Influenta Globalizarii Asupra Textului Jurnalistic

=== 1b8fb33a2140cdb00c40a7107ae0d88cc4a48efd_372318_1 ===

NUMELE INSTITUȚIEI

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Tema: INFLUENȚA GLOBALIZĂRII

ASUPRA TEXTULUI JURNALISTIC

Conducător științific,

Grad, titlul didactic, nume, prenume

Titlu, nume, prenume

Secție, grupă

BUCUREȘTI

2016

Cuprinsul

Contents

Argument

Evoluția tehnologică a ultimilor ani a potențat influența fenomenului globalizării. Acesta a apărut încă din anii 1950, conform unor autori, însă România a fost izolată până în 1989, așa că influența lui a fost minimă. După această dată s-au deschis granițele, s-a obținut libertatea cuvântului, iar globalizarea a început să se facă simțită. Toate acestea au pregătit terenul pentru ca fenomenul globalizării să devină din ce în ce mai pregnant în toate domeniile, inclusiv în presă. Dorința românilor de a nu mai fi izolați, de a fi la curent tot ce se întâmplă în lume a fost un imbold important pentru a privi globalizarea ca pe un mare câștig. De altfel, tot ce venea din vestul Europei, din lumea la care nu am avut acces timp de 50 de ani, era luat ca atare, fără o judecată de valoare. Românii și-au dorit prea mult să fie în rând cu lumea occidentală pentru ca în momentul în care și-au cucerit libertatea să mai analizeze dacă tot ce luau din exterior era potrivit și bun.

Globalizarea a însemnat în primii ani ai presei libere mai mult spațiu acordat evenimentelor internaționale, punerea în context internațional a tuturor evenimentelor din țară. Apoi, apariția internetului a început să schimbe paradigma comunicării de masă. Accesul nerestricționat la informații și la presa matură occidentală a determinat transformarea rapidă a presei românești, adoptarea tehnicilor de relatare occidentale, a modului de tratare a informației. Globalizarea comunicării a devenit un element important al presei, iar mediul virtual spațiul perfect pentru proliferarea fenomenului.

Astfel s-a ajuns la transformarea modului de a face presă. S-a schimbat atât stilul scriiturii textelor, cât și modul de tehnoredactare. Ziarele au început să acorde un spațiu din ce în ce mai mare fotografiilor, textele au devenit mai scurte, iar jurnalismul de loisir a câștigat teren în detrimentul celui de informare. Analizele jurnalistice, care ocupau pagini întregi de text au dispărut pentru că nimeni nu mai are timpul și răbdarea necesare pentru a le citi. Totul este guvernat de viteză. Viteză de difuzare a știrilor, viteză de colectare a informațiilor, viteză de redactare. Iar această viteză nebună în care pare că omul concurează cu calculatorul determină schimbări negative asupra textului jurnalistic, asupra modului în care se face presă. Dorința de a fi mereu în ritm cu întâmplările din toată lumea alienează ființa umană pentru că nu poate avea același ritm ca o mașină.

Ca urmare, am considerat oportun să analizez ce influențe are globalizarea asupra textului jurnalistic, cum a influențat stilul jurnalistic, modul de diseminare a informațiilor și cum va influența evoluția ulterioară a presei.

Lucrarea pleacă de la ipoteza ca globalizarea influențează negativ textul jurnalistic, sărăcindu-l și minimalizând bogăția sensurilor. Câștigul vine din globalizarea comunicării. Se va începe acest demers de cercetare cu definirea și clasificarea globalizării, determinarea caracteristicilor globalizării, influența globalizării asupra comunicării și apoi vom aborda globalizarea lingvistică a textului jurnalistic. Se vor evidenția cele mai importante modificări produse în textul jurnalistic de fenomenul globalizării și care sunt consecințele acestor modificări printr-un studiu de caz asupra textelor publicate în ziarul Adevărul la începutul anilor 1990 și acum, în 2016, ediția online. Se vor analiza texte din toate secțiunile și se vor compara stilurile din cele două perioade.

Cap. 1 Fenomenul globalizării

Definiții

Globalizarea este un fenomen care influențează viața fiecărui cetățean al Pământului, al Europei și al României. În literatura de specialitate acest fenomen a fost studiat, dar nu s-a ajuns la un consens în privința definirii lui pentru că globalizarea se manifestă diferit în variate domenii. Simplist abordând problema, este vorba de interdependența crescândă a societății umane, fenomen pe care îl numim globalizare și care capătă valențe multiple datorită domeniilor în care se manifestă. Cu toate acestea, diferitele tipuri de globalizare au în mod esențial elemente comune. În plus, pentru unii autori globalizarea este o problemă pentru care trebuie găsite soluții de rezolvare, pentru alții globalizarea este un mare câștig. De aceea, comunitatea științifică nu a ajuns la o definiție comună.

Termenul ca atare, globalizare, a apărut concret la sfârșitul anilor 1960 și a fost lansat de un specialist în comunicare, Marshal McLuhan, cel care a emis și ideea satului global. Tot atunci termenul a intrat și în dicționare. În România însă, nici acum termenul nu e cuprins în ediția printată din 1998 a Dicționarului Explicativ al Limbii Române, este numai în varianta electronică. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, varianta online, prin globalizare se înțelege ”fenomenul de transformare a lumii într-o unitate, care se manifestă la scara întregului glob, prin mijloace specifice”.

Tot în mediul online au fost publicate mai multe definiții ale globalizării:

Se poate observa că din cele 11 definiții, șase abordează globalizarea referindu-se la domeniul economic, trei fac referiri generale la societate, una face legătura între economic și politic, iar una se referă la domeniul social atunci când încearcă să definească globalizarea. Situația este firească pentru că globalizarea a fost studiată la început datorită implicațiilor ei economice.

Rațiunile economice au fost cele care determinat apariția și proliferarea fenomenului. Concret, multinaționalele sunt considerate de mulți specialiști cauza apariției fenomenului globalizării, deși, în literatura de specialitate s-a mai apreciat și că globalizarea nu e un fenomen inedit. Yassine Fall consideră că Egiptul faraonilor, Roma, Grecia, Persia, Imperiul Britanic, China din perioada dinastiei Ming sau teritoriile arabe din perioadele jihadului clasic sunt doar câteva dintre semnele timpurii ale globalizării, înțelese ca stadii primitive ale imperialismului militar și economic. John H. Dunning subliniază că, în cazul globalizării economice, avem de-a face cu două forme ale globalizării: una superficială și alta profundă. Prima, dacă nu este vorba de o interpretare greșită a termenului, are în vedere angajarea unei țări, ca entitate economică de sine stătătoare, în schimburi comerciale, cu un singur produs, cu o altă țară, privită și ea ca o entitate distinctă. Cea de-a doua formă a globalizării, care o distinge ușor de alte forme ale internaționalizării, vizează tranzacțiile pe care un stat le efectuează cu un mare număr de state, din toată lumea. Aici nu ne mai confruntăm cu schimburi izolate, ci suntem în fața unei adevărate rețele a valorilor adăugate, în cadrul căreia tranzacțiile sunt coordonate de așa manieră încât să servească interesele comune ale unei comunități mondiale globalizate. Prof. univ. dr. Dumitru Patriche de la Academia de Studii Economice vorbește despre mondializarea economiei contemporane și globalizarea dezvoltării și oferă o explicație pentru apariția fenomenului: ”Dacă în urmă cu un secol, întreprinderile ce lucrau pentru anumite piețe locale se străduiau să depășească limitele acesteia și să atingă o piață regională și, în final, o piață națională, în ultimele două decenii ale secolului recent încheiat producția de masă, standardizarea produselor, dezvoltarea și implantarea pragmatică a rețelei naționale și internaționale de agenții bancare și modernizarea mijloacelor de comunicații au condus la o intensificare deosebită a schimburilor externe, piețele naționale tinzând a se unifica într-o piață mondială, aducând în centrul atenției necesitatea de a regândi preoblemele dezvoltării într-o lume globalizată”. Cu toate acestea, în același volum este publicată lucrarea asist. univ. drd. Nela Popescu de la ASE București, care avansează ideea că de fapt acum trăim sfârșitul globalizării, pe care o consideră mai degrabă un mit și nu o realitate recentă care s-ar fi declanșat cu secole în urmă. Se poate aprecia deci că în istorie un termen similar al globalizării a fost colonizare, un proces prin prin care în realitate termeni ca distanță și granițe își pierd din înțeles, lumea devine un spațiu larg în care funcționează aceleași legi și reguli, devine un spațiu unic. Brigitte Young apreciază că, la începtul secolului XXI, globalizarea este un proces deschis, contradictoriu, care implică restructurarea sistemului economic, limitat de granițele statelor naționale și a structurilor instituționale care au dominat lumea după cel de-al doilea război mondial. Pentru prima dată în istorie, economia mondială are capacitatea de a funcționa unitar, în timp real, la scară planetară.

Interesantă este și opinia lui Codrin Coman, care avansează ipoteza că globalizarea este de fapt un bilanț, un sfârșit de istorie, care marchează declinul Occidentului. El mai vorbește despre globalizați și globalizanți și despre înăbușirea naturii umane din cauza globalizării. Aceste fenomene le acceptă ca existând în toate domeniile și ia în considerare în analiza sa numai caracteristicile comune pentru a vorbi despre globalizare, pe care o dezavuează.

Odată cu trecerea timpului fenomenul globalizării este analizat și în alte domenii. Astfel, globalizarea a fost definită de Sultana Craia în Dicționar de comunicare ca fiind ”dezvoltarea structurilor și rețelelor economice și culturale ce acționează la nivel mondial. Noile tehnologii de informare și comunicare contribuie în mod decisiv la configurarea unor fenomene supranaționale cu efecte unificatoare în domeniul producției și consumului, inclusiv culturale”. Un alt autor, Paul Dobrescu, apreciază că globalizarea este doar un alt nume pentru americanism, iar Eugen Ovidiu Chirovici consideră că globalizarea este un termen controversat, care împarte lumea în două tabere. ”Înțelesul pozitiv al globalizării este acela de progres. Un schimb de informații și o economie neîngrădită pentru toată lumea, fără bariere și fără influența politicului, un joc liber al puterilor prezente pe piață. (…) Partea negativă a globalizării este nivelarea și încercarea de a duce într-un ritm comun culturi cu diverse grade de dezvoltare. O economie liberă – fără o ordine prestabilită – nu poate rezolva problemele lumii. Într-o democrație, politica, ce are rolul de a ajuta oamenii și este în slujba intereselor poporului, trebuie să intervină. Fără o ordine prestabilită și acceptată de toate țările, globalizarea se adresează doar intereselor individuale, devenind o frână în calea bunului mers al societății. Globalizarea e văzută ca mijloc, cel puțin în Vest, pentru a întoarce timpul din punct de vedere social și sub pretextul necesității ”raționalizării”, în numele globalismului se încearcă anularea unor drepturi sociale deja dobândite”. Pe de altă parte, Vasile Stănescu apreciază că interdependența crescândă a societății umane este numită generic globalizare, dar că procesul globalizării presupune mișcarea continuă și o dublă identitate a statelor și a cetățenilor, și că astfel se lărgește cadrul determinant al schimbării sociale la nivelul lumii ca întreg. Brigitte Young a remarcat și faptul că o dată cu globalizarea are loc și o intensificare a relațiilor sociale globale, ajungându-se de la evenimente sociale locale la cele având loc la mare distanță.

Guillermo de la Dehesa consideră că globalizarea este un proces dinamic de liberalizare, deschidere și integrare internațională pe o serie largă de piețe, de la muncă, la bunuri și de la servicii la capital și tehnologie, care a început la mijlocul anilor 1950, dar care nu a fost primul val de globalizare. ”Între 1870 și 1914 a avut loc un proces similar, care a fost aproape tot atât de intens ca acesta. Secolul XX a început cu integrarea pieței globale, care s-a reluat câteva decenii mai târziu, dar numai după o recădere gravă în procesul de localizare, care a coincis cu două sângeroase războaie mondiale, cu răspândirea comunismului și a fascismului și cu Marea Criză. Cea mai recentă fază a globalizării pare a fi mai durabilă. Primul val durat doar 44 de ani și s-a încheiat violent cu Primul Război Mondial, în timp ce actuala perioadă a depășit deja 50 de ani și are baze mai solide decât prima”.

Vasile Stănescu a încercat explicarea fenomenului tratându-l ca pe o știință, știința globalizării, care presupune o atitudine holistică de cercetare, determinată de unitatea lumii în care trăim, de legătura dintre natură și spirit. Ca obiect de studiu, globalizarea este un proces integrativ, holistic, deschis, omogen și unitar, care privește lumea ca întreg. Este un fenomen general, complex, multifuncțional care apare ca o nouă ordine politică, economică, socială și juridică, bazată pe o filozofie existențială superioară, generalizată la nivelul spațiului planetar. Ca știință, globalizarea este o ramură nouă, autonomă, cu concepte, principii și instituții proprii, omogene, organic legate, care face parte din familia științelor sociale, este legată de istorie, de prezent și mai ales de viitorul planetar al umanității, și cercetează un fenomen universal, globalitatea, sub toate aspectele. Este caracterizată de interdisciplinaritate, integrare, dinamism, creație și inovare. Ca metodă, globalizarea folosește sincronismul vs. diacronismul, holistica vs. reducționismul, generalul vs. individualul. Abordarea metodologică a globalizării prezintă dificultăți nu numai datorită complexității fenomenului, ci și faptului că nu există încă suficientă experiență în domeniu. Modelele proiectate până în prezent suferă și din cauza faptului că ele sunt restrânse, în principal, la dimensiunea economică, și mai mai puțin la celelate dimensiuni. În final, Vasile Stănescu ajunge să critice nu globalizarea, ci modul în care ea este gestionată, spunând că de fapt, globalizarea este o formă de manifestare a conștiinței sociale, un proces care lărgește cadrul determinant al schimbării sociale la nivelul lumii ca întreg.

Ca urmare, pentru analizele ulterioare realizate în cadrul lucrării, se poate aprecia că, din punctul de vedere al comunicării mediatice, globalizarea înseamnă manifestarea interdependenței societății umane, intensificarea relațiilor sociale, transformarea lumii dintr-un mozaic de state într-un spațiu unitar, surmontându-se granițele și distanțele, adică este un fenomen care implică conectivitate și deteritorializare, imperialism postmodern. Se poate face și o analogie între economiile care funcționează unitar, în timp real, la scară planetară, în condițiile restructurării sistemelor economice, și restructurarea modului de comunicare. Sistemele economice nu pot funcționa fără comunicare, astfel încât se poate considera că funcționarea unitară a sistemelor economice determină funcționarea unitară a sistemului de comunicare, în timp real. În plus, dezvoltarea tehnologiei, care sprijină funcționarea unitară a sistemului de comunicare globalizat, are ca rezultat un paradox: odată cu intensificarea relațiilor sociale globale se produce și înăbușirea naturii umane.

Tipuri de globalizare

Pentru că specialiștii nu s-au putut pune de acord în privința unei definiții, nu s-a putut realiza nici o clasificare a diferitelor forme de globalizare. În literatura de specialitate se diferențiază globalizarea în funcție de domeniile în care își face simțite efectele: politică, economie, tehnologie, social, filosofie, cultură și spiritualitate. Iar fiecare dimensiune a globalizării pune în evidență elementele ei pozitive și negative.

Din literatura de specialitate mai reise un aspect important atunci când se analizează efectele globalizării, faptul că toate variatele dimensiuni ale globalizării sunt legate între între ele, nu pot fi clar delimitate. De exemplu, problemele globalizării în economie vin împreună cu cele legate de globalizarea politică sau de globalizarea problemelor de mediu, aceasta fiind o caracteristică importantă a fenomenului, interdisciplinaritatea. Practic, diferitele dimensiuni ale globalizării se suprapun în cazul anumitor aspecte, rezultând de aici interdisciplinaritatea fenomenului. Cu toate acestea, trebuie ținut cont și de faptul că nu tot ce se întâmplă într-un domeniu este determinat de globalizare.

Cea mai veche formă de globalizare luată în discuție este globalizarea economică care se manifestă evident prin: creșterea exponențială a comerțului și a investițiilor directe, globalizarea piețelor financiare, producția coordonată trans-național, competiție între state, regiuni și declinul ideii de economie națională. Cel mai frecvent globalizarea economică este prezentată prin fluxurile financiare și tehnologice orientate dinspre statele dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare, însă se vorbește mai puțin despre răspunsurile regionale și naționale la fluxurile globalizării, mai ales că, între timp, și direcția fluxurilor s-a schimbat, explică Paul Dobrescu. ”Există fluxuri financiare puternice dinspre China și alte state (cu deosebire cele producătoare de petrol) spre SUA. Există, de asemenea, fluxuri de produse manufacturate dinspre lumea în curs de dezvoltare înspre cea dezvoltată. Ceea ce arată că avem de-a face cu o altă realitate a globalizării. Dacă realitatea globalizării s-a schimbat, atunci și procesul ca atare se cere reconceptualizat, îmbogățit cu noile date propuse de practica globalizării. Astăzi globalizarea semnifică atât fluxurile tehnologice și financiare de care am vorbit, cât și răspunsurile naționale și regionale oferite în ultima vreme sub forma sub forma unor strategii de dezvoltare”.

Globalizarea economică are un impact semnificativ și asupra modului în care este înțeles statul, funcțiile politice, ceea ce va duce inevitabil la redefinarea statului și a politicilor, a instituțiilor și se ajunge la globalizarea politică. Politica internațională se confruntă cu probleme majore. Globalizarea și concurența la nivel local limitează spațiul de acțiune al politicilor naționale, însă multe probleme nu pot fi rezolvate decât la nivel internațional, global. Ca urmare, s-au căutat noi forme și arene politice, iar Uniunea Europeană, de exemplu, oferă o asemenea arenă. În politică efectele contrare ale globalizării se observă cel mai bine. Pe de o parte se manifestă dorința țărilor de a-și uni vocile și a deveni mai puternice, pe de altă parte se manifestă un fenomen de fărâmițare a statelor, care ulterior vor să facă parte, ca stat independent, dintr-un anume grup ca să aibă putere. Aceste lucruri se întâmplă pentru că multe dintre problemele țărilor nu-și găsesc un răspuns decât prin soluții globale. Se produce astfel un paradox: după ce s-a luptat o țară pentru independență, pentru granițe, vrea să intre într-o comunitate în care nu mai există granițe, există legislație comună. Din punct de vedere politic este un important pas înainte, deci avem un efect al globalizării politice. Dar în această comunitate nici nu se mai plătesc taxe la exportul produselor dintr-o țară în alta, deci avem și o suprapunere cu globalizarea economică. Politica la nivel regional și național a avut și are în continuare de suferit de pe urma economiei dematerializate care se practică din ce în ce mai mult la nivel global. Cu toate acestea, datorită globalizării asistăm la un fenomen de creștere a numărului de țări din lume. Imperiile, puterile coloniale au dispărut și în locul lor au apărut multe state mici. Aceste state mici nu pot supraviețui decât într-o lume globalizată economic, fapt considerat o garanție a continuării globalizării, consideră Guillermo de la Dehesa. Pe de altă parte, unele fundamente economice și politice ale statului-națiune sunt subminate de globalizarea economică. ”Liberalizarea comerțului și investițiile internaționale, împreună cu scăderea costului de transport și viteza sporită cu care bunurile, serviciile și ideile ajung în toate țările din orice colț al lumi, au demolat unul din fundamentele statului: ideea auto-suficienței naționale. După cel de-al Doilea Război Mondial, o tot mai mare proporție din bunurile și serviciile pentru consum intern au fost obținute prin importuri la prețuri moderate sau scăzute. Ideea auto-suficienței naționale a redus menținerea stocurilor strategice de petrol, gaze și cereale. Chiar și politica agricolă obișnuită, care se bazează pe această idee învechită, s-a dovedit a fi costisitoare și neviabilă pe termen mediu”. Pe de altă parte însă, societatea globală trebuie să găsească soluții pentru consecințele intensificării transportului – emiterea de gaze de seră care duc la încălzirea globală. Practic, prețul pentru bunăstarea actuală îl vor plăti generațiile viitoare dacă nu se găsește o soluție pentru un transport la fel de eficient dar mai puțin poluant. O altă consecință a globalizării este imposibilitatea statelor-națiune de a se apăra singure. Atacurile nucleare, chimice sau bacteriologice sunt foarte greu de contracarat de către un singur stat. Colaborarea este inevitabilă, iar globalizarea joacă și aici un rol extrem de important. Pe de altă parte, sunt cetățeni care percep toate aceste efecte ca pe o agresiune împotriva statului-națiune și reacționează: apar sentimente defensive de naționalism, regionalism sau provincialism. Toate acestea vor produce, în final, schimbări importante în modul de funcționare al statului-națiune.

Globalizarea tehnologică a contribuit și la schimbarea lumii. Globalizarea politică a dus la globalizarea transportului, a tehnologiilor. Prosperitatea economică se asociază cu progresul tehnic, care permite creșterea mai rapidă a productivității și, ca rezultat direct, salarii și profituri mai mari, nivel de trai ridicat. ”Globalizarea este deci un mecanism foarte important de dezvoltare și difuzare în întreaga lume a progresului tehnic. Liberalizarea comerțului ajută țările în curs de dezvoltare să deprindă și să adapteze noile tehnologii printr-o mai bună cunoaștere a tehnologiei reprezentate în bunuri și servicii care se importă din țările dezvoltate. Liberalizarea capitalului permite investiții străine directe mai mari în țările în curs de dezvoltare, care nu sunt legate doar de crearea mai multor locuri de muncă și de salarii mai mari, ci și de transferul de cunoștințe și tehnologie către muncitorii locali. Liberalizarea internațională a muncii permite imigranților în țările dezvoltate să dobândească mai multe cunoștințe prin îmbunătățirea abilităților, educație și învățând atunci când lucrează într-o slujbă care poate fi transferată, mai târziu, în propriile lor țări de origine. Ca atare, globalizarea poate ajuta convergența mondială, nu numai prin posibilitatea țărilor în curs de dezvoltare să importe și să exporte mai mult, precum și să obțină afluxuri de capital mai redus, local, dar și printr-o cunoaștere mai mare și un transfer tehnologic mai rapid”.

Rezolvarea problemelor de mediu evident necesită o abordare globală, deci ilustrează fenomenul globalizării. Gaura din stratul de ozon, poluarea apelor, încălzirea globală sunt numai câteva dintre problemele care necesită o abordare globală și care au determinat, într-o oarecare măsură, accelerarea procesului de globalizare.

Așa cum anticipa Marshal McLuhan la sfârșitul anilor 1960, lumea a devenit un sat global, situație care a fost determinată și de globalizarea comunicării. Distanțele se micșorează teribil datorită diferitelor rețele sociale sau a noilor modalități de comunicare precum chat sau e-mail. În domeniul social au intervenit schimbări și în definirea termenilor precum prietenie sau vecinătate. Chiar și termenul de proximitate a suferit modificări. Un eveniment petrecut în proximitate nu înseamnă numai în cartierul sau orașul în care locuiești, ci în țara, regiunea sau continentul în care locuiești.

Globalizarea culturală se poate observa foarte ușor în cazul producției cinematografice. Filmele produse la Hollywood sau cele produse la Bollywood pot fi vizionate peste tot în lume. Culturile regionale și locale nu dispar, dar intervine o mai bună cunoaștere a lumilor care sunt fizic departe și astfel intervine apropierea, acceptarea mai ușoară a celor diferiți. În viziunea lui Emil Dumea, marile avantaje ale globalizării culturale sunt: turismul internațional, emigrațiile, inclusiv cele ilegale, promovarea produselor de consum în alte țări, așa cum este mâncarea, cultura de web – Facebook, și evenimentele sportive din întreaga lume, cum sunt FIFA, World Cup sau Jocurile olimpice. Fiecare dintre aceste rezultate ale globalizării culturale pot fi pozitive și negative. Turismul internațional are ca prim efect pozitiv dezvoltarea economică a unor zone și crearea posibilității de a întreține astfel vestigii istorice, monumente, castele, parcuri naturale, care altfel ar fi putut dispărea întrucât statele nu ar fi găsit eficient să investească în ele. Pe de altă parte, turismul intensiv practicat în anumite zone aduce cu sine și probleme pentru localnici, a căror liniște este definitiv ruinată, iar unele obiective turistice ajung să fie exploatate intensiv și se degradează într-un ritm accelerat. Emigrațiile, chiar și cele ilegale au fost privite mult timp drept un fenomen pozitiv, deși era evident, începând cu Statele Unite ale Americii, că unii emigranți nu se integrează, ci se automarginalizează, că vor să-și păstreze obiceiurile, cultura, modul de viață. Ei aduceau forță de muncă, inteligență, dar totul a avut un cost care s-a văzut prima dată în SUA pe 11 septembrie 2001. Iar din acel moment consecințele nefaste ale emigrației au luat amploare în toată Europa, ajungându-se astăzi la o situație foarte dificilă care a resuscitat naționalismul și comportamentele extremiste, ca reacție la dorința imigranților de a-și reface practic țările de obârșie în Europa. Promovarea produselor de consum în alte țări a dus la internaționalizarea meniurilor în lume. Acum se poate încerca oriunde în Europa, de exemplu, mâncarea vietnameză, indiană sau chinezească, ingredientele necesare fiind la îndemâna oricui. Partea negativă a fenomenului este posibilitatea ca bucătăria tradițională să devină desuetă în mentalitatea oamenilor și pur și simplu să dispară, iar diversitatea să fie pusă în pericol chiar de fenomenul globalizării care dorea să pună în valoare diversitatea. Unul dintre cele mai importante rezultate ale globalizării culturale este apariția culturii web. De fapt, se poate spune că apariția culturii web a stimulat globalizarea în toate domeniile, dar mai ales în domeniul cultural și al comunicării, unde au intervenit modificări esențiale. Comunicarea în mediul virtual reușește să micșoreze teribil distanțele, să transmită informația cu o viteză de neimaginat în urmă cu aproximativ 20 de ani. Astfel că implicațiile globalizării se fac și ele simțite cu o viteză mult mai mare decât în trecut. Unii autori susțin că despre globalizare putem vorbi din momentul în care au apărut imperiile, în care oamenii au început să călătorească și facă comerț. E adevărat, dar efectele acelei globalizări erau și ele mai greu vizibile din cauza timpului foarte lung în care se produceau. Acum totul are ca unitate de măsură viteza din cauza tehnologiilor noi de comunicare.

După alți autori, atunci când se discută despre globalizare trebuie să se facă referiri la: construirea economiei globale, formarea opiniei publice mondiale, crearea unei comunități globale, emergența instituțiilor politice globale. În timp ce alții completează aceste dimensiuni cu: schimburile culturale, eforturile în favoarea unei guvernări internaționale.

Din toate aceste clasificări și structurări ale domeniului se poate desprinde o clasificare a globalizării în funcție de dimensiunile sale, dobândite în decursul timpului: economică, culturală, politică, militară și comunicațională.

Globalizarea comunicării

Dimensiunea comunicațională a globalizării este dată de globalizarea comunicării, întrucât comunicarea este un element comun pentru orice domeniu al vieții, iar economia, cea care a fost motorul fenomenului de globalizare are comunicarea drept una dintre componentele sale importante. Globalizarea este caracterizată de existența unui spațiu unic în care se manifestă. Existența acestui spațiu unic deschide posibilitatea pentru realizarea unei comunicări extrem de rapide pentru că nu se mai lovește de granițe, iar tehnologia vine în sprijinul comunicării. Noile tehnologii se bazează pe sateliți, cablu, calculatoare și combinația acestora, din care a rezultat internetul, lansat în 1980. Apoi a apărut fenomenul blogosferelor, noi mijloace de comunicare socială ce au amplificat tendințele comunicării globalizate care renunță la reguli și la limite, creează noi tipare de acțiune și interacțiune și noi moduri de relații sociale, care au dus la o reordonare a modelelor de interacțiune umană în spațiu și timp, ce a avut drept rezultat o creștere a spațiului public. A crescut dramatic cantitatea de informație care circulă, iar dezvoltarea tehnologiei informației și comunicării a permis apariția unei infrastructuri extinse la nivel global. Vechile instituții mass-media au devenit instituții transnaționale, branduri de știri la nivel mondial, care își impun amprenta lor adaptată la condițiile locale, și care influențează la nivel mondial. În aceste condiții, internetul a devenit primul mediu global de știri care, în absența unor dispozitive de blocare guvernamentale, permite accesarea oricărui site, de oriunde, oricând. Rezultatul este că miliarde de oameni din zeci de țări au acces imediat la sute de mii de știri, iar dezvoltarea mediilor de comunicare a creat noi tipare de acțiune și interacțiune și noi moduri de relații sociale. Ca urmare, modelele de interacțiune umană în spațiu și timp s-au reordonat și au determinat o creștere a spațiului public, o autoritate specială a mijloacelor de informare electronică, care s-au transformat în căi eficiente și recunoscute de transmitere a mesajelor. Comunicarea interpersonală s-a transformat, căpătând unele caracteristici ale comunicării de masă – receptorul nu mai este mereu un grup restrâns sau o persoană, poate fi un grup extins cu care nu are legătură directă, iar feedback-ul nu mai are loc prin intermediul aceluiași mediu, ci indirect, prin alte media. Aceste transformări datorate globalizării au dus la apariția unor probleme: s-a extins spațiul public în detrimentul celui privat, corectitudinea informațiilor este mai greu de verificat, se produce o supraofertă informațională, iar comunicarea mediatică s-a confruntat cu o pierdere a valorii. Drept reacție, a fost nevoită să preia din caracteristicile comunicării informale, să dea dovadă de: dinamism, elasticitate, utilizarea tehnologiei înalte. Dinamisul și elasticitatea determină dispariția distanțelor prin parcurgerea lor într-un timp foarte scurt, dispariția granițelor, totul cu ajutorul tehnologiei. De fapt, societatea avea nevoie să fie dinamică și elastică și să comunice la fel, iar tehnologia i-a oferit acest lucru. Dinamismul și elasticitatea a determinat eliberarea de contextul geografic și cultural, standardizarea mesajului și creșterea interdependeței între state, firme, comunități. Relația dintre societate și informație este indisolubilă, iar schimbul de informații este o activitate esențială în existența unei societăți. ”În viziunea informațională, stadiile societății sunt stadii ale informației considerată ca sferă de cuprindere a realității, volum de emisie, intensitate a circulației. (…) Informația este aceea care asigură o organizare rațională a activităților umane, adică o adaptare a mijloacelor și resurselor la scopurile dezvoltării sociale indicând o anumită orientare și ordine”. Concret, transmiterea informației a permis societății umane să evolueze, comunicarea a fost elementul cheie care a determinat structurarea grupurilor umane, apariția societății și definirea omului ca ființă socială care comunică. Comunicarea poate fi directă – comunicare interpersonală, și indirectă – comunicare mediată sau mediatică. Prin comunicarea mediatică se transmite același mesaj unor mase mari de oameni, eterogene, necunoscute pentru comunicator. Efectele globalizării asupra comunicării mediatice sunt mai intense tocmai pentru că vizează mase mari de oameni. Caracteristicile comunicării mediatice se intensifică în urma globalizării: creează canale de legătură între individ și societate (formată din populația unor continente sau chiar a întregului glob), mesajele de natură publică circulă într-un spațiu public mult mai vast (publicul nu mai este doar al unei țări, ci e mult mai diversificat), rapiditatea transmiterii mesajelor (acum este o problemă de secunde în care un mesaj poate ajunge în toate colțurile Pământului) și existența unei audiențe largi, eterogene și anonime care are mentalități și culturi diferite. Ca urmare, conținutul comunicării de masă este extrem de variat, dar, în același timp, este standardizat în diferite tipuri de mesaje având în vedere omul mediu, în jurul căruia gravitează toate mesajele presei care încearcă să găsească un numitor comun pentru toate mentalitățile și culturile naționale cărora li se adresează: ”conținuturile, formele de ambalare, ordonarea textelor, accentele afective, toate se raportează la atitudinile, interesele și aspirațiile acestui public mediu. Din această cauză, conținutul comunicării de masă se va caracteriza prin claritate, simplitate, atractivitate, trăsături care asigură accesul rapid, direct la înțelesul mesajelor pentru uriașele mulțimi de oameni medii care aleg această formă de consum și comunicare culturală”. Schimbările determinate de globalizare în zona comunicării provin exact din caracteristicile acestui om mediu. Într-un stat, omul mediu are anumite caracteristici, mult mai multe comune, decât omul mediu al unui continent. Intervin diferențe determinate de elementele culturale, politice, mentalități, istorie, religie, credințe, caracter. Să se descopere elementele comune ale unor popoare diferite este deosebit de dificil pentru că un measj poate avea un sens pentru un anumit popor și un cu totul alt sens pentru altul. Chiar și în Europa este dificil de definit omul mediu pentru că o parte dintre europeni au trăit toată viața în sistemul capitalist, în timp ce est-europenii au cunoscut regimurile totalitare, comuniste, care au stimulat apariția poveștilor dincolo de povești. Cenzura interzicea să se scrie anumite cuvinte, să se abordeze anumite teme, iar creatorii au fost nevoiți să găsească diferite căi de exprimare creând astfel o lume pe care omul mediu occidental nu o înțelege. Acum de acea lume nu mai este nevoie, dar reflexul desprinderii ideilor din subtext a rămas, așa că simplificarea excesivă a mesajelor din comunicarea globală determină sărăcie estetică, vizuală și de limbaj, necesară pentru ca mesajul să fie înțeles foarte clar. Temele abordate trebuie să fie și ele corecte politic, idee care a apărut tocmai din cauza globalizării comunicării ce nu trebuie să deranjeze pe nimeni.

Acest fenomen nu a ocolit România. Zecile de ani în care România a fost practic ruptă de restul lumii, în special în domeniul comunicării, a creat în mentalul colectiv românesc o dorință foarte greu de stăpânit de a arăta că putem fi și noi la fel sau chiar mai buni decât ceilalți. Așa s-a ajuns în situația în care România este țara în care noile tehnologii au un succes remarcabil, iar viteza internetului este una dintre cele mai bune din Europa. Accesul la internet a determinat o dezvoltare exponențială a mediilor virtuale de comunicare, a publicațiilor online, a blogurilor, a rețelelor de socializare. Toate acestea au contribuit la globalizarea comunicării. Dacă ținem cont de faptul că în vestul Europei s-a vorbit despre globalizare începând cu anii 1950, moment în care România a intrat sub influența rusească și a fost ruptă de restul lumii civilizate, se poate aprecia că la noi, apariția fenomenului globalizării a coincis cu cel al dezvoltării internetului. Rezultatul a fost o evoluție spectaculoasă, iar consecințele sunt greu de anticipat, mai ales că tehnologia contină să evolueze rapid și chiar se discută acum la modul serios despre comunicarea cu ajutorul gândurilor. Anchete sociale recente arătau că internetul a pătruns 61% în mediul urban și 33 % în cel rural, adică, în medie 53% din populația României are acces la internet. Un alt studiu, amintit în același volum, realizat în anul 2010 de Marian Petcu, susținea că în mediul urban 67% din populație utilizează internetul, iar 25% au vârste cuprinse între 14 și 24 de ani, adică numai 4% din această categorie de vârstă nu utilizează internetul. Dar, interesul pentru presă este variabil: 19% dintre utilizatorii de internet accesează de câteva ori pe săptămână site-urile ziarelor cu difuzare națională, 4,5% de câteva ori pe săptămână accesează site-uri de cotidiene naționale, iar 30% dintre utilizatorii de Internet citesc atât edițiile tipărite, cât și cele online ale ziarelor naționale. Rezultatul acestor tendințe este schimbarea de paradigmă în jurnalism, fiind afectate toate dimensiunile profesiei: pierderea prestigiului profesiei, asigurarea unor audiențe potențial infinite pentru fluxurile de informații autorizate sau cele care aparțin persoanelor individuale, creșterea vitezei de diseminare a informației și a teritoriului în care informația poate fi accesată, intrarea în derizoriu a criteriului proximității, costuri mici pentru diseminarea informației, reguli foarte laxe în selectarea informațiilor promovate, și chiar o anumită pasivitate socială determinată ca reacție, omenească și normală, la fluxul imens de informație de pe Internet pe care omul obișnuit cu greu o poate prelucra. Așa cum am mai amintit, globalizarea este favorizată de elementele tehnologice, antreprenoriale, financiare și instituționale, iar în România, dintre cele amintite, numai elementele tehnologice sunt la capacitate maximă. Celelalte se bazează foarte mult pe influențe externe ceea ce determină o întârziere în globalizare, România fiind astfel printre ultimile țări care a beneficiat de avantajele globalizării.

Pentru România, globalizarea are efecte pozitive – atragerea de capital străin pentru dezvoltare, forță de muncă calificată și relativ ieftină pusă în valoare, deși acest efect pozitiv poate fi un efect negativ atâta timp cât situația trage în jos nivelul de trai al populației, pătrunderea societății informaționale. Dar globalizarea are și riscuri, pe care România și le-a asumat: riscuri economice care derivă din efectul de polarizare a beneficiilor globalizării, țările mai puțin dezvoltate, ca România, fiind dezavantajate, dispariția diversității, a elementului național care poate determina mișcări de revoltă împotriva globalizării. Comunicarea globală se transformă astfel și apar, efecte pozitive și negative care pot fi evidențiate mai clar dacă se abordează în cadrul globalizării comunicării, globalizarea lingvistică.

Globalizarea lingvistică

Atunci când discutăm despre fenomenul de globalizare lingvistică aducem în centrul discuției comunicarea în interiorul fenomenului globalizării, adică folosirea unei limbi comune la nivel global, o comunicare ce se manifestă la nivel național prin folosirea abrevierilor și folosirea abuzivă a acelei limbi comune. Toate caracteristicile globalizării nu ar mai fi luate în discuție pentru comunicare dacă oamenii din diversele țări nu ar avea un limbaj comun.

În perioada interbelică, în care România a fost conectată la valorile europene, limba utilizată cu precădere era franceza pentru că Franța era o mare putere care impunea acest lucru prin contractele sale comerciale. Același lucru s-a întâmplat și după 1990, când Statele Unite ale Americii au impus la nivel mondial limba engleză ca limbă de comunicare. Acest lucru nu înseamnă că engleza este vorbită la nivel mondial de cel mai mare număr de oameni, primele locuri sunt ocupate de spaniolă, arabă, chineză, însă limba engleză este cea folosită în schimburile comerciale, în multe domenii de interes fiind limba oficială de comunicare, așa cum se întâmplă de exemplu în aviație. Acest fapt a avut consecințe asupra tuturor limbilor pentru că termenii din limba engleză au pătruns în corpul celorlalte limbi. Limba română a fost una dintre cele mai permisive, astfel că s-a ajuns la anglicizarea limbajului într-o foarte mare măsură, fenomen facilitat și de societatea informațională, de comunicarea prin rețelele sociale și prin noile tehnici de comunicare. Și aici se poate discuta despre aspecte pozitive și aspecte negative ale fenomenului. Aspectul pozitiv este acela că pentru o mai bună comunicare între oameni din diferite țări este nevoie de un limbaj comun, un cod universal care să permită transmiterea informației fără interferențe. Ca urmare a creșterii importanței limbii engleze, scade interesul pentru limba națională, în cazul nostru româna, și se ajunge la situația curioasă în care un om nu vorbește corect nicio limbă, nici cea națională, pentru că nu i-a mai dat importanță, nici cea universală de comunicare, engleza. Se ajunge la o omogenizare a limbajului care va duce, în perspectivă, la dispariția limbilor naționale și implicit a diversității. Ca urmare, globalizarea, și în special globalizarea lingvistică, este percepută ca o amenințare a specificului național. În plus, globalizarea lingvistică presupune și răspândirea unei exprimări simpliste, în care se folosesc doar cuvintele de bază, sensurile diferite ale cuvintelor se pierd, iar figurile de stil, jocurile de cuvinte devin foarte rare. Principalul scop al comunicării este eficiența transmiterii mesajului și nu esteticul, preponderent în textele literare.

Globalizarea lingvistică este una dintre principalele consecințe ale globalizării economice, iar statele trebuie să pună în practică măsuri pentru a limita efectele globalizării lingvistice pentru că altfel diversitatea lingvistică va dispărea, iar de aici până la o uniformizare totală a lumii în care trăim, dispariția națiunilor nu mai este o mare distanță. Statele trebuie să creeze un mecanism de apărare împotriva efectelor negative ale globalizării pentru că globalizarea are și certe efecte pozitive la care nu trebuie să se renunțe.

Societatea a căutat chiar de la începuturile ei o limbă comună, în speranța că astfel oamenii se vor înțelege mai bine, și a încercat să inventeze o limbă artificială. Un exemplu în acest sens este cunoscuta esperanto. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române esperanto este o ”limbă artificială formată din elemente de vocabular și de gramatică împrumutate din cele mai răspândite limbi europene, creată cu scopul de a deveni limbă internațională”. Aceasta este cea mai cunoscută limbă artificială și a fost inventată în 1887 de către Ludovic Lazar Zamenhof după 10 ani de muncă. A fost gândită ca limbă internațională, o a doua limbă de comunicare pentru fiecare, astfel încât să se faciliteze comunicarea la nivel global. ”Primul dicționar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889. Este menționată în "Cartea recordurilor" ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonetică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, și pentru fiecare sunet există o singură literă”. De atunci s-au scris poezii și romane în această limbă, s-au tipărit dicționare, s-au scris articole, ziare, s-au organizat congrese pentru cei care vorbeau esperanto. Primul Congres Mondial al Tineretului Esperantist a avut loc în 1938, iar în 1956 a avut loc primul congres destinat copiilor. Congrese universale de esperanto au mai avut loc în Asia în 1965 și în 1981 în Brazilia, evenimente care au reunit câteva mii de oameni. Următorul eveniment va avea loc pe 8 iulie 2016 la Miami, Florida, SUA. Această limbă are imn, iar îmbogățirea ei se face prin derivare. Esperanto este o limbă foarte regulată, practic fără excepții și este vorbită de milioane de oameni la nivel mondial. ”Esperanto este o limbă aglutinantă. Părțile de vorbire se disting prin vocala finală: -o pentru substantive, -i pentru verbe (la infinitiv) și pronume personale, -a pentru adjective și -e pentru adverbe; există și câteva adverbe, nederivate, terminate în -aŭ. Numeralele, prepozițiile și câteva adverbe nederivate nu au nici o terminație specifică. Cuvintele consistă dintr-o rădăcină, care le dă sensul, unul sau mai multe afixe (dacă este cazul) și vocala finală, care arată partea de vorbire a cuvântului”. Esențial este o limbă simplă, clară, ușoară – are doar 16 reguli și nicio excepție, neutră – în sensul că nu este reclamată de nicio națiune. Esperanto are multe cuvinte din limbile romanice, dar gramatica și regulile au elemente comune cu limbile: turcă swahili sau chiar chineză. Cu toate acestea, esperanto nu este utilizată cu adevărat ca limbă internațională pentru că lingviștii nu o consideră ca atare pentru că nu ar fi o limbă vie. Susținătorii acestei limbi spun că ea funcționează foarte bine în comunicarea globală. Și totuși aproape 15% din populația globului vorbește engleza. ”Engleza este foarte utilă pentru comunicarea la nivel global, în multe situații. Dar nu toată lumea reușește să o vorbească fluent, chiar și după mulți ani de studiu. Este o provocare deosebit de dificilă pentru persoanele ale căror limbi native sunt foarte diferite de limba engleză. (Dacă ați fost vreodată în Coreea sau Turcia, de exemplu, știți despre ce vorbim). Esperanto este mai ușor de învățat decât limbile etnice, indiferent dacă ești tânăr sau bătrân. În plus, Esperanto nu este legată de nicio cultură națională specifică. Acesta este un avantaj important pentru o limbă, care servește ca o punte între grupurile etnice: ele o pot folosi pentru a comunica picior de egalitate”. Practic, esperanto a avut șansa sa în 1920, când aproape a fost aleasă limbă internațională a ONU, tendință care s-a continuat în anii 30, 40. Astăzi însă foarte puțini politicieni o mai folosesc, deși ea poate fi învățată și online la adresa: http://www.lernu.net/.

În concluzie, se poate aprecia că prin globalizarea comunicării s-a ajuns la globalizare lingvistică, însă aceasta a trebuit să se realizeze natural, nu artificial. Limba artificial creată pentru comunicarea globală deși a fost inventată în urmă cu 120 de ani nici acum nu s-a impus, limba cea mai utilizată fiind engleza, alături de limba franceză și limba spaniolă. Așa au apărut limbajele specifice comunicării online și așa limba engleză se poate mândri cu statutul de cea mai vorbită limbă de pe glob. Globalizarea lingvistică a dus la pierderea subtilităților limbii native, însă avantajele unei comunicări globale compensează, deocamdată, acest dezavantaj.

Capitolul 2. Textul jurnalistic

2.1. Definiții și clasificare

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române (DEX), textul reprezintă ceea ce este exprimat în scris, cuprinsul unei opere literare sau științifice, al unui discurs sau al unei legi. Luminița Roșca spune că pentru cei mai mulți dintre vorbitorii unei limbi, textul este un ansamblu coerent de propoziții formulate de obicei în scris. „Sensul pe care vorbitorii unei limbi îl dau de obicei termenului text face parte din competența lingvistică a acestora, care este diferită în funcție de sistemul de referințe și de universul cultural ale fiecărui vorbitor în parte. Deci formulările cu sens sau coerente pot primi valori diferite de la vorbitor la vorbitor. Unii autori consideră că un text poate fi alcătuit și dintr-o propoziție”. De asemenea, Luminița Roșca apreciază că teoriile textului și-au găsit suportul teoretic prin articularea a trei mari domenii, sintaxa, semantica și pragmatica, dar că aspectele lingvistice sunt doar factori de descriere a textului și nu au calitatea de a defini textul, iar semantica se referă la însăși coerența textului, aceasta fiind o componentă a perspectivei pragmatice. Analiza pragmatică a textului face referire la concepte precum: coerență, coeziune, intenționalitate, acceptabilitate, informativitate, situaționalitate, intertextualitate. Aceleași idei le subliniază și Camelia Gavrilă. Conceptul de text, deși răspândit în lingvistică și literatură, este mai vag definit în studiile de specialitate, fiind caracterizat printr-o însumare de trăsături, consideră Camelia Gavrilă. Pentru ca un text să reprezinte un tot unitar trebuie să îndeplinească două condiții:

coerență – să furnizeze informații necontradictorii, iar pe măsura dezvoltării textului să se facă legătura între informații,

coeziune – se referă la tema textului, la mijloacele gramaticale folosite pentru a-i da acestuia aspectul unui întreg organizat.

Scrierea unui text, de orice fel ar fi el, angajează pentru că acel text exprimă gândurile celui care l-a scris, reflectă raționamentele acestuia, cultura, bogăția limbajului, logica celui care realizează textul. Cu alte cuvinte, textul îl reprezintă pe cel care l-a conceput. Această reprezentativitate este mai mare în anumite texte, precum cele literare, și mult mai mică în textele non-literare, cele administrative sau juridice. Acest lucru se întâmplă pentru că autorul, atunci când produce un text, urmărește transmiterea unor sentimente, idei. În cazul textului literar este esențială transmiterea unor sentimente, a unor emoții, în timp ce un text administrativ are drept scop principal transmiterea unui mesaj cât mai clar. De aici intervin și diferențele de exprimare, șabloane care se aplică în redactare din dorința ca mesajul să fie foarte clar receptat, determinându-se astfel diferitele stiluri, de exemplu: literar, administrativ sau juridic. Cea mai importantă diferențiere care trebuie făcută în interiorul noțiunii de text este cea dintre textul literar și textul nonliterar.

Textul literar se suprapune conceptului de operă literară, susține Camelia Gavrilă, și are anumite caracteristici:

este o modalitate de cunoaștere subiectivă a realității obiective – transfigurează realitatea trecând-o prin filtrul conștiinței estetice, are subtext emoțional și valoare estetică, limbajul artistic îi lasă o mare libertate autorului și are un cod specific,

compoziția poartă amprenta individualității,

se adresează sensibilității fără intenția de a informa,

operează cu sensurile conotative ale cuvintelor,

are o topică subiectivă, dar este totuși o formă e comunicare, transmite un mesaj, altminteri textul rămâne o simplă gratuitate.

Textul nonliterar are și el anumite caracteristici:

în primul rând, scopul de a informa, convinge, amuza,

se referă la aspecte din realitate prezentate fără intervenția ficțiunii,

este formulat clar, fără ambiguități,

are o arie de cuprindere foarte vastă.

Tot Camelia Gavrilă susține că textele nonliterare pot fi: narative, poetice, dramatice, descriptive, informative, argumentative, epistolare, jurnalistice, juridic-administrative sau științifice. Această clasificare însă are anumite zone mai puțin bine precizate, care pot duce la confuzii. La textul jurnalistic nu se face referire la genurile de graniță, dintre jurnalism și literatură, considerându-se text jurnalistic strict știrea de presă, diferențele fiind neclare față de textul informativ, deși face precizarea că textul descriptiv, poate fi literar sau nonliterar. Gheorghe Bulgăr în volumul Literatura și limbajul precizează că textele literare sunt relevante și instructive prin ceea ce ele diferă față de uzul curent al cuvintelor și sintagmelor expresive. “Aristotel scrisese în Poetica lui că eterna problemă a limbajului scriitorilor este «cum să fie limpede fără să fie comun». Limpezimea (claritatea), precizia, corectitudinea (respectul normei) sunt cerințe primordiale”. Același specialist consideră că valențele expresive ale textului literar stau deci în acele conotații care lărgesc sfera de cuprindere a cuvintelor și sintagmelor din context. Dar aceleași cerințe se regăsesc și pentru textul jurnalistic și atunci cum se face diferențierea între textul jurnalistic și cel literar?

Diferența dintre textul literar și textul jurnalistic și modul în care este apreciat de critică un text față de altul apare mai pregnant în cazul scriitorilor care au și o consistentă operă jurnalistică. De cele mai multe ori aceasta este ignorată sau analizată fugar. Atunci când se discută despre importanța operei unui scriitor se are în vedere, în primul rând, opera literară, chiar dacă scriitorul respectiv a fost și jurnalist, pornindu-se de la ideea că opera literară rezistă peste ani, în timp ce articolele din ziare se perimează, pentru că aceasta este soarta presei, fără să se țină cont de calitățile intrinseci ale articolelor, valoarea lor literară, atunci când este cazul, pentru că acestea sunt la granița dintre literatură și jurnalism. Textele jurnalistice se situează între aceste două limite.

2.2. Caracteristicile textului jurnalistic

Textul jurnalistic este o formă de comunicare scrisă ce are la bază limbajul, iar limbajul este format din coduri și semne, adică limbajul este un sistem de semne. Pentru a înțelege un text jurnalistic este nevoie să se ia în considerare două elemente:

limbajul – sistemul de semne, în care sunt codificate ideile, și

forțele sociale – care determină felul în care sunt produse și înțelese mesajele dintr-un text.

Stilul face diferența dintre textele literare și cele jurnalistice, stilul face diferența dintre textele scriitorilor, dar și între textele jurnaliștilor. În funcție de stil au fost atribuite multe texte apărute în perioada interbelică sau înainte de aceasta, când majoritatea jurnaliștilor semnau cu pseudonim sau chiar nu semnau. Stilul este definit în dicționare ca mod de exprimare într-un anumit domeniu al activității omenești pentru realizarea anumitor obiective ale comunicării. Tot stil se numește și modul propriu de a se exprima al unei persoane sau totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le folosește un scriitor pentru a obține efecte de ordin artistic. Scriitura jurnalistică se deosebește de cea literară prin stil. Stilul jurnalistic trebuie să fie expresiv și eficient pentru că el așa atrage cititorii. Eficiența unui texte jurnalistic înseamnă a oferi maximul de informație cu minimul de cuvinte. Această constrângere este una specifică stilului jurnalistic, nefolosită în stilul literar, scriitorul fiind mai puțin preocupat de densitatea informației și mai mult de plăcerea furnizată de text, cu toate că și gazetarul se preocupă de acest aspect, într-un text jurnalistic primează eficiența transmiterii mesajului, esența comunicării.

Prin stil, în general, se înțelege totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice și fonetice precum și procedeele caracteristice modului de exprimare scrisă și orală a unui individ, a unei categorii sau a unei colectivități de vorbitori. Stilul funcțional se apropie de de normă, se conformează prezentându-se ca o varietate a limbii literare și are drept caracteristică esențială unitatea, fiind folosit într-un anumit domeniu de activitate.

Stilul are câteva calități generale pe care trebuie să le regăsim în oricare text:

claritate – exprimare lipsită de ambiguități,

proprietate – cuvintele să fie folosite conform contextului dat,

precizia – folosirea corectă a cuvintelor,

puritatea – evitarea amestecului de cuvinte din mai multe limbi atunci când în limba română există un termen care exprimă exact acel lucru.

Textele pot fi plasate ca aparținând diferitelor genuri literare sau jurnalistice în funcție de caracteristicile particulare ale stilului:

ironia – procedeu prin care cuvintele exprimă exact constrariul sensului real denotat,

concizia – exprimare densă în semnificații,

oralitatea – calitate care este din ce în ce mai utilizată în stilul jurnalistic datorită apropierii pe care o crează între cititor și autor,

simetria – aspect armonios al enunțului,

eufonia – melodicitate plăcută a frazei.

Atunci când se analizează coerența unui text, se face prin raportarea textului la cititorul mediu. Ca urmare, un text poate fi coerent sau nu în funcție de gradul de înțelegere și de acceptare al citiorului. ”Un text nu este coerent ”în sine”, ca entitate abstractă; el ”trezește” așteptări și e coerent în raport cu un receptor sau cu o comunitate de receptori”. Același autor susține că un text are corență atunci când este caracterizat de : continuitate tematică, are elemente de tranziție, se pot construi poduri semantice, se manifestă atracția referențială, interferențele, presupoziția și subînțelesul.

Prin continuitate tematică se înțelege faptul că fiecare enunț dintr-un text descrie același obiect, povestește despre același eveniment. De exemplu, podul semantic este o operație realizată de cititor care constituie în enunțul citit partea care lipsește. Elementele de tranziție au rolul de a marca legături sau de a desemna legăturile existente între diferite segmente ale acestuia, contribuind la unitatea semantică a acestuia și la construirea propriu-zisă a textului. Aceste elemente de tranziție pot fi :

Conectori sintactici :

Adiționali – și, în plus, următorul,

Contrastanți – dar, oricât, totuși,

De comparație – similar cu,

Spațiali – dincolo, aici, acolo,

Temporali – mai târziu, după aceea

Conectorii pragmatici și argumentativi – de altfel, ei bine, chiar,

Propozițiile marcator – te rog, îți ordon, doream să spun,

Mărcile tematice – reiau un conținut precizând rolul unui enunț precedent,

Pronominalizarea – se menționează un referent de mai multe ori în același text,

Conexiunile lexicale – indică obiecte normale într-o situație tipică.

Atracția referențială presupune o formă de asociere între referenți.

Interferențele presupun corelarea informațiilor din două enunțuri.

Presupoziția este o interferență implicită, ca urmare a acceptării unui sistem de valori comun.

Subînțelesul reprezintă o consecință a aplicării în conversație a legii exhaustivității. ”O anume deontologie discursivă impune aplicarea legii exhaustivității în comunicare, ceea ce presupune obligația locutorului de a oferi toate informațiile pertinente pe care le deține în legătură cu un subiect, mai ales acelea care îl interesează în mod deosebit pe destinatar. La rândul său, destinatarul presupune că locutorul respectă legile discursului, ceea ce-i permite să facă deducții pornind de la această presupunere”.

Coeziunea, este considerată caracteristica textului de a fi reprezentată de un șir de construcții sintactice corect formate din punctul de vedere al normei lingvistice acceptate de vorbitor. Coeziunea unui text este afectată de absența semnelor de punctuație și de utilizarea inacceptabilă a conectorului și. Un text coerent poate să fie un text cu o coeziune mai slabă dar în situația imaginării unor lumi și a unor coduri culturale în care coeziunea este dată de alte reguli decât cele unanim acceptate de vorbitorii limbii române. Intenționalitatea este înțeleasă de Luminița Roșca drept atitudinea producătorului enunțului față de textul respectiv, prin care își propune să transmită informații sau să atingă un scop prin intermediul unui plan de comunicare. ”Într-un text de presă precum editorialul, intenționalitatea explicită este reprezentată, la nivel formal, de tonalitatea articolului, formulele lingvistice care marchează contactul cu cititorul, opiniile exprimate, informațiile transmise, iar intenționalitatea implicită se manifestă prin alegerea și tratarea temei editorialului, prin activarea argumentativității limbii, prin utilizarea elementelor scripturale (corp și caracter de literă, format, loc în pagină, prezența/absența fotografiilor, titrarea, blancurile) cu scopul de a semnala receptorului prezența ori absența unei semnificații anume”.

Acceptabilitatea este un standard al textualității care arată atitudinea receptorului față de enunțul propus. Atitudinea depinde la rândul ei de o serie de factori precum: tipul de text, selecțiile culturale sau sociale operate în text și gradul de deziderabilitate al planului propus de autor. ”Pentru configurarea unui grad minim de acceptabilitate este necesar ca universul cultural al emițătorului să se intersecteze cu cel al receptorului”.

Informativitatea este calitatea unui text de a fi așteptat/neașteptat, cunoscut/necunoscut receptorilor. Informativitatea nu are valori absolute, ea fiind în relație cu ceilalți constituienți ai textualității : intenționalitate, acceptabilitate, coerență.

Situaționalitatea arată care sunt factorii determinanți în relevanța unui text într-o situație curentă. Dacă situația reală perturbă comunicarea, participanții la discurs apelează la negociere. ”Situaționalitatea se constituie dintr-un complex de factori care influențează/conține aspecte ale comportamentului, ale stării participanților la discurs, nevoile, așteptările, dorinețe acestora de a coopera, de a invoca, de a informa sau de a fi informați”.

Intertextualitatea apare numai atunci când autorul se referă în mod explicit la alte texte, dar și atunci când textul este produs doar ca urmare a existenței anterioare a altui text. Procedeele prin care se manifestă intertextualitatea sunt : reluarea, infirmarea, rezumarea, relatarea, evaluarea altor texte. Intertextualitatea se manifestă direct într-un text prin mai multe modalități : citare, calificarea și evaluarea, infirmarea.

Textul jurnalistic trebuie să aibă calitățile enumerate și să evite anumite defecte:

obscuritate – fraze cu sens greu de înțeles,

nonsens – enunțuri absurde,

echivocul – exprimări nesigure, incerte,

tautologiile – repetarea obositoare a unei idei folosind termeni diferiți,

pleonasmul – repetarea unor cuvinte cu același sens.

Din trecerea în revistă a acestor calități și defecte ale stilului se poate remarca faptul că sunt generale, aplicabile oricărui text, indiferent de ce tip este. Limba literară are mai multe stiluri: stilul artistic, caracterizat prin: ambiguitate, folosirea constantă a figurilor de stil, selecția vocabularului, îmbinări îndrăznețe de cuvinte, exprimare sugestivă a ideilor și sentimentelor, emoționalitate, stilul științific, propriu creațiilor științifice, este caracterizat prin: claritate, sobrietate, simplitate, uniformitate, precizie, substituirea părților de exprimare verbală cu semne grafice, impersonalitate, lipsa figurilor de stil și a emoției, respectarea strictă a normelor limbii literare, stilul oficial administrativ caracterizat prin simplitate, claritate, precizie, stereotipii, uniformitate, abundența gerunziilor.

Stilul publicistic are câte ceva din toate aceste stiluri în funcție de domeniul căruia îi aparține articolul respectiv, este un amestec de elemente beletristice, științifice și administrative, folosește procedee care incită curiozitatea, construcții eliptice, discontinue, formule retorice și o abundență de neologisme. Cu toate acestea, are și câteva mărci care-i aparțin fără dubiu și a căror prezență determină clasificarea unui text ca fiind publicistic:

preferința pentru construcțiile nominale,

organizarea eliptică a enunțurilor, în special a titlurilor,

enunțurile interogative,

structurile contrastante, derivate din figura de stil oximoron și

folosirea preponderentă a tehnicii exprimării indirecte.

De asemenea, stilul jurnalistic are și câteva caracteristici de nivel morfologic:

predomină substantivele în exprimare,

adjectivele apar foarte des la superlativ, frecvente fiind cazurile genitiv și acuzativ,

exprimarea se face de cele mai multe ori la persoana a III-a,

domină diateza activă și pasivă și modul indicativ, la prezent și perfect compus.

O altă abordare asupra stilului jurnalistic are Doina Ruști, care apreciază că însușirea esențială a stilului jurnalistic este accesibilizarea informației. “Din acest motiv este invadat de elemente specifice exprimării orale, de stiluri individuale ( argotic, de jargon, familial) sau de structuri lingvistice noi, care definesc forme de civilizație acceptate de majoritatea populației. În funcție de publicul căruia i se adresează, textul publicistic poate fi concis și informativ, ca în prezentarea știrilor, didactic (în articolele de popularizare), discursiv (în editoriale), expresiv sau chiar cu certă valoare estetică (în eseuri sau reportaje subiective) etc. În acest din urmă caz, mai cu seamă în scrierile situate la granița cu literatura, predomină elementele caracteristice stilului beletristic. Limbajul literaturii este mobil, deschis la numeroase interpretări, căci funcția sa principală este expresivitatea artistică. Mesajul fiind mediat de ornamentele stilistice (metafore, epitete, comparații, imagini poetice etc.), își pierde caracterul informativ și capătă dimensiune estetică, determină stări și predispoziții spirituale. La nivelul limbajului artistic, ca și în cazul stilului jurnalistic, apar elemente preluate din toate celelalte stiluri". Doina Ruști consideră că textul în momentul în care dobândește calități estetice nu mai informează, însă teoria nu poate fi viabilă pentru că orice text informează, chiar și cel care are tot felul de artificii artistice. E drept, informația se decelează mai greu, însă nu dispare. Chiar și textele exclusiv literare transmit o informație. Ca urmare, considerăm că textul, chiar și literar fiind, el își păstrează latura informativă, în special textele cu valențe literare din publicistică, textele de opinie sau chiar știrile din perioada de început a presei care erau redactate într-un stil pronunțat pamfletar. Textele înrudite cu literatura încearcă să impună idei seducând cititorul, iar prezența lor poate determina includerea unei publicații în categoria periodicelor culturale. Aceste texte furnizează informații și în funcție de importanța lor, adică de valoarea informațiilor, putem aprecia mai apoi importanța unei publicații.

2.3. Factorii care influențează textul jurnalistic

În momentul redactării unui text jurnalistic, chiar dacă se ține cont de toate regulile scrise și nescrise ale redactării textelor, produsul final este influențat de mai mulți factori, care se împart în două categorii care acționează asupra activității de selecție și ierarhizare a informațiilor, contradicția și consensul. Categorii consensuale sunt: legalitatea, moderația, compromisul, cooperarea, ordinea, pacea, onestitatea, etc. În contradicție cu aceste valori vin: ilegalitatea, extremismul, dogmatismul, confruntarea, haosul, violența, etc. În discursul presei, valorile consensului sunt prezentate, explicate, puse în valoare, în timp ce valorile contradicției fac obiectul criticii sau al polemicii. Relația strânsă dintre presă și ideologia dominantă a sistemului în care aceasta funcționează se evidențiază în procesul de selectare a tematicii, dar și a fenomenelor de limbă. ”În presa comunistă termeni ca proprietate privată, capital, profit apăreau rar, și atunci când erau utilizați, aveau conotații negative. Ei reprezentau valorile negative ale societății. După evenimentele din decembrie 1989, acești termeni (și numai ei) și-au redobândit semnificația, revenind la valoarea lor referențială, în conformitate cu valorile culturale ale societății. În viziunea lui Fowler, acest fenomen ilustrează funcțiunea ideologică a limbajului, în condițiile în care ”limba nu este o fereastră transparentă, ci un mediu ce structurează și refractează” caracteristic ale oricărui discurs reprezentațional”. În plus, jurnalistul trebuie să facă efortul la redactarea textului să adapteze comunicarea instituțională la specificul receptării, care este un act individual, dar și la specificul cultural al altor posibili cititori din spații culturale diferite de cel din care provine. Textul jurnalistic trebuie să țină cont de reperele pe care le are fiecare potențial cititor, iar în condițiile globalizării acest lucru este dificil de realizat pentru că fiecare teritoriu are anumite legi, iar ceea ce este legal într-un spațiu devine ilegal în altul, moderația poate avea un sens într-o țară și un sens ceva mai diferit în alta, la fel se întâmplă cu extremismul, dogmatismul, violența sau haosul. Pentru armonizarea comunicațională jurnalistul se folosește de două fenomene, iluzia obiectivității și iluzia oralității. Iluzia obiectivității atrage și menține interesul receptorului pentru articol, deși el știe că realitatea e deformată, dar își asumă acest risc. Iluzia obiectivității este creată prin câteva elemente: ”prezentarea opiniei ca fapt, citarea unor grupuri pentru a le da mai multă autoritate, utilizarea părerilor publicului larg pentru a impune anumite opinii, selecția citatelor, strategii de intervievare – întrebări precum: Ce spuneți despre faptul că la Camera Deputaților s-a luat hotărârea…., (…) alegerea unui răspuns din mai multe posibile”. Iluzia oralității se obține prin utilizarea unor elemente de limbaj colocvial, argotic, jocuri de cuvinte, a povestirii, a adresării directe, folosirea citatului în titlu, specifice discursului oral, punere în pagină informală, fragmentată, toate pentru a emoționa, pentru a influența percepția afectivă a receptorilor și a crea iluzia conversațională.

Din punctul de vedere al lui Mihai Coman, stilul jurnalistic este caracterizat de: concizie, evitarea banalităților, folosirea formulelor lizibilității și semantica.

Prin concizie înțelege eliminarea cuvintelor de prisos, a detaliilor excedentare, a frazelor și propozițiilor în plus, a redundanțelor, folosirea corectă a raportului dintre diateza pasivă și diateza activă, sublinierea și accentuarea anumitor aspecte în mod corect. Pentru un text jurnalistic este foarte important să evite banalitățile, adică să folosească figuri de stil noi, să evite clișeele sau platitudinile, personificările uzate prin abuz, obscuritățile academice.

Un text lizibil este cel care are fraze și propoziții scurte și cuvinte simple, care sunt ușor de înțeles de cititor în timp ce mai face o altă activitate, și este vorba de cititorul mediu. Un text lizibil este cel din care s-au eliminat cuvintele, propozițiile și frazele de prisos. Cu alte cuvinte, un text lizibil oferă maximum de informație cu minim de cuvinte, înțelegerea unui text fiind strâns legată de numărul cuvintelor din frază/propoziție. Conform definițiilor din domeniul gramatical, lizibilitatea este calitatea acestuia de a fi înțeles imediat, acest lucru determinând continuarea lecturii. Altfel, cititorul nu trece mai departe, nu continuă citirea textului. Din punct de vedere teoretic, lizibilitatea este determinată de patru elemente:

numărul cuvintelor din propoziție/frază,

simplitate,

alegerea justă a cuvintelor,

construcția logică/firească a textului.

Lizibilitatea unui text se poate măsura, încă din anii 1950, cu ajutorul unei formule inventată de Gunning: I = ( NM + %CD) x 0,4 unde:

I – valoarea indicelui de lizibilitate

NM – numărul mediu de cuvinte al unei propoziții/fraze.

CD – procentajul de Cuvinte Dificile sau apreciate ca atare

0,4 factorul corelativ stabilit prin experimente.

”Dacă rezultatul trece de 12, se consideră că acel text nu este suficient de lizibil pentru cititorul standard. Despre 12 se spune că este fog index, adică indexul cețos, ceea ce înseamnă că nu este înțeles de aproximativ 75 – 80% din populația SUA. Reader’s Digest se situează la indicele 9, săptămânalele populare nu depășesc indicele 6, iar cotidianele, 10”. Pentru creșterea lizibilității trebuie eliminate toate cuvintele a căror dispariție nu afectează informația. Ca urmare, se pot efectua următoarele operații:

se contrag propozițiile secundare în părțile de propoziție corespunzătoare,

se elimină acele cuvinte a căror prezență nu este neapărat necesară fiindcă sensul lor este implicit exprimat de alte cuvinte,

se renunță la detalii, nuanțări și precizări care nu aduc niciun spor de informație,

o frază se transformă în două sau mai multe propoziții.

se editează stilistic textul, adică editorul încearcă să vadă și să elimine:

repetițiile,

cuvintele nepotrivite – inadecvate, prea slabe sau prea tari,

formele neîngrijite ale unor grafii,

topica,

pleonasmele,

locurile comune.

Se editează și gramatical textul – se verifică poziționarea corectă a semnelor de punctuație și se corectează eventualele greșeli morfosintactice.

Din punctul de vedere al semanticii, un text jurnalistic trebuie să evite: cuvintele nefamiliare, conotațiile nedorite, reclama vizibilă, cuvintele evaluative.

Pe lângă aceste elemente ale jurnalismului clasic, presa este influențată și de evoluția tehnologică ce a schimbat întreaga viață socială a Pământului, fenomen care se manifestă în primul rând prin globalizarea lingvistică, însă în domeniul presei aceste influențe sunt mult mai pregnante datorită new media. De asemenea, mai apar și alți factori care influențează textul jurnalistic: importanța logicii economice, capcanele comunicării și miza deontologică.

Globalizarea lingvistică are implicații asupra redactării textelor jurnalistice întrucât acestea au stiluri simpliste, folosesc un limbaj de bază, iar mesajul este lipsit de valențele pe care le-ar fi putut avea dacă stilul ar fi fost unul mai bogat. S-a ajuns aici pentru că publicul nu mai dorește texte bogate, cu mesaje directe dar și subînțelese. Totul trebuie spus rapid, direct, clar, iar în acest fel se pierd subtilitățile lumii în care se trăiește.

Noile media îndreaptă temele abordate în textele jurnalistice spre subiecte de loisir, legate de sănătate, viață personală și mai puțin cele de analize asupra domeniilor care ne afectează de fapt viața. Cititorii sunt mai puțin interesați să afle de ce se întâmplă ce se întâmplă, pentru că majoritatea deja are o idee preconcepută asupra subiectului, nu încearcă să afle ce se întâmplă și cum poate supraviețui în acest context. Ca urmare, multe dintre textele jurnalistice pornesc de la subiecte apărute deja în spațiul public al rețelelor de socializare. Practic, noile media au inversat traseul informației. În loc ca informația să plece de la jurnalist la cititor, ea pleacă de la cititorul care are cont pe rețelele de socializare sau blog către jurnalist. De fapt, în acest fel agenda publică nu mai este stabilită de mass-media, ci de public. ”Teoriile clasice ale mass-media spun că media nu poate spune oamenilor ce să gândească, dar reușește să le spună la ce să se gândească. În condițiile în care unii bloggeri își revendică statutul de jurnaliști, pot blogurile face același lucru ca mass-media?” Volumul a fost redactat în 2008 iar de atunci este din ce în ce mai evident că răspunsul la întrebare este unul afirmativ, informațiile fiind preluate de mass-media. De exemplu, cei mai mulți politicieni scriu declarații pe conturile lor de socializare care sunt apoi preluate de presa oficială. La fel se întâmplă cu orice comentariu de pe rețelele de socializare, dacă are potențial să facă tiraj sau să strângă vizualizări este preluat și prelucrat imediat, jurnaliștii solicită factorilor de decizie din domeniu reacții oficiale.

Un alt factor care influențează textul jurnalistic este logica economică. În contextul actual logica comercială are câștig de cauză în fața logicii informației. Informația este concepută ca o marfă oarecare. ”Jurnaliștii sunt astfel constrânși să-și salveze autonomia atât în interiorul redacțiilor, față de serviciile comerciale, cât și în exterior, față de presiunile clienților publicitari. Nu sunt deci de neglijat riscurile de autocenzură sau de publireportaj (publicitate redacțională). (…) Faptul că logica pieței și a banilor câștigă teren se repercutează asupra scriiturii jurnalistice înseși, axată din ce în ce mai mult pe divertisment, spectacol sau infotainement. În acest sens se impune vigilență din partea jurnaliștilor pentru a-și păstra libertatea de exprimare, deși așa cum evoluează mediul european al presei, îngrădirile create de textele care trebuie să respecte corectitudinea politică, libertatea de exprimare devine un deziderat din ce în ce mai greu de atins”.

Jurnaliștii trebuie să facă față și capcanelor comunicării care ajunge să bruieze fluxul real de informație. Marile firme, instituțiile publice sau private și-au creat departamente de comunicare care inundă redacțiile cu dosare de presă, broșuri, comunicate de presă care par să faciliteze munca jurnaliștilor, oferindu-le acestora un flux neîntrerupt de informații și scutindu-i de efortul de a realiza chiar ei anchete și grupaje informative. ”Comunicarea se află în slujba puterii, laudă meritele unei firme, ale unei personalități sau ale unei instituții, în timp ce informația înseamnă ierarhie, selecție și evaluarea faptelor. (…) Pentru jurnaliști riscul este deci de a confunda cele două niveluri și de a se lăsa înghițiți de know-how-ul profesioniștilor comunicării, care le mai aduc în plus și câteva gratificații de ordin material: organizarea de către instituție a unor evenimente, a unor seminare sau dejunuri-dezbatere bine remunerate, comenzi de articole pentru publicații interne, etc”.

Miza deontologică poate fi abordată din două puncte de vedere: modalitățile de autoreglare a mediului și misiunile jurnalismului. În zona jurnalismului este nevoie să se stabilească modalități de autoreglare pentru că presiunile surselor de informații sunt din ce în ce mai puternice, se dezvoltă publireportajul și infospectacolul, se face confuzie între informație și comunicare sau între realitate și ficțiune. Cu toate acestea, în România se refuză constant instaurarea unei ordini sau a unei instanțe exterioare de control, nu se recunoaște decât simțul responsabilității personale al fiecărui jurnalist. În ceea ce privește responsabilitatea și utilitatea socială a jurnaliștilor, este vorba de datoria jurnalistului de a da sens evenimentelor, de a pune întrebări referitoare la modul în care jurnalistul îi poate ajuta pe cetățeni să înțeleagă mai bine realitatea în care trăiesc și să producă schimbări concrete în societate.

2.4. Structura unui text jurnalistic

Cei care privesc jurnalismul din exterior, au impresia că textele publicate se scriu foarte ușor și, mai ales, fără respectarea regulilor, că poți să scrii oricum, orice, important e ca mesajul să ajungă la public și să-l atragă. Mihai Coman însă a atras atenția că ”jurnalistul nu este o pasăre cântătoare”. Adică, niciun jurnalist nu poate să scrie un text dintr-o suflare, nu așterne cuvintele pe hârtie și gata. Redactarea unui text jurnalistic necesită efort, timp, atât pentru documentare, cât și pentru redactare. Un articol se scrie, se rescrie, se restructurează, totul ca la final mesajul care ajunge la cititor să fie clar, corect, coerent. Mihai Coman a identificat câteva etape în redactarea textului jurnalistic:

selectarea informațiilor,

alegerea unghiului de abordare,

scrierea unei prime variante,

conceperea unei introduceri – intro sau atac,

redactarea textului – în care trebuie acordată atenție semnelor de punctuație, adjectivelor, concordanței timpurilor sau corecturilor stilistice, și

titrarea – una dintre cele mai importante etape întrucât titlul ”vinde” un text. De aceea, în mass-media se produc tot mai des derapaje din cauza titlurilor nepotrivite, care induc un alt mesaj decât corpul textului.

În plus, construcția textului trebuie să se facă și în funcție de publicul vizat, căruia jurnalistul trebuie nu numai să-i atragă atenția, dar și să-i mențină interesul asupra textului. Structura generală a unui text jurnalistic presupune existența unui titlu, a unuia sau mai multor subtitluri, a unui șapou – un rezumat al ideii din text, și a corpului textului. De cele mai multe ori textele jurnalistice sunt semnate, adică asumate de un anume jurnalist. În cazul în care nu există semnătură, textul reprezintă poziția redacției. Titlul, subtitlurile, intertitlurile – folosite în cazul textelor mai lungi, sunt toate instrumente folosite pentru ierarhizarea informațiilor, conform așteptărilor publicului.

Cea mai utilizată structură de text jurnalistic este piramida inversată, când informațiile sunt prezentate în funcție de importanța lor, de la cele mai importante, la cele mai puțin importante. ”Secvența textuală cea mai importantă este lead-ul, care oferă răspunsuri la întrebările ce individualizează o informație de alta, care creează reperele narativ-referențiale ale unei informații de presă: Cine? Ce? Unde? Când? Cum?, eventual De ce? Un lead puternic înseamnă o introducere care transmite într-un paragraf informațiile fundamentale legate de un eveniment de actualitate, în mod coeziv și coerent. În paragraful/ paragrafele următoare (background) este prezentat cadrul de desfășurare a evenimentelor sau se amplifică informațiile deja anunțate în lead, pentru a fi mai ușor înțelese și receptate de către cititori. Finalul știrii conține informațiile de detaliu, cel mai puțin semnificative, acele informații care ar putea să lipsească fără să afecteze coerența știrii”. Faptul că jurnalistul utilizează structura piramidei inversate în scrierea unui text îl ajută în redactarea textului oferindu-i acestuia claritate și precizie. Articolele care exemplifică cel mai bine textul jurnalistic scris sub forma piramidei inversate este știrea și știrea dezvoltată, cea care răspunde suplimentar la întrebarea: De ce? Această structură vine și în sprijinul cititorilor, care pot citi eficient, adică lectura este rapidă și selectivă.

Unul dintre cele mai importante elemente dintr-un articol este intro-ul, pentru că, această primă frază poate determina cititorul să parcurgă textul mai departe sau să-l abandoneze. Această frază trebuie să îndeplinească două condiții importante, să prezinte cele mai importante date din articol pentru a capta atenția cititorului dar să nu epuizeze toată informația, astfel încât să provoace curiozitatea cititorului. Lead-ul trebuie să fie clar, ordonat, direct, fără ambiguități sau neclarități, nu trebuie să înceapă cu cifre, cu denumiri oficiale, cu propoziții subordonate sau cu citate. Intro-ul poate avea diferite dimensiuni și structuri, putând fi clasificat în mai multe categorii din care pot fi amintite: narativ, o anecdotă, picătură întârziată – intro-ul propriu-zis este amânat, primele paragrafe prezintă evenimente cotidiene absolut obișnuite, pentru ca abia la final să fie introdus aspectul principal, glonț – o singură frază cuprinde esențialul, rezumat, declarație, șoc, filosofic sau istoric.

Un element foarte important în economia în construcția unui text jurnalistic este titlul. Conform DEX acesta desemnează ”un cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părți distincte a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia”. Multe redacții aveau oameni special angajați pentru a găsi cel mai bun titlu care să vândă un articol. Titlul este foarte important pentru că el trebuie să concentreze esența textului și să determine cititorul să se oprească asupra lui. Titlurile pot fi:

clasice – informează cititorul în privința conținutului textului,

bazate pe jocuri de cuvinte – presupun din partea cititorului anumite cunoștințe, cultură generală,

citat – se folosesc în special pentru interviuri,

titluri care exploatează valorile stilistice ale unor semne de punctuație

titluri care parafrazează: proverbe și zicători, versuri, maxime și expresii celebre, opere, filme, melodii,

titluri care utilizează rimele,

titluri care folosesc jocuri de cuvinte,

titluri interogative sau exclamativ-imperative,

defective de predicat,

asociate cu supratitluri și cu subtitluri,

evazive, care derutează.

2.5. Noile media și globalizarea

Noile media sunt definite diferit de variate categorii de utilizatori, însă toate aceste definiții au câteva elemente comune. Noile media pot fi definite ca fiind formele online de colaborare și interacțiune dintre indivizi. ”Definiția cea mai generală pornește de la un consens asupra faptului că noile media se referă la formele inovatoare de interacțiune dintre oameni și tehnologie, la relația dintre oameni și instrumente de comunicare folosite în mod creativ pentru a îndeplini nevoile elementare de informare, comunicare și relaționare”. Noile media pot fi însă considerate și mijloace de comunicare ce se bazează pe canale digitale precum internetul, televiziunea digitală, hârtie electronică sau telefonia digitală. De fapt, noile media se referă la folosirea creativă, interactivă a unor tehnologii care existau deja și care au fost îmbunătățite căpătând astfel o popularitate uriașă.

Noile media pot fi considerate: blogurile, jocurile video, lumile virtuale, enciclopediile de tip wiki, dispozitivele mobile, televiziunile interactive, site-urile, e-mailul. Acestea au două caracteristici principale: difuzarea informației se face către un număr, teoretic, infinit de receptori, în moduri personalizate, în funcție de caracteristicile categoriilor vizate, și se deține un control egal asupra informației, atât la emițător, cât și la receptor. Utilizatorii de internet au învățat să le folosească și să le includă în viața personală, despre tineri spunându-se chiar că ei nu le folosesc, ci le trăiesc. Noile media sunt definitorii pentru societate în ansamblul ei, definesc o nouă societate.

Noile media au fost constituite inițial din internet: site-uri, domenii, adrese, locații, construite de designeri și arhitecți. Internetul are vizitatori, site-urile se construiesc, domeniile se dezvoltă. Internetul era inițial doar informație, însă acum informația a devenit conținut generat. Internetul avea utilizatori, iar noile media au utilizatori care generează conținut. ”Blogurile, de exemplu, sunt considerate site-uri în motoarele de căutare ale web 1.0, însă natura lor este fundamental diferită de cea a unui site. Blogurile sunt scrise nu construite. Pe ele se scrie zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi. Sunt locuri de dezbatere și conversație. Autorii lor vorbesc cu cititorii și ci ceilalți bloggeri, iar aceștia răspund prin comentarii sau însemnări pe blogurile proprii. Autostrada informației a devenit sub ochii noștri mai întâi o arteră pulsând de viață, iar apoi un organism planetar”. Posibilitățile de socializare online nu sunt invenții ale ultimilor ani, ele fac parte din natura internetului, însă în ultimul timp, datorită noilor posibilități tehnice acestea s-au dezvoltat exponențial și au mare succes în rândul tinerilor pentru că le oferă exact ceea ce au nevoie: posibilități de exprimare necenzurată, de socializare, de dezvoltare a propriei personalități. Astfel, rețelele sociale s-au transformat în social media: Twitter, Facebook, Linkedin, Google+, YouTube, Instagram, WatsApp sau, mai nou, WOWAPP – o aplicație românească gratuită pe care utilizatorul câștigă bani socializând. Acestea au demonstrat societății globale că există un nou tip de putere, practic nelimitată, care nu se poate compara cu nimic din ce a existat până acum. Toate acestea au determinat schimbări sociale în lumea reală, iar prima influențată a fost mass-media, care a fost nevoită să se adapteze noilor realități. Edițiile online au avut din ce în ce mai mult succes, în detrimentul celor offline, și a început să se producă fenomenul de dispariție a media printată. Unii cercetători estimează că acest gen de presă nu va dispărea, ci va deveni un element de lux, în timp ce alții consideră că edițiile printate vor trece la hârtia electronică. În plus se manifestă și un tip de jurnalism cetățenesc, care a detronat mass-media din poziția de unică deținătoare a informației. În această situație rămâne deschisă problema deontologiei, a stilului, a capacității de a redacta texte în mod profesionist. Dacă în presa clasică trebuiau respectate anumite reguli și structuri atunci când se redacta un text jurnalistic, produsele interactive care se scriu pentru multimedia sau web trebuie să respecte și alte reguli.

Concret, scriitura interactivă este una de tip nonliniar, care consideră produsul final o rețea complexă care leagă mai multe puncte între ele într-un mod coerent. Aces mod de a redacta permite descrierea detaliată a fiecărui punct, trebuie justificat fiecare traseu, pentru ca produsul final să respecte anumite criterii: interactivitate, conținut redacțional, aspect recreativ și durata interogației.

Interactivitatea permite concret realizarea unui dialog mai bun între utilizator și produs, iar dialogul trebuie să se desfășoare fără probleme pentru că atunci utilizatorul renunță. Interactivitatea înseamnă navigare, meniuri, dialog cu personaje sau obiecte. Un click trebuie să fie amuzant și interactivitatea să fie inclusă în scriitură. Din punctul de vedere al conținutului, materialele interactive trebuie să ofere povești adevărate, scenarii bine puse la punct, jocuri care să satisfacă dorința de aventură. Pentru produsele multimedia, elementul care determină achiziționarea nu mai este cantitatea și calitatea informației, așa cum se întâmpla în cazul mass-mediei, ci plăcerea pe care o oferă. ”Rareori oamenii admit că dau click doar ca să se amuze sau pentru că speră – și uneori pe bună dreptate – că vor învăța astfel mai ușor decât cu ajutorul cărților sau al profesorilor”. Apoi, durata interogației, adică numărul mediu de ore necesare pentru explorarea produsului poate reprezenta un atu, dacă vorbim de un conținut bogat, interesant, care să atragă utilizatorul. Practic, scrierea unui produs multimedia necesită lucrul pe două planuri, orizontal – unde se descriu decorurile și se oferă o poveste pe scurt, vertical – care permite devierea și găsirea planului orizontal în alt punct, datorită click-urilor amunzante. De fapt, realizarea unui produs multimedia necesită formarea unei echipe de specialiști care să colaboreze, fiecare urmând să aducă nota de originalitate.

Înainte de a începe redactarea trebuie să se stabilească exact despre ce produs multimedia este vorba, iar de aici pleacă tonul general al produsului, dar întotdeauna trebuie să se țină cont că scopul este amuzamentul și informarea în același timp. În plus, pentru a ști cum trebuie să scrii, trebuie să cunoști grupul țintă căruia i te adresezi, acesta să fie caracterizat prin: sex, vârstă, cunoștințe deja dobândite, dorințe pe care trebuie să le satisfacă produsul și țara, limba de comunicare. Noile media sunt forme de interacțiune dintre oameni și tehnologie care se bazează pe canalele digitale de comunicare (internet, televiziuni digitale, telefonie digitală, hârtie electronică). New-media sunt concepute pentru a atrage grupul țintă vizat din mediul online. Pe de altă parte, există new-media care încearcă să atingă, prin modul lor de concepere, caracteristicile dorite sau existente în cât mai multe grupuri țintă: e-mail, enciclopediile virtuale, astfel încât atunci când sunt lansate în mediul online este dificil de spus ce grupuri țintă vor atrage, pentru că ele, de fapt, urmăresc să atragă toate grupurile țintă.

Relația dintre noile media și globalizare este una biunivocă. Noile media sprijină globalizarea, iar fenomenul globalizării constituie un motiv pentru a dezvolta cât mai mult noile media pentru ca acestea să răspundă exigențelor impuse de anumite domenii ale globalizării. Această relație este reflectată de mass-media care creează o imagine proprie a realității, la care oamenii se raportează. Concret, agenda publică este și rezultatul relației dintre noile media și globalizare, iar consecința este formarea unei opinii publice care excede granițele unui stat. Odată ce politica se face la nivel mondial, era firesc să apară și opinia publică mondială care ajunge oficial la public prin mass-media. Maxim Danciu vorbește chiar de un consens al selecției tematicilor în cotidienele cele mai importante ale lumii. ”Există și medii specifice, ”Time”, ”News-week”, care au funcția de lideri internaționali de opinie, de medii-ghid de opinie”. Ținând cont și de faptul că marile trusturi au acaparat puterea mass-media și că la ora actuală puterea mass-media este concentrată în mâinile a foarte puțini oameni, se poate aprecia că opinia globală configurează scena pentru acțiuni globale. Noul sistem mass-media global a devenit principalul instrument al schimbării în lume, iar informația nu mai este locală, ci globală. Comunicarea peste continente se face aproape instantaneu. Televiziunea mai ales și-a instalat stăpânirea pe tot globul. În faza actuală, scrie istoricul Dinu C. Giurăscu, ea prezintă două aspecte: ”De o parte, sute de milioane, miliarde, au acces la imagine, informație, și la ore de destindere. Pe de altă parte, televiziunea a devenit cel mai eficace instrument de modelare a opiniei publice și de spălare a creierelor. Fiindcă omul vede pe ecranul TV nu realitatea în toată complexitatea ei, ci ceea ce realizatorul sau patronul TV sau regimul politic, fie el și democratic, vrea și urmărește să-i arate. Și fiindcă a văzut cu proprii săi ochi, omul este îndemnat să și creadă că realitatea se prezintă conform imaginilor de pe micul ecran. Într-un fel e mai rău decât decât cenzura unui regim totalitar. Fiindcă în anii 50 – 90 aveai la dispoziție posturile de radio nesupuse cenzurii de tip sovietic. Și puteai astfel să urmărești și să echilibrezi informația. Pe când acum majoritatea covârșitoare a telespectatorilor urmăresc câteva posturi internaționale – deocamdată nedisputate – care îți proiectează propria lor versiune a evenimentelor, îngrijit ambalată în discuții și prezentări aparent contradictorii, ca să ofere sutelor de milioane de privitori iluzia obiectivității. Obiectivitate, care, de fapt, este foarte bine dirijată și cenzurată”.

Că realitatea a devenit exact așa cum o descrie Giurăscu este evident dacă privim cu atenție mass-media europeană din ultimele luni. Abia acum câteva zile, Wolfgang Herles, fost director de la televiziunea ZDF din Bonn, Germania a declarat că în privința subiectului privind imigranții aveau tabu de la Guvernul german. Este vorba de fapt de limitarea libertății de exprimare ale jurnaliștilor germani sub pretextul urmăririi unor interese superioare, de a proteja imigranții față de furia cetățenilor, care ar fi atacat orice imigrant, fără să țină semama că unii nu aveau nicio vină pentru că alți imigranți erau violenți. Ca urmare jurnaliștii erau obligați să ignore anumite informații sau să le trateze superficial aparent pentru a nu stârni reacția populației față de toți imigranții. În realitate, Guvernul german avea tot interesul să țină gunoiul sub preș pentru ca populația să accepte și mai mulți imigranți, indiferent de coportamentul antisocial al unora dintre ei și să se atingă scopuri care nu sunt accesibile pentru marea masă a locuitorilor Germaniei.

În ceea ce privește influența globalizării asupra producției de texte jurnalistice este important de analizat influența asupra limbajului.

Limbajul jurnalistic este cel mai important mod de îmbogățire a vocabularului unei limbi. ”Prin natura profesiei, prin varietatea temelor abordate într-o publicație, ziarul este cadrul care favorizează introducerea unor termeni noi, împrumutul, inovarea de sensuri, uneori figurate, amalgamarea termenilor neologici cu elemente de argou sau cu termeni din limbajul familiar”. O privire asupra limbajului presei actuale evidențiază câteva caracteristic esențiale: fixarea unor termeni, neologisme, din zona tehnologiei, a terminologiei socio-politice moderne, împrumuturi din limba engleză, dar și împrumuturi din limba franceză rămase din perioada când această limbă era cea mai importantă pe continentul european, mai precis secolul XIX, încercări de eludare a normelor limbii literare, ca rezultate al dorinței de sublinia caracterul oral și apropiat de cititor al textelor. De asemenea, se pot identifica și forme compuse, cu false prefixe, precum: neocomunism, criptocomunist, exploatarea din punct de vedere expresiv a familiilor de cuvinte, iar unele cuvinte își redobândesc semnificația afectată de ideologia comunistă din secolul XX. De asemenea, în presa modernă coexistă formele familiare cu neologismele, cultismele cu termeni populari, sau cu unii termeni din limbajul științific. În plus, apar în articole și invenții lexicale care urmăresc să accentueze fenomene sociale. De asemenea, nu trebuie uitați din limbajul jurnalistic termenii preluați cu precădere din limba engleză sau pur și simplu renunțarea la cuvântul românesc în favoarea celui englezesc, deși, cuvintele nu sunt sinonime perfecte, iar termenul englezesc vine cu suita de conotații care pot afecta sensul unei fraze. Vocabularul de bază ne-a fost inoculat cu englezisme, cuvinte care au ajuns să fie folosite aproape automat. Cele mai importante astfel de influențe se văd în reclamele care folosesc din ce în ce mai frecvent transformări lexicale ale cuvintelor românești precum "hai să cremuvurștim" sau "tripează-ți vara". În plus, abaterile numeroase de la norma gramaticală determină texte confuze, ambigue, fără coerență. Respectarea normelor topicii este foarte importantă pentru crearea unor mesaje clare, concise, credibile.

În concluzie, textul jurnalistic s-a transformat datorită apariției noilor medii de comunicare. Acum, pe lângă normele clasice care trebuie respectate, apar și altele, care complică procesul de redactare. Ca urmare, pentru a se păstra caracteristicile neapărat necesare unui text jurnalistic se apelează la simplificare, schematizare, care permit o înțelege mai ușoară a mesajului, dar care poate sărăci informația transmisă.

Capitolul 3. Globalizarea textului jurnalistic – abordare de ansamblu

Din punctul de vedere al comunicării mediatice, globalizarea înseamnă manifestarea interdependenței societății umane, intensificarea relațiilor sociale, transformarea lumii dintr-un mozaic de state într-un spațiu unitar, surmontându-se granițele și distanțele, adică este un fenomen care implică conectivitate și deteritorializare, imperialism postmodern. Sistemele economice nu pot funcționa fără comunicare, astfel încât se poate considera că funcționarea unitară a acestora determină funcționarea unitară a sistemului de comunicare, în timp real. Apoi, tehnologia aplicată asupra comunicării are ca rezultat un paradox: odată cu intensificarea relațiilor sociale globale se produce și înăbușirea naturii umane. Fenomenul se manifestă și în jurnalism, astfel că se poate spune că odată cu intensificarea fluxului informativ se produce o superficializare a informării.

Globalizarea, în orice domeniu s-ar manifesta, este o expansiune la nivel mondial a unei piețe, caracterizată prin nivelare, standardizarea produselor, iar principalul instrument este tehnologia. Noile forme de comunicare mediatică se deosebesc de cele care erau utilizate în urmă cu 30 de ani datorită tehnologiei pe care o folosesc, ele adună text, video și imagini din întreaga lume, cu o viteză fără precedent și cu diferite grade de control editorial. Aceeași tehnologie permite apoi mass – media să disemineze aceste informații publicului din întreaga lume. Ca urmare, globalizarea textului jurnalistic trebuie analizată prin prisma a trei probleme care afectează jurnalismul și cărora trebuie să li se dea un răspuns:

1) Noile tehnologii media – ajută sau împiedică jurnalismul de calitate?

2) Ce se întâmplă cu perspectiva locală dacă relatările, știrile se internaționalizează?

3) Cititorul are acum libertatea de a alege din mai multe articole, dar acest lucru înseamnă și o calitate sporită sau doar mai multe știri?

1) Noile tehnologii, care au determinat transformarea lumii într-un sat global, se bazează pe internet, care este unul dintre factorii ce determină globalizarea știrilor. Un rezultat pozitiv este acela că regimurile naționale, care ar putea manipula sau cenzura, nu vor mai putea face acest lucru pentru că cetățeanul are acum acces la aceleași știri văzute și din alte perspective, are acces la o piață internațională a ideilor, la care participă mai mulți furnizori asigurând libertatea de exprimare și apariția știrilor sofisticate. Pe de altă parte, un efect negativ este faptul că internetul ia jurnaliștilor posibilitatea de a fi martori în mod direct la evenimentele pe care ar trebui să le raporteze. Sursa poveștilor lor nu mai este realitatea directă, ci una deja mediată – transmisii în direct, relatări de la alți jurnaliști martori la eveniment sau relatări ale cetățenilor implicați direct în eveniment. Fiecare dintre acest surse impune propria versiune, astfel că informațiile preluate sunt deja mediatizate iar jurnalistul devine dependent de internet și de opiniile altora asupra unor evenimente pe care el trebuie să le descrie dar la care nu a avut acces direct. Totodată, internetul permite Guvernelor să-și distribuie propriile știri și să stabilească mai ușor agenda publică pentru canalele de știri locale, ceea ce vine cu presiuni și probleme suplimentare pentru jurnalist, pentru că acestea ocolesc astfel instituțiile media sau agențiile de presă. Fluxul foarte mare de informații internaționale, la care se adaugă și informațiile lansate în lumea virtuală de Guverne, pot copleși jurnalistul care are tendința de a documenta totul din birou, chiar și știrile locale, la care i-ar fi mult mai simplu să ajungă direct, dar el este mereu sub presiunea imediatului și renunță. În acest fel, jurnaliștii nu mai au același interes pentru evenimentele locale, iar acestea sunt acoperite în mult mai mică măsură. Presa locală preferă să urmeze trendul ziarelor naționale și să trateze din punct de vedere local subiectele naționale sau chiar internaționale. Subiectele strict locale sunt considerate de mai mică importanță și sunt tratate mai superficial, globalizarea pune acum accentul pe contextualizare, iar abordarea unor subiecte care deja au făcut audiență asigură succesul. Având în vedere că noile media determină renunțarea la documentarea directă, discursul devine astfel vulnerabil la încercările de manipulare, iar consecința globalizării textului jurnalistic este trendul descrescător al autorității mass-media, care nu mai controlează sursa informației.

2) În ceea ce privește perspectivele locale, se poate aprecia că sursele locale, independente sunt frecvent ignorate din dorința de a asigura perspectiva globală, iar perspectiva locală este astfel neglijată și devine neimportantă. Este un rezultat firesc dacă se ține cont de faptul că jurnaliștii străini pot să nu aibă cunoștințele locale adecvate pentru înțelegerea unui fenomen sau chiar insensibilități culturale. Această situație însă favorizează guvernele și organizațiile care vor să-și impună la nivel global punctul de vedere și să evite jurnaliștii locali, fapt ce stimulează manipularea și cenzura. Iar în acest context, există pericolul ca receptorul, cetățeanul, să se simtă neglijat, ignorat, chiar abuzat de fluxul foarte mare de informații din lumea întreagă, dar în care el nu se regăsește cu toate preocupările sale. Problemele globale sunt puse în discuție pentru că pot interesa mulți oameni, dar fiecare cititor aparține totuși unei națiuni, culturi, religii, iar faptul că problemele sale specifice nu se mai regăsesc în discursul public poate avea efecte uneori neașteptate. În plus, termenul de proximitate în condițiile în care se vorbește de globalizare capătă și alte sensuri. Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, proximitate înseamnă apropiere în timp sau în spațiu. Cum tehnologia a determinat comprimarea distanțelor și a timpilor de transmitere a informațiilor, acest criteriu de evaluare a unui articol a suferit și el transformări, astfel că se poate vorbi de proximitate spirituală, culturală. Termenul de aproape sau departe a devenit relativ, dar ”ai noștri” are încă semnificații profunde. Aceasta ar putea fi explicația pentru care atrocitățile petrecute în orașe europene au efecte mai profunde asupra românilor decât cele petrecute de exemplu, la Ankara sau în Africa. Despre acele nenorociri se află într-un timp la fel de scurt, dar solidarizarea cu acele victime este mult mai slabă, nu se mai organizează marșuri de protest sau demonstrații, iar pe rețelele de socializare nu mai apar tot atâtea mesaje de susținere. Ca urmare, perspectiva locală a devenit difuză, este prezentă în articole doar din punct de vedere spiritual și cultural, ceea ce determină apropierea între națiuni pe suprafețe mai mari decât cele naționale.

3) Cititorul are acces la o cantitate mult mai mare de informații, dar efortul său de selecție este și el crescut, numai că a crescut și capacitatea de a adapta fluxul de știri la propriul interes. Mass-media s-a transformat astfel într-o comunitate pluralistă, la nivel mondial, unde impactul textelor, articolelor poate avea efecte de amploare, în sens pozitiv sau negativ. Prin intermediul internetului știrile, comentariile ajung la oameni și le influențează acțiunile. Regulile și etica jurnalistică sunt de cele mai multe ori abandonate. În aceste condiții ar fi necesară o etică globală, dar, într-o lume care reunește o multitudine de religii, tradiții, grupuri etnice, este dificil de trasat o limită care nu trebuie depășită pentru că unii, dintr-o parte sau alta, pot considera că li s-a încălcat dreptul la liberă exprimare. Realitatea impune necesitatea practicării unui jurnalism care să ajute grupurile să se înțeleagă mai bine și care să furnizeze știri corecte, echilibrate, diversificate, dintr-o perspectivă internațională. Pentru a evita incitarea grupurilor unele împotriva celorlalte este nevoie de un jurnalism cu perspectivă globală, care să ajute cetățenii să înțeleagă problemele globale precum sărăcia, degradarea mediului, inegalitățile tehnologice sau instabilitatea politică. Ca urmare, o etică non-globală nu mai poate aborda adecvat noile probleme, iar practicarea unui jurnalism la nivel mondial vine cu responsabilități globale, cu impact global.

Globalizarea a dus la transformarea jurnalismului clasic în jurnalism online. Ceea ce a început ca o aventură temerară, prezentarea știrilor în mediul online, acțiune determinată de costul mult mai mic de producere a știrilor, a transformat întreaga mass-media. Cititorul a preferat să ia din online gratis ceea ce până atunci trebuia să plătească. Tendințele s-au păstrat astfel încât acum nu numai că nu există publicație în print care să aibă și variantă online, dar există zeci de ziare care au renunțat la print și apar numai online. Un exemplu în acest sens poate zi în România ziarul Gândul, care apare de cinci ani numai în online. În 2011, când Gândul renunța la print, ziaristul Cristian Tudor Popescu declara: ”În ceea ce privește evoluția presei în general, după cum am mai spus, presa tipărită se erodează constant. Nicio publicație de calitate din România nu a câștigat cititori în mod natural în ultimii ani. Au crescut ziare prin tot felul de cadouri, dar niciunul în mod natural, de la mijlocul deceniului trecut. Prin urmare, fenomenul este inexorabil, printul ca suport informațional, ziarul pe hârtie va deveni caduc. Vor supravietui săptămânale, reviste glossy, unele ziare de nișă, în tiraj foarte mic. Însă viața cotidianului generalist este de ordinul anilor. Iar trecerea la online nu înseamnă doar schimbarea suportului, înseamnă și schimbări masive, nu doar de detaliu, ci schimbări în structura publicației, în structura ziaristului, care trebuie să aibă alte principii, alte abilități". iar pronosticul s-a adeverit: Publicația The Independent care s-a lansat în 1986, iar în anii 1998 – 1999 avea pentru online zece oameni angajați, din luna martie 2016 va apărea doar online.

Iar jurnalismul online este diferit pentru că modul în care este transmisă informația modifică relația fizică dintre cititor și text care acum este afișat pe un ecran și poate fi modificat sau șters oricând. ”Memoria neliniară, accesarea și posibilitățile de prezentare schimbă structura narativă a articolelor și a publicațiilor. Răspândirea acestui tip de jurnalism pe scară globală și dependența lui de tehnologia costisitoare, limitată, schimbă profilul demografic și geografic al cititorilor. Și, în fine, ușurința și viteza cu care cititorii pot interacționa cu publicațiile operează modificări asupra ierarhiilor specifice proceselor editoriale tradiționale”. Cu toate acestea, conținutul online reflectă conținutul din print, acolo unde acesta mai există pentru că, susține Neil Thurman, experiența lecturii unui ziar online este inferioară lecturii pe hârtie. Peformanța de lectură pe ecran este cu 25% mai mică decât cea pe hârtie. Cercetătorul amintit își argumentează afirmația. Hârtia are rezoluție mai bună decât ecranul și cititul este mai puțin obositor, cititul pe ecran este mai lent și mai puțin confortabil, poziția monitorului obligă cititorul să adopte o poziție statică, iar monitoarele emit lumină, nu o reflectă, iar contrastul este slab. Ca urmare, jurnaliștii trebuie să amelioreze aceste dificultăți adaptându-și stilul, structura și modul de prezentare a materialelor pentru ecran.

În mediul virtual nu există practic nicio limită de spațiu, în timp de ziarele care apar în print sunt limitate de costurile de tipărire. Structura textelor, piramida inversată, care permite scurtarea textelor atunci cînd este nevoie pentru varianta printată, este potrivită și pentru online, pentru că ea le permite cititorilor să ”scaneze” materialele și să se decidă ce citesc. Importanța intro-ului în online însă este mult mai mare pentru că și concurența este mult mai mare. Majoritatea site-urilor afișează doar primul paragraf din cauza limitărilor tehnologice, așa încât acolo trebuie să fie prezentată esența.

O altă calitate care nu trebuie să lipsească materialelor din mediul virtual este concizia. Eliminarea descrierilor inutile duc la creșterea lizibilității, deci scade timpul petrecut cu citirea unui text, ceea ce înseamnă că în același timp, până când obosește privirea, cititorul poate parcurge mai multe informații. Pentru a obține acest lucru cercetătorii au remarcat că ziarele online folosesc: titlurile și caracterele mari, text evidențiat cu bold sau culoare, liste cu buline, elemente grafice, legende foto, idei exprimate într-o singură propoziție și cuprinsuri.

Unul dintre principalele atuuri ale mediului online este viteza și ușurința cu care cu care cititorii pot naviga printr-o mulțime de informații. Această facilitate a fost numită de Ted Nelson, cel care a inventat cuvântul, hipertext. Este de fapt o legătură între documente realizată imediat cu ajutorul link-urilor. Principala aplicație actuală a hipertextului este World Wide Web-ul alături de noțiunile asociate HTTP și HTML. La început hipertextul a inclus link-uri în corpul textului însă în timp s-a contatat că acestea distrăgeau atenția, așa încât specialiștii au recomandat plasarea acestora la finalul documentului. Astfel link-urile pot fi și ierarhizate. În plus, bunele practici ale hipertextului recomandă etichetarea link-urilor, astfel încât cititorul să cunoască dinainte destinația oricăruia dintre ele.

Dificultatea de a citi online și cantitatea redusă de informație prezentată pe ecran în comparație cu pagină tipărită, înseamnă că informația contextuală este insuficientă pentru a susține un titlu. ”În ziarele tipărite cititorii culeg informații despre articol nu numai din titlu, ci și din șapou, fotografie, legendă foto, subtitluri și apoi întreg articolul – prezente toate în câmpul vizual periferic al cititorului. Deoarece online spațiul de afișare este relativ limitat, cititorul poate vedea un titlu și un șapou scurt și pe ele se bazează când ia decizia de a citi sau nu textul respectiv. Din acest motiv, titlurile care apar online au tendința să fie mai ample, să folosească un limbaj mai simplu și să evite jocurile de cuvinte”.

În concluzie, se poate aprecia că cititorul are acces la mai multe informații, dar nu din perspectivă locală, ci globală, dar acest lucru nu înseamnă neapărat jurnalism de calitate. Indiferent de globalizare, dacă se face abstracție de limitările impuse de tehnologie și de nevoia de a contextualiza informațiile prezentate, principiile jurnalismului de calitate rămân aceleași, aspect sesizat și de Jaqui Banaszynski, jurnalist deținător al premiului Pulitzer șef de catedră la Facultatea de Jurnalism Missouri. Acesta punctează zece principii pe care un jurnalist trebuie să le respecte, indiferent de schimbările de formă și de fond ale domeniului:

acuratețea,

obiectivitatea,

folosirea cât mai multor surse cu putință, prezentarea celei mai bune versiuni a adevărului,

oferirea de fapte fără a uita de relațiile umane,

jurnalistul trebuie să iasă în teren și să găsească persoane afectate de o anumită chestiune,

jurnalistul trebuie să fie transparent, să-și declare sursele în articol,

chiar dacă este obiectiv trebuie să producă emoție,

este importantă relatarea vizuală a știrilor,

articolul trebuie să integreze noile tehnologii, trebuie să îi includă pe cititori în știrile respective, cu preocupările lor, iar

jurnalismul să devină un dialog, o conversație.

Trebuie remarcat însă că dintre aceste 10 principii, cele de la numerele: 4, 5, 8 sunt greu de respectat atâta timp cât documentarea se face din fața unui monitor. Pe de altă parte, alte principii, cele numerotate cu: 3, 9 și 10 pot fi mai bine și mai eficient puse în practică atâta timp cât jurnalistul are acces la știrile din întreaga lume.

Capitolul 4. Textul jurnalistic sub influența globalizării – ziarul ”Adevărul” – Studiu de caz

4.1. Ipoteza și metodologia cercetării

Studiul de caz pornește de la ipoteza că globalizarea influențează negativ textul jurnalistic, sărăcindu-l și minimalizând bogăția sensurilor, în pofida faptului că în texte se regăsesc elementele jurnalismului de calitate. De asemenea, vom încerca să arătăm că globalizarea comunicării vine și cu multe elemente pozitive: dificultatea guvernelor în impunerea cenzurii, abundența informațiilor din toate colțurile lumii, apelul la valori comune, care îi contracarează deficiențele – manipulare facilă datorită informațiilor diseminate în mediile neoficiale, renunțarea la valorile locale și naționale și declinul autorității jurnalismului. Se vor evidenția aceste importante modificări produse în textul jurnalistic din cauza fenomenului globalizării printr-un studiu de caz asupra textelor publicate în ziarul Adevărul la începutul anilor 1990 și în ediția on-line din 2016.

Pentru a pune în evidență schimbările intervenite în textul jurnalistic, se vor utiliza metode calitative de cercetare, dar și metode cantitative atunci când există posibilitatea calculării anumitor caracteristici ale unui text și a evidenția astfel diferențele. Conform teoriei lui Alex Mucchielli, o cercetare calitativă este formată din următoarele etape: analiza problemei în general, formularea problematicii generale, studiile pregătitoare ale anchetei, reformularea problematicii, alegerea tehnicilor de anchetă, eșantionarea a priori, realizarea anchetelor – culegerea informațiilor, ținerea unui jurnal, realizarea analizelor cantitative și calitative, revenirea pe teren pentru validarea internă, redactarea sintezelor și prezentarea rezultatelor. În plus, cercetarea calitativă este considerată pertinentă dacă se dovedește comprehensivă – sunt privilegiate descrierea proceselor nu explicarea cauzelor, profunzimea analizelor decât multiplicarea cazurilor, bogăția datelor deecât precizia măsurătorilor, inductivă – înțelegerea fenomenului apare în urma contactului prelungit cu situația, recursivă – etapele derulării pot fi repetate oricât de des o necesită înțelegerea fenomenului și suplă – se adaptează circumstanțelor descoperirii. Studiul de caz este o tehnică de culegere a informațiilor de prelucrare a lor, pentru a demonstra caracterul evolutiv și complex al unui sistem ce are propria sa dinamică. Cazul trebuie tratat ca un sistem integrat, ca un teren de observație pentru identificarea situațiilor special. ”Deseori, cazul însuși este de interes secundar, joacă un rol de suport ușurând înțelegerea a ceva diferit. Specialiștii au determinat trei tipuri de studii de caz: intrinsec – se au în vedere situațiile unice sau foarte rare, instrumental – tratează o situație care cuprinde un număr mare de trăsături tipice în raport cu un obiect dat, oferind astfel o ocazie de studio cu potențial ridicat, și multiplu – identificarea fenomenelor recurente dintr-un anumit număr de situații. În realizarea unui studiu de caz trebuie parcurse trei etape: stabilirea cadrului general, culegerea și prelucrarea informațiilor – se selectează informațiile de reținut și analiza cazului – anumite propuneri teoretice se verifică, utilizând o tehnică a comparației, sau se construiește un model teoretic pornind de la fenomene recurente observate în situația studiată.

Ca urmare, se vor urmări în publicația ”Adevărul” aceleași tipuri de articole, esențiale pentru jurnalism, în numerele de la începutul anului 1990, perioada ianuarie – iulie, și altele, aparținând acelorași categorii jurnalistice, din perioada octombrie – decembrie 2015 și ianuarie – martie 2016, apărute în mediul online. Se vor avea în vedere următoarele tipuri de articole: știrea, relatarea și editorialul. În cadrul acestor articole se va urmări evidențierea elementelor care oferă calitate textelor jurnalistice, cum s-au transformat relatările – creșterea dimensiunilor textelor, abundența detaliilor care fac dificilă perceperea mesajului, cuplarea dintre titlu și intro, prezentă atât la relatare, cât și la știre. La editorial se va demonstra faptul că se internaționalizează ideile, temele abordate și că argumentele oferite fac referire la valori internaționalizate.

4.2. Știrea

Vom analiza știri scurte, din 1990 și din 2016 pentru a aprecia cum a schimbat globalizarea textul jurnalistic. Ținând cont de elementele teoretice enunțate în capitolele anterioare, vom încerca să demonstrăm existența calităților esențiale pentru jurnalismul de calitate. Vom aprecia la articole: coerența, coeziunea, intertextualitatea, lizibilitatea, claritatea. Vom căuta și mărcile stilului publicistic, care contribuie la calitatea unui text jurnalistic: construcțiilor nominale, folosirea diatezei active, organizarea eliptică a titlurilor, enunțurile interogative, structurile oximoronice – combină două componente contradictorii, exprimările indirecte, existența adjectivelor la superlativ, folosirea exprimării la persoana a III-a care induce obiectivitate.

1990A – ”În vederea îmbunătățirii traficului rutier și a fluenței circulației în Capitală și marile municipii, Direcția Circulație din Inspectoratul General al Poliției a luat o serie de măsuri cu aplicabilitate imediată. Astfel, este interzis accesul automobilelor particulare și circulației rutiere din dispozițiile despotice ale unei adunături au fost redate traficului normal. În capitală au fost ridicate restricțiile din Piața Unirii, bd. Coșbuc, 11 Iunie, zona Cotroceni, zona Kalipin, Calea Dorobanților și străzile adiacente, bd. Primăverii. De asemenea, se circulă din nou pe Calea Victoriei, care fusese transformată într-o arteră pietonală, dar pe care continuau să circule autoturismele nomenclaturii. Au fost anulate restricțiile de oprire și staționare impuse fără nici un fel de rațiune de trafic și dictate de frica de atentate a tiranului (ROMPRES)”. Din analiza știrii de mai sus se poate observa că răspunde la întrebările esențiale, Cine, Ce, Cînd, Unde și De ce, este clar redactată, precisă – se amintesc exact străzile, coerentă, coezivă – semnele de punctuație, conectorul ”și” sunt corect folosite, are un grad înalt de informativitate, dar nu găsim intertextualitate, iar propozițiile incidente sunt lungi și fac textul mai greu de înțeles. Din punctul de vedere al mărcilor unui text jurnalistic se poate observa că există construcții nominale, titlul este clar, eliptic, se folosește exprimarea la persoana a III-a, dar lipsesc adjectivele la superlativ și structurile oximoronice. Din calculul lizibilității rezultă că Numărul Mediu de cuvinte este de 24,8, iar procentul de Cuvinte Dificile 4. Aplicând formula prezentată în capitolul anterior, (NM+%CD)x0,4, pentru calcului indicelui de lizibilitate, constatăm 11,52, adică textul este dificil de înțeles din cauza frazelor lungi și a enumerărilor frecvente. Se poate aprecia că este o știre utilitară, dar pentru sporirea clarității ar fi trebuit să se renunțe la enumerările foarte lungi.

O altă știre din 7 ianuarie 1990 vizează domeniul alimentar. Sub titlul ”Otrava din lapte. Revoluția a oprit la timp un ordin criminal”, au fost publicate următoarele informații: 1990B – ”Prezentăm conținutul Ordinului comn privind introducerea în fabricație a produselor lactate cu adaosuri de derivați proteici din soia. El a fost inițiat la data de 1. XI.1989 de Ministerul Industriei Alimentare din indicația expresă a dictatorilor. Organele cărora le-a fost înaintat nu au mai apucat însă să fie forțate să-l semneze. Din capul locului o precizare: soia este un aliment proteic important pe care îl consumă și americanii, și suedezii, și chinezii și multe alte popoare. Ce ni se pare grav este faptul că dictatorul ne-a obligat să consumăm produse conținînd soia, fără a dispune de instalații de purificare adecvate, fără cel mai mic efort pentru asimilarea tehnologiilor moderne, fără condiții minime de igienă; în plus, dispoziția tiranului viza introducerea soiei în alimentația tuturor cetățenilor, fără posibilitatea de alegere. În fond, într-un mod grosolan, cetățeanul de rînd era mințit că-și procură bijuterii din aur cînd de fapt cumpăra surogate, nocive, la același preț. Ne cutremurăm la ce-ar fi urmat dacă revoluția nu ar fi izbucnit, iar ordinul mârșav, criminal, care atenta direct și la sănătatea, și la buzunarul poporului, la care ne vom referi, ar fi intrat în vigoare. Anexa 1 la ordin, pe care o publicăm, de asemenea este prin ea însăși grăitoare, nu necesită comentarii. Și aici se poate observa coerența textului, dată de continuitate tematică, atracție referențială, interferență, coeziunea textului – punctuația există și este corect utilizată, informativitatea – subiectul este unul cunoscut și de cel mai mare interes pentru toți cititorii. Lizibilitatea are o valoare de 10,95, ceea ce înseamnă că este un text lizibil dar nu la îndemâna unui cititor mai puțin instruit. În ceea ce privește mărcile unui text jurnalistic de calitate se poate remarca faptul că se folosesc construcțiile nominale, titul este eliptic, corect scris, și că există și un subtitlu, care clarifică afirmația titlului. Trebuie remarcat și că această știre este scrisă la persoana I plural, ceea ce reduce mult din obiectivitate, opțiune de redactare fiind caracteristică stilului propagandistic, realizându-se astfel foarte clar opoziția dintre ”noi”, cetățenii de rând, expresie deseori folosită, și ”ei”, dictatorii, tiranii, cuvânt folosit des nu numai în această știre, ci în majoritatea în care subiectul se preta la astfel de enunțuri.

În ziarul din 28 ianuarie 1990 se poate citi o știre scurtă:

1990C – ”În memoria martirilor revoluției”, care respectă toate regulile jurnalistice: ”Vineri, 2 februarie a.c., ora 14, la Cimitirul Șerban Vodă (Belu) București va avea loc slujba de pomenire la 40 de zile a Eroilor martiri pentru libertatea și demnitatea poporului român. Cu acest prilej va fi sfințită crucea ridicată de către Patriarhia Română, în memoria vrednicilor martiri ai Revoluției din decembrie 1989.” Este o știre scurtă, răspunde la întrebările esențiale, are structura piramidei inversate, coerență, coeziune, informativitate, iar lizibilitatea este de 11,93. Exprimarea este la persoana a III-a, deci se asigură obiectivitatea, construcțiile sunt nominale, concise, iar titlul este eliptic.

O altă știre, din secțiunea ”Viața internațională”, din data de 28 ianuarie 1990, anunță că în Bulgaria, ”Armata și poliția vor fi depolitizate”.

1990D – ”Sofia (Rompres) – În viitor, armata bulgară se va călăuzi doar după Constituția țării, a ordinelor conducerii de stat și militare – a declarat televiziunii bulgare purtătorul de cuvînt al Ministrului Apărării Naționale. Referindu-se la la decretul de vineri al Consiliului de Stat privind depolitizarea Ministerului Apărării Naționale și organelor de menținere a ordinii, și a arătat că armata bulgară se va afla de acum înainte sub controlul Adunării Populare, măsură care va garanta prioritate absolută îndeplinirii obligațiilor profesionale – menționează agenția BTA. Muftiul general al musulmanilor din Bulgaria, N. Gnendjev, i-a remis președintelui Adunării Populare Sranko Todorov, o notă în care Consiliul Suprem insistă asupra modificării legii privind cultele, în scopul garantării exercitării libere și neîngrădite a libertății de conștiință și a drepturilor religioase ale cetățenilor. Se formulează cererea ca amestecul oricăror organe și organizații în viața religioasă internă să înceteze – transmite agenția BTA”. Și în această știre se identifică elementele coerenței: continuitatea tematică, tracția referențială, interferența, elementele coeziunii, și informativitatea. Lizibilitatea este 11,45, textul fiind înțeles de cititorii cu nivel mediu de instruire. Caracteristicile textului jurnalistic sunt și ele bine reprezentate, începând cu titlul care este eliptic, și are un supratitlu care stabilește de la bun început locul la care se referă știre. Nu este nimic confuz sau neclar. Construcțiile sunt nominale, iar exprimarea este obiectivă, la persoana a III-a.

Din aceste analize se desprinde concluzia că știrile din 1990 aveau mărcile jurnalismului de calitate, iar din punctul de vedere al calității conținutului, se remarcă în primul rând coerența, concizia, coeziunea și informativitatea. Intertextualitatea nu există, iar indicele de lizibilitate are valori ridicate, apropiate de maximul acceptabil 12, ceea ce înseamnă că textele sunt potrivite pentru cititorul cu nivel mediu de instrucție. Mesajul esențial nu este așezat mereu în prima parte a frazei, iar propozițiile incidente au o lungime mare. De asemenea, știrile analizate atribuirea informațiilor se face corect, cu o singură excepție, în cazul articolului despre lapte, în care se prezintă fapte despre industria alimentară care ar aduce prejudicii consumatorilor, dar fără să precizeze sursa. Din cele patru știri, doar într-una găsim acest procedeu incorect de redactare.

Pentru știrile din online vom căuta să arătăm dacă există cele mai importante elemente specifice acestui mediu: intro-ul puternic – prima frază să prezinte esența articolului, concizia – determinată de gradul înalt de lizibilitate și existența hipertextului, dar și celelalte elemente verificate în știrile anterioare.

Redăm mai jos o știre publicată online în Adevărul din martie 2016. ”Primarul Clujului, Emil Boc, susține că trebuie să fie organizată o discuție pentru a se analiza oportunitatea construirii unui metrou "măcar" de la Polus la Aeroport”

”Eu nu spun că nu merită. Deocamdată se fac analize. Eu am propus o discuție măcar de pricipiu pentru a se vedea ce ar însemna un metrou măcar de la Polus și până la Aeroport. Costurile sunt de miliarde de euro, unu, două, trei sau patru miliarde de euro. Nu aș putea să vă spun exact pentru că studiile sunt foarte aproximative. Se face o analiză pentru a se vedea cum va fi sustenabil un astfel de metrou la un oraș cu o jumătate de milion de locuitori. Eu cred că nu trebuie exclusă o astfel de variantă pe termen mediu și lung”, a declarat primarul Emil Boc, citat de stiridecluj.ro

Declarația a fost făcută după ce primarul Emil Boc a fost întrebat dacă nu merită Clujul un metrou înainte de Timișoara, potrivit Capital.ro”.

Această știre este de fapt o declarație cu doar două fraze explicative. Ea are coerență, coeziune, informativitate – cititorul este interesat de subiect, dar actualitatea este falsă, pentru că din declarație se află că problema aeroportului este una de discutat pe termen mediu și lung. Cu toate acestea, din titlu se poate înțelege că problema construirii aeroportului este una de maximă actualitate, acolo eludându-se din declarație referirea temporală. Intertextualitate nu există, iar lizibilitatea este de 7,18, apropiată de valorile pe care specialiștii le recomandă pentru săptămânalele populare, ce trebuie să fie foarte ușor de citit. Din punctul de vedere al mărcilor jurnalismului de calitate, în text există, pe lângă construcții nominale, la diateza activă și altele la diateza pasivă, care afectează acceptabilitatea textului, titlul nu este eliptic, dimpotrivă, se poate spune că joacă rolul intro-ului care trebuie să fie foarte puternic. Textul poate fi apreciat ca fiind concis, iar în ceea ce privește hipertextul, singurul link activ este chiar titlul, în corpul textului nu mai este un alt link.

Pe 20 martie 2016 în ziarul online Adevărul a fost publicată știrea ”Pește cu viermi, în raionul de pește „proaspăt“ al unui mare lanț de hipermarketuri”. Pe pagina principală a publicației, după titlu și o fotografie generică dintr-un hipermarket, a fost publicat intro-ul. ” O femeie din București a cumpărat, vineri, de la un hipermarket Auchan din Capitală, un pește plin de viermi de la raionul „pește proaspăt“. Aceasta a încercat fără șanse de izbândă să facă o sesizare la Protecția consumatorului, întrucât angajații acestei instituții nu au program și în weekend, potrivit postului de televiziune DIGI24”. Apoi, urmând link-ul titlului se ajunge pe pagina cu știrea respectivă, unde se reia intro-ul. ”O femeie din București a cumpărat, vineri, de la un hipermarket Auchan din Capitală, un pește plin de viermi de la raionul „pește proaspăt“. Aceasta a încercat fără șanse de izbândă să facă o sesizare la Protecția consumatorului, întrucât angajații acestei instituții nu au program și în weekend, potrivit postului de televiziune DIGI24. „Am decis să sun la ANPC. Mi s-a spus că, din păcate, sâmbăta și duminica nu se lucrează. Mi-au răspuns la telefon și m-au îndrumat să sun fie luni, ori să trimit un email sau să completez formularul de reclamație de pe site-ul ANPC”, spune femeia, citată de DIGI24. Reprezentanții ANPC au declarat că procedura actuală și numărul redus de personal nu permit ca angajații să aibă program și în weekend. „Așa funcționează în momentul de față Autoritatea, așa funcționează toate autoritățile de stat. Nu există un program pompieristic. Ar trebui lucrat în schimburi dacă ar trebui făcut un program 24 din 24. Totodată, în anumite zone există un număr foarte mic de comisari”, spune Paul Anghel, director ANPC, pentru DIGI24. Într-un final, femeia a făcut reclamație direct la magazin. Reprezentanții magazinului spun că au făcut verificări. „Persoana responsabilă de permanența magazinului a investigat imediat situația, în conformitate cu procedurile interne și cele prevăzute de legislație. Ne exprimăm regretul față de această situație și invităm clientul la magazin pentru a-și recupera banii, cu precizarea că în urma investigației realizate a rezultat că produsul este conform. Menționăm că întreaga cantitate de pește este recepționată cu documente care atestă calitatea produselor.” – sursa: răspuns Auchan, pentru Digi24”.

Din punctul de vedere al unei știri publicate în mediul online, aceasta are un intro puternic – se comunică cititorului esențialul, are hipertext, pentru că accesarea titlului din pagina principală duce cititorul la articolul complet, însă claritatea lasă de dorit întrucât articolul se concentrează pe faptul că nu s-a putut face reclamație la ANPC și nu pe faptul, mai important, că femeia a găsit pește cu viermi iar magazinul, după anchetă, a declarat produsul conform cu standardele de calitate impuse. În final nu este clar dacă peștele a avut sau nu viermi sau dacă este în regulă să consumăm pește cu viermi, deși în titlu se face afirmația în raionul de pește „proaspăt“ al unui mare lanț de hipermarketuri că s-a vândut pește cu viermi, afirmație nesusținută practic în articol decât de declarația femeii, nu și a celor care ar fi trebuit să constate încălcarea standardelor. Din punct de vedere al lizibilității, textul are un indice de 7,2, adică rezonabil pentru un săptămânal popular nu pentru un cotidian. Se poate constata că textul are coerență, coeziune, informativitate, dar nu claritate, obiectivitate. Afirmația din titlul trebuia susținută măcar cu o fotografie. Din articol, exceptând declarația femeii, care nici ea nu are față sau nume, nimic și nimeni nu susține titlul. Este un exemplu de redactare tendențioasă, titrare-sufleu – titlu pompos, senzațional-promisiv, și în interiorul textului, informația este minoră, nefondată pe atracția oferită inițial. S-a ajuns aici pentru că redactorul lucrează sub presiunea timpului, totul trebuie publicat ”acum”, așa că documentarea pe teren, discuția cu femeia – nu este clar unde a avut loc, cum de a ajuns la presă, a dispărut, iar articolul a fost redactat din două telefoane și un comunicat de presă.

”Camera inferioară a Parlamentului de la Varșovia, dominat de partidul conservator Lege și Justiție (PiS), a aprobat joi seară un proiect de lege ce prevede crearea unui registru al infractorilor sexuali, printre care și pedofili, registru ce va fi accesibil populației, relatează rtbf.be. Potrivit acestui text de lege, aprobat cu 275 de voturi pentru, două împotrivă și 166 de abțineri, Ministerul Justiției va înființa un registru, la care publicul va avea acces, ce va conține principalele coordonate ale infractorilor, mai ales ale pedofililor, fără însă a le fi indicată adresa, ci doar localitatea de rezidență. Ministerul Justiției va ține și un alt registru, mai amplu, cu informații detaliate, inclusiv fotografia și adresa infractorului, la care vor avea acces doar justiția, poliția și reprezentanții administrației publice. Opoziția și Avocatul Poporului au criticat textul pentru că ar face posibilă identificarea victimelor infracțiunilor de natură sexuală, aceste persoane fiind în multe cazuri din anturajul agresorilor. Totodată, potrivit criticilor, infractorii sunt expuși astfel riscului de răzbunare. De asemenea, conform proiectului aprobat, poliția va elabora o hartă a infracțiunilor sexuale, ce va fi actualizată zilnic și va fi accesibilă publicului”.

Această știre, din punctul de vedere al indicatorilor de calitate pentru articolele online, are un intro puternic, care face o sinteză a conținutului articolului, și conține elemente de hipertext. Din punctul de vedere al conciziei, însă, autorul a conceput fraze prea lungi, cu multe construcții incidente care afectează claritatea și concizia.

Dintre mărcile jurnalismului de calitate sunt prezente: construcțiile nominale și exprimarea la persoana a III-a, însă titlul nu este eliptic. Împreună cu prima frază formează un intro puternic și explicit pentru cititori. De asemenea, regăsim în articole și caracteristicile stilului jurnalistic de calitate: coerență, coeziune, informativitate, însă, din punctul de vedere al lizibiltății, indicele calculat de 15,8 arată că nu este un articole chiar ușor de citit și înțeles.

Prezentăm mai jos și o știre scurtă, intitulată ”Restricții de trafic în Pasajul Mărășești din Capitală”

”Brigada Rutieră a Capitalei anunță că sâmbătă dimineață, între orele 2.30 – 4.00, circulația rutieră va fi restricționată în Pasajul Mărășești, cu ocazia filmării unui spot publicitar. „În conformitate cu avizul Comisiei Tehnice de Circulație din cadrul Primăriei Municipiului București, în data de 02 aprilie a.c., între orele 02:30 – 04:00, cu ocazia filmării unui spot publicitar, ce va avea loc în trafic, se va restricționa circulația rutieră în Pasajul Mărășești, pe sensul dinspre Str. Nerva Traian către Splaiul Unirii”, anunță Brigada Rutieră. Șoferii sunt sfătuiți să circule cu prudență și să respecte semnalele polițiștilor rutieri”.

Se poate remarca faptul că această știre respectă mărcile de calitate ale textului jurnalistic: construcții nominale, exprimare la persoana a III-a, titlu concis și clar. Din punctul de vedere al unui text online, intro-ul este puternic, știrea este concisă, clară iar hipertextul este prezent chiar în titlul știrii. Din punctul de vedere al stilului jurnalistic, știrea are coerență, coeziune, informativitate, iar lizibilitatea are un indice de 13,58. Lizibilitatea este scăzută din cauza frazei citate din comunicatul de presă. Știrea ar fi putut fi scrisă mai bine dacă se renunța la citare, care nu era absolut necesară, și se transmitea același mesaj în mai multe propoziții mai simple și mai clare.

Un alt fenomen manifestat din plin în mediul virtual, este acela al știrilor up-datatate de multe ori, în încercarea disperată de a ține pasul cu celelalte medii, radioul și televiziunea, uitându-se că, de fapt, fiecare tip de presă are caracteristicile sale: radioul anunță, televiziunea arată, iar presa scrisă explică și comentează. Acest fenomen reflectă trei dintre caracteristicile globalizării ca știință: dinamism – știrile țin pasul cu derularea reală a evenimentelor, iar relatările dovedesc putere de inovare și creativitate, întrucât ziaristul este obligat să renunțe la tiparul clasic al știrii. Încercând să le concureze pe celelalte presa scrisă pierde din calitate și își pierde caracteristica principală, explicația și comentariul, iar articolul pierde din claritate și concizie. Din acest motiv există acum o migrare a publicului către radio și televiziune, pentru că ele și-au păstrat elementul esențial: concizia, fiind condiționate de spațiul de emisie. E adevărat, și ele migrează spre internet, unde știrile sunt mai detaliate, dar esența poate fi ascultată și văzută în programele clasice. Exemplificăm știrile up-datate cu cea de mai jos despre un atac terorist de la Ankara, ”O nouă explozie în Turcia. Atac terorist în cea mai mare stație de autobuz din Ankara: 27 de morți”. Acesta a fost titlul sub care a apărut știrea pe 13 martie dimineață, iar până seara a fost updatată de două ori. Știrea este detaliată și pusă în context geo-politic. ”Zeci de persoane au murit, duminică, în urma unei explozii puternice la Ankara. Alți 80 de oameni au fost răniți în urma atacului care, cel mai probabil, a fost unul cu mașină-capcană. Autoritățile au confirmat, până acum, 27 de morți și 75 de răniți, dar martorii vorbesc de un bilanț mult mai ridicat.

UPDATE Cel puțin 138 de persoane au fost ucise în atacul de la Ankara, iar alte 40 ar fi fost rănite, scrie pe Twitter un jurnalist al postului de televiziune de stat din Turcia, TRT. Guvernatorul Ankarei a confirmat, până acum, 27 de morți.

UPDATE Flăcările cauzate de explozie au cuprins un autobuz și mai multe mașini. Un angajat al Poliției din Ankara a declarat pentru Associated Press că atacul a fost, cel mai probabil, unul cu mașină-capcană. „Este un vehicul distrus aproape în totalitate. Este imposibil să estimăm acum un bilanț, dar sunt multe victime și multe mașini care ard”, relatează un reporter HaberTurk. După explozie, în zonă s-au auzit și focuri de armă, scriu corespondenții Reuters. Poliția turcă a izolat deja perimetru, evacuând parcul Güven și cartierul Kizilay. Deflagrația a avut loc în apropierea unei stații de autobuz de pe bulevarul Ataturk, în vecinătatea mai multor ministere. Câteva mașini au luat foc. Guvernul turc ar fi dispus deja sistarea accesului la rețelele de socializare Facebook și Twitter pentru locuitorii Ankarei, așa cum au făcut deseori în momente critice și în Istanbul. Luna trecută, un alt atac cu bombă asupra unui convoi militar în Ankara a ucis 28 de oameni și a rănit câteva zeci. Un oficial turc a confirmat că există morți și răniți în urma exploziei, fără a detalia cu privire la numărul acestora”.

După câteva zile, la textul de mai sus s-au mai adăugat patru updatări, iar titlul a fost puțin modificat, pentru a concorda cu datele din text, după cum urmează: ”O nouă explozie în Turcia. Atac terorist în cea mai mare stație de autobuz din Ankara: cel puțin 37 de morți și 125 de răniți”. Textului inițial i s-au mai adăugat fraze, cifrele au fost ajustate, astfel încât în final știrea este aceasta: ”Zeci de persoane au murit, duminică, în urma unei explozii puternice la Ankara. Alți peste o sută de oameni au fost răniți în urma atacului care, cel mai probabil, a fost unul cu mașină-capcană. Autoritățile au confirmat, până acum, 34 de morți și 125 de răniți, dar martorii vorbesc de un bilanț mult mai ridicat.

UPDATE Ministrul Sănătății, Mehmet Muezzinoglu, a declarat luni că bilanțul atentatului cu mașină capcană din Ankara s-a ridicat la 37 de morți, după ce alte trei persoane rănite au decedat în spital în cursul nopții. 71 de persoane sunt încă sub îngrijirea medicilor, iar 15 pacienți sunt în stare gravă, transmite Reuters.

UPDATE Autoritățile turce suspectează ca atentatul de duminică seara ar fi fost realizat de gruparea kurdă PKK sau de o altă grupare afiliată acesteia, potrivit constatărilor inițiale, relatează Reuters, citând un oficial de la Ankara. Un anunț oficial în acest sens urmează să fie făcut în cursul zilei de luni.

UPDATE Bilanțul atentatului de la Ankara a crescut la 34 de morți și 125 de răniți, dintre care 19 sunt în stare critică, a anunțat ministrul turc al sănătății, citat de Reuters.

UPDATE Ultimul bilanț oficial oferit de autoritățile turce notează cel puțin 32 de morți și 75 de răniți în urma atentatului, conform unui comunicat citat de SkyNews. Totodată, autoritățile turce au interzis temporar accesul la rețelele de socializare Facebook și Twitter pe teritoriul țării, după ce imagini cu urmările atentatului au început să circule în mediul online.

UPDATE Cel puțin 138 de persoane au fost ucise în atacul de la Ankara, iar alte 40 ar fi fost rănite, scrie pe Twitter un jurnalist al postului de televiziune de stat din Turcia, TRT. Guvernatorul Ankarei a confirmat, până acum, 27 de morți.

UPDATE Flăcările cauzate de explozie au cuprins un autobuz și mai multe mașini. Un angajat al Poliției din Ankara a declarat pentru Associated Press că atacul a fost, cel mai probabil, unul cu mașină-capcană. „Este un vehicul distrus aproape în totalitate. Este imposibil să estimăm acum un bilanț, dar sunt multe victime și multe mașini care ard”, relatează un reporter HaberTurk.

UPDATE Un oficial înalt din serviciile turce de securitate a declarat pentru Reuters că informațiile preliminare indică gruparea PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan) sau de un grup paramilitar neafiliat, însă atentatul nu a fost revendicat până acum. După explozie, în zonă s-au auzit și focuri de armă, scriu corespondenții Reuters. Poliția turcă a izolat deja perimetru, evacuând parcul Güven și cartierul Kizilay. Deflagrația a avut loc în apropierea unei stații de autobuz de pe bulevarul Ataturk, în vecinătatea mai multor ministere. Câteva mașini au luat foc. Guvernul turc ar fi dispus deja sistarea accesului la rețelele de socializare Facebook și Twitter pentru locuitorii Ankarei, așa cum au făcut deseori în momente critice și în Istanbul. Luna trecută, un alt atac cu bombă asupra unui convoi militar în Ankara a ucis 28 de oameni și a rănit câteva zeci. Un oficial turc a confirmat că există morți și răniți în urma exploziei, fără a detalia cu privire la numărul acestora”. Se poate observa că a afost păstrat intro-ul, puternic, titlul lung care sprijină acest intro și care este și link către știrea completă. De asemenea, fiecare parte a știrii este concisă și are un indice de lizibilitate de 7,43. De asemenea, se poate aprecia că are coerență, coeziune, informativitate, intertextualitate – face referiri la un alt text scris pe rețelele de socializare de un jurnalist turc. Sunt prezente și construcțiile nominale dar și cele incidentale, care afectează claritatea, exprimarea utilizată este cea la persoana a III-a. Mai trebuie observat că s-a schimbat de această dată și structura știrii, nu mai este piramidă inversată, ci tip vagon, informațiile se publică una după alta, cum se află. Din punctul de vedere al metodei globalizării, se poate remarca la știrile updatate că se urmărește ca redactarea să fie sincronă cu derularea evenimentelor, iar știrea la final să releve acest sincronism, spre deosebire de știrile din 1990 care sunt relatate din perspectivă diacronică.

Ca urmare, se poate aprecia că la știrile din mediul online una dintre cele mai vizibile schimbări a fost cea referitoare la titrare. Titlurile nu mai sunt eliptice și nici concise pentru că practic au devenit parte a intro-ului care trebuie să fie puternic și în toate situațiile se întâmplă acest lucru. O a doua schimbare importantă a fost cea legată de updatatea știrilor. Acestea au o anumită formă, concisă, scurtă, la prima publicare, după care, pe măsură ce se află informațiile se modifică știrea publicată inițial, astfel încât la final sunt alte cifre și mai multe informații. Trebuie precizat că în această situație știrea nu mai are structura piramidei răsturnate, ci este structurată ca un vagon, informațiile fiinf adăugate pe măsură ce sunt aflate. În ceea ce privește concizia, jurnaliștii încearcă să realizeze texte concise, dar viteza cu care trebuie să redacteze și să posteze textele, comoditatea care îi poate determina să nu părăsească biroul atunci când documentează o știre au ca rezultat unele fraze foarte lungi, cu multe construcții incidente, cu claritate și precizie reduse. Din punctul de vedere al mărcilor stilului publicistic se remarcă faptul că textele cuprind construcții nominale și exprimare la persoana a III-a, iar calitatea textului jurnalistic este susținută de coerență, coeziune, concizie, informativitate și lizibilitate. Unele materiale au lizibilitatea sub cea a unui săptămânal popular, dar există situații când aceasta scade când sunt citate comunicate de presă.

Prin compararea știrilor din presa scrisă din 1990 cu cele din 2016 din mediul online se poate observa, în primul rând, că s-a schimbat modul de titrare a textelor. De la titlurile eliptice, concise, pe care jurnaliștii trebuia să le folosească din cauza spațiului limitat, s-a trecut, la titluri explicite, lungi, care fac corp comun cu primul paragraf al știrii ce trebuie să fie foarte puternic. Structura de piramidă inversată s-a păstrat, numai că a apărut în plus hipertextul prezent în știre care oferă o mai mare posibilitate de informare. Din cele patru știri din 1990 una are un stil propagandistic, folosește adresarea la persoana I plural și diferite mărci ale acestui stil. Din cele patru selectate din 2016, una are probleme din punctul de vedere al informativității. Titlul are un mesaj care nu este confirmat de textul propriu-zis al știrii.

4.3. Relatarea

Un alt tip de articol des folosit în presă este relatarea. Aceasta este definită de specialiști ca fiind ”o narațiune de mai mare întindere decât știrea, scrisă la persoana a III-a, referitoare la fapte absolut reale, urmărind realizarea unei selecții a celor mai importante informații de stare dintr-un câmp evenimențial, eliminând toate considerațiile personale, emoțiile, judecățile de valoare ale naratorului”. Relatarea presupune prezența jurnalistului în teren și documentarea directă. De această dată, articolul trebuie să ofere, pe lângă răspunsurile pe care le oferă știrea și detalii referitoare la acțiuni și actanți, relatarea concentrându-se pe elementele de noutate. Jurnalistul trebuie să arate că a fost prezent doar prin precizia mărturiei sale. Relatări se pot face de la conferințe de presă, ședințe ale diferitelor adunări, ceremonii, congrese, manifestații, evenimente neașteptate, întâlniri sportive, procese, spectacole, lansări de cărți. Vom prezenta în continuare o relatare din Adevărul de marți, 9 ianuarie 1990, intitulată ”Primul miting liber” cu subtitlul ”organizat duminică la Institutul Politehnic București”.

”Duminică, 7 ianuarie, a fost o zi deosebită în viața studenților; s-a organizat primul miting liber în care ei au putut să-și exprime deschis opiniile în legătură cu transformările ce au avut loc pînă acum și cu cele care mai sînt necesare. Mitingul a avut loc în incinta Institutului Politehnic București și a fost inițiat de către Sindicatul Liber Studențesc, organizație de inițiativă a studenților din acest institut. În primul rînd s-a arătat că această întrunire nu a avut un caracter politic (depolitizarea învățământului fiind un deziderat al lor), ci a fost o acțiune de protest împotriva hotărârii Ministerului Învățămîntului privind fixarea perioadei de sesiune din această iarnă. Bogdan Dumitrel – reprezentant al acestui sindicat – a arătat că, imediat după oficializarea știrilor în această privință, au înaintat domnului prim-ministru, Petre Roman, un program cu mai multe puncte, printre care se propune și sesiune deschisă, cel puțin pentru această iarnă. Programul formulat de Sindicatul Liber Studențesc mai cuprinde autonomia universitară, adoptarea noii legi a învățământului cel puțin după două luni de la începerea cursurilor (pentru a putea fi consultați și studenții aflați acum în vacanță), anularea repartițiilor guvernamentale pentru absolvenți, dispunerea integrală de timpul lor liber și alte măsuri democratice în favoarea studenților de la toate formele de învățământ superior. S-a comunicat că dl. Petre Roman și dl. Mihai Șora – ministrul înățămîntului – au fost de acord cu cererile studenților, în bloc. Din partea Ligii Studenților a vorbit Marian Munteanu, relevînd că această organizație ce cuprinde Universitatea, Marina comercială din Constanța, Agronomia din bucurești și I.E.F.S.-ul, are, de asemenea, un caracter sindical, și nu politic, și trebuie să se solidarizeze cu orice grupare similară. Moment emoționant l-au constituit declarațiile de solidaritate ale studenților din Timișoara și Iași. Au mai transmis mesaje de simpatie reprezentanți ai studenților din Cehoslovacia, Polonia, Italia și Franța. Nu lipsită de importanță ni se pare participarea presei străine la acest miting. Enumerăm doar publicațiile și companiile ce au avut reprezentanți: The Guardian, Daily Mail, Evening Standard (Marea Britanie), La Republica, Il Matino, Il Manifesto, Lunita, Il Giorno, Radio Populare (Italia); Cable

News Network (S.U.A.), NHC – TV Japonia, Aftenfosten (Norvegia), Tiempo (Spania). Spiritul democratic în care s-a desfășurat mitingul s-a concretizat prin reacțiile foarte pronunțate ale participanților care au ovaționat sau dezaprobat fiecare punct de vedere expus. Totuși, părerea unanimă relevă că mai este mult de învățat despre democrație, dar studenții sînt dispuși să învețe și să lupte în continuare, ca prim scop fiind unificarea întregii forțe studențești într-o organizație puternică pentru a le apăra interesele. Întîiul pas în acest sens va fi cristalizarea la nivel de facultate și institut a unor asemenea nuclee care se vor reuni în jurul datei de 23 ianuarie într-un miting al tuturor studenților din România. În această idee, Frontul Salvării Naționale a hotărît inițierea de dezbateri cu reprezentanți reali ai studenților începînd de luni, 8 ianuarie. Așadar, învățăm democrația din mers”.

Din analizarea acestui articol din punct de vedere al structurii se poate observa că s-a respectat piramida răsturnată, intro-ul este puternic, iar titlul este unul eliptic, cu explicații în subtitlu, pentru ca cititorul să înțeleagă despre ce este vorba. Titlul este unul corect, nu creează așteptări pe care să nu le îndeplinească textul. De asemenea, se observă construcțiile nominale, dar și frecventele construcții incidente, frazele lungi, care îngreunează cititul și perceperea mesajului textului. Din punctul de vedere al calităților textului jurnalistic se poate aprecia că există coerență, coeziune, și informativitate. Coerența rezultă din continuitatea tematică – fiecare enunț descrie același eveniment, mitingul liber al studenților, se pot evidenția și elemente de tranziție precum: conectori sintactici – ”În primul rând s-a arătat că”, ”dar studenții sînt dispuși să învețe” sau pragmatici – ”Totuși, părerea unanimă relevă că” și interferență – corelarea informațiilor din două enunțuri. Coeziunea textului este atestată de existența semnelor de punctuație și de folosirea corectă a conectorului ”și” – ”Mitingul a avut loc în incinta Institutului Politehnic București și a fost inițiat de către Sindicatul Liber Studențesc”, și construcții corecte lingvistic. Textul este caracterizat și de informativitate, pentru că evenimentul a fost unul de amploare, iar textul era unul așteptat de cititorii care nu au avut cum să participe direct. De asemenea, lizibilitatea textului este suficient de mare pentru un cititor mediu, adică indicele de lizibilitate este de 12.3.

O altă relatare a apărut în ziarul Adevărul din 17 martie 1990, sub titlul ”Trenul italian al culturii și păcii”, cu supratitlul ”A sosit la București”. Redăm mai jos articolul.

”În Italia se manifestă o puternică simpatie față de România, atît la nivel guvernamental central, cît și la cel al autorităților locale și, desigur, în rîndul populației. Ca urmare a acestei simpatii generale, din Italia au pornit spre România imediat după revoluție numeroase ajutoare. În acest cadru se înscrie și ”Trenul culturii și păcii -, cuprinzînd ajutoare pentru un sector important de activitate din România – cel al culturii și presei. Este vorba de o inițiativă a Consiliului de Miniștri al Italiei, care s-a adresat firmelor și companiilor particulare din țară ca să ofere ajutoare pentru refacerea vieții culturale din România, în diferite sectoare cum ar fi: informația, cinematografia, arta, literatura. Ajutoarele au fost încărcate într-o garnitură de tren cu peste 30 de vagoane (cuprinzînd circa 800 tone de cărți, reviste, mașini de scris, computere, instrumente muzicale, manuale școlare, etc.) care a plecat de la Roma în ziua de 7 martie. Valoarea darurilor purtate de ”Trenul culturii și păcii – se ridică la peste 5 milioane de dolari” – a declarat ambasadorul Italiei la București, dl. Luigi Amaduzzi, în cadrul unei conferințe de presă. ”Trenul culturii și păcii” a sosit miercuri în capitala țării noastre. În cadrul aceleiași conferințe de presă de la Ambasada Italiei, ambasadorul Amaduzzi a anunțat că joi vor sosi la București cunoscute personalități italiene ale vieții culturale, științifice, universitare, artistice și din domeniul presei. Domnia sa a mai anunțat că principalele case de editură din Italia au renunțat pentru România la drepturile de autor convenite (copy-right), ceea ce va ușura editurilor din țara noastră publicarea unor importante lucrări italiene”. Și de această dată se poate remarcat titlul și supratitul corecte, titlul eliptic, cu explicații în supratitlu. Acest articol este mai clar construit cu mai multe construcții nominale și mai puține incidente. De asemenea trebuie remarcată exprimarea la persoana a III-a care conferă obiectivitate articolului. Relatarea este coerentă, concisă – evenimentul este descris în cuvinte puține, clară, are coeziune,, informativitate și lizibilitate. Indicele de lizibilitate calculat este de 9,67, o valoarea adecvată pentru cotidiene, așa cum este Adevărul. Coerența se poate observa din faptul că fiecare enunț se referă la același eveniment, sosirea trenului italian al culturii și păcii, se pot evidenția și elemente de tranziție precum conectorii sintactici – ”atît la nivel guvernamental central, cît și la cel al autorităților locale”, sau cei pragmatici – ”Ca urmare a acestei simpatii generale”, iar coeziunea textului este dată de existența semnelor de punctuație, folosirea corectă a conectorului ”și” – ” care s-a adresat firmelor și companiilor particulare din țară”, și construcțiile sintactice corecte lingvistic.

Pentru a remarca schimbările intervenite în textul jurnalistic ca urmare a globalizării, vom analiza succcint și două relatări din mediul online.

Sub titlul ”Cele 15 fețe ale fondatorului Wikipedia așa cum le-am văzut în România”, a apărut pe 22 martie 2016, 17:19, articolul semnat de Răzvan Băltărețu, pe care îl prezentăm mai jos. ”Jimmy Wales, fondator Wikipedia, a venit în România. Conferința de presă s-a desfășurat la ora 13.00, unde am surprins 15 fețe ale acestuia. La conferința de presă din România, Jimmy Wales a spus că e sigur: oamenii ar trebui să aibă acces la informații, la educație, și cu cât e mai facil accesul, cu atât sunt oamenii mai educați. „Vedem o legătură puternică între cei care accesează Wikipedia și cei care preferă să citească cărți. Baza de date a enciclopediei le dezvoltă și interesele, îi ajută să înțeleagă lucrurile mai avansate“, a explicat Wales. Însă din acest Internet cu informații și educație nu lipsește negativitatea, dar consideră că bunul comportament atât în societate, cât și online, crede Jimmy Wales, este ceva ce ar trebui să învățăm și să fie predat în școli. Spre final, a fost întrebat ce a citit despre țară pe Wikipedia și așa a aflat că sunt mulți vorbitori de maghiară și romani, arătându-se surprins pozitiv de această statistică. În al 15-lea an de Wikipedia, româna este prezentă pe platformă prin 420.000 de pagini. Ca mărime, țara este pe locul 25 în lume. Cele mai importante declarații făcute de Jimmy Wales sunt aici, căci mai jos rămân fotografiile. 15 momente cinematice cu Jimmy Wales, fondator Wikipedia”. Ca și la știrile online, titlul este mai lung, provocator, face corp comun cu primul paragraf în încercarea de a determina cititorii să acceseze articolul. Este un text concis, clar, cu un intro puternic. Textul se poate accesa prin titlu care este transformat în link. Din punct de vedere al textului și al calităților jurnalistice, este un text coerent, coeziv, informativ, cu o lizibilitate crescută determinată de frazele scurte și cuvintele simple utilizate. Deși titlul a fost redactat la persoana I, relatarea este totuși scrisă la persoana a III-a, fapt ce determină creșterea obiectivității. O altă relatare este totuși de altă factură. Titlul este relativ lung, și face front comun cu intro-ul astfel că cititorul este determinat să acceseze textul, iar exprimarea la persoana I dă senzația unui text de opinie și nu a unei relatări. ”Cum m-a oprit PSD să filmez votul care l-a salvat pe Cristian Rizea de cătușe” a apărut în ediția online a ziarului Adevărul din 10 martie 2016. ”Liderii Camerei Deputaților au întrerupt de două ori ședința de plen atunci când au sesizat că filmez votul pentru reținerea și arestarea deputatului PSD Cristian Rizea, pe motiv că «violez secretul votului». De fapt, e vorba despre lașitatea parlamentarilor care-și salvează, fără rușine, colegii corupți de cătușe, nicidecum despre încălcarea unui drept Am mers ieri la ședința de plen a Camerei Deputaților, o ședință publică de altfel, cu scopul de a filma votul pentru ridicarea imunității deputatului PSD Cristian Rizea. Urmează o relatare la persoana I, povestea unui eșec jurnalistic, dar mai ales povestea unor oameni care, folosindu-se de imunitatea parlamentară, ajung mai presus decât cei de rând. Introducere În urmă cu două săptămâni, împreună cu un coleg, am filmat votul din Senat pentru ridicarea imunității lui Gabriel Oprea. Apoi am decupat imaginile cu senatorii exact când puneau bilele în urne. Și așa am avut dovada foto că nume grele ca Ecaterina Andronescu, Călin Popescu Tăriceanu sau Mihai Fifor (liderul senatorilor PSD) au votat împotriva solicitărilor DNA. Am vrut să aplic rețeta și pentru deputații care-i salvează pe corupți, așa că m-am dus ieri în Parlament, unde era programat votul pentru Cristian Rizea, de această dată singur, cu o cameră video de buzunar și cu un mic trepied. Intriga Conform regulamentului, jurnaliștii pot urmări ședințele de plen de la balcoanele Camerei Deputaților. M-am instalat la balconul din stânga prezidiului, pentru că, după calculele mele, de acolo s-ar fi văzut cel mai bine cum pun deputații bilele în urne. A început votul pentru prima solicitare a DNA în cazul Rizea: cea de reținere pentru 24 de ore, deci cel mai puțin importantă. După ce trec prin fața urnelor cam primii 20 de parlamentari, Neculai Mircovici, secretarul general al Camerei Deputaților, spune, la microfon: „Oprim votul! Am fost sesizat că sus este o persoană neautorizată care ne filmează“. Și se uită spre mine. De sus, îi arăt acreditarea de presă, pe care o purtam, regulamentar, pe după gât. Deci eram o persoană autorizată, pentru că orice jurnalist are dreptul, pe baza acreditării, să filmeze din balconul Camerei Deputaților. Desfășurarea acțiunii Trec câteva minute, în care deputații PSD îmi făceau semne de jos să plec odată de acolo, că n-am voie să filmez. Eu filmez în continuare. Neculai Mircovici , din nou la microfon: „Să meargă cineva să-l scoată de acolo!“. Mai trece puțin timp și vine omul de la pază, care, cumva jenat, îmi spune: „M-au trimis să vă scot de aici, dar eu știu că jurnaliștii au voie să filmeze din balcon. Am sunat un superior“. Între timp, mi-am strâns camera, cu gândul să mă mut în balconul opus, din dreapta prezidiului, unde mai erau și alți colegi din presă. Ajung acolo, îmi întind din nou trepiedul, dau zoom-ul la maximum și apăs Rec. Între timp, apare și superiorul: „Și eu știu că aveți voie să filmați. Nu știu ce se întâmplă“. Punctul culminant Prin fața urnelor trec din nou deputații. Cu un ochi mă uit la cameră, cu altul în plen, curios să văd cum se poartă Rizea. Trec așa cam cinci minute, când liderul deputaților PSD, Florin Pâslaru, țâșnește din banca sa direct către Mircovici și îi arată cu degetul că filmez din nou, de această dată din colțul opus. Mircovici, la microfon, spre mine: „ Suspendăm din nou votul. Nu înțelegeți că nu aveți voie să filmați? Violați secretul votului. E caz penal“. Așadar, afirmații foarte grave. De jos, unii aleși mi se adresează cu: „Valea!“. Îl văd pe liberalul Vlad Nistor cum se plimbă printre colegi vociferând: „N-ai cu cine să te înțelegi, domnule! De sus, de la balcon, poate focaliza exact pe vot. N-are voie să facă așa ceva“. Un alt deputat mă sună și-mi spune că n-au ce să-mi facă, să stau acolo și să-i ignor. Îl aud pe superiorul omului de la pază vorbind la telefon: „ Dacă vreți să-l scot, trimiteți pe cineva de la biroul de presă, că eu nu am voie să fac asta“. Apare însă Remus Cernea. Simpla sa prezență complică și mai mult situația. Niculae Mircovici, vâzându-l, țipă: „Domnul Cernea, nu mai instigați la nesupunere!“. „Cobor să-i dau replica“, îmi spune Cernea. Deznodământul Biroul de presă trimite în sfârșit pe cineva: o doamnă foarte amabilă, care începe să-mi explice că, în mod normal, am voie să filmez de la balcon, dar când se ridică imunitatea unui deputat, nu prea mai am voie. De ce? „Pentru că votul e secret, iar publicarea opțiunii unui parlamentar poate însemna caz penal“, îmi explică. A doua persoană care vorbește de caz penal. Și atunci îi spun că am comis exact aceeași infracțiune și acum două săptămâni la Senat. „Vă înțeleg, am lucrat și eu în presă, dar votul e secret. Vă rog să mă înțelegeți, pentru că șefii Camerei mi-au transmis că votul poate fi anulat dacă mai continuați să filmați“, mi-a răspuns. Aici e nevoie de o explicație, poate nu atât în litera legii, dar cu siguranță în spiritul bunului-simț. Imunitatea parlamentară a fost gândită ca o formă de protecție pentru declarațiile sau opțiunile politice ale aleșilor. „Imunitatea trebuie să rămână doar pentru declarații politice“, spunea Liviu Dragnea, la Adevărul Live, cu doar două ore înainte de votul pentru Rizea, mai degrabă pentru comicul de situație. În niciun caz imunitatea nu trebuie să-i ridice pe aleși mai presus de lege. Or, exact asta se întâmplă acum în Parlament: vedem că deputații și senatorii nu pot fi anchetați ca toată lumea. Concret, să luăm cazul Rizea. Deputatul PSD este cercetat pentru că a luat 300.000 de euro șpagă. Dacă în locul lui Rizea ar fi fost un alt om (care să nu se bucure de privilegiile unui parlamentar), acum ar fi fost prezentat instanței pentru arestare preventivă. Dar Rizea n-a ajuns după gratii, pentru că a fost salvat prin votul colegilor. Iar Camera Deputaților consideră că acel vot care l-a pus pe Rizea mai presus decât oamenii de rând nu poate fi filmat pentru că e secret. Apoi i-am mai explicat doamnei de la presă că nu eu trebuie să asigur secretul votului, ci Camera Deputaților. Deci Valeriu Zgonea, Neculai Mircovici și alți oameni din fruntea deputaților pot instala data viitoare cabine de vot, exact ca la un scrutin normal. Și acolo, după perdea, nu trebuie să se mai ferească de nicio cameră. Ca o paranteză, trebuie să știți că atunci când se votează pentru ridicarea imunității, parlamentarii se împart în două categorii: cei care votează cu bilele la vedere, deci care ignoră voit secretul votului. Și cei care apelează la metode ridicole de a ascunde bilele. Spre exemplu, își lungesc mânecile la sacou, țin bila în pumn sau încearcă să bage mâna până la cot în urnă, doar-doar nu s-o vedea cum votează. „S-ar putea să vi se ridice acreditarea și nu ne dorim asta“, mi-a spus doamna de la biroul de presă. N-am luat-o ca pe o amenințare. Dar am închis camera și am așteptat să văd dacă se lasă cu ridicarea imunității, că tot se vorbea de ridicarea acreditării. Peste două ore, l-am văzut pe Cristian Rizea, singur, în ditamai Camera Deputaților, fâcându-și o cruce mare și spunând cu voce tare: „Am scăpat!“. Mai exact, a fost scăpat”.

Acest text, unul foarte lung chiar și pentru mediul online, este un exemplu despre cum poate o idee bună să eșueze din cauza redactării. Ideea de a prezenta în ziar atitudinea ocrotitoare a parlamentarilor cu aceia dintre ei care sunt acuzați de diferite ilegalități, este una foarte bună, dar a detalia toate acțiunile petrecute, nerelevante, alături de celelalte face un mare deserviciu ideii în sine, pentru că sunt mai puțini cititorii care au răbdarea să parcurgă totul. Din punctul de vedere al unui articol online, există intro-ul puternic, hipertextul, însă lipsește concizia, problemă întâlnită la multe dintre articolele din mediul virtual. Cel mai mult de dorit lasă concizia. Acțiunile personajelor sunt detaliate, iar aceste informații nu aduc practic nimic în plus, așa cum este pasajul în care se povestește despre reacția forțelor de ordine. Toate acele explicații putea fi înlocuite cu o singură frază pentru că importantă este atitudinea, nu descrierea pas cu pas a acțiunilor. Cea mai mare deficieță a textului este această lipsă de concizie, pe care o întâlnim și în alte situații în mediul online, determinată de faptul că limita spațiului tipografic a dispărut. Apoi, trebuie observat faptul că autorul descrie tot ce s-a întâmplat cu lux de amănunte. S-ar putea spune că a avut de câștigat precizia, dar multe dintre cele povestite nu sunt esențiale și autorul ar fi putut renunța la ele fără ca valoarea articolului să scadă. De asemenea, trebuie menționat și stilul de redactare, care este unul colocvial din dorința de a atrage cât mai ușor cititorul către articol, acestuia fiindu-i mai ușor să empatizeze cu autorul articolului, dar redactarea la persoana I duce la scăderea obiectivității. Lizibilitatea este mai slabă decât în cazul relatărilor din 1990. Indicele de lizibilitate al articolului este 9,05, dar se încadrează în limitele așteptate pentru un cotidian. Și numărul de cuvinte dificile este mai mare. Acest indice de lizibilitate este determinat de prezența construcțiilor nominale, de lipsa unor foarte dese construcții incidente, dare îngreunează citirea și lungesc frazele, prezența unor enunțuri interogative. Articolul are coerență, coeziune, informativitate – deși informațiile oferite despre cum decurge votul în Parlament nu are decât influențe indirecte asupra vieții cititorilor. Se folosesc construcțiile nominale, enunțurile interogative. Relatarea folosește individualul drept cale pentru a pune în evidență generalul, adică situația relatată arată corupția și minciunea care ar fi generalizate în mediul politic.

În concluzie, putem aprecia că în cazul relatărilor online se păstrează titlurile lungi care fac corp comun cu articolul, ca și în cazul știrilor, titlurile sunt lungi, însă textele, deși au calitățile unui text jurnalistic, nu au concizia necesară și ar putea să piardă din acest motiv, pentru că cititorul nu parcurge textul până la capăt.

4.4. Genurile de opinie – editorialul

Și în cadrul genurilor jurnalistice de opinie se manifestă influențele globalizării și implicit ale noilor tehnologii. Pentru exemeplifica transformărilor care au intervenit asupra unuia dintre cele mai cunoscute genuri de opinie, editorialul, am ales să comparăm texte, unul din 1990 și din 2016, apărute în ediția online a ziarului Adevărul, . Am selectat texte care au același autor, și, pe cât posibil, aceeași temă, astfel încât să reiasă din analiză ce schimbări a produs globalizarea și noile tehnologii, fără a schimba foarte mult stilul și abordarea jurnalistică.

Pentru un prim exemplu vom analiza două texte care au aceeași temă, libertatea, și același autor, Andrei Pleșu.

”Chipul schimonosit al libertății” – ”Am visat vreme de patruzeci de ani la o libertate pe care ni s-a părut că, după decembrie, am dobîndit-o. Și nu poate fi nefericire mai mare decît să constatăm că această libertate a luat, deocamdată, chipul schimonosit al libertății de a ne urî între noi. Ce libertate poate fi aceea care a făcut din trupul țării un trup îndrăcit, dezbinat? Dezbinare între muncitori și intelectuali, între tineri și bătrîni, între mineri și studenți, între prieteni de-o viață, între camarazi, între frați. Nu mai știm să reflectăm în liniște, nu mai știm să iubim, nu mai știm să dăm dreptate celuilalt. E momentul să înțelegem că avem de apărat ceva care e dincolo de opțiunile noastre politice, de discuțiile resentimentare și orgoliile noastre. Avem de apărat curățenia sufletului nostru și a obrazului nostru. Avem de apărat singurele valori pe care sperăm că dictatura să nu le fi alterat. Fără concilierea națională, fără generozitate, fără puterea de a ierta ne vom pierde într-un îndreptățit întuneric. Am arătat că putem fi curajoși. Să arătăm că putem fi și buni. Am arătat că putem fi necruțători. Să arătăm că putem fi nobili. Și mai presus de toate, să dovedim că ceea ce s-a întîmplat în decembrie nu a fost un simplu accident istoric, că ne merităm Victoria și că știm să ne onorăm morții și speranțele”.

În analiza acestui text trebuie remarcat faptul că limbajul este foarte viu, concis, clar, cu puține cuvinte dificile, astfel încât Indicele de lizibilitate este de 8,72, foarte aproape de indicele ideal. De asemenea, trebuie remarcată coerența, coeziunea. Fiind un text de opinie nu se poate discuta de informativitate. Titlul este unul scurt, explicativ, concret, care anunță clar subiectul dezbătut. Textul este scris la persoana I, plural, astfel încât cititorul empatizează cu autorul. Trebuie menționat că deși evenimentul la care face referire în text a avut implicații internaționale și a fost transmis în întreaga lume, și că în subtext există referiri la contextul internațional, deși nu se fac trimiteri explicite.

Cel de-al doilea text, din 2016, îi aparține tot lui Andrei Pleșu și are ca temă tot libertatea, ”Despre libertate (de expresie)”.

”Nu trebuie să se întîmple o nenorocire, ca să ne punem problema libertății de expresie. Iar faptul de a aborda problema libertății de expresie în contextul unei nenorociri nu implică în niciun fel cauționarea nenorocirii. Acest lucru simplu pare inaccesibil spiritelor ceva mai agitate, mereu lipite pe un „mainstream” „corect” și mereu preocupate să-și facă un portret de insurgență nărăvașă. Am spus, într-un articol recent, trei lucruri: 1. Crima (mai ales cea ”religioasă) e una, tema libertății de expresie e alta. Să nu le amestecăm. 2. Orice crimă (și cu atît mai mult cea ”legitimată” religios) e odioasă și, ca atare, inadmisibilă. 3. Libertatea de expresie trebuie să fie un permanent subiect de reflecție pentru oricine se manifestă în spațiul public. Nu există, în nici o legislație democratică, în nici o țară civilizată, libertate de expresie neîngrădită de limite rezonabile și responsabilități morale. Nu există ”libertate” în sens absolut. Majoritatea celor care mi-au făcut onoarea unui comentariu au rezumat, indignați, ”poziția” mea în felul următor: Pleșu e de părere că asasinatul de la Paris e vina caricaturiștilor asasinați. Logica dumnealui e de tipul: ”da, dar…”. Adică da, crima e ceva rău, dar și Charlie Hebdo a cam exagerat. Textul meu nu justifică în nici un fel, pe nici un segment al lui, o asemenea lectură. Mi-am permis doar să sugerez că, apropo de oroarea de la Paris, n-ar strica să discutăm puțin și despre conceptul (și practica) libertății de expresie în general. E un subiect care merită luat în serios dincolo de (firești) fierbințeli emoționale, dincolo de conjuncturi (tragice), dincolo de patosul unui episod nefericit. Ei bine, nu! Sunt vinovat. Sunt atît de prost și de primitiv, încît propun amendarea opiniei prin glonț! Un gazetar pe care, de altfel, îl prețuiesc, îmi striga în ureche deunăzi că el nu acceptă nicio limită impusă din afară. Numai el, el singur, are dreptul să-și stabilească limitele! Ce să zic? Pot doar să sper că omul nu are de crescut și de educat copii. Retardat cum sunt, cred, totuși, că nu e sănătos ca fiecare copil să se ”formeze” strict pe seama propriilor lui impulsuri, ”decizii”, tropisme. Cred că îi facem un mare rău dacă îl lăsăm să-și închipuie că va trăi într-o lume fără reguli, simplă materie primă a bunului lui plac. Or, dacă spun asta, mi se răspunde, isteric: ”Aha, și dacă bietul copil greșește trebuie să-l împușc?!” Mi se pare ridicol să mă apăr de o asemenea prezumție de barbarie. Asta nu înseamnă însă că visez (și accept) să trăiesc într-o lume în care nu e admisă decît ”autoritatea” individuală, în care fiecare își urmează propria lege, propria morală, propria conduită. Amicul meu jurnalist a amendat uneori, ca mulți dintre noi, proasta funcționare a CNA, o instituție care fie trece cu vederea grave abateri de la ”deontologia” meseriei de gazetar, fie ”pedepsește” strict formal, neconvins și neconvingător. Păi dacă libertatea de expresie trebuie să fie nelimitată, n-ar trebui să desființăm, mai bine, CNA-ul? Și n-ar trebui să suspendăm toate codurile penale și civile care ne pun bețe în roate? Nu e și decalogul un abuz? Nu e și Constituția nițel castratoare? Nu exagera Socrate cînd vorbea de dreptul ”cetății” (”cei mulți”) de a legifera? Aici e momentul în care o altă voce, impozantă și dragă mie, mă pune la punct: ”Lasă deriziunea! Nu e vorba să nu avem legi, ci doar să le aplicăm și să nu răspundem nici unei ne-legiuiri cu alte arme decît cele ale justiției instituționale. Cu acest prilej, amicul meu, altfel (fie vorba între noi) nu prea dus la biserică, dă de pămînt și cu Papa Francisc: cum să invite capul creștinătății la violență? Cum să zică un drept credincios că, înjurat de mamă, ai dreptul să dai agresorului un pumn? Cum e cu ”celălalt obraz”, cu iubirea, cu iertarea? Eu unul am înțeles altfel ”parabola” Papei. Și anume: ”Dacă te manifești violent, așteaptă-te să fii tratat cu violență!” ”În teorie, spune Papa – toți suntem de acord.” Dar în practică trebuie să ținem cont de natura complicată a omului și să învățăm, după împrejurări, ”să ne și abținem puțin”. Citez: ”Cînd comiți o agresiune, există riscul de a primi o reacție nedreaptă!” Ați auzit? ”Nedreaptă”. Papa nu spune că e drept să dai pumni. Spune doar că, în această lume, cine atacă se poate aștepta la retorsiune promptă. Cu alte cuvinte, induce răul, induce nedreptatea. E un mesaj realist, care nu vrea să îndreptățească replica sîngeroasă, ci doar invită la preocuparea de a nu o stîrni. Avem de a face cu o perfectă ilustrare a unui celebru pasaj evanghelic (Matei, 18, 7): ”Nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire, dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!” Ar fi încă multe de spus, chiar dacă nu-mi fac iluzia că voi reuși, în vreun fel, să scap de imaginea unui soi de Jack Spintecătorul camuflat, gata să scoată pistolul deîndată ce cineva din preajmă îl contrariază. Chestia cu ”libertatea” e, ca să zicem așa, ”complexă” încă din Rai. Dumnezeu a vrut să ne facă perfecți, deci ”liberi”. Dar a știut că ”a fi liber”, înseamnă a alege. Iar libertatea de a alege lasă loc și pentru alegerea greșită. Protopărinții au ales greșit, de unde balamucul ”lumii căzute”. ”Libertatea” e, prin urmare, un dar și o capcană. Nu valorifică darul cine nu percepe, cu discernămînt, capcana. Stați! Nu vă grăbiți! O mai spun o dată: nu sunt de acord cu asasinatul de la Paris! Deloc! Nu pot să nu închei cu o veselă stupoare amicală. Nicolae Manolescu îmi reproșează ”lașitatea”, ”reaua credință” de care dau dovadă, nefiind solidar cu Charlie Hebdo. Vechea poveste: cauționez crima și atentez la libertatea de expresie. Asta îmi aduce aminte cum, acum vreun an, doamna profesoară Rodica Zafiu, cu rubrică permanentă la revista condusă de Nicolae Manolescu, a îndrăznit să scrie un text despre plagiat. Nu despre Ponta, dar apropo de el. Nicolae Manolescu a refuzat să-l publice. Mi-a făcut plăcere să o invit pe admirabila doamnă Zafiu să-și mute rubrica la Dilema Veche. Dar nu pot să nu mă minunez cît de încurcate, de tainice, sînt ”căile” marilor luptători pentru libertatea presei. Nicolae, recunoaște că jocul tău de glezne e plin de haz! E, desigur, frumos că ești solidar cu dreptul caricaturiștilor francezi de a desena ce vor. Dar cum e cu libertatea de expresie a dnei Zafiu? Ce glonț ai vrut să eviți sacrificînd-o? Și mai ales ce-ți veni, dintr-o dată, să te rățoiești la mine? Sau te-ai gîndit că e momentul să faci o piruetă care ”să dea bine”? Sper că nu te supără stupoarea mea. Dacă vrei îmi cer și scuze: Pardon de expresie! Și de libertatea ei! P.S. Pot să mai îndrăznesc ceva? Daca tot se bate toată lumea pentru libertatea de expresie, n-ați fi de acord să-mi lăsați și mie nițică?”.

Se poate observa că acest text are un titlu specific jurnalistic, scurt, eliptic, care face trimitere exactă la subiectul discutat, libertatea. Nu mai regăsim aici acel corp comun cu articolul propriu-zis, caracteristic articolelor informative. Și în acest articol se observă coerența, coeziunea, intertextualitatea – se fac trimiteri la alte texte, și lizibilitatea. Calculul indicelui de lizibilitate arată că acesta este 9,56, aproape de valoarea din urmă cu 26 de ani, o valoare adaptată pentru un cotidian. În schimb, lungimea articolului este substanțial mai mare decât în 1990. Filozoful Andrei Pleșu nu mai este acum constrâns de spațiu, iar acest lucru s-a reflectat în lungimea articolul. De asemenea, limbajul colocvial, care-și propune apropiere de cititori este prezent, iar referințele la personaje ale vieții scoiale, religioase europene nu lipsesc. Problema discutată este analizată în context european, global, astfel manifestându-se influența globalizării asupra textului jurnalistic. În plus trebuie remarcate și expresii preluate din engleză precum ”mainstream”. Ca metodă, globalizarea se evidențiază în acest text prin raportarea unei situații individuale, a unui eveniment – atentatele teroriste de la Bruxelles, la una generală – amenințarea teroristă globală.

Vom mai analiza și două texte semnate de Lelia Munteanu. În ediția Adevărul din 21 iunie 1990, Lelia Munteanu a publicat un editorial intitulat ”Păcatul cordial”. ”«Parry povestește că, în călătoria sa spre pot, a mers o zi întreagă îndreptându-se spre nord, în goana neobosită a câinilor înhămați la sanie. La căderea nopții, a privit indicațiile aparatelor ca să determine locul unde se afla și, spre marea lui surprindere, a constatat că se găsea mult mai la sud decît dimineața. Întreaga zi se căznise să înainteze spre nord, alergînd pe un sloi imens pe care curentul îl tîra spre sud». Nu îndrăznim să acredităm scenarii, să formulăm vre-o concluzie asupra evenimentelor din 13 – 15 iunie de la București. E prematur și – nu numai din această pricină – riscant. Cu cît adăugăm mai multe informații certe propriilor noastre constatări, cu atât se iscă mai multe noi întrebări. Cee ce putem exprima cu certitudine astăzi este numai o impresie, o intuiție. Așteptăm ca realitatea s-o valideze sau dimpotrivă. Sîntem toți, pe cît se pare, în situația nenorocosului explorator din parabola povestită de Ortega y Gasset, cu care am început aceste rânduri. De o jumătate de an credeam că am intrat pe drumul democrației. Cînd întîmplările celor trei tulburate zile care au întunecat cerul tuturor speranțelor noastre ne-au obligat să privim în jur pentru a determina unde ne aflăm, am constatat cu mîhnire că suntem (cam) tot acolo de unde am pornit în urmă cu șase luni. Ar fi esențial, desiur – dacă lucrurile stau așa cum simțim – să aflăm care e pricina. Din păcate încă un răspuns nu poate fi cu toată certitudinea formulat. Stăm, deci, în bătaia celor mai felurite zvonuri, născute dintr-o neliniște comună (mai multe și parcă mai otrăvite zvonuri decât acelea care bîntuiau imediat după Revoluția din decembrie), așteptând o deslușire din partea autorităților. Acum, ca și atunci, în decembrie, și avînd experiența de atunci, ne îndoim că ne va fi oferit adevărul întreg. Maladia noastră post-revoluționară – suspiciunea – s-a agravat. I s-au adăugat (într-o ordine și determinare care ar trebui studiate) intoleranța, frica și furia. Singurul nostru leac – pe care nu o dată l-am mai numit – este iubirea. Evenimentele din ultima vreme ne-au scos din fire, din noi înșine. Să revenim încă o dată la noi, cum am știut să o facem ori de cîte ori a fost nevoie. Să ne reapropiem de ceilalți, fără resentimente. Pentru că numai regăsindu-ne semenii pierduți în vîltoarea urii care ne-a măcinat ne vom salva. Și trebuie, cît mai degrabă, să ne salvăm”.

Textul abordează evenimentele violente petrecute între 13 și 15 iunie din perspectivă emoțională, faptele nu sunt analizate nici politic, nici în context global. Se caută doar explicații pentru incredibilele conflicte civile din acele zile, se încearcă oferirea de soluții. Structura textului de opinie este cea clasică, adică se pornește de la o ipoteză, exprimată printr-o parabolă, după care se argumentează, iar în final se oferă soluția. Se remarcă titlul concis, deși intro-ul nu este unul chiar foarte explicit și atrăgător, iar textul este coerent, are coeziune și un indice de lizibilitate de 9,53, acceptabil pentru un cotidian.

În 2016, același autor, abordează într-un alt editorial tot evenimente violente, pentrecute însă în Europa. Se poate deci remarca faptul că globalizarea a determinat internaționalizarea subiectului. Autoarea nu se mai limitează la România, ci își alege subiectele din întreaga Europă, iar contextul luat în considerare este global. Titlul articolului este ”O capcană mortală”, și are subtitlul ”N-o mai înjurați pe doamna cancelar Merkel. Cuvintele ei, rostite pe 31 august 2015, vor fi gravate într-o zi pe frontispiciul Uniunii Europene, cu condiția să mai existe Uniunea Europeană”, un subtitlu care face corp comun cu prima frază a editorialului pentru a crea un intro puternic. “Este necesar ca statele să împartă responsabilitatea față de refugiați (…). Drepturile civice universale au fost până acum strâns legate de Europa și de istoria sa. Acesta este unul dintre principiile fondatoare ale Uniunii Europene (…) Europa va eșua în problema refugiaților, dacă este ruptă legătura cu drepturile universale civice, iar dacă această legătură este ruinată nu va mai fi vorba despre Europa la care aspirăm”.

Îi dau dreptate și astăzi. Ce n-a făcut Angela Merkel și nici celelalte autorități europene a fost să trieze refugiații. E elementar că printre oamenii care fug de război se pot strecura tot felul de inși, de la jihadiști și provocatori la – sper – agenți ai serviciilor secrete.

S-a vădit că leadershipul de la Bruxelles n-a avut nici un plan, coordonat și coerent. A semnat într-un final un acord cu turcii, pe bani grei (trei plus trei miliarde), inventând un fel de coletărie a migranților – unul pleacă, altul vine. Cum n-are nici astăzi o strategie, când poartă un război de gherilă urbană cu tancurile, amânând să creeze o platformă comună de securitate, unde statele să își împărtășească informațiile vitale.

E ușor să dai vina pentru tot ce se petrece rău în spațiul european pe migranți, chiar și atunci când se vădește că autorii atentatelor sunt europeni la a doua sau a treia generație. De aici până la a pune semnul egalității între islam și terorism nu e decât un pas. Pe care, din ignoranță sau din naivitate, mulți sunt entuziaști să-l facă. (Nu mă refer la cei care îl fac din rațiuni politicianiste; tupeul lor e destul de mare încât, dacă interesele le-o cer, să încerce să ne convingă că i-am înțeles pe dos).

O repet de câte ori pot: musulmanii sunt primele victime ale jihadismului Islamic și, statistic, majoritatea.

Islamofobia întreținută cu sârg nu doar că îndoapă cu voturi partide extremiste, dar e și un bun pretext pentru a face uitată vina morală a liderilor europeni pentru morții civili de ieri de la Bruxelles și din noiembrie de la Paris. Pe de o parte, eșecul așa-numitului multiculturalism, materializat în ghetouri și radicalizare, lipsa de politici publice pentru marginalizați și auto-marginalizați; pe de altă parte, întreținerea prin procură a războaielor din Orientul Mijlociu. Din greșelile strigătoare la cer ale americanilor în Irak și ale tuturor occidentalilor în Siria s-a născut monstrul autointitulat Statul Islamic.

Pe conștiința cui se stivuiesc cadavrele celor trei mii cinci sute de oameni, morți în 2015, în timp ce încercau să traverseze marea? În a cui cârcă vor atârna cei peste două sute de mii de civili uciși în Afganistan și Irak? Între morții noștri nevinovați și morții lor nevinovați nu e nici o diferență.

E o capcană mortală ideea că totul ni se trage de la niște disperați care fug din fața războiului și vin să ne ceară adăpost. Sau de la alți disperați, lihniți de foame, care bat la porțile noastre. Răul e, din păcate, printre noi, a crescut din nepăsarea, din prostia, din fudulia noastră.

Nu putem plânge împreună cu Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, refuzând să înțelegem ce ni se întâmplă, incapabili să găsim altă soluție decât smiorcăiala”.

Articolul are 530 de cuvinte, față de 393 cât are articolul din 1990. Este mai amplu și vizează tot elemente emoționale, deși acum aceastea sunt judecate în context internațional. De această dată însă abordează și politic problema migranților și a teroriștilor, dar și religios. Remarcăm, de asemenea, că și aici textul începe cu un citat semnificativ, tot o parabolă, o ipoteză de lucru pe care o argummentează pe parcurs, pentru ca în final să ofere o concluzie, o soluție. În aceste texte se remarcă faptul că fenomenul globalizării se manifestă prin raportarea problemelor naționale la statul supranațional Uniunea Europeană dar și la partenerii suprastatului: ” Islamofobia întreținută cu sârg nu doar că îndoapă cu voturi partide extremiste, dar e și un bun pretext pentru a face uitată vina morală a liderilor europeni pentru morții civili de ieri de la Bruxelles și din noiembrie de la Paris. Pe de o parte, eșecul așa-numitului multiculturalism, materializat în ghetouri și radicalizare, lipsa de politici publice pentru marginalizați și auto-marginalizați; pe de altă parte, întreținerea prin procură a războaielor din Orientul Mijlociu. Din greșelile strigătoare la cer ale americanilor în Irak și ale tuturor occidentalilor în Siria s-a născut monstrul autointitulat Statul Islamic”. În final, concluzia se concretizează prin comparația dintre trecut și prezent, subînțeleasă chiar în ultima frază – ” Nu putem plânge împreună cu Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe și Politică de Securitate, refuzând să înțelegem ce ni se întâmplă, incapabili să găsim altă soluție decât smiorcăiala”.

Concluzii

Prin compararea știrilor din presa scrisă din 1990 cu cele din 2016 din mediul online se poate observa, în primul rând, că s-a schimbat modul de titrare a textelor. De la titlurile eliptice, concise, pe care jurnaliștii trebuia să le folosească din cauza spațiului limitat, ”Îmbunătățirea traficului rutier”, s-a trecut, la titluri explicite, lungi, care fac corp comun cu primul paragraf al știrii ce trebuie să fie foarte puternic, ”Primarul Clujului, Emil Boc, susține că trebuie să fie organizată o discuție pentru a se analiza oportunitatea construirii unui metrou "măcar" de la Polus la Aeroport”. Structura de piramidă inversată s-a păstrat, numai că a apărut în plus hipertextul prezent în știre care oferă o mai mare posibilitate de informare, titlul fiind de fapt un link către corpul știrii, procedeu folosit la toate textele online. Se mai remarcă faptul că din cele patru știri selectate din 2016, una are probleme din punctul de vedere al informativității pentru că titlul, ”Pește cu viermi, în raionul de pește „proaspăt“ al unui mare lanț de hipermarketuri”, are un mesaj care nu este confirmat de textul propriu-zis al știrii. În plus, știrile updatate reflectă trei dintre caracteristicile globalizării: dinamism, putere de inovare și creativitate, ce reflectă efectele pozitive ale globalizării asupra textului jurnalistic. În cazul relatărilor online se păstrează titlurile lungi care fac corp comun cu articolul, ca și în cazul știrilor, însă textele, deși au calitățile unui text jurnalistic, nu au concizia necesară și ar putea să piardă din acest motiv, pentru că cititorul nu parcurge textul până la capăt. În cazul genurilor de opinie, deși stilul jurnaliștilor rămâne același, titlurile sunt concise, contextul în care este analizat un eveniment este internaționalizat, așa cum se poate observa din subtitlul editorialului semnat de Lelia Munteanu, ”N-o mai înjurați pe doamna cancelar Merkel. Cuvintele ei, rostite pe 31 august 2015, vor fi gravate într-o zi pe frontispiciul Uniunii Europene, cu condiția să mai existe Uniunea Europeană”.

Din punct de vedere al fondului articolelor, atât la cele informative, cât și la cele de opinie se poate remarca, așa cum anticipam, analizarea subiectelor în context european sau chiar global în 2016. Ca urmare a globalizării, un subiect la fel de important ca evenimentele violente din iunie a fost considerată, 26 de ani mai târziu, tragedia de la Bruxelles, abordare firească având în vedere că România este acum membră a Uniunii Europene, iar politica uniunii este una mondială, ceea ce implică și România. Ca urmare și analiza realizată în textul de opinie evaluează evenimentele la scară globală, nu națională, cum se întâmpla în 1990. Faptul că în 1990 România a ieșit din izolare, a determinat o integrare în lumea din ce în ce mai globalizată, pornind de la intrarea în UE și structurile euroaltlantice, iar acest fapt s-a reflectat și în presă.

Știrile din 1990, indiferent de domeniul căruia îi aparțin, au în vedere doar evenimente, fapte, care influențează doar aria națională. Nici când sunt abordate știrile internaționale, evenimentele nu sunt judecate în context internațional, ci tot la nivel local, cel mult se fac analize vizând relațiile bilaterale. Pe de altă parte, știrile, relatările și opiniile din 2016 au în vedere informații cu anvergură internațională, nimic nu mai este judecat doar în context local sau național, ci european sau global.

În ceea ce privește limbajul, se evidențiază la cel din 2016 influența puternică a limbii engleze, devenită limbă internațională de comunicare. În aproape fiecare text există cuvinte care arată această influență asupra limbii române: sustenabil, hipermarket, weekend, email, site, spot publicitar, Wikipedia, Internet, online, zoom, rec, live, imunitate, acreditare.

Schimbări au intervenit și din punctul de vedere al structurii articolelor, în special pentru genul știrilor sau relatărilor de eveniment. În 2016 orice știre este una de eveniment și poate fi tratată clasic, să aibă structura piramidei inversate sau poate să aibă o structură liniară, fiind o înșiruire de mici piramide inversate, întrucât sunt un rezultate al completării știrii inițiale cu alte informații. Mai mult, se poate observa în știrea citată în capitolul 4.2. că se modifică anumite cifre comunicate inițial, pe măsură ce oficialitățile transmit acest lucru.

Titlurile nici ele nu au rămas la structura eliptică, foarte eficientă în jurnalismul clasic, când redactorul era încorsetat de spațiu. Schimbarea suportului pe care sunt diseminate informațiile, trecerea de la hârtie la formatul electronic, a determinat apariția titlurilor lungi, care fac corp comun cu primul pararaf, elemente esențiale pentru atragerea cititorilor. Din păcate, din dorința de a determina cititorul să dea ”click” pe link-ul respectiv, pe titlu, a dus la apariția unor titluri înșelătoare, care promit mai mult decât oferă materialul, iar cititorul se simte păcălit, iar de aici apare ideea unei prese de slabă calitate, așa cum s-a întâmplat în cazul articolului prezentat despre peștii cu viermi de la supermarket.

La acest lucru se adaugă și faptul că, presa din 2016 și-a pierdut concizia. În lipsa constrângerilor de spațiu, jurnaliștii tind să ofere prea mult, iar această abundență de detalii nu este în favoarea cititorului pentru că acestuia îi ia din ce în ce mai mult timp să le citească. Pentru a compensa acest lucru textele tind să devină din ce în ce mai lizibile, dar densitatea de informații relevante scade.

De asemenea, o altă transformare a presei scrise o constituie apariția hipertextului, care permite citirea neliniară mult mai ușoară și accesarea articolelor de interes pentru cititorul respectiv. Acest lucru se petrecea și înainte în presa scrisă, pentru că nimeni nu citea un ziar exact în ordinea paginilor, ci al interesului pentru unul sau altul dintre articole sau rubrici. Acest lucru este acum facilitat de hipertext, iar concurența foarte mare a titlurilor a determinat transformarea acestora în intro-uri puternice dar care, în foarte multe situații, promit prea mult și dezamăgesc în final cititorul.

În concluzie, globalizarea a afectat cel mai mult presa scrisă, fiind unul dintre cei mai importanți factori care au contribuit la transformarea ei, dar globalizarea, ca fenomen exista de multă vreme. Se poate aprecia că despre globalizare era vorba atunci când au apărut primele agenții de presă, care culegeau și transmiteau știrile dintr-o parte în alta a globului. Ceea ce s-a schimbat însă acum este abordarea datorită condițiilor geopolitice și a tehnologiei care face posibilă transmiterea informațiilor într-un timp mult mai scurt. Libertatea de exprimare și circulația informației asigurată de noua tehnologie determină o mai mare concurență între toate tipurile de presă, pentru că cititorul, ascultătorul sau telespectatorul are posibilitatea acum să compare și să nu mai ia în considerare știrile pe care le consideră eronate. Dar intervine un factorul subiectiv al propriei judecăți, iar fenomenul manipulării are calea deschisă în piața liberă a informației. Ca urmare, jurnaliștii trebuie să-și asume, cu mai multă responsabilitate, funcția pe care o are presa, de a informa corect, astfel încât cetățeanul să poată lua o decizie în cunoștință de cauză și trebuie să încerce să facă față provocărilor tehnologiei. Trebuie să combine eficient textul, materialele audio și video, să dezvolte comunicarea cu multe fațete, dar și să-și păstreze clasicele calități precum: coerență, coeziune, informativitate, claritate, concizie și raportare etică. De asemenea, se poate aprecia că este în curs de maturizare presa românească, pentru că a început să respecte câteva reguli ale presei serioase. Se descriu rădăcinile politice ale unor evenimente, se caută cauze și contexte, se păstrează demnitatea umană în multe articole, furnizându-se în schimb informații despre contextul social, cultura, se furnizează informații direct de la sursă, se evită generalizările și discriminările. Astfel, dacă se vor respecta și dezvolta în continuare aceste valori presa va evita să devină un mijloc marginal de informare și își va putea păstra importanța în cadrul societății umane. Cu cât aceste condiții și reguli vor fi aplicate și respectate mai rapid, cu atât jurnalismul va avea șanse mai bune într-o lume globalizată.

Bibliografie

Literatură de specialitate

***, Jurnalismul tradițional și New Media, București, ed. Tritonic, 2013.

Bulgăr, Gheorghe, Literatura și limbajul, București, editura Vestala, 2002.

Chirovici, Eugen Ovidiu, Națiunea virtuală Eseu despre globalizare, Iași, ed. Polirom, 2001.

Coman, Codrin, Eseurile globalizării, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2005.

Coman, Mihai, Manual de jurnalism Tehnici fundamentale de redactare vol II, Iași, Editura Polirom, 1999.

Craia, Sultana, Dicționar de comunicare, Ed. AGER, 2001.

Danciu, Maxim, Mass media, Comunicare&Societate, Cluj Napoca, ed. Tribuna, 2003.

de la Dehesa, Guillermo, Învingători și învinși în globalizare, București, Editura Historia, 2007.

Dicționaul Explicativ al Limbii Române(DEX), București, Editura Univers enciclopedic, 1998.

Dobrescu, Paul, Viclenia globalizării, Iași, ed. Institutul European, 2010.

Gavrilă, Camelia, Doboș, Mihaela, Receptarea textului, Iași, editura Polirom, 2010.

Giurăscu, Dinu C.1900 – 1999, în ”Lettre Internationale”, nr. 30, 1999.

Guțu-Tudor, Dorina, New, new media, București, ed. Tritonic, 2008.

Ioniță, Gheorghe, ”Bișnițarii”, Adevărul, 7 aprilie, 1990, p. 3

Mallender, Ariane, Cum să scrii pentru multimedia, Iași, ed. Polirom, 2008.

Mucchielli, Alex, Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, Iași, Editura Polirom, 2002.

Patriche, Dumitru, Comerț și globalizare, București, Editura ASE, 2003.

Pleșu, Andrei, ”Chipul schimonosit al libertății”, Adevărul, 15 iunie, 1990, p.1.

Rieffel, Remy, Sociologia mass-media, Iași, ed. Polirom, 2008.

Roșca, Luminița, Producția textului jurnalistic, Iași, editura Polirom, 2004.

Ruști, Doina, Presa culturală, București, editura Fundației Pro, 2002.

Stănescu, Vasile, Știința globalizării, București, ed. All Beck, 2005.

Young, Brigitte, (editoare), Gen, globalizare și democratizare, Iași, Editura Polirom, 2004.

ROMPRES, ”Îmbunătățirea traficului rutier”, Adevărul, 7 ianuarie 1990, p. 5.

ROMPRES, ”Campania electorală din Grecia”, Adevărul, 3 aprilie, 1990, p.4.

Surse online

Bică, Gheorghe, Semnificații conceptuale și trăsături distinctive ale globalizării economice, http://www.utgjiu.ro/revista/ec/pdf/2007-01/15_Bica%20Gheorghe.pdf.

Dumea, Emil, Globalizare și identitate,

http://emildumea.ro/articole/Emil%20Dumea%20-0Globalizare%20si%20identitate%202009.pdf.

Modelski, George, The four dimensions of globalization,

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/globalizare_versus_separatism_politic.pdf.

Pleșu, Andrei, ”Despre libertate (de expresie)”, http://adevarul.ro/news/societate/despre-libertate-de-expresie-1_54c548e9448e03c0fdf3a21e/index.html.

Zachmann, Sebastian, ”Cum m-a oprit PSD să filmez votul care l-a salvat pe Cristian Rizea de cătușe”, Adevărul, http://adevarul.ro/news/politica/cum-m-a-oprit-psd-filmez-votul-l-a-salvat-cristian-rizea-catuse-1_56e074e15ab6550cb8ace4bf/index.html

*** ”Un alt oraș din România ar putea avea metrou”, Adevărul, http://www.realitatea.net/al-doilea-oras-din-romania-cu-metrou_1901870.html

”Top articole”, Adevărul, http://www.realitatea.net/al-doilea-oras-din-romania-cu-metrou_1901870.html.

*** ”Alegeri SUA 2016. Ted Cruz câștigă în Wyoming, Marco Rubio câștigă în Districtul Columbia”, http://adevarul.ro/international/

http://adevarul.ro/international/europa/o-noua-explozie-turcia-atac-bomba-cea-mai-mare-statia-autobuz-ankara-1_56e5a1b75ab6550cb8cf1846/index.html.

https://dexonline.ro/definitie/globalizare. .

http://www.dadalos.org/globalisierung_rom/grundkurs_1.htm.

http://www.evz.ro/nimic-rau-despre-refugiati-dezvaluiri-senzationale-despre-aservirea-presei-din-germania-pentru-a-fi-pe-placul-dnei-merkel.html.

200 ans de mondialisation, http://www.tcd.ie/Economics/ staff/orourkek/courrierdelaplanete.htm, p.1, apud

http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/globalizare_versus_separatism_politic.pdf.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Esperanto.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Gramatica_limbii_esperanto.

http://www.ikso.net/libera/pdf/chap1_en.pdf.