME_REDACTAT], care cuprinde depresiunile Copalnic și Lăpuș, cu altitudini de 350-500 m , cu descreștere de la est la vest. [NUME_REDACTAT], își face prezența în Maramureș, prin dealurile Sălajului, culmea Braza și Prisnel precum și prin Platoul calcaros, [NUME_REDACTAT].
Partea vestică și sud vestică a zonei [NUME_REDACTAT], este o formațiune ce se face prezentă și în extremitatea sud-vestică a Careilor, fiind delimitată în est de [NUME_REDACTAT], în nord de dealurile Urmenișului și [NUME_REDACTAT], iar în vest de [NUME_REDACTAT].
Ca o treaptă superioară de trecere de la [NUME_REDACTAT], spre zona montană, apar și [NUME_REDACTAT], parte importantă în această evoluție geomorfologică de la câmpie la părțile mai înalte ale munților din zonă.
III.1.3. Zona de Câmpie a Tisei:
Ca unitate geomorfologică, aceasta reprezintă terenurile plane din zona Carei, Satu-Mare și parțial zona Oașului (Livada, Turulung). În componența acestei mari unități geomorfologice se pot deosebi următoarele unități fizico-geografice, cum sunt:
[NUME_REDACTAT], de o parte și de alta a râului Someș, între poalele munților Oaș, piemonturile Făget, bordura estică a zonei Ecedea și [NUME_REDACTAT].
[NUME_REDACTAT] este cea mai importantă ca suprafață, având o altitudine de 115-165 m, formându-se prin colmatarea lacului Panonic, apărând ca o câmpie de divagare a unui Someș vechi. Apele colectate de cursurile vechi ale Someșului, de îndată ce au intrat în câmpia joasă, lângă comuna Pomi, au încetinit, apărând meandre, cu depuneri de material.
După ce apele Someșului și Turului s-au stabilizat, s-au format lunci noi, favorabile agriculturii. Partea nord-estică a câmpiei aparține bazinului hidrografic al Turului.
[NUME_REDACTAT] Someșene se diferențiază după poziția lor. Astfel, în depresiuni s-au creat drenaje defectuoase, solurile gleizându-se puternic, în timp ce pe grinduri, drenajul de suprafață și cel vertical este bine asigurat, iar solurile se încadrează în categoria soluri brune. Rocile mamă sunt tufuri vulcanice (andezite, dacite), sedimente de pietrișuri, nisipuri sau luturi.
Aciditatea acestor soluri este datorată în parte și conținutului redus de baze alcalino-feroase ale rocilor vulcanice care stau la baza formării tuturor solurilor din bazinul râurilor Someș, Tur, Săsar, Lăpuș și afluenții Tisei din [NUME_REDACTAT] (Iza, Mara).
[NUME_REDACTAT], este o câmpie joasă formată prin secarea mlaștinei Ecedea, ca urmare a lucrărilor de drenaj, executate la sfârșitul secolului al XIX – lea și începutul secolului al XX – lea. Se află la nord-est de Carei (Berveni, Căpleni, Domănești, Boghiș), în jurul ei fiind unități geofizice, înalte de 10-20 m ([NUME_REDACTAT] și cea Someșană), cu soluri turboase și chiar turbe.
Suprafața acestei câmpii este ușor ondulată ca urmare a depunerilor neregulate a materialului antrenat de cursurile lente ale apelor râurilor etc.
[NUME_REDACTAT] și Careilor, sunt mai vechi și mai înalte decât [NUME_REDACTAT]. Relieful este ușor ondulat cu apa freatică la adâncimea medie de 4-5 m, chiar 6-8 m, iar în cazul terenurilor joase apa freatică poate ajunge doar la 1,5-2,5 m.
Solurile sunt: cernoziomuri levigate, soluri brune, brune-podzolite și lăcoviști.
[NUME_REDACTAT], alcătuiește un larg culoar care desparte [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT]. Ea reprezintă o veche vale a Someșului și are o altitudine de 111-120 m (Andrid) cu înclinație est-vest. Este semimlăștinoasă cu textură fină.
[NUME_REDACTAT] lui Mihai, este extremitatea sudică a câmpiei nisipoase a Nirului, cu altitudini de 131-148 m fiind situată în partea de vest a Careiului către granița cu Ungaria.
III.2. Clima și vegetația:
Sub aspect climatic, zonele la care ne-am referit, mai puțin studiate experimental, se încadrează în două formule climatice:
– C.f.b.x. – climă continental moderată, care cuprinde clima câmpiilor și a dealurilor;
– D.f.b.x. – clima boreală, cu iarnă rece, caracteristică climatului de munte și vecinătatea lui.
Analizând succint, sub aspect climatic zonele geomorfologice prezentate mai sus, se constată următoarele:
În zona muntoasă, pe măsura creșterii altitudinii, precipitațiile devin tot mai abundente, iar temperaturile mai scăzute, existând un paralelism între relief, temperatură și precipitații.
[NUME_REDACTAT] Gutinului, de pildă, precipitațiile ajung la cote foarte ridicate, variind între 1200-1300 mm, în timp ce în [NUME_REDACTAT] și Rodnei urcă la 1400 mm. Aici temperatura este în jur de 60C, ca în Gutâi să scadă la 4-60 C, iar în nordul Maramureșului chiar la 40 C.
Sub aspectul vegetației, în vestul munților apare fagul care formează păduri masive, pure, bine dezvoltate, ca apoi și frasinul, carpenul și ulmul să fie mai mult prezenți în peisaj. Spre limita superioară sub Gutâi, își face apariția molidul, dar de cele mai multe ori vine în contact cu pajiștile subalpine.
Munții insulari ai Someșului, au o climă mai dulce cu precipitații abundente de 900 – 1000 mm și temperaturi de 7-80 C.
Vegetația ierboasă este formată din Agrostis tenuis, Festuca rubra, Nardus stricta, alături de pădurile de fag, amestecate cu stejar, carpen și mai rar cu arțar.
[NUME_REDACTAT] intramontane, cad precipitații abundente de 700-900 mm ([NUME_REDACTAT] – 742 mm, Vișeul de Sus – 830 mm, [NUME_REDACTAT] – 976 mm, Certeze -940 mm, [NUME_REDACTAT] – 794 mm).
Temperaturile medii anuale variază între 7-90C. În cadrul depresiunilor, predomină fagul, iar suprafețe importante sunt acoperite cu pajiști naturale. Terasele superioare ale râurilor și terasele piemontane cu soluri podzolice, pseudogleice, sunt dominate de specii ca: Agrostis canina, Nardus stricta, Festuca rubra, Rumex acetosella etc.
În această zonă se pot cultiva cu rezultate bune, ovăzul, cartoful, trifoiul, inul, lupinul etc.
[NUME_REDACTAT] Someșan precipitațiile căzute au valori ridicate, cuprinse între 700-800 mm ([NUME_REDACTAT]-724mm), iar temperaturile medii anuale între 8-90C. Aici se găsește zona de interferență dintre fag și gorun. Pajiștile naturale pe versanți sunt ocupate cu specii ca: Agrostis tenuis, Festuca rubra, Cynosurus cristatus, Poa pratensis și bulbosa, Lotus corniculatus etc.
Terenurile plane ale [NUME_REDACTAT], cu podzoluri, au în compoziția floristică specii, cum sunt: Nardus stricta, Agrostis tenuis etc.
În general, se cultivă cu predilecție, cartoful, ovăzul, porumbul timpuriu, grâul etc.
[NUME_REDACTAT] Silvaniei, este caracterizată printr-o climă mai moderată comparativ cu [NUME_REDACTAT]. Aici cad anual în medie 600-700 mm precipitații (Supuru de Jos – 601,8 mm), iar temperatura medie anuală oscilează între 8,5-9,50 C (Zalău – 9,30C). Zona de vegetație aparține stejarului, iar în lunci apar specii de Alopecurus pratensis (coada vulpii), Bromus inermis (obsiga), Agrostis alba (iarba câmpului), Poa pratensis (firuța), Lolium perene (zâzania) etc.
În această zonă reușesc bine culturile agricole de grâu, porumb, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, tutunul, trifoiul roșu, lucerna etc., iar pe pantele erodate, vița de vie și pomii fructiferi.
[NUME_REDACTAT] Vestice, temperatura medie anuală este de 8-90 C, extremele variind între – 30 C, în ianuarie și 10-200 C, în luna iulie. Cantitățile de precipitații căzute anual în această zonă oscilează între 600-700 mm. Aici domină cerul, gorunul, stejarul, jugastrul și arțarul, alături de carpen.
Pentru zona colinară sunt specifice ierburi ca: Agrostis tenuis, Festuca rubra, Cynosurus cristatus, în asociație cu Poa pratensis și bulbosa, Lolium perene + Lotus corniculatus, Trifolium pratense și repens etc. Tot aici predomină pomii fructiferi în localitățile Cehal, Sâi, Homorodu de Jos etc.
[NUME_REDACTAT], este cea mai importantă parte a zonei geomorfologice analizate până aici, și care sub aspectul climei și vegetației specifice are câteva aspecte caracteristice și anume:
– clima de câmpie, unde temperaturile medii anuale variază în limite strânse de 9-100 C ([NUME_REDACTAT] și Carei – 9,70 C), cu media lunară maximă în ianuarie, Carei – 3,10 C; [NUME_REDACTAT] – 2,40 C, cu amplitudini mai mici decât în alte părți de țară.
Precipitațiile căzute au o medie multianuală care variază între 550-700 mm ([NUME_REDACTAT], 667,9 mm; Carei, 584,2 mm). Se remarcă scăderile cantităților de precipitații de la est la vest, de la [NUME_REDACTAT] către cea a Careilor (ultima făcând parte din zona de silvostepă).
– vegetația lemnoasă, este formată în principal din gorun și cer, care se găsesc în asociație cu ulmul, carpenul și arțarul.
– vegetația ierboasă, caracteristică [NUME_REDACTAT], aparține tipurilor – Festuca rubra (păiușul de livezi), Agrostis tenuis (iarba câmpului), Cynosurus cristatus (pieptănarița), în care, funcție de umiditate domină una sau alta din aceste specii.
Pe locuri mai înmlăștinite cu soluri podzolice (Josib, Livada) întâlnim asociații de Agrostis canina, Juncus effusus și conglomeratus, iar în pâlcuri apare Nardus stricta (părul porcului).
În zonele excesiv de umede ale [NUME_REDACTAT], mai joase, depresionare, apar plantele higrofile – excesiv higrofile cum sunt: Alopecurus geniculatus, A. aequalis (coada vulpii), Agrostis alba, Deschampsia caespitosa (iarba bălții), Holcus lanatus (lânarița), Apera spica venti (iarba vântului), Echinochloa cruss-galli (iarba bărboasă), Gliceria aquatica și fluitans etc.
Terenurile depresionare înmlăștinite din [NUME_REDACTAT], prezintă o floră naturală excesiv de higrofilă formată din genuri de Carex (rogoz), Juncus (pipirig), Typha (papură), Phragmites communnis (trestia) etc.
[NUME_REDACTAT] Ecedea, pășunile mai drenate au în compoziția lor botanică specii ca: Poa pratensis (firuța), Festuca pseudovina (păiuș), Trifolium repens (trifoi târâtor), Achillea millefolium (coada șoricelului), Taraxacum officinale (păpădia) etc.
[NUME_REDACTAT] Careiului, Ierului și Crasnei, terenurile semiumede sunt utilizate ca pășuni în care domină: Festuca sulcata (păiușul de stepă), Alopecurus pratensis (coada vulpii), Poa pratensis (firuța), Lolium perene (zâzania), Lotus corniculatus (ghizdei) etc.
În zona nisipoasă se găsesc: salcâmul, stejarul, frasinul, ulmul și bozul.
Dintre plantele agricole se cultivă cu rezultate bune, grâul, porumbul, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, ovăzul, tutunul, mazărea, iar în [NUME_REDACTAT], cartoful și cânepa.
În zona nisipurilor se cultivă: pepeni, porumb, secară, iar dintre pomii fructiferi – vișinul, piersicul, mărul, nucul și vița de vie.
III.3. Solurile:
Așa cum se cunoaște, solul este rezultatul unor procese complexe determinate de condițiile de mediu, dintre care un rol principal îl are clima și vegetația (plantele și microorganismele din sol).
Principalele procese care duc la diferențierea în adâncime a solului, deci la formarea profilului de sol, sunt cele de spălare (eluviere) și de depunere (iluviere), precum și cele bioamumulative sau de acumulare a humusului și a altor substanțe organice.
Datorită gravitației, apa de suprafață se deplasează în adâncime spălând o serie de compuși, care se depun în straturile inferioare. Se spală în adâncime clorura de sodiu (NaCl) și clorura de potasiu (KCl), clorura de calciu, clorura de magneziu precum și sulfatul de sodiu și magneziu, etc.
Carbonatul de calciu se spală până la adâncimea de 60-70 cm. Datorită fenomenelor de spălare și depunere în sol, apar pe profil o serie de diferențieri care se numesc orizonturi.
Sub aspectul reacției solurilor, trebuie menționat faptul că aciditatea este determinată pe de o parte de ionii de hidrogen (H+) și aluminiu (Al-), aflați în sol sau absorbiți în complexul coloidal al solului.
Saturația în baze a solului se notează cu simbolul V %, care exprimă gradul de asigurare a solului în baze, a cărei valori oscilează între 75 % la solurile bine aprovizionate în baze, până la 30 %, care oglindesc solurile nesaturate în baze.
Rocile mamă pe care s-au format, sunt constituite din luturi, argile, nisipuri și gresii. Ele s-au localizat în zonele cu precipitații abundente ([NUME_REDACTAT] – 667,9 mm, [NUME_REDACTAT] – 976 mm), de 1100 mm media multianuală.
Eluvierea a determinat debazificarea complexului argilo-humic cât și prin migrarea argilei spre adâncime, care duce la diferențierea orizontului A (argilo-eluvial îmbogățit rezidual cu silice) și a unui orizont B (de acumulare a argilei). Sub acțiunea acizilor nesturați, aflați din abundență în soluția solului și a curenților descendenți a acestor ape, solul acidifiat a devenit sărac în baze, iar prin distrugerea argilei se formează un orizont superior de culoare cenușie deschisă, sărac în argilă, hidroxizi de fier și alți coloizi și îmbogățit în același timp rezidual în nisip și silice hidratată.
Din alterarea silicaților rezultă aluminiu mobil (Al-) în cantități ridicate, peste gradul de suportabilitate al plantelor, mai ales al celor cultivate.
Datorită climatului umed, drenajului intern și extern slab, a reliefului plan și a argilozității mari din orizontul B, solurile sunt supuse gleizării de suprafață (pseudogleizării).
În general, solurile zonei prezintă o diferențiere texturală foarte mare pe profilul de sol (orizontul A este luto-nisipos la Livada și luto-argilos la Oradea, iar orizontul B este argilos), datorită alterării intense, acumulării reziduale a silicei în partea superioară a profilului și migrării puternice a argilei și hidroxizilor coloidali de fier și aluminiu în adâncime.
Structura orizontului A1 și A2 este glomerulară, însă, este slab exprimată și puțin stabilă. Orizontul A2 este, în general, astructurat sau cu o structură lamelară și șistoasă.
Este de remarcat permeabilitatea redusă a solurilor zonei. Apa provenită din precipitații pătrunde până la orizontul B pe care îl imbibă și impermealizează, astfel că apa nu poate să se infiltreze mult în adâncime, din care cauză se produce pseudogleizarea solului, care influențează în mod negativ aerația solului.
Conținutul de humus variază între 1-2 % în primul orizont, dar sunt frecvente cazurile când conținutul de humus scade sub 1 % sau depășește 4 %, acumularea având loc pe o grosime mică de 10-20 cm, după care cantitatea de humus scade brusc.
În general, conținutul de humus (h %) și azot total (Nt %) este scăzut, ca de altfel și cel al fosforului mobil (P2O5), aflându-se sub forme greu accesibile. Solurile au un conținut de potasiu mobil (K2O) variabil, fiind slab sau mediu aprovizionat cu acest element.
Ca urmare a debazificării, complexul coloidal are o importanță hotărâtoare asupra reacției solului, a acumulării calciului (Ca++) pe profilul solului.
Reacția acidă sau puternic acidă limitează fertilitatea acestor soluri, atât din cauza efectului direct al acidității asupra plantelor cât și datorită faptului că aciditatea este asociată cu o sărăcire mare în elemente nutritive accesibile plantelor.
Aciditatea ridicată este asociată și cu prezența oxizilor de aluminiu (Al2O3) și mangan (MnO) mobili, care influențează negativ creșterea și dezvoltarea plantelor.
Aluminiul mobil are atât o acțiune directă de distrugere a perișorilor radiculari și a rădăcinilor tinere, însoțită de dezvoltarea anormală a plantelor, cât și o acțiune indirectă, contribuind la scăderea capacității de absorbție a fosforului mobil de către plante.
Lipsa calciului, reprezintă un alt factor care limitează gradul de fertilitate naturală a solurilor acide. Calciul are o influență directă ca element nutritiv, dar și o influență indirectă, ca regulator al absorbției microelementelor și ca agent important în formarea structurii solului.
Nutriția plantelor cu calciu pe solurile acide depinde nu atât de calciul din soluția solului în care se află în cantitate foarte mică, cât mai ales de gradul de saturare cu acest element al complexului coloidal al solului.
Dacă gradul de saturație în baze (V %) nu este mai mic de 50 %, planta nu suferă din lipsa de calciu, dar pe măsură ce aciditatea crește și deficitul de baze este mai mare, planta suferă din lipsă de magneziu.
Aciditatea mare și excesul de umiditate influențează negativ aciditatea biologică, care se reduce foarte mult.
Acesta este în mare, tabloul care reliefează gradul scăzut al fertilității naturale ale solurilor zonei.
Îmbunătățirea regimului aero-hidric al solurilor, impune aplicarea unui complex de lucrări culturale, măsuri agrotehnice și agroameliorative speciale, având drept scop reglarea regimului aero-hidric. Aceste măsuri se referă, printre altele, la adâncirea treptată a stratului arabil, efectuarea unor lucrări de evacuare a apelor care băltesc la suprafața solului, dar și înmagazinarea în profunzimea solului a apei, în vederea utilizării ei de către plante în perioadele secetoase și nu în ultimul rând la executarea unor drenaje de îndepărtare a surplusului de apă de la suprafața solului sau de pe profilul de sol.
III.4. [NUME_REDACTAT]:
[NUME_REDACTAT] ocupă partea centrală a Câmpiei de Vest a României, întrepătrunzându-se la nord cu [NUME_REDACTAT]; la sud este separată de [NUME_REDACTAT] pe linia Crișului alb; la este delimitată de dealurile [NUME_REDACTAT], delurile Tășnadului, depresiunile Holodului, Vadului, Zărandului și Cigherului, iar la vest de granița cu Ungaria. [NUME_REDACTAT] ocupă bazinul inferior al celor trei crișuri; are o suprafață de 3059,6 km2, reprezentănd 25,5% din suprafața Câmpiei de Vest.
În ce privește limitele [NUME_REDACTAT] în literatura de specialitate există mai multe referiri. [NUME_REDACTAT]., 1977 pe baza argumentelor de ordin geologic și geomorfologic, climatic, pedologic, al vegetației naturale și a structurii culturilor agricole, a tipurilor de așezări umane, stabilește limită estică pe linia localităților: Pâncota, Moroda, Mocrea, Bocsig, Beliu, Craiva, Ucuriș, Oclea, Belfir, Tinca, Husasău de Tinca, Sititelec, Păușa, Apateu, Sânmartin; Oradea, Episcopia-Bihor, Biharia. Limita sudică a [NUME_REDACTAT] este dată de valea [NUME_REDACTAT], care o separă de [NUME_REDACTAT] pa linia localităților Pâncota-Olari-Sinaid-Sânmartin. La vest [NUME_REDACTAT] este limitată de granița cu Ungaria între localitățile [NUME_REDACTAT] la nord și Sânmartin la sud. Hotarul nordic al [NUME_REDACTAT] este considerat a fi pe la nord Biharia și [NUME_REDACTAT].
III.4.1. Evoluția paleogeografică:
[NUME_REDACTAT] are o origine tectonică, fapt demonstrat de liniile de fractură care au generat erupții de la Beliu, Mocrea, Pâncota și a izvoarelor minerale și termale de Felix, Tinca, Beliu și de originea identică a fundamentului cristalin cu cel al munților Carpați, pusă în evidență de foraje efectuate la adâncimi de peste 4500 m, în diferite zone.
În evoluția [NUME_REDACTAT] se disting trei etape principale: etapa uscatului preneogen, etapa neogenă, etapa cuaternară.
În etapa uscatului preneogen datorită mișcărilor pe verticală fundamentul câmpiei primește o structură în blocuri până la sfărșitul oligocenului. În etapa neogenă cutările alpine au valoare maximă, scufundarea sedimentelor preneogene se intensifică, apele Mediteranei transgresează regiunea și pătrund în interiorul Munților apuseni, unde formează golfuri adânci (golful Crișului repede, al [NUME_REDACTAT] și al [NUME_REDACTAT]). Condițiile de sedimentare devin uniforme în întreg bazinul Panonic, iar mișcările de ridicare carpato-alpine însoțite de mișcările de scufundare a depresiunii duc la ruperea legăturilor cu bazinele din nord Europei, iar datorită depunerilor se realizează primele acumulări ale Câmpiei înalte. Apa din depresiunea Panonică sa retras definitiv odată cu formarea defileului de la Porțile de Fier când se formează, deasupra nivelului terasei a cincea (90-110 m) valea transversală a Dunării. Etapa cuaternară este etapa în care se formează câmpia glacisurilor cu 3-4 nivele de terase, apoi cămpia joasă și luncile râurilor. Geneza acesteia este determinată atât de procesele tectonice cât și de condițiile climatice.
III.4.2. Relieful:
Altitudinea cea mai mare a [NUME_REDACTAT] nu depășește 175-180 m, iar cea mai mică este cu puțin sub 90 m. Formele de relief au o dispunere longitudinală, coborând în trepte de la est la vest.
Pe baza datelor morfometrice-densitatea fragmentării orizontale, energia și gradul de înclinare a reliefului și a evoluției poligeomorfologice, s-a constatat existența a două subunități în [NUME_REDACTAT] glacisurilor (cu Câmpia înaltă a glacisurilor și Câmpia mijlocie) și Câmpia joasă (aluvilă).
Câmpia înaltă a glacisurilor este situată la altitudinea de 120-185 m. Acestea cuprinde [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Câmpia înaltă a Bocsigului. Are o vârstă pleistocenă. Este fragmentată de o rețea hidografică cu caracter torențial, indicele fragmentării medii este de 0,56-1,25 km/km2, energia de relief este cuprinsă între 10-25 m, iar înclinarea medie este de 0,50-0,80%.
Câmpia mijlocie este situată la o altitudinea de 100-120 m și cuprinde: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]; [NUME_REDACTAT] și Câmpia joasă a Bocsigului.
Câmpia mijlocie a apărut în holocenul inferior și are o fragmentare medie de 0,5 km/km2, energia reliefului este cuprinsă între 4-5 și 5-7 m, iar înclinarea medie este de 0,20-0,45%. Văile sunt relativ dezvoltate și largi, iar cămpiile interfluviale joase și plate prezintă numeroase fenomene de înmlăștinire.
Câmpia joasă (aluvială) are o altitudine sub 100 m și se prelungește tentacular în câmpia glecisurilor de-a lungul râurilor. Din această subunitate fac parte: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], CâmpiaTeuzului și [NUME_REDACTAT]. Caracteristic acestei subunități este fragmentarea mică (0,0-0,25 km/km2), însă datorită rețelei de canale apar areale cu fragmentarea de 1,25 km/km2. În condoțiile unor râuri puțin adânci, lipsite de terase, energia de relief este mică (0-3 m). Câmpurile interfluviale au înclinarea slabă, fiind situate la nivelul luncilor. În această subunitate se întălnesc numeroase, lacuri precum procese de colonatare a râurilor, a canalelor, precum și soluri sărăturate.
III.4.3. Hidrografia:
III.4.3.1. Apele de suprafață:
Rețeaua de apă a [NUME_REDACTAT] este formată din râuri autohtone -cele trei Crișuri și căteva afluenți cu izvoare în [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]- și râuri autohtone, care au izvoare în zona glacisurilor sau a teraselor și au caracter temporar. La această rețea naturală s-au adăugat canalele construite de-a lungul anilor.
Întregul sistem hidrografic străbate [NUME_REDACTAT] de la est la vest, unindu-se într-un curs comun pe teritoriul Ungariei și vărsându-se în Tisa.
Densitatea rețelei hirografice coincide cu densitatea fragmentării reliefului. La contactul câmpiei cu piemonturile vestice există cea mai mare densitate a rețelei hidrografice 1,25km/km2 Rețeaua de canale construită de-a lungul timpului a făcut ca la vest de canalul colector densitatea hidrografică să fie de 0,54 km/km2. În zona Gurba-Luntreni-Mișca-Socodor-Crișana densitatea canalelor artificiale atinge și chiar poate depăși 1,25 km/km2.
Construirea canalelor a modificat cumpâna apelor, schimbănd configurația benzilor hidrografice ale multori râuri.
Heleșteele ocupă aproximativ 1200 ha. [NUME_REDACTAT] heleșteele ocupă 670 ha. Aici există o cunoscută întreprindere piscicolă. Heleșteele se mai găsesc la Inand, Cermei, Bocsig, Seleuș.
[NUME_REDACTAT] sunt slab spre moderat mineralizate. Mineralizarea este de tipul bicarbonato-calcic și nu prezintă pericol de alcalizare a solului. [NUME_REDACTAT] Negru sunt excelente pentru irigații (grupa I de irigații), iar cele ale [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Tuzului sunt foarte bune pentru irigație (grupa II de irigații).
Apa din principalele canale este slab mineralizată, cu același tip de mineralizare ca și apa râurilor. Apa din canalul colector (Ghiorac) este „excelentă pentru irigații”, iar la Giriș și Inand „foarte bună”. Tot „foarte bună” pentru irigare este și apa din canalul Crișurilor la Salonta.
III.4.3.2. Apele subterane:
Apele freatice sunt un foarte important factor de diversificare a peisajului geografic din [NUME_REDACTAT].
Adâncimea apelor freatice scade de la est la vest. Astfel, în zona Miersigului depășește 10 m, în Câmpia mijlocie este situată între 3 și 4 m iar în Câmpia joasă între 2 și 3 m. În zonele depresionare-Cefa, Salonta, [NUME_REDACTAT] sau în vechile albii părăsite-nivelul apei freatice variază între 0 și 2 m.
Alimentarea stratului acvifer se face în cea mai mare parte din precipitațiile și mai puțin din râuri.
Nivelul maxim al apei fretice se înregistrează în perioada februarie-martie, iar cel minim în octombrie-noiembrie.
[NUME_REDACTAT]., 1977 apreciază amplitudinea nivelului freatic la 1-2 m, iar în apropierea râurilor chiar la 3 m; în [NUME_REDACTAT] amplitudinea este apreciată a fi între 0,5-3,5 m.
[NUME_REDACTAT], apreciază că cea mai mare amplitudine sezonală se întălnește pe solurile aluviale (0,55 m) urmată de cernoziomurile (0,37 m) și lăcoviști (0,2 m); în solonețuri datorită circulației defectuoase a apei pe verticală se înregistrează cea mai mică variație sezonală a nivelului freatic.
În partea estică a [NUME_REDACTAT] litologia și viteza de circulație mai mare a apei determină o mineralizare mai redusă a apei freatice. Pe măsura înaintării spre vest crește gradul de mineralizare și duritatea acesteia.
Gradul de mineralizare este mai mare în zona cuprinsă între [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (01,01 g/l), comparativ cu zona cuprinsă între [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (0,97 g/l).
Mineralizarea apei freatice are valori de 0,55 g/l în zona solurilor aluviale, 0,62 g/l în zona cernoziomurilor, 0,82 g/l pe lăcoviști și 1,07 g/l pe soloneț.Valorile sunt sensibile mai mari vara față de primăvară. Tipul de mineralizare după conținutul de anioni este bicarbonatic. După conținutul în cationi, în zona solurilor aluviale și a cernoziomurilor, apele freatice sunt bogate mai ales în calciu și magneziu, iar în zona lăcoviștilor alcalizate, în sodiu.
În zona solurilor cernoziomice dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] apele freatice sunt „excelente pentru irigații” iar în zona dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] sunt „acceptabile” pentru majoritatea plantelor de cultură. În zona solurilor aluviale [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], apele freatice sunt „bune” și acceptabile pentru irigații, iar cele din zona dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] sunt foarte bune pentru irigații. În zona lăcoviștilor apele freatice sunt acceptabile pentru irigații, iar cele din zona soloneților sunt „nesatisfăcătoare”.
Apele de adâncime situate până la 150 m au o mare răspăndire și prezintă un caracter ascensional sau artezian. Aceasta nu prezintă pericol de alcalinizare, au mineralizarea redusă și sunt „foarte bune pentru irigații”.
Apele subterane situate la adâncimi mai mari de 150 m au o mineralizare redusă (0,44 g/l) însă un conținut ridicat de sodiu (36,9%). De aceea sunt „dăunătoare” pentru majoritatea de cultură (grupa V de irigație) irigate.
III.4.4. Clima:
[NUME_REDACTAT] se găsește în zona moderat subumedă. Pentru caracterizarea climatică există observații meteorologice la stațiile meteorologice de la: Oradea, Salonta, [NUME_REDACTAT], Ineu și la posturile pluviometrice de la Sânmartin, Tărian, Miersig, Talpoș, Ciumeghiu, Siad, Beliu, Cermi, Bocsig, Zerind, Pâncota, Sântana, Cheru, Siclău.
În atlasul climatologic al României stația meteorologocă Oradea figurează cu observații începând cu anul 1887. Datorită repetatelor schimburi de amplasamanet ([NUME_REDACTAT]., 1977) apreciază ca omogen șirul de date meteorologice obținut după anul 1930, pentru stația meteorologică [NUME_REDACTAT] care funcționează numai din 1951 completarea șirului de observații s-a făcut după stația Arad.
III.4.5. Vegetația:
Din punct de vedere floristic, [NUME_REDACTAT] se încadrează în subregiunea euro-siberiană, provincia [NUME_REDACTAT], districtul șesului Crișurilor.
Plantele din grupa mezofitelor ocupă 62% din suprafața cămpiei, aceasta, indicând umiditatea moderată. Urmează plantele xerofite (21,2%) hidrofitele, higrofitele și halofitele.
Districtul șesul Crișurilor este o unitate floristică distinctă. Districtul învecinat în nord (șesul Satu-Mare) are o vegetație hidro-higrofilă specifică zonei Eccedea, iar districtul din sud (șesul bănățean) conține specii termo și xerofile care lipsesc în șesul Crișurilor.
[NUME_REDACTAT] era ocupată ordinioară de mari suprafețe de păduri, fapt dovedit de prezența solurilor de pădure în Câmpia glacisurilor, de toponimia din regiune (la poiană, la pădure, etc.) și așezarea răsfirată, polinucleară a satelor, tipică pentru așezările din zona pădurilor.
Vegetația ierboasă naturală, datorită deștelenirilor, ocupă suprafețe foarte mici. Vegetația acvatică și palustră a avut în trecut o mare răspândire; în prezent este reprezentată de o vegetație mezohidrofilă (pipirig, papură, trestie). Vegetația mezohidrofilă este prezentă de-a lungul râurilor. (Agrostis alba, Poa pratensis). Vegetația xerofilă și xeromezofilă este reprezentată prin asociații de Festuca sulcata alături de care se întălnesc Festuca pseudovina, Poa bulbosa, Trifolium repens, etc. Vergatația halofilă este caracteristică Câmpiei joase. Structura floristică a pajiștilor halofile diferă în funcție de tipul de salinizare, adâncimea și concentrația sărurilor, umiditatea sărurilor, umiditaea solului. Hordeum hordeacus și Lepidum perfoliatum imprimă pajiștii o culoare roșie, iar Artemisia monogyna, Camphorosoma ovata, Trifolium parviflorum o culoare sură. Pe sărăturile umede se întălnesc Plantago tenuiflora, Horderum histris, Puccinelita distans, iar pe cele uscate Festuca ovina, Statice gmelini,Artemisa maritima.
III.4.6. Solurile:
Solurile s-au format la suprafața scoarței terestre ca urmare a acțiunii interdependente și îndelungată a factorilor bioclimatici.
Rocile de suprafață pe seama cărora s-au format solurile din [NUME_REDACTAT] au o varietate pronunțată. [NUME_REDACTAT] înaltă predomină argilele și depozitele leosoide, iar în Câmpia joasă depozitele aluviale și argilo-nisipoase. Pe depozitele nisipoase s-au format cernoziomurile cambice.
Depozitele bogate în baze cu textură argiloasă, greu permeabile și cu drenaj intern slab au creat condiții de formare a lăciviștilor. Cernoziomurile tipice s-au format pe depozitele de loess.
Precipitațiile mai scăzute și temperaturile mai ridicate în sudul Câmpiei crișurilor au influențat formarea cernoziomurilor, iar pe măsura ce umiditatea crește spre nordul și estul câmpiei, descompunerea materiei organice este mai lentă, în timp ce levigarea este mai accentuată, formându-se solurile brune și brune luvice.
În geneza și evoluția solurilor o importanță mare au avut hidrografia și hidrologia [NUME_REDACTAT]. Nivelul și mineralizarea apelor freatice din Câmpia joasă provoacă fenomene de gleizare, necesitând lucrări hidroameliorative. [NUME_REDACTAT] înaltă nivelul apelor freatice este mai coborăt de 5 m și nu influențează procesele pedogenetice.
Vegetația ierboasă a determinat formarea solurilor un orizont superior bogat în humus și azot, tipic cernoziomurilor, iar vegetația de pădure a determinat formarea unui orizont superior mai scurt sub care cantitatea de humus scade foarte mult. Fauna prin rozătoare (formarea crotovinelor), râme și viermi (amestecul mecanic al solului),au contribuit de asemenea la formarea solurilor.
Omul a influențat procesul de evoluție a solului prin înlocuirea vegetației naturale cu plante de cultură și pajiște semănate, prin măsuri agrochimice, îndiguiri, desecare, drenaj, irigații.
În ce privește solurile, în zona de activitate a Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Agricolǎ Oradea, se remarcă o variabilitate foarte accentuată a condițiilor geomorfologice, climatice și de vegetație, situație răspunzătoare de existența diferitelor tipuri de sol, precum și de succesiunea lor, atât pe orizontală, în cadrul reliefului de câmpie, cât și pe verticală în regiunile de dealuri sau în cele montane.
Harta solurilor [NUME_REDACTAT] are un aspect mozaicat, imprimat în special de condițiile hidrogeologice și de relief. Din cele 12 clase de soluri existente în sistemul român de clasificare a solurilor sunt prezente 7 clase: cernisoluri (cernoziomurile tipice, freatic, umede, cambice), luvisoluri (preluvosoluri, luvosoluri, luvisoluri albice), hidrisoluri (lăcoviște), salsodisoluri (soloneț), protisoluri, pelisoluri, antrisoluri.
Din clasa cernisoluri în [NUME_REDACTAT] se întâlnesc cernoziomurile tipice pe suprafețe mai mari în zonele Grănicei, Socodor, Pâncota, Roit, Miersig. Tot din clasa cernisoluri, cernoziomurile fratic umede și cernoziomurile cambice se întălnesc în zonele: Pâncota, Marțihaz, Homorog, [NUME_REDACTAT], Palota, Girișul de Criș.
Din clasa luvisoluri, preluvosolurile se întâlnesc pe o fâșie care începe la Tulcea și se termină la Nojorid, de asemenea în jurul Bihariei.
Luvosolurile se întălnesc pe o porțiune pe linia Tinca-Tulcea, continuând pe la vest de Miersig pin Leș pe la sud-vest de Oradea. Cercetările noastre s-au desfășutat pe un astfel de sol. Acestea de asemenea ocupă partea de est a [NUME_REDACTAT] de la sudul localității Beliu până la [NUME_REDACTAT]. La nord de [NUME_REDACTAT] luvosolurile se întâlnesc de la Husasău de Tinca până la Sânmartin.
Hidrisolurile din [NUME_REDACTAT] sunt reprezentate de lăcoviști. Lăcoviștele se întâlnesc pe suprafețe însemănate în Câmpia joasă în jurul localităților: Grăniceri, Zerind, Ciumerghiu, Homorog, Cefa, Ateaș, Toboliu. Solurile gleice sunt prezente în zone de la sud de Talpoș, de la Berechiu până la Cermei și pe suprafețe mici în [NUME_REDACTAT].
Salsodisolurile sunt reprezentate de difeite tipuri de soloneț prezente în jurul localităților: Zerind, Socodor, Chișineu-Criș, Berechiu, Salonta, Cefa.
Pelisolurile ocupă o suprafață mică în jurul localităților Homorog și Cefa.
Protisolurile sunt reprezentate în special prin solurile aluviale care se ocupă suprafețe mari pe valea [NUME_REDACTAT] și a [NUME_REDACTAT]. Solurile aluviale sunt mozaicate cu suprafețe mici de coluvisoluri, solonețuri, soluri gelice. Suprafețele cu soluri neevoluate de pe valea [NUME_REDACTAT] sunt mai mici decât cele de pe văile [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].
Capitolul IV
Materialul și metoda de cercetare
Cercetările s-au efectuat la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] Oradea pe un preluvosol cu următorul profil: Ap = 0 – 24 cm; El = 24 – 34 cm; Bt1 = 34 – 54 cm; Bt2 = 54 – 78 cm; Bt/c = 78 – 95 cm; C = 95 – 145 cm. în zona de platou a unui versant cu panta de 10%. Preluvosolul din câmpul de cercetare se caracterizează printr-o hidrostabilitate foarte mare a agregatelor de sol mai mari de 0,25 mm, 47,5 % pe stratul de 0 – 20 cm (tabel 4.1.)
Solul are o porozitate totală (PT) mijlocie pe adâncimile 0 – 20 cm, 20 – 40 cm, 40 – 60 cm și mică pe adâncimile 6 – 80 cm, 80 – 100 cm și 100 – 150 cm. Valorile porozității totale scad pe profilul solului de la suprafață spre adâncime. Conductivitatea hidraulică (k) este mare pe adâncimea 0 – 20 cm, mijlocie pe adâncimile 20 – 40 cm și 40 cm, mică și foarte mică pe următoarele adâncimi studiate. Densitatea aparentă (DA) – 1,41 g/cm3 – caracterizează un sol slab tasat pe adâncimea 0 – 20 cm.; pe celelalte adâncimi studiate greutatea aparentă evidențiază un sol moderat și puternic tasat. Capacitatea de câmp are o valoare mijlocie pe întreg profilul de sol, iar coeficientul de ofilire are, de asemenea, valoare mijlocie până la adâncimea de 80 cm și mare sub această adâncime. Intervalul umidității active (IUA) sau capacitatea de apă utilă are valoare mare pe adâncimea 0 – 80 cm și mijlocie pe adâncimea 80 – 150 cm.
Tabel 4.1.
Însușiri fizice și hidrofizice ale preluvosolului din câmpul de cercetare de la Oradea
(după Domuța C., 2009)
În funcție de textura solului plafonul minim a fost stabili la 2/3 IUA.
Solul din câmpul de cercetare are o reacție slab acidă pe întreaga adâncime studiată, cu valori crescătoare de la suprafață spre adâncime (tabel 4.2.).
Aprovizionarea cu humus este slabă, iar cea cu azot totală, slabă – mijlocie, pe întreaga adâncime cercetată. Raportul C/N are o valoare mai mare pe adâncimea 0 – 20 cm (8,01) și scade cu adâncimea de determinare.
Conținutul solului în fosfor mobil este mijlociu-mic și scade de la suprafață spre adâncime.
Conținutul solului în potasiu mobil este mic – mijlociu, cu valori ce cresc de la stratul arat (124,5 ppm pe 0 – 20 cm) spre profunzime (145,4 ppm pe 100 – 150 cm).
Conținutul solului în magneziu schimbabil pe profilul solului are o evoluție similară cu a potasiului, solul fiind mijlociu aprovizionat cu acest element pe întregul profil.Manganul caracterizează solul din câmpul de cercetare ca sol cu un conținut mijlociu pe adâncimile 0 – 20 cm și 20 – 40 cm și mic pe adâncimile următoare. Solul este moderat submezobazic pe întreaga adâncime studiată. (tabel 4.2.)
Tabel 4.2.
Principalele însușiri chimice ale preluvosolului din câmpul de cercetare de la Oradea
(după Domuța C., 2009)
Normele de sămânță folosite la semănatul îngrășământului verde au fost următoarele: lupin cultură pură = 200 kg/ha; lupin în amestec = 100 kg/ha; măzăriche în amestec = 40 kg/ha; rapiță în amestec = 10 kg/ha; raigras în amestec = 10 kg/ha; ovăz în amestec = 80 kg/ha.
Variantele studiate: Factor A. Fertilizare organică: a1= martor; a2= lupin; a3= măzăriche+ovăz+raigras; a4= lupin+ovăz; a5= lupin+ovăz+rapiță; a6= rapiță; a7= rapiță+ovăz; a8= gunoi de grajd 25 t/ha; a9= gunoi de grajd 50 t/ha; Factor B. Fertilizare chimică: b1= N0P0; b2= N120P90. Experiența s-a amplasat după metoda parcelelor subdivizate în 4 repetiții. Îngrășămintele verzi au fost înființate odată la 4 ani; tot atunci s-a amplasat și gunoiul de grajd.
Capitolul V
Rezultate obținute
V.1. Influența îngrășămintelor verzi asupra însușirilor fizice ale solului:
V.1.1. Influența îngrășămintelor verzi asupra structurii solului:
Lupinul în cultură pură nu a determinat îmbunătățirea gradului de structurare a solului, însă în amestec cu ovăz și rapiță a determinat creșterea gradului de structurare cu 8,6% (60,62% față de 55,80%) față de martorul nefertilizat și cu 8,8% față de lupinul în cultură pură. Amestecul măzăriche + ovăz + raigras a determinat de asemenea creșterea gradului de structurare a solului însă valoarea acestuia (59,80%) este mai mică decât valoarea obținută în amestecul lupin + ovăz + rapiță. Cele mai mari valori ale gradului de structurare s-au obținut în variantele fertilizate cu gunoi de grajd, 64,32% în varianta fertilizată cu 25 t/ha și 68,30% în varianta fertilizată cu 50 t/ha gunoi de grajd. (tabel 5.1.)
Tabel 5.1.
Influența îngrășămintelor verzi și a gunoiului de grajd asupra hidrostabilității macroagregatelor solului în condițiile de la Oradea, 2014
În figurile 5.1; 5.2; 5.3; 5.4; 5.5; 5.6; se prezintă pe variante, ponderea agregatelor de diferite mărimi, în componența gradului total de structurare.
Gradul de structurare a solului din variantele cercetate este prezentat în figura 5.7.Se constată că cel mai mare grad de structurare s-a determinat în varianta fertilizată cu gunoi de grajd 50 t/ha.
V.1.2. Influența îngrășămintelor verzi asupra densității aparente:
Toate variantele de îngrășăminte verzi au determinat scăderea valorii densității aparente, ceea ce înseamnă un sol mai puțin tasat, valori ale porozității totale mai mari și condiții de vegetație mai bune pentru culturi.
Dintre cele 6 tipuri de îngrășăminte verzi studiate cele mai mari diferențe față de martorul nefertilizat s-au înregistrat în amestecurile de lupin + ovăz + rapiță, respectiv lupin + ovăz, -4,2% (1,38 g/cm3 față de 1,44 g/cm3). Urmează diferențele înregistrate în amestecul măzăriche + ovăz + raigras, în varianta cu lupin cultură pură și în variantele cu rapiță. Cele mai mari diferențe față de martor s-au înregistrat în variantele fertilizate cu gunoi de grajd, -5,6% la doza de 25 t/ha și -7,0% la doza de 50 t/ha. Valorile medii pe 0 – 30 cm caracterizează solul din toate variantele ca slab tasat acestea fiind mijlocii. (tabel 5.2., Fig. 5.8.)
Tabel 5.2.
Influența îngrășămintelor verzi și a gunoiului de grajd asupra valorilor densității aparente (DA) pe adâncimea de 0 – 30 cm, Oradea 2014
V.1.3. Influența îngrășămintelor verzi asupra rezistenței la penetrare:
Îngrășămintele verzi au determinat scăderea rezistenței la penetrare în toate cazurile. Dacă la martorul nefertilizat, pe adâncimea 0 – 30 cm, rezistența la penetrare are o valoare mijlocie, în variantele fertilizate cu îngrășăminte verzi rezistența la penetrare are valori mai mici. Cea mai mare diferență față de martor s-au înregistrat în amestecurile cu lupin, dar și în amestecul măzăriche + ovăz + raigras. Cele mai mari diferențe față de martor s-au înregistrat în variantele fertilizate cu gunoi de grajd, -31,4% în varianta fertilizată cu doza de 25 t/ha și -38,3% în varianta fertilizată cu doza de 50 t/ha. (1,76 kg f/cm2, respectiv 15,8 kg f/cm2, față de 25,6 kg f/cm2 la martor). Cu excepția martorului la care valoarea rezistenței la penetrare este mijlocie în toate celelalte variante valorile rezistenței la penetrare sunt mici. (tabel 5.3., Fig. 5.9.).
Tabel 5.3.
Influența îngrășămintelor verzi și a gunoiului de grajd asupra rezistenței la penetrare (RP) pe adâncimea de 0 – 30 cm, Oradea 2014
IV.1.4. Influența îngrășămintelor verzi asupra conductivității hidraulice:
Folosirea îngrășămintelor verzi a determinat îmbunătățirea valorilor conductivității hidraulice, îmbunătățire care s-a produs însă în cadrul aceleași clase de interpretare, „mare”. Amestecul lupin + ovăz a determinat cea mai mare creștere a conductivității hidraulice față de martor, 21,7% (16,91 mm/h față de 13,89 mm/h), cea mai mică creștere 3,1% (14,32 mm/h), s-a înregistrat în varianta fertilizată cu rapiță. Și în cazul acestui parametru fizic gunoiul de grajd a determinat cele mai mari diferențe față de martor, 33,9% la doza de 25 t/ha, respectiv 48,3% la doza de 50 t/ha. (tabel 4.4., Fig. 5.10.).
Tabel 5.4.
Influența îngrășămintelor verzi și a gunoiului de grajd, asupra conductivității hidraulice (K), pe adâncimea de 0 – 30 cm, Oradea 2014
V.2. Influența îngrășămintelor verzi asupra însușirilor chimice ale solului:
Reacția solului nu a suferit modificări importante în urma folosirii îngrășămintelor verzi și a gunoiului de grajd.
Conținutul solului în fosfor mobil s-a îmbunătățit în urma folosirii îngrășămintelor verzi. Amestecul lupin + ovăz + rapiță a determinat o creștere a conținutului de fosfor mobil de 13,5%, iar amestecul măzăriche + ovăz + raigras a determinat o creștere față de martor cu 13,2%; lupinul în cultură pură a determinat o creștere mai mică, 9,6%. Folosirea gunoiului de grajd a determinat creșterea conținutului de fosfor mobil cu 16,7% la doza de 25 t/ha și cu 24,6% la doza de 50 t/ha. (tabel 5.5., Fig. 5.11, 5.12, 5.13)
Modificările produse de folosirea îngrășămintelor verzi în ce privește conținutul solului în potasiu mobil sunt mai reduse decât în cazul fosforului, aceeași situație înregistrându-se și în cazul folosirii gunoiului de grajd.
Îngrășămintele verzi determină creșteri substanțiale ale conținutului solului în azot mineral accesibil, cu 85% în amestecul lupin + secară + rapiță, 64% în amestecul măzăriche + secară + raigras și cu 58% în varianta fertilizată cu lupin cultură pură.
Tabel 5.5.
Influența îngrășămintelor verzi și a gunoiului de grajd asupra unor însușiri chimice ale solului în condițiile de la Oradea, 2014
Capitolul VI
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Îngrășămintele verzi au un rol important în agrotehnica antierozională. Cercetările s-au efectuat în anul 2013 la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] Oradea pe un versant cu panta de 10% într-o experiență cu lupin cultură pură, cu rapiță cultură pură, precum și cu amestecurile lupin+ovăz, măzăriche+ovăz+raigras, precum și cu gunoi de grajd 25t/ha și 50 t/ha.
Folosirea lupinului în amestec cu ovăz și rapiță sau numai în amestec cu ovăz a determinat obținerea unor rezultate superioare celor obținute prin folosirea lupinului cultură pură: a crescut gradul de structurare a solului (60,62% față de 55,72%), au scăzut valorile densității aparente și rezistenței la penetrare, au crescut valorile porozității totale și conductivității hidraulice.
Modificările produse de folosirea îngrășămintelor verzi în ce privește conținutul solului în potasiu mobil sunt mai reduse decât în cazul fosforului, aceeași situație înregistrându-se și în cazul folosirii gunoiului de grajd. Cele mai bune rezultate s-au obținut în varianta cu gunoi de grajd 50 t/ha.
Rezultatele cercetărilor evidențiază oportunitatea folosirii ca îngrășământ verde a amestecului compus din lupin+ovăz+rapiță, iar odată cu îmbunătățirea însușirilor fizice și chimice ale solului, îngrășămintele verzi oferă posibilitatea de creștere a favorabilității pentru culturile din nord-vestul României.
BIBLIOGRAFIE
BANDICI GH., BORZA I., ARDELEAN I., 2007 – Ecoagricultura, Ed. Universității din Oradea.
Brejea R., 2009 – Tehnologii de protecție sau refacere a solurilor. [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT] R, 2011 – Practicum de pedologie, [NUME_REDACTAT] din Oradea.
Brejea R. 2011 – Practicum de Tehnologii de Protecție a Solurilor. [NUME_REDACTAT] din Oradea
budoi gh., penescu a., 1996 – Agrotehnică. Ed. Ceres, București.
budoi gh. și colab., 1997 – Lucrările solului componentă de bază a sistemului de conservare a solului. Simpozionul „Alternative de lucrare a solului”, 9-10 oct., Cluj-Napoca.
CANARACHE A., 2001 – Utilizarea eficientă a resurselor funciare din agricultură. În vol. „Cercetarea științifică în sprijinul redresării și relansării agriculturii și silviculturii românești. Ed. Ceres. București.
CIOBANU GH., 2003 – Agrochimia. [NUME_REDACTAT] din Oradea.
Colibaș I., Colibaș maria, tirpe gheorghe, 2000 – Solurile brune luvice, caracterizare și ameliorare, Ed. Mirton, Timișoara.
domuța c., bronț ilona, 1993 – Cercetări privind influența irigării asupra alcătuirii granulometrice, hidrostabilității, macrostructurale și a capacității de înmagazinare a apei în solurile brune luvice din [NUME_REDACTAT]. Analele ICITID Băneasa-Giurgiu.
domuța c., 1999 – Ameliorarea fertilității solurilor erodate pe terenurile în pantă din vestul țării. Cereale și plante tehnice nr. 7.
domuța c., sabău n.c., șandor maria, 2000 – Researches for establishing a sustainable agriculture system on the erosioned ploughing land from Bihor. [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] of Debrecen.
domuța c., sabău n.c., 2000 – Agrotehnica – lucrări practice, partea I. Ed. Universității din Oradea.
DOMUȚA C.,SABĂU N.C., 2001 – Agrotehnică partea I, partea II. [NUME_REDACTAT] din Oradea.
.DOMUȚA C., CIOBANU GH., SABĂU N. C., MARIA ȘANDOR, 2003 – Agricultura durabilă pe terenurile erodate din Bihor. [NUME_REDACTAT] din Oradea.
DOMUȚA C., BANDICI GH., SABĂU N. C., ȘANDOR MARIA, BORZA I., BREJEA R., 2003 – The erosion influence on the main physics properties and on the yield in the conditions from Bihor. Proceedings of the international symposium „Natural resources and sustainable development”, Oradea – Debrecen 2003.
Domuța C. și colab., 2004 – Research regarding the green manure technology and the influences in maize yield in the contest of the sustainable agriculture practising in [NUME_REDACTAT], 15th [NUME_REDACTAT] of the [NUME_REDACTAT] Center of Fertilizers (CIEC), Pretoria, [NUME_REDACTAT], 27-30 septembrie
.DOMUȚA C., 2005 – Agrotehnica trerenurilor în pantă din nord-vestul României. Ed. [NUME_REDACTAT]
DOMUȚA C., 2006 – Tehnică experimentală. Ed. [NUME_REDACTAT]
DOMUȚA C., 2007- Practicum de agrotehnică. [NUME_REDACTAT] din Oradea.
DOMUȚA C., coord., 2011- Eroziunea terenurilor în pantă din Bihor. [NUME_REDACTAT] din Oradea.
DOMUȚA C., 2012- Agrotehnică. [NUME_REDACTAT] din Oradea.
DOMUȚA C., 2012- 50 de ani de cercetări agricole în Oradea. [NUME_REDACTAT] din Oradea.
dumitru elisabeta, 1998 – Cercetări privind modificarea însușirilor fizice și a relațiilor solului cu apa sub influența tehnologiilor agricole. Teză de doctorat. ASAS „[NUME_REDACTAT] Șișești”.
[NUME_REDACTAT]., Ghinea L., [NUME_REDACTAT], 1983 – Bazele biologice ale fertilității solului. Ed. [NUME_REDACTAT]
edwards a.c. et al., 1993 – The role of agroecology and integrated farming system in agricultural sustainability. [NUME_REDACTAT] and Environment, Amsterdam.
guș p. și colab., 1997 – Influența lucrărilor solului asupra producției și a unor însușiri ale solului. Simpozionul „Alternative de lucrare a solului”, 9-10 oct. Cluj-Napoca.
GUȘ P. și colab., 1998 – Agrotehnica. Ed. [NUME_REDACTAT]–Napoca .
jitereanu g., 1995 – Ingineria conservării solului și apei. Curs. Ed. Univ. Agronomice și de [NUME_REDACTAT], Iași.
lăzureanu a., 1993 – Agrotehnica. Ed. [NUME_REDACTAT] S.A. Timișoara.
NEAMȚU T. și colab., 1992 – Contribuția asolamentelor la creșterea producției de porumb pe terenurile în pantă. Cereale și plante tehnice nr.1.
NEAMȚU T., RÂCLEA C., 1992 – Protecția agroecosistemelor din zona colinară, consecință a introducerii complexului de măsuri antierozionale. Cereale și plante tehnice nr.3.
NEAMȚU T., 1996 – Ecologie, eroziune și agrotehnică antierozională. Ed. [NUME_REDACTAT].
NICOLAESCU I.M., IOANIȚOAIA H., MIHAIU GH., 2003 – Lucrările de îmbunătățiri funciare – condiție a protecției și dezvoltării mediului rural. În vol. „Probleme actuale ale agriculturii în contextul integrării europene și globalizării”. [NUME_REDACTAT] București.
nițu i. și colab., 2000 – Lucrările agropedoameliorative. Ed. Ceres, București.
onisie t., 1992 – Agrotehnica. USA Iași.
PUIA I. și SORAN V., 1999 – Dezvoltarea sustenabilă – o nouă paradigmă în simbioza om-natură. Lucrările simpozionului ,,Agricultura durabilă performantă” [NUME_REDACTAT], București.
răuță c., canarache a., nițu i., 1995 – Îndrumător privind lucrările agropedoameliorative. ICPA București
SABĂU N.C., DOMUȚA C., BERCHEZ O., 1999 – Geneza, degradarea și poluarea solurilor. Partea I. Geneza solului. Ed. Universității din Oradea.
SABĂU N.C., DOMUȚA C., BERCHEZ O., 2003 – Geneza, degradarea și poluarea solurilor. Partea II Degradarea și poluarea solului. Ed. Universității din Oradea.
sabău n.c. și colab., 1999 – Geneza, degradarea și poluarea solurilor. Ed. Univ. din Oradea.
simota c., 1988 – Effect of [NUME_REDACTAT] on [NUME_REDACTAT] Balance and [NUME_REDACTAT] Estimated with a [NUME_REDACTAT] Model. 11-14 [NUME_REDACTAT] on [NUME_REDACTAT], Edinburg, Scotland.
ștefanic gh., săndoiu d.i., 1993 – Curs de biologia solului. Lito. USA București.
tianu al. și colab., 1992 – Curs de agrotehnică. [NUME_REDACTAT] Atheneum, București.
tianu al., 1995 – Cercetări privind sistemul de lucrări ale solului în ultimii 30 de ani în România. [NUME_REDACTAT] „Lucrările solului” Cluj-Napoca, 22-23 iunie.
timariu gh., 1992 – Fondul funciar al României și măsurile de inventariere, conservare, ameliorare și folosire rațională. Ed. Tehnică agricolă.
TONCEA I., 1999 – Agricultura ecologică în contextul agriculturii durabile. Lucrările simpozionului ,,Agricultura durabilă performantă” [NUME_REDACTAT], București.
toncea i., alecu i.n., 1999 – Ingineria sistemelor agricole. [NUME_REDACTAT] București.
unger p., cossel d., 1991 – Tillage implement disturbance effects on soil properties, related to soil and water conservation, a literature review. Soil and [NUME_REDACTAT] 19.
zăhan P., Bandici gh., 1997 – Mic dicționar de agrobiologie. [NUME_REDACTAT] din Oradea.
zăhan P., bandici gh., 1999 – Agrotehnica solurilor acide din N-V României. [NUME_REDACTAT] din Oradea.
**** – Metodologia elaborării studiilor pedologice. ICPA București, 1987.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Influenta Ingrasamintelor Verzi Asupra Principalelor Insusiri Fizice Si Chimice ale Solurilor Erodate din Nord Vestul Romaniei (ID: 1681)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.