Influenta Globalizarii Asupra Securitatii In Zona Extinsa a Marii Negre
INFLUENȚA GLOBALIZĂRII ASUPRA SECURITĂȚII ÎN
ZONA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE
CUPRINS
LISTA TABELELOR
INTRODUCERE
Plasată în momentul de față între două zone cu potențial ridicat de conflict (regiunea Balcanilor de Vest și spațiul ex-sovietic), România ar trebui să-și definească o cu obiectivul principal setat pe reducerea neîncrederii între spațiul euro-atlantic și european integrat și cel postsovietic, supus unor tendințe contradictorii.
În acest sens, și-ar putea pune la dispoziția NATO și UE și experiențele sale anterioare (nu întotdeauna defavorabile) din momente mai puțin polarizante, și poziția geografică ce nu trebuie evidențiată doar în termeni geostrategici iluzorii, și oportunitățile reale care încă mai există pentru politica românească în acel spațiu. Stabilindu-și o asemenea prioritate, statul român ar putea participa eficient la dialogul pe care structurile NATO și UE îl poartă cu diferiți actori din această zonă, iar realizarea ei ar putea avea un ecou mult mai puternic decât actualele contribuții românești la menținerea păcii și stabilității în lume, deoarece ar avea, în primul rând, un puternic conținut politic.
Dacă oamenii consideră că globalizarea constituie una dintre cele mai importante amenințări la adresa securității internaționale, atunci aceasta va deveni o astfel de amenințare, iar comportamentul vis-à-vis de acest fenomen va fi construit în consecință, cu atât mai mult cu cât, deși se dorește ca globalizarea să fie înțeleasă drept o liberalizare a accesului la tot ceea ce are lumea mai bun, capătă contur și opinia că accesul este restrictiv, favorizează doar anumiți actori.
Părerea generală este că, prin lărgirea NATO către est, dimensiunea euroatlantică a Europei s-a întărit. Dar acest lucru a generat pe de o parte dificultăți în gestionarea celorlalte dimensiuni, readucând în actualitate faptul că în geostrategie nu există nici pauze, nici spații neocupate, pe de alta fricțiuni chiar în dimensiunea euroatlantică.
Astfel, apariția ideii de „Noua Europă” (în care secretarul de stat al apărării Donald Rumsfeld a inclus state precum România, Bulgaria, Polonia, Cehia,) poate sugera noi modalități de abordare a relațiilor euro-atlantice, dar mai puțin o întărire a acestora.
Justificarea acestei percepții ar veni din faptul că aceste state ar avea un rol pivotal în deschiderea necesară spre spațiul exsovietic, prin Polonia și țările baltice, și spre spațiul Caspic și al Orientului Apropiat și Mijlociu prin Marea Neagră cu sprijinul României și Bulgariei. De altfel, în momentul în care principalii actori ai spațiului euro-atlantic au început să discute pentru a-și nuanța pozițiile, conceptul a dispărut din discursul politic.
După un sfert de secol de la Razboiul Rece, visul de armonie și consens al lumii întregi s-a destrămat. Cartea jucată de regimul de la Kremlin în Crimeea a fost una foarte bună, lipsa de reacție a marilor puteri fiind grăitoare în acest sens. Instrumentele de care dispune acum regimul de la Kremlin ar putea să nu ajute Rusia pe termen lung. Chiar dacă Putin amenința Occidentul cu închiderea conductei de gaze, un asemenea gest poate influența negativ piața financiară a țării sale. Economia Rusiei va avea și ea de suferit destul de mult, în cazul în care actuala criză continuă.
Stabilizarea regională se află într-o relație de dependență benefică cu cooperarea bilaterală și multilaterală. Țara noastră are un loc distinct în noua opțiune politică europeană, prin demersurile proprii de reformare instituțională, colaborare, cooperare și integrare.
Multitudinea de inițiative regionale de cooperare la care România participă constituie modalități adecvate de realizare a stabilității în zona centraleuropeană, a Balcanilor și Mării Negre. Sprijinind eforturile de dezvoltare economică și democratizare ale statelor din centrul și sud-estul Europei, aceste inițiative au un aport decisiv la stabilizarea regională.
Comunitatea regională din care România face parte se confruntă, la orizontul actualului secol, cu o serie de probleme grave, destabilizatoare, care, în epoca mondializării, devin tot mai acute și mai presante, implicând un angajament comun al statelor regiunii, aflate în plin proces de integrare europeană și euro-atlantică.
Liderii și analiștii central și sud-est europeni recunosc că securitatea și stabilitatea regională este o stare rezultată din acțiunea sinergetică a mai multor factori, cuplată la modele de securitate diverse: cooperativă, democratică, militară, politică, diplomatică, economică, juridică și de poliție, coexistând în efortul de afirmare a unui model global de securitate pentru secolul XXI.
CAPITOLUL I
MAREA NEAGRĂ – FRONTIERĂ SAU PUNTE DE LEGĂTURĂ
Canalul Chilia-Bâstroe și implicațiile acestui “proiect” asupra securității zonei Mării Negre
Situat la punctul de confluență a trei zone geografice și geostrategice de importanță deosebită, spațiul danubiano-pontic încă din cele mai vechi timpuri a atras și continuă să reprezinte un interes deosebit din punct de vedere politic, economic și militar pentru toate țările europene. În contextul securității europene se impune ca acest spațiu să fie securizat deoarece în cea mai mare parte el a fost și a rămas afectat de instabilitate internă, conflicte înghețate, concentrări de arsenale militare, dar și presiuni din partea marilor puteri pentru aplicarea intereselor proprii.
Istoria frământată a Europei a fost legată destul de strâns de regimul juridic al Dunării, acest aspect fiind foarte bine subliniat de interesele politico diplomatice și economice ale NSĂstatelor sau grupurilor de state, pentru care fluviul nu mai este doar o simplă cale de apă, ci și o puternică bază pentru infrastructura oricăror interese.
Această realitate este valabilă și în timpurile pe care le trăim, mai ales că paradisul Deltei Dunării, parte componentă a tezaurului mondial și al valorilor naturale, cu o biodiversitate de neegalat a fost și rămâne periclitat de proiectul ce presupune amenajarea Canalului Bâstroe pentru navigație precum și transformarea Brațului Chilia în arteraă fluvială navigabilă pentru navele de mare tonaj.
Odată cu intrarea României în Alianța Nord-Atlantică și în Uniunea Europeană, frontierele acestora au fost translatate sprea Marea Neagră, iar problema Canalului Bâstroe plasat chiar pe granița NATO-UE s-a adăugat ca o sursă de instabilitate la provocările care au acționat asupra zonei. S-a creat astfel o nouă situație geopolitică în zonă unde interesele euro-atlantice s-au întâlnit cu cele ale Ucrainei și Rusiei. Toată această scenă după cum s-a putut foarte bine observa din atitudinea Rusiei din ultima vreme, este animată de poziția Moscovei care face tot posibilul să-și păstreze și chiar să-și sporească influența asupra statelor din regiunea de contact cu Uniunea Europeană și să fie acea proeminență care să dictează ierahia.
Ucraina, „cel mai nou și mai mare stat apărut pe arena geopolitică a Europei Centrale și de Est” , exprima foarte limpede atitudinea regimului de la Kiev față de vecinătatea NATO și UE, la granița sa de vest.
Partea ucraineană specula faptul că “Delta Dunării este un teritoriu cu ample semnificații geostrategice. Situat la gurile Dunării și Marea Neagră, acesta reprezintă, prin canalele sale, punctul terminus pe axa fluvială transcontinentală a Dunării, ce leagă spațiul euroatlatinc și spațiul Schengen cu Asia, Orientul Mijlociu și Africa. O oportunitate de control al sistemului căilor de comunicații europene atrage o Ucraină dornică de afirmare regională în zona spațiului pontic”
Prin atitudinea exclusiv internă, de a trata problema canalului Bâstroe, partea ucraineană a încălcat majoritatea reglementărilor juridice în domeniu, respective:
-angajamentele asumate în plan bilateral privind cooperarea în domeniul apelor de frontier;
-regimul juridic internațional al Deltei Dunării de rezervație a biosferei, bun al patrimoniului natural mondial și zonă umedă de importanță international;
-principiile utilizării durabile și protecției cursurilor de apă international;
-prevederile convențiilor international relative la protejarea și conservarea unor specii și a habitatelor naturale;
-prevederile legislative internaționale privind evaluarea impactului transfrontalier asupra mediului.
Canalul Chilia-Bâstroe
Dunărea cu un bazin hidrografic ce cuprinde zone amplasate pe teritoriile a 15 țări, adunându-și apele de pe o suprafață de peste 817 500 km², constituie un sistem ecologic unic, resursă primară pentru dezvoltarea economico-socială, care servește ca resursă de apă potabilă pentru 18 % din populația Europei, agent agricol și industrial, arteră de navigație, materi primă pentru producerea celei mai ieftine tipuri de energie electrică și în scopuri recreative.
După mai multe ezitări la 11 mai 2004, autoritățile ucrainene au demarat lucrările de construire a canalului navigabil de mare adâncime prin amenajarea brațului Bâstroe și la 26 august 2004 a inaugurat oficial prima etapă, fără a lua în considerare reacțiile negative și solicitările de suspendare a lucrărilor, exprimate de oartea română, de statele europene și de Comisia Europeană, de organizațiile internaționale care activau în domeniul protecției mediului înconjurător precum și de diverse organizații neguvernamentale.
Inițiativa ucraineană a fost contestată încă de la formularea ei de administrațiile rezervașiilor biosferei “ Dunărea” din Ucraina și cea a biosferei “Delta Dunării” din România,, de organizațiile ecologiste interne și internațíonale, de diverse instituții internațíonale de mediu și în mod deosebit de autoritățile române.
În conformitate cu proiectul aprobat de Cabinetul de Miniștrii al Ucrainei, canalul navigabil are o lungime de 162,5 km, pe traseul Marea Neagră-Brațul Bîstroe – Brațul Chilia- Fluviul Dunărea și se compune din următoarele sectoare;
Canalul de intrare din mare pe Brațul Bâstroe și digul protector;
Brațul Bâstroe – Vâlkovo;
Vâlkovo – Ceatal Ismail;
Ceatal Ismail – Reni.
Implicațiile realizării canalului Chilia–Bâstroe de către Ucraina
Fluviul Dunărea este pentru multe popoare ale Europei, trecutul, leagănul existenței și, în mod sigur, trebuie să reprezinte și viitorul acestora. În ultimele decenii el a devenit nu numai un simbol al unirii pentru majoritatea europenilor, dar și un criteriu de înțelegere al responsabilităților pentru noi cât și pentru generațiile următoare.
În urma analizei impactului ecologic și social-economic determinat de construirea canalului de navigație maritimă Dunăre – Marea Neagră pe sectorul ucrainean al Deltei Dunării, după finalizarea fazei I a lucrărilor, au scos în evidență o serie de efecte negative. Pornindu-se de la această constatare și luându-se în considerare totalitatea informațiilor se poate anticipa o amplificare considerabilă a acestor efecte, pe termen mediu și lung.
Minimalizarea efectelor impactului asupra mediului, produse de realizarea canalului, rezultă din documentația ucraineană care este lispsită de suport științific și denotă o evaluare superficială. Nu au fost luate în calcul și se neglijează cu o ușurință nepermisă, afectarea:
– regimului hidrografic din delta secundară a brațului Chilia și relaționat cu aceasta, a celui din întreaga deltă;
– echilibrului ecologic, prin prejudicierea habitatului speciilor de plante și animale;
– căilor de navigație existente;
– purității mediului, prin sporirea riscului poluării cu produse petroliere și alte substanțe nocive a apelor canalului și a malurilor;
– gravă a situației economico-sociale a populației locale ocupată tradițional cu pescuitul;
– relațiilor bilaterale de buna vecinătate dintre România și Ucraina.
În Raportul de analiză al părții române se arată că “impresia generală a studiului este lipsită de profunzime, voită sau forțată de lipsa timpului necesar unei astfel de acțiuni complexe și de o responsabilitate atât de mare”.
Implicații asupra hidrologiei Deltei Dunării
Studiul de impact al lucrărilor hidrotehnice pe tronsonul Ceatal Ismail – Bâstroe, asupra hidrologiei Deltei-Dunării ne arată că finalizarea lucrărilor ar avea ațât efecte directe cât și secundare, legate de construirea și folosirea canalului. Circulația navelor pe canal ar perturba dinamica fluvială și ar antrena reconfigurarea zonei.
Dinamica va determina o redistribuire a debitelor fluviului în Delta Dunării și la gurile de vărsare în mare cu creșteri semnificative pe brațul Chilia și diminuări pe brațele Sulina și Sfântu Gheorghe, având drept urmări, reducerea corespunzătoare a debitelor pe gârlele, canalele, ghiolurile și lacurile din structura complexelor acvatice. Diminuarea debitelor poate merge până la dispariția, în majoritatea zonelor, a micilor canale de legătură, secarea unor lacuri, și în consecință coborârea nivelului general al sistemului freatic.
Schimbările în regimul hidrologic al Deltei Chiliei, printre care și lipsa circulației apei, vor duce la transformarea zonelor umede actuale în zone uscate. Lucrările de consolidare a digurilor avute în vedere pentru malul ucrainean al brațului Chilia, vor determina pericolul de inundare a malului drept, cu afectarea localităților românești în caz de viituri sau debite mari.
Pentru ostroavele de pe Brațul Sfântul Gheorghe, rezultate prin rectificarea meandrelor, reducerea debitelor poate conduce la accelerarea proceselor de colmatare, având ca efect modificarea structurii faunistice și floristice
Regularizările Brațului Chilia și amenajările hidrotehnice de pe Bâstroe, vor induce în timp, modificarea coordonatelor echilibrului dintre fenomenele de eroziune nu numai în spațiul litoral predeltaic, cât și mult spre sud, în sectoarele central și sudic ale litoralului românesc. Aceste regularizări pot duce și la modificarea configurației litoralului, depunerea de sedimente în gura Canalului Sulina antrenate din canalul Bâstroe.
Implicații de ordin ecologic și economico-social
Delta Dunării se întinde pe o suprafașă de peste 550.000 ha din care 81,8% pe teritoriul României și 18,2 % pe teritoriul Ucrainei, fiind cea mai mare și încă neafectată zonă umedă a Europei. Prin realizarea canalului, acest paradis al apelor incluzând peste 4000 de specii de copaci și plante, cu o vastă fauna ornitoligică și ihtiologică, este supus riscului de a suporta distrugeri iremediabile.
Realizarea acestui canal afectează din punct de vedere ecologic, integritatea și calitatea ecosistemului rezervației biosferei, supusă unui regim de protecție relativ comun între România și Ucraina, un bun al patrimoniului internațional.
Specialiștii consideră că amanajarea Canalului Bâstroe pentru navigație și navigația efectivă pe acesta va duce la dispariția a cel puțin 21 specii de plante rare, vor afecta major pescuitul și vor duce la dispariția din acvifauna zonei umede a multor specii de păsări și pești. Coborârearea nivelului pânzei freatice din Pădurea Letea și din celelelate rezervații faunistice din Delta Dunării vor duce în timp la dispariția copacilor.
Deschiderea pentru navigația maritimă a acestei noi căi de acces fluvial, și creșterea traficului naval vor sporii riscurile de poluare accidentală cu hidrocarburi sau alte produce chimice periculoase, totul în condițiile unui echilibru fragil al ecosistemelor. Totodată această nouă cale de navigație va fi folosită și pentru transportul materialelor radioactive spre și dinspre Kozlodui, sporind astfel riscurile ecologice regionale.
1.2. Influența extinderii NATO și UE asupra Europei de S-E.
Dacă oamenii consideră globalizarea ca fiind una dintre cele mai importante amenințări la adresa securității internaționale, atunci aceasta va deveni o astfel de amenințare, iar comportamentul vis-à-vis de acest fenomen va fi construit în consecință, cu atât mai mult cu cât, deși se dorește ca globalizarea să fie înțeleasă drept o liberalizare a accesului la tot ceea ce are lumea mai bun, capătă contur și opinia că accesul este restrictiv, favorizează doar anumiți actori.
Din punct de vedere geopolitic, însă, se poate observa că Europa dispune de două dimensiuni a căror joncțiune nu a putut fi realizată complet, joncțiune ce ar fi putut facilita manifestările Europei în direcția realizării unei politici de securitate și apărare care să reflecte atât interesele cât și implicarea tuturor membrilor săi. Este vorba de dimensiunea euroatlantică și dimensiunea euro-asiatică, ambele incluzând realități pe care nu le poate ignora. Părerea generală este că, prin lărgirea NATO către est, dimensiunea euroatlantică a Europei s-a întărit. Dar acest lucru a generat pe de o parte dificultăți în gestionarea celorlalte dimensiuni, readucând în actualitate faptul că în geostrategie nu există nici pauze, nici spații neocupate, pe de alta fricțiuni chiar în dimensiunea euroatlantică.
Astfel, apariția ideii de „Noua Europă” (în care secretarul de stat al apărării Donald Rumsfeld a inclus state precum România, Bulgaria, Polonia, Cehia, state cu statut recent de membru al Alianței Nord-Atlantice) poate sugera noi modalități de abordare a relațiilor euro-atlantice, dar mai puțin o întărire a acestora.
Justificarea acestei percepții ar veni din faptul că aceste state ar avea un rol decisiv în deschiderea necesară spre spațiul exsovietic, prin Polonia și țările baltice, și spre spațiul Caspic și al Orientului Apropiat și Mijlociu prin Marea Neagră cu sprijinul României și Bulgariei. De altfel, în momentul în care principalii actori ai spațiului euro-atlantic au început să discute pentru a-și nuanța pozițiile, conceptul a dispărut din discursul politic.
Plasată în momentul de față între două zone cu potențial ridicat de conflict (regiunea Balcanilor de Vest și spațiul ex-sovietic), România ar trebui să-și stabilească o strategie al cărei obiectiv central să fie axat pe reducerea neîncrederii între spațiul euro-atlantic și european integrat și cel postsovietic, supus unor tendințe contradictorii.
În acest sens, și-ar putea pune la dispoziția NATO și UE și experiențele sale anterioare (nu întotdeauna defavorabile), poziția geografică ce nu trebuie evidențiată doar în termeni geostrategici, și oportunitățile reale care încă mai există pentru politica românească în acel spațiu. Stabilindu-și o asemenea prioritate, statul român ar putea participa eficient la dialogul pe care structurile NATO și UE îl poartă cu diferiți actori din această zonă, iar realizarea ei ar putea avea un ecou mult mai puternic decât actualele contribuții românești la menținerea păcii și stabilității în lume, deoarece ar avea, în primul rând, un puternic conținut politic.
Ultimul deceniu al secolului XX a însemnat pentru întreaga lume o perioadă zbuciumată, caracterizată de transformări profunde la nivel global, transformări ce țin atât de redesenări ale frontierelor, cât și de schimbări de regim și ideologie. Redesenarea granițelor a însemnat sporirea numărului de actori statali la nivel global, iar schimbările de regim și ideologie au generat noi tipuri de actori și forme surprinzătoare de manifestare a acestora.
Au căpătat o importanță tot mai mare, datorită rolului manifestat pe scena globală, actorii non-statali (corporații multinaționale și transnaționale, ONG-uri etc.), ale căror acțiuni sunt uneori dificil de prevăzut. De asemenea, unele dintre acestea au preluat practici și obiective pe care statele nu și le mai puteau permite.
Riscurile și amenințările au căpătat un aspect internaționalizat „reușind” să ignore, în manifestările lor, granițelor statale, ceea ce a avut ca urmare o estompare rapidă a diferențelor dintre securitatea internă și cea externă.
Această estompare a condus, la rândul său, spre manifestarea tendinței majorității actorilor statali de a acționa, în ceea ce privește domeniul securității și apărării, în cadrul unor inițiative sau organizații regionale sau globale. S-au dezvoltat, astfel, sau sunt în plin proces de dezvoltare, politici de securitate și apărare comune pe plan regional sau /și global.
În această direcție se pot înscrie și extinderile NATO și UE către Est, acestea fiind procese ce influențează în mod vizibil sistemul relațiilor internaționale, cu implicații dintre cele mai importante asupra mediului internațional de securitate și asupra cărora ne vom concentra în cele ce urmează, din cel puțin două motive.
Primul ar fi faptul că ambele procese aduc cu sine transformări ale situației geopolitice și geostrategice în regiunile din proximitatea României (Europa Centrală și de Sud-Est, spațiul Balcanilor de vest, spațiul Mării Negre și al Caucazului).
Al doilea motiv este acela că evoluția acestor procese se află în relație directă cu realizarea obiectivelor de securitate ale României, starea mediului intern de securitate al țării noastre depinzând într-o sporită măsură de acestea.
Situația la frontiera de est a României rămâne un caz extrem de complex, abordat frecvent în actualele analize de securitate, ceea ce demonstrează că rămâne unul cu influențe pertinente asupra securității naționale. Un motiv ar putea fi faptul că este destul de neclar uneori în ce regiune trebuie încadrat acest spațiu, într-un spațiu de influență cu puternice accente europene, sau, mai degrabă, într-unul al cărui centru de gravitate rămâne Federația Rusă.
Lărgirea spațiului euroatlantic a fost prezentată de Moscova, uneori cu virulență, drept o continuare a practicilor Războiului Rece în care Rusia este obiectivul final. Cu toate mecanismele de instituire a dialogului NATO – Federația Rusă, această impresie persistă. Suficient pentru a oferi diferiților lideri (majoritatea statelor independente rezultate în urma destrămării URSS sunt republici prezidențiale cu președinți deținând poziții extrem de puternice) posibilitatea de a iniția anumite „jocuri” între Moscova și Occident pentru a se menține la putere, după un model practicat cândva și de politica românească.
Deși nu se poate spune că politica Vestului nu este pragmatică, modelul este totuși incompatibil cu valorile politice democratice ale acestuia, ceea ce face ca grupările politice din republicile ex-sovietice să fie mai dependente de Moscova, iar în situația în care statele din zonă dispun de o democrație fragilă, cu un grad de dependență față de Rusia încă nedefinit, principalele aspecte ale securității militare, politice și sociale depind de evoluția relațiilor dintre Moscova și ele.
1.2.1. Instituții și inițiative
Într-un sistem internațional marcat decisiv de interdependențe, fenomenele, riscurile și amenințările globale trebuie cunoscute și analizate, dar atât teoreticienii, cât și profesioniștii din domeniile practic-aplicative știu că orice analiză temeinică nu poate fi efectuată fără procesul de sinteză, prin desfacerea elementelor ansamblului în părțile sale constituente și investigarea fiecăreia, cu minuțiozitate.
Așadar, la același nivel înalt de prioritate se află demersurile vizând locul și rolul pe care unele riscuri și amenințări regionale dintr-un spațiu geopolitic apropiat României (sud-estul european) îl au, într-un mediu extins de securitate, precum și modalitățile prin care acestea pot fi diminuate sau chiar eliminate (vezi Anexa 2). La ora actuală, zona respectivă prezintă două compartimentări distincte: pe de o parte, avem state membre ale NATO și ale Uniunii Europene (Grecia, Bulgaria, România) sau care au progresat pe drumul îndeplinirii criteriilor de aderare la aceste două construcții politice, militare, economice și de securitate, iar pe de alta, mici enclave în care riscul producerii unor evenimente contrare evoluției spre stabilitate, generatoare de potențiale amenințări la adresa securității regionale, rămâne ridicat.
Tocmai această particularitate explică de ce în spațiul sud-est european s-au concentrat, de peste un deceniu, eforturile unor organisme și organizații internaționale, concretizate într-o serie de instituții, mecanisme și inițiative care converg spre același scop: stabilizarea și asigurarea premiselor unei evoluții democratice și prospere, în condiții de deplină securitate, a tuturor comunităților și statelor incluse în respectivul areal. Sfera preocupărilor în domeniu nu include doar organizații guvernamentale.
În noiembrie 2006 a fost dat publicității documentul intitulat Securitatea regională – o strategie din perspectiva societății civile, elaborat în cadrul unui proiect coordonat de Fundația EURISC, cu sprijinul Ministerului de Externe din Norvegia și Danemarca, de ONG-uri din mai multe state ale sud-estului european: Consiliul Atlantic (Albania, Croația, Serbia), Consiliul Euroatlantic-Casa NATO (România), Centrul de Relații Internaționale din Banja Luka, Inițiativa de Educație Euro-Atlantică (Bulgaria), Clubul Euro-Atlantic (Macedonia -FYROM) și Institutul de Cercetări Politice din Kosovo.
Pe de altă parte, prezintă o formulă inedită de elaborare a unei strategii de securitate regională de către organisme aflate în afara cadrului decizional formal (organizațiile neguvernamentale), al căror rol consultativ a fost însă de multă vreme recunoscut și apreciat în studiile de securitate.
Dimensiunea politică a riscurilor și amenințărilor rezidă în slăbiciunea unor guverne sau instituții, care conduc la fenomenul „statului captiv”, permeabil la recrudescența manifestărilor și acțiunilor crimei organizate transfrontaliere ori ale grupurilor și grupărilor teroriste. Lipsa unui sistem coerent de legi sau slăbiciunile privind implementarea în practică a celor existente (care, în opinia noastră, ar reprezenta însă, mai degrabă, vulnerabilități și disfuncții generatoare de riscuri de securitate, în anumite zone ale regiunii sud-est europene) au fost inventariate de autori în categoria amenințărilor, întrucât ele pot întârzia dezvoltarea unor instituții democratice puternice și legitime, afectând capacitățile administrative ale unor state și inducând provocări la adresa atributelor tradiționale de suveranitate.
La nivelul social, amenințările identificate privesc nevoia de păstrare a identității unor comunități, minorități sau națiuni. (Balcanii au reprezentat, de altfel, în istorie, un mozaic de etnii, limbi, culturi și tradiții istorice, situație care s-a prelungit până în zilele noastre, când procesul globalizării îi adaugă noi accente).
Autorii documentului avertizează, de aceea, asupra faptului că, în proiectarea și construcția unei noi identități euro-atlantice a sud-estului european, trebuie acordată atenție problematicii referitoare la identitatea minorităților și națiunilor existente în acest spațiu geografic.
Alte investigații sectoriale ale complexului de securitate regional au abordat dimensiunea ecologică a unor factori de risc și amenințări (poluarea accentuată, existența unor tehnologii cu grad ridicat de risc în exploatare, capacitatea redusă de management al unor situații de urgență în cazul producerii dezastrelor naturale, defrișările etc.), dar și dimensiunea informațională, în special privitoare la utilizarea pe scară largă a tehnologiilor și sistemelor informatice și informatizate, vulnerabile la atacuri provenite din exterior.
1.2.2. Instrumente pentru managementul riscurilor și amenințărilor
Inventarierea instrumentelor (vezi Anexa 1) create în sud-estul Europei pentru managementul unor riscuri și amenințări la adresa securității a cuprins atât inițiative și proiecte pornite dinspre comunitatea internațională către statele zonei (Parteneriatul pentru Pace – PfP, Inițiativa pentru Europa de Sud-Est – SEEI, Grupul de Coordonare pentru cooperarea în domeniul securității în Europa de Sud-Est – SEEGROUP, Carta comună de evaluare a riscurilor și oportunităților în domeniul securității regionale – SEECAP, Inițiativa de Cooperare sud-est europeană – SECI, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est – SPSEE), cât și cele bazate pe ownership-ul regional (Procesul de cooperare la nivelul miniștrilor apărării – SEDM, Forța Multinațională de pace pentru sud-estul european – MPFSEE, Organizația de Cooperare Economică a Mării Negre – BSEC, Procesul de cooperare sud-est european – SEECP, Inițiativa Adriatica-Marea Ionică – AI, Grupul de cooperare navală la Marea Neagră – BLACKSEAFOR), arătându-se că suprapunerea unor obiective, care generează în unele cazuri o competiție între diversele instituții sau forme organizatorice de cooperare, nu trebuie să conducă la diminuarea eforturilor de aderare și integrare în spațiul UE și al NATO a tuturor statelor regiunii.
Obiectivele principale în domeniul întăririi securității regionale, potrivit proiectului de strategie propus din perspectiva societății civile, urmăresc un set de priorități și ținte precise, în următoarele domenii:
– prevenirea conflictelor și managementul crizelor (cu subdiviziuni centrate pe problematica întăririi încrederii, securitatea societală, reglementarea disputelor teritoriale și naționalist-etnice, a problemelor refugiaților și deportaților, chestiunile legate de garantarea drepturilor minorităților, cele referitoare la terorism și la securitatea informatică);
– reforma sectorului de securitate (profesionalizarea forțelor armate, asigurarea controlului civil democratic asupra instituțiilor din acest sector, demilitarizarea poliției);
– managementul securității frontierelor (activități de monitorizare și supraveghere, controlul migrației ilegale, regimuri flexibile de acordare a vizelor);
– controlul și distrugerea depozitelor și cantităților de arme și muniții convenționale (SALW), precum și a celor acumulate ilegal, prin contrabandă și ca urmare a unor conflicte16;
– lupta împotriva corupției și a grupărilor crimei organizate;
– întărirea statului de drept (asigurarea independenței justiției, îmbunătățirea legislației, promovarea modelelor bunei guvernări);
Dublul statul al României de țară membră NATO și UE face ca frontiera sa de Nord și Est să fie concomitent granița celor două organizații. La frontiera de răsărit a NATO se ridică unele probleme în ceea ce privește contracararea riscurilor si amenințărilor politico-militare și a celorlalte tipuri de riscuri și amenințări conexate cu acestea, în special după momentul amplasării bazelor SUA pe teritoriul României. În acest sens, aspectul teritorial concret contează în ceea ce privește securitatea și apărarea membrilor săi în cazul unei agresiuni militare externe de către alt stat sau grup de state. În schimb, granița răsăriteană a Uniunii Europene relevă unele particularități de care România trebuie să țină cont în demersurile sale de apărare și securizare a acestui spațiu.
România, NATO și Uniunea Europeană au o frontieră de răsărit aflată în contact cu cei din „vecinătatea apropiată”și nu numai. La această graniță se întâlnesc riscuri și amenințări la adresa securității și apărării României ca entitate economică, politică, socială, culturală și militară, precum și a țărilor partenere din NATO și UE. În acest sens, România, ca stat „proprietar” al frontierei externe de răsărit a Uniunii Europene, va avea o serie de drepturi si obligații, inclusiv în domeniul securității și apărării acestei granițe.
Noua frontieră externă a UE va trebui să facă față unui flux crescând de mână de lucru ilicită și de alte forme de trafic uman. O parte importantă a imigrației ilegale din Uniune provine din această regiune. Până la intrarea în UE, România era doar o țară de tranzit a imigranților clandestini spre statele europene membre ale Uniunii, dar după ianuarie 2007, ea a devenit atât „ținta” unei părți din acești imigranți clandestini, cât și „poarta” de acces a lor în Uniune.
Rețelele de criminalitate organizată, reprezintă un alt risc semnalat, care există în țările est-europene sau în imediata lor vecinătate și care operează pe teritoriul UE. Astfel, în Uniunea Europeană, pe lângă grupurile de crimă organizată aparținând țărilor membre, acționează grupuri de criminalitate organizată din afară. Printre acestea din urmă, se numără: grupuri de albanezi (trafic de droguri, imigrație ilegală, trafic de ființe umane); grupuri de chinezi (contrabandă cu produse chimice necesare fabricării drogurilor sintetice, producerea de droguri sintetice, imigrație ilegală, fraude pe cărți de credit); grupuri de ruși, constituite din etnici aparținând fostelor state sovietice (toate tipurile de crimă organizată, spionaj); grupuri de români (furturi de bunuri, prostituție, falsificări de carduri bancare); grupuri de bulgari (prostituție, contrafaceri de euro, fraude cărți de credit); grupuri de turci si kurzi (comerț cu heroină, în principal); grupuri de nigerieni, de marocani (trafic de droguri, în principal).
Un alt risc deosebit de important la frontiera de răsărit a UE îl constituie conflictele înghețate din spațiul ex-sovietic. Printre acestea, cel mai apropiat și, posibil, cu efectele cele mai negative, este conflictul transnistrean, din Republica Moldova, stat vecin cu România și, din 2007, cu Uniunea Europeană. Practic, pe teritoriul Republicii Moldova există si funcționează o entitate administrativ teritorială ce are toate prerogativele specifice unui stat – monedă, armată, instituții.
Zona extinsă a Mării Negre – o nouă viziune geostrategică în contextul geopolitic actual.
Regiunii Mării Negre extinse îi sunt caracteristice trăsături ale mediului de securitate a căror identificare oportună, monitorizare și gestionare pot oferi proiecții inedite politicii de securitate a României, inițiativelor și strategiilor regionale, precum și oportunităților în exploatarea cărora statul român trebuie să fie un actor activ, întrucât România este membră NATO și a Uniunii Europene.
Marea Neagră de-a lungul timpului a cunoscut mai mult o importanță locală iar către sfârșitul mileniului doi a devenit o punte de legătură între Orient și Occident. Dar acest lucru a suferit schimbări în ultimii ani, Marea Neagră devenind într-un timp foarte scurt o regiune extinsă, supusă tot mai mult și des atenției experților și analiștilor politico-militari internaționali.
Conceptul de Zonă Extinsă a Mării Negre
Conceptul de Zonă extinsă a Mării Negre s-a conturat în special după atentatele de la 11 septembrie 2001 și a fost lansat într-un studiu al cercetătorilor Ronald D. Asmus și Bruce P. Jackson abia în anul 2004, ca urmare a lărgirii NATO și UE. La baza acestui concept a stat o serie de criterii funcționale, geografice, culturale și de securitate. În esență, Zona extinsă a Mării Negre este un complex de securitate care reunește statele a căror probleme de securitate nu pot fi soluționate individual fără a beneficia de o poziție cooperantă din partea celorlalte țări din regiune.
Din păcate nu există o accepție uniformă a delimitării geografice a Zonei Extinse a Mării Negre. Dacă avem în vedere strict criteriul geografic atunci ea include cele șase state riverane (România, Ucraina, Rusia, Georgia, Turcia și Bulgaria), numai că termenul de “extins” se referă mai degrabă la o regiune politico-economică, decât la una geografică.
Regiunea extinsă poate cuprinde părți definitorii din teritoriile statelor riverane, și în plus teritoriile Armeniei, Azerbaidjeanului, Republicii Moldova și Belarusului.
Astfel, zona extinsă a Mării Negre reunește state membre NATO, membre UE, republici ex-sovietice ( Moldova șu Ucraina), Rusia și cele 3 republici din Caucazul de Sud ( Armenia, Azerbaidjan și Georgia). În opinia mai multor specialiști în domeniu nu se poate să nu se ia în calcul și importanța politică, economică și strategică a Greciei, prin urmare Zona Extinsă a Mării Negre întinzându-se de la Balcani până la Marea Caspică, devenind una din cele mai dinamice zone din perioada post – Război Rece și post Uniunea Soviectică.
Factorul geografic impune acestor state să depună eforturi comune să coopereze, pentru rezolvarea multiplelor probleme politice militare și economice care împiedică modernizarea lor. Odată cu extinderea Uniunii Europene prin România și Bulgaria a transformat zona Extinsă a Mării Negre într-un important actor în bazinul pontic.
Interesul asupra Regiunii extinse a Mării Negre a crescut foarte rapid odată cu interesul pro-democratic al Ucrainei în spațiul european, cu apogeul terorismului în Caucazul de Nord și odată cu angajarea Rusiei în regiune, dinamica relațiilor internaționale în Marea Neagră înregistrând cote din ce în ce mai mari.
Printr-o analiză asupra arhitecturii geopolitice a arealului, ies în evidență câteva aspecte importante:
extinderea regiunii mai mult către nordul și estul Mării Negre;
includerea în acest spațiu riveran a tuturor țărilor sud caucaziene;
Regiunea extinsă a Mării Negre se încadrează într-o proiecție geopolitică cu o organizare puțin coerentă datorită poziției majorității țărilor față de actorii principali rivali din timpul războiului rece.
Însă odată cu aderarea țărilor la structuri precum NATO, UE, CSI sau GUAM apare o interferență de structuri de securitate dar a căror relații multilaterale încă mai păstrează o anume dinamică conflictuală.
Acest lucru a demonstrat că a fost și încă este absolut necesar să se caute și să se determine elemente de coerență geostrategică printre caracteristicile care definesc statele respective, printre interesele comune ori prin valorile împărtășite.
Surse de instabilitate în Zona Extinsă a Mării Negre
Zona Extinsă a Mării Negre pe lângă faptul că a căpătat noi valențe geopolitice și geostrategice în procesul de redefinire a Europei și de transformare a Alianței Nord – Atlantice, dar reprezintă și o provocare pentru Occident pentru a remodela această regiune, în direcție securizării ei.
În afara surselor de instabilitate clasice (de natură politică, economică, militară, culturală etc.) în ultimii ani au apărut fenomene noi ca surse de instabilitate, precum: terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă și a tehnologiilor pentru armele de distrugere în masă, traficul cu arme, droguri și persoane, imigrația ilegală, toate acestea având repercusiuni atât asupra securității naționale, cât și a celei regionale și globale.
O grupare a surselor de instabilitate în Zona Extinsă a Mării Negre ar putea fi următoarea:
Surse de instabilitate de natură economică și socială:
decalajele dintre state ca urmare a crizelor economice repetate, a reformelor, liberalizării prețurilor și privatizării cu implicații politice;
dezechilibrarea balanței forței de muncă;
scăderea standardului de viață al populației;
nivelul ridicat de emigrare și refugiere ca rezultat al situației conflictuale interne și externe;
corupția la nivelul personalităților politice, economice și sociale, cât și la nivelul cetățeanului obișnuit;
dinamica demografică, materializată în special prin suprapopularea zonelor urbane în special datorită migrației populației din mediul rural spre cel urban;
Surse de instabilitate de natură politică:
existența unui mediu politic instabil și sensibil care determină diminuarea autorității statale și proliferarea crimei organizate;
implicarea unor personalități politice în activități ilegale;
existența unor stări de instabilitate politică externă, măsurată prin schimbări ale regimurilor politice, tulburări și violențe;
incapacitatea de supraveghere eficientă a granițelor, care permit proliferarea rețelelor de trafic ilegal;
Surse de instabilitate de natură militară:
existența unei cantități mari de armament rămasă de la fosta armată sovietică;
lipsa de înțelegere manifestată în retragerea forțelor armatei ruse din Transnistria;
disproporția de potențial militar existentă în zonă și în lume;
cursa pentru deținerea și dezvoltarea arsenalului nuclear;
traficul de armament și materiale strategice;
Surse de instabilitate de natură ecologică:
poluarea tot mai accentuată a bazinului Mării Negre;
degradarea mediului local sau regional, ca efect al sărăcirii resurselor naturale;
poluarea aerului;
efectul de seră;
transformările de mediu din cauze naturale sau ca urmare a intervenției umane;
Surse de instabilitate de natură culturală:
existența conflictelor de natură etnico-religioasă;
existența conflictelor de natură separatistă;
Surse de instabilitate asimetrice:
fenomenul terorist;
criminalitatea organizată;
Vorbind despre Zona extinsă a Mării Negre, caracterul securității impune un exercițiu comun pentru gestionarea eficientă a principalelor amenințări la adresa climatului de stabilitate regional.
Pentru NATO, Zona extinsă a Mării Negre este un pod de tranzit al drogurilor și al traficului ilegal de persoane din Extremul orient către Europa de Vest. De asemenea, Marea Neagră este și un important culoar pentru traficul ilegal de armament având ca destinație zone de conflict din Africa, Irak sau Afghanistan. În acest context Zona extinsă a Mării Negre devine un element primordial al strategiei occidentale. Instalarea de baze militare SUA pe teritoriul României și Bulgariei, precum și disponibilitatea Georgiei de a face același lucru, reflectă un alt factor de sprijin al campaniei de instaurare a securității și democrației și de eradicare a fenomenului terorist.
Viziunea Europeană și Euroatlantică
Politica Vecinătății Europene reprezintă apelul făcut de către UE, către statele care au granițe comune cu actualii și viitorii membrii UE, pentru a crește compatibilitatea instituțională bilaterală. Adresarea s-a făcut Ucrainei și Republicii Moldova, care au Planuri de Acțiune cu UE precum și celor 3 țări caucaziene care urmau să perfecteze asemenea planuri.
NATO, în art. 42 al Comunicatului Summit-lui de la Istambul, a remarcat importanța Mării Negre pentru securitatea euroatlantică și propune valorificarea formelor de cooperare existente, dar completate cu metode și mecanisme noi.
După ianuarie 2006, când la București s-a prezentat o “ o strategie euroatlantică pentru Regiunea Mării Negre” care a adus în discuție probleme de interes comun, statele regiunii au început să cocheteze cu NATO prin diferite Planuri Individuale pentru Asistență și Parteneriat. Rezultatul s-a concretizat între timp în 3 membrii ai Alianței, două state cu parteneriate speciale, două țări cu planuri individuale dezvoltate ( Ucraina și Georgia) și alte trei țări partenere (Moldova, Azerbaidjean și Armenia).
Dinamica evenimentelor din Orientul Mijlociu Extins, desfășurarea lor ulterioare în Afganistan, Irak și chiar Iran, prin implicarea statelor din NATO și UE și a Coaliției de luptă împotriva terorismului internațional, a adăugat o valoare tot mai mare și Regiunii Extinse a Mării Negre și totodată a determinat o convergență de interese în acest areal.
Anumite studii efectuate în această regiune au scos în evidență anumite puncte cheie pentru succesul operațiunilor actuale și viitoare;
stabilitatea în spațiile caucazian de sud și al Asiei centrale;
disponibilitatea facilităților de infrastructură critică din aceste țări pentru proiecția și rotația trupelor în și din teatrele de operații militare;
plasarea de baze militare pe spațiile riverane vestice ale Mării negre pentru refugiu, adăpost, regrupare, activități logistice și sisteme de conducere;
asigurarea prin sprijinul națiunii gazdă a poziționării strategice a rezervelor de trupe pentru teatrele de operații din Orientul Mijlociu.
NATO dorește să impună propria concepție specială de securitate strategică în regiune, punându-i în valoare mai mult poziția geostrategică, dar ținând cont și de relațiile amiabile pe care le are statutate cu țările riverane. În scopuri prospective probează fel de fel de locații la litoralul Mării Negre, pentru dislocări de forțe și capabilități, necesare actualului și mai ales viitorului rol și misiunii internaționale.
UE și-a definit o agendă de securitate la Marea Neagră în afara preocupărilor altor actori interesați de acest spațiu, unde pe lângă problemele stabilității și apoi extinderii vizează și interese energetice lărgite într-o relație specială cu Rusia, dar și cu celelalte state bogate ale regiunii.
SUA, folosindu-se și de locul și de rolul în cadrul NATO sau în cadrul Coaliției multinaționale de luptă împotriva terorismului internațional și luând în considerare propria strategie de securitate, are o agendă mai nouă cu privire la Marea Neagră și vizează o sporire a libertăților de navigație și facilităților de infrastructură portuară cu dublă funcționalitate (civilă și militară).
În Zona extinsă a Mării Negre există riscul creării unor noi linii de demarcație, prin simultaneitatea a două procese ce se desfășoară în același spațiu: pe de o parte, integrarea țărilor de aici în NATO și UE, iar pe de altă parte presiunile Federației Ruse de integrare în CSI a fostelor state sovietice. În acest context cooperarea multilaterală constituie șansa menținerii stabilității și unității regiunii.
CAPITOLUL II
GEOPOLITICA SPAȚIULUI PONTIC
Marea Neagră prin caracterul său, de ,,mare închisă”, interioară, se reflectă direct și cu pregnanță într-o serie de particularități rezultate din influența puternică exercitată de uscat asupra mării. Legătura cu Marea Mediterană îi intermediază accesul la oceanul planetar, dar nu îi modifică radical trăsăturile generale. Această ,,legătură” se realizează prin strâmtorile dintre Marea Neagră și Marea Egee – Bosfor și Dardanele. Din cumularea a două trăsături esențiale – prezența unor întinse spații stepice dincolo de bazinul pontic și legătura lesnicioasă cu mările lumii prin strâmtori – rezultă rolul important jucat de această mare de-a lungul a trei milenii de istorie.
Importanța economică și geopolitică a Mării Negre se definește și se completează într-o mare măsură prin funcțiile complexe ale strâmtorilor, ce îi asigură debușeul în bazinul egeean al Mediteranei. Strâmtorile Bosfor și Dardanele constituie de fapt, intrarea și ieșirea dintr-un canal natural, ce se lărgește în partea centrală sub forma unui mic bazin marin – Marea Marmara. Prin urmare, acestea formează, împreună cu Marea Marmara un ansamblu unitar, a cărei importanță geostrategică constituie elementul definitoriu al geografiei lor.
Prin așezarea lor geografică, la răspântia a două continente, în aria de interferență dintre domeniul cultural central-european (bazinul Dunării), cel mediteraneean și anatolian, prin faptul că unesc o mare închisă cu una deschisă, iar o altă cale maritimă între ele nu există, cele două strâmtori sunt printre cele mai importante pentru navigația internațională și în special pentru țările riverane la Marea Neagră. Acestea trebuie să le deschidă calea spre apele Mediteranei și totodată să le asigure securitatea navigației.
Pentru statele neriverane, problema principală a constituit-o de-a lungul timpului crearea posibilităților unei libere navigații a vaselor acestora prin strâmtori în apele unei mări închise ca Marea Neagră.
Regimul internațional al acestor strâmtori, stabilit după lungi și controversate dispute diplomatice, care au durat sute de ani, a căutat să reglementeze într-o oarecare măsură, pe baze mai mult sau mai puțin acceptabile, navigația prin ele.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea, dubla presiune exercitată de Rusia, pe de o parte, și de puterile occidentale, pe de altă parte, forțează barajul impus de turci și redeschide Strâmtorile pentru un comerț larg. Chestiunea Orientului este de acum încolo la ordinea zilei și regimul strâmtorilor este unul din elementele ei principale.
2.1 Miza geopolitică a Mării Negre
Contextul geopolitic riveran Mării Negre, se schimbă după secolul al XIII-lea, datorită puternicului impact provocat de pătrunderea turcilor în Asia Mică, cu consecințe asupra politicii europene.
Vechea capitală Bizantium devine Istambul (mai târziu cunoscut și sub denumirile de Țaringrad ori Stambul), devenind apoi capitala Imperiului Otoman.
Începând cu secolul al XIV-lea, turcii pătrund în Peninsula Balcanică, ajungând în perioada de apogeu până la porțile Vienei, transformând Transilvania și Ungaria în pașalâcuri. Dacă Peninsula Balcanică devene în exclusivitate „otomană” până la sfârșitul secolului al XIX-lea, o serie de state își vor păstra suzeranitatea: Țara Românească, Moldova, Edisan (cu riscul unor tributuri către „Poartă”), fapt ce demonstrează politica diplomatică abilă realizată de domnitorii români.
După secolul al XIV-lea, Marea Neagră devine pe drept cuvânt un „lac turcesc”, se instaurează „monopolul otoman” și caracterul de puternic regionalism, iar „centrul” Mării Negre devine Istambulul.
În nordul Mării Negre asistăm la apariția unor puternice formațiuni statale: Cnezatul Lituaniei, Hanatul Crimeii și Hanatul Astrahanului, iar Rusia „înainta” încet dar sigur spre Pontul Euxinus.
În secolul al XVIII-lea, raportul de forțe geopolitice se va modifica; alături de Imperiul Otoman apare o nouă putere care va controla Marea Neagră: Imperiul Rus, care, consecvent testamentului lui Petru cel Mare, avea „privirile” ațintite spre „gurile Dunării” și strâmtorile Bosfor și Dardanele.
După Revoluția franceză (1789) și sfârșitul secolului XIX, Marea Neagră va fi dominată geopolitic de Imperiul Otoman și Imperiul Țarist, transformând-o în mare „ruso – turcă”.
Deși este o perioadă scurtă din punct de vedere istoric, este deosebit de importantă pentru arhitectura politică a secolului XX.
În primul rând menționăm expansiunea Rusiei, care folosind mijloace diferite (anexări teritoriale, conflicte armate, șantaj), reușește să pună în aplicare „testamentul” lui Petru cel Mare (gurile Dunării și strâmtorile Bosfor și Dardanele). Înaintarea Rusiei spre Marea Neagră s-a realizat după anexarea stepelor Kubanului și a peninsulei Crimeea (1783), a sudului Moldovei și Ucrainei în 1774, fapt ce determină apariția celei de-a doua puteri din regiune. Raportul de forțe se schimbă; în urma unor înțelegeri între aceste puteri, Basarabia este smulsă din trupul Moldovei și integrată prin rapt teritoriului Rusiei în 1812. Dar secolul al XIX-lea este și secolul apariției statelor naționale, pe baza identității naționale, în urma unor îndelungate procese istorice; astfel, rând pe rând, se formează statele naționale România (1877) – după războiul de independență, Bulgaria și celelalte state balcanice.
La nord de Marea Neagră, Rusia domină net situația geopolitică, iar în regiunea Caucazului se conturase Gruzia (Georgia) și Armenia (state riverane) și Azerbaidjanul. După războiul din 1877, Imperiul Otoman se retrage din balcani, ocupând o mică porțiune (Edirne) și în urma unor aranjamente politice se stabilesc și frontierele cu Grecia și Bulgaria.
Expansiunea turcească în Bazinul Ponto-Mediteraneean a marcat o nouă fază în istoria Strâmtorilor. Secolele următoare vor scoate în evidență două tendințe majore în evoluția regimului juridic al acestora: cel promovat de Turcia, care a urmărit permanent să asigure controlul unilateral asupra lor; cel promovat de marile puteri occidentale (Anglia, Franța, Italia), care urmăreau să obțină cu orice preț libertatea navigației spre Marea Neagră și a vaselor internaționale.
Turcii ocupă în 1461 Trabzonul, iar în 1475 Caffa, în Crimeea. În 1484 sunt cucerite cetățile Moldovei: Chilia și Cetatea Albă. Marea Neagră devine, pentru trei secole, un lac turcesc, o mare interioară a Turciei, în care aceasta și-a impus un control efectiv asupra Strâmtorilor.
În acest context geopolitic, Constantinopolul era nucleul unor regiuni economice complementare, ce gravitau către Marea Neagră și strâmtorile ponto-mediteraneene.
În condițiile acestei supremații absolute, închiderea Strâmtorilor pentru vasele străine a devenit o regulă a dreptului public turcesc. Închizând Bosforul și Dardanelele, aceștia aveau sub control și comerțul pe Dunăre, vasele fluviale cu mărfuri fiind încărcate și descărcate pe vase turcești la Brăila, Galați și Isaccea.
Crearea marilor imperii coloniale maritime europene au condus, concomitent cu afirmarea puterii economice a Metropolelor și la o tot mai pregnantă hegemonie geopolitică a acestora. Ca o recunoaștere a rolului și a intereselor economice ale Turciei în raport de acestea, turcii le acordă treptat drept de liberă trecere prin strâmtori mai întâi francezilor (1536), apoi englezilor (1606) și olandezilor (1612).
Secolul al XVI-lea a marcat intrarea în jocul geopolitic al strâmtorilor ponto-mediteraneene, a unui nou actor: Rusia. Devenind putere riverană la Marea Neagră, aceasta își revendică drepturile ce îi decurg din această poziție, de a-și trece în mod liber navele prin Strâmtori.
Astfel, prin Pacea de la Kuciuk-Kainardji (1774) Turcia retrocedează Rusiei cetatea Kerci și totodată libertatea navigației comerciale prin Strâmtori, pierdută prin Pacea de la Belgrad (1739) în urma războiului ruso-austro-turc. Zece ani mai târziu, în 1784, dreptul de liberă trecere prin Strâmtori se extinde și asupra vaselor comerciale ale Austriei, Dunărea recăpătându-și astfel vocația de cale navigabilă transcontinentală.
După lungi negocieri ruso-turce, soldate cu încheierea unui sistem de alianțe între cele două puteri regionale, dreptul de liberă circulație prin Strâmtori se extinde și asupra flotei militare rusești (1833). Aceste alianțe sunt însă intens contestate de marile puteri occidentale ale vremii – Anglia, Franța și Austria – care urmăreau limitarea drepturilor Rusiei ce decurgeau din poziția sa de țară riverană la Marea Neagră. În consecință, este încheiată o convenție prin care în timp de pace, cât timp Turcia nu este angrenată în vreun conflict armat, aceasta să nu permită trecerea vaselor militare prin Strâmtori, indiferent de pavilioanele sub care acestea navigau (Londra, 1841).
Navele de comerț ale tuturor țărilor aveau însă această permisiune. Marea Neagră devine astfel, prin Tratatul de la Londra, zonă demilitarizată, blocându-se astfel și flota militară rusă, situație consfințită și întărită prin Tratatul de la Paris (1856).
Acesta a fost însă contestat de către Rusia, fiind considerat ca un instrument de suprimare a mijloacelor sale de apărare. Încercările diplomației ruse de revizuire a acestor clauze nu numai că eșuează, dar în 1871 are loc la Londra o nouă conferință prin care dreptul de liberă circulație prin Strâmtori este extins asupra navelor militare ale puterilor aliate occidentale, în detrimentul celor ale Rusiei. Aceste principii au fost din nou consfințite și întărite prin Tratatul de la Berlin (1878).
Disputa ruso-otomană pentru controlul Mării Negre, componentă importantă a ,,Chestiunii Orientale” după 1683, a dus la implicarea în zonă a Marilor Puteri europene, generând în secolul al XIX-lea o acută rivalitate ruso-britanică.
2.2 Principalii actori internaționali care acțíonează în zona extinsă a Mării Negre
Federația Rusă este statul cel mai important în regiune, având 142 milioane de locuitori, rezerve foarte importante de petrol și gaze naturale precum și o industrie nucleară și de armament impresionantă. Anii 1990-1992 au fost marcați de sfârșitul Războiului Rece, impactul dezmembrării URSS și desființării Tratatului de la Varșovia. Republicile unionale s-au transformat în state independente și acestea au format CSI. Pe fundalul liberalizării economice haotice s-a pus sub semnul întrebării stabilitatea social-politică a țării, prin constituirea unei „oligarhii”ce a promovat un sistem „mafiot” de administrare a statului. În același timp s-a declanșat și conflictul armat din Cecenia și a început ascensiunea islamismului fundamentalist. Până în anul 2000, F. Rusă a trecut prin perioade de oscilare între cooperare, cedări inacceptabile și răbufniri imperiale, ajungând să considere Vestul drept adversar în 1993, ca apoi în 1997 să redevină partener (acordul special NATO-F. Rusă).
După anul 2000, sub conducerea președintelui V. Putin, s-a procedat la reorganizarea administrației, întărirea statului, stimularea companiilor de stat, soluționarea unor probleme sociale, etc. S-a început dezvoltarea Tratatul de Securitate Colectivă transformat mai tarziu în organizație și în același timp s-a început modificarea trategiilor de securitate, F. Rusă arogându-și dreptul de a interveni în „vecinătatea sa apropiată”.
În relațiile cu UE, F. Rusă urmărește creșterea dependenței Uniunii de livrările de hidrocarburi și exploatarea posibilelor divergențe dintre UE și SUA și dintre Noua și Vechea Europă. Pe plan global F. Rusă cooperează cu SUA și Occidentul în combaterea terorismului internațional și a amenințărilor fundamentalismului islamic. În privința Orientului Apropiat și Mijociu, F. Rusă protejează alianța anti-occidentală Siria-Iran-Hezbollah-Hamas, deși participă la procesul de pace din Teritoriile Palestiniene.
Bazinul Mării Negre a stat mereu în atenția Rusiei, încă din sec XVIII-lea de când spera să transforme Marea Neagră în ‚,propriul său lac”. În prezent F. Rusă are o ieșire limitată la Marea Neagră, dar totuși Kremlinul joacă un rol major în regiune prin forța sa militară, flota militară, diplomația energetică, susținerea Transnistriei, Abhaziei, Osetiei de Sud. După unii analiști unul din obiectivele principale rusești în Marea Neagră rămâne contracararea influenței SUA, NATO și UE, precum și combaterea revoluțiilor în Ucraina și Georgia, totuși Kremlinul văzându-se obligat să ia în calcul faptul că principalele sale conducte de petrol și gaze tranzitează Belarus, Lituania, Polonia și Ucraina, transportul spre UE fiind practic controlat încă de actorii locali.
Odată cu admiterea României în NATO și UE, acestea din urmă și-au împins frontierele la Marea Neagră, Bruxellul a lansat o strategie proprie de vecinătate și o strategie diferită pentru Marea Neagră care se prelungește până în Asia Centrală, iar NATO promovează o orientare distinctă în Caucazul de Sud. Cu toate aceste provocări apărute incepând cu 2004-2007, F. Rusă consideră amenințarea extinderii UE poate mai periculoasă decât NATO.
Belarus se plasează într-un spațiu racordat Europei de Est și conectat, prin Ucraina și F. Rusă, la bazinul Mării Negre. Face parte din CSI, din Tratatul de Securitate Colectivă, din Spațiul Economic Unic și din Uniunea Rusia-Belarus. Deține un grup comun de forțe armate cu F. Rusă și un sistem de apărare organizat de F. Rusă.
Regimul prezidențial din această țară promovează o politică autoritară, contestată de Occident, care a dus la relații tensionate cu Polonia și statele baltice fiind în curs de ameliorare cu Ucraina.
Ucraina este suverană din 1990 și independentă din 1991, și a oscilat în permanență între relațiile speciale cu F. Rusă și integrarea în Occident. Încă din 2004 ea a devenit scena unor insistente confruntări între partidele democratice și pro-occidentale precum Ucraina Noastră, Blocul Iulia Timoșenko, și cele conservatoare și pro-ruse cum ar fi Partidul Regiunilor, Partidul Comunist, Partidul Socialist. Politica contradictorie a Kievului este exprimată și de ciocnirea tendințelor de cooperare cu Polonia, România și Georgia și a celor de alimentare a tensiunilor cu România și de minimalizare a GUAM (Gerogia, Ucraina, Azerbaidjan și Moldova).
F. Rusă își amplifică eforturile pentru atragerea Ucrainei – piesă strategică în Est – în comunitatea economică-politică patronată de Kremlin, timp în care Ucraina are o poziție vulnerabilă între Est și Vest. Dependența energetică de F. Rusă afectează atitudinea Ucrainei pe scena regională și internațională. Cu toate acestea democrația în bazinul Mării Negre nu va realiza progrese fără o Ucraină modernă și reformată.
România controlează Delta Dunării cât și gurile ei precum și 245 km litoral maritim, cu o zonă de exclusivitate aferentă, având o poziție strategică. Ca forță economică, România se plasează la un nivel de mijloc, înaintea Ucrainei, Bulgariei și a Statelor din Caucazul de Sud, schimburile sale economice fiind direcționate în proporție de 70% către UE. Bucureștiul promoveză o orientare proprie de cooperare la Marea Neagră corelată cu obiectivele UE și NATO, susținând România să se manifeste ca un actor ferm aliat Occidentului în regiune și ca bază sigură pentru rutele energetice alternative, de aici și nervozitatea manifestată adeseori de Moscova în relațiile cu Bucureștiul.
Republica Moldova, independentă din 1991, face parte din CSI, GUAM, și Consiliul Europei, participă la lupta împotriva terorismului internațional și primește asistență UE și FMI. Deși între 2001-2004, conducerea de la Chișinău a cultivat ostilitatea față de România, din martie 2005, regimul noului președinte a balansat între apropierea de Occident, dezvoltarea relațiilor cu țara noastră și încălzirea relațiilor cu F. Rusă. Cu toate că România promovează o strategie specială de sprijinire a republii Moldova și a integrării sale în UE, situația din această țară s-a transformat în timp, dintr-o problemă româno-ruso-ucraineană, într-o temă de interes direct pentru UE și NATO.
Bulgaria cu toate că are o solidă tradiție slavă și ortodoxă, s-a aliniat la tendințele modernizatoare, la NATO și UE. Aceasta s-a integrat în ANTO și UE, a primit baze militare americane, a încurajat GUAM, participă la proiectul NABUCCO (conducta de gaze naturale Europa Centrală –Iran) dar și la conducta Burgas-Adriatica, și împreună cu România au dus litoralul de vest al Mării Negre în frontierele euro –atlantice.
Turcia domină litoralul sudic al Mării Negre, controlează strâmtorile și asigură tranzitul dinspre Orient către Occident și dinspre Europa de Nord, Europa de Est și Orientul Apropiat și Mijlociu. Redutabilă ca putere militară, element de bază și avanasat în dispozitivul NATO, Turcia s-a angajat în negocieri de aderare la UE, și împreună cu România și Bulgaria asigură cea mai mare deschidere NATO în Marea Neagră și în direcția Caucazului de Sud. Cu toate problemele interne ale Turciei legate de tensiunile dintre turci și kurzi și dintre islamici și grupările laice, pentru Occident, Turcia reprezintă o piesă politico – militară esențială în regiune și în strategia rutelor energetice alternative.
Caucazul constituie o subzonă în extremitatea sud-estică a Europei, pe litoralul de est al Mării Negre, acest spațiu ocupând o poziție geopolitică esențială între Marea Neagră și Caspică, între Asia și Europa, precum și pe traseele energetice alternative din Caspica și Asia Centrală, această zonă menținându-se permanent în atenția marilor actori internaționali. Caucazul de Nord face parte din F. Rusă. Caucazul de Sud este alcătuit din statele independente Georgia, Armenia și Azerbaidjan, membre CSI și ale Cosiliului Europei.
Georgia reprezintă o piesă esențială în geopolitica sudului Caucazului, teritoriul să permițând supravegherea și funcționarea rutelor terestre dintre Marea Caspică și Marea Neagră și dintre Caucazul de Nord și de Sud.
Abhazia ( F. Rusă) stăpânește porturile nordice la Marea Neagră, iar Osetia de Sud se află la scurtă distanță de traiectul conductei B.T.C. În 2006 autoritățile de la Tibilisi au recuperat părți din Abhazia ( Kodori) și Osetia de Sud.
Alți actori internaționali care acționează în zona extinsă a Mării Negre sunt . SUA, NATO, UE, OSCE, GUAM, FMI, Banca Mondială, Consiliul Europei, ONU.
SUA promovează o strategie proprie în Marea Neagră, care pledează pentru internaționalizarea zonei, întărirea democrației și independenței economice, liberul acces la resurse energetice, combaterea terorismului internațional și a criminalității transnaționale. Această atitudine a americanilor a provocat iritare în F., Rusă, care consideră că adeseori SUA se amestecă direct în ,,vecinătatea sa apropiată” și consideră că SUA au interese în zona extinsă a Mării Negre de natură energetică, politică și militară.
Alianța Nord-Atlantică își consolidează dispozitivul strategic în Europa de Sud-Est și pe litoralul vestic și sudic al Mării Negre, unde în paralel activează și Consiliile NATO – F. Rusă și NATO – Ucraina, acesta din urmă aplicând și un plan individual de acțiune. Ucraina, Georgia și Azerbaidjan și-au exprimat voința de a se integra în Alianță.
Uniunea Europeană a devenit riverană la Marea Neagră în 2007 de când Bruxelles-ul a elaborat o strategie și o politică pentru Europa de Est și Marea Neagră. Implicarea UE în zona extinsă a Mării Negre și a bazinului Caspicii s-a amplificat în contextul tensiunilor energetice UE – F. Rusă și al impulsionării rutelor energetice alternative.
2.3 Marea Neagră și România
“Marea Neagră este în momentul de față o zonă strategică ce va dobândi zi de zi importanță tot mai mare”, declara, la începutul lui 2005, președintele în exercițiu al României. Acum după această declarație care anunța “o schimbare în politica externă românească pe care sunt hotărât să o fac” așa cum avea să o numească președintele Băsescu, ar trebui să ne gândim la motivele, șansele, riscurile și costurile unei politici externe a României în Zona Mării Negre.
România nu este singură la Marea Neagră. Dinamica actorilor de la Marea Neagră conține motive serioase de îngrijorare, și avem exemplul Turciei aliat și partener strategic al României în NATO, țară cu numeroase interese comune cu ale noastre dar și cu puternice elemente de trecut istoric comun. Încă de pe vremea țarilor, rușii fiind foarte preocupați de necesitatea dobândirii unei ieșiri la mările libere, s-au străduit din răsputeri să smulgă Turciei Constantinopolul și Strâmtorile, dar pentru a ajunge la turci trebuiau înainte de toate să treacă pe la noi. Azi, în Turcia se află în plină desfășurare un proces, destul de lent ce-i drept, de creștere a influenței Islamului radical și nimeni nu știe cum vor evolua lucrurile pe termen lung.
Alături de Turcia, Moldova și Ucraina sunt alte două țări care ne produc îngrijorări. În ceea ce privește cazul Moldovei, ceea ce ne îngrijorează cel mai mult este situația lor economică destul de precară precum și incapacitatea Chișinăului de a rezolva criza transnistreană. În cazul Ucrainei, ne îngrijorează mai ales sorta minoritățilo românești, preocuparea pentru canalul Bâstroe precum și litigiul, mault mai vechi legat de Insula Șerpilor.
În afară de aceste state mai există în zona Mării Negre, încă un actor politic de tip statal, care ne îngrijorează foarte tare… Rusia.
Chiar dacă relațiile dintre Moscova și Occident nu sunt dintre cele mai bune, ele au totuși un inamic comun: Islamul Radical. Teroriștii fundamentalisti, animați în egală măsură de idea războiului sfânt împotriva necredincioșilor.
România, aflată la frontiera de Est a Uniunii Europene, a inițiat după aderarea la UE, mai multe proiecte legate de regiunea Mării Negre, pe care a încercat să le promoveze fie în fața Bruxelles-ului fie a statelor din regiune. Cu toate că România a văzut potențialul regiunii Mării negre și a încercat de mai multe ori să sublinieze importanța acestei regiuni, București-ul nu a avut o strategie energetică coerentă în ultimii 20 de ani, care să fie dominată de o viziune pe termen lung ce ar putea prevedea mecanismele prin care ar putea deveni un pilon energetic regional.
Proiectele de exploatare a zăcămintelor de gaze din Marea Neagră și cel legat de exploatarea gazelor de șist, ar asigura independența energetică a țării noastre, mai ales că, spre deosebire de vecinii săi, Bulgaria și Ungaria, București-ul nu este dependent decât într-o mai mică măsură de gazul rusesc.
În plus, prin politica adoptată, România a demonstrat că poate propune și susține inițiative concrete în domeniul energetic, exemplu concret fiind AGRI (Azerbaidjan-Georgia-Romania Interconnector), proiect menit să transporte din câmpul de gaze Shah Deniz din Azerbaidjan, via Georgia, gaz natural lichefiat pe Marea Neagră și apoi delichefiat la Constanța, destinația finală. Studiul de fezabilitate în ceea ce privește proiectul AGRI s-a finalizat la jumătatea anului 2014 iar acum se așteaptă ca statele implicate să ia o decizie dacă este oportună sau nu demararea proiectului care, este pus în pericol de proiectul TANAP demarat de Turcia.
Turcia a semnat tot cu Azerbaidjanul realizarea conductei TANAP (Trans Anadolu Pipeline) care practic înlocuiește traseul gazoductului NABUCO (West), sursa gazului fiind tot zăcământul din Sash Deniz.
Legat de proiectul AGRI, până acum există surse conform cărora lichefierea gazului în Georgia și delichefierea acestui al Constanța ar crește prețul final, în așa măsură încât proiectul să nu mai fie viabil din punct de vedere economic. Marele avantaj geostrategic al proiectului AGRI este că, dacă va fi pus în aplicare, va ocoli toate stele importante de la Marea Neagră, cu rol în furnizarea energiei către Europa: Turcia, Ucraina, Rusia. Șansele de reușită ale ambițiilor energetice ale României țin, într-o mare măsură, de interesele Federației Ruse în spațiul estic, stat care a păstrat, în fiecare areal al regiunii, o enclavă, cum este Transnistria sau regiune abhază, prin care pot dejuca planurile de diversificare ale statelor membre ale comunității europene.
În afară de inițiativele concrete avute de România în regiunea Mării Negre au existat și strategii care să susțină ambițiile de a deveni un nod energetic în această parte a Europei. Drept urmare în 2007 a fost lansată Strategia de Securitate Națională a României care vede securitatea energetică ca pe un domeniu secundar și viza reconfigurarea acesteia în conformitate cu strategia energetică a UE.
În Strategia de Securitate Națională, regiunea Mării Negre nu era considerată o zonă tampon sau secundară ci “un conector de importanță strategică situat pe coridorul ce leagă comunitatea euroatlantică de arealul Orientului Mijlociu – Regiunea Caspică – Asia centrală”.
Pentru perioada 2007-2020 a fost lansată Strategia energetică a României, în care se menționa necesitatea diversificării surselor având ca fundament faptul că resursele de energie primară sunt disponibile în cantități limitate și, în unele cazuri nici nu au mai fost identificate zăcăminte cu potențial important.
Departamentul pentru Energie pregătește o nouă Strategie Energetică pentru perioada 2015-2035 care să aibă printre principiile care vor sta la baza documentului și faptul că “există perspective reale ca România să-și îmbunătățească independența energetică sau să devină independentă energetic în preajma anului 2020, mai ales datorită zăcămintelor din Marea Neagră și chiar dacă va continua, cel mai probabil, să fie dependentă într-o oarecare măsură de importurile de țiței“.” “Strategia Energetică 2015-2035 trebuie să fie un instrument viu, clar în exprimare, riguros în abordare, flexibil în utilizare, inovativ în conținut și fezabil în măsuri, un instrument care să plaseze România în rândul țărilor puternice, dar atractive pentru investitori. Într-o etapă următoare, intenționăm să supunem dezbaterii publice previziunile și scenariile privind sectorul energetic.”, a declarat ministrul delegat pentru Energie, Răzvan Nicolescu.
Dacă obiectivele legate de independența energetică vor fi realizate, atunci România va avea pârghiile necesare prin care să poată deveni o voce demnă de luat în calcul nu numai la nivel european ci și pentru statele din regiune. Toate aceste ambiții energetice ale României întâmpină pe plan intern, o serie de dificultăți. Exploatarea gazelor de șist prin facturare hidraulică a stârnit un val de proteste legat de consecințe pe care le poate avea supra zonelor unde urmează să fie demarate lucrări iar exploatarea resurselor de hidrocarburi din Marea Neagră este un proces dificil care ridică două probleme: zăcămintele se află în apropierea Deltei Dunării, zonă protejată a biosferei, iar costurile de exploatare ar putea depăși cu mult prețul actual al gazului.
CAPITOLUL III
RISCURI, AMENINȚĂRI ȘI VULNERABILITĂȚI LA ADRESA SECURITĂȚII REGIONALE
Sfârșitul de secol XX a scos în evidență o dinamică a relațiilor internaționale, ce au demonstrat că lumea este într-o totală interdependență. Acest lucru duce la creearea unui nou sistem social ce cuprinde toate domeniile de activitate practică și teoretică. Toate legăturile de natură socială, economică, politică și militară au realizat multiple conexiuni la nivelul statului, colectivității și individului, arealul de manifestare al acestor conexiuni depășind granițele statelor.
Mediul internațional de securitate este caracterizat, de modificări profunde și imprevizibile. Fluiditatea mediului de securitate permite organizări și reorganizări de alinațe funcție de politicile, strategiile, dinamica intereselor statale, precum șui de tendințele mediului de securitate global.
Statele nu mai sunt entități închise aflate în afara mecanismului de ralaționare la nivel mondial. Dacă nu-și aleg varianta acțională, sunt obligate să interacționeze pentru a-și asigura supraviețuirea fizică, existența națională sau supremația mondială
Globalizarea, factor de risc la adresa apărării naționale;
Globalizarea ca proces continuu și ireversibil al transformărilor tehnologice și economice, al evoluțiilor politice, militare, mediatice, dorim să fie clădită pe latura democratică a relațiilor internaționale politice și militare corelată cu modernizarea structurilor implicate. De aici pornește impresia că ar exprima numai interesele celor puternici, a statelor capitaliste dezvoltate, capabile să susțină financiar o economie de piață.
Globalizarea realizează acea rețea structurală de centre și periferii în care un actor puternic poate acționa oriunde și oricând (militar sau economic) pentru a-și atinge interesele sale strategice influențând decisiv starea de securitate sau insecuritatea a mediului internațional.
Țara noastră nu a avut cum să nu fie atinsă de fenomenele globale actuale, deși a luat tarziu startul în cursa globalizării, după anul 1990. A făcut față multor provocări fără să-și dezechilibreze periculos securitatea internă. După căderea comunismului, economia și sectorul social au avut parte totuși de convulsii. Influența sovietică, economia de stat dirijată și controlată a făcut ca România să fie printre ultimele țări care a beneficiat de efectele pozitive ale noilor tehnologii, a economiei de piașă integrată, într-un cuvând de… globalizare.
După anul 1990, mediul informatic a pătruns ușor în zona noastră dar ne-a găsit total nepregătiți. Produsele scumpe, economia ineficientă, inflația galopantă, concurența occidentală, toate acestea au dus la apariția unor convulsii sociale. Întâlnirea cu occidentul s-a petrecut rapid și dramatic, lăsând șara noastră cu 2 milioane de șomeri, cu 2 milioane de locuitori mai puțini cu peste 50% din populație trăind în sărăcie și cu 5,5 milioane de pensionari.
Clasa politică, care trebuia să fie factorul de decizie în tranziția spre economia de piață și privată, era și ea în transformare. Partidele politice apărute după 1990, noii formatori de opinie nu aveau experienșă în realizarea economiei de piașă, a noului sistem parlamentar ce trebuia definit. Deschiderea fașă de capitalul străin s-a făcut cumultă dificultate, iar urmările sunt clare: lipsă de resurse interne de capital, acces limitat la piețele externe de capital privat, economia romînească suferă de lipsa investițiilor cu greutate.
Pe plan militar putem aprecia că munca noastră s-a finalizat prin integrarea în structurile politico-militare NATO și EU, armata participând încă de la începuturi la PfP (Parteneriatul pentru Pace).
Din punct de vedere al securității interne, așa cum o demonstrează anii de tranziție, România rămâne vulnerabilă în fața crimei organizate. A trecut de la stadiul de țară de tranzit pentru droguri la țară consumatoare, apoi la țară producătoare. Oraganizații ca mafia Siciliană, Comorra Napolitană precum și „Acoperișul” – puternica organizație a sindicatului crimei din Federația Rusă precum și elemente ale organizațiilor teroriste internaționale, arabe și PKK și-au făcut simțită prezența pe teritoriul național.
Uriașa circulație a banilor „gheață”, datorită plăților cu banii jos, dificil de urmărit și monitorizat de instituțiile bancare, reprezintă un alt risc de luat în considerație. Împărțirea severă a populației în foarte bogați și cei foarte săraci destul de mulți creează tensiuni sociale o mare piedică în dezvoltarea mecanismului democratic. Această evoluție nu este fenomenul globalizării, dar globalizarea poate accentua și accelera anumite fenomene locale improprii economiei de piață.
Din postura de membru NATO și UE “România poate și trebuie să promoveze o largă cooperare cu celelalte state din regiune, prin identificarea acelor mecanisme care să le permită participarea la luarea deciziilor politice, necesare asigurării unei stabilități regionale și europene durabile”.
România lucrează mai mult la noua arhitectură globală de securitate prin cooperare, luând parte activ la prevenireași soluționarea crizelor și conflictelor regionale, sub egida ONU, NATO, UE și OSCE.
Ca membru NATO și UE, țara noastră are posibilități sporite de a influența pozitiv fenomenele politico-militare din regiune, prevenind apariția altor conflicte de natură să afecteze interesele de securitate ale națiunilor din Balcani, Europa Centrală și de Sud-Est, contribuid la atenuarea disputelor existente și eliminearea surselor de conflict din zonă.
Odată intrați în UE granițele interne s-au desființat, au aparut structuri noi, agenții, instituții culturale, finaciar-economice europene și mondiale, libera circulație a oamenilor, a valorilor și capitalurilor, crearea de regiuni economice, restrângerea autorității statale, toate acestea având o influență foarte mare în redefinirea conceptului de securitate națională.
Tot în UE o stare de fapt destul de șocantă este fluidizarea frontierelor. Statul devine parte a unui întreg care va ânlesni mișcarea fluxurilor de capital, bunuri, nformații și personae în toate domeniile și direcțiile. Toate aceste fluxuri devin vectori de putere pentru cei care știu să le producă, stăpânească dar și factori de instabilitate cu grave repercusiuni în echilibrul de securitate dacă sunt scăpate de sub control.
Vulnerabilități și ameninări în regiunea Mării Negre;
Putem aprecia că există trei categorii de riscuri și amenințări la adresa securității regionale pe care le putem identifica în această zonă, cu implicații majore pentru actorii principali din regiune, în special pentru Moldova, România și Ucraina:
1. Riscuri și amenințări non-militare:
• Probleme teritoriale a căror rezolvare se întârzie, reușindu-se astfel accentuarea unor stări și fenomene negative ce se pot constitui în pericole și chiar amenințări;
• Nerespectarea angajamentelor internaționale, ceea ce poate duce la dereglarea situației regionale;
• Evoluții negative interstatale, ce pot degenera în acte destabilizatoare ducând, astfel, la declanșarea unor crize politico-militare;
• Traficul de arme, de droguri și persoane, crima organizată, corupția, dezordine socială, folosite de către forțe ostile pentru a controla și destabiliza regiunea.
2. Riscuri și amenințări militare:
• Prezența în regiune a celor aproximativ 2000 de militarI și 40.000 de tone de echipament militar și muniție aparținând fostei Armate a 14-a. Statutul internațional al acestora rămâne încă neclar și constituie un factor destabilizator, chiar dacă forțele militare se consideră de menținere a păcii, ceea ce ar presupune un grad înalt de imparțialitate;
• Confruntări armate locale, facilitate de existența unor forțe separatiste transnistrene gata să recurgă la mijloace militare pentru a preveni „reintegrarea” în teritoriul Moldovei.
3. Riscuri asimetrice și transnaționale:
• Structura populației poate duce la posibilitatea apariției unor conflicte, pe fondul conflictului transnistrean, unde se manifestă tendințe separatiste, la care se adaugă tendințe de autonomie găgăuză. Ar putea rezulta o situație extrem de periculoasă, având printre urmări revigorarea diverselor forțe naționaliste din regiune, care, prin implicare, ar putea inflama situația.
• Încercări de destabilizare a regiunii prin acțiuni teroriste, urmărind zdruncinarea încrederii în capacitatea de a gestiona situația atât a actorilor din zonă dar mai ales a organizațiilor internaționale și regionale de securitate (OSCE).
Zona Mării Negre reprezintă principala țintă a tuturor proceselor în desfășurare sau care sunt prognozate și, din aceste motive, evaluarea vulnerabilităților, dar și a riscurilor, pericolelor și amenințărilor la adresa securității regionale constituie punctul de plecare pentru formularea politicilor regionale ale actorilor statali și suprastatali.
Principala vulnerabilitate a regiunii este constituită de diferențele dintre țările ce o compun. Este vorba aici nu numai despre varietatea culturală și politică, ce caracterizează regiunea Mării Negre și Balcanii, ci, mai ales, despre stadiile diferite de dezvoltare în care se află țările din această zonă.
În mare parte vulnerabilitățile regiunii sunt cele specifice statelor aflate în tranziție la democrație:
– apartenența majorității țărilor din regiune la blocul comunist, a cărui prăbușire le-a aruncat într-un haos geostrategic, din care au încercat să iasă prin inițierea unui proces dificil de tranziție atât la nivel intern, cât și la nivel extern;
– nefinalizarea acestui proces în nici unul dintre domeniile vieții societății (economic, politic, social). Analizele economice demonstrează că, cel puțin în partea de est a zonei Mării Negre și Balcani, calitatea vieții locuitorilor este cu mult sub nivelul atins în timpul existenței Uniunii Sovietice;
– marea varietate etnică, culturală și religioasă a regiunii.
– lipsa unui cadru juridic coerent necesar combaterii fenomenului corupției;
– lipsa unui cadru juridic coerent referitor la combaterea crimei organizate, a traficului de droguri și de ființe umane;
– existența, în regiune, a unor țări care nu și-au definitivat opțiunile vis-à-vis de integrarea europeană și euroatlantică (o parte importantă a oficialilor din Ucraina și Republica Moldova au făcut declarații împotriva potențialei aderări la organizațiile europene și euroatlantice);
– existența concomitentă a unor jocuri de interese ce urmăresc instaurarea hegemoniei Rusiei în regiune și a tendințelor de integrare europeană și euroatlantică a statelor de aici;
– dependența țărilor din regiune de resursele energetice ale Federației Ruse.
3.3. Factori de risc la adresa securității globale cu origini în zona Mării Negre și Balcani
Globalizarea face ca o mare parte a riscurilor și amenințărilor să tindă să se transforme în amenințări cu caracter extins. Astfel putem identifica următorii factori ce se concretizează în riscuri la adresa securității regiunii Mării Negre, cu extensie spre nivelul global de realizare a securității:
– tranzitul elementelor teroriste și ale crimei organizate către Europa Centrală și de Vest prin regiunea Mării Negre și Balcani;
– fluxurile migratorii masive dinspre Asia și Africa spre Europa Centrală și de Vest;
– vecinătatea a uneia dintre cele mai instabile regiuni ale lumii: Asia Centrală;
– vecinătatea apropiată a Caucazului și a Balcanilor – zone caracterizate de tensiuni și conflicte;
– existența unor relații de neîncredere istorică între țările regiunii (de exemplu, între Grecia și Turcia);
– existența presiunilor islamice asupra uneia dintre cele mai importante țări ale regiunii: Turcia;
– lipsa compatibilității dintre soluțiile militare și cele civile pentru rezolvarea unor conflicte deja existente, cum ar fi cel din nordul Caucazului, în care logica militară cere ca civilii să fie tratați ca inamici, în timp ce dreptul internațional condamnă această abordare;
– absența instrumentelor de legislație internațională recunoscute de către toate statele din regiune necesare rezolvării pașnice a cererilor de autonomie sau suveranitate ale minorităților etnice locale;
– dorința Rusiei de a reface ordinea hegemonică anterioară sfârșitului Războiului Rece;
– tradiționala luptă pentru poziția de lider în Marea Neagră între Turcia și Rusia;
-dezinteresul față de degradarea mediului, cauzată de industrializarea excesivă a fostelor țări comuniste.
Ca și pericole la adresa securității regional și globale, suliniez:
– conflicte între Rusia și fostele state sovietice asupra unor chestiuni etnice, teritoriale sau legate de resurse, în special în Kazakhstan și apoi în Ucraina;
– potențialitatea ca regiunea Mării Negre să devină o țintă pentru terorismul intern și internațional din cauza conflictelor interne provocate de tendințele separatiste și naționaliste (surse ale terorismului), de lipsa tradiției democratice a transferului puterii în unele țări ale regiunii și de acumulările masive de armament, moștenite din perioada Războiului Rece;
– apariția unei diviziuni între civilizații, cauzată de participarea țărilor din regiune la lupta împotriva terorismului;
– eșecul proiectelor occidentale ce urmăresc relaționarea resurselor energetice caspice și central asiatice cu piețele europene, ca urmare a creșterii gradului de instabilitate în regiune;
– neintegrarea europeană și euroatlantică a țărilor din regiune din cauza eșecului în adoptarea standardelor impuse de organizațiile internaționale care au inițiat aceste procese;
– divizarea regiunii între sfera de influență occidentală și cea euroasiatică.
CAPITOLUL IV
EVOLUȚII GEOPOLITICE ÎN ZONA EXTINSĂ A MĂRII NEGRE.
UCRAINA ÎNTRE EST ȘI VEST
Există mai multe falii în Ucraina – vestul acestei țări are o viziune pro-occidentală, considerând utilă integrarea europeană, iar estul este o zonă industrializată unde interesele economice locale sunt mai apropiate de zona de influență a Federației Ruse. Uniunea Europeană propune o variantă politică, în care Ucraina ar putea să-și găsească un loc.
4.1 Ucraina în contextul european
Sistemul social construit de Ianukovici este cu mult mai urât decât ceea ce era România în anii 90; relațiile de familie și clan sunt sfinte, iar banii se mișcă într-o manieră foarte bine controlată, nelăsând loc pentru cei din afară. Din acest punct de vedere, situația din Ucraina poate fi comparată cu Primăvara Arabă. Generația tânără se simte izolată, iar Euromaidanul poate fi simbolul supraviețuirii într-un sistem închis și rece.
Să avem în vedere și poziționarea Crimeii în general. Statutul de provincie autonomă al peninsulei Crimeea deschide o serie de opțiuni, care nu pot fi ignorate de niciun jucător intern sau extern. Crimeea are o importanță aparte în pozționarea Ucrainei la Marea Neagră și Marea Azov. Peninsula are o suprafață de 26 200 kilometrii pătrația și o populație de aproximativ 2 milioane de locuitori. Istoric vorbind această regiune a reprezentat un punct de controversă, în timpul războiului civil din Rusia fiind un bastion al forțelor albe- care se opuneau bolșevicilor. Mai târziu, după căderea URSS, această provincie a căpătat un statut de autonomie în cadrul Ucrainei, cu o constituție specifică și parlament propriu. La toate acestea se adaugă și prezența flotei ruse a Mării Negre în portul Sevastopol – un alt element care a provocat tensiuni și negocieri intense.
Într-un context prezent incert, în care balanța de putere de la Kiev este pusă la grea încercare, ne putem imagina o posibilă reacție a Crimeii. Federația Rusă a dus o politică destul de apropiată față de cetățenii peninsulei și nu este foarte greu să ne imaginăm un scenariu în care această provincie și-ar putea declara independența față de Kiev. Având în vedere lipsa de omogenitate a opoziției de la Kiev, dar și prezența unor elemente naționaliste (în favoarea unui stat ucrainian puternic) vom putem observa, gradual, orientarea spre o opțiune de independență a Crimeii. Acest scenariu este puțin probabil, dar nu imposibil. Crimeea ar putea reprezenta o garanție pentru Rusia în jocul regional de la Marea Neagră și nu numai.
Uniunea Europeană are nevoie de Ucraina, din rațiuni geopolitice, dar și din rațiuni „interne”. Prin rațiuni interne mă refer la poziționarea Europei în preajma alegerilor europarlamentare. Gestul Uniunii de a se implica activ în „competiția pentru Ucraina” reprezintă un efort de a demonstra capacitatea de acțiune și reacție a politicii externe comune (mai ales prin brațul Parteneriatului Estic). Uniunea Europeană va milita pentru respectarea voinței populare a ucrainienilor. Un succes in Ucraina poate demonstra eficacitatea instrumentelor comunitare și ar putea marca revenirea Uniunii în jocurile politice din lume.
Summitul Rusia- Uniunea Europeană din 28 ianuarie 2014 a fost fără surprize, președintele rus Vladimir Putin acuzând implicarea anumitor oficiali europeni în afacerile interne ale Ucrainei.
4.2 Riscuri și amenințări în procesul de securizare a frontierei de nord și de răsărit a României
Dublul statul al României de țară membră NATO și UE face ca frontiera sa de Nord și Est să fie concomitent granița celor două organizații. La frontiera de răsărit a NATO se ridică unele probleme în ceea ce priveste contracararea riscurilor si amemnințărilor politico-militare și a celorlalte tipuri de riscuri și amenințări conexate cu acestea, în special după momentul amplasării bazelor SUA pe teritoriul României. În acest sens, aspectul teritorial concret contează în ceea ce priveste securitatea și apărarea membrilor săi în cazul unei agresiuni militare externe de către alt stat sau grup de state. În schimb, granița răsăriteană a Uniunii Europene relevă unele particularități de care România trebuie să țină cont în demersurile sale de apărare și securizare a acestui spațiu.
România, NATO și Uniunea Europeană au o frontieră de răsărit aflată în contact cu cei din „vecinătatea apropiată”și nu numai. La această graniță se întâlnesc riscuri și amenințări la adresa securității și apărării României ca entitate economică, politică, socială, culturală și militară, precum și a țărilor partenere din NATO și UE. În acest sens, România, ca stat „proprietar” al frontierei externe de răsărit a Uniunii Europene, va avea o serie de drepturi si obligații, inclusiv în domeniul securității și apărării acestei granițe.
Noua frontieră externă a UE va trebui să facă față unui flux crescând de mână de lucru ilicită și de alte forme de trafic uman. O parte importantă a imigrației ilegale din Uniune provine din această regiune. Până la intrarea în UE, România era doar o țară de tranzit a imigranților clandestini spre statele europene membre ale Uniunii, dar după ianuarie 2007, ea a devenit atât „ținta” unei părți din acesti imigranți clandestini, cât și „poarta” de acces a lor în Uniune.
Un alt risc de semnalat îl constituie rețelele de criminalitate organizată, care există în țările est-europene sau în imediata lor vecinătate și care operează pe teritoriul UE. Astfel, în Uniunea Europeană, pe lângă grupurile de crimă organizată aparținând țărilor membre, acționează grupuri de criminalitate organizată din afară. Printre acestea din urmă, se numără: grupuri de albanezi (trafic de droguri, imigrație ilegală, trafic de ființe umane); grupuri de chinezi (contrabandă cu produse chimice necesare fabricării drogurilor sintetice, producerea de droguri sintetice, imigrație ilegală, fraude pe cărți de credit); grupuri de ruși, constituite din etnici aparținând fostelor state sovietice (toate tipurile de crimă organizată, spionaj); grupuri de români (furturi de bunuri, prostituție, falsificări de carduri bancare); grupuri de bulgari (prostituție, contrafaceri de euro, fraude cărți de credit); grupuri de turci si kurzi (comerț cu heroină, în principal); grupuri de nigerieni, de marocani (trafic de droguri, în principal).
Un alt risc deosebit de important la frontiera de răsărit a UE îl constituie conflictele înghețate din spațiul ex-sovietic. Printre acestea, cel mai apropiat și, posibil, cu efectele cele mai negative, este conflictul transnistrean, din Republica Moldova, stat vecin cu România și, din 2007, cu Uniunea Europeană. Practic, pe teritoriul Republicii Moldova există si funcționează o entitate administrativteritorială ce are toate prerogativele specifice unui stat – monedă, armată, instituții.
Este evident faptul că la granița dintre comunitatea euro-atlantică, reprezentată de țări membre ale NATO și/ sau UE, cum ar fi România, Bulgaria, Turcia, și comunitatea țărilor foste sau actuale membre ale CSI, cum ar fi Moldova, Ucraina, Kazakhstan, Georgia, Azerbaijan etc., se produc nu numai interacțiuni culturale, economice, sociale, ci și militare și de intelligence.
La frontiera de răsărit a NATO și UE, frontieră ce se întinde semnificativ din punct de vedere geopolitic de-a lungul cursului râului Prut, se confruntă două spații de securitate diferite, reprezentate de SUA și Federația Rusă. Statele Unite îsi fac simțită prezența în proximitatea frontierei de răsărit a UE și NATO prin bazele militare amplasate în România, iar Rusia prin prezența Armatei a XIV-a încartiruită în Republica Transnistreană. Teritoriul Republicii Moldova este aproape în întregime controlat din punct de vedere informativ de Rusia.
Insula Șerpilor include două puternice radare care au capacitatea de acoperire în bazinul Dunării de Jos, în Balcani si în Europa Centrală. Un al doilea radar „acoperă“ Mediterana, monitorizând totul până pe coasta Nord-Africană si Orientul Mijlociu, inclusiv teritoriul statului Israel. Un cablu telefonic sofisticat leagă insula de Odessa, ca si de Centrul de dirijare electronică și de sistematizare a informațiilor, amplasat în subsolurile Tighinei. Datele de aici servesc dirijării rachetelor. Din această perspectivă, se poate spune că astăzi raportul prezentat aici devine cât se poate de coerent. „Coridorul“ geostrategic al Rusiei – Basarabia, Dobrogea, Insula Serpilor, Balcanii – indică o posibilă deplasare de atenție si de accent politic.
Având în vedere că deoparte și de alta a malurilor râului Prut se situează baze militare americane și rusesti, și chiar dacă acestea nu au interacționat direct niciodată, se pot previziona dimensiunile confruntării de pe „frontul secret” dintre cele două puteri geopoliticce și militare. Cu siguranță, amplasarea bazelor SUA în România a făcut ca spionajul rusesc -SVR si GRU- să se manifeste în consecință. Rusia continuă să spioneze spațiul „vecinatății apropiate”, conform doctrinei de apărare a Kremlinului, bazată pe principiul că în intelligence cea mai bună formă de apărare este ofensiva informativă. Spionajul rusesc în România ca de altfel și în Ucraina, se manifestă și prin intermediul serviciilor de informații ale Republicii Moldova (SIS), precum și prin structurile de informații rămase fidele Kremlinului din cadrul serviciilor ucrainene.
4.3 Interese în Ucraina, cooperare între foști și actuali adversari
Parteneriatul NATO-Rusia a fost conceput ca un element strategic menit să promoveze securitatea în regiunea euro-atlantică după sfârșitul Războiului Rece. Relațiile dintre cei doi actori strategici au debutat oficial în 1991, când Rusia a devenit membră a Consiliului de cooperare nord-atlantic (redenumit „Consiliul de parteneriat euro-atlantic” în 1997), instanță creată pentru a favoriza transparența și a instaura dialogul după sfârșitul Războiului Rece. Rusia a aderat la programul Parteneriatului pentru pace în 1994, deschizând astfel calea unei consolidări a cooperării practice, care s-a tradus prin desfășurarea, în 1996, a unui important contingent în cadrul forței de menținere a păcii conduse de NATO în Bosnia-Herțegovina.
Actul fondator din 1997 asupra relațiilor, a cooperării și a securității reciproce între Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Federația Rusă venea să constituie cadrul formal al relațiilor NATO-Rusia, care a permis stabilirea unui program bilateral de consultări și de cooperare în cadrul Consiliului Comun Permanent NATO-Rusia (CCP). Cu toate acestea, prejudecățile moștenite din perioada Războiului Rece au împiedicat CCP să atingă întregul său potențial. Divergențele iscate de campania aeriană desfășurată în Kosovo au afectat, de asemenea, relațiile. Rusia a jucat totuși un rol diplomatic semnificativ în rezolvarea crizei din Kosovo și, în iunie 1999, ea a desfășurat trupe de menținere a păcii în sprijinul Forței pentru Kosovo (KFOR). Începând din 1999, relațiile NATO-Rusia s-au îmbunătățit în mod sensibil.
În 2002, crearea Consiliului NATO-Rusia (NRC) a dat acestor relații un nou impuls și o nouă substanță. Decizia de creare a Consiliului NATO-Rusia a fost luată în urma atentatelor teroriste din septembrie 2001, care au arătat în ce măsură era necesară desfășurarea unor acțiuni coordonate pentru a răspunde amenințărilor comune. Această decizie a demonstrat voința comună a statelor membre ale NATO și a Rusiei de a coopera mai strâns în scopul atingerii obiectivului comun constituit de instaurarea în regiunea euro-atlantică a unei păci durabile și cuprinzătoare, obiectiv prezentat pentru prima oară în 1997 în Actul fondator NATO-Rusia.
NRC, în care cele 26 de țări aliate și Rusia lucrează ca parteneri egali, oferă un cadru ce permite consultări asupra unor probleme de securitate actuale și o cooperare practică într-o serie de domenii de interes comun. Punerea în practică a cooperării coordonate de NRC se realizează prin intermediul a 15 de grupuri de lucru. Acest cadru permite multiplicarea contactelor între responsabilii civili și militari ruși și ai NATO ca și cooperări concrete, precum semnarea unei înțelegeri privind Statutul Forțelor (Status of Forces Agreement – SOFA), întărirea interoperabilității între forțele ruse și cele NATO, exerciții comune de gestionare a situațiilor de urgență sau participarea Rusiei la operațiunea Active Endeavour.
Domeniile cheie ale cooperării sunt lupta contra terorismului, reforma apărării, cooperarea între militari, formarea pentru lupta antidrog a personalului din Afganistan și din Asia Centrală, apărarea contra rachetelor în teatru, gestionarea crizelor, non-proliferarea, gestionarea spațiului aerian, planurile civile de urgență, cooperarea științifică și securitatea mediului.
În scopul facilitării cooperării, Rusia a stabilit o misiune diplomatică pe lângă NATO și, în același timp, a deschis antene militare la nivelul marilor cartiere generale ale celor două mari comandamente ale NATO.
4.3.1 Criza georgiană, „ un experiment ”
În ciuda tuturor acestor progrese, relațiile dintre Alianța Nord-Atlantică și Rusia rămân instabile, în mare măsură datorită faptului că sunt lipsite de profunzime. Conflictul ruso-georgian a provocat între cei doi actori o criză de o gravitate similară rupturii iscate în 1999 de operațiunea „Forța aliată” (Kosovo), când Rusia s-a văzut marginalizată. În urma „acțiunii militare disproporționate” în Georgia și a recunoașterii ulterioare de către Rusia a independenței regiunilor georgiene Osetia de Sud și Abhazia, Alianța a suspendat reuniunile formale ale Consiliului NATO-Rusia și cooperarea în anumite domenii.
Figura 1. Zonele bombardate de armata rusă
În toată această perioadă de „îngheț” diplomatic s-au înregistrat inițiative de reluare a dialogului, cu ocazia celei de-a 45-a Conferințe privind Politica de Securitate (Munchen) și culminând cu reuniunea ministerială informală a NRC (insula Corfu). În ansamblu au predominat însă tensiunile, pe fondul ofensivei discursive a Moscovei, inflamată de organizarea unor exerciții militare în cadrul Parteneriatului pentru Pace al NATO (PfP), în Georgia .
În urma războiului din august 2008, bazele militare ruse din Armenia nu mai sunt aprovizionate pe cale terestră, trecerea convoaielor prin teritoriul georgian nemaifiind posibilă. De asemenea, o rută alternativă prin Azerbaidjan este puțin probabilă, din cauza opoziției acestui stat față de Armenia. Răscruce de comunicații și nod de tranzit al hidrocarburilor de la Marea Caspică în drumul către Europa, Georgia este un adevărat zăvor pentru cei ce vor să controleze sudul Caucazului.
Figura 2. Coridoarele prin care Rusia a invadat Georgia
După exercițiile militare „Caucaz 2009”, Dmitri Medvedev a vizitat capitala Osetiei de Sud, Ținvali, și a salutat regiunea ca pe „o nouă țară”, El și-a exprimat speranța că Georgia și-a învățat lecția și nu va mai încerca să recucerească Osetia de Sud și Abhazia. Medvedev a lăsat puternic de înțeles că Rusia va răspunde din nou prin metode militare dacă Georgia încearcă să recucerească vreunul dintre cele două teritorii.
Din punctul de vedere al Rusiei, exprimat prin declarațiile reprezentantului său permanent la NATO, Dmitri Rogozin, întreruperea survenită în activitatea NRC reprezintă cea mai mare greșeală politică a NATO din ultimii ani, iar cooperarea, inclusiv în domeniul militar, va putea fi reluată doar după dezbaterea inițiativei președintelui Federației Ruse, Dmitri Medvedev, de „reconfigurare a matricei securității europene”.
Pe un plan mai general, se poate aprecia că războiul ruso-georgian a acțiunat ca un revelator. El a evidențiat existența unor discordanțe profunde în relațiile NATO-Rusia, cu rădăcini adânci în prejudecățile și neînțelegerile reciproce, dar și necesitatea reformării acestor relații în sensul unei cooperări autentice. În analogie cu teoria lui Thomas Kuhn privind revoluțiile științifice, putem considera conflictul din Georgia drept un „experiment crucial”, în sensul în care el impune o „schimbare de paradigmă” în percepția relațiilor dintre actorii politici împlicați în „heartland”: Rusia, Statele Unite, NATO, Uniunea Europeană și statele ex-sovietice.
4.3.2 NATO în fața “liniei roșii”
Rusia este în continuare neîncrezătoare în legătură cu fostul inamic al URSS, a cărui transformare este, în opinia ei, purtătoare de numeroase riscuri pentru securitatea sa. Această viziune este înrădăcinată în percepția rusă a Alianței atlantice în general, considerată ca o relicvă a Războiului Rece care la ora actuală nu mai are motive să existe; „Atlantismul ca unic principiu istoric este revolut” declara președintele Dmitri Medvedev, în vizita sa la Berlin din 5 iunie 2008. Această viziune explică, în primul rând, reacțiile extrem de negative față de expansiunea Alianței către est. Lărgirea NATO în țările Europei Centrale și de Est a stârnit îngrijorare la Moscova, care n-a putut totuși să i se opună. Posibila adeziune a Ucrainei și a Georgiei reprezintă însă pentru Rusia „o linie roșie peste care nu se poate trece”.
În legătură cu această problemă, Dmitri Rogozin afirma că „dacă nu ar fi fost decizia privind Georgia și Ucraina a Summitului NATO de la București, unde s-a spus că aceste țări vor deveni în viitor membre ale alianței, Saakașvili nu ar fi simțit că are spatele acoperit pentru comiterea acelei aventuri din august. În ceea ce privește Ucraina, din aprilie 2008, când a fost luată această hotărâre, nu a existat o astfel de turbulență în relațiile noastre. Iar dacă Ucraina va fi primită în alianță, vom percepe asta ca pe un act ostil nouă. Nu va mai exista nicio colaborare a Rusiei cu NATO.
Extinderea NATO în Ucraina, spre care tinde Washingtonul și se orientează grupul din jurul actualului președinte ucrainean, amenință cu o criză politico-militară extrem de serioasă, consideră politologul rus Serghei Karaganov, decanul Școlii de Economie Internațională și Afaceri Externe din cadrul înaltei Școli de Economie din Moscova și președinte al think-tank-ului rusesc, Consiliul pentru Apărare și Politică Externă. Potrivit lui Karaganov, această criză nu numai că îi transformă pe ucraineni în carne politică de tun, ci va provoca și daune grele Europei și Rusiei, de asemenea, stabilității internaționale în ansamblu.
Războiul din august 2008 din Georgia a pus între paranteze proiectele de lărgire a NATO în fosta URSS; dar ele nu sunt totuși îndepărtate definitiv, așa cum a indicat implicit, la Munchen, vice-președintele american, când a afirmat că aceste țări ar trebui să decidă în deplină independență.
De la începutul anilor 1990, Moscova consideră că afirmarea și expansiunea NATO nu îi permit (ea nefiind membră a acestei organizații) să participe pe picior de egalitate la luarea deciziilor privind securitatea europeană. O preocupare pe care criza din Kosovo, din 1999, a înrădăcinat-o – arătând că deși Rusia a fost consultată prin Consiliul Comun Permanent, ea n-a putut totuși să influențeze deciziile NATO într-o criză europeană majoră (un scenariu care s-a repetat, deplânge Kremlinul, cu ocazia conflictului georgian).
Pentru Rusia, soluția se află într-un tratat prin care membrele tuturor organizațiilor ce contribuie la securitatea în spațiul euro-atlantic ar lua decizii cu titlu național, independent de apartenența lor la aceste organizații – singurul mijloc de a armoniza regulile jocului securitar la scara continentului european.
4.4 Perspective pentru Rusia și NATO
Unul dintre efectele neașteptate ale crizei din Ucraina este apropierea Finlandei și Suediei de Alianța Nord-Atlantică, a declarat ministrul finlandez al apărării, Carl Haglund. Celelalte trei țări scandinave, Danemarca, Norvegia și Islanda, sînt membri fondatori ai NATO, în timp ce Finlanda și Suedia au ales pînă în prezent politica neafilierii la blocurile militare.
“Este oarecum paradoxal că acțiunile Rusiei au adus Finlanda și Suedia mai aproape ca oricînd de aderarea la NATO. Nu cred că aceasta era intenția Rusiei”, a declarat ministrul Haglund la o conferință a formațiunii pe care o conduce, Partidul Popular Suedez din Finlanda (RKP). El a subliniat în acest context că Finlanda trebuie să se angajeze într-o dezbatere serioasă despre securitate și apărare.
O posibilă admitere a celor două țări scandinave în NATO ar avea implicații considerabile pentru Rusia, mai ales dacă analizăm cazul Finlandei, ce are cu aceasta o frontieră de 1.200 de kilometri. În cazul unei consolidări a cooperării Alianței cu Ucraina și Georgia, atunci NATO ar avea sub control întreaga vecinătate vestică a Rusiei, de la Oceanul Arctic, pînă în Marea Neagră și Caucaz. De altfel, Finlanda, Suedia, Ucraina și Georgia sînt singurele state din afara NATO care au participat la programul de aplicații Response Force, desfășurat de Alianță în anul 2006 în insulele Capului Verde, din vestul Africii.
De teama unei posibile amenințări a Rusiei, mai mulți responsabili finlandezi s-au pronunțat de-a lungul anilor pentru apropierea de NATO. Astfel, în anul 2008, ministrul finlandez al apărării de atunci, Jyri Hakamies, a declarat că aderarea Finlandei și Suediei la NATO ar “consolida poziția statelor nordice în fața puterii în creștere a Rusiei”, după ce cu un an în urmă el avertizase, în timpul unei vizite la Pentagon, că cea mai mare provocare sub aspectul securității este “Rusia, Rusia și iar Rusia!”
Dar dacă ne trezim mâine dimineață că Rusia ar mai invada alt vecin esențial pentru echilibrul strategic din ’străinătatea apropiată’ sau și-ar folosit capitalul de diplomație coercitivă pentru a-l destabiliza pentru a-l reabsorbi în sfera sa de influență geopolitică? Este un scenariu care s-a întâmplat și care repetându-se, ar putea polariza NATO. Pentru o parte a statelor membre, în special cele de pe flancul estic, o astfel de acțiune ar reprezenta o amenințare directă pentru integritatea lor teritorială. Am avea atunci o Alianță divizată: pe de o parte, un braț al Alianței care se simte din ce în ce mai vulnerabil din punct de vedere strategic, mai izolat și care acumulează un acut sentiment de insecuritate și incertitudine, iar pe de altă parte, nucleul statelor membre care nu împărtășesc aceeași percepție.
Analistul Vladimir Socor, de la Fundația Jamestown, consideră că Pentagonul și NATO ar trebui să reevalueze amenințările actuale din partea Moscovei: „Atacul Rusiei asupra Georgiei a arătat că SUA erau nepregătite, militar și politic, pentru o asemenea posibilitate. Acum s-a creat o nouă linie de divizare a Europei, care trece prin Marea Neagră. La Vest de această linie sunt România și Bulgaria, membre NATO, cu o prezență americană, poate mai modestă decât ar fi de dorit, dar totuși o prezență. La Est, domină Rusia. Are flota Mării Negre pe teritoriul ucrainean și refuză, oficial, să și-o retragă. Tot la nivel oficial, Rusia contestă integritatea teritorială a Ucrainei. Rusia a anexat de facto coasta georgiană a Mării Negre, 215 kilometri, pe teritoriul pretins de Abhazia. Și aceasta fără vreo obiecțiune publică din partea statelor riverane sau a NATO.”
Din aceste considerente, „Occidentul nu trebuie să respingă dorința Rusiei de noi negocieri privind sistemul de securitate european. În schimb, ar trebui considerată ca o oportunitate pentru a răspunde, în cele din urmă, la întrebarea cheie privind locul Rusiei în cadrul Europei. NATO trebuie să aibă rolul central aici, pentru că este indispensabil pentru vasta majoritate a europenilor și pentru America. O posibilă tranzacție ar putea fi ca actualele principii și instituții ale ordinii europene post-sovietice, inclusiv NATO, să rămână neschimbate și acceptate și implementate de Rusia, care ar obține un rol semnificativ de important în cadrul NATO, inclusiv perspectiva de a deveni membră deplină. Natura periferică a Consiliului NATO-Rusia a fost clar ceva insuficient și nu a funcționat. Dar de ce să nu ne gândim și la transformarea NATO într-un real sistem de securitate european, incluzând și Rusia? Regulile jocului pot fi schimbate și se poate realiza o întreagă varietate de obiective strategice – securitate europeană, conflicte de vecinătate, securitate energetică, reducerea înarmării, neproliferare etc. Da, astfel de pași îndrăzneți ar transforma NATO. Dar ar transforma și mai mult Rusia.”
NATO și Rusia au interese comune în materie de securitate, cum ar fi stabilizarea Afganistanului, controlul armamentului, dezarmarea și neproliferarea armelor de distrugere în masă și a vectorilor lor, gestionarea crizelor, precum și lupta împotriva terorismului, a drogurilor și pirateriei. Suntem favorabili unei cooperări crescute între Rusia și NATO în materie de apărare antirachetă, care să fie caracterizată în special prin cea mai mare transparență și prin măsuri de încredere reciproce care să răspundă oricărei eventuale îngrijorări.
CONCLUZII
Importanța strategică a Mării Negre pe parcursul secolelor s-a bazat pe rolul pe care regiunea l-a jucat ca fiind simultan o punte de legătură și o frontieră, o zonă-tampon și una de tranzit între Europa și Asia, la intersecția dintre fostele puteri și imperii.
Dintotdeauna, mediul geografic, îndeosebi cel legat de mare și fluviu, a exercitat o „dictatură” asupra statelor, a definit relații inter / intra statale diverse, a influențat major starea de spirit și organizarea socială a diferitelor populații / națiuni.
,,Marele Joc” din Marea Neagră a fost și este conturat pe două tipuri de politici fundamentale: îndiguire și descurajare politico-militară și legătură economică dintre continente.
Secolul al XIX-lea, în sistemul ponto-danubian a reprezentat teatrul de înfruntare al marilor puteri, pentru ,,cheile” sistemului reprezentate de Strâmtorile Bosfor și Dardanele (controlate de Turcia și obiect de dispută cu Rusia), peninsula Crimeea și gurile Dunării.
Începând cu cea de a doua jumătate a secolului al XIX-lea, atunci când s-a format România, societatea românească a intrat într-un proces complex și accelerat de modernizare. Reformele înfăptuite de Al. I. Cuza, adoptarea Constituției din anul 1866, dobândirea independenței naționale în 1877 au racordat societatea românească la principiile de organizare și funcționare ale societății occidentale.
Se poate afirma că destinul poporului român s-a jucat în funcție de destinul Mării Negre. În funcție de felul în care au fost administrate Bosforul și Dardanelele, porțile de acces în și dinspre Marea Neagră, au depins libertatea comercială, prosperitatea și interferența culturilor și civilizațiilor din această parte a lumii și poate fi stabilită o anumită ciclicitate istorică.
Securitatea și apărarea națională a României nu mai pot fi rupte de securitatea Europei ca întreg. NATO este cea mai importantă alianță a lumii contemporane și procesele de integrare europeană trebuie să țină seama de această realitate. Eficiența și modernizarea proceselor europene și transatlantice trebuie să constituie priorități importante ale României, având în vedere potențialul, ca și rolul său mai larg în promovarea și menținerea stabilității într-o regiune care prezintă o deosebită importanță pentru Europa.
Plasată în momentul de față între două zone cu potențial ridicat de conflict (regiunea Balcanilor de Vest și spațiul ex-sovietic), România ar trebui să-și coaguleze o strategie al cărei obiectiv central să fie reducerea neîncrederii între spațiul euro-atlantic și european integrat și cel postsovietic, supus unor tendințe contradictorii. În acest sens, și-ar putea pune la dispoziția NATO și UE și experiențele sale anterioare (nu întotdeauna defavorabile) din momente mai puțin polarizante, și poziția geografică ce nu trebuie evidențiată doar în termeni geostrategici iluzorii, și oportunitățile reale care încă mai există pentru politica românească în acel spațiu. Stabilindu-și o asemenea prioritate, statul român ar putea participa eficient la dialogul pe care structurile NATO și UE îl poartă cu diferiți actori din această zonă, iar realizarea ei ar putea avea un ecou mult mai puternic decât actualele contribuții românești la menținerea păcii și stabilității în lume, deoarece ar avea, în primul rând, un puternic conținut politic.
România a susținut și va susține întărirea capacității de acțiune comună a UE, NATO, OSCE și Consiliului Europei în domeniul stabilizării regionale și sporirea gradului de coordonare a implicării în soluționarea problemelor din Balcani.
Securitatea, stabilitatea și cooperarea regională se vor îmbunătăți substanțial prin aplicarea cu fermitate de către întreaga comunitate de state din zonă a prevederilor Cartei relațiilor de bună vecinătate, stabilitate, securitate și cooperare în Europa de Sud-Est, adoptată de reuniunea șefilor de stat și de guvern de la București.
Pilon solid de stabilitate regională, țara noastră acordă o foarte mare importanță funcționării eficiente a structurilor de cooperare politico-economică instituite, dialogului statelor membre ale Inițiativei Central Europene (ICE), ale OCEMN, conferințelor economice regionale, afirmării vocației de integrare europeană a statelor regiunii, ca și modului în care lucrează structurile militare regionale.
Țara noastră demonstrează faptic că stabilitatea regiunii depinde de calitatea cooperării statelor sale în combaterea fenomenelor infracționale transfrontaliere: terorism, crimă organizată, trafic ilegal de arme, muniții, droguri și persoane, migrație ilegală etc.
După ce Moscova a pus stăpînire prin forță pe Crimeea și a tulburat apele în estul Ucrainei iar Președintele Vladimir Putin și-a afirmat dreptul de a-i proteja pe etnicii ruși și pe vorbitorii de limba rusă oriunde locuiesc aceștia și indiferent de naționalitate, au apărut în mod justificat, temerile unor membri NATO precum Estonia și Letonia – țări în care unul din patru cetățeni este etnic rus.
Finlanda a semnat în aprilie 2014 un memorandum de înțelegere cu NATO, ce permite navelor și avioanelor Alianței să staționeze pe teritoriul său și prevede posibilitatea ca armata finlandeză să primească asistență dacă solicită acest lucru. Acest acord înseamnă practic că Finlanda va fi sub protecția Articolului 5 din Tratatul Nord-Atlantic, ce prevede apărarea colectivă a membrilor Alianței.
Și Suedia a semnat la rîndul ei un acord asemănător cu NATO. Analiștii militari au subliniat adesea că gradul de compatibilitate al armatei suedeze cu standardele NATO este mai ridicat decît cel al multor state deja membre ale Alianței.
STUDIU DE CAZ
Micul război Ruso-Georgian
Conflictul „înghețat” de la începutul anilor ’90 din Georgia se trezește la viață subit la sfârșitul verii lui 2008 când, ceea ce era considerată a fi o problemă internă a Georgiei, și anume mișcările separatiste din cele două provincii, Osetia de Sud și Abhazia, devine o chestiune de interes mondial ce produce schimbări importante în relațiile internaționale.
Este un moment de mare intensitate care nu numai că va lăsa viitorul Georgiei în balanță, dar va produce o criză profundă a relațiilor dintre Rusia și Occident, cea mai mare de la căderea Uniunii Sovietice. Războiul de cinci zile din august 2008 redeschide, așadar, chestiunea poziționării Rusiei pe scena internațională, a relațiilor dintre o Federație Rusă emergentă și Vest – și, în particular, Statele Unite.
Președintele Mihail Saakashvili câștiga, la începutul anului 2008 pe data de 5 ianuarie, un nou mandat prezidențial cu o promisiune solemnã fãcutã în fața poporului. Concomitent cu alegerile prezidențiale, a fost organizat un referendum în care georgienii s-au pronunțat pentru aderarea țãrii lor la structurile NATO. Câștigarera unui nou mandat de președinte de către Saakashvili, cât și referendumul cu un rezultat pozitiv deranjau Federația Rusã care, la jumãtatea lunii ianuarie, lansa avertismentul conform cãruia decizia de a adera la structurile NATO avea sã alimenteze separatismul în Georgia. Avertismentul lansat la acea orã, dupã cum se va dovedi mai târziu, avea sã devinã un plan de acþiune și manipulare a situaþiei foarte bine pus la punct de Rusia.
Principala prioritate a Georgiei este integritatea teritorială a statului, integrarea provinciilor separatiste Osetia de Sud și Abhazia, precum și, integrarea euro-atlantică promovată în 2008. La începutul anului, Georgia aplicând pentru programul MAP (Membership Action Plan), alături de Ucraina.
După eșecul recuperării celor două provincii secesioniste în 2004, președintele Saakașvili realizează că șansele Georgiei de a câștiga teritoriile nu pot fi sporite decât printr-o reformă radicală a forțelor armate georgiene capabile să lupte cu separatiștii. Așadar, fondurile militare au crescut, atingând 8% din PIB în 2007-2008, s-a renunțat la serviciul militar obligatoriu în favoarea formării unei armate profesioniste și s-a implementat un program de achiziționare de armament. Printre achiziții s-au numărat peste o sută de tancuri T-72, zeci de piese de artilerie grea, peste 200 de vehicule blindate ușoare și câteva elicoptere de atac și de transport. De asemenea, au fost procurate și UAV-uri de proveniență israeliană utilizate în monitorizarea aeriană a teritoriului celor două republici secesioniste. Georgia a început antrenarea unei mari forțe de rezerviști, sporind numărul acestora cu 25.000 pe an, într-un efort de a ajunge la un număr final de 100.000. În antrenarea trupelor georgiene, un aport important l-au adus Statele Unite, care a implementat un program de antrenament de contrainsurgență, întrucât Georgia a fost de acord cu trimiterea de trupe în Irak. Guvernul a făcut o prioritate și din dezvoltarea și antrenarea unui grup operativ special în cadrul Ministerului de Interne, echipați cu vehicule blindate, artilerie și drone de supraveghere, instruiți să lupte cu separatiștii.
Continuându-și drumul către Occident, Georgia a anunțat luarea unei decizii ce purta o încărcătură simbolică deosebitã: înlocuirea armei Kalashnikov cu o armă de producție americanã pentru dotarea forțelor armate georgiene. Aceastã decizie avea sã fie interpretatã drept o provocare de cãtre administrația de la Kremlin, care părea hotărâtă sã oprească expansiunea americanã în „zona sa de interese speciale”.
Materializarea nemulțumirii Rusiei – manifestatã mai târziu ca violență deschisã – urma sã se declanșeze pe 26 ianuarie, când aceasta a întreprins o mișcare politicã menită să distragă atenția administrației de la Tbilisi de la pretențiile sale democratice și pro-occidentale prin mișcarea simbolicã de a deschide secții de votare ilegale pentru propriile alegeri în cele douã
republici separatiste Abhazia și Osetia de Sud, pentru cele 99% din populația regiunilor separatiste cu pașaport rusesc, fără acordul Tbilisi-ului.
Moscova a dorit păstrarea aparențelor și a relațiilor formale cu NATO în ciuda dezaprobării vădite a politicii principalului său membru (SUA). Astfel, pe 8 februarie a avut loc un Consiliu informal NATO-Rusia în care au fost ridicate probleme legate de cooperarea militară, apărarea colectivă, statutul Forțelor Convenționale în Europa cât și problema scutului antirachetă.Apropierea Rusiei de SUA avea menirea de a adormi vigilența americană asupra viitoarelor planuri rusești. Ceea ce avea să se evidențieze ca fiind catalizatorul evenimentelor din Caucaz apărea pe 16 februarie, când Kosovo își declara independența.
Declarația provinciei separatiste sârbești cât și valul de recunoașteri care au urmat-o – un numãr mare de state occidentale, în frunte cu SUA – aveau sã domine evoluția evenimentelor de pe scena internaționalã din acest moment și până în august. În aceeași zi, republicile separatiste Abhazia și Osetia de Sud, au cerut guvernării de la Tbilisi recunoașterea independenței.
Pe 21 februarie 2008, a avut loc o întâlnire bilaterală între Mihail Saakașvili și președintele rus Vladimir Putin, în care, acesta din urmă îl avertizează pe oficialul georgian că un viitor parteneriat cu NATO ar putea deteriora iremediabil relațiile Moscova – Tbilisi. În caz de conflict, SUA și Uniunea Europeană nu ar fi putut ajuta militar Georgia, riscând un conflict cu Rusia, putere nucleară, membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU, principalul partener economic al UE, pentru o miză relativ mică cum este Georgia.
La summit-ul NATO de la București din aprilie 2008 (doar cu câteva luni înainte de conflict), Georgia și Ucraina nu au primit statutul de MAP ( Membership Action Plan ), la opoziția Rusiei, ceea ce trebuia să fie un semnal că SUA, NATO și UE nu vor interveni în sfera de influentă a Rusiei (de fapt, președintele rus Vladimir Putin nu a acceptat să participe la summit-ul NATO de la București din aprilie 2008, decât după ca a primit asigurări că Georgia și Ucraina nu vor primi MAP, situație percepută de Rusia ca un ”cec în alb”).
Această atitudine a liderului rus ar fi putut fi interpretată ca un semnal destul de clar. Și chiar dacă nu ar fi existat nici un semnal, trebuie să fie foarte clar pentru toată lumea că Rusia nu putea fi pusă în fața unui fapt împlinit – desprinderea Georgiei din sfera sa de influență -, așa cum s-au petrecut lucrurile cu celelalte foste țări socialiste sau cu statele din Asia centrală, întrucât era vorba de o zonă strategică deosebit de importantă.
Figura 3. Harta războiului Ruso-Georgian
Deși, în conformitate cu dreptul internațional, Georgia, fiind stat suveran, membru ONU, era îndreptățită să rezolve o problemă apărută pe teritoriul statului, situația concretă în care se afla, având două regiuni cu etnici ruși (Osetia de Sud și Abhazia) și faptul că „Rusia lui Putin” aspiră din nou la statul de superputere și este mai puternică politic și militar decât „Rusia lui Boris Elțîn” îndemnă leadership-ul georgian la mai multă prudență.
Chiar dacă Rusia nu a reușit eliminarea fizică a lui Mihail Saakașvili, acțiunea militară rusă este considerată un mesaj al Moscovei la adresa SUA privind capacitatea Rusiei de a controla spațiul din imediata vecinătate, fără ca Washington-ul să se poată opune.
Scopul real al Rusiei care s-a ascuns în spatele războiului ruso-georgian a fost reluarea controlului asupra acestei regiuni din „fostul imperiu sovietic”, redobândirea statutului de mare putere și atenuarea schimbării orientării Georgiei către structurile europene și euroatlantice.
Figura 4. Intrarea Rusie în teritoriile Georgiei
Deși conflictul ruso-georgian (vezi Anexa 5- agenda războiului) a fost unul de proporții mici, acesta a avut un impact semnificativ asupra întregii lumi, datorită faptului că Federația Rusă nu numai că a invadat pentru prima dată un stat vecin de la invazia sovietică din Afganistan în 1979, dar a încălcat principiile stabilite de comunitatea internațională după sfârșitul Războiului Rece: respectarea dreptului la integritate teritorială și suveranitate a statelor, dreptul la securitate egală, dreptul fiecărui stat de a-și alege opțiunea de securitate.
Războiul s-a încheiat cu un acord de încetare a focului mediat de președintele francez Nicolas Sarkozy în calitate de președinte în exercițiu al Uniunii Europene (vezi Anexele 3 și 4). Pe lângă încetarea utilizării forței, a ostilităților, accesul liber al ajutoarelor pentru populația afectată în zona de conflict, acordul a prevăzut și un calendar de retragere a armatei ruse în limitele administrative ale regiunilor Osetia de Sud și Abhazia.
În perioada 25-26 august 2008, Rusia a recunoscut independența celor două regiuni separatiste Osetia de Sud și Abhazia, decizie care încalcă regulile dreptului internațional public.
Consecințe ale conflictului ruso – georgian:
– a dus la înghețarea relațiilor NATO – Rusia pentru o scurtă perioadă de timp;
– a produs o preocupare și îngrijorare sporită din partea statelor din Europa de Est și din CSI;
– a produs amenințări pe diferite canale prin purtători de cuvânt de rang inferior, a furnizorilor de arme pentru Georgia;
– a scos în evidență slăbiciunile sistemului de decizie la nivelul Consiliului de Securitate al ONU;
– blocajele de natură instituțională în cadrul Uniunii Europene au evidențiat mecanismul greoi de luare a deciziilor în cadrul Uniunii;
– a condus la demisia sau demiterea unor șefi de servicii secrete din zona Uniunii Europene pentru că nu au anticipat invazia Rusiei în Georgia;
-armata rusă a învins pe teren, dar în plan internațional Rusia, ca mare putere, a pierdut războiul în planul comunicării.
ANEXE
ANEXA 1
Organizații și inițiative de stabilizare regional central și sud-est europene
AGENȚIA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCȚIE – responsabilă pentru managementul principalelor programe de asistență ale UE în Kosovo, Serbia și Muntenegru.
PARTENERIATUL DE ADERARE (PA) – unul din punctele-cheie ale strategiei de preaderare, împreună cu instrumentele financiare de armonizare a țărilor în curs de aderare cu acquis-ul european (PHARE, SAPARD, ISPA etc).
PACTUL DE STABILITATE PENTRU EUROPA DE SUD-EST se constituie într-o încercare majoră a comunității internaționale de a implementa în sud-estul Europei o strategie de prevenire pe termen lung a conflictelor, cu accent pe refacerea economică, dezvoltarea politică și securitatea socială.
BANCA EUROPEANĂ PENTRU RECONSTRUCȚIE ȘI DEZVOLTARE încurajează tranziția către economii bazate pe o piață liberă și promovează inițiativa privată și antreprenorială în țările Europei Centrale și de Est și ale Comunității Statelor Independente (CSI).
BANCA EUROPEANĂ DE INVESTIȚII constituie instituția de finanțare pe termen lung a Uniunii Europene, un corp autonom stabilit pentru finanțarea investițiilor de capital.
ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA este o organizație europeană ale cărei acțiuni sunt duse în sprijinul stabilității prin creștere economică și politică.
INIȚIATIVA CENTRAL EUROPEANĂ își propune să coopereze cu organizații și instituții europene, în mod special cu UE, Consiliul Europei, OECD, OSCE, ca și cu alte inițiative de cooperare, în zone de interes reciproc. De asemenea, activitățile ICE se duc cu sprijinul ONU (în special împreună cu Comisia Economică pentru Europa a ONU). Scopul ICE este de a participa la creșterea coeziunii în Europa, pentru o Europă fără linii de demarcație, rezultate din strategiile de lărgire euroatlantică sau din diferențele standardelor și dezvoltării economice. Având în vedere riscul de apariție, pe termen lung, a noi factori ce pot afecta stabilitatea și securitatea în regiune, ICE dorește să furnizeze capacități îmbunătățite statelor membre mai puțin avansate, care au nevoie de o dezvoltare economică accelerată.
COOPERAREA ECONOMICĂ LA MAREA NEAGRĂ este o organizație ce promovează cooperarea strânsă și de durată între țările situate în regiunea Mării Negre.
PROCESUL DE COOPERARE DUNĂREANĂ este o inițiativă politică a României și Austriei, la care s-au alăturat Comisia Europeană și Pactul de Stabilitate. În cadrul Procesului au fost invitate să participe toate statele riverane Dunării.
Scopul acestui Proces este de a contura direcțiile de acțiune ale statelor riverane, prin identificarea preocupărilor și intereselor comune stabilind domenii prioritare de cooperare. Se urmărește, totodată, cointeresarea tuturor statelor din regiune pentru dezvoltarea cooperării în vederea unei cât mai eficiente gestionări a resurselor proprii.
ACORDUL DE INVESTIȚII constituie o inițiativă a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică de a promova dezvoltarea sectorului privat și creșterea investițiilor în Sud-Estul Europei.
CONSILIUL EUROPEI – organizație interguvernamentală pentru protecția drepturilor omului, democrației pluraliste și a statului de drept, încurajând, totodată, identitatea și diversitatea culturală europeană, ajutând la consolidarea democratică a stabilității în Europa, prin sprijinirea reformelor politice, legislative și constituționale.
ACORDUL DE LIBER SCHIMB CENTRAL EUROPEAN (CEFTA), al cărui scop este introducerea graduală a unei zone de liber schimb, de către membrii săi (Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Bulgaria, România), cu dorința de a extinde și sprijini liberul schimb, de a accelera dezvoltarea activităților comerciale și a asigura oportunități în ceea ce privește locurile de muncă, de a crește productivitatea și stabilitatea financiară.
PROCESUL DE COOPERARE SUD-EST EUROPEANĂ (SEECP) a fost fondat în 1996, cu participarea Albaniei, Bulgariei, FYROM, Greciei, României, Serbiei și Muntenegru, având drept scop întărirea relațiilor între țările din sud-estul european și transformarea regiunii într-una a păcii, securității, stabilității și cooperării, deplin integrată în structurile europene și euro-atlantice.
ANEXA 2
Tabelul nr. 1: Listă cu abrevieri
ANEXA 3
ANEXA 4
ANEXA 5
Agenda războiului Ruso-Georgian pentru perioada 01-13 august 2008
1 august 2008
Un vehicul ce transporta 6 ofițeri de poliție georgieni este aruncat în aer de separatiști în apropiere de Tskhinvali. Cinci dintre cei șase sunt raniți grav. Forțele georgiene decid să nu riposteze pentru a nu escalada conflictul. (surse georgiene).
2 august 2008
Rusia a solicitat Georgiei și Osetiei de Sud să dea dovadă de moderație. (NewsIn);
Tiruri de arma asupra capitalei Osetiei de Sud (media);
Șase civili și un ofițer de poliție georgian sunt raniți de tiruri ce vin dinspre teritoriul Osetiei de Sud controlată de forțele de menținere a păcii ruse. Satele georgiene Zemo Nikozi, Kvemo Nikozi, Nuli, Avnevi, Eredvi, și Ergneti sunt atacate cu bombe de calibru mare, de separatiști oseti, forțele locale riposteaza dar li se ordonă oprirea focului pentru a nu escalada conflictul (surse georgiene).
3 august 2008
Rusia își manifestă îngrijorarea în legătură cu riscul emergenței unui conflict de mare anvergură Georgia – Osetia de Sud. (newsin)
Osetia de sud începe evacuarea civililor. Mai mult de 500 de civili dintre care 400 copii sunt evacuați începând cu ora 12. Ermak Dzansolov, adjunctul primului-ministru oset, declară cã nu este o evacuare, ci că de fapt copii vor lua parte la o tabarã de varã în Osetia de Nord, care fusese planuitã de mai demult. Între timp presa locală lanseazã o propagandă virulentă pentru a stârni spiritual național împotriva Georgiei. La ora 13:00 ora localã guvernul face apel la mobilizarea de voluntari de-a lungul Caucazului de Nord. (surse georgiene)
4 august 2008
Rusia acuză Georgia că face uz disproporționat de forță în Osetia de Sud;
De-a lungul celor doua zile separatiști din teritoriile controlate de forțele de menținere a păcii deschid focul asupra satelor locuite de georgieni. Nu sunt raportate victime. (surse georgiene)
5 august 2008
Sunt anunțate intețiile de negociere de către Tbilisi, între Georgia și Osetia de Sud, pentru data de 7 august, în capitala regiunii separatiste. (newsin)
6 august 2008
SUA cere Rusiei să evite provocările, în urma avertismentelor pe care Rusia le-a transmis Georgiei;
Osetia de Sud denunță tiruri georgiene asupra a două sate; Georgia neagă această acuzație. (newsin)
16:00 – separatiștii refuză negocierile și să se întalneasca cu delegația de pace trimisã de Georgia.
20:00 – trupe paramilitare Sud-osete deschid focul cu mortare, asupra satelor locuite de etnici georgieni. Guvernul georgian decide să nu raspundă cu violență pentru a proteja civilii. (surse georgiene)
7 august 2008
Rusia avertizează că Georgia se pregătește de război împotriva Osetiei de Sud;
Au loc confruntări directe, implicând artileria, între forțele georgiene și separatiștii oseți;
Saakașvili le propune separatiștiilor din Osetia de Sud încetarea imediatã a focului;
SUA și Rusia ajung la un acord în vederea încetãrii violențelor în Osetia de Sud;
Georgia și Osetia de Sud ajung la un acord provizoriu de încetare a focului. (NewsIn)
Trupele georgiene pătrund pe teritoriul Osetiei de Sud. În aceeași zi trupele rusești intră în regiunea separatista.(media)
3:41 si 3:52 – sunt interceptate niște convorbiri telefonice în care este auzit un paznic al tunelului Roki cum raportează superiorilor săi “aglomerarea tunelului” și confirmã trecerea de trupe și vehicule blindate rusești, ceea ce dovedește intrarea pe teritoriul georgian cu mai bine de 20 de ore înainte de declanșarea atacului forțelor guvernamentale.
09:00 – guvernul separatist din Osetia de Sud ameninta să “îi curețe pe georgieni” din regiune.
09:45 – un avion de vânatoare rus aruncă 3-5 bombe în jurul unui radar georgian situat la 30 de km în afara zonei de conflict din Osetia de Sud.
15:00 pentru a doua oară în două zile guvernul oset refuză negocierea cu delegația de pace trimisă de Georgia.
16:00 – trei soldați din batalionul pentru menținere a păcii Georgian sunt raniți de trupe paramilitare.
18:30 – președintele Georgiei anunțã o încetare unilaterală a focului în încercarea de a detensiona atmosfera.
20:00 – președintele Saakashvili îi cere președintelui rus să iși retragă acei oficiali care fac parte din guvernul Osetiei de Sud.
20:30 – În ciuda declarării încetãrii unilaterale a focului de către Georgia, satul Avnevi din Osetia de Sud este atacat cu foc de mortar și distrus în totalitate.
21:00 – consiliul de securitate al guvernului separatist amenințã sã angajeze cazaci ruși pentru a lupta cu trupele de menținere a păcii georgiene. Președintele georgian ordonă imediat încetare a focului și spune cã forțele de menținere a păcii recunosc că nu ii pot ține în frâu pe rebeli și cere de asemenea reluarea tratativelor.
22:30 – trupele separatiste paramilitare atacă satul georgian Prisa lasând în urma lor cațiva raniți.
23:30 – bombardamente puternice distrug sedíi ale poliției de-a lungul graniței administrative a Osetiei de Sud. (surse georgiene)
8 august 2008
00:16 – Președintele Osetiei de Sud declară că în apropierea capitalei Þhinvali au loc “lupte violente”;
00:28 – Georgia spune că vrea să reinstaureze ordinea constituțională în Osetia de Sud;
01:09 – Tbilisi confirmă că a lansat “un asalt” împotriva Osetiei de Sud;
01:28 – Rusia spune cã NATO ar trebui sã își reconsidere planurile de a admite Georgia în organizație; (NewsIn)
02:45 – paramilitarii oseti și trupele de menținere a păcii ruse trag asupra trupelor georgiene de menținere a păcii. Focul de artilerie continuă.
04:28 – pentru prima dată de la invadarea teritoriului Georgiei de catre ruși, armata georgianã intră în zona de conflict, ocupând șase sate din regiunea Tskhinvali: Muguti, Dmenisi, Didmukha, Okona, Akut, si Kohati și intră în satul Khetagurovo.
05:30 – Trupe adiționale rusești intră în Osetia de Sud prin tunelul Roki, trec de Java și podul Gufta și avansează către Tskhinvali. (surse georgiene)
07:22 – Tiruri intense de arme automate s-au înregistrat de-a lungul nopții în apropierea capitalei osete;
07:30 – Rusia a convocat o reuniune de urgență a Consiliului de Securitate, în legătură cu luptele din Osetia; (NewsIn)
08:00 – trupele rusești ce avansau spre capitala separatista și treceau podul Gufta sunt bombardate de aviația georgiana. (surse georgiene)
08:01 – Rusia afirmă că încă mai crede într-o soluție pașnicã pentru conflictul din Osetia de Sud;
08:40 – Avioane georgiene bombardeazã poziții în Osetia de Sud;
08:58 – Trupe georgiene au intrat în capitala Osetiei de Sud; (NewsIn)
09:00 – Forțele georgiene controlează satele Gromi, Artsevi, Tsinagara, Znauri, Sarabuki, Khetagurovo, Atotsi, Kvemo Okuna, Dmenisi, Muguti, și Didmukha. (surse georgiene)
09:05 – La Moscova au loc consultări de urgență, după lansarea ofensivei georgiene în Osetia de Sud;
09:17 – Tbilisi neagă că trupele sale au intrat în capitala osetã;
09:26 – Casa Albă cere încetarea imediatã a violențelor din Osetia de Sud;
09:34 – Georgia afirmă că teritoriul său este atacat de avioane ruse;
09:39 – Trei soldați ruși din forțele de menținere a păcii au fost răniți în Osetia de Sud;
09:45 – Un avion de vânătoare rusesc bombardeazaă un radar georgian aflat la 30km în afara zonei de conflict. (surse georgiene)
09:47 – Medvedev a convocat Consiliul rus de Securitate;
09:52 – Trei avioane ruse, Suhoi-24, au bombardat o poziție de pe teritoriul georgian;
09:56 – Liderul Osetiei de Sud susține că la periferia capitalei au loc lupte;
10:16 – Putin afirmă că “agresiunea” georgiană din Osetia de Sud nu va rămâne fãrã răspuns;
10:21 – Saakașvili ordonă mobilizarea completă a rezerviștilor;
10:23 – Unități ruse din Osetia de Sud sunt vizate de bombardamente;
10:27 – Avioane rusești au bombardat și orașul georgian Gori; (newsin)
10:30 – sapte civili sunt răniți de bombe aruncate de un avion rus asupra satului Variani situat la 75km de Tbilisi și 20km în afara zonei de conflict. (surse georgiene)
10:32 – Saakașvili anunță cã Georgia controleazã majoritatea teritoriului Osetiei de Sud;
10:35 – Putin vorbește cu Bush despre evenimentele din Georgia;
10:43 – OSCE își exprimã îngrijorarea în legătură cu violențele din Osetia de Sud;
10:55 – Georgia cere Abhaziei să nu se implice în conflictul său cu Osetia de Sud;
10:57 – un avion rusesc arunca 3 bombe asupra orasului Gori(surse georgiene)
11:00 – Tbilisi cere Moscovei să opreascã bombardamentele;
11:12 – Trupele georgiene au cucerit Þhinvali, potrivit Novosti Gruzia
11:19 – UE cere încetarea imediată a violențelor din Osetia de Sud; (NewsIn)
11:45 – aviatia civila interceptează un mesaj de ajutor de la un avion rusesc care se presupune ca s-ar fi prabușit undeva la 17km de Gori. (surse georgiene)
11:53 – Putin cere statelor din CSI să împiedice vărsarea de sânge din Osetia de Sud;
11:56 – Rusia neagă faptul că forțele sale aeriene au atacat Georgia;
12:02 – Se duc lupte intense în centrul capitalei Osetiei de Sud; (NewsIn)
12:05 – un avion rusesc (SU-24) intra in Georgia dinspre Rusia și staționează deasupra capitalei Tskhinvali pana la 12:15(surse georgiene).
12:17 – NATO cere încetarea violențelor din Osetia de Sud;
12:34 – Armata rusă promite să își apere trupele de menținere a păcii din Osetia de Sud; (NewsIn)
13:00 – o parte din Tskhinvali intra sub ocupația armatei georgiene, luptele continuand în centru. (surse georgiene)
13:04 – Blindate și echipament greu sosesc în Osetia de Sus, venind dinspre Rusia;
13:05 – Crucea Roșie cere deschiderea unui “culoar umanitar” în Osetia de Sud;
13:09 – Consiliul Europei cere încetarea imediatã și necondiționatã a focului din Osetia de Sud;
13:37 – Georgia deschide un coridor pentru evacuarea civililor din zona de conflict;
14:04 – CE și Solana își expimă îngrijorarea fatã de luptele din Osetia și cer încetarea violențelor; (NewsIn)
14:15 – guvernul georgian anunță o încetare a focului de 3 ore pentru a crea un culoar de evacuare a civililor. Partea rebela nu respectă acest pact și bombardează în continuare orașul care este în mare parte distrus după cum se arata într-un comunicat al Ministerului Afacerilor Interne al Georgiei. Președintele Saakașvili declară printr-o ordonanțã stare de razboi și mobilizare generală pe tot cuprinsul Georgiei. (surse georgiene)
14:20 – Medvedev avertizează că moartea cetățenilor ruși nu va rãmâne nepedepsită;
14:27 – OSCE trimite de urgențã un reprezentant în Georgia; (NewsIn)
14:30 – forțele georgiene cuceresc Tskhinvali .
14:36 – Georgia anunțã că va înceta focul timp de trei ore, pentru a permite evacuarea civililor din Osetia de Sud;
14:37 – Comandamentul forțelor ruse afirmă cã Þhinvali este distrusã aproape în totalitate;
14:44 – Președintele Saakașvili anunță cã Georgia a doborât două avioane ruse;
14:56 – Tancuri ruse și voluntari se îndreaptă din Osetia de Nord către Osetia de Sud;
15:05 – Un avion rus bombardează aerodromul Vaziani de langã Tbilisi. (surse georgiene)
15:07 – O coloană militară rusă a intrat în Osetia de Sud; trupele trimise fiind întăriri pentru forțele de menținere a păcii, conform oficialilor ruși;
15:18 – Georgia afirmã cã Rusia bombardeazã o bază aeriană de lângă Tbilisi;
15:27 – O coloană militară rusă a intrat în Þhinvali;
15:33 – S-au raportat clădiri distruse la baza de lângã Tbilisi, bombardatã de avioanele ruse;
15:40 – Georgia cere ajutorul comunității internaționale împotriva Rusiei;
15:46 – Ministerul de Interne de la Tbilisi susține că trupele georgiene controleazã total Þhinvali;
16:09 – Președintele OSCE avertizează că ciocnirile din Osetia de Sud riscă să degenereze în război adevãrat;
16:16 – Ministrul rus de Externe, Sergei Lavrov, susține că are informații despre epurări etnice în Osetia de Sud;
16:23 – Ambasada Georgiei a informat MAE și Administrația Prezidențialã cu privire la conflictul din Osetia de Sud; (NewsIn)
16:30 – Rusia bombardează aerodromurile din sudul Tbilisiului. (surse georgiene)
16:42 – Unități ale Armatei a 58-a a Rusiei se apropie de Þhinvali;
16:44 – Saakașvili afirmă că a fost martorul unui bombardament rus vizând civili georgieni;
16:49 – șeful diplomației lituaniene merge în Georgia pentru a evalua situația și a informa UE; (NewsIn)
17:00 – baza aeriană de la Marneuli la 20km în afara zonei de conflict este bombardatã din nou; de data aceasta rezultă victime. (surse georgiene)
17:14 – Președintele oset afirmă că sute de civili au fost uciși în Þhinvali; (NewsIn)
17:35 – Baza Marneuli bombardată pentru a 3-a oara(surse georgiene)
17:37 – Georgia anunțã că a pierdut controlul asupra unei părți din Þhinvali, bombardat de ruși;
17:44 – Pentagonul anunță că militarii americani din Georgia nu sunt implicați în conflict;
17:55 – Saakașvili cere Moscovei să își retragă oficialii guvernamentali trimiși ca miniștrii în Osetia;
18:25 – Autoritățile osete declară peste 1.000 de morți în urma luptelor de la Þhinvali;
18:28 – Rusia întrerupe toate legăturile aeriene cu Georgia;
18:29 – Statele Unite trimit un emisar în Osetia de Sud;
18:40 – Tbilisi anunță că forțele georgiene au doborât cel puțin cinci avioane ruse;
18:44 – Forțele ruse ale armatei a 58-a atacă Tskhinvali
18:45 – cinci avioane rusești bombardează brigada de artilerie georgiana de la Gori.
18:59 – Tbilisi anunțã că un raid rus asupra unei a doua baze militare aeriene georgiene s-a soldat cu trei morți;
19:01 – Un oficial rus anunță că tancurile și artileria rusă au distrus poziții georgiene în jurul Þhinvali; (NewsIn)
19:18 – forțele georgiene doboară un avion rus langă Tskhinvali. (surse georgiene)
19:34 – Artileria și tancurile ruse au deschis focul asupra trupelor georgiene din capitala Osetiei de Sud;
19:49 – Bush afirmă că susține integritatea teritorială a Georgiei;
20:08 – UE susține că depune eforturi pentru încheierea unui armistițiu în Osetia de Sud și cere încetarea violențelor;
20:17 – Georgia afirmă că va retrage 1.000 de soldați din Irak, pentru a îi desfãșura în Osetia de Sud;
20:24 – Liderul oset afirmă că 1.400 de persoane au fost ucise în ofensiva georgiană din Osetia de Sud; (NewsIn)
20:30 – trupele georgiene se retrag din Tskhinvali(surse georgiene)
20:41 – SUA și UE susțin că vor trimite o delegație comună în Osetia de Sud, pentru a negocia termenii unui armistițiu;
20:52 – Saakașvili anunță că Georgia controleazã aproape întreg teritoriul Osetiei de Sud, cu prețul a 30 de vieți (newsin)
22:40 – conform datelor de la ministerul de interne Georgian avioanele rusești au încalcat spațiul aerian al Georgiei de 22 de ori ,doar în aceasta zi. (surse georgiene)
23:17 – Trupele ruse anunțã un bilanț de 12 morți și 150 răniți în urma luptelor cu forțele georgiene;
23:58 – Osetia de Sud afirmă că are controlul asupra Þhinvali. (NewsIn)
Prin intermediul unei declarții, Secretarul General al NATO, își exprimă îngrijorarea în legăturã cu evenimentele care au loc în regiunea georgiană, Osetia de Sud, cerând ambelor părți încetarea imediată a confruntărilor armate.
Comunicat de presã – Președintele în exercițiu al OSCE, salută decizia președintelui rus de a pune capăt operațiunilor militare din Georgia.(documente)
9 august 2008
00:04 – Circa 140 de autobuze cu refugiați din Osetia de Sud au ajuns în Rusia;
00:12 – Condoleezza Rice cere Moscovei să își retragă trupele din Georgia; (newsin)
00:17 – Georgia cere ajutorul SUA pentru a își evacua trupele din Irak; (NewsIn) – trupele rusești ataca linia ferata și baza militară din orașul Senaki aflat în afara zonei de conflict.
00:20 – Rusia bombardează un aerodrom de la marginea Tbilisiului. (surse georgiene)
00:29 – Comandantul trupelor de menținere a păcii ruse, suține că acestea vor rămâne în Osetia de Sud;
00:41 – Rusia a bombardat portul georgian Poti de la Marea Neagră;
00:54 – Georgia își întărește trupele de la granița cu Abhazia, potrivit unui oficial abhaz; (newsin)
01:03 – Georgia anunțã că va decreta starea de urgență;
01:12 –Președintele Georgian a fost evacuat din clădirea Administrației Prezidențiale; (newsin)
01:20 – avioanele rusești aruncă bombe în vecinatatea conductei BTC.(surse georgiene)
03:22 – Tiraspolul se solidarizeazã cu Osetia de Sud și anunță că ar putea trimite “voluntari”;
08:54 – Consiliul de Securitate ONU se reunește pentru a discuta problema osetă;
08:59 – Occidentalii cer la unison încetarea ostilităților în Osetia de Sud;
09:05 – Medvedev anunță că o operațiune a forțelor ruse este în desfășurare în Osetia de Sud;
09:08 – Tbilisi afirmă că aviația rusă a distrus portul georgian Poti;
09:18 – Două avioane militare bombardează o zonă din apropierea orașului georgian Gori.
09:22 – Rusia anunță că trimite noi trupe în Osetia de Sud;
09:37 – Georgia își retrage contingentul din Irak pentru a îl desfășura în Osetia de Sud;
09:41 – Georgienii semnaleazã lupte intense între georgieni și ruși, lângă Þhinvali;
09:43 – Rusia avertizează țările NATO să își înceteze sprijinul acordat Georgiei;
09:44 – MAE georgian acuză Rusia de încălcarea tuturor convenților internaționale;
09:55 – Georgia afirmã din nou că deține controlul asupra Þhinvali; (newsin)
10:00 – avioanele rusești bombardează masiv aerobazele și aeroporturile în timp ce trupele rusești lanseazã o invazie în teritoriul georgian. (surse georgiene)
10:04 – Cinci raiduri aeriene ruse au vizat orașul Gori, unde se află principala bază militară georgiană; O bombă lansată de aviația rusă a lovit locuințe georgiene, făcând două victime
10:20 – Vicepremierul rus afirmă că peste 30.000 de refugiați au părăsit Osetia de Sud, în ultimele două zile; (NewsIn)
10:22 – aviația rusă continuă bombardarea orasului Gori. (surse georgiene)
10:26 – Lavrov menționează că situația din Georgia continuă să se deterioreze;
10:32 – Autoritățile osete declară 1.600 de morți la Þhinvali, de la lansarea ofensivei georgiene;
10:36 – Lavrov dăã asigurări cã Rusia nu vrea un război, în adevăratul sens al cuvântului, cu Georgia;
10:37 – Medvedev spune că Osetia de Sud se confruntă cu o adevărată catastrofă umanitară;
10:41 – Georgia afirmă că, contingentul georgian va părăsi Irakul în cel mult trei zile;
10:42 – Moscova anunță că unitățile aeropurtate ruse au intrat în Þhinvali;
10:49 – Armata rusă a anunțat că a “eliberat” Þhinvali;
11:00– Autoritățile georgiene menționează cel puțin cinci morți în bombardamentele ruse de la Gori;
11:04 – Trupele ruse înaintează pentru a reinstaura statutul dinaintea ofensivei georgiene;
11:08 – Rusia acuză Ucraina că “încurajează” epurări etnice în Osetia, furnizând arme Georgiei;
11:11 – Georgia anunțã că forțele sale au capturat un pilot rus în urma doborârii avionului său deasupra orașului Gori;
11:39 – Rusia acuză indirect Occidentul că a contribuit la violențele din Osetia de Sud;
11:47 – Armata rusă neagă că a bombardat populația civilă din Georgia;
11:49 – Rusia afirmă că a pierdut douî avione militare, în timp ce Georgia susține că a doborât șapte;
12:18 – Saakașvili semnează un decret de declarare a “stării de război”;
13:09 – Saakașvili neagă că s-ar fi înregistrat victime civile în Osetia de Sud;
13:36 – Turcia trimite un spital de campanie la granița cu Georgia;
13:40 – Președintele Băsescu a convocat CSAT pentru discutarea evenimentelor din Caucaz;
13:51 – Aviația rusă bombardează o regiune din Abhazia controlată de georgieni;
13:53 – Saakașvili acuză Rusia de o invazie militară generală;
13:57 – Potrivit unui oficial rebel, Georgia a sporit de patru ori numãrul soldaților de la granița cu Abhazia; (newsin)
14:00 – aviația rusă bomardează un aerodrom georgian din Abhazia superioară(surse georgiene)
14:04 – Rusia bombardează două sate din regiunea disputată Kodori;
14:18 – șeful diplomației lituaniene acuză Rusia că a depășit toate limitele în Georgia;
14:20 – Separatiștii abhazi afirmă că avioanele lor bombardează Kodori;
14:30 – Parlamenul georgian aprobă ordonanța președintelui din data de 8 august prin care se declară stare de razboi pentru 15 zile și mobilizare generală. (surse georgiene)
14:36 – Georgia afirmă că ar putea solicita asistențã militară internațională;
14:56 – Abhazia a lansat o operațiune pentru a elibera defileul Kodori de sub controlul georgian;
15:24 – Georgia acuză, la rândul său, Rusia de epurare etnică; (newsin)
15:45 – Liderul separatist abhaz Sergey Bagapsh anunta începerea bombardamentelor în Abhazia superioară(surse georgiene)
16:05 – Medvedev i-a comunicat lui Bush că singura soluție o reprezintă retragerea trupelor georgiene din Osetia; (newsin)
16:15 – Rusia trimite nave la coasta georgiană(surse georgiene)
16:33 – Polonia cere convocarea unui summit european extraordinar în dosarul georgian; (newsin)
16:40 – Marina rusă nu permite accesul unei nave moldovenești ce transportă grâu să intre în portul Poti. (surse georgiene)
16:48 – Georgia acuză Rusia pentru operațiunea lansată împotriva forțelor sale din Abhazia;
17:12 – Sute de georgieni se refugiază din Gori după raidurile aeriene ruse;
17:39 – Georgia afirmă că au respins atacul de partea abhază;
17:50 – Miniștrii de externe ai UE, anunță participarea în data de 11 august, la o reuniune în dosarul georgian, la Paris;
17:55 – Autoritățile georgiene anunță că cel puțin 129 de georgieni au murit în conflictul din Osetia de Sud;
18:08 – Vladimir Putin a sosit la Vladikavkaz, în apropierea Osetiei de Sud;
19:36 – Putin menționeazã că Georgia a dat o “lovitură mortală” propriei integrităþi teritoriale; (newsin)
19:45 – Tskhinvali se afla sub controlul trupelor regulate georgiene(surse georgiene)
19:46 – Saakașvili spune că un armistițiu este posibil, dacă Moscova își încetează bombardamentele;
19:58 – Președintele OSCE afirmă că în Caucaz avem de-a face cu un rãzboi și că Rusia nu mai poate fi mediator în conflictul georgiano-oset;
21:12 – Franța a acceptat să convoace un summit UE, consacrat situației din Georgia;
21:20 – Georgia cere ajutorul comunității internaționale în fața unei “invazii” ruse
21:29 – Trupele abhaze se apropie de frontiera cu Georgia;
21:41- Georgia anunță 150 de morți, în care nu sunt incluse victimele bombardamentelor; (newsin)
22:30 – Aviația rusă bombardează Chkhalta, centrul administrativ al Abhaziei superioare. (surse georgiene)
10 august 2008
la primele ore ale dimineții 6000 de trupe rusești intră prin tunelul Roki: 90 de tancuri,150 vehicule blindate,250 de vehicule de artilerie. Alti 4000 de soldați debarcă în portul Ochamchire din Abhazia venind din portul Sevastopol. (surse georgiene)
00:08 – Forțele ruse bombardează din nou defileul Kodori;
00:34 – Președintele U.E. afirmă că acțiunile militare ale Moscovei ar putea afecta relația sa cu UE;
01:11 – Potrivit Comunicatului de presă, CSAT a decis evacuarea cetățenilor români, dacă situația o impune;
01:13 – SUA și Georgia susțin că Rusia trimite spre Abhazia nave din Flota Mării Negre;
03:50 – Statele Unite consideră că Rusia folosește o forțã “disproporționată” în conflictul cu Georgia;
05:05 – Putin cere anchetarea “genocidului” din Osetia de Sud;
05:12 – Se anunțã explozii puternice la Tbilisi, rușii au bombardat aeroportul internațional; cel militar din apropiere nu este afectat
05:38 – Un oficial georgian susține că 10.000 de soldați ruși se pregătesc de un atac în zori; (newsin)
05:45 – fabrica de avioane din Tbilisi este bombardată (surse georgiene)
07:00 – forțele guvernamentale din Tskhinvali se retrag.
07:40 – aviația rusă bombardează satul Urta din districtul Zugdidi(surse georgiene)
07:42 – Capitala Osetiei de Sud este distrusă aproape în totalitate;
09:17 – Georgia anunță că și-a retras trupele din Osetia de Sud;
09:23 – Guvernul de la Tbilisi anunță că Rusia a trimis încă 10.000 de soldați în Georgia;
09:29 – Președintele georgian viziteazã un sat de la granița cu Osetia de Sud;
09:36 – Un martor confirmă retragerea trupelor georgiene;
10:07– Moscova verifică informațile privitoare la retragerea trupelor georgiene; Forțele ruse afirmă că trupele georgiene se află încă în Osetia de Sud;
10:15 – Tbilisi cere SUA să medieze criza cu Moscova;
10:19 – O sursã rusă confirmă că Rusia a trimis vase de luptă spre Georgia;
10:26 – Flota rusă instaurează o blocadă maritimă împotriva Georgiei cu scopul de a opri livrările de arme către Georgia;
11:34 – Președintele Abhaziei trimite 1.000 militari în Kodori și anunțã mobilizarea rezerviștilor;
11:39 – Georgia anunță că armata rusă a preluat controlul asupra Þhinvali;
12:06 – Tbilisi afirmă că Rusia se pregătește să atace vestul Georgiei;
12:18– Rusia și Georgia au decis să deschidã două coridoare pentru evacuarea refugiaților din Osetia de Sud;
12:19 – Liderul Abhaziei, Bagapș, anunță că ofensiva abhază împotriva Georgiei va merge până la capăt;
12:30 – Georgia neagă că a convenit cu Rusia asupra coridorului pentru evacuarea refugiaților;
12:53 – Armata rusă confirmă că trupele georgiene se retrag din Þhinvali;
13:24 – Georgia afirmă cã orașul Zugdidi, din vestul său, este bombardat;
13:32– Papa cere încetarea imediatã a operațiunilor militare în conflictul ruso-georgian;
13:41 – ONU cere acces la refugiații din Osetia de Sud;
13:44 – Rusia susține că Georgia mai are 7.400 de militari în regiunea Þhinvali;
14:00 – o echipă de jurnalisti turci este atacată lângă Gori,un jurnalist este rănit. (surse georgiene)
14:01 – Peste 2.000 de morți în Osetia de Sud, potrivit Moscovei;
14:21 – Rusia a lansat o operațiune militară pentru a prelua controlul în Kodori;
14:44 – Tbilisi afirmă că forțele ruse se îndreaptă spre Gori;
14:58 – Ambasada României la Tbilisi este pregătită să evacueze cei 50 de cetățeni români din Georgia; (newsin)
15:00 – aviația rusă bombardează satul Knolevi de langă autostrada naționala. (surse georgiene)
15:08 – Georgia anunțã 92 de morți de la începutul conflictului; (newsin)
15:10 – trupe ruse și separatiști abhazi lansează un atac comun asupra Abhaziei superioare.
In acea dupã-amiazã forþele ruse stabilesc regulile pentru intrarea jurnaliștilor în zonele de conflict. Ministerul afacerilor externe rus prin adjunctul ministrului anunță termenii pentru încetarea focului(surse georgiene)
15:49 – Polonia propune trimiterea unei forțe UE de stabilizare în Caucaz; (newsin)
16:05 – Gori este din nou bombardat(surse georgiene)
16:15 – Abhazia va fi în “stare de război” începând din această noapte;
16:28 – Bush și Sarkozy au convenit asupra pașilor necesari pentru soluționarea crizei osete;
17:28 – Saakașvili cere ONU și NATO să pună capăt “agresiunii ruse”; (newsin)
17:30 – Ministerul afacerilor externe georgian înmânează nota diplomatică pentru încetarea focului ambasadei ruse(surse georgiene)
17:33 – Georgia notifică oficial Rusia că înceteazã focul din aceastã noapte;
17:39 – Două dintre navele trimise în Georgia se întorc în Rusia;
17:58 Moscova critică atitudinea Occidentului și a presei străine în conflictul georgian; (newsin)
18:00 – aviația rusă bombardează orașul Ankalia de la Marea Neagră(surse georgiene)
18:13 – Bombardament la marginea capitalei georgiene;
18:14– Rusia acuzăã Georgia de continuarea ostilităților, în pofida apelului la negocieri;
18:26 – Rusia bombardează aeroportul militar de lângă Tbilisi; Bombardamentul de la aeroportul militar nu a produs pagube
18:32 – Abhazia acuză Georgia că a trims peste 4.000 de militari la frontiera sa;
18:50 – Discuție directă între miniștrii rus și georgian de externe; (newsin)
19:00 – o declarație a guvernului georgian afirmă ca un aeroport civil din Tbilisi este bombardat de avioanele rusești. În comunicat se mai afirmă și faptul că nu erau întreprinse nici un fel de acțiuni militare acolo. Georgia apelează la structurile și opinia internațională să intervină pentru a opri invazia.
19:10 – fabrica de avioane din Tbilisi este bombardată din nou. (surse georgiene)
19:11 – ONU confirmă bombardamentele ruse în Georgia;
19:49 – Un prim grup de soldați georgieni din Irak s-au întors la Tbilisi;
20:04 – Medvedev i-a spus lui Sarkozy cã Georgia trebuie să se retragă necondiționat;
20:19 – O bombă a căzut în apropierea unei piste a aeroportului civil din Tbilisi;
20:28– Ambasadorul american la ONU acuză Moscova că împiedică retragerea gerogiană;
20:36 – Saakașvili cere o intervenție diplomatică americană, arătând că existența Georgiei este amenințată;
21:20 – Crucea Roșie anunțã ca 40.000 de persoane și-au pierdut locuințele; (newsin)
21:50 – un comunicat al guvernului georgian afirmă că unei echipe medicale ce incercă să intre în Tskhinvali prin coridorul umanitar stabilit după retragerea din Osetia de Sud nu i s-a permis accesul în oras de către trupele rusești ce îl controlează. (surse georgiene)
11 august 2008
00:21 – Saakașvili susține că tancuri ruse se află pe teritoriul georgian, în afara Osetiei de Sud; (newsin)
00:30 – aviația rusă bombardează o stație de radar de lângă autostrada Tbilisi-Poti(surse georgiene)
00:47 – Orașul Gori este atacat de artileria și aviația rusă; (newsin)
03:05 – satele de langă Batumi sunt bombardate de avioane rusești.
05:00 – aviația rusă bombardează aerodromul Shiraki aflat la est de Tbilisi. (surse georgiene)
05:31 – Ministerul Georgian de Interne anunțã atacuri aeriene ruse la periferia Tbilisi; (newsin)
06:10 – Gori este bombardat. Sunt distruse blocuri de apartamente (surse georgiene)
06:36 – Moscova acuză Georgia că își continuă tirurile asupra capitalei Osetiei de Sud; (newsin)
07:15 – aeroportul Senaki și principalul aerodrom al aviatiei georgiene sunt bombardate de ruși (surse georgiene)
08:08 – Rusia și-a consolidat forțele în Abhazia;
09:04 – Þhinvali anunțã 3 morți și 18 răniți în rândul forțelor ruse ca urmare a tirurilor georgiene;
09:09 – Potrivit Tbilisi, peste 50 de avioane ale forțelor ruse survolează teritoriul Georgiei;
09:43 – Un ministru abhaz afirmă că forțele abhaze îi blochează pe militarii georgieni în defileul Kodori;
09:54 – În urma bombardamentelor ruse, radarele aeroportului Tbilisi sunt ușor avariate; (newsin)
10:00 – satul georgian Eredvi de langă Tskhinvali se află sub tirul artileriei rusești(surse georgiene)
10:11 – Zeci de avioane militare ruse au bombardat în cursul nopții orașul Gori;
10:18 – Georgia susține că a respins tacurile abhaze din defileul Kodori;
10:24 – Forțele ruse dau un ultimatum militarilor georgieni din Abhazia, Tbilisi îl respinge;
11:41 – Legăturile maritime și poștale între Rusia și Georgia au fost suspendate; (newsin)
12:05 – aviația rusă atacă pozițiile armatei gorgiene de langã Kodori Gorge. (surse georgiene)
12:20 – Medvedev anunță că operațiunea din Osetia de Sud se apropie de sfârșit;
12:33 – Moscova anunță că toate navele și aeronavele din apropiere de Abhazia în Marea Neagrã, vor fi distruse;
12:33 – Aproape 80% din locuitorii orașului Gori au fugit din calea bombardamentelor ruse;
12:37 – Moscova afirmă că, alături de georgieni, în Osetia de Sud luptă străini;
12:59 – Forțele terestre ruse anunță că nu vor traversa granița de facto dintre Osetia de Sud și Georgia;
13:07 – Rusia anunță arestarea a 10 agenți ai servicilor secrete gerogiene pe teritoriul său; (newsin)
13:30 – președintele Georgiei este de acord să semneze acordul de încetare al focului(surse georgiene)
14:01 – Rusia neagă că a bombardat Georgia cu 50 de avioane în cursul nopții; (newsin)
14:30 – baza Senaki este bombardată (surse georgiene)
14:47 – Putin critică SUA că a ajutat la retragerea trupelor georgiene din Irak;
14:55 – Liderul abhaz respinge orice negociere cu actualul govern georgian;
15:06 – Saakașvili, Kouchner și Stubb au semnat un document care îi va fi prezentat lui Medvedev.
15:25 – Medvedev afirmă că Rusia nu va fi niciodată un observator “pasiv” în Caucaz și sugereazã o misiune OSCE în Osetia de Sud;
16:00 – Saakașvili și Kouchner sunt evacuați de urgență din Gori, din cauza unui elicopter suspect;
16:21 – Moscova consideră prematură recunoașterea independenței Osetiei de Sud;
16:49 – Trupele ruse din Abhazia au înaintat 40 km în interiorul teritoriului georgian propriu-zis; (newsin)
17:00 – trupele rusesti ocupă Zugdid(surse georgiene)
17:05 – Rusia confirmă înaintarea pe teritoriul Georgian;
17:10 – Tbilisi susține că forțele ruse au ocupat o bază militară georgiană;
17:14 – Moscova cere convocarea unei reuniuni extraordinare NATO – Rusia;
17:43 – Guvernul Georgiei face apel la poporul României să ajute cu donații poporul georgian;
17:51 – Cel puțin șase elicoptere georgiene de atac au bombardat Osetia de Sud;
18:10 – trupele rusești atacă și ocupă satul Shindisi din districtul Gori
18:20– separatiștii oseti ocupă satul Beloti de langa Eredvisi și iau ostatici din populația civilă. (surse georgiene)
18:36 – Confruntări între trupele ruse și georgiene la Gori;
18:38 – Rusia respinge propunerile UE pentru soluționarea conflictului georgian;
18:46 – Tbilisi afirmă că forțele ruse au ocupat orașul Gori;
18:56 – Rusia solicită un angajament de neagresiune semnat de Georgia, Abhazia și Osetia de Sud;
19:17 – Gori este ocupat; forțele georgiene se pregătesc să apere capitala;
19:30 – Alianța a aprobat convocarea unei reuniuni extraordinare NATO-Rusia;
– fortele rusești avansează în teritoriul georgian dinspre vest ocupând Senaki aflat la 210km de Tbilisi în afara zonei de conflict(surse georgiene)
19:43 – Ministerul rus de Apărarea susține că nu există trupe ruse în Gori; (newsin)
20:10 – unitați ale armatei ruse se îndreaptă spre Gori(surse georgiene).
20:19 – Saakașvili afirmă că trupele ruse ocupă cea mai mare parte a teritoriului georgian; (newsin)
20:26 – navele rusești impiedică navele georgiene să intre în port
20:30 – armata rusă ocupă Gori și blochează autostrada ce face legatura între estul și vestul țării(surse georgiene)
20:49 – Kouchner a vizitat o tabară de refugiați oseți din Vladikavkaz și pleacă spre Moscova;
21:41 – Ambasada Georgiei la București cere intervenția militară internațională a țărilor prietene;
21:49 – Moscova asigură că forțele ruse nu au nicio intenție de a se îndrepta cãtre Tbilisi;
22:35 – Forțele ruse se retrag din orașul georgian Senaki;
23:52 – MAE anunță începerea procedurii de evacuare a românilor din Georgia.
șeful statului român a afirmat la Sulina, că, din analizele fãcute de România, Republica Moldova nu este în pericol să fie implicată într-o situație similară celei din Georgia.
Ambasada României la Tbilisi se află în contact cu cei aproximativ 50 cetățeni români aflați în Georgia. Aceștia locuiesc în zone care nu sunt afectate de conflict. Până în prezent nu au existat cereri de evacuare din partea cetățenilor români aflați în zonă.
12 august 2008
01:43 – Bush cere Rusiei să își incheie imediat ofensiva asupra Georgiei;
01:46 – Un convoi georgian a fost atacat la ieșirea din Gori; (newsin)
02:05– Rusia bombardează orașul Kasapi în afara zonei de conflict.
In cursul dimineții președintele Medvedev declară că toate operațiunile militare din Georgia au fost suspendate. (surse georgiene)
02:29 – Moscova confirmă că soldați ruși au intrat în Poti, dar susține că l-au părăsit deja;
03:26 – Rusia respinge la ONU o rezoluție bazată pe proiectul Franței de soluționare a crizei georgiene;
03:55 – Pentagonul declară că a fost surprins de rapiditatea intervenției ruse din Georgia;
07:36 – Abhazia a lansat o nouă operațiune militară împotriva forțelor georgiene din Kodori;
10:07 – Abhazii confirmă că i-au încercuit pe georgieni în Kodori; (newsin)
10:15– aviația rusă bombardează Gori. Sunt uciși civili și un jurnalist(surse georgiene)
10:42 – Tbilisi afirmă că rușii bombardează împrejurimile orașului Gori;
11:16 – Explozie puternică în centrul capitalei georgiene;
11:21– Lavrov afirmă că Rusia nu are intenția de a îl indepărta de la putere pe Saakașvili;
11:50 – Autoritățile georgiene fac cercetări pentru a stabili cauza exploziei de la Tbilisi;
11:54 – Președintele Medvedev anunțã oprirea operațiunilor ruse împotriva georgienilor;
11:58 – Alianța anulează reuniunea Consiliului NATO-Rusia;
12:25– este bombardată conducta BTC la 5 km de orașul Rustavi; nu sunt pagube; Tbilisi acuză armata rusă (surse georgiene)
– baza Vaziani de lângă Tbilisi este bombardată(surse georgiene)
12:37 – Forțele ruse anunță că vor rămâne pe pozițiile actuale din Georgia;
13:17 – Georgia cere dovezi că Rusia și-a încetat operațiunile;
13:23– Medvedev a informat UE că a ordonat oprirea operațiunii militare din Georgia;
13:25 – satul Orchosani de lângă Gori este bombardat(surse georgiene)
13:42 – Tbilisi confirmă că trupele ruse și-au oprit înaintarea în Georgia; (newsin)
14:00 – o ambulanțã este atacată și distrusă de tiruri rusești în satul Agara(surse georgiene)
14:06 – Bulgaria pune la dispoziție portul Burgas pentru a coordona ajutorul acordat Georgiei; (newsin)
14:50 – Satul Sakoritno din regiunea Kaspi și satul Ruisi in Kareli sunt bombardate. Guvernul georgian emite o notă aducând la cunostința opiniei internaționale aceste fapte ce contraziceau declarațiile președintelui rus din acea dimineață.
15:00 – soldați ruși atacă, distrug și jefuiesc paza de coastă georgiană(surse georgiene)
15:51– Putin li se alătură lui Medvedev și Sarkozy pentru discuții în dosarul conflictului ruso-georgian;
15:53 – Osetia de Sud cere din nou să se alipească Osetie de Nord, deci Rusiei;
16:01 – Saakașvili anunță la un congres extraordinar la Tbilisi că Georgia iese din Comunitatea Statelor Independente; (newsin)
16:30 – trupele rusești distrug sediul televiziunii din Gori omorând un angajat (surse georgiene)
16:40 – Moscova acuză că unități georgiene continuă să tragă asupra forțelor ruse;
17:21 – Casa Albă verifică dacă Rusia a încetat atacurile în Georgia;
17:27 – Tbilisi anunță retragerea trupelor sale din defileul Kodori; (newsin)
17:30 – grupuri de rebeli abhazi mobilizează vehicule blindate în zona demilitarizată și stabilesc acolo puncte de control(surse georgiene)
17:36 – Sarkozy anunță că Rusia și Georgia au fost de accord cu încheierea ostilităților; (newsin)
18:00 – acționarii terminalului Kulevi sunt amenintați de forțele ruse cu bombardarea terminalului (surse georgiene)
18:08 – Rusia afirmă că își va păstra trupele de menținere a păcii în Abhazia și Osetia de Sud;
18:22 – Sarkozy și Medvedev au prezentat un plan cu șase puncte pentru soluționarea conflictului din Georgia; (newsin)
18:30 – încetează epurarea etnica din statele georgiene(surse georgiene)
19:03 – Lavrov anunță că Rusia va lua noi “măsuri”, dacă Georgia respinge planul de pace; (newsin)
19:10 – trupele rusești ocupă Abhazia superioară(surse georgiene)
19:28 – Președintele Traian Bãsescu a convocat a doua ședință a Consiliului Suprem de Apărare a țării pe tema conflictului din Caucaz. Alături de președinte și premier, la ședinþa CSAT, a doua de acest fel de la debutul conflictului între Georgia și Rusia, au mai participat și Răzvan Ungureanu, șeful SIE și George Maior, șeful SRI, amiral doctor Gheorghe Marin, consilierul prezidențial pentru securitate naționalã, Mihai Stănișoară, consilierul prezidențial pentru relații internaționale, Anca Ilinoiu, secretarul CSAT, general Ion Oprișor, purtătorul de cuvânt al președintelui, Valeriu Turcan, și directorul Direcției Generale de Informații a Apării, general maior Francisc Radici. CSAT a decis ca România să trimită ajutor umanitar în Georgia; (newsin)
21:35 – încetează epurarea etnică în satele din districtul Gori
21:50 – este jefuită baza Senaki
23:12 – satele Berbuki, Rakha, Sveneti, Kheltubani, Karaleti din districtul Gori sunt prădate de armata rusă iar un jurnalist de la un ziar din Tel-Aviv este rănit. (surse georgiene)
23:59 – SUA ar putea anula un exercițiu naval cu Rusia în urma acțiunii militare din Georgia. (newsin)
Primul grup de 15 cetățeni români evacuați din Georgia se află în siguranțã în capitala armeanã Erevan, MAE fãcând apel la restul românilor să se prezinte de urgență la ambasada din Tbilisi pentru a fi repatriați, a declarat purtătorul de cuvânt al MAE, Cosmin Boiangiu.
Dimitri Medvedev afirmă că a ordonat încetarea operațiunilor militare din Georgia.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Ion ILIESCU, Integrare și globalizare. Viziunea românească, Editura Presa Națională, București, 2003.
Dumitru SANDU, Diferențieri europene ale toleranței sociale, în revista„ Sociologie Românească” nr. 1- nr. 1-2/ 2002.
Vasile POPA, Mihai Ștefan DINU, România și procesul de stabilizare regional, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2004.
M. COHEN, Energy. Security in the Black Sea, în Monitor Strategic, nr, 1-2, 2006.
V. ZODIAN, Vladimir ZODIAN, România în Europa și în Lume 1990-2007, Editura Militară, București, 2007.
Eugen BĂDĂLAN, Laurian ZAHARESCU, Sisteme Globale de Securitate, Editura CTEA București, 2006.
Evgheni PRIMAKOV, Lumea după 11 Septembrie, București, Editura Institutului Cultural Român, 2003.
Cristina BOGZEANU, Evoluția mediului de securitate în zona extinsă a Mării Negre și influența acesteia asupra configurării forțelor navale ale României pe termen lung și mediu, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2012.
Mihai-Ștefan DINU, Securitatea în zona Estică a Mării Mediterane, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2012.
Mirela ATANASIU, Filofteia REPEZ, Securitatea și apărarea țării în contextul amenințărilor teroriste, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2013.
Nicolae DOLGHIN, Alexandra SARCINSCHI, Mihai-Ștefan DINU, Riscuri și amenințări la adresa securității României, actualitate și perspectivă, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2004.
G. ACHCAR, Noul Război Rece. Lumea după Kosovo, București, Editura Corint, 2002.
Alexandra SARCINSCHI, Cristian BĂHNĂREANU, Redimensionări și configurări ale mediului de securitate regional (Zona Mării Negre și Balcani), Editura Universității Naționale de Apărare, București 2005.
Crize și instabilitate în Europa – CSSAS, Editura Universității Naționale de Apărare, București 2004.
Mihai MACUC, Evoluții în domeniul cooperării și securității în Europa de Sud-Est. Implicații în planul securității naționale a României, în România și consolidarea rolului acesteia ca furnizor de securitate, Editura A.N.I., București, 2005.
Regional Security, Strategy from the Perspective of the Civil Society, Bucharest, Romania, November 2006.
Ilie BĂDESCU, Dan DUNGACIU, Sociologia și geopolitica frontierei, Editura Floare Albastră, Bucuresti, 2 vol.,1994.
Alin COȘNIȚĂ, Criminalitatea transfrontalieră organizată, amenințare la frontiera de Est a României, în vol. Stabilitate și securitate regională, Editura Universității Naționale de Apărare “Carol I”, Bucuresti, 2009.
George MAIOR, Noul aliat. Regandirea politicii de apărare a României la inceputul secolului, Editura Rao, Bucuresti, 2009.
Abram N. SCHULSKY, Gary J. SCHMITT, Războiul tăcut. Introducere în universal informațiilor secrete, Editura Polirom, Iasi, 2008.
Ionel Nicu SAVA, Studii de Securitate. Editura Centrul Român de Studii Regionale, Bucuresti, 2005.
Dorel BUȘE, Geopolitica Rusiei la Dunăre și Marea Neagră în perioada1812-1879, București, Editura Universității Naționale de Apărare, 2012.
Paul GOGEANU, Dunărea în relațiile internaționale, București, Editura politică, 1970.
Ana-Maria LAZĂR, Rusia avertizează Georgia să nu facă vreo mișcare în Osetia de Sud, în „Adevărul”.
Marian CURELARU, Perspective în criza relațiilor NATO-Rusia, Sesiune de comunicări științifice la Academia Națională de Informații, 2009.
Iulian CHIFU, Monica OPROIU, Narciz BĂLĂȘOIU, Războiul Ruso-Georgian, Recțiile decidenților în timpul crizei, editura Curtea Veche, București, 2010.
http://www.ziare.com.
http://www.cass-ro.org.
http://www.ziarulfaclia.ro.
http://www.nato.int.
http://www.nato.int.
http://www.ava.md.
Prezenta lucrare conține 80 pagini, 4 figuri și 1 tabel în text și 5 anexe.
Data Semnătura
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Influenta Globalizarii Asupra Securitatii In Zona Extinsa a Marii Negre (ID: 121668)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.