. Influenta Fortelor Si Tendintelor DIN Mediul DE Securitate Asupra Fizionomiei Actiunilor Militar

CUPRINS

INTRODUCERE

„Războiul nu s-a sfârșit. Epoca lui nu a trecut și nu poate trece, întrucât se pare că el este un însoțitor permanent al societății omenești. Ceea ce se schimbă mereu, dar totdeauna într-o anumită măsură, este fizionomia lui”.

Securitatea reprezintă un domeniu deosebit de important pentru omenire, obiectivul principal ce stă la baza acestui concept fiind garantarea unui climat favorabil politic, economic și social necesar pentru o evoluție corespunzătoare a societății.

Sfârșitul secolului XX a fost perioada în care au avut loc modificări profunde în toate domeniile existenței sociale. Acest lucru a dus la apariția unor caracteristici deosebite ale mediului de securitate, tendințele actuale influențând politica de securitate la nivel global și regional, și totodată, determinând necesitatea proiectării unor noi structuri de securitate internaționale și regionale adaptate acestui mediu.

Mediul în care se configurează arhitectura de securitate actuală generează noi tendințe și factori specifici care influențează atât spectrul amenințărilor și riscurilor la adresa securității cât și modul de manifestare a acestora.

Ordinea instaurată după cel de-al doilea război mondial era, în mare parte, intactă la începutul anului 1989, continentul fiind divizat din punct de vedere politic si economic, însă la sfârșitul anului 1991, ca urmare a prăbușirii regimurilor comuniste în Europa Centrală și de Est, reunificării Germaniei și dezmembrării Uniunii Sovietice, această ordine era total schimbată.

Pe plan mondial, dezintegrarea URSS a fost considerată ca o dovadă a prăbușirii unui sistem bipolar și începutul unei ere noi. Se poate afirma cu certitudine că mutațiile politice din perioada 1989-1991 au creat o nouă lume, a cărei agendă de securitate a fost reconfigurată în mod substanțial, însă, din păcate, acest lucru nu a dus și la o reducere a diversității și importanței problemelor de rezolvat. Este adevărat că o mare parte dintre aceste probleme sunt o continuare a preocupărilor în domeniu existente încă din perioada Războiului Rece, însă nu este mai puțin adevărat că multe dintre ele sunt determinate de apariția unor noi factori și tendințe de evoluție în mediul de securitate.

Trebuie menționat încă de la început faptul că, deși aceste noi tendințe sunt, în cea mai mare parte, rezultatul derulării unor planuri bazate pe strategii bine puse la punct, elaborate de actorii principali în domeniu pe plan mondial, dar și a omiterii sau abordării superficiale a unor anumite variabile ale acestor planuri, iar studiul acestora ar fi deosebit de interesant, în lucrarea de față ne vom concentra atenția asupra modului în care aceste noi tendințe și forțele corespunzătoare au influențat și continuă să influențeze fizionomia acțiunilor militare.

CAPITOLUL 1

FORȚELE ȘI TENDINȚELE DIN MEDIUL DE SECURITATE

Deoarece mediul de securitate internațional se află într-o continuă schimbare, uneori foarte rapidă, este necesar a se identifica factorii care o provoacă și care sunt sensul și evoluția acestora, cu alte cuvinte trebuie cunoscute forțele ce acționează în mediul de securitate și tendințele de evoluție a acestora.

Forțele care acționează în mediul internațional sunt factori ce influențează atât configurarea și exercitarea puterii în vederea modelării mediului de securitate, cât și capacitatea statelor de a-și atinge obiectivele care decurg din interesele lor naționale. Statele răspund provocărilor, riscurilor sau, după caz, amenințărilor ce se manifestă în mediul strategic, amplificând ori reducând acțiunea unora sau altora dintre instrumentele puterii naționale de care dispun.

Tendințele manifestate în mediul strategic reprezintă direcțiile pe care acțiunea forțelor o dau securității într-o anumită perioadă. Ele prefigurează evoluția în timp a proceselor ce se desfășoară în mediul strategic de securitate. Pe baza analizei tendințelor de evoluție a forțelor din mediul de securitate se elaborează prognoze și scenarii strategice, utile conducerilor politice, politico-militare și respectiv militare ale statelor în fundamentarea strategiilor de securitate și a celor militare. Tot pe această bază, organizațiile internaționale sau alți actori non-statali își elaborează propriile politici și strategii pe termen scurt, mediu și lung.

Forțele și tendințele ce acționează în societatea globală au o influență crescândă asupra securității și bunăstării națiunilor. De exemplu, interdependența crescândă dintre actorii statali și non-statali ce acționează în arena internațională, poate fi considerată una dintre cele mai importante tendințe ce se manifestă în prezent.

Dinamismul proceselor ce au loc în arena mondială și care configurează securitatea internațională este datorat multitudinii, dar și diversității forțelor ce acționează în acesta. Sensul acțiunii forțelor este foarte divers, din care cauză rezultă caracterul contradictoriu al tendințelor acestora.

Statele naționale

Acestea constituie una dintre cele mai puternice forțe ce acționează pe arena internațională, forță afectată în prezent, din ce în ce mai mult, de procesul globalizării.

Definită ca mobilitate crescută a oamenilor, bunurilor și ideilor, globalizarea are la origine rezultatele unor invenții ce au revoluționat comunicațiile și transporturile, precum telegraful și vapoarele cu aburi. Pe măsură ce aceste tehnologii s-au dezvoltat, contribuția lor a fost decisivă pentru creșterea vitezei și volumului comunicațiilor și transporturilor, sporind numărul interacțiunilor dintre state.

Pe măsură ce globalizarea piețelor și a civilizațiilor va depăși frontierele geopolitice de astăzi și va eroda puternic identitatea națională, creând cetățeni globali, care vor asimila interesele generale ale întregii umanități, suveranitatea națională poate deveni din ce în ce mai restrânsă. Totuși, nu este exclusă nici varianta în care statele vor exacerba competiția în care se află unele cu altele tocmai datorită fenomenului globalizării, încercând să preia controlul asupra noilor tendințe. Această competiție poate reconfigura distribuția mondială a puterii.

Din punct de vedere practic, la începutul secolului XXI actorii cu impact global în domeniul securității sunt SUA, Europa, Rusia, China și Japonia. O viziune interesantă este cea a lui Zbigniew Brzezinski care consideră că esența noii structuri de securitate a lumii se află în relația dintre SUA și Eurasia (care cuprinde pe lângă Europa, toate celelalte țări enunțate mai sus). În cadrul acestei relații se pot identifica două triunghiuri de putere eurasiatică:

– SUA, Europa, Rusia;

– SUA, China, Japonia.

Observația cea mai pertinentă referitoare la cele două triunghiuri de putere este aceea că, în fiecare din ele, una din puteri (Europa și, respectiv, Japonia) mizează clar pe ideea de stabilitate și securitate internațională, în vreme ce câte una din celelalte puteri (China și respectiv Rusia) rămân deschise și interesate în eventuale mutații geopolitice. Un alt punct pertinent de vedere, complementar celui anterior, consideră că la originea „noii schisme mondiale” s-ar afla tensiunea dezvoltată între două „câmpuri” diferite de putere, întemeiate pe principii opuse de organizare: pe de o parte Statele Unite ale Americii, adepte ale unipolarității, pe de altă parte ceilalți actori majori ai scenei internaționale – Uniunea Europeană, Rusia, China, Japonia – adepți ai multipolarității.

În ambele variante însă, funcțiile și rolul statelor sunt concurate de alți actori din arena internațională (corporații multinaționale, organizații neguvernamentale, dar și crimă organizată, cartelurile drogurilor etc.), ceea ce face ca tendința actuală a activității majorității statelor europene să fie de integrare politică, economică și de securitate. Cel mai potrivit exemplu în acest sens este extinderea Uniunii Europene, fără îndoială cea mai stabilă organizație regională, căreia statele membre, din ce în ce mai multe, îi conferă atribuții și competențe tot mai largi.

Organizațiile internaționale reprezintă cele mai importante forțe în coordonarea acțiunilor și cooperarea în domenii precum cel politic, economic, social, militar sau cultural. Exceptând statele-națiune, ce stau la baza sistemului mondial, organizațiile internaționale constituie cei mai însemnați participanți în cadrul acestuia. Creșterea numărului organizațiilor internaționale a fost favorizată de sporirea rețelelor politice, economice și financiare de state-națiune, în special în perioada de început a Europei moderne.

Organizațiile internaționale de securitate se disting de celelalte organizații prin aceea că își au originile în consensul statelor de a coopera în probleme de reducere a violenței și realizare a păcii și securității, prin folosirea unei largi game de acorduri și mecanisme.

Principalele sarcini pe care le pot îndeplini organizațiile internaționale de securitate se referă la promovarea dialogului de securitate și gestionarea crizelor , crearea de sisteme de cooperare militară destinate reducerii pericolelor ce decurg din activitățile militare, promovarea standardelor democratice și respectarea drepturilor omului și nu în ultimul rând, promovarea securității prin mecanisme economice, întărind atât interdependența statelor, cât și prosperitatea acestora printr-o abordare comună a riscurilor și provocărilor, în special cele determinate de terorism și proliferarea armelor de distrugere în masă.

1.2.1. Organizația Națiunilor Unite (ONU)

Înființată la 26 iunie 1945 și devenită efectivă la 24 octombrie 1945, Organizația Națiunilor Unite și-a stabilit ca principal scop menținerea păcii și securității internaționale și promovarea cooperării economice, sociale, culturale și umanitare.

Referindu-ne la menținerea păcii și asigurarea securitatății internaționale, de la crearea sa, ONU a fost chemată în numeroase rânduri să prevină disputele ce s-ar fi putut transforma în conflicte armate, să convingă părțile opozante să negocieze în loc să ucidă, sau să ajute la restabilirea păcii în cazul declanșării vreunui conflict. În cursul anilor '90, au apărut schimbări majore în fizionomia conflictelor, peste 90% dintre acestea desfășurându-se în interiorul statelor, și nu între ele. Din acest motiv, ONU a reconstruit o nouă gamă de instrumente, accentuând prevenirea conflictelor, adaptând continuu operațiunile de menținere a păcii, implicând organizațiile internaționale și întărind construirea păcii post-conflictuale.

Confruntat cu conflicte din Somalia, fosta Iugoslavie, Ruanda, Consiliul de Securitate al ONU a renunțat la desfășurarea operațiunilor între anii 1995 și 1997, însă crizele profunde din Congo, Africa Centrală, Timorul de Est, Kosovo, Sierra Leone și Etiopia-Eritreea au determinat, în ultimii ani, reluarea misiunilor de menținere a păcii. Această experiență a arătat că menținerea păcii, în sensul evitării conflictului militar, nu este suficientă, ci este necesar să se ajungă la cauzele problemelor pentru a se putea spera la rezolvarea lor. Menținerea păcii înseamnă, de cele mai multe ori, doar amânarea deznodământului. Astfel, deși această organizație este asociată automat cu problemele păcii și securității, principiul de bază al ONU este că pacea și securitatea sunt posibile numai dacă este asigurată bunăstarea economică și socială a oamenilor din toată lumea. Multe dintre transformările economice și sociale globale din ultimele cinci decenii au fost semnificativ influențate de activitatea ONU, ce și-a asumat rolul de centru mondial pentru construirea încrederii și a stabilit prioritățile și scopurile cooperării internaționale pentru a asista țările în tranziție și a dezvolta un mediu economic global de susținere.

În ultimii ani, războaiele civile au devenit o cauză centrală a situațiilor de criză și, de când a coordonat pentru prima dată operațiunile de asistență umanitară în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial, ONU a fost însărcinată de comunitatl, ONU a fost însărcinată de comunitatea internațională să răspundă la dezastrele naturale sau produse de om ce depășesc capacitatățile autorităților naționale. Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiați oferă protecție internațională și asistență pentru peste 22 de milioane de refugiați, în timp ce Programul Mondial pentru Hrană furnizează o treime din asistența de urgență. De asemenea, ONU încearcă și reducerea vulnerabilității țărilor la dezastre, prin Programul pentru Dezvoltare, ce acționează pe două fronturi: pe de o parte, asistența imediată acordată victimelor, iar pe de altă parte, strategiile de prevenire a apariției urgențelor. Strategiile de prevenire a conflictelor și dezastrelor se adresează cauzelor de bază ale războiului într-o manieră comprehensivă. Ele favorizează securitatea, creșterea economică, guvernarea democratică și respectul pentru drepturile omului – ceea ce rămâne cea mai bună protecție împotriva dezastrelor naturale sau provocate de om.

Ca organizație mondială, ONU are șansa de a deveni în viitor o instituție internațională de securitate eficientă, în măsura în care va persista în reformă, în care vor fi investite în ea mijloacele necesare dar se vor face și investiții în schimbare, așa cum se arată în Raportul secretarului general al ONU din 7 martie 2006, intitulat „Investind în Națiunile Unite: pentru o organizație mai puternică oriunde în lume”. La o creștere în continuare în amploare a misiunilor internaționale de menținere a păcii, fondurile alocate ONU trebuie să fie sporite corespunzător.

În ceea ce privește viitorul organizației, schimbările ce se prefigurează vor fi bazate pe un sprijin politic și financiar consistent al statelor membre, mai ales al celor puternic dezvoltate, dar și pe calitățile individuale ale actualului secretar general. La peste 60 de ani de la crearea sa, ONU necesită, mai mult ca oricând, o reformare profundă a structurilor și acțiunilor sale, pentru a se adapta pe deplin realităților lumii actuale, a sprijini statele sărace, a apăra securitatea colectivă și drepturile omului.

Transformarea ONU într-un instrument eficient pentru prevenirea conflictelor secolul XXI va necesita stabilirea anumitor priorități politice și instituționale, ca: prevenirea terorismului, combaterea proliferării armelor nucleare, chimice și biologice, reducerea riscului de război, folosirea forței în condiții stabilite de Consiliul de Securitate etc.

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

Prin Tratatul Atlanticului de Nord (1949) s-a creat o asociere de state suverane într-o alianță al cărei obiectiv fundamental îl reprezintă apărarea colectivă. NATO este o organizație interguvernamentală ai cărei membri își păstrează integral suveranitatea și independența și care oferă un forum de consultare asupra problemelor politice și militare, dar și non-militare, ce pot afecta securitatea statelor membre. NATO este o alianță politico-militară: capacitatea sa de apărare are drept scop descurajarea agresiunii sau oricărei alte forme de presiune, iar dispozitivul său militar se bazează pe principiul că țările membre trebuie să mențină colectiv o apărare adecvată pentru descurajarea agresiunii și pentru a-și păstra integritatea teritorială.

Dintre mijloacele principale stabilite pentru realizarea politicii de securitate putem aminti:

asigurarea și menținerea unui potențial militar suficient pentru a preveni războiul și pentru a asigura o apărare eficientă;

menținerea capacității globală de a gestiona crize ce pun în pericol securitatea membrilor Alianței;

promovarea activă a dialogului cu alte țări;

promovarea cooperării între regiunile și statele europene în scopul avansării tratativelor legate de controlul armamentelor.

În perioada imediat următoare sfârșitului Războiului Rece, deși s-a diminuat considerabil pericolul unei invazii militare la scară largă, au apărut noi riscuri legate de posibila instabilitate a anumitor regiuni ale Europei. Statele membre NATO au înțeles că evoluțiile militare și non-militare în afara zonei Alianței ar putea afecta puternic securitatea acesteia și a regiunii transatlantice. NATO a trebuit să se centreze pe noi riscuri la adresa stabilității, precum tensiunile etnice și religioase, instabilitatea politică, fragilitatea economică, dezastrele ecologice și proliferarea armelor de distrugere în masă.

Deși apărută ca urmare a conștientizării necesității de apărare colectivă, NATO a folosit forța militară, pentru prima dată în istoria sa, nu pentru realizarea apărării colective, ci în sprijinul forțelor ONU în Bosnia-Herțegovina, în 1994. În următorii cinci ani, politica sa a fost revizuită de două ori pentru a deveni viabilă, pornind de la învățămintele din Bosnia-Herțegovina și Kosovo. Momente semnificative le oferă și participarea sa la ISAF în Afganistan sau cooperarea mai strânsă cu UE, pe baza aranjamentelor Berlin Plus, sau cu statele Europei, Caucazului și Asiei Centrale, ale Dialogului Mediteranean, Orientului Mijlociu lărgit, ori acțiunile de parteneriat contra terorismului, însă și preocupările transformaționale post-Riga.

Analiza pe care, uzând de probabilități, o întreprinde noua Directivă politică globală asupra viitorului mediu de securitate așază transformarea NATO în următorii 10 -15 ani pe primul loc în preocupările oficialilor. Opțiunea respectivă se sprijină pe argumente care cuprind:

complexitatea mediului în schimbare;

extensia în viitor a terorismului și a armelor de distrugere în masă la nivel mondial;

instabilitatea generată de statele eșuate sau în curs de eșuare;

crizele și conflictele regionale, cauzele și efectele lor;

răspândirea din ce în ce mai mare a armamentului convențional sofisticat;

folosirea greșită a tehnologiilor emergente;

influențarea negativă a fluxului de resurse vitale, considerată a fi unul din principalele riscuri și provocări probabile la adresa Alianței în această perioadă.

În perimetrul capacităților, se proiectează ca linii directoare:

nevoia de agilitate și suplețe, pentru a înlătura pericolele complexe și imprevizibile ce pot să survină departe de frontierele statelor membre și după un scurt preaviz;

capabilitate de a lansa și purta simultan operații interarme de mare anvergură și operații de mică amploare, pentru apărarea colectivă și răspunsul la crize, pe teritoriul său, la periferie și la distanță strategică;

capacitate conservată de a duce operații la scară mare și de mare intensitate;

structură de comandament și control permițând planificarea și ducerea unei campanii cu realizarea unui obiectiv strategic sau operațional, prin combinarea corespunzătoare a elementelor aeriene, terestre și maritime;

forțe structurate, echipate, dotate și antrenate pentru operații expediționare;

nevoia de a avea suficiente forțe terestre în întregime desfășurabile și sustenabile, ca și elemente aeriene și maritime corespunzătoare, precum și o angajare suficientă a resurselor, cu creșterea investițiilor în capacități esențiale.

Forțele NATO vor trebui să dețină un set de capacități și aptitudini importante care să le permită ducerea unor operații expediționare interarme multinaționale departe de teritoriul național, pe perioade prelungite, cu un sprijin redus sau nul din partea țării-gazdă.

Ca proces complex, multidirecțional, strict necesar, transformarea va asigura conservarea capacității NATO de a îndeplini un evantai complet de misiuni, de la cele de înaltă la cele de joasă intensitate, concentrându-se asupra operațiilor cele mai probabile, răspunzând nevoilor operaționale actuale și viitoare și fiind capabilă să execute operațiile cele mai pretențioase.

1.2.3. Uniunea Europeană (UE)

Procesul de unificare a Europei a demarat odată cu semnarea, la 18 aprilie 1951, a Tratatului de Constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, al cărei scop era dezvoltarea a zonelor de liber schimb și a piețelor comune ale țărilor semnatare: Franța, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg și Olanda. A urmat constituirea unor noi comunități europene, economică și de apărare, iar procesul culminează cu semnarea Tratatului de la Maastricht (1992), care marchează trecerea de la cooperare economică, în contextul unei piețe unice, la realizarea unei integrări instituționale pluridimensionale. Tratatul privind Uniunea Europeană formulează o serie de obiective, prin îndeplinirea cărora urmează să se atingă un nou stadiu de integrare.

Comunitatea Europeană și țările membre furnizează astăzi mai mult de jumătate din fondurile de ajutor internațional umanitar și pentru dezvoltare, o treime din ajutorul global pentru Orientul Mijlociu, aproximativ 60% din fondurile pentru Rusia și fostele țări URSS și 40% din efortul de reconstrucție a Bosniei-Herțegovina.

Sfârșitul Războiului Rece și dezmembrarea URSS au determinat, cel puțin din punct de vedere militar, sfârșitul unui sistem bipolar și nașterea unei lumi, unipolare conform anumitor păreri și multipolar conform altora, în care în mod cert, SUA dețin o poziție dominantă. Cu toate acestea, experiența perioadei 1990 – 2004 a arătat că nici un stat, nici măcar o superputere precum SUA, nu poate aborda problemele globale de securitate de una singură. În acest context, după 1990 și, mai ales, după 1998, Uniunea Europeană a dat un nou impuls eforturilor de întărire a securității și de definire a dimensiunii de apărare la nivel european. Dezvoltarea unei politici externe și de securitate comune a inclus și ideea definirii unei politici comune de apărare, menționată în mod explicit în Tratatul de la Amsterdam.

Analiza acestor evenimente a scos în evidență pericolul reprezentat de conflictele regionale, pericol ce a înlocuit în mare măsură riscul de agresiune teritorială înțeles în mod tradițional. Mai mult, Uniunea trebuie să prevină și să întâmpine amenințări variate, precum proliferarea armelor de distrugere în masă, traficul de arme, contrabanda cu materiale nucleare, fundamentalismul și extremismul. Nevoile de apărare ale Europei s-au schimbat și UE a decis să-și asume responsabilitatea pentru propria securitate, considerând că este capabilă să acționeze independent nu numai în managementul crizelor, dar și în prevenirea conflictelor, reconstrucție și stabilizare. În acest context, liderii Uniunii Europene sunt toți de acord că UE trebuie să aibă capacitatea unor acțiuni autonome, dublate de forțe militare credibile, astfel încât să poată răspunde crizelor internaționale.

Prin semnarea Tratatului de la Maastricht, membrii UE au integrat în Tratat obiectivul unei politici externe comune care, din 1993, a permis Uniunii să-și facă vocea auzită pe scena internațională, exprimându-și poziția în legătură cu conflictele armate, drepturile umane și alte principii și valori universale.

Prevederile Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC) au fost revizuite prin Tratatul de la Amsterdam (1 mai 1999), în sensul îmbunătățirii eficienței și profilului politicii externe a Uniunii. Tratatul prevedea ca organizația să aplice o politică de securitate comună care ar acoperi toate problemele legate de securitate, inclusiv formularea graduală a unei politici comune de apărare – Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA), ca parte a PESC.

Următorul Consiliu European (1999) a plasat managementul crizelor în centrul procesului de întărire a politicii europene de securitate și a declarat ca importante și misiunile umanitare și de salvare, precum și stabilirea și menținerea păcii. Fiecare Consiliu ce a urmat (Helsinki, Feira, Nisa etc.) a încercat să crească importanța capacității Uniunii de a acționa autonom în managementul internațional al crizelor, acolo unde NATO nu este deja angajat, în conformitate cu principiile Cartei ONU și cu prerogativele prevăzute de Consiliul de Securitate al ONU.

Perspectiva UE, ca organizație de valoare globală, economică și de securitate, care a suscitat ample dezbateri în cadrul instituțiilor comunitare și în rândul opiniei publice, se construiește pe terenul accidentat al realităților lumii globalizate. Acest edificiu necesită, ca atare, eforturi comune, coerente și perseverente, pe multiple planuri.

Uniunea Europeană se află în plin proces de punere la punct a PESC, care cuprinde o dimensiune militară – Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA). În acest context, dificultățile și neajunsurile nu lipsesc.

Prin urmare, se constată că nevoile de apărare în Europa s-au schimbat în prezent, iar Uniunea Europeană, ca actor internațional, a decis să-și asume un rol mult mai activ în materie de apărare și securitate. În aceste condiții, Uniunea a hotărât că trebuie să fie capabilă să acționeze autonom în gestionarea crizelor și să poată interveni pentru prevenirea conflictelor încercând să atace cauzele acestora și să contribuie la reconstrucție și la stabilizare.

Trebuie să amintim, totuși, că inițiativa Uniunii Europene în ceea ce privește dezvoltarea propriei dimensiuni de securitate și apărare nu este una tocmai facilă, ce poate fi aplicată și finalizată pe termen scurt. Acest obiectiv impune realizarea unui întreg proces de asimilare a lecțiilor învățate, ceea ce va necesita o capacitate sporită de adaptabilitate, atât a structurilor, cât și a procedurilor implicate.

Strategia europeană de securitate și toate celelalte instrumente direct relaționate acesteia pot fi considerate un răspuns la Strategia de Securitate Națională a SUA sau la Conceptul Strategic al NATO, dar ea reprezintă, în fapt, dovada că factorii de decizie europeni consideră că dimensiunea de apărare a Europei trebuie dezvoltată și sprijinită în primul rând cu resurse și eforturi proprii.

1.2.4. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)

Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa a apărut în anii '70, inițial sub numele de Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), ce a funcționat ca un proces de conferințe și reuniuni periodice. Evoluțiile pe planul securități europene apărute în anii '90 au impus schimbări fundamentale atât în ceea ce privește structura și caracterul instituțional al procesului început odată cu semnarea Actului Final de la Helsinki (1975), cât și în rolul acestuia. Conferința la nivel înalt de la Budapesta (1994) a hotărât adoptarea denumirii de Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). În prezent, OSCE cuprinde 56 de state din zona ce se întinde de la Vancouver până la Vladivostok, incluzând toate statele europene, SUA, Canada și toate republicile din fosta URSS.

Asemeni altor structuri de securitate regională, OSCE a cunoscut transformări substanțiale, ca urmare a faptului că a devenit tot mai evident că nici o instituție europeană nu-și poate asuma de una singură gestionarea întregului complex de probleme cu care se confruntă continentul.

Adaptată mai bine la provocările de perspectivă, OSCE va ajuta statele în soluționarea problemelor cu care se confruntă, în special cele de securitate, economice, politico-militare și își va spori corespunzător activitatea din domeniul bunei guvernări și al drepturilor omului.

Probabil că organizația va fi, în continuare, dependentă de interesele diverselor state membre, care ar putea să-i blocheze unele acțiuni, ar putea să o facă să aibă un rol mai redus sau chiar limitat în prevenirea unor conflicte. Ea însă trebuie să-și afirme pe mai departe rolul în: promovarea normelor democratice, monitorizarea alegerilor, facilitarea dialogului între diferitele comunități etnice sau religioase, reforma sistemului educațional, elaborarea unor măsuri de întărire a securității și încrederii între părțile implicate în conflict, elaborarea recomandărilor pentru detensionarea relațiilor dintre diverse comunități etc.

În prezent, tendința este de intensificare și de diversificare a activității organizațiilor internaționale și, totodată, de dezvoltare a unui parteneriat între organizațiile neguvernamentale și cele interguvernamentale, dând astfel posibilitatea ambelor tipuri de organizații de a lucra împreună, de a se constitui uneori în grupuri de interese sau chiar de presiune în urmărirea unor politici și programe comune sau asemănătoare.

1.3. Extremismul etnic și religios.

Conform uneia dintre definițiile extremismului, în sensul cel mai larg, acesta înseamnă atitudinea anumitor curente, mișcări etc. care, pe baza unor teorii, idei sau opinii extreme, urmăresc, prin măsuri violente sau radicale, să-și impună programul.

Conceptul care stă la baza extremismului etnic este etnocentrismul – credința că naționalitatea în sine conferă superioritate în raporturile dintre indivizi și dintre comunități umane. Fără îndoială că etnocentrismul alimentează conflictul etnic. Persoanele și mai ales grupările cu vederi etnocentriste resping concilierea și compromisul cu alte naționalități. Această barieră în calea cooperării și consecințele sale generatoare de conflicte a fost evidentă în conflictele din spațiul ex-iugoslav, ciocniri cultural-religioase și armate ce i-au implicat pe sârbi, croați și bosniacii musulmani între 1992 și 1995, pe albanezii kosovari, pe sârbi și pe macedoneni.

Mișcările religioase, la rândul lor, pot deveni sursă de tensiune în mediul internațional, mai ales atunci când se radicalizează, fiind implicate adânc în acțiuni politice pe scară largă și dedicate cu fanatism propriei cauze. Conducătorii mișcărilor religioase extremiste militante sunt convinși că aceia care nu împărtășesc aceleași convingeri cu ei, trebuie să fie pedepsiți, iar compromisul este inacceptabil. Mișcările religioase extremiste au, de regulă, un caracter trans-frontalier și tendințe universaliste, fiind în același timp exclusiviste: resping toate opiniile ce contravin propriei ordini politice și sociale.

Dintre tipurile de activități internaționale determinate de către extremismul etnic și cel religios, amintim:

iredentismul – încercarea unui grup etnic sau a unei religii de a revendica teritorii într-o regiune adiacentă, posedată în trecut și pierdută ulterior, aflată acum în posesia unui alt stat;

secesiunea sau revolta separatistă, care constă în încercarea unei minorități religioase sau etnice de a se separa prin utilizarea forței de un stat recunoscut internațional;

migrația, adică plecarea unor grupuri etnice sau religioase din țara de origine, pentru a scăpa de persecuție;

terorismul internațional.

Tendința promovată de extremismul etnic și religios este destabilizarea situației internaționale la nivel zonal și chiar regional și destructurarea statelor în care acestea acționează, concomitent cu încercarea de a constitui (în unele cazuri) propriile entități statale.

Terorismul internațional.

Lumea se confruntă astăzi cu o multitudine de pericole, riscuri și amenințări în materie de securitate. Printre acestea, un loc central, prin efectele negative pe care le generează, îl ocupă terorismul internațional.

Terorismul a fost definit de mulți analiști politici și militari, de teoreticieni și de practicieni în diferite moduri. Absența unui punct de vedere comun, unanim recunoscut și acceptat în ceea ce privește definirea terorismului, la nivel internațional, face ca multe dintre măsurile adoptate de către ONU pentru prevenirea și combaterea acestui flagel să fie dificil de pus în practică. Grupările teroriste constituie un tip distinct de actor non-statal, ale căror activități exacerbează tensiunea internațională și subminează autoritatea și puterea statelor.

Acest flagel nu constituie o creație a actualului secol XXI, ci are rădăcini vechi în istoria omenirii. Diferențierea terorismului contemporan față de variantele sale anterioare este dată de o serie de caracteristici, pe care le prezentăm în continuare.

Terorismul se bazează pe principiul perturbării, ce vizează să paralizeze voința sau capacitatea adversarului mai mult decât distrugerea sau cucerirea sa. Terorismul se bazează pe o strategia indirectă – întemeiată pe teroare – folosită de către grupările și organizațiile teroriste în conceperea și derularea actelor lor distructive. Actele teroriste, de regulă, se produc departe de sediul sau de locul de reședință al organizației teroriste, adică pe teritoriul statului considerat inamic.

Scopul alegerii locurilor aglomerate ( piețe, gări, metrou etc.), pentru desfășurarea acțiunilor teroriste este obținerea unor efecte de natură psihologică maxime. Printre aceste efecte de natură psihologică se află teama, panica și groaza celor care, întâmplător, se găsesc în zona atentatului terorist. În același timp, aceste atentate urmăresc să diminueze, considerabil și pe termen cât mai lung, încrederea populației în capacitatea instituțiilor statului și a guvernanților de a asigura securitatea individuală și colectivă a cetățenilor lor. În prezent, nu sunt vizate ca ținte numai persoanele publice, militarii sau forțele de poliție, ci și civili inocenți, care se află la locul atentatului absolut întâmplător.

Un atac terorist executat pe teritoriul unui stat democratic poate duce la restrângerea drepturilor cetățeanului, prin măsurile legislative adoptate de către instituțiile abilitate ale statului respectiv în scopul prevenirii sau limitării efectelor actelor teroriste (interceptarea convorbirilor telefonice fără un mandat de la magistrat, arestarea persoanele străine în mod arbitrar, restrângerea libertății mass-media de a da informații asupra operațiunilor antiteroriste).

Pentru a continua să sperie, teroriștii caută în permanență efecte din ce în ce mai spectaculoase. Folosirea bombelor a fost dintotdeauna o modalitate clasică de acțiune a teroriștilor, însă în ultimii ani se poate remarca o creștere în intensitate a utilizării acestora.

Internetul reprezintă una din modalitățile folosite pe scară largă de către organizațiile sau grupările teroriste internaționale pentru a-și anunța intențiile de atacare a unor ținte din statele considerate de către teroriști ca inamice, pentru a posta pe site-urile proprii imagini de la locul atentatului deja comis sau pentru propagarea altor produse sub formă electronică – amenințări, filme ale unor execuții de ostatici și anunțuri de recrutare de noi adepți.

O altă modalitate de acțiune folosită cu succes de către teroriști o reprezintă recrutarea și folosirea persoanelor de aceeași etnie sau religie cu membrii organizației teroriste, care locuiesc pe teritoriul statului ales drept țintă pentru efectuarea atentatelor. Ne referim aici la recurgerea la grupări locale ce acționează în numele unei organizații teroriste. În Spania în 2004 și în Anglia în 2007, s-au folosit asemenea metode. Aceste persoane sunt mai greu de depistat de către responsabilii și instituțiile statului cu competențe în materie de luptă împotriva terorismului.

În prezent, pentru terorismul internațional contează mai mult mesajul transmis prin intermediul atentatelor sau demonstrarea slăbiciunii adversarului, decât numărul victimelor umane sau al pagubelor materiale produse. Atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA, de exemplu, au transmis un mesaj clar întregii lumi, și anume, că orice stat, oricât de puternic ar fi din punct de vedere economic și militar, rămâne vulnerabil în fața actelor teroriste.

Putem afirma că terorismul internațional actual are două dimensiuni deosebit de importante. Una este dimensiunea culturală și cealaltă este dimensiunea socială. Se pare că forța terorismului internațional, în special a celui islamic, rezidă în dimensiunea culturală. A te lăsa ciopârțit pentru a ucide un număr cât mai mare de oameni vinovați doar de a se fi născut într-o altă cultură este un act care are cu siguranță un ecou răsunător. Retransmiterea unor atentate, de exemplu, a imaginilor cu acele avioane ce lovesc World Trade Center din SUA, impresionează profund milioanele de telespectatori occidentali obișnuiți să urmărească altfel de emisiuni pe canalele lor de televiziune preferate. În același timp, atentatul sinucigaș depășește voința occidentalilor de înțelegere culturală, iar aceasta este prima armă a noilor teroriști.

Un alt aspect se referă la faptul că terorismul se folosește de mass-media pentru a-și face cunoscute cererile, motivațiile, revendicările. El utilizează din plin forța mass-media rezultată din dexteritatea acestora de a fascina masele. Totul se petrece ca și cum ar exista un contract implicit: teroristul oferă imaginea, mass-media furnizează impactul.

Impactul indirect al terorismului asupra mass-media este realizat de televiziunea prin satelit și Internet. În acest sens, organizațiile teroriste fac apel la casete video și la Internet. Deja, înainte de 11 septembrie 2001, existau semnale care anunțau prima modalitate. Pe casetele circulau la sfârșitul anilor 1990 se puteau vedeau combatanți la antrenament sau decapitări și ștrangulări executate în fața camerei.

În plus, organizațiile teroriste au inventat noi genuri mediatice, dintre care amintim:

a) Jurămintele televizate. Capii organizațiilor teroriste s-au specializat în „predici" adresate când credincioșilor, când șefilor și popoarele inamice. Față de cameră (uneori într-un decor care evocă Profetul și companionii refugiați într-o cavernă), predicatorul utilizează un limbaj literar, întrerupt de citate din Coran sau poeme arabe clasice.

b) Clipurile de recrutare. Ele arată antrenamentul sau acțiunile teroriștilor, într-un stil foarte pompos, pe un fundal muzical sugestiv. Totul conduce la îndemnul adresat tinerilor: „angajați-vă în legiune, aici veți găsi acțiunea". Unele din aceste filme sunt disponibile pe Internet și se vor instrumente prin care doritorii sunt învățați cum să se antreneze pentru a lupta împotriva inamicilor desemnați de către organizațiile teroriste.

Testamentele oamenilor kamikaze. Înregistrați în ținuta în care vor suferi martiriul și pe un fond de banderole ornate cu sloganuri, ei explică motivul actului lor viitor și bucuria de a se alătura mulțimii de martiri. Tocmai înainte de a-și transforma corpul într-o armă și mesaj ce va exprima chintesența Jihadului, ei își sfidează adversarul, și în viața și prin moartea lor. Ei lasă icoane pe care le vor admira viitori imitatori. Un asemenea mesaj poate avea un impact puternic asupra telespectatorilor, căci mesagerul moare pentru a se elibera.

Execuțiile filmate. Aceasta poate fi o ștrangulare rituală a ostatecului occidental în fața camerei (precedată de lectura unei sentințe și a unor versete coranice). Uneori poate fi vorba de colaboratori împușcați (de exemplu, tineri care s-au angajat în poliția irakiană). În toate cazurile, această execuție justițiară trebuie să aibă același efect psihologic pe care îl aveau altădată execuțiile publice.

De asemenea, organizațiile teroriste și-au creat site-uri și forumuri pe Internet, unde se află informații ce sunt difuzate de către organizațiile teroriste internaționale.

Efectele psihosociale, psihologice, economice, militare, politice ale terorismului sunt realități ce nu pot fi negate. Totuși, actuala percepție a terorismului este eronată. Nu în Irak sau în Afganistan trebuie căutate cauzele existenței terorismului. Măsurile de contracarare a terorismului luate până acum s-au bazat pe forța militară, lucru care nu a avut și n-o să aibă niciodată efectul scontat. Probabil, o percepție mai realistă a terorismului internațional, întemeiată pe analiza sa critică, dar științifică și folosirea dialogului s-ar dovedi mai eficace în diminuarea actelor violente ale teroriștilor.

O definiție interesantă a terorismului este prezentată de Maricel Antipa în lucrarea sa „Securitatea și terorismul. Tendințe și perspective la început de mileniu”, în care acesta arată că “ansamblul acțiunilor și amenințărilor …, determinate strict de manifestările umane violente influențează, în modalitățile dorite de protagoniști, cursul evenimentelor și prin aceasta, autoritățile statului”. Autorul dezvoltă, de asemenea, unele conceptele privind măsurile antiteroriste (de prevenire) și contrateroriste (de ripostă).

Terorismul motivat total sau parțial de imperative religioase a dus deseori la acte mult mai dramatice, cu o intensitate a violenței, a instaurării terorii și a producerii unui număr mai mare de victime, decât terorismul laic.

Explicația producerii unui număr atât de mare de victime de către terorismul motivat total sau parțial de imperative religioase poate fi căutată în diferența sistemelor de valori, a mecanismelor de legitimare și justificare a conceptelor moralității, care afectează direct „motivația terorismului sfânt”. Pentru teroristul religios, violența este un act sacru sau o datorie divină, executat direct din ordine teologice și justificate de scriptură. De aceea, religia funcționează ca o forță de legitimizare, sancționând în mod special violența pe scară largă împotriva unei categorii nelimitate de opozanți (de exemplu oameni care nu aparțin religiei sau cultului teroriștilor).

Pe bună dreptate, Hans Blix, fostul inspector pentru dezarmarea Irakului, spunea că “fără Saddam, lumea e mai bună, dar nu este mai sigură”, declarând că “războiul din Irak a stimulat terorismul” .

În același context, raportul anual al Institutului Internațional de Studii Strategice (IISS) de la Londra dat publicității în octombrie 2004 afirma că intervenția militară în Irak a crescut riscul atacurilor teroriste împotriva statelor occidentale, luând în considerare efectele războiului. Concluzia IISS este că, pe termen scurt, recrutările din rândul arabilor în vederea susținerii Jihadului vor lua amploare, iar rețeaua Al-Quaida va fi și mai motivată pentru desfășurarea de operațiuni teroriste. Măsurile luate de către statele occidentale în ceea ce privește posibilele atacuri teroriste au condus la prevenirea acestora, cu excepția atentatelor de la Madrid din 11 martie 2004. Dar nu același lucru se poate spune despre situația din Indonezia, Pakistan, Arabia Saudită sau Kenya, unde s-au dezvoltat adevărate rețele locale de terorism, aflate, conform experților în domeniu, sub comanda Al-Quaida. Și toate acestea, susține raportul IISS, cu costuri reduse pentru teroriști: circa 500.000 de dolari pentru atentatele de la 11 septembrie 2001 și 35.000 de euro pentru cele din insula indoneziană Bali.

Deși în ultimii ani controlul intrării persoanelor și bagajelor într-o țară este din ce în ce mai riguros, partenerii minori au găsit, totuși, soluția de a-și achiziționa asemenea tipuri de arme, recurgând la factori biologici, chimici sau radiologici. Astăzi, pe piață se găsește o gamă vastă de agenți chimici și biologici susceptibili de a cauza moartea: diverse insecticide, produse chimice industriale sau toxine puternice. Altă sursă de procurare o constituie stocurile militare din țări aflate în criză așa cum sunt cele din spațiul ex-sovietic. Teroriștii au folosit deja agenți biologici și chimici dar cu rezultate limitate (gaz sarin – Japonia, bacili cu antrax – SUA). În ce privește terorismul radiologic există un caz clasic în Federația Rusă.

Posibilitățile oferite de către accesul aproape nelimitat la informații permite acum dezvoltarea proiectelor paramilitare cu o viteză mai mare decât ritmul în care experții în antiterorism pot prevede noile tendințe. Virușii care împânzesc rețelele de calculatoare pot fi oricând o armă extrem de sigură menită să anihileze un adversar sau chiar un partener recalcitrant. Cu cât o țară este mai dezvoltată din punct de vedere al tehnologiei informaționale, cu atât devine mai vulnerabilă. Cyberterorismul sau cyberinsurgența se bazează pe costuri relativ scăzute. Nu are spectaculozitatea atacurilor cu bombă, dar efectul obținut poate fi devastator. Țintele vizate pot fi: sistemele de telecomunicații, electricitate, transporturi, serviciile de urgență, bănci și structuri financiare, conducte de petrol și gaze. Atacul acestor ținte presupune costuri mici, asigură anonimatul agresorilor, acțiune rapidă și surprinzătoare, risc minim de localizare și zonă de acțiune, practic, nelimitată.

1.5. Criminalitatea internațională.

Pentru început ar trebui să definim conceptul de crimă organizată. Aceasta reprezintă “acel segment infracțional la care se raportează activități ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieții economice, sociale și politice, desfășurate prin diverse metode și mijloace, în mod constant, planificat și conspirat, de către grupuri de indivizi, cu o ierarhie internă bine determinată, cu structuri specializate și mecanisme de autoapărare, în scopul obținerii de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate”.

Folosindu-se de avantajele oferite de efectele globalizării și tehnologiei de vârf în domeniul computerelor și al telecomunicațiilor, crima organizată sindicalizată poate își poate extinde cu ușurință operațiile pentru a-și mări profiturile. Cartelurile drogurilor, rețelele care fac trafic ilegal de materiale nucleare provenite de pe teritoriul fostei URSS, organizațiile care se ocupă cu spălarea banilor murdari proveniți din activități ilegale sunt tot atâtea provocări la adresa stabilității statelor pe teritoriul cărora acționează. Revoluția tehnologică a creat posibilitatea șefilor de rețele să-și conducă afacerile, indiferent de locul unde se află. În era globalizării, organizațiile situate în afara legii nu mai au nevoie de o bază teritorială de unde să-și coordoneze acțiunile. Multe dintre acțiunile lor pot fi duse la îndeplinire prin intermediul rețelei de calculatoare și telecomunicații. Utilizarea transferurilor electronice, accesul liber la Internet și tehnologia de comunicații supersofisticată, permit structurilor criminale intensificarea comiterii de infracțiuni cu autori neidentificați, erodându-se astfel autoritatea statelor.

Dezvoltarea criminalității organizate internaționale din ultimii ani se datorează, în parte datorită unor motive proprii (capitalul uman, material și financiar deosebit, perfecționarea continuă a organizării și a modului de operare), dar și datorită faptului că unele guverne, pentru a supraviețui, și-au cosmetizat instituțiile și structurile financiare, au relaxat restricțiile legate de procedurile vamale sau de acordare a vizelor, ceea ce a permis crimei organizate internaționale să se infiltreze cu ușurință în structurile economiei.

Tendința actuală a activității rețelelor crimei organizate este de a-și extinde activitatea transfrontalieră, concomitent cu utilizarea unor tehnologii de vârf, în special din domeniul informaticii, și de a atrage în sfera lor de activitate persoane cu funcții importante în sfera politicului de pe teritoriul unora dintre statele în care acționează.

În prezent, se poate vorbi de o criminalitate strategică ce reprezintă o combinație letală între crimă organizată și terorism, ce urmărește uzurparea puterii politice, prin crearea unei economii paralele care deteriorează credibilitatea instituțiilor fundamentale ale statului de drept în fața cetățenilor, ce se confruntă cu o lezare a drepturilor și libertăților fundamentale dar și cu riscurile provocate de infracționalitatea transfrontalieră atât la nivelul securității individuale, cât și ale comunității în general.

Trăsăturile caracteristice ale asociațiilor criminale ( stabilitatea unității infracționale, existența liderului și ierarhia subordonării, specializarea membrilor asociați, obținerea de mijloace financiare, spălarea banilor prin investirea acestora în activități economice legale, existența unor mecanisme de neutralizare a controlului statului ) sunt unanim recunoscute în cadrul Comunității Europene fiind reiterate de Convenția de la Strasbourg, din 8 noiembrie 1990, Declarația de la Berlin, din 8 septembrie 1994 privind întărirea cooperării în lupta împotriva criminalității în materia drogurilor și criminalității organizate în Europa, a șaptea Conferință internațională împotriva corupției, Beijing, octombrie 1995, Congresul Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei organizate și tratamentul delincvenței – Cairo 1995, precum și în proiectul Convenției cadru a Organizației Națiunilor Unite pentru combaterea crimei organizate transnaționale.

Dintre asociațiile criminale se desprind, cu obstinație, cele de tip mafiot. Mulți autori utilizează sintagma mafia rusă, turcă, chineză, etc., ceea ce este fals, întrucât numai asociația criminală de etnie italiană se poate raporta acestei construcții (și în mod implicit, extensia ei americană). Drept urmare, mafia reprezintă acel segment infracțional la care se raportează activități ilegale deosebit de periculoase, desfășurate prin metode agresive de asociații de indivizi cu o structură organizatorică ierarhizată și un lider autoritar, având la bază un cod de conduită obligatorie, ritualuri de admitere a membrilor și o lege a tăcerii, în scopul instituirii controlului asupra unor sectoare ale economiei sau chiar asupra unor niveluri de decizie ale societății și a obținerii de câștiguri fabuloase.

Așa cum afirmă specialiștii în domeniu, “Europa evoluează spre un mediu de securitate prin cooperare, al cărui element definitoriu este integrarea politică și economică și extinderea comunității statelor care împărtășesc și promovează valorile democratice. Riscurile apariției unei confruntări militare s-au diminuat semnificativ. Totuși, persistă fenomenul de instabilitate și criză la nivel subregional și tendințe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. … Asistăm astfel la dezvoltarea unor noi mecanisme de asigurare a securității continentale și globale bazate pe prevenirea conflictelor și pe creșterea rolului acțiunilor diplomatice și a capacităților civile de management al crizelor.”

La nivel global, putem afirma că tendințele de evoluție a mediului de securitate la care suntem martori duc, inevitabil, la o migrație a esenței conceptului de conflictualitate, de la natura preponderent militară a acestuia, către o formă mai lipsită de violență evidentă, însă centrată pe scenarii strategice care acoperă perioade de timp mult mai lungi, în consecință, mult mai puțin previzibile. Iar soluția pentru rezolvarea acestei probleme fundamentale a umanității este una singură, și anume o concepție unică a potențialelor victime, construită pe cele trei elemente esențiale: înțelegere, adaptare și cooperare.

CAPITOLUL 2

INFLUENȚA FORȚELOR ȘI TENDINȚELOR DIN MEDIUL DE SECURITATE ASUPRA FIZIONOMIEI ACȚIUNILOR MILITARE

Consecințele devastatoare ale războiului, reacția puternic ostilă a opiniei publice față de recurgerea la folosirea forței dar, mai ales, disproporția mare între rezultatele obținute și consumul de resurse pentru ducerea războiului au determinat ca la sfârșitul mileniului al II-lea, factorii de decizie politică din lumea civilizată să înțeleagă că războiul nu mai putea fi abordat ca o primă soluție pentru îndeplinirea scopurilor politice.

Contextul global în care forțele armate vor fi chemate să acționeze este în continuă schimbare și, ca orice componentă a viitorului, nu poate fi configurat cu claritate. Mediul strategic devine din ce în ce mai dinamic și complex, iar factorii care lucrează la modelarea acestuia produc mutații continue în evoluția formelor de răspuns la amenințările și riscurile date de globalizare, alături de celelalte tendințe de evoluție ale mediului de securitate. Toate acestea vor determina ca una din principalele caracteristici ale spectrului acțiunii militare viitoare să o reprezinte mutarea axei acestuia și a centrului de greutate de pe violența îndreptată împotriva amenințărilor clasice pe stabilitatea necesară populației civile.

Conform părerilor specialiștilor în domeniu, greutatea adaptării forțelor militare și a modului lor de acțiune la natura conflictelor actuale se datorează în principal faptului că armatele nu mai sunt la fel de predictibile și de limitate în opțiuni cum erau până spre sfârșitul secolului trecut. „Nenominalizarea inamicului ca sistem de referință concret și înlocuirea lui cu procese sociale generatoare de insecuritate pe spații întinse, uneori având natură non-militară, creează dificultăți pentru armatele aflate în pline procese de transformare și de adaptare la cerințele vremii. … este dificil să modelezi o armată care să gestioneze stabilitatea atunci când pentru realizarea acesteia sunt necesare mecanismele mult mai complexe și delicate ale soluțiilor neviolente pentru fenomene sociale”.

Caracterizarea mediului de conflict actual

Dinamica extraordinară caracteristică mediului de conflict ar putea să ne determine să credem că, la un anumit moment dat aparținând viitorului, acesta va avea o față total diferită de cea actuală. Făcând o comparație între prezent și trecut, însă, deși multe caracteristici ale acestui mediu sunt noi, există și unele care definesc conceptul de continuitate a ceea ce numim acțiune militară. Acestea reprezintă tendințe de lungă durată în cadrul acțiunilor militare: complexitate, diversitate, difuzie și letalitate. Globalizarea și progresul tehnologic a determinat ca aceste tendințe pe termen lung să interacționeze într-o consolidare reciprocă, în timp real. Împreună, aceste tendințe generează o complexitate crescută și crează noi provocări pentru armate și guverne.

Pentru a descrie mediul de conflict și efectele sale, vom analiza în continuare fiecare tendință. Totuși, noutatea cu privire la situația contemporană constă în maniera impredictibilă, neclară și foarte complexă în care tendințele interacționează, și nu în fiecare tendință în sine.

Complexitatea

În prezent, o forță militară desfășurată într-un teatru de operații are de a face cu mulți adversari dincolo de oponenții lor tradiționali, forțele armate regulate ale statelor. Aceștia includ insurgenți, teroriști, organizații criminale și multe alte elemente. Evenimentele de astăzi din Irak și Afganistan reflectă această realitate, și toate conflictele începând cu sfârșitul Războiului Rece au confruntat forțele regulate, în mod simultan, cu o varietate de oponenți. Acest lucru creează un mediu de conflict complex și neclar.

Unul dintre elementele responsabile pentru caracterul complex al mediului de conflict este totalitatea caracteristicilor fizice ale acestuia. În teren deschis, o forță ar putea detecta inamicul de la o distanță îndepărtată și să-l evite, sau să-l angajeze numai în termeni favorabili. Într-un teren complex, abilitatea de a detecta inamicul de la mare distanță este mai redusă.

Un alt element definitoriu este populația. Un mediu cu o populație complexă se întâlnește acolo unde conviețuiesc numeroase grupuri de populație în același spațiu fizic – adesea un oraș sau alte zone urbanizate. Acestea ar putea include grupuri etnice, facțiuni politice, triburi sau clanuri, secte religioase sau mișcări ideologice diferite. Aceste grupuri pot să coexiste pașnic, ignorându-se unele pe altele sau să rivalizeze, cu sau fără violență. Atunci când forțele militare operează în acest mediu, realizarea unei distincții clare între grupurile de populație este extrem de dificilă și necesită înțelegere lingvistică și culturală complexă. Atunci când unul sau mai multe grupuri sunt ostile, apar dificultăți extreme în prevenirea producerii pagubelor colaterale, vătămării necombatanților sau celor neimplicați în acțiuni. Aplicarea forței fizice în acest mediu atrage asupra sa un risc ridicat al consecințelor involuntare.

Capabilitățile ISTAR.

Într-un mediu complex, eficacitatea acțiunilor militare depind de capabilitățile ISTAR (informații, supraveghere, achiziția țintelor și cercetare) ale forțele desfășurate. Capabilitățile ISTAR ale unei forțe se concentrează pe nivelul activității inamicului pe care poate să îl detecteze într-un mediu dat. În acest sens, deși în afară de capabilitățile ISTAR organice forța poate beneficia și de sprijin ISTAR de la eșaloanele superioare, cu cât este mai complex mediul, cu atât mai mare va fi nivelul de activitate nedetectată a inamicului.

Diversitatea

Mediul de conflict a inclus întotdeauna teroriști, guerile, bandiți, elemente criminale, luptători tribali și mercenari. În prezent, însă, acest mediu include traficanți de droguri, corporații multinaționale, companii de securitate private, protestatari neînarmați, hackeri, elemente turbulente, miliții, traficanți de oameni, pirați și secte religioase.

Multe din aceste grupuri nu reprezintă amenințări în sensul opoziției armate, iar aplicarea forței militare împotriva multora dintre ele ar putea fi problematică în termeni de legalitate, morali sau tehnici. Cea mai importantă dintre aceste amenințări ale prezentului o reprezintă rețelele teroriste.

Mediul globalizat presupune o difuzie a conflictului, astfel încât el nu se mai încadrează în granițele conceptului tradițional.

Nivelurile acțiunilor militare. Este posibil ca nivelul strategic să dispară treptat, presat de interacțiunea directă a acțiunilor tactice cu efecte strategice.

Operațiile convenționale /operațiile speciale. Forțele pentru Operații Speciale sunt folosite pe o scară din ce în ce mai largă, pe măsură ce mediul de conflict nu mai este unul tradițional. Însă acum, fiecare militar, indiferent cărei categorii sau arme îi aparține, are nevoie de deprinderi și abilități deosebite: inițiativă individuală, sensibilitate culturală, competență lingvistică, cunoașterea și stăpânirea desăvârșită a armelor și senzorilor sofisticați și o capacitate pentru operații independente în cadrul grupurilor mici, caracteristici asociate în mod tradițional cu Forțele pentru Operații Speciale. Operațiile speciale și convenționale devin integrate, desfășurându-se pe același teren și bazându-se tot mai mult pe cooperare.

Combatanți /necombatanți. Distincția dintre combatanți și necombatanți tinde să se erodeze. Folosirea contractorilor civili în spațiul de luptă și aplicarea abordării bazate pe efectele la nivelul acțiunii militare, înseamnă că și civilii care nu angajează în mod direct inamicul pot avea o influență notabilă asupra deznodământului conflictului.

Perioada de război /perioada de pace. Statele nu mai declară război în mod oficial iar idei precum „războiul total" nu se mai aplică la conflictele contemporane. În momentul de față, distincția dintre pace și război este pusă sub semnul întrebării, iar această întrebare își găsește foarte greu un răspund justificat.

Letalitatea

În mod tradițional, armatele s-au concentrat pe armele convenționale folosite pe câmpul de luptă de forțele armate regulate. Astăzi, proliferează o multitudine vastă de arme noi. Acestea includ lasere care afectează ochii, arme chimice, arme biologice, arme nucleare și radiologice, termobarice, atac electronic și al rețelelor de computere, arme cu energie direcționată și multe altele. Între timp, grupurile de guerilă operează anumite forme de vehicule blindate în regiuni mari din lume, în timp ce multe forțe regionale au sisteme de lansare multiplă a rachetelor, rachete antiaeriene capabile și arme antitanc sofisticate.

Spectrul conflictului tradițional, se întinde de la operațiile umanitare, de menținere a păcii, de contra insurgență la conflictele limitate și războiul pe scară mare. Capătul de joasă intensitate al spectrului necesită putere de luptă limitată, în timp ce capătul de mare intensitate reclamă capabilități specifice luptei armate. În mediul de conflict actual acest lucru nu se mai aplică. Acest lucru are implicații majore deoarece înseamnă că fiecare angajament individual – chiar într-o presupusă operație militară de joasă intensitate – poate produce o situație cu victime în masă cu implicații strategice.

2.2. Considerații asupra fizionomiei acțiunilor militare

Lecțiile învățate pe timpul desfășurării conflictele militare ce au urmat Războiului Rece au avut ca rezultat o reevaluare a modalităților de contracarare a amenințărilor asimetrice, fapt ce determină prefigurarea unei noi concepții de ducere a războiului.

Conform acestei noi concepții, planificarea trebuie să aibă un caracter interactiv în context întrunit multinațional și să realizeze sincronizarea acțiunilor prin repartizarea efortului la eșaloanele operativ sau strategic în funcție de priorități. Modificarea arhitecturii operaționale atrage după sine modificări ale concepției de conducere a forțelor armate, ale structurii de forțe și dotării acestora și determină noi relații de conducere, care pot crea sau elimina eșaloane de comandă. Noile misiuni ale sistemelor militare naționale și multinaționale care nu erau previzibile în urmă cu câteva decenii au determinat modificări importante ale structurilor de comandă-control comparativ cu cele din arhitectura operațională specifică celui de-al doilea război mondial.

Conflictele viitorului vor îmbrăca, cel mai probabil, în circumstanțe determinate, fie forma unui conflict de joasă intensitate în care pot fi angajați actori statali și non-statali, fie forma unui război la nivel subregional, declanșate fără o avertizare prealabilă sau cu o perioadă de avertizare foarte scurtă.

Necesitatea lărgirii spectrului acțiunilor militare rezultă din analiza mediului de securitate viitor. Astfel, riscurile militare și non-militare au un caracter multidirecțional și sunt greu de prevăzut: nesiguranța, instabilitatea în interiorul și în proximitatea zonei euro-atlantice și posibilitatea apariției crizelor regionale la periferia alianței care pot avea o evoluție rapidă. Dificultățile cu care se pot confrunta țările din zona adiacentă teritoriului Alianței și care pot genera instabilitate regională sunt atât de natură politică sau economică cât și socială: rivalități etnice și religioase, dispute teritoriale, eforturi de reformă eșuate sau inadecvate, abuzuri asupra drepturilor omului, disoluția statelor. Tensiunile determinate de aceste riscuri determină un spectru larg al conflictelor: de la urgențe umanitare până la conflict armat.

Agresiunea convențională la scară mare împotriva Alianței nu se mai arată, în prezent, la fel de amenințătoare ca în trecut. În schimb, pe aceeași listă au fost promovate atât conflictele de intensitate mare în afara zonei euro-atlantice, cât și cele între alte state, în urma aprecierii acestora ca factori de risc la adresa securității Alianței.

Fizionomia acțiunilor militare viitoare determină revederea continuă a conceptelor în strânsă legătura cu politicile de securitate. Transformarea în domeniul conceptelor contribuie, alături de procesul similar din sfera capabilităților și a structurilor, la acoperirea cerințelor complexe ale mediului de securitate global viitor.

Doctrina americană pentru operații întrunite, prin redefinirea unor termeni, a făcut pași importanți spre alinierea la doctrina NATO similară. În ceea ce privește doctrina militară românească, deși procesul de aliniere la conceptele NATO a fost demarat cu mult timp înainte, ne confruntăm cu două tendințe, ambele cu influență negativă asupra standardizării și reformei doctrinare. Una dintre aceste tendințe se referă la păstrarea în folosință a unor concepte care nu mai au justificare în practică deoarece nu mai există domeniul de acțiune pentru care au fost inițial concepute, iar cealaltă tendință se referă la împrumutul de concepte NATO pentru care în Armata României nu s-a creat încă infrastructura care să le justifice și nici nu se va crea în viitorul foarte apropiat.

În încercările noastre de a face previziuni asupra schimbărilor survenite în teoria și practica acțiunilor militare trebuie să plecăm de la premisa că violența nu va mai fi principala caracteristică a acestora, sau, cel puțin, că violența va fi foarte atent dirijată pentru modelarea mediului operațional propice restabilirii stării normale sau stabilirii unei stări dorite.

Influența globalizării

Unul dintre efectele globalizării cu impact major asupra mediului de securitate actual a fost crearea de inamici ai Occidentului și punerea la dispoziția acestora a unor instrumente fără precedent pentru cauza lor viitoare. Mass-media globalizată, sateliții de comunicații, deplasările intra și intercontinentale, comerțul internațional și internetul facilitează coordonarea mișcărilor difuze care se opun dominației Occidentului. Circulația liberă a capitalului, persoanelor și ideilor permite răspândirea mișcărilor potrivnice globalizării, și le asigură mijloace pentru dezvoltarea ulterioară.

Globalizarea nu este pe deplin controlabilă de către guverne. Corporațiile multinaționale, organizațiile transnaționale și actorii neguvernamentali sunt jucătorii principali în globalizare. În multe cazuri, alte forțe decât politica națională a statelor, făcută cu bună știință, conduce procesul globalizării. Acest lucru împiedică un răspuns eficient împotriva adversarilor provocați de globalizare.

Războiul convențional a încetat să fie arena principală pentru confruntarea militară. Dominarea militară a SUA a condus la un comportament de evitare asimetrică din partea oponenților săi. Ei nu pot înfrânge SUA într-un război convențional deoarece confruntarea militară directă împotriva forțelor SUA nu poate fi câștigată în mod principal. De aceea, actori cum sunt Al Quaida au adoptat o strategie asimetrică în care caută modalități, altele decât operațiile militare convenționale, prin care să se confrunte cu SUA. De asemenea, ei au adoptat o strategie asimetrică la nivelul teatrului de operații care caută să atragă Occidentul într-o confruntare în creștere, prelungită și istovitoare cu restul lumii, în mod particular cu lumea islamică. Este foarte dificil de dat un răspuns militar la o agresiune executată prin mijloace neconvenționale (terorism, insurgență, subversiune și operații informaționale).

În prezent, victoria militară nu mai este decisivă într-o acțiune militară. Dacă oponenții se confruntă pe o scenă alta decât conflictul militar convențional, atunci, foarte probabil că obiectivele strategice nu vor mai fi îndeplinite ca urmare a unei decizii strategice, iar complexitatea și diversitatea variabilelor de luat în calcul vor necesita, în mod cert, luarea deciziilor la nivel tactic sau operativ.

Statul națiune va rămâne, în viitorul previzibil, principalul actor al arenei politice globale și de acțiunile sale vor depinde desfășurările spațiale ale războiului. Statele vor fi cele care vor decide asupra propriilor armate. Atât timp cât vor fi considerate instituțiile-simbol pentru autoritatea statului, armatele se vor modela pentru a intra în relații de asociere sau conflictuale cu alte instituții similare ale altor state. Noile riscuri asimetrice nu fac altceva decât să le completeze arsenalele pentru a le accentua flexibilitatea.

Influența organizațiilor internaționale

Atunci când vorbim despre securitate, putem împărți lumea în regiuni și să tratăm aceste regiuni ca subiecte separate, însă abia atunci când ne referim la responsabilitatea asigurării acestei securități înțelegem că ea reprezintă un întreg, iar soluția nu poate fi bazată decât pe cooperare la nivel global.

Există instituții și organizații de securitate la toate nivelurile de organizare economico-socială si politică (statal, subregional, regional, internațional), însă, indiferent câtă putere și resurse ar avea una dintre acestea, ea nu poate aborda conceptul de asigurare a securității în mod individual și avem exemple recente suficient de relevante în acest sens. Deși influența pe care „organizațiile de securitate de importanță secundară” o pot avea asupra schimbărilor din mediul de securitate actual este suficient de mare pentru a ne determina să ne întrebăm dacă această catalogare este pe deplin justificată, în continuare vom trata implicarea în această problematică a patru dintre cele mai importante instituții cu activitate în acest domeniu.

2.4.1. Organizația Națiunilor Unite(ONU)

Încheierea Războiului Rece a însemnat, nu renașterea ONU, așa cum o lume întregă spera, ci descătușarea tensiunilor etnice, economice și politice latente. Granițele statale recunoscute de ONU au început să se schimbe, ca rezultat al conflictelor etnice. Traficul de armament, stupefiante și ființe umane a luat amploare. Circulația fluctuantă a capitalului în lume a produs instabilitate financiară la nivel național. În acest context, ONU s-a văzut confruntat cu o importantă dilemă: principiul respectării suveranității statelor versus datoria de a servi drept instrument al cooperării transnaționale. Activitatea în mediul internațional ulterior Războiului Rece a apărut, astfel, ca fiind mult mai periculoasă și mai pretențioasă decât cea inițială, pentru care a fost creată ONU.

Anul 2000 a marcat un pas important în procesul de reformă, prin adoptarea Declarației Mileniului, în cadrul Summit-ului Mileniului din 6-8 septembrie. Acest document stabilește direcțiile clare de acțiune necesare adaptării Organizației la noile provocări ale secolului XXI. Cele opt Scopuri de Dezvoltare ale Mileniului (Millenium Development Goals) vizează: eradicarea sărăciei extreme și a foametei; asigurarea educației primare universale; promovarea egalității de gen; reducerea mortalității infantile; îmbunătățirea sănătății maternale; combaterea HIV/SIDA, a malariei și a altor boli contagioase; asigurarea sustenabilității mediului; promovarea unui parteneriat global pentru dezvoltare.

Un aspect al procesului de reformă a Organizației Națiunilor Unite, ce a captat atenția comunității internaționale, este reprezentat de sistemul operațiilor de menținere a păcii.

O altă categorie propusă pentru reformă este capacitatea de a finaliza diverse tipuri de operații, ce include: analiza strategică și managementul informațional, ca rezultate ale nevoii de informații strategice demonstrate de momentul 11 septembrie, de atacurile asupra ofițerilor ONU din Irak și de alte evenimente dramatice din teatrele de luptă; forțele integrate specializate și restructurarea Secretariatului ONU.

Se mai poate vorbi și despre restructurarea capacității de desfășurare rapidă și eficientă, ceea ce presupune: stabilirea cadrului de definire a desfășurării; recrutarea personalului juridic și polițienesc necesar operațiilor de menținere și consolidare a păcii; îmbunătățirea suportului logistic al desfășurării rapide; diseminarea rapidă și eficientă a informațiilor nesecrete în teatrul de luptă, etc. Toate aceste obiective nu ar putea fi implementate fără acordul politic al statelor membre ale ONU și fără disponibilitatea lor de a aloca resursele umane și financiare necesare transformării sistemului. Reforma sistemului operațiilor de pace ale ONU este un proces sprijinit atât de către statele puternic dezvoltate, cu tradiții în conservarea păcii, cât și de către ceilalți membri ai ONU care doresc evitarea eșecurilor de tipul celui din Ruanda (1994) sau Srebenița (1995).

2.4.2. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)

În prezent, NATO parcurge un proces de adaptare structurală pentru contracararea noilor riscuri din mediul de securitate și în perspectiva viitoarelor provocări pe plan internațional. Transformarea NATO trebuie să permită țărilor din comunitatea transatlantică prevenirea conflictelor și construirea unui mediu de securitate stabil, descurajarea și apărarea împotriva amenințărilor de orice natură, asigurarea unui răspuns coerent la situații de criză și reconstrucția societăților după sfârșitul conflictelor.

În acest context, NATO este preocupată de finalizarea și transpunerea în practică a unor noi abordări conceptuale pentru asigurarea forțelor sale cu echipamentul, personalul, antrenamentul și capabilitățile operaționale necesare pentru contracararea amenințărilor actuale la adresa securității și cele care se prefigurează în perspectiva secolului XXI. Adaptarea permanentă a Alianței la un mediu de securitate în permanentă schimbare, transformarea rolului său și noile misiuni asumate a permis afirmarea utilității și legitimității acesteia. Acesta este motivul pentru care NATO a supraviețuit după sfârșitul Războiului Rece când motivele creării Alianței păreau că au dispărut.

Alianța a trecut la reconfigurarea structurii de comandă prin reducerea numărului de comandamente și introducerea unor noi principii cu accent pe creșterea flexibilității cum ar fi reacția rapidă, dislocarea întrunită și cooperarea multinațională la nivelul fiecărui comandament.

Din analiza mediului internațional a rezultat că riscurile apariției unei confruntări militare majore în Europa s-au diminuat semnificativ, menținându-se totuși fenomene de instabilitate și criză la nivel regional/ subregional și tendințe de divizare sau izolare a unor state.

Riscurile previzibile nu vor mai veni, în viitor, din partea unor forțe militare convenționale, ci vor fi riscuri de tip neconvențional. Avem în vedere proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor și a materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale, expansiunea terorismului internațional și a altor riscuri neconvenționale la adresa securității, expansiunea rețelelor de crimă organizată și creșterea fluxurilor de emigranți ilegali, precum și degradarea mediului ambiant și producerea unor dezastre sau calamități naturale.

În prezent, statele aliate și partenere sunt angajate în afara teritoriului Alianței la toată gama de operațiuni de răspuns la crize și asistență umanitară. Acestea includ operațiuni în sprijinul păcii conduse de NATO sau UE, sub mandat ONU/OSCE și operațiuni de luptă împotriva terorismului, care îmbrăca o gamă diversă de forme, de la acțiuni preventive la acțiuni de luptă specifice.

Un actor important al mediului de securitate în zona de interes este Rusia, care reprezintă un partener important al NATO cu un statut special, în sensul că există o instituție specială denumită "Consiliul NATO-Rusia" în care se discută probleme de interes reciproc cum sunt, spre exemplu, apărarea anti-rachetă sau Tratatul privind armele convenționale. Activitățile de parteneriat convenite s-au materializat prin participarea Rusiei la exerciții comune cu NATO și la operațiunea anti-teroristă "Active Endeavour" din Mediterană.

În final, NATO și-a extins scopul prin modificarea rolului și misiunilor de la o organizație politico-militară la o instituție care se concentrează pe managementul crizelor și menținerea păcii, operațiuni destinate promovării stabilității și păcii în lume. Pentru viitor, cu cei 26 de membri, NATO rămâne cea mai mare coaliție și reprezintă cel mai efectiv mod de asigurare a securității colective.

Uniunea Europeană (UE)

Reprezentând o forță economică importantă, Uniunea Europeană tinde să-și dezvolte și o componentă militară, care să-i permită să-și sporească rolul activ pe arena internațională, îndeosebi în ceea ce privește prevenirea crizelor și conflictelor, a asigurării păcii și stabilității, pe propriul continent, dar și în lume.

În 1999, când a fost lansată PESA, Consiliul European fixase un obiectiv în materie de capacități militare pe care ea se angaja să-l atingă în 2003: Obiectivul global de la Helsinki. Acest obiectiv era inspirat de NATO, care era prezentă în Bosnia în 1999, cu 60.000 de oameni. „Obiectivul global" al UE consta în punerea la dispoziție, la sfârșitul anului 2003, a unei forțe de 50.000-60.000 de oameni furnizați de statele membre care să poată fi desfășurat într-un interval de timp de 60 de zile și pentru o perioadă de un an pe un teatru îndepărtat (în realitate, numărul necesar pentru atingerea acestui obiectiv este de 180.000, dacă se ia în calcul necesitatea garantării a trei rotații pe an). Potrivit obiectivului global, aceste forțe trebuie să fie în măsură să îndeplinească misiunile de tip Petersberg. În această calitate, ele pot fi sprijinite prin mijloace logistice, aeriene și navale necesare. Se cuvine amintit, totuși, că „Obiectivul global" nu însemna crearea unei armate europene. Este vorba mai mult de unități naționale, la care Consiliul European poate recurge, dacă decide, în unanimitate, să intervină într-o regiune a lumii.

Îndeplinirea „Obiectivului global" a avut însă de întâmpinat numeroase dificultăți. În noiembrie 2000, o Conferință de ofertă a angajamentelor în materie de capacități a stabilit un catalog al forțelor pe care fiecare țară le punea la dispoziție pentru atingerea scopului fixat. Dacă, din punct de vedere cantitativ, aceste forțe înglobau peste 100.000 de oameni, 400 de avioane și 100 de facilități, sub aspect calitativ, au apărut numeroase probleme. Într-adevăr, Catalogul a evidențiat existența unor grave insuficiențe privind capacitatea de dislocare.

La mijlocul anului 2004, Consiliul European a adoptat un nou obiectiv, denumit Headline Goal 2010, în care reacția rapidă prin grupurile tactice de luptă (battlegroups) reprezintă un element central. După doi ani de dezvoltare (corespunzător fazei capacității operaționale inițiale: 2005 – 2006), la începutul anului 2007 Uniunea a declarat capacitatea operațională totală pentru inițiativa BGs, fapt care semnifică alocarea de către statele membre a câte două grupuri tactice de luptă pentru fiecare semestru (în stand-by), gata de intervenție pentru situațiile de criză care necesită un răspuns rapid din partea UE.

Conceptul de Grup tactic de luptă reprezintă principala modalitate de realizare a obiectivului stabilit de către organele decizionale ale UE: până în 2010 Uniunea va trebui să aibă capacitatea de a răspunde unei crize în orice punct de pe glob. Potrivit HG 2010, UE trebuie să fie în măsură să ia o decizie de lansare a unei operațiuni de management al crizelor în termen de 5 zile de la aprobarea Conceptului de către Consiliu, iar desfășurarea trupelor în teatru în vederea realizării misiunii să se realizeze în 10 zile de la adoptarea deciziei de intervenție.

Ideea unei structuri militare de dimensiuni mici, cu mobilitate și capacitate de luptă ridicate, gata de intervenție în timp scurt în situații de criză pentru interesele de securitate ale UE, a fost lansată pentru prima dată la Summit-ul franco-britanic de la Le Tourquet din 4 februarie 2003. Nouă luni mai târziu, conceptul a căpătat o primă formă prin contribuția celor două state la o nouă întâlnire din Londra. Experiența UE din vara anului 2003, constând în Operațiunea ARTEMIS în Congo a fost luată în considerare, și a condus la conturarea ideii de unități rapid desfășurabile cu o componență de aproximativ 1.500 de militari. Aceste formațiuni urmau să fie capabile să intervină în zone conflictuale la mare depărtare de Europa, cu focalizarea principală, dar nu exclusivă, pe Africa, pentru a stabiliza o situație până în momentul desfășurării unor forțe extinse, ale ONU sau ale altor organizații internaționale sau regionale de securitate.

Ulterior, la începutul anului 2004, Germania s-a alăturat inițiativei franco-britanice, realizând împreună un material intitulat „The battlegroups concept— UK-France-Germany food for thought paper". Potrivit acestui document, grupurile tactice de luptă reprezintă pachete de forțe coerente și credibile de nivel batalion (1.500 militari), incluzând elementele de sprijin de luptă/CS și sprijin logistic de luptă/CSS, împreună cu capacitățile de transport strategic și de asigurare a sustenabilității și a desfășurării în teatru. Acestea se fundamentează pe principiul multinaționalității și pot fi formate de o națiune cadru sau de către o coaliție multinațională. Ele trebuie să posede un grad mare de flexibilitate și de capacitate de luptă, pentru a putea fi desfășurate rapid în operații din arii geografice la mare distanță (6.000 km) . Misiunea lor generală este de a pregăti condițiile pentru intervenția forțelor principale (forțele tradiționale de menținere a păcii), furnizate de ONU sau de către alte organizații sau state membre ale UE.

BGs sunt proiectate pentru a fi în măsură să se disloce în teatru în termen de 5 – 10 zile de la notificare și să se susțină pentru cel puțin 30 de zile (perioadă extensibilă până la 120 zile cu asigurarea procesului de rotire). Nivelul de ambiție stabilit de structurile politico-militare ale UE pentru perioada de după realizarea capacității operaționale finale (2007) prevede că Uniunea trebuie să aibă capacitatea de a desfășura două operații concomitente de reacție rapidă de nivel batalion, incluzând abilitatea de a lansa aceste două operații aproape simultan. Limitarea prevăzută în termenul aproape simultan a fost impusă de insuficiența capacităților de transport strategic, aerian și maritim, la dispoziția statelor membre.

În acest sens, până în prezent, statele membre au angajat la conferințele semestriale desfășurate cu acest scop un număr de 15 grupuri tactice de luptă, majoritatea în format multinațional. Prin aceste angajamente, au fost acoperiți anii 2008, 2009 și 2010, cu câte două formațiuni pentru fiecare semestru în parte.

Relațiile BGs – NRF.

La baza stabilirii relațiilor dintre cele două forțe de reacție rapidă stau argumente legate de diviziunea generală a responsabilităților între NATO și UE în domeniul securității internaționale, precum și elemente concrete care vizează asigurarea complementarității dezvoltării capabilităților militare ale statelor membre, inclusiv a contribuțiilor pentru Alianță și Uniune (evitarea duplicării eforturilor și a irosirii resurselor limitate alocate apărării). Din perspectivă americană, dezvoltările din domeniul apărării europene PESA nu trebuie să diminueze rolul NATO, nu trebuie să dubleze capabilitățile NATO și nu trebuie să discrimineze membrii NATO care nu aparțin Uniunii Europene.

Din perspectivă europeană, este recunoscută importanța dezvoltării capacităților militare proprii, prin investiții consistente în modernizarea sistemelor militare și prin continuarea politicii de integrare în domeniu. Prima Strategie de securitate din istoria Uniunii Europene evidențiază necesitatea dezvoltării politicilor bazate pe capacități militare credibile, pentru protejarea intereselor europene în lume și pentru contracararea noilor riscuri la adresa securității, în primul rând a terorismului internațional. Headline Goal 2010 și inițiativa privind dezvoltarea BG răspund direct acestei noi orientări imprimate de Strategia Solana de securitate europeană.

Dat fiind faptul ca statele europene alocă în general același set de forțe și capabilități militare ambelor forțe de reacție rapidă, pot să apară unele probleme legate de compatibilitatea dintre NRF și BG, precum și de necesitatea evitării duplicării și a irosirii resurselor limitate destinate domeniului apărării. Din aceasta cauză, majoritatea decidenților și a specialiștilor recomandă utilizarea, pe cât posibil, a acelorași standarde și metode de certificare și compatibilizarea proceselor de generare a forțelor și de rotire a acestora.

Pornind de la dimensiuni și misiuni probabile, cele două concepte pot fi considerate mai degrabă complementare decât duplicative. Inițial au existat opinii potrivit cărora misiunile diferite ale celor două forțe conduceau la diferențe în nivelul de operativitate și eficacitate militară. Ulterior, odată cu operaționalizarea conceptului BG și declararea capacității operaționale finale la începutul anului 2007, s-a ajuns la concluzia potrivit căreia ambele forte necesita același nivel ridicat de eficacitate militară și de capacitate de luptă.

Eurocorps a fost creat de Franța și Germania la 22 mai 1992 la Rochelle. Este vorba de un corp de armată din 60.000 de oameni, 700 de tancuri și 300 piese de artilerie puse la dispoziția UE din 1993 al cărui stat major este la Strasbourg. De asemenea, el formează un corp de reacție rapidă al NATO. La acesta aderă ulterior: Belgia (1993), Spania (1994), Luxemburg (1996). Regatul Unit, Italia, Grecia, Polonia, Finlanda, Țările de Jos și Austria detașează un număr limitat de ofițeri de legătură cu statul major. La fel, Turcia și Canada au detașat ofițeri de legătură.

2.4.4. Organizația pentru Securitate și Cooperare Europeană (OSCE)

Pentru prevenirea conflictelor și rezolvarea conflictelor și a situațiilor cu potențial de conflict, OSCE folosește o gamă largă de instrumente și anume: misiuni pentru strângerea datelor și misiuni ale raportorilor; misiuni ale reprezentanților personali ai Președintelui OSCE cu mandat precis în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor; misiunea unor comitete ad-hoc de consiliere a Președinției organizației cu privire la prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și rezolvarea disputelor; operații de menținere a păcii; mecanisme pentru rezolvarea pașnică a conflictelor (proceduri care facilitează contactul direct și oportun între părțile aflate în conflict) etc.

Conflictele din Kosovo, Transnistria, Nagorno-Karabah, Abhazia și Osetia de Sud reprezintă, în fond, conflicte de joasă intensitate aflate în stare latentă sau în fază "înghețată". Ele s-au declanșat datorită slăbiciunii acelor state mici, cu insuficientă capacitate de apărare și dorinței Federației Ruse de a instaura protectoratul asupra acelor zone, secesiunii unor provincii, prezenței trupelor, armamentelor și munițiilor unor armate străine (în special rusești) pe teritoriul unor state, furnizării ajutorului militar secesioniștilor, proliferării crimei organizate, traficului de armament, droguri, persoane, activităților teroriste, etc.

În aceste condiții, mediul de securitate european de la începutul secolului XXI determină necesitatea stringentă a unei strânse cooperări între toate organizațiile internaționale și regionale de securitate. Ca urmare, OSCE a stabilit numeroase contacte cu acestea la nivelul consultărilor politice și misiunilor desfășurate în zonele de conflict/criză. OSCE acționează în parteneriat cu toate organizațiile și instituțiile pentru a răspunde tuturor provocărilor și amenințărilor la adresa securității colective europene.

2.5. Influența terorismului internațional

Conflictele specifice mediului de securitate contemporan sunt generate de o multitudine de riscuri de natură militară la adresa securității naționale a statelor, a securității și stabilității regionale și globale.

Aceste riscuri, precum și reacția comunității internaționale față de aceasta vor avea implicații și consecințe majore asupra tuturor domeniilor vieții sociale și mai ales asupra modului în care responsabilii politici vor decide să fie angajate și întrebuințate capacitățile militare în viitoarele operațiuni de combatere a terorismului. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, asupra teritoriului SUA, au constituit consacrarea terorismului ca nouă formă de război neconvențional și asimetric.

În aceste condiții actele teroriste sunt de acum înainte considerate „acte de război". Ca atare, statutul, percepția și modul de abordare a acestor acte s-au modificat considerabil. Dacă până în prezent terorismul era considerat ca o formă de conflict de intensitate scăzută, fiind situat la extremitatea inferioară a spectrului unui conflict armat care putea genera un război, de acum înainte, fenomenul terorist, în întregul său, este tratat drept „o nouă formă de război", capabil să determine probleme și să provoace consecințe ca și un război clasic.

În iunie 1994 un grup de 41 de experți din toate structurile informative și contrainformative ale SUA (și ale altor țări) au elaborat pentru Pentagon un studiu intitulat „ Terorismul anului 2000 -previziuni". Studiul avertiza asupra următoarelor aspecte în mod deosebit:

a început un nou fel de război, atipic, asimetric, mult diferit de cele de până acum, care presupune o altă abordare, o altă mentalitate, un alt mod de strategie globală, multinațională, multidimensională pentru a i se face față;

este un război de lungă durată, dus atât cu metode convenționale, cât și neconvenționale, silențios, mediatizat selectiv, bazat pe informații, cu acțiuni purtate în special pe timp de noapte, fără un front precis, cu puține ținte de interes strategic, împotriva unor forțe care luptă nerespectând legile războiului și care afirmă că nu au ce pierde;

acest tip de război se desfășoară pe verticală, în care asimetria de cunoștințe, tehnologii, informații și capacitatea de operaționalizare a acestora sunt total diferite;

cât va dura acest război? Cât va fi nevoie!

cauzele reale și soluțiile pentru eliminarea acestora trebuie extrem de bine identificate și alese, deoarece acest tip de război va fi lung, acoperit, dificil, metodic, la nivel global, costisitor și cu urmări greu de anticipat;

inamicul invizibil este terorismul de toate tipurile, și nu lumea islamică;

Studiul făcea recomandări și descria noua fizionomie a terorismului în secolul al XXI-lea, indicând:

– trecerea la superterorism (megaterorism) cu folosirea armelor de distrugere în masă (terorism nuclear, chimic și biologic);

trecerea la terorismul etnico-religios;

apariția masivă a fenomenelor din zona gri a terorismului (trafic de droguri, de arme, de persoane, spălare de bani, legătura cu crima organizată pentru sponsorizarea activităților teroriste);

transformarea terorismului într-o armă strategică;

selecționarea de ținte la nivel de state, în care SUA figurau pe primul loc.

Ulterior studiului, au avut loc atacuri teroriste care au confirmat escaladarea spre superterorism, iar acum se vorbește aproape normal despre terorismul nuclear, chimic, biologic, cibernetic (folosirea calculatoarelor și a internetului ca armă) deși consecințele unor astfel de atacuri devastatoare nu le poate evalua nimeni.

Orientul Mijlociu este de mult timp cea mai activă și periculoasă sursă de terorism a lumii. În ultimii ani ținta predilectă a terorismului au constituit-o în această regiune cetățenii, bunurile și interesele SUA dar și ale statului Israel.

În Afganistan se constată că situația rămâne instabilă cu toate eforturile Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate (International Security Assistance Force – ISAF) de a sprijini statul afgan, elemente ostile căutând adăpost în zone izolate de unde acționează în scopul întreținerii stării de instabilitate și pentru discreditarea eforturilor internaționale (vezi capitolul 3). Reprezentanții Al-Quaida și elementele talibane fac apel la sentimentele religioase pentru a-și atrage noi adepți în timp ce HIG exploatează sentimentele patriotice ale populației afgane. Creșterea complexității atacurilor asupra ISAF, cât și asupra unor persoane sau instituții aflate pe teritoriul afgan, indică faptul că rețeaua Al-Quaida dispune încă de un suport logistic ridicat, recrutează noi membri din rândul tinerilor ce au fost antrenați în taberele Al-Quaida pe timpul regimului taliban și-i implică în acțiuni teroriste locale.

În afară de formele sale specifice, practicate în timp de pace, terorismul apare și în conflictele armate, cu efecte catastrofale pentru populațiile civile. Terorismul contemporan a devenit un flagel mondial și poate fi considerat chiar provocarea fundamentală a acestui început de mileniu. Statul nu mai deține, în acest context, monopolul exclusiv al armelor de distrugere în masă, care au proliferat și au scăpat de sub control. Accesul la acestea devine facil, iar o dată cu globalizarea comunicațiilor și a informațiilor, terorismul beneficiază din plin de aceste efecte.

Privit la început ca infracțiune, terorismul încadrat mai apoi în sistemul acțiunilor politice dă șansa unei clarificări în judecarea actelor de acest tip. Definiția clausewitziană potrivit căreia războiul este continuarea politicii prin alte mijloace rămâne valabilă. Având determinare politică, terorismul este un război și anume un război asimetric, un război de un tip deosebit, necunoscut până acum. Este un război care se caracterizează prin:

– lipsa unui teatru anume, mai exact extinderea teatrului de confruntare la nivelul întregii planete;

ciberspațialitate;

marea diversitate a acțiunilor;

folosirea omului ca armă, ca mijloc de luptă;

lipsa de coordonare strategică, unitară;

intempestivitate;

surprindere;

– menținerea inițiativei strategice prin acțiuni surprinzăto-are, desfășurate rapid, oriunde și oricând.

Problema combaterii terorismului cere altfel de soluții decât cele de până acum. Este vorba de altă concepție, de o altfel de reacție, de o altfel de strategie. Terorismul a devenit o amenințare foarte gravă ale cărei consecințe pot degenera în monstruozități.

Apariția noului tip de terorism – formă inedită de manifestare pe plan mondial a confruntărilor militare asimetrice – reclamă forme similare de ripostă asimetrice, care pot îmbrăca fie caracterul clasic de acțiune militară, fie de folosire a unor mijloace și metode specifice, neconvenționale. Situația este impusă de faptul că nu este exclus ca „megaterorismul" să recurgă în viitor la utilizarea armelor de distrugere în masă, manifestându-se sub forma terorismului nuclear, chimic sau bacteriologic, sau la ecoterorism și ciberterorism, cu consecințe aproape imposibil de evaluat la scară națională sau mondială.

Lupta cu terorismul impune totodată o nouă configurație a efortului militar, o nouă dimensionare a spațiului de confruntare precum și o nouă filozofie de abordare a acesteia. Dispersarea și disimularea elementelor teroriste, ineditul și impreviziunea acțiunilor desfășurate, posibilitățile tot mai crescute de a folosi mijloace de distrugere în masă, concomitent cu creșterea letalității actelor teroriste, conferă un mare grad de dificultate în acțiunea de identificare și anihilare a teroriștilor.

Complexitatea și diversitatea acțiunilor antiteroriste desfășurate de SUA și aliații săi în Irak, precum și de NATO în Afganistan, au evidențiat faptul că în planificarea și desfășurarea acțiunilor armate împotriva acestui flagel, lupta efectivă, confruntarea armată trebuie transferată pe teritoriul atacatorilor, al complicilor lor și al celor care îi sprijină, concomitent cu sporirea măsurilor de atenționare și protecție pe plan intern.

Combaterea terorismului solicită un război de detaliu, în care nivelul de luptă cuprinde pe lângă operații de mare anvergură, cum este cazul ripostei dată de SUA și aliații săi în Afganistan, și acțiuni ale unor structuri strict specializate desfășurate pe arii geografice întinse, în zone unde au fost localizate elemente teroriste sau susținători ai acestora, încadrate în perioade de execuție nedefinite.

Specificul acestor acțiuni impune crearea unor capacități necesare pentru descoperirea, identificarea, capturarea sau nimicirea elementelor teroriste, precum și măsuri adecvate pentru protecția populației și apărarea obiectivelor împotriva atentatelor.

Caracteristica majoră a războiului împotriva terorismului este aceea că succesul va fi condiționat în mare măsură de capacitatea planificatorilor și a comandanților militari de a aborda conflictul în mod original, în afara tiparelor existente.

În acest context revederea strategiilor și doctrinelor a devenit o necesitate primordială și a impus adaptarea structurilor militare la noile cerințe și constituirea de forțe capabile să facă față amenințărilor de tip asimetric. Acestea precizează creșterea rolului forțelor armate în combaterea terorismului și stabilirea de demersuri și responsabilități specifice, menite să asigure coerență și eficacitate în îndeplinirea noilor misiuni.

– adaptarea cadrului conceptual (doctrine, strategii, regulamente, instrucțiuni, dispoziții) la noile condiții;

– intensificarea cooperării informative între instituțiile cu responsabilități în domeniul siguranței și al securității atât la nivel național, cât și la nivel internațional;

constituirea, pregătirea, dotarea și instituționalizarea unor forțe (forțe speciale) destinate combaterii terorismului;

perfecționarea activității de culegere, prelucrare, exploatare și diseminare a informațiilor;

adaptarea misiunilor armatei la condițiile impuse de participarea la acțiunile de combatere a terorismului;

perfecționarea și amplificarea măsurilor de protecție a populației și obiectivelor de importanță deosebită care ar putea constitui ținte ale atacurilor teroriste;

pregătirea specifică a personalului destinat desfășurării activităților în mediul internațional;

– perfecționarea și diversificarea sistemelor de protecție a comunicațiilor și a rețelelor informatice.

Pentru a fi eficientă, lupta împotriva terorismului trebuie să fie ultrarapidă, promptă, hotărâtă și flexibilă. Structurile militare destinate să desfășoare astfel de acțiuni trebuie să fie pregătite, dotate și instruite.

Eficacitatea și avantajele folosirii elementelor teroriste în comparație cu acțiunile militare obișnuite pot fi ilustrate și prin câteva cifre: un grup format din 4-5 teroriști poate scoate din funcțiune unele obiective militare pentru distrugerea cărora ar fi necesară angajarea unor forțe și mijloace de luptă (artilerie, aviație, rachete) cum ar fi:

pentru neutralizarea unui punct de comandă de divizie (adăpost) se consumă: 1800 proiectile de artilerie de 122 mm, 48-72 bombe clasice de aviație de 100-125 kg sau o rachetă 3-10Kt;

neutralizarea unei stații de radiolocație neadăpostită se poate realiza cu 80 de proiectile de artilerie de 122 mm iar a unei stații adăpostite, cu 320 de proiectile de artilerie de 122 mm sau 8-12 bombe de aviație de 100- 125 kg.;

pentru nimicirea unei instalații de rachete tactice se consumă 260 proiectile de 122 mm; 24 bombe de aviație sau o rachetă de 3-10 Kt .

2.6. Influența neoterorismului fundamentalist islamic

Conceptul de „neoterorism", ca formă inedită de manifestare pe plan mondial a confruntărilor militare asimetrice, poate împrumuta fie caracterul clasic de acțiune militară, fie de folosire a unor mijloace sau metode specifice neconvenționale. Nu este exclus ca în viitor să se recurgă la utilizarea armelor de distrugere în masă, acest terorism de tip nou luând forma terorismului nuclear, chimic sau bacteriologic, a ecoterorismului și ciberterorismului, cu consecințe greu de imaginat la scară națională sau mondială.

Rivalitatea religioasă împletită cu xenofobia, cu ura pătimașă manifestată fățiș în numele unor precepte absolutizate reprezintă o realitate veche de secole. Neoterorismul de factură fundamentalist-religioasă se particularizează de cel clasic prin impactul mediatic pe care este capabil să-l realizeze, prin potențialul de intimidare și de inducere a terorii de care dispune.

Fundamentalismul religios își poate direcționa potențialul de ură și violență, inclusiv spre proprii coreligionari care deviază de la linia preceptelor absolutizate.

Sursa fundamentalismului islamic ca și a terorismului de origine extremist-islamică nu a constituit-o niciodată Coranul, Sharia sau alte precepte religioase musulmane, ci dezvoltarea anacronică a țărilor musulmane în contextul afirmării economice și politice a Occidentului creștin. Mulți musulmani fervenți au interpretat starea de inferioritate economică, socială și politică ca pe un semn al „relaxării" lor spirituale, fapt care a dus la năruirea imperiilor arabe și a celui otoman.

La mijlocul secolului al XVIII-lea, un teolog numit El-Wahhab a pus bazele unei mișcări de renaștere a Islamului, bazată pe disciplina religioasă.

Diferența esențială între fundamentalismul islamic clasic și neoterorismul fundamentalist islamic constă în faptul că primul era îndreptat în special împotriva guvernărilor musulmane bănuite a fi corupte de civilizația apuseană, în timp ce neoteroriștii islamici își propun în secolul al XXI-lea să distrugă „sursele și promotorii corupției Shariei", adică civilizația apuseană.

Unul din apologeții lui Omar Rahman, Abdes Salan Farag a scris o lucrare devenită „Biblia asasinilor lui Sadat" prin care sugera că terorismul prezentat ca „război sfânt" ar reprezenta unul din fundamentele Coranului, „cel de al șaselea stâlp al Coranului".

Derapând și mai grav de la conceptele Coranului, șeicul Abdullah Azzam a fondat o nouă școală islamică, „Jihadismul", care punea accent pe martiraj și dezlega pe fideli în comiterea actelor de terorism. Azzam a fost unul din fondatorii organizației teroriste palestiniene HAMAS, a recrutat mujahedini pentru Afganistan, unde a editat o enciclopedie a arabilor martiri din războiul sovieto-afgan, lucrarea având titlul sugestiv „Iubiții fecioarelor din Paradis". Azzam a fost locțiitorul ideologic al lui Osama bin Laden și împreună cu Abdel Rahman, șeicul orb, au pus la cale primele atentate superteroriste de la World Trade Center, Nairobi, Dar-es-Salam și din Cartierul turistic din Cairo. Deoarece succesul acestor atentate a fost relativ mare, emulii acestora au perseverat și în secolul al XXI-lea atacând de data aceasta decisiv turnurile gemene din New York și Pentagonul.

Dacă privim din acest punct de vedere, putem înțelege cum a fost posibilă rezistența de peste un deceniu a Afganistanului în fața agresiunii URSS, entuziasmul cu care a fost primită revoluția islamică a lui Khomeiny în Iran și schimbarea de atitudine față de SUA (inițial, sprijinitor de bază în lupta anticomunistă), în momentul în care acestea (SUA) au fost percepute ca bastion al iudaismului în Arabia și ca ocupant (prin bazele militare din Arabia Saudită) al locurilor sfinte ale musulmanilor (Mecca și Medina).

Nu este greu de înțeles virajul de 180° a lui Osama bin Laden și al organizației sale Al-Quaida de la lupta anticomunistă la războiul „sfânt" și total (Jihad) împotriva americanilor și aliaților acestora.

Momentul de vârf al activităților sale teroriste nu este, paradoxal, atacul de la 11 septembrie 2001, ci reunirea în 1998 a principalelor organizații teroriste, arabe, indiferent de orientarea acestora, în „Frontul Islamic Mondial al Războiul Sfânt" împotriva evreilor și cruciaților (creștinilor). Unificarea unor grupări radicale, divers motivate, sub stindardul luptei antiamericane reprezenta atât un succes a lui Osama bin Laden, cât și a celor ce amenință constant pacea în Orientul Mijlociu și în întreaga lume. „A-i lovi pe americani prin acte de terorism este o îndatorire religioasă, logică. Îi suntem recunoscători măritului Allah pentru că ne-a ajutat să ducem mai departe cauza lui împotriva atacurilor Americii și Israelului asupra teritoriilor islamice sfinte – se exprima Osama bin Laden într-un interviu acordat ziarului „Nida ul-Islam", pe 15 noiembrie 1996.

Ca urmare a atacurilor din septembrie 2001, SUA au declanșat operațiunea „Război împotriva terorismului", Osama bin Laden și organizația sa devenind țintele prioritare ale americanilor și aliaților acestora. În discursul ținut cu ocazia comemorării a 6 luni de la atacurile din 11 septembrie, George W. Bush arăta: „ne confruntăm cu un dușman de o ambiție nemăsurată, care nu este constrâns de lege sau moralitate. Teroriștii disprețuiesc celelalte religii și au pângărit-o pe a lor. Ei sunt hotărâți să extindă orizontul crimelor lor. Teroarea care s-a năpustit asupra New York-ului și Washington-ului ar putea lovi, data viitoare, orice alt centru al civilizației. Împotriva unui astfel de dușman nu există imunitate și nu se poate vorbi de neutralitate ".

Cruciada antiteroristă a făcut ca în pofida tuturor dezmințirilor oficiale, discuția pe teoria ciocnirii civilizațiilor să continue. În urma represiunii contra Afganistanului, fundamentalismul islamic s-a consolidat, aceasta fiind apreciată în lumea Coranului drept o arogantă și nejustificată acțiune americană.

Este exact ceea ce afirma bin Laden în a doua casetă video difuzată la televiziunea „Al-Jazeera", din 3 noiembrie: „Este vorba de un război religios la bază, popoarele musulmane din Orient alături de musulmanii din Afganistan înfruntă popoarele Occidentului care sunt cruciații … Bush care a afirmat public că este vorba de o cruciadă, a pronunțat aceste cuvinte în fața lumii întregi, ceea ce confirmă acest adevăr".

Eforturile de anihilare a conducătorilor, executărilor și susținătorilor actelor teroriste au demonstrat că războiul antiterorist nu este doar un conflict militar, ci îmbracă în același timp hainele unor companii financiare, diplomatice și de diplomație publică.

2.7. Influența criminalității internaționale

Criminalitatea transnațională bazată pe o logică economică implică o variată gamă de activități: de la traficul ilegal cu armament, droguri și substanțe radioactive până la comerțul cu oameni (imigranți, prostituate, copii, organe, etc.). Asemenea fluxuri transfrontaliere pun la încercare capacitatea statelor și a actorilor internaționali de a evalua și gestiona activitățile economice din lume. De la nașterea statului-națiune, existența amenințărilor era discutată la nivelul actorilor statali; apariția terorismului a mutat dezbaterile la nivel internațional, indicând faptul că statul nu mai reprezintă singurul actor capabil să inițieze un conflict militar. Chiar dacă sursele terorismului sunt multiple și complexe, globalizarea se evidențiază atât ca scop, cât și ca mijloc prin care terorismul capătă noi puteri. Grupările teroriste transnaționale au răspuns la globalizare aidoma corporațiilor multinaționale care și-au reevaluat funcțiile și resursele.

Schimbările profunde de natură diversă survenite pe plan mondial în domeniul economico-social și în mediul conflictual actual global au determinat o serie de evoluții importante în ceea ce privește criminalitatea organizată de mare anvergură, posibilitatea asocierii cu terorismul internațional fiind de departe cea mai importantă.

În acest context, liderii grupărilor criminale transnaționale exploatează la maximum avantajele globalizării ce se manifestă în domeniile tehnologiei, finanțelor, comunicațiilor și transporturilor, dimensiunea „afacerilor” pe care aceștia le administrează, precum și mijloacele de care uzează în dezvoltarea lor, transformându-i în adevărați antreprenori ai crimei organizate.

Dintre principalele direcții de acțiune ale grupărilor criminale ce operează la nivel mondial, traficul de droguri capătă o dimensiune din ce în ce mai îngrijorătoare, nu numai datorită nivelului de proliferare, ci și, mai ales, dimensiunii financiare a „afacerii”, existând elemente concrete care vin în sprijinul ipotezei că o parte din fondurile rezultate este dirijată pentru susținerea financiară a unor importante grupări teroriste.

În prezent, linia de demarcație dintre conflictele armate și criminalitate se estompează din ce în ce mai mult. Conflictele contemporane interne au la bază mai puțin căutarea avantajelor militare sau politice decât colapsul statului, coliziunea dintre părțile în război sau accesul anumitor grupuri la resursele naturale și la comerțul cu ele, precum și la controlul asupra traficului cu droguri.

Scopurile urmărite sunt deseori pe termen scurt și orientate către profit, însă în timp, neatingerea acestora duce la escaladarea conflicelor și transformarea lor în adevărate războaie. Aceste noi războaie sunt purtate nu de armate, ci de facțiuni înarmate oportuniste, fără disciplină militară, care sunt în mod frecvent responsabile de violări serioase ale dreptului umanitar și ale drepturilor omului împotriva populației civile, a femeilor și a copiilor în special.

Instrumentele acestor noi războaie sunt în principal armele de calibru mic și armamentul ușor, într-o măsură mult mai mare decât armamentele grele. Abundența stocurilor de arme și muniții, în special cele rămase din vremea Războiului Rece, fac ca aceste arme să fie ușor de obținut de către civili, criminali, teroriști sau combatanți. Dincolo de efectele umanitare, consecințele asupra dezvoltării statelor în cauză sunt bine cunoscute: slăbirea structurilor statului, dislocarea de persoane, colapsul serviciilor de sănătate și de educație, declinul activităților economice, reducerea resurselor guvernamentale și afectarea procesului de construcție socială.

În acest sens, cooperarea internațională trebuie să constituie o prioritate în activitățile autorităților naționale derulate pe linia combaterii criminalității organizate, ținând cont că atât grupările criminale implicate în traficul de droguri, cât și cele teroriste operează nu numai în țările de proveniență, flexibilitatea lor fiind o caracteristică de invidiat. Mai mult, grupările de crimă organizată și cele teroriste sunt structuri închise, greu de penetrat, lucru ce impune dezvoltarea unor operațiuni complexe, de anvergură, din partea autorităților naționale, regionale și internaționale, în care culegerea de informații are un rol deosebit de important.

Nevoia combaterii terorismului ca fenomen global a stimulat cooperarea internațională între organizațiile și mecanismele luptei împotriva acțiunilor criminale de toate felurile. Astfel au început să fie create bănci de date internaționale cu ajutorul cărora acțiunile anticrimă să fie mai eficiente, mai ales prin cooperarea transfrontalieră a organismelor de urmărire și anchetă specializate.

2.8. Influența noilor tehnologii

Tehnologiile viitorului, respectiv, succesele obținute în activitatea actuală de cercetare și experimentare în domeniul militar, vor avea, cu siguranță, un impact major asupra fizionomiei acțiunilor militare viitoare.

Este cunoscut faptul că superioritatea tehnologică a influențat totdeauna deznodământul conflictelor militare, însă în ultima perioadă, acest element tinde să contribuie în egală măsură la schimbarea modului de percepție a noțiunii de conflict.

2.8.1 Revoluția în domeniul militar

În condițiile noilor amenințări asimetrice, demersul complex de consolidare a unei arhitecturi tehnologice înalte, pentru o nouă formă de război, cel asimetric, aparține revoluției în domeniul militar (RMA). Prin aceasta, statele cele mai bine echipate tehnologic și dispunând de informații adecvate ajung să fie apte de a înfrânge o armată inamică în câteva zile. RMA, după Andrew Latham, chiar dacă este numită "revoluție militară" sau "revoluție tehnico-militară, include transformările non-exclusiv tehnice inerente noilor moduri de ducere a războiului" . Tot Latham afirmă, cu deplină justificare, că RMA apare mai puțin ca o reacție "rațională" față de schimbările tehnologice și de emergența noilor amenințări, decât un artefact cultural al sfârșitului Războiului Rece și al evoluției unei noi amenințări, pentru securitatea Vestului, construită discursiv.

În procesul de transformare radicală a ideilor, instrumentelor și instituțiilor de război, dimensiunea tehnologică a RMA este remarcabilă, însă ea singură nu poate face o revoluție (pentru că RMA rezultă din reuniunea inovațiilor în tehnologia militară, a celor doctrinare și celor organizaționale). Amenințările de tip militar determină necesitatea apariției inovațiilor tehnologice, care sunt asamblate în invenții, iar acestea în sisteme de arme, informații, comunicații etc.

RMA actuală presupune modificarea modalităților de obținere, stocare, transmitere și reprezentare a informației, prin creșterea puterii ordinatoarelor și a capacităților de miniaturizare. Specialiștii descifrează o glisare tehnologică a instrumentelor războiului: armele sunt transformate în legături de date mobile. Sistemul de Poziționare Globală (GPS), sistemele AWACS și JSTARS asigură comandanților o capacitate excepțională de a culege, analiza, disemina și acționa asupra informațiilor câmpului de luptă, ce devine un factor dominant al acestuia. "Precizia" ia locul puterii de foc și acțiunilor-șoc, de distrugere masivă. Iar aici este implicată decisiv înalta tehnologie a informațiilor.

În ultimul deceniu, noile tehnologii au transformat războiul într-un domeniu al high tech, unde informația permite lovituri rapide și precise, la exigențele actuale ale RMA. Altfel formulat, avem o demonstrație pertinentă, în cele mai recente confruntări armate, că noua paradigmă a războiului combină integrarea "sistemelor spațiale și aeriene moderne, marea precizie distructivă a armelor convenționale avansate și viteza comunicațiilor moderne în cadrul unei mașini de război apte să înfrângă rapid orice forță lipsită de tehnologii moderne.

Aportul tehnologiilor la RMA îl percepem cel mai acut în ducerea operațiilor aeriene și terestre din Irak. Aici, au fost desfășurate tehnologiile militare cele mai avansate ale SUA. Abia în acest cadru supertehnologizat a fost perfect vizibil rolul militar al sateliților, care aveau, în ochii opiniei publice, aura unei realizări pașnice, comerciale. După cum s-a etalat necesitatea extinderii construcției de avioane fără pilot (UAV) și invizibile etc.

Este unanimă, acum, părerea că marile dezvoltări tehnologice ale viitorului, de care sunt capabile doar marile puteri tehnologice, se bazează pe avansul tehnologic uriaș, pe accesul la sistemul de inteligență și informație global, pe managementul suplu, alocări bugetare consistente, forță, monopol etc.

RMA se caracterizează prin evoluția rapidă a tehnologiilor militare, datorată evoluției marcate în numeroase sectoare tehnologice: informatică, electronică , telecomunicații etc. După Andrew Krepinevitch, din punct de vedere al "potențialului revoluționar", tehnologiile cele mai promițătoare sunt toate legate de informație într-o măsură sau alta și sunt și permit culegerea, analiza și sinteza uneimari cantități de informații referitoare la obiectivele adversarului, să se dezvolte în proporții considerabile bătaia și precizia munițiilor, să optimizeze antrenamentul forțelor și concepțiile sistemelor de arme grație simulatoarelor. Identificarea tehnologiilor-cheie ale viitoarelor conflicte armate reprezintă cheia către dominarea spațiilor terestru, naval, aerian și cosmic.

2.8.2 Tehnologie și conflict

Avansul tehnologic va influența hotărâtor evoluția conflictelor armate. Noile generații de arme inteligente, sistemele C4I, sistemele electronice de supraveghere, cercetare și lovire, tehnicile și tehnologiile războiului informațional și psihologic vor fi folosite masiv în operație și luptă.

Forțele Terestre americane, de exemplu, prevăd investiții importante pentru transformarea lor într-o viitoare forță capabilă de a se integra schimbărilor secolului XXI, cu un element expediționar joint. Fonduri mari sunt repartizate pentru realizarea unui sistem de luptă multifuncțional, multimisiune, reconfigurabil, dar și a sistemului tactic de comunicații digitale, care va forma baza capabilităților forței viitorului. Pe baza noilor tehnologii, va avea loc restructurarea Forțelor Terestre, creându-se o forță modulară, joint, expediționară, relevantă și suplă.

Gradul de implementare a noilor tehnologii va influența masiv soarta războiului. Cel de-al doilea război din Golf a arătat limpede cum caracterul decisiv al războiului de coaliție de înaltă intensitate este asigurat de noua tehnologie și de capabilitățile de război aerian. Capabilitățile strategice nu s-au măsurat în număr de unități, arme și militari, ci în calitatea armelor, a forței în ansamblu. La fel cum primul război din Golf a fost câmpul de afirmare a unor noi tactici, tehnologii și metode de instruire, unde operațiile au fost de tip joint, au dezvoltat capabilități superioare tip C4I / BM, un nou ritm al luptei 24 de ore din 24 etc.

După A. Cordesman, lecția Golfului ține nemijlocit de tehnologie și revoluția în domeniul militar (RMA), de superioritatea tehnologică militară occidentală zdrobitoare: sistemele tehnice ce au asigurat o vizibilitate continuă, zi și noapte; avantajele sistemului C3I în scurtarea timpului de reacție; managementul bătăliei (BM); mijloacele de lovire (T), de asigurare a luptei (BDA); scurtarea ciclului de la luarea deciziei la lovirea adversarului; ascendentul tehnic și tehnologic sub toate aspectele – tragere, informații, diseminarea acestora, arme combinate și integrate, forțe multiservice, acțiuni în orice condiții de timp, etc.

Tehnologiile militare ale viitorului vor avea un impact remarcabil în modul de ducere a conflictelor. Secolul XXI va face din război spațiul de întâlnire al unor sisteme militare din ce în ce mai complexe și performante, care implică tehnologii noi, militari superspecializați, acțiuni complexe, desfășurate pe coordonate strategice și tactice diferite de cele actuale. Complexitatea și capabilitatea forței sunt necunoscute asupra cărora meditează încă de pe acum specialiștii militari, pentru a nu fi găsiți descoperiți la examenul conflictelor viitorului. Aceasta, deoarece inovația tehnologică are drept obiectiv și scop sporirea capabilității forței. Iar capabilitățile luptei moderne sunt influențate, cum apreciază analiștii conflictelor recente, de relativul echilibru tehnologic.

Noile cuceriri tehnologice fac ca acțiunile militare să aibă, azi, dar probabil și în viitor, o mare amploare în timp și spațiu, forțe și mijloace specializate, caracter întrunit, intensitate și complexitate sporite, schimbări bruște ale situațiilor la toate nivelurile, să fie duse în toate mediile, deosebit de manevrier, cu o mare diversitate de procedee tactice, în special la flancuri, în intervale și în adâncimea dispozitivului inamicului, rapid și în condiții variate de teren, timp și vreme.

Conflictele armate, cuplate la tehnologiile secolului actual, vor releva mâine o mare complexitate a teatrelor de acțiuni, cu întrepătrunderea mediilor civile cu cele militare, extinderea gherilei (mai ales urbane), folosirea deopotrivă a armelor letale și neletale, a explozivilor, dar posibil și a generației a treia de arme nucleare (cele cu emisie direcționată și selectivă de energie), utilizate ca armă antispațială de statele deținătoare de arme nucleare împotriva marilor puteri ce posedă arme în spațiul cosmic, ca și a armelor cu plasmă.

Deși utilizarea armelor nucleare este puțin probabilă, diseminarea tehnologiei de fabricație a acestora către organizațiile teroriste și dictaturi, pe filiera statelor din „Axa răului", creează riscuri grave la adresa SUA și a celorlalți membri ai coaliției antiteroriste. De aici, preocuparea Statelor Unite de edificare a unei apărări antirachetă a teritoriului național . Noul sistem, care, pe plan tehnologic, aduce dezvoltări noi în trei domenii (rachete, sateliți și radare) sau pentru capacități specifice (comunicații, dirijare, infraroșu), duce războiul în spațiul extraatmosferic.

Pe de altă parte, SUA realizează și capabilități pentru o apărare antirachetă în teatru, concomitent cu cercetările asupra interceptorilor spațiali de distrugere prin energie cinetică. Rachetele balistice tactice vor fi interceptate, cu rachete de croazieră, de sistemul PAC-3 (Patriot Advanced Capability – 3), ce va fi sistemul de referință în materie de apărare aeriană lărgită, putând constitui elementul central al sistemului de apărare lărgită la altitudine medie. Forțele navale vor dispune de un sistem antirachetă comparabil cu PAC-3, plasat pe crucișătoarele și distrugătoarele Aegis pentru a apăra zonele de debarcare, porturile și alte puncte sensibile. Sistemele Upper tier vor intercepta rachetele în atmosferă sau în afara acesteia, apărând zone al căror raion este cuprins între 100 și câteva sute de kilometri. Programul de apărare punctuală a teatrului la mare altitudine (THAAD), pentru Forțele Terestre, constituie nivelul superior al unui sistem, bazat la sol, de apărare contra rachetelor din teatru.

O tehnologie de viitor care va modifica și mai mult ducerea războiului este cea a laserelor aeropurtate sau spațiale, ce vor fi utilizate în distrugerea rachetelor atacatoare pe timpul fazei de lansare. Pentru aceasta, un număr de 7 Boeing 747 vor fi echipate cu un laser de înaltă energie, iar acest sistem (ABL) va ataca rachete cu bătaie de 300 km, de pe un avion zburând la altitudinea de 12.000 m.

Alte două sisteme laser sunt în studiu: cel tactic de înaltă energie (THEL) și sistemul laser spațial (SBL).

Tehnologiile înalte, integrate masiv, vor spori invizibilitatea mijloacelor de luptă, capacitatea de detectare a obiectivelor, efectul și precizia la țintă, capacitatea de influențare a moralului, stării de spirit și comportamentului individual și colectiv al adversarului, prin creșterea posibilităților de acțiune psihologică, de manipulare a informației, culturii, tradițiilor, mentalităților, intereselor etc. Efectul armelor moderne va fi crearea asupra combatanților a unei mari presiuni psihologice.

Conectarea luptătorilor la disponibilitățile RBR, proces aflat în plină desfășurare în armata americană, realizează, practic, integrarea oamenilor și a sistemelor de arme în întregul numit război, schimbând fundamental modul de ducere a luptei. Pentru Forțele Aeriene ale SUA, de exemplu, sistemul TBMCS C2 Air Combat, produs de Compania Lockheed Martin, din noiembrie 2002, furnizează o structură de comandă mai fiabilă și ușurează urmărirea și atacarea țintelor. De oriunde, la un laptop, un pilot poate solicita și primi informații de la avioane de recunoaștere, conduce misiuni, organiza atacuri aeriene.

În spațiul de luptă integrat, elementul cel mai important pentru structurile joint care duc RBR este realizarea interoperabilității în tehnologia informației, obiectiv greu de atins la nivelurile operaționale ale coaliției și ale forțelor care acționează întrunit. De aceea, obținerea interoperabilității în sistemul C4ISR și este considerată, datorită complexității, de către unii generali americani, "o știință neagră".

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ. EVOLUȚIA FORMELOR ȘI PROCEDEELOR DE ACȚIUNE ALE FORȚELOR INSURGENTE DIN TEATRUL DE OPERAȚII DIN AFGANISTAN

3.1. Riscuri, amenințări și vulnerabilități pentru militarii participanți la misiunile din teatrul de operații din Afganistan

Riscurile și amenințările la adresa securității naționale a României sunt percepute, în principal, din perspectiva posturii de țară membră a Alianței Nord-Atlantice și a Uniunii Europene. În aceste condiții, deși pericolul unui război clasic, al unor agresiuni militare convenționale este foarte puțin probabil, neglijarea unor astfel de riscuri ar putea genera vulnerabilități majore la adresa securității proprii și a capacității de acțiune pentru îndeplinirea obligațiilor internaționale asumate.

Pe timpul îndeplinirii misiunilor în Afganistan, riscurile și amenințările la care pot fi supuși militarii români diferă, în funcție de zona de desfășurare a operațiilor și de cauzele care le generează.

Din acest ultim punct de vedere, riscurile și amenințările se pot clasifica astfel:

riscuri și amenințări de natură teroristă;

riscuri armate de tip clasic din partea grupărilor armate ale liderilor locali;

riscuri reprezentate de lupta pentru combaterea activităților de crimă organizată sau interferarea cu acestea;

riscuri generate de prezența unor lucrători localnici în bazele forțelor coaliției;

riscuri non-armate.

3.1.1. Riscuri și amenințări de natură teroristă

Riscurile și amenințările teroriste la adresa militarilor forțelor multinaționale (FMN) sunt generate de activitatea forțelor militante de opoziție (FMO), care dispun de capacitatea de a menține un nivel ridicat al insurgenței.

Tehnicile, tacticile și procedurile (TTP) utilizate de insurgenți, extrem de diverse și diferențiate, au fost perfecționate continuu, ca răspuns la măsurile anti/contrateroriste adoptate de FMN și cele guvernamentale, dar și pentru obținerea unei eficiențe din ce în ce mai mari.

Dintre principalele riscuri și amenințări de natură teroristă la care sunt expuși militarii români din teatrul de operații Afganistan sunt identificate următoarele tipuri de atacuri:

atacul indirect – este identificat cu acțiunea teroristă care exclude interacțiunea directă a teroriștilor cu FMN și se execută cu diferite mijloace, improvizate și/sau manufacturate:

dispozitive explozive improvizate (DEI);

vehicule – capcană;

proiectile reactive și rachete.

atacul direct – acest tip de atac presupune realizarea contactului nemijlocit între gruparea atacatoare și FMN:

cu armament de infanterie sau combinat (armament de infanterie și DEI);

atacul sinucigaș – cu sau fără vehicul – capcană;

ambuscada:

în localități;

în afara localităților.

3.1.1.1. Atacul indirect prin amplasarea de mine și dispozitive explozive improvizate (DEI) pe căile de comunicații sau în imediata apropiere a acestora reprezintă tipul de acțiune care cauzează cele mai multe pierderi în rândul militarilor FMN dar și celor afgani. Eficacitatea DEI-urilor a „justificat” continuarea utilizării acestora în atacuri, deși numărul victimelor colaterale se situează, de asemenea, la cote ridicate.

În privința evoluției DEI, în special în ultimii doi ani, a fost identificată o îmbunătățire neîntreruptă a confecționării și utilizării acestor mijloace de luptă neconvenționale. De exemplu, dacă la nivelul anului 2003 se putea constata că declanșarea unui DEI se comanda, în cele mai multe cazuri, prin fir, de la mijlocul anului 2005, majoritatea DEI sunt comandate prin radio, folosindu-se o gamă diversificată de mijloace tehnice, cum ar fi: telefon celular, telecomandă pentru sistemul de alarmare la mașini, telecomandă pentru deschiderea ușilor de la garaj, stații de emisie-recepție cu bătaie mică, receptoare radio manufacturate sau improvizate etc.

După modul de inițiere a exploziei, detonarea se poate clasifica astfel:

a) cu inițierea exploziei la acțiunea unui întârzietor mecanic sau chimic; declanșarea DEI a căpătat aspecte din ce în ce mai complexe, fiind semnalată dublarea sistemelor de detonare; în cazurile cunoscute a fost utilizat un sistem de bază de inițiere a exploziei, cu folosirea unui dispozitiv de întârziere și un sistem de rezervă comandat prin radio sau fir;

b) cu inițierea exploziei la acțiunea unui întârzietor electronic; funcționează pe baza unui ceas electronic a cărui alarmă inițiază închiderea circuitului capsei electrice.

c) cu inițierea exploziei prin folosirea unui dispozitiv de comandă prin fir sau radio;

– prin fir;

– radio;

d) cu inițierea exploziei la acțiune directă executată de victimă. Majoritatea acestui tip de DEI dispune de sisteme de inițiere a exploziei, fiind, de regulă, mascate în obiecte ce atrag atenția și generează intenția de a fi atinse sau deplasate (prin ridicare, împingere, răsturnare, rupere etc).

DEI acționat la atingere:

În privința atacurilor cu DEI, au fost identificate următoarele caracteristici:

a) În mod curent, se instalează în spații deschise și mult mai rar în clădiri, astfel:

în apropierea locurilor unde este necesară micșorarea vitezei vehiculelor (intersecții, curbe periculoase, zone cu denivelări etc);

în locuri unde au avut loc anterior alte atacuri cu DEI;

în locuri unde FMN au desfășurat, cu puțin timp înainte, activități de depistare a existenței DEI.

b) Încărcăturile explozive folosite sunt compuse atât din materiale explozive manufacturate (muniție de artilerie sau aviație, explozivi manufacturați – TNT, C4, SEMTEX, exploziv plastic de tipul PE-4 și PE-4A), cât și din explozivi improvizați, majoritatea având la bază produse petroliere, pulberi metalice și fertilizatori;

c) S-a constatat că o răspândire tot mai mare o au explozivii improvizați la locul de instalare, cu folosirea pentru amestec și amplasare a unor cutii metalice de ulei comestibil, care se pot găsi foarte ușor și nu atrag atenția dacă sunt amplasate în apropierea unor deșeuri sau gunoaie;

d) Instalarea DEI necesită durate de timp diferite, de la câteva minute la câteva ore, în funcție de:

gradul de complexitate al atacului;

locul unde se instalează;

măsurile de camuflare necesare.

e) În ultimul timp, au fost semnalate noi modalități de mascare a DEI, folosindu-se pentru aceasta cadavre de oameni sau de animale, cutii de diferite forme, grămezi de pietre, vehicule abandonate, blocuri de beton de diferite forme și chiar ascunderea acestora sub corpul unor insurgenți răniți;

DEI disimulat în borduri:

DEI disimulat în în diferite obiecte aruncate:

f) Din ce in ce mai des au fost raportate DEI instalate cu sisteme de asigurare împotriva deplantării, acestea vizând, în mod deosebit, rănirea/uciderea specialiștilor FMN din echipele de deminare;

g) A crescut foarte mult utilizarea DEI ca element principal pe timpul executării unei ambuscade, fiind destinat fie pentru blocarea capului coloanei (vezi Anexa nr. 1), fie pentru darea semnalului de deschidere a focului asupra coloanelor FMN;

h) Au fost raportate următoarele modalități de cuplare a mai multor încărcături explozive, pentru creșterea efectelor distructive:

cuplarea încărcăturilor în perechi – presupune legarea la același sistem de dare a focului a cel puțin două mine antipersonal, antitanc, proiectile de artilerie etc, în scopul obținerii unui efect omorâtor/distrugător cât mai mare (pe o rază de 50-300 m); dificultățile apar pe timpul mascării unor încărcături voluminoase;

cuplarea în serie („Daisy Chaining”) – legarea unui număr important de încărcături explozive în serie, cu ajutorul fitilului detonant și mascarea acestora pe o distanță relativ mare (200-300 m), de obicei de-a lungul drumurilor sau chiar pe carosabil, dacă acesta nu este asfaltat și permite mascarea adecvată a încărcăturilor și mijloacelor de aprindere;

dispunerea etajată a încărcăturilor, în clădiri sau în afara acestora;

amorsarea cu fitil ordinar a două încărcături: una de mică valoare, care să atragă curioșii și echipele de intervenție și alta mult mai mare, de regulă 1-3 proiectile de artilerie, calibru peste 100 mm, care va produce un număr mult mai important de victime decât prima, fiind vizați mai ales membrii FMN din echipele de deminare și/sau de intervenție.

3.1.1.2. Atacuri cu vehicule capcană

În acest tip de atac sunt utilizate orice vehicule pe care se amplasează încărcătura explozivă. Încărcătura acestora este detonată în apropierea convoaielor militare pe căile de comunicații, în special în locuri sau puncte obligatorii de trecere, în locuri aglomerate sau în apropierea obiectivelor militare.

Exploziv turnat în cadrul unei biciclete:

Dispozitiv improvizat pe un autoturism:

Este atacul în care se utilizează un vehicul, cu sau fără motor (autovehiculul de orice tip, bicicletă, căruță etc), la bordul căruia se amplasează o încărcătură explozivă a cărei declanșare se execută fără intervenția nemijlocită a unui operator (detonare cu un dispozitiv întârzietor sau de la distanță, prin radio sau fir).

Vehiculele-capcană asigură un atac mai precis asupra țintei decât atacul indirect, acestea fiind considerate arme de precizie, care produc victime în masă.

Vehiculele-capcană pot fi construite în numai câteva ore, în funcție de abilitățile celui care le produce și materialele avute la dispoziție. Celulele de fabricare a vehiculelor-capcană au propriile lor programe de pregătire. Al-Quaida și alte grupuri insurgente au publicat manuale și difuzat CD-uri despre metodologia fabricării acestor dispozitive.

Pentru menținerea securității celulelor care utilizează vehicule-capcană, comanda-controlul sunt descentralizate, celulele lucrând independent, asigurându-se astfel continuarea activității, chiar dacă unii lideri cheie sunt arestați sau uciși.

Uneori, pe timpul pregătirii și executării atacului, insurgenții folosesc tehnologiile avansate, cum ar fi mijloacele moderne de comunicații, dispozitive de vedere pe timp de noapte, sisteme GPS și camere video, înregistrând atacurile în scopul folosirii ulterioare ca material de propagandă.

Selectarea țintei ce urmează a fi lovită se poate realiza în mai multe feluri, incluzând supravegherea țintei cu mult timp înainte de fixarea datei atacului. Supravegherea este executată în trei moduri:

a) statică – se execută dintr-o locație fixă, posibil dintr-o clădire învecinată țintei;

b) mobilă – presupune urmărirea țintei;

c) secvențială – ținta este urmărită pentru perioade scurte de timp, de-a lungul rutei urmate sau în diferite momente ale zilei.

Atunci când timpul permite, vehiculele sunt proiectate să distrugă anumite tipuri de ținte, astfel:

pentru distrugerea unei clădiri, vehiculul-capcană este încărcat cu o cantitate foarte mare de explozibil;

pentru lovirea unei zone aglomerate unde este vizată populația locală, în încărcătura explozivă se amplasează diferite obiecte mici, metalice sau mine de fragmentație, pentru a crește efectul de lovire cu schije.

Nu există nici un tip de vehicul standard preferat pentru transformarea în vehicul-capcană.

Selectarea vehiculelor depinde de:

locația țintei;

itinerarul până la țintă;

starea de securitate existentă în zona în care se află ținta.

Principalele avantaje ale utilizării unui vehicul-capcană sunt:

permite amplasarea de cantități mari de exploziv la bordul mijlocului de transport;

asigură producerea unor distrugeri mult mai mari comparativ cu DEI;

sunt dificil de identificat înainte de executarea atacului;

impactul psihologic produs asupra moralului FMN și populației civile este mult mai important decât pe timpul unui atac cu DEI.

Principalele dezavantaje sunt:

construirea unui vehicul-capcană necesită mai mult timp și mai multe resurse, comparativ cu construirea unui DEI;

în mai multe situații, descoperirea vehiculului-capcană de către FMN și forțele de securitate au dus la identificarea și arestarea membrilor celulei.

Preponderent, vehiculele-capcană sunt folosite pentru lovirea obiectivelor fixe (baze ale coaliției, stații de poliție, alte obiective importante situate în clădiri sau patrule, convoaie logistice aflate în halte sau oprite în trafic).

Caracteristici privind utilizarea în atacuri a vehiculelor-capcană:

sunt instalate frecvent aproximativ în aceleași locuri, în ambele teatre: căi de acces circulate, intrări/ieșiri din piețe, stadioane, instituții de învățământ, centre de recrutare, stații ale mijloacelor de transport în comun, locuri aglomerate (cu diferite ocazii-demonstrații, celebrări, sărbători musulmane etc);

perfecționarea modului de confecționare a încărcăturilor explozive și a dispozitivelor de detonare urmează același curs ascendent ca și DEI, telefoanele celulare și componentele electronice de înaltă tehnologie fiind utilizate tot mai mult;

locul de amplasare este verificat și cercetat anterior, pentru a nu da naștere unor suspiciuni.

Indicii de recunoaștere a unui vehicul-capcană:

suspensii suprasolicitate ca urmare a supraîncărcării cu explozibil;

geamuri fumurii sau acoperite/vopsite pentru a ascunde încărcătura;

diferite nișe/găuri practicate în caroserie pentru ascunderea explozibilului;

obiecte periculoase la bordul mașinii: containere/butelii de gaz, pachete voluminoase, una sau mai multe baterii auto suplimentare, cabluri electrice;

rezervoare suplimentare de combustibil;

părți de caroserie proaspăt vopsită, pentru acoperirea unor modificări;

existența unor antene suplimentare instalate pentru declanșarea prin radio a încărcăturilor explozive;

mirosuri neobișnuite emanate de vehicul (mirosuri de produse petroliere, pulbere neagră arsă, îngrășăminte chimice etc);

parcarea, eventual chiar pe trotuar, în imediata apropiere a unor obiective importante.

Ca o particularitate, în Afganistan au fost descoperite mai multe mijloace de transport pe două roți (motociclete, motorete, biciclete) pregătite ca vehicule-capcană. Comparativ cu alte teatre de operații, în Afganistan acestea reprezintă un mijloc de transport destul de comun și se poate aprecia o creștere a utilizării acestora ca vehicule-capcană.

3.1.1.3. Atacul executat cu rachete și proiectile reactive

Forțele anticoaliție nu dispun de subunități de artilerie sau rachete, însă utilizează frecvent aceste mijloace de luptă împotriva obiectivelor statice sau fixe ale coaliției. În Afganistan, insurgenții dispun de experiență ca urmare a utilizării acestui tip de atac împotriva armatei sovietice din perioada invaziei și beneficiind sporadic de pregătire asigurată de instructori arabi introduși în teatru de Al-Quaida.

Acest tip de atac este cel mai răspândit în Afganistan, mai ales ca urmare a existenței unei cantități mari de astfel de muniție în tot teatrul de operații, însă este folosit și în Irak, cu o frecvență mai redusă. De asemenea, este de reținut faptul că în peste 80% din aceste atacuri se folosesc mijloace improvizate de declanșare și de ochire, întrucât lansatoarele manufacturate creează probleme privind transportul, dispunerea în poziția de tragere și mai ales necesită prezența unui operator pe timpul tragerii.

Au fost semnalate două modalități de executare a atacului: cu folosirea unor mijloace improvizate și cu folosirea unor lansatoare improvizate.

Dispozitive improvizate de lansare a rachetelor si proiectilelor prin telecomandă:

În privința tragerii cu folosirea unor mijloace improvizate, se evidențiază următoarele elemente descoperite în pozițiile de tragere, înainte sau după atac:

– dispunerea în poziția de tragere – se execută, de regulă, cu folosirea unor pietre sau a unor dispozitive improvizate din lemn sau metal, ochirea este aproximativă, șansele reale de lovire a obiectivului vizat fiind destul de reduse. Din această cauză se utilizează tragerea simultană cu mai multe proiectile reactive fixate să declanșeze în același timp, din aceeași poziție, tragerea urmărind lovirea pe o anumită suprafață;

– declanșarea și inițierea focului – are loc, în majoritatea situațiilor, folosind mijloace improvizate și se utilizează, de regulă, o sursă de curent (de obicei baterii de 1,5 v – R20) și un ceas mecanic cu deșteptător, care are rolul de mecanism întârzietor de declanșare a tragerii. În unele situații, au fost utilizate, ca surse de alimentare, baterii de mașină sau motocicletă.

Executarea tragerii cu proiectile reactive și rachete are ca scop principal hărțuirea FMN și a forțelor de securitate. De regulă, principalele obiective atacate frecvent cu astfel de mijloace sunt bazele forțelor terestre și aeriene, depozitele militare de orice natură și alte obiective ale coaliției sau forțelor de securitate care sunt dispuse în apropierea unor forme de relief predominante, locuri folosite, în cele mai multe situații, ca poziții de tragere. De asemenea, este important de subliniat faptul că utilizarea unor mijloace improvizate de ochire, poziționare și dare a focului nu reduce foarte mult bătaia maximă.

Având în vedere cele de mai sus, devine evident faptul că șansele de localizare, urmărire și capturare a elementelor teroriste care au organizat și executat tragerea este foarte dificilă.

Lansatoarele improvizate, descoperite până în prezent, utilizează rachete de diferite calibre, fiind semnalată creșterea utilizării rachetelor antiaeriene pentru trageri executate împotriva unor ținte terestre. Au fost descoperite lansatoare amplasate pe mijloace mobile, dispunând astfel de o mascare corespunzătoare și o mobilitate ridicată.

În urma războaielor precedente desfășurate pe teritoriul Afganistanului, în special în urma celui cu fosta U.R.S.S., imense cantități de elemente de muniție, în cea mai mare parte de artilerie, au fost depozitate în locații diverse, fără a mai fi recuperate la stingerea conflictelor. Încă de la începutul misiunii ENDURING FREEDOM, forțele de coaliție descoperiseră noi locuri de depozitare, mai mult sau mai puțin amenajate în acest sens, cu cantități uriașe de materiale explozive care pot fi utilizate de către insurgenți.

Elemente de muniție rămase pe teritoriul afgan din războaiele anterioare:

3.1.1.4. Atacuri directe cu armament de infanterie de diferite calibre și/sau rachete sau combinat (armament de infanterie și DEI)

Atacurile cu armament ușor de infanterie constituie principala formă de acțiune întrebuințată de insurgenți împotriva militarilor FMN. Angajarea militarilor de către grupurile de insurgenți în ciocniri directe vizează menținerea unei situații tensionate, care obligă FMN să depună eforturi substanțiale și continue pentru consolidarea securității convoaielor și intensificarea măsurilor privind protecția forței.

Atacul direct de scurtă durată – este definit ca acel atac executat prin trageri directe, în timp scurt, asupra FMN. Se execută, de regulă, în localități sau la ieșirea din acestea, la înapoierea patrulelor FMN către bază, atunci când vigilența este în scădere, militarii sunt obosiți, iar atenția involuntară este redusă. Elementele teroriste care participă la acest tip de atac variază atât ca personal și dotare cu armament, cât și ca tactică folosită. În majoritatea situațiilor, producerea de victime în rândul FMN sau forțelor militare afgane este recompensată cu bani atât în Afganistan, la luptătorii talibani și Al-Quaida, cât și în Irak.

Din analiza atacurilor directe executate în cele două teatre, au fost identificate următoarele tipuri de atacuri directe de scurtă durată:

a) Atacul individual:

Caracteristicile atacului individual:

se execută, de regulă, de către un lunetist, rareori utilizându-se armament automat (pistol mitralieră, pușcă mitralieră sau mitralieră, aruncătoare de grenade sau de rachete);

se desfășoară preponderent pe timp de zi;

vizează, mai ales, personalul FMN și forțelor de securitate;

în multe cazuri au fost vizați militari care nu au purtat întregul complet de protecție (cască, vestă antiglonț);

în majoritatea cazurilor, familia trăgătorului a fost plătită cu o sumă suficient de mare, încât acesta este dispus să producă un număr cât mai mare de victime, chiar dacă acesta ar presupune pierderea propriei vieți.

b) Atacul în echipă/grup:

Caracteristicile atacului în echipă/grup

atacul executat de o echipă formată din doi luptători care se deplasează pe o motocicletă – aceasta a devenit o tactică folosită din ce în ce mai mult, deoarece permite atacatorilor să se expună pentru un timp foarte scurt, având totodată posibilitatea părăsirii rapide a zonei, cu șanse reduse de depistare/urmărire, de regulă, aceștia își stabilesc din timp ruta de deplasare după executarea atacului. Ca modalitate de acțiune, după apariția țintei, de exemplu o patrulă a FMN, echipa se deplasează pe motocicletă din sens invers țintei, accelerează, iar pe timpul trecerii prin dreptul patrulei/coloanei se deschide foc cu armament ușor de infanterie. Scopul acestui tip de atac este hărțuirea inamicului, prin menținerea sa într-o stare ridicată de tensiune, pe timpul îndeplinirii misiunilor în localități, unde sunt șanse reduse de producere a victimelor;

atacul executat de o echipă formată din 3-5 luptători care folosesc armament ușor de infanterie, inclusiv puști cu lunetă și AG-7; desfășurarea propriu-zisă a atacului durează între 1-5 min. și se execută asupra unor obiective sau baze ale FMN sau forțelor de securitate, după care echipa părăsește rapid zona.

S-a constatat că acest tip de atac are mai multe obiective:

hărțuirea forțelor asupra cărora se execută atacul;

producerea de pierderi umane și/sau materiale;

identificarea procedurilor de reacție a forțelor de intervenție (QRF). În această situație, o altă echipă se află dispusă în 1-2 posturi de observare și reține elementele privind activitățile desfășurate la obiectiv după atac, cât și modul de acțiune a subunității de intervenție, cu intenția folosirii acestor date pentru organizarea unui atac important sau a unei ambuscade, au existat situații când un atac direct redus a declanșat intervenția QRF care, ulterior, au fost atacate de o grupare teroristă mult mai puternică și mai bine organizată.

3.1.1.5. Atacuri asupra aeronavelor și facilităților tehnice ale aerodromurilor

Se constată o creștere semnificativă a atacurilor ce vizează în special elicopterele de transport și luptă, cu precizarea că încercările de a ataca avioanele de transport (C-130) și luptă (A-10) au fost soldate cu eșecuri. În același timp, bazele aeriene din KANDAHAR, BAGRAM și KABUL și facilitățile tehnice ale acestor aerodromuri reprezintă țintele frecvente ale atacurilor cu AG-7, rachete și armament de infanterie de diferite calibre.

Principala amenințare la adresa operațiilor aeriene ale FMN și, totodată, cel mai probabil curs de acțiune al FMO în continuare, îl constituie atacurile cu lovituri de AG-7 și armament ușor de infanterie asupra elicopterelor, fără a fi exclusă posibilitatea utilizării sistemelor portative de rachete antiaeriene.

3.1.1.6. Atacuri teroriste sinucigașe – cu sau fără vehicul – capcană.

Datorită implicațiilor pe multiple planuri, inclusiv politice, ale atentatelor sinucigașe, acțiunile sunt planificate la un nivel superior al conducerii grupărilor insurgente.

Riscul cel mai ridicat este la adresa convoaielor FMN aflate în deplasare pe căile de comunicații principale, unde densitatea populației este în general redusă, iar gradul de scăzut de practibilitate în anumite zone obligă la reducerea vitezei.

Metode folosite:

a) Atacul cu sinucigași

Scopul principal al executării unui astfel de atac este producerea de distrugeri maxime și a unui număr cât mai însemnat de victime, generând o stare de nesiguranță cât mai pregnantă în rândurile populației civile și a FC. Atacul sinucigaș poate fi considerat o acțiune la nivel tactic.

Utilizarea sinucigașului pentru atacarea unui obiectiv asigură grupării teroriste respective succesul, atât prin pagubele și victimele produse, cât mai ales ca urmare a efectului obținut prin publicitatea asigurată de mass-media.

Caracteristici:

această „bombă umană” este foarte dificil de descoperit de către FMN și forțele de securitate;

nu necesită resurse materiale importante – pe o vestă se încarcă, de regulă, 5-10 kg de exploziv, care se detonează, în majoritatea cazurilor, fie cu un contact electric simplu, fie cu un montaj electronic;

dacă atacul decurge conform celor planificate, acesta poate fi considerat „o bombă inteligentă de mare precizie”, atacatorul fiind cel care ia decizia finală pentru declanșare în vederea obținerii efectelor maxime la țintă, având totodată posibilitatea să renunțe la obiectivul inițial, dacă situația nu mai permite să lovească o țintă de oportunitate;

haina/vesta/centura explozivă a evoluat mult în ultimul timp, principala preocupare a grupărilor teroriste fiind producerea unui efect distructiv cât mai mare, prin includerea, în pachetele cu explozibili, de cuie, șuruburi, bile de rulment etc;

mijloacele necesare asamblării dispozitivului de detonare pot fi procurate din comerț, cu ușurință;

folosirea Internetului pentru popularizarea succeselor grupărilor extremiste și teroriste reprezintă un mijloc ideal pentru împărtășirea experienței și creșterea eficienței atacurilor sinucigașe.

Simplitatea, costul relativ redus (dacă nu se iau în calcul eventuale sume de plată familiei sinucigașului) și rata foarte mare de succes sunt elementele de bază care fac din atacul cu sinucigaș o metodă de atac terorist foarte periculoasă, cu șanse ridicate de răspândire, fiind condiționată doar de găsirea indivizilor dispuși la sacrificiul suprem.

b) Atacul cu sinucigași și vehicule-capcană.

Din analiza atacurilor din ultima perioadă, au rezultat trei modalități de execuție:

atacul cu mașină falsă – mașina falsă se apropie de țintă, pentru a distrage atenția forțelor de securitate, în timp ce vehiculul-capcană lovește ținta;

atacul în pereche – primul vehicul se apropie cât se poate de mult de țintă și detonează încărcătura, pentru a crea o breșă în perimetrul de securitate, care să permită unui al doilea autovehicul să ajungă la țintă;

atacul prin căutare – șoferul sinucigaș caută o țintă de oportunitate pentru atac.

Pentru planificarea și pregătirea acestui tip de atac o celulă teroristă are nevoie de cinci elemente cheie:

locul de asamblare – acesta asigură producătorilor de vehicule-capcană accesul la facilități, unelte și materiale pentru construirea dispozitivelor explozive și instalarea acestora la bordul vehiculelor, locurile preferate fiind garaje, depozite și ferme;

depozitul de explozibili;

punctul de garare – asigură păstrarea vehiculelor-capcană după asamblare, în locuri care nu atrag atenția (garaje, parcări, curți interioare, ferme etc);

zona de punere în scenă – 24-48 ore înaintea atacului, vehiculul-capcană este adus în apropierea zonei unde se află ținta, existând posibilitatea ca acest loc să se facă și predarea vehiculului către șoferul sinucigaș; zona respectivă trebuie să nu atragă atenția, fiind vizate pentru parcarea temporară străzi cu trafic ridicat, parcări aglomerate etc;

casa conspirativă a sinucigașilor – asigură șoferilor sinucigași un adăpost sigur până la programarea atacului.

Cei mai mulți sinucigași sunt luptători străini, care vin în Afganistan pentru a participa la războiul sfânt – „Jihad”.

Pe fondul creșterii eficienței masurilor luate de FMN pentru anihilarea șoferilor sinucigași, în ultimele luni s-a raportat apariția unui număr tot mai mare de vehicule capcană care dispun de mai multe sisteme de detonare a încărcăturii. Primul sistem este declanșat (printr-un contact electric) de către șoferul sinucigaș, iar al doilea este comandat prin radio. Acesta este inițiat de către o persoană care nu se află în mașină, în situația în care șoferul sinucigaș renunță să declanșeze dispozitivul sau este ucis. Al treilea sistem este reprezentat de un întârzietor (ceas), care intră în funcțiune dacă primele două sisteme au eșuat. Au fost semnalate atacuri în care, pentru creșterea șanselor de reușită, au fost luate o serie de măsuri suplimentare:

– purtarea unei veste antiglonț de către șoferul sinucigaș, pentru protecția acestuia împotriva eventualității deschiderii focului de către FMN;

– transformarea vestei antiglonț în vestă explozivă, pentru dublarea sistemului de detonare a vehiculului capcană.

3.1.1.7. Ambuscada poate fi organizată atât în zone deschise cât și în localitați.

a) Ambuscada în zone deschise

În Afganistan, ambuscadele organizate de grupările talibane urmăresc, în mare măsură, scenariile folosite împotriva forțelor sovietice în anii '80, având aceleași obiective:

– hărțuirea forțelor adverse;

– completarea proviziilor și resurselor proprii.

Frecvent, se execută ambuscada cu 4-15 luptători, mult mai rar fiind întâlnită ambuscada executată de 50-150 luptători. Pentru executarea acțiunii, se constituie următoarele elemente:

1-2 echipe de observare, formate din 2-4 luptători, în unele situații neînarmați, care se prefac a fi ciobani sau fermieri; au fost raportate situații în care au fost folosiți copii și adolescenți în echipele de observare, aceștia trecând mai ușor neobservați;

1-2 echipe de atac, dotate cu armament ușor și greu de infanterie;

1 echipă de siguranță, dispusă pe calea cea mai probabilă de retragere a forțelor prinse în ambuscadă, pentru a bloca orice încercare de părăsire a locului;

1 echipă de rezervă, care sprijină la nevoie echipa de atac sau echipa de siguranță.

Locurile cele mai bune de ambuscadă trebuie să permită atât asigurarea surprinderii cât și blocarea forțelor vizate, cu înălțimi în apropiere care să protejeze echipa de atac și să asigure totodată retragerea în siguranță. În majoritatea situațiilor, se blochează alte cai de retragere a forțelor prinse în ambuscadă, cu mine antipersonal sau DEI.

În Afganistan, au fost raportate și ambuscade atipice, de exemplu:

– o patrulă a FMN, formată din două autovehicule, se înapoia la bază pe timp de noapte, fiind surprinsă într-o ambuscadă organizată după ieșirea dintr-o zonă muntoasă; dispozitivul ambuscadei a fost instalat într-o zonă deschisă, având echipa de atac fragmentată în două elemente de-a lungul căii de comunicație, la o distanță de 80-100 m unul față de celălalt și pe părți opuse ale drumului; ambuscada a fost pregătită din timp și era cunoscut faptul că acel drum era folosit frecvent pe timpul nopții pentru înapoierea la bază;

– o altă patrulă a FMN, formată tot din două autovehicule, se înapoia la bază, tot pe timp de noapte, fiind surprinsă într-o ambuscadă, la câteva sute metri de intrarea în baza proprie; segmentul de drum unde a avut loc atacul cuprindea două șanțuri săpate de cursuri temporare de apă, aflate la 50-60 m unul de celălalt, care impuneau deplasarea cu o viteză foarte redusă; echipa de atac a fost fragmentată și de această dată în două grupe: prima grupă a atacat prima mașină, atunci când aceasta a încetinit pentru trecerea peste primul șanț; iar a doua grupă a atacat a doua mașină când aceasta a traversat cel de-al doilea șanț.

Cele două exemple evidențiază un nivel ridicat de inventivitate al grupărilor teroriste și o cunoaștere temeinică a situației locale, incluzând și orarul patrulelor de plecare/înapoiere la/de la misiune.

b) Ambuscada în localitate

Ambuscadele organizate în localități prezintă o serie de avantaje și dezavantaje pentru grupările extremiste, deoarece oferă mult mai multe posibilități de dispunere în ascuns și de retragere după executarea acțiunii, însă spațiul de manevră este mult limitat.

De regulă, ambuscada în localitate se execută dimineața, devreme sau după apusul soarelui, urmărindu-se astfel atât limitarea vizibilității forțelor ce urmează să fie atacate, cât și reducerea victimelor colaterale; de asemenea, în timpul zilei, circulația rutieră limitează direcțiile de atragere și îngreuiază deplasarea atacatorilor dar și a atacaților.

La deplasarea, mai ales, prin localitățile mici, unde numărul căilor rutiere de acces este redus, posibilitățile organizării ambuscadelor sunt foarte ridicate. Grupările teroriste își stabilesc, de obicei, ca ținte:

patrule care se deplasează după un grafic previzibil, pe un itinerar frecvent folosit, atât la dus cât și la întors;

subunitățile QRF care ies la acțiune, dacă asupra forțelor proprii a avut loc un atac la o distanță acceptabilă față de bază, care să justifice intervenția imediată a unei subunități terestre;

coloane de aprovizionare, militare sau aparținând diferiților contractori civili, dar care nu dispun de o protecție adecvată forțării unei ambuscade.

Pentru oprirea coloanelor, se utilizează fie deschiderea focului cu AG-7 asupra primului și ultimului autovehicul din coloană, fie folosirea unor DEI telecomandate pentru faza inițială a atacului, când se urmărește blocarea coloanei și eventual producerea de pierderi materiale și umane. Blocarea coloanei pe o arteră îngustă a unei localități asigură:

expunerea personalului și tehnicii;

diminuarea posibilităților de acțiune a subunităților de intervenție, destiante să acționeze pentru scoaterea forțelor proprii din ambuscadă;

limitează trecerea ulterioară la urmărirea elementelor care au organizat și declanșat ambuscada.

Pregătirea terenului ambuscadei presupune:

instalarea de mine sau DEI pe marginile străzii, pe ambele sensuri de circulație, pentru a interzice orice încercare de a întoarce autovehiculele sau a părăsi carosabilul, respectiv zona periculoasă (kiling area);

DEI se amplasează în zone foarte apropiate de zona ambuscadei, folosind pentru mascare diferite elemente locale (transformatoare de curent electric, mașini vechi abandonate, grămezi de gunoaie, șanțuri pline de mâl, etc.); stabilirea locurilor de dispunere a lunetiștilor, astfel încât focul executat de aceștia să forțeze personalul din coloana prinsă în ambuscadă să încerce adăpostirea în zonele care anterior au fost minate; identificarea rutelor de retragere după executarea atacului; în Afganistan, în multe situații, s-au folosit tuneluri vechi de aducțiune a apei, majoritatea în stare destul de bună, însă secate; lungimea acestora se măsoară în kilometri și dispun de guri de vizitare la fiecare câteva sute de metri.

3.1.1.8. Atacuri neconvenționale.

Una dintre metodele de acțiune cele mai folosite de către teroriști este răpirea.

Caracteristici:

numărul răpirilor de persoane a crescut semnificativ în ultima perioadă, atât în Afganistan cât și în Irak;

persoanele vizate sunt, în general, cetățeni ai statelor care participă la coaliția antiteroristă;

pentru eliberarea persoanelor răpite, se solicită, de obicei, retragerea trupelor din teatrul de operații;

numărul răpirilor se estimează a fi în continuare ridicat, acestea fiind favorizate de necunoașterea (nerespectarea, ignorarea) de către personalul vizat (reporteri, lucrători la diferite ONG-uri sau companii) a măsurilor de siguranță care se impun în zonele cu un grad ridicat de risc.

Concluzii:

acțiunile au vizat cu precădere militarii afgani, localnici cu atitudine proguvernamentală, personalul structurilor guvernamentale, membri ai organizațiilor non-guvernamentale, personalități politice afgane;

se apreciază că acest tip de risc pentru militarii români este redus, până în prezent nefiind raportate astfel de acțiuni îndreptate asupra militarilor.

b) Atacuri cu arme chimice și bacteriologice.

Deși există informații potrivit cărora în teatrele de operații Irak și Afganistan, există depozitate materiale care pot fi utilizate ca arme chimice sau bacteriologice, până în prezent, nu au fost identificate aceste locații.

Organizațiile teroriste au amenințat cu utilizarea acestor genuri de arme, dar până în prezent nu au fost folosite.

Există posibilitatea ca aceste arme să fie folosite în viitor, însă probabilitatea este mică având în vedere faptul că aceste arme produc efecte pe termen lung, ceea ce nu este în interesul grupărilor teroriste.

3.1.2. Riscuri armate de tip clasic din partea unor grupări armate ale liderilor locali

Inamicul în Afganistan este reprezentat de mișcarea insurgentă (forțele militante de opoziție – FMO). Această mișcare este caracterizată de existența unui număr mare de adversari, care acționează asimetric pe teritoriul provinciei. Acești adversari, în ordinea importanței lor (implicare și nivel de activitate) sunt:

Mișcarea Talibană;

HIG (Hezb-e Islami/Gulbuddin);

AQ (Al-Qaida);

Alte grupări și organizații extremiste care operează pe teritoriul Afghanistanului:

IMU (Mișcarea Islamică din Uzbekistan);

IMB(Mișcarea Islamică din Baluchistan);

Mișcarea Islamică din Turkmenistan.

Lorzii Războiului, reprezentați de membri ai guvernului sau ai rezistenței;

Rețeaua de narcotraficanți;

Infractorii.

În ciuda diversității aparente a diferitelor grupări insurgente din Afghanistan, la nivel de individ sau grupuri mici de luptători, ținând cont de capabilitățile și motivația fiecăruia, afinități sau ideologie, se poate face o diferențiere clară în 3 categorii mari:

Elemente aparținând crimei organizate (inclusiv narco-traficanții);

„Nucleul dur”, incluzând și luptătorii extremiști străini;

Localnici aparținând diferitelor triburi.

a) Elemente Aparținând Crimei Organizate

Această categorie este finanțată direct de grupuri de interese sau se alătură mișcării insurgente în vederea recâștigării influenței într-o anumită arie. În cele mai multe cazuri nu diferă prea mult de milițiile tribale, singura diferență fiind motivația și urmărirea scopului personal.

În această categorie intră „lorzi ai războiului” de rang mic, foști oficiali guvernamentali înlăturați de la putere sau indivizi și grupări de infractori angajați de FMO în scopul tulburării ordinei publice. Aceștia folosesc asasinările, tortura, șantajul, atentate cu bombă, răpiri etc. în scopul destabilizării situației de securitate. În general sunt mai bine organizați decât milițiile tribale, având în dotare grenade de mână, mitraliere ușoare și chiar aruncătoare de grenade. De regulă poartă haine tradiționale afgane, uneori folosind și echipament militar.

Pentru deplasare folosesc mijloacele proprii, incluzând motociclete, autoturisme, autoutilitare și mașini de teren. (A se vedea și subcapitolul 3.1.3. Riscuri rezultate din acțiunile de combatere sau interferarea cu activitățile de crimă organizată).

b) Nucleul dur

Reprezintă cea mai periculoasă categorie și include membrii devotați cauzei TB, HIG, Al-Quaida, precum și luptători străini, mai bine instruiți și cu experiența câmpului de luptă acumulată în alte conflicte, în special din Orientul Mijlociu și Africa. Aceștia prezintă o mult mai bună disciplină a focului, coordonare și deprinderi individuale sau de grup, de multe ori având echipament militar în locul hainelor tradiționale afgane.

Nucleul dur va avea întotdeauna un întreg arsenal la îndemână, incluzând armament ușor de infanterie, atât cu țeavă lungă, cât și scurtă, grenade de mână, mine, mitraliere, aruncătoare de grenade. Această categorie este singura predispusă la atacuri cu sisteme portative AA împotriva aeronavelor Coaliției.

Alte caracteristici ale „nucleului dur”:

au la îndemână cantități mari de muniție; adesea folosesc, pe cât posibil, muniție perforant-incendiară;

au la piesele de aruncător ochitori experimentați;

acordă o foarte mare atenție camuflării și mascării, prezentând o disciplină a luminii și a zgomotului extraordinare;

de regulă acționează conform unor planuri bine puse la punct, inclusiv planuri de rezervă;

acordă o mare atenție securității operațiilor și disciplinei radio;

rămân la contact mult mai mult decât milițiile tribale, înainte de ruperea luptei și retragere;

de regulă improvizează capcane și minează corpurile răniților grav sau luptătorilor uciși de foc direct, precum și armamentul acestora;

marea majoritate știu să scrie și să citească, fiind în măsură să lucreze cu hărțile militare, spre deosebire de milițiile tribale;

în general, nu sunt în măsură să vorbească fluent dialectele locale „pashto” sau „dari”; de cele mai multe ori îi trădează accentul.

Adevărații războinici AQ constituie doar o mică parte din mișcarea insurgentă prezentă în Afghanistan. Oricum, sunt multe grupări afiliate AQ care, deși nu acționează în comun, împărtășesc aceleași ideologii și au metode de operare similare. Luptători experimentați se pot alătura temporar unei grupări, după care să adere la altă grupare.

Aceste grupări sunt de cele mai multe ori constituite din cetățeni străini, de regulă arabi (egipteni, saudiți, tunisieni, algerieni, sudanezi etc), precum și din fostele republici sovietice (uzbeci, tadjici, kirghizi sau ceceni), sau chiar cetățeni din vestul extrem al Chinei (etnia Uigher). Mulți dintre aceștia nu mai au o cauză pentru care să lupte în țările natale și și-au întemeiat familii în zona paștună de ambele părți ale graniței afgano-pakistaneze.

c) Localnici aparținând diferitelor triburi (milițiile tribale)

În cele mai multe cazuri au în dotare armele personale, de regulă AK-47 sau carabine, în diverse stadii de funcționare. Adesea, aceste arme prezintă decorațiuni exterioare personalizate, cum ar fi mărgele, bandă adezivă, pamblici, piele etc. De obicei, au puține încărcătoare asupra lor și prezintă o slabă disciplină a focului, precum și lipsa deprinderilor necesare unor buni ochitori.

Sunt îmbrăcați cu haine tradiționale afgane și foarte rar, cu totul izolat, pot avea ținută militară și echipament tactic. Culoarea portului tradițional afgan, maro, gri, albastru deschis, într-un mediu montan, prezintă un bun camuflaj în cazul observării de la distanță. De regulă, milițiile tribale nu respectă disciplina luminii, și cu atât mai puțin acustică. Caracteristic pentru această categorie de insurgenți este încercarea de rupere a contactului imediat ce au angajat lupta cu elemente ale Coaliției.

Cei mai mulți dintre ei sunt analfabeți, dar sunt în măsură să folosească și să întrețină echipament tehnologic, de la AK-47 la camioane și mijloace de transmisiuni. Sunt foarte bine familiarizați cu locurile și obiceiurile, structura tribală din aria de acțiune, fiind întotdeauna avertizați în legătură cu apariția străinilor în zonă. Nu au întotdeauna la dispoziție mijloace auto și sprijin logistic. Aproape în toate cazurile vor trece de partea celui care are superioritate.

Gradul de implicare a milițiilor tribale în mișcarea insurgentă depinde de foarte mulți factori, dar, de regulă, poate fi caracterizat prin:

localnici care susțin TB sau HIG datorită faptului că dau crezare propagandei insurgente, sunt motivați ideologic sau cred că insurgenții sunt partea „învingătoare”;

localnici care sunt angajați temporar și plătiți de către liderii insurgenți în vederea executării de atacuri sau acte de violență. Liderii insurgenți vor căuta permanent și vor exploata localnici în mare nevoie de bani. Un potențial recrut are datorii la jocuri de noroc, membrii familiei bolnavi, nevoie stringentă de bani în vederea căsătoriei sau cumpărării unei proprietăți, e victimă a escrocilor, etc.

localnici care sunt amenințați și forțați să colaboreze cu insurgenții. De asemenea, li se induce ideea că Forțele Coaliției îi vor ucide sau captura pentru activitatea anti-Coaliție desfășurată în trecut, indiferent de natura faptelor lor sau momentul producerii acestora.

În concluzie, se poate considera că tensiunile dintre unii lideri locali, determinate de încercările acestora de a-și consolida și extinde influența în anumite zone, pot genera declanșarea luptelor armate între forțele fidele acestora cu implicații majore asupra mediului de securitate zonal și implicit asupra activității FMN din zonă.

Totodată, implicarea în medierea acestor conflicte ar putea genera acțiuni ostile din partea părților beligerante îndreptate împotriva FMN.

În același timp, numeroși lideri locali implicați atât în producerea și traficul de droguri, cât și în acțiuni din spectrul crimei organizate (jafuri armate, deposedări de proprietăți, răpiri de persoane pentru obținerea unor recompense, crime), ar putea considera prezența și acțiunile militarilor un obstacol în calea derulării propriilor afaceri.

Aceste situații crează riscul producerii unor acțiuni violente îndreptate împotriva militarilor FMN, inclusiv a militarilor români, pe timpul îndeplinirii misiunilor specifice.

3.1.3. Riscuri rezultate din acțiunile de combatere sau interferarea cu activitățile de crimă organizată

Crima organizată este definită prin existența unor grupuri de infractori, structurate pe ideea înfăptuirii unor activități ilegale, conspirative, având ca principal scop obținerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.

Migrarea ilegală, traficul cu droguri, traficul cu armament, infracționalitatea economico-financiară, spălarea de bani, falsificările de documente s-au dezvoltat în regiunea Afganistanului pe terenul fertil al mutațiilor survenite în situația politică, militară și de securitate și favorizate de instabilitatea generală.

Întreaga regiune este tranzitată de rutele de traficare a drogurilor provenite din Semiluna de Aur (Pakistan, Iran, Afganistan), persistența focarelor de conflict favorizând creșterea și redimensionarea activităților de crimă organizată, care au dobândit un evident caracter transnațional. Permeabilitatea frontierelor stimulează derularea activităților de crimă organizată, ceea ce duce la sporirea factorilor de risc și amenințare la adresa securității în regiune. Prin extensie, după tranzitarea zonei, acțiunile grupărilor criminale ating țările din Europa Occidentală, vizate în principal de migrație ilegală și narcotrafic.

Traficul de armament este componenta cu cel mai mare grad de risc pentru securitatea și stabilitatea regiunii, intensificarea contrabandei cu armament convențional fiind stimulată de schimbările politice și sociale din țările zonei și creșterea rolului grupărilor de tip mafiot. Pe acest fond și în perspectiva obținerii unor profituri financiare considerabile, unele organizații criminale și-au multiplicat acțiunile de procurare și comercializare de armament convențional, dar și de tehnologii, componente și materiale necesare fabricării armelor de distrugere în masă.

Sunt puțin probabile acțiunile de trafic de „carne vie” (trafic de sclavi, de femei și de copii) în regiune.

Câștigurile substanțiale obținute în urma traficului de droguri și/sau armament au reprezentat o sursă majoră pentru susținerea insurgenței.

Riscurile și amenințările la adresa FMN (inclusiv a militarilor români) pot fi generate de:

– acțiuni violente ale unor elemente și grupări de crimă organizată care ar putea considera prezența și acțiunile militarilor un obstacol în calea derulării propriilor afaceri;

– acțiuni de rezistență din partea fermierilor afgani afectați de distrugerea culturilor de mac opiaceu și care ar putea considera FMN vinovate de acest proces;

– traficul semnificativ de armament, muniții și explozivi destinate grupărilor insurgente, finanțat de veniturile importante obținute din traficul de droguri sau folosind drogurile ca „monedă de schimb”.

3.1.4. Riscuri generate de prezența unor lucrători localnici în bazele forțelor ISAF.

Există riscul ca personalul autohton angajat al bazelor și facilităților de deservire a militarilor Coaliției, să fie vizat de insurgenți în vederea recrutării acestora pentru obținerea unor informații de interes (activități zilnice derulate, locația unor facilități importante, planificarea unor misiuni etc) sau executarea unor sabotaje.

Au avut loc o serie de incidente în care militanții talibani au recurs la acțiuni de intimidare la adresa șoferilor angajați ai bazelor (sau a familiilor acestora), pentru a-i forța să le furnizeze informații asupra unor facilități sau pentru a introduce explozivi sau dispozitive cu mecanism de întârziere pe vehicule.

Riscul se menține ridicat la adresa personalului din: baza KANDAHAR, baza aeriană BAGRAM, Aeroportul Internațional KABUL (unde sunt dislocați și militari români).

3.2. Măsuri de protecție

Pe timpul executării misiunilor, trebuie avute în vedere câteva elemente importante:

deplasarea se face numai cu vehicule, ceea ce necesită o dispunere judicioasă a militarilor pentru asigurarea observării și siguranței;

păstrarea permanentă a legăturii radio atât cu baza cât și între vehicule;

cunoașterea tuturor elementelor necesare legăturii cu forțele de intenție și evacuare medicală (Medical Evacuation – MEDEVAC);

abordarea unei atitudini adaptate vârstei și poziției sociale a localnicilor cu care se intră în contact, pe timpul desfășurării misiunilor;

cunoașterea și respectarea obiceiurilor locale din zona de acțiune.

3.2.1. Modalități de evitare a riscurilor:

O analiză atentă a acestora poate genera o serie de măsuri de contracarare sau evitare a efectelor, aceasta realizându-se prin eforturile comune ale statului major și comandanților de subunități ce urmează să execute misiunea. Se pot evidenția următoarele:

evitarea ambuscadelor se poate face prin folosirea unor căi diferite de acces spre obiectiv și la înapoierea spre bază, cu folosirea unor viteze de deplasare diferite pe anumite porțiuni de drum;

acțiunile trăgătorilor izolați nu pot fi evitate, însă pot fi diminuate efectele acestora, atât pe timpul deplasării, cât și în staționare, prin:

expunerea unui număr cât mai redus de militari pe timpul deplasării sau staționării;

purtarea permanentă, indiferent de condițiile de temperatură, a mijloacelor individuale de protecție;

atacurile directe scurte de pe vehicule se evită prin ocolirea intersecțiilor din localități unde se cunoaște că există un trafic intens și prin observarea permanentă și circulară a traficului, putându-se astfel identifica la timp intențiile unor eventuali atacatori;

declanșarea minelor îngropate la teren se evită prin menținerea vehiculelor numai pe carosabil, inclusiv pe timpul staționării, chiar dacă acest fapt duce la perturbări ale traficului în zonă;

declanșarea minelor transportate de aluviuni pe carosabil se evită prin planificarea corectă a misiunilor și organizarea acestora în funcție de informațiile cunoscute (existența de tronsoane de drum care au mai fost anterior acoperite/blocate de aluviuni, existența de câmpuri de mine pe porțiuni de teren predispus alunecării spre drumurile din apropiere etc);

evitarea gripării armamentului datorită prafului, prin curățarea adecvată a acestuia după fiecare misiune;

hidratarea și hrănirea corectă a militarilor pe timpul executării misiunilor;

planificarea etapelor de deplasare în funcție de experiența personalului și capacitatea acestora de a face față solicitărilor estimate sau apărute;

planificarea misiunilor funcție de starea vremii, evitându-se organizarea de misiuni în perioade când se prevede declanșarea furtunilor de nisip sau praf;

structurarea dispozitivului de siguranță pe timpul staționărilor astfel încât să asigure capacitate maximă de flexibilitate și ripostă în cazul unui atac direct;

acceptarea consumului de alimente la întâlnirile cu liderii locali numai după o cunoaștere foarte bună a acestora și a relațiilor lor cu populația locală;

evitarea contactului prea apropiat cu populația locală, localnicii dispunând de un sistem imunitar diferit la virușii zonei;

consumarea apei de băut numai din recipiente îmbuteliate, asigurate prin norma zilnică de hrană;

menținerea strictă a igienei individuale și colective, cu folosirea zilnică a dezinfectanților pentru distrugerea virușilor, bacteriilor etc.;

menținerea uniformei în stare curată, cu întreținerea acesteia cât mai des posibil;

scuturarea zilnică a așternuturilor de pat pentru îndepărtarea insectelor periculoase (scorpioni, tarantula etc.);

evitarea expunerii la soare timp îndelungat și utilizarea permanentă a ochelarilor de protecție sau a ochelarilor de soare;

protejarea mâinilor cu mănuși și a feței cu materiale textile, preferabil bumbac și folosirea de creme hidratante pentru față și mâini, folosirea ochelarilor de protecție;

acoperirea patului pe timpul odihnei cu plasă anti-insecte.

3.2.2. Măsuri specifice:

a) Pe timpul deplasării se vor avea în vedere următoarele măsuri:

schimbarea permanentă a traseelor de deplasare;

evitarea străzilor aglomerate, a blocajelor în trafic;

evitarea afișării unei atitudini vădit ostile și agresive față de locuitori și a expunerii, în mod ostentativ, a armelor;

evitarea provocărilor de orice natură din partea populației locale.

Pentru evitarea intrării în ambuscadă se impune:

folosirea unor cai rutiere secundare la înapoiere;

o mărire adecvată a distanței dintre echipa cercetare-față și restul patrulei;

folosirea unor viteze de deplasare diferite pe anumite porțiuni de drum; în ultimii doi ani, s-a constatat o reducere a efectivelor folosite de grupările teroriste și o mărire a lungimii de comunicație pe care se dispun, pentru realizarea dispozitivului de ambuscadă;

orice schimbare în decorul cunoscut, de pe un anumit itinerar, trebuie adusă la cunoștința tuturor participanților la misiune și ulterior statului major al unității (de exemplu: apariția unei grămezi mari de gunoi poate fi întâmplătoare, însă în multe situații acestea au constituit ascunzători pentru DEI de mare putere);

supravegherea aeriană executată cu elicoptere de sprijin constituie un element important în contracararea ambuscadelor, asigurându-se atât identificarea rapidă a intenției de atac cât și intervenția aeriană oportună în sprijinul FMN;

există, în continuare, segmente ale populației locale care sprijină activ sau pasiv mișcările insurgente sau grupările teroriste din ambele teatre, acest sprijin fiind un factor pe care se bazează majoritatea acțiunilor ostile; câștigarea încrederii populației reprezintă un pas foarte important în scăderea șanselor de reușită a atacurilor;

patrula FMN prinsă în ambuscadă trebuie să depună orice efort pentru a încerca fie ieșirea rapidă din zonă, fie ținerea la distanță a atacatorilor, deoarece, în multe situații, aceștia s-au dispus la o distanță foarte mică de coloana blocată, diminuând astfel capacitatea de intervenție pentru sprijin cu forțe aeriene adecvate;

atacurile directe scurte de pe vehicule se evită prin ocolirea intersecțiilor din localități; unde se cunoaște că există un trafic intens și prin observarea permanentă și circulară a traficului, putându-se astfel identifica la timp intențiile unor eventuali atacatori.

b) În staționare

– staționarea în localități se va face în locuri deschise, însă circulate, asigurându-se astfel posibilitatea manevrei și evitarea surprinderii, supravegherea traficului și a construcțiilor făcându-se mai ușor;

– pe timpul staționării în zone locuite, se vor lua măsuri de supraveghere a intrărilor și ieșirilor din localitate, distanța între elementele componente ale coloanei mărindu-se pentru a se evita posibilitatea lovirii tuturor vehiculelor într-un spațiu redus;

– desfășurarea de misiuni statice (de tipul village team, focus medical sau vehicle check point) necesită acordarea atenției corespunzătoare zonei înconjurătoare, cel mai mare pericol fiind reprezentat de trăgători izolați și de DEI comandate prin fir sau unde radio;

-în Afganistan, existența armamentului la populația locală este un vechi obicei și nu trebuie să producă luarea unor măsuri excesive de securitate, însă indivizii care poartă armamentul la vedere necesită supravegherea permanentă.

c) Pe timpul deplasării și în staționare

– supravegherea traficului rutier, indiferent dacă patrula FMN se află în deplasare sau staționare, se va executa permanent, orice comportament haotic în trafic necesitând alertarea personalului, putând semnala intenția declanșării unui atac cu vehicul-capcană sau din deplasare;

– urmare a diversificării atacurilor directe de scurtă durată, motocicletele sunt considerate foarte periculoase, ca urmare a posibilității executării unui atac din deplasare și pierderea urmei, fără posibilitatea de neutralizare a echipei teroriste;

– acțiunile trăgătorilor izolați nu pot fi evitate, însă se contracarează, atât pe timpul deplasării cât și în staționare, prin:

– expunerea în afara vehiculelor FMN a unui număr cât mai redus de militari, pe timpul deplasării sau staționării;

– purtarea permanentă, indiferent de condițiile de temperatură, a mijloacelor individuale de protecție.

Se mențin riscurile executării unor atacuri cu proiectile reactive/bombe de aruncător asupra bazelor unde sunt dislocați militari români, precum și atacuri cu armament de infanterie și dispozitive explozive improvizate împotriva patrulelor care se află în misiuni pe căile de comunicații.

Riscurile și amenințările majore la adresa militarilor români sunt mai pronunțate, în principal, în provinciile din estul și sudul Afganistanului (cele mai instabile zone, cu cel mai ridicat număr de incidente).

Există pericolul adoptării de către insurgenți a tehnicilor, tacticilor și procedurilor specifice luptătorilor străini, mult mai violente și soldate cu numeroase victime.

S-au diversificat metodele folosite în atentatele sinucigașe îndreptate împotriva FMN și a FSA:

– folosirea a 2 atentatori sinucigași (aceștia își vor detona încărcăturile la anumite intervale de timp; primul va detona încărcătura explozivă în apropierea țintei vizate, iar cel de-al doilea la sosirea altor militari din cadrul FMN/FSA care intervin la locul incidentului);

– utilizarea copiilor în executarea atacurilor sinucigașe cu vestă explozivă (utilizarea copiilor amplifică semnificativ pericolul la adresa militarilor FMN deoarece, în mod obișnuit, copiii nu sunt considerați o amenințare și se pot apropia de militari la distanțe care ar permite creșterea eficienței încărcăturii explozive).

CONCLUZII

Viitorul mediu de securitate va cuprinde, în continuare, riscuri și amenințări globale, regionale și locale la adresa Alianței Nord-Atlantice și a statelor membre. Prin metode și mijloace specifice, acestea vor fi identificate, monitorizate, diminuate sau contracarate de către și împreună cu structurile naționale și organizațiile internaționale cu atribuții în domeniul securității și al apărării.

Noile tendințe din mediul actual de securitate influențează atât fizionomia noilor conflicte, cât și schimbări ale organizării și structurii forțelor, modului de acțiune, tehnicii și mijloacelor de luptă.

În cadrul conflictelor viitorului, efectivele reduse, dar profesionalizate ale armatelor, vor necesita sisteme tehnico-militare foarte perfecționate, care vor mări ritmul ducerii acțiunilor de luptă, eficiența și gradul de protecție, susținere și supraviețuire al acestora.

Războiul viitorului nu se va putea duce cu amatori, cu forțe mobilizate și pregătite câteva luni. Fără a se exclude complet posibilitatea războaielor convenționale, războiul viitorului va fi unul înalt tehnologizat, iar acestuia nu-i vor putea face față decât profesioniștii.

Noile amenințări și fizionomia noilor conflicte au determinat remodelarea puterii militare a armatelor lumii, atât din punctul de vedere al organizării și structurii forțelor, cât și al schimbărilor în modul de acțiune, tehnică și mijloace de luptă.

Experiența teatrelor de operații ne-a demonstrat că avem de-a face cu un adversar înzestrat cu o capacitate de adaptare extraordinară. În acest sens, deși Lecțiile Învățate reprezintă un element foarte important pentru înțelegerea adversarului și pentru găsirea soluțiilor la problemele apărute pe timpul planificării și conducerii unei operații, nu trebuie să așteptăm ca adversarul să acționeze pentru a-l cunoaște, ci trebuie să-l cunoaștem pentru a-i zădărnici planurile.

GLOSAR CU TERMENI SPECIFICI

BIBLIOGRAFIE

AJP-01 (C)/2007

Antipa, M., Securitatea și terorismul. Tendințe și perspective la început de mileniu, Editura Celsius, București, 2004.

Bidu, I., Crima organizată transfrontalieră – amenințare la adresa securității internaționale, Editura ANI, București, 2004.

Carta Națiunilor Unite

CORDESMAN, A., Lessons of Modern War (Volume Four), lessons gulf IV.

Dinu, M., Băhnăreanu, C., Actualități și perspective în politica europeană de securitate și apărare, București, Editura Universității Naționale de Apărare "Carol I", 2006.

Dicționar Enciclopedic, vol. II, Editura Enciclopedică București, 1996.

Dolghin, N., Spațiul și viitorul războiului, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I", București, 2007.

Duțu, P., Dinu, M., Politica europeană de securitate și apărare: cadrul de manifestare și dezvoltare a intereselor de securitate națională, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2007.

EU Security andDefence. Core Documents, vol.5, Chaillot Paper, no.75, Institute for Securiry Studies, EU Paris, February 2005, p. 10 – 16

Popa, V., Sarcinschi, A. – Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate, București, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, 2007.

JEWELL, L., Army '05 budget covers more off-post living costs, Army News Service, 3 febr. 2004.

KLARE, M., Rogue States and the Nuclear Outlaws: America 's Searchfor a New Foreign Policy, New York, Hill and Hang Publishers, 1995.

KREPINEVITCH, A., Revolution dans les conflits: une perspective americaine, în Les Cahiers du CREST, nr. 12, 1993.

LATHAM, A., Re-imaging Warfare: The Revolution in Military Affairs, în C. A. Snyder, Contemporary Security and Strategy, Londra, Macmillan, 1999.

Raportul secretarului general al ONU din 7 martie 2006, Investing in the United Nations: For a Stronger Organization Worldwide.

SALKEVER, A., The Network is the Battlefield, în Business Week, din 7 ianuarie 2003.

Stoina, N., Evoluția fenomenului terorist și implicații asupra acțiunilor militare.

Stoina, N., Evoluția paradigmei securității de la tradiție la contemporaneitate.

Stoina, N., Fundamentalismul islamic, modalitate de manifestare a neoterorismului.

Stoina, N., Megaterorismul – Provocarea mileniului al III-lea.

Strategia Națională de prevenire și combatere a terorismului, 2002.

Văduva, Ghe., Terorismul, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2002.

Ziarul Adevărul, 21 octombrie 2004.

Ziarul Ziua, 14 octombrie 2004.

http://www.un.org/millenniumgoals/