Influența Fertilizării Asupra Sfeclei de Zahăr în Condițiile de la Iezăreni Iași

Influența fertilizării asupra sfeclei de zahăr în condițiile de la Iezăreni Iași

Introducere

Partea I Considerații generale

Capitolul I Importanța sfeclei de zahăr

1.1. Importanța alimentară și economică

1.2. Răspândire

Capitolul II Particularitățile morfologice, ecologice și tehnologice ale sfeclei de zahăr

2.1. Morfologia sfeclei de zahăr

2.1.1 Particularități morfologice și biologice

2.2.2 Cerințe ecologice

2.2.3. Tehnologia de cultură a sfeclei de zahăr

Capitolul III Rezultate obținute în țară și străinătate privind fertilizarea la sfecla de zahăr

7.2.1. Importanță. Biologie. Ecologie

7.2.1.1. Importanță

Sfecla pentru zahăr este utilizată în primul rând ca materie primă în industria zahărului, asigurând circa 30% din producția mondială de zahăr.

La o producție medie de rădăcini de 40 t/ha rezultă ca produse secundare 15 -30 t colete și frunze (1.800 – 4.000 unități nutritive furajere) 16 t melasă, 16 t tăiței (1.000 unități nutritive furajere). Totalul unităților nutritive echivalează cu o producție de peste 5.000 kg/ha de porumb sau orz (V. BÂRNAURE, 1986).

Melasa reprezintă 4 – 5% din greutatea sfeclei prelucrate și conține circa 50% zaharoză; este valorificată în industria alimentară și a produselor alcoolice.

"Nămolul" rezultat de la filtrele prese, având un conținut mediu de 92,50% CaCO3, și 2,15% Mg(OH)2, din substanța uscată, este folosit cu bune rezultate pentru corectarea reacției solurilor acide.

Având în vedere că zahărul este și o materie primă din care se pot obține carburanți alcooli, glicerină, acizi (citric, glutamic), acetonă, dextran lactopren etc., se întrevede că și în viitor producția mondială de zahăr va crește în continuare.

Sfecla pentru zahăr este o cultură intensivă, foarte rentabilă, care valorifică eficient fertilizarea organică și minerală, apa de irigație, sistema de tractoare și mașini agricole din dotare, fiind și o bună plantă premergătoare pentru majoritatea culturilor agricole, contribuind la distrugerea buruienilor și la structurarea solului.

7.2.1.2. Compoziția chimică

Compoziția chimică a sfeclei pentru zahăr este mult influențată de soi, condițiile pedoclimatice și tehnologia de cultivare.

Soiurile zonate în prezent conțin la maturitatea tehnologică din primul an circa 75% apă și 25% s.u., în componența căreia 17,5% revin zaharozei și 7,5% substanțelor nezaharoase (celuloză și hemiceluloză 3,5%, substanțe pectice 2,4%, substanțe azotate 1,25% și cenușă 0,1 – 1%).

Sub denumirea de "marc" sunt cuprinse substanțele nezaharoase insolubile care nu trec în suc (la presiunea standard), reprezentând circa 5% din greutatea sfeclei și sunt formate din: celuloză, lignină și o parte din substanțele pectice și minerale insolubile.

Zaharoza este un dizaharid format din glucoză și fructoză, care se extrag prin procedee tehnologice speciale, obținându-se zahărul cristalizat. Conținutul de zahăr variază între 14 – 23%. Repartizarea zahărului în "corpul sfeclei" este neomogenă (fig. 7.13), în secțiune longitudinală conținutul de zahăr scade de la mijloc spre extremitate, iar în plan transversal scade de la zona inelară mijlocie spre treimea centrală și treimea exterioară.

Substanțele azotoase reprezintă circa 1,25% din greutatea sfeclei și sunt alcătuite din: substanțe proteice 0,71%, aminoacizi 0,2%, amide 0,15% betaină 0,15%. Acest grup de substanțe influențează negativ coeficientul de puritate al zemurilor de difuzie, contribuind la creșterea conținutului de melasă.

Fig. 7.13. Repartizarea zahărului în rădăcina sfeclei pentru zahăr, pe profil și

transversal și longitudinal

Azotul "vătămător" reprezintă diferența între azotul total (Nt) și azotul proteic (Npr), amoniacal (Na) și amidic (Nam) existent în stare solubilă în zeama de difuzie, de unde trece în melasă antrenând cu el 20 – 30 părți de zaharoză.

Azotul vătămător (Nv) se poate exprima prin formula :

Nv = Nt – (Npr + Na + Nam).

Aceste pierderi se determină prin înmulțirea cantității de azot vătămător cu 25, cifră ce reprezintă coeficientul melasigen al azotului vătămător.

Dintre compușii azotului vătămător, circa 30% revin betainei.

Conținutul de azot vătămător crește în cazul fertilizării cu azot, în anii secetoși și în condiții de exces de apă.

Cenușa se găsește în procent scăzut, conținutul variind la soiurile actuale între 0,4 – 1% din greutatea rădăcinii. Oxizii de potasiu și sodiu din cenușă (circa 60 – 70% din total) sunt melasigeni, pentru fiecare parte de cenușă rămânând neextrase 5 – 6 părți de zaharoză. Cantitatea de cenușă este mai ridicată la sfeclele provenite din culturi cu multe goluri sau cu densitate mică.

Aceiași factori care favorizează acumularea de substanțe dăunătoare determină și diminuarea conținutului de zahăr și reducerea coeficientului de puritate al sucului (Q) sau al zemei purificate, indicator important al calității tehnologice de fabricație :

Z

Q = 100 x

SU

în care Z este zahărul din suc în %, iar SU este substanța uscată din suc, în %).

Coeficientul de puritate se consideră foarte bun când are valori peste 88% și bun când are valori între 80 – 88 %.

Randamentul de extracție (ZE) se poate calcula după relația:

ZE = D – (5C + 25 Nv),

în care: D este % de zahăr din suc; C – conținutul de cenușă (%) și Nv – conținutul de azot vătămător (%).

GH. BILTEAMJ (1993) citează următoarea compoziție chimică, considerată standard pentru sfecla din țara noastră (fig. 7.14), la care se asigură prelucrarea eficientă (după A. STROIA, 1988).

7.2.1.3. Răspândire

Sfecla pentru zahăr se cultivă în lume pe aproape 9 mil. ha, întreaga suprafață fiind cantonată în perimetrul climatului continental, în timp ce trestia pentru zahăr (Saccharum officinarum L.), specie din fam. Gramineae, se cultivă în zonele cu temperaturi medii anuale mai mari de 16°C, unde ocupă circa 13 mil. ha (fig. 7.15).

Țări mari cultivatoare de sfeclă pentru zahăr sunt: Federația Rusă (peste 800

În România suprafața cultivată cu sfeclă pentru zahăr în perioada 1934 – 1938 a fost, în medie, de 25,6 mii ha. În anul 1985 suprafața a ajuns la 275,5 mii ha, după care s-a diminuat în anul 1998 fiind de 117,8 mii ha.

O suprafață de 250 mii hectare, cu o producție medie de 30 t/ha și cu un randament de extracție a zahărului de numai 10%, ar însemna o producție totală de zahăr în România de 750 mii tone (30 kg pe locuitor pe an) ceea ce ar acoperi integral cerințele de zahăr ale României (GH. BÎLTEANU, 1993).

În ultimul deceniu, producția medie a oscilat în țara noastră între 16.098 kg/ha (1992) și 20.045 kg/ha (1998).

În viitor se impune ca fabricile de zahăr să-și găsească căile cele mai bune de stimulare a cultivatorilor, astfel încât să crească interesul pentru această valoroasă plantă.

7.2.1.4. Sistematică. Origine. Soiuri

Sistematică. Sfecla aparține familiei Cheonopodiaceae, genul Beta, care cuprinde numeroase specii cu variabilitate mare de forme anuale, bianuale și perene. În cultură se găsește numai specia B. vulgaris, care cuprinde patru varietăți: B. v. var. saccharifera L., din care fac parte soiurile cultivate pentru zahăr; B.v, var. crassa Alef., căreia îi aparțin soiurile furajere; B.v. var. cruenta L. și B.v. var. cycla L., care cuprind formele legumicole.

Soiurile cultivate sunt grupate în patru tipuri (fig. 7.16) după greutatea corpului sfeclei (rădăcina) și procentul de zahăr, astfel:

tipul E (de la "Ertragreich" – sfecla productivă) cuprinde soiurile cu rădăcina mare și conținut de zahăr sub 18%. Aceste soiuri au perioada lungă de vegetație și sunt pretențioase la umiditate;

tipul N (normal) cuprinde soiuri mai bogate în zahăr cu circa 0,5% cu rădăcina mai mică, dar care realizează producții mari la ha fiind considerat tipul etalon;

tipul Z ("Zuckerreich" Rouben – sfecla bogată în zahăr) cuprinde soiuri cu rădăcini conice, alungite și cu un conținut de zahăr cu 0,8 – 1,6% mai mare decât tipul N. Sunt soiuri mai precoce, lăstăresc mai puter-nic în anul I de cultură, sunt adaptate zonelor mai reci și sunt foarte pretențioase față de sol;

tipul ZZ ("Zucker-reichste" Ruben – foarte bogat în zahăr) grupează soiurile cu rădăcini conice alungite, subțiri, cu 0,6 -1,1% mai mult zahăr decât tipul Z. Sunt foarte pretențioase față de sol și asigură producții mici la ha.

Clasificarea este destul de imprecisă, granițele dintre cele patru tipuri nefiind strict delimitate, cu atât mai mult cu cât variază și sub incidența condițiilor agroecologice.

Soiurile de sfeclă pentru zahăr cultivate, actualmente, la noi sunt prezentate în tabelul 7.10. În cultură se găsesc, în prezent, soiuri diploide, triploide și tetraploide. După numărul de fructe în glomerul, atât soiurile diploide, cât și cele poliploide, pot fi monogerme genetic (glomerule cu un singur fruct, respectiv o singură sămânță) sau plurigerme (glomerule cu mai multe fructe, respectiv semințe).

7.2.1.5. Particularități biologice.

Sfecla cultivată este o plantă bienală. În primul an de vegetație se formează "corpul sfeclei", rezultat din dezvoltarea puternică a părții superioare a rădăcinii, hipocotilului și, epicotilului, cât și a frunzelor. În anul al doilea se formează ramurile florifere care fructifică. Apariția de lăstari floriferi în primul an este un fenomen nedorit determinat de cauze complexe, dintre care Z. STĂNESCU (1976) menționează ca principală trecerea rapidă de la faza vegetativă la faza germinativă, în condițiile când temperaturile după răsărire sunt scăzute (3° – 4°C), asociate cu durata mai lungă de iluminare.

Corpul sfeclei care se recoltează în primul an de vegetație (rizocarp sau, convențional, "rădăcină"), în greutate medie la sfecla pentru zahăr de circa 500 g, este format din: epicotil, hipocotil și rădăcină propriu-zisă (fig. 7.17).

Epicotilul (capul sau coletul) este partea superioară care crește afară din pământ, pe care, în primul an, se formează rozeta de frunze, iar în al doilea an tulpinile florifere. Este delimitat în partea inferioară de locul de inserție al frunzei inferioare și reprezintă circa 18% din greutatea corpului sfeclei și, respectiv, circa 4 -8% din lungimea sa.

Hipocotilul este porțiunea cuprinsă între epicotil și rădăcina propriu-zisă, respectiv între limita inferioară de inserție a frunzelor și partea superioară de inserție a radicelelor. Hipocotilul reprezintă la soiurile cultivate pentru zahăr 5 – 10% din lungimea corpului sfeclei și circa 28% din greutatea acestuia.

Rădăcina propriu-zisă este zona dintre hipocotil și '"coadă" adică zona unde diametrul scade sub 1 cm. Ea reprezintă circa 90% din lungimea corpului sfeclei și, respectiv, 55 – 60% din greutatea acestuia. De-a lungul rădăcinii se găsesc două șănțulețe din care pornesc rădăcinile laterale subțiri, care se ramifică mult și pătrund în sol până la 150 – 200 cm, iar lateral pe o rază de 50 – 60 cm.

Structura anatomică. (fig. 7.18) In faza cotiledonală rădăcina este formată din scoarță primară și cilindru central.

Scoarța primară este formată din: exoderm (rizoderm) la exterior, format dintr-un singur strat de celule strâns lipite și ușor suberificate, pentru protecția rădăcinii; parenchim, format din mai multe rânduri de celule diferite ca formă cu pereți subțiri; endoderm, stratul intern al scoarței, format din celule mai rotunjite.

Tabelul 7.10.

Cilindrul central este alcătuit din: periciclu, format dintr-un singur rând de celule; țesutul conducător reprezentat prin xilemul primar dispus biradiar și floemul primar dispus sub formă semilunară. Intre vasele conducătoare se găsesc fâșii de parenchim.

Diferențierea secundară începe o dată cu apariția primelor frunze adevărate. In țesutul parenchimatic, sub floemul primar apar două arcuri cambiale care, împreună cu porțiunile de periciclu cuprinse între ele, formează un inel din care, prin diviziunea celulelor, rezultă xilemul și floemul secundar. Prin diviziunea celulelor periciclice se formează un nou țesut parenchimatic care presează scoarța primară, provocând fisurarea și exfolierea acesteia ("năpârlirea").

După exfolierea scoarței primare începe îngroșarea rădăcinii superioare și a hipocotilului, ca urmare a apariției de noi zone generatoare concretizate prin formarea de noi inele libero-lemnoase despărțite prin parenchim, care constituie elementele structurii terțiare.

Aceste modificări se repetă până la formarea a 8 – 12 inele cambiale la sfecla pentru zahăr. Ca Fig. 717. Corpul rezultat al activității inelelor cambiale se formează sfeclei pentru zahăr

"rădăcina tuberizată", în parenchimul căreia se depozitează substanțele de rezervă.

In concluzie, structura anatomică a rădăcinii ajunsă la maturitate se prezintă astfel:

– periderma formată din suber, felogen și feloderm;

parenchimul, care predomină în masa rădăcinii, format din celule de forme și mărimi diferite;

fasciculele libero-lemnoase, dispuse pe 8 – 12 inele concentrice mai dese la periferie și mai rare spre centru.

Fig. 7.18. Secțiune transversală prin rădăcina de sfeclă: A – faza tânără; r – rizodermă;

s – scoarță; e – endoderm; p – periciclu; f – floem primar; f' – xilem primar. B – faza matură; s – suber; f' – felogen; fd – feloderm; l – liber;

lm 1 – lemn primar; lm 2 – lemn secundar; p – periciclu; c – cambiu.

Frunzele. Primele două frunze cotiledonale îndeplinesc funcția de asimilație timp de circa 20 de zile, până la apariția celei de a patra frunze adevărate. Acestea apar succesiv, numărul lor este variabil, frecvent 30 – 40 dar pot să ajungă la 80 – 90, în funcție de condițiile agroecologice și soi. Durata de viață a frunzelor este de 30 -70 zile. Frunzele sunt lung pețiolate, limbul este oval-alungit cu suprafața netedă sau gofrată. Portul frunzelor poate fi erect, semierect sau culcat. În prezent interesând soiurile cu frunzele erecte care se pretează la mecanizarea lucrărilor de îngrijire.

Suprafața foliară maximă se atinge la 120 – 130 de zile de la semănat și variază între 6.000 – 14.000 cm2. La începutul lunii iulie planta ajunge la un indice foliar de 4 – 5; creșterea frunzelor continuă și atinge indicele foliar maxim de (6 – 8 la începutul lunii august, după care urmează uscarea lor treptată.

GH. BÎLTEANU (1993) menționează existența unei corelații pozitive între vigoarea aparatului foliar al sfeclei, producția de rădăcini și conținutul în zahăr.

Ramurile florifere se formează în al doilea an de vegetație din muguri de epicotil. Lăstarii principali au înălțimea de 80 – 200 cm. Frecvent lăstarii principali ramifică, mai dens sau mai lax, formând lăstari de diferite ordine (II, III și IV). De-a lungul ramurilor sunt inserate frunze mai mici, scurt-pețiolate, cu limb alungit.

Floarea. Sfecla are flori sesile, hermafrodite, constituite pe tipul 5 (P5A5G3). Florile pot fi solitare, în cazul formelor monocarpe, totalizând un număr de 10.000 -20.000 pe o plantă. Înflorirea are un pronunțat fenomen de protandrie care accentuează alogamia plantei. Înflorirea unei plante are loc de la lăstarul provenit în mugurele central spre lăstarii proveniți din mugurii de la bază spre vârf. Înflorirea unei plante durează 3 – 4 săptămâni, cu influențe directe în maturizarea eșalonată a semințelor.

Polenizarea este alogamă, anemofilă și entomofilă; pe stigmatul florii care își menține viabilitatea circa 2 – 3 zile, se depun 300 – 400 grăunciori de polen.

Fructul. La soiurile plurigerme fructul este un glomerul provenit din concreșterea carpelelor cu axul inflorescenței, cuprinzând 2 – 5 fructe simple (nucule). În fiecare lojă seminală se găsește câte o singură nuculă, care nu se poate disemina decât după îndepărtarea unui căpăcel (tip pixidă). Soiurile monogerme au glomerule cu câte o singură nuculă.

Masa a 1.000 de glomerule este de 20 – 30 g la glomerulele plurigerme și de 15 – 20 g la cele monogerme, fiind mult influențată de poziția glomerulelor pe lăstar, vârsta lor, condițiile agrometeorologice. Masa hectolitrică este de 20 – 25 kg.

Sămânța. În cadrul glomerulelor plurigerme semințele sunt de mărimi și greutăți diferite (2 – 6 mg) cea mai mare fiind cea provenită din prima floare deschisă. Forma seminței este elipsoidală, rostrată, cu embrionul în formă de seceră, care înconjoară perispermul, constituind țesutul de rezervă de tip amidonos. Embrionul este format din două cotiledoane mari, muguraș și radiculă.

Creșterea plantelor. În anul întâi creșterea durează 160 – 200 zile, în funcție de soi și condițiile climatice. Soiurile actuale cultivate în țara noastră au durata de vegetație de 180 – 200 zile. În creșterea sa, sfecla pentru zahăr parcurge următoarele faze de vegetație:

De la semănat la răsărit este necesară o sumă de 120 – 130°C, care se poate realiza la temperaturi de 7 – 10°C în 12 – 15 zile, în condițiile asigurării necesarului de umiditate pentru încolțire de 120 – 150% din greutatea glomerulelor (fig. 7.19 și

Fig. 7.19. Reprezentare schematică a germinării unei semințe de sfeclă pentru zahăr:

A – embrion; B, C, D – faze succesive de germinare; E – plantulă cu frunzulițe cotiledonale desfăcute

2. De la răsărit la începutul îngroșării puternice a rădăcinii. Faza necesită 60

– 75 zile până la începutul lunii iulie. În acest interval se formează rozeta de frunze (indicele foliar la finele fazei ajunge la 4 – 5), rădăcina crește în lungime, pivotul ajunge la adâncimea de 100 – 110 cm, iar rădăcinile laterale se întind pe un diametru

de până la 1 m (V. BÎRNAURE, 1979).

3. Faza de îngroșare a rădăcinii se desfășoară în lunile iulie – august (circa 60

– 70 zile). Faza se caracterizează prin creșterea intensă a rădăcinii în greutate și grosime, astfel că la finele fazei greutatea corpului rădăcinii depășește 500 g. Indicele foliar la începutul lunii august atinge valori de 6 – 7 după care se reduce treptat.

4. Faza de acumulare intensă a zaharozei începe la sfârșitul lunii august și
continuă până la 15 – 20 octombrie, pe o durată de 35 – 50 zile. În acest interval
creșterea rădăcinilor este redusă, scade conținutul de substanțe cu azot și cenușă și se
intensifică acumularea zaharozei. Aparatul foliar se reduce treptat, astfel că la
recoltare frunzele reprezintă sub 30% din greutatea totală a plantei (GH. BÎLTEANU,

1974).

Raportul dintre masa de rădăcini și cea a frunzelor la recoltare este dependent de regimul pluviometric din a doua jumătate a perioadei de vegetație. Astfel din determinările efectuate de Z. STĂNESCU și GH. RIZESCU (1976) rezultă că în sudul țării unde secetele din lunile de vară determină pierderea unui număr neînsemnat de frunze, valoarea raportului este de 2:3 în favoarea producției de rădăcini, în timp ce în zona umedă din Transilvania valoarea raportului este aproximativ de 1:1.

Pentru producerea de sămânță sfeclele transplantate în al doilea an de vegetație emit rădăcini care pătrund în sol la adâncimi de circa 2 m iar lateral pe o rază de 50 – 60 cm. În același timp se formează o rozetă de frunze și apoi una sau mai multe ramuri florifere. Ritmul de creștere a ramurilor florifere este foarte intens, atingând 7 cm pe zi.

Înflorirea are loc după circa 50 de zile și durează la o plantă între 20 – 40 de zile, în funcție de temperatură.

Dezvoltarea completă a semințelor durează 23 – 24 zile.

7.2.1.6. Cerințe față de climă și sol.

Temperatura. Sfecla pentru zahăr este o plantă mezotermă, care necesită dea lungul primului an de vegetație o sumă de grade de temperatură de 2.400 – 2.900°C, iar în anul al doilea circa 1.800°C. În primul an de vegetație creșterea și dezvoltarea normală se realizează în zonele cu o medie zilnică de 10,7°C în perioada 15 aprilie -15 iunie, 18,8°C în perioada 15 iunie – 15 august și 16,5°C în perioada 15 august – 15 octombrie.

Temperatura minimă de germinație este de 3 – 4°C, însă durata de răsărire la această temperatură este lungă de 20 – 30 zile. La temperaturi de 9 – 10°C semințele germinează în circa 9 zile, iar la 15 – 16°C în 4 – 7 zile.

Temperaturile mai mici de 4°C în faza de cotiledoane determină apariția de lăstari floriferi la unele plante încă din primul an de vegetație (Z. STĂNESCU, 1976;

GH. BÎLTEANU, 1974).

Temperaturile de -2°C până la -4°C produc distrugerea cotiledoanelor prin degerare. În faza de 6 – 10 perechi frunze plantele rezistă până la -8°C (GH.

BÎLTEANU, 1993).

Necesarul termic pe faze de vegetație este de circa 650°C în intervalul de la răsărire până la începerea îngroșării rădăcinii, de circa 1.150°C de la începerea îngroșării tulpinii până la începerea acumulării zahărului și de circa 1.000°C în intervalul următor până la recoltare.

Acumularea zahărului, practic încetează la temperatura de 5 – 6°C. Sfeclele recoltate îngheață la -1°C, ceea ce influențează negativ randamentul în zahăr, producându-se fenomenul de "invertire a zahărului".

Umiditatea. Sfecla de zahăr este o plantă pretențioasă față de umiditate, producții mari și stabile obținându-se în zonele unde se înregistrează 500 – 600 mm precipitații anuale, cu următoarea eșalonare: circa 240 mm în perioada de acumulare din iarnă; 40 mm în aprilie, pentru favorizarea răsăririi și formarea primelor frunze; 50 – 60 mm în mai și circa 70 mm în iunie, pentru asigurarea formării unui foliaj bogat; 80 mm în iulie și 70 mm în august, necesare pentru creșterea în greutate și volum a corpului sfeclei și circa 40 mm în septembrie, pentru favorizarea acumulării zahărului.

Consumul specific variază după diferiți autori între 350 și 500. Reducerea consumului specific cu 20 – 40% se poate realiza prin optimizarea raportului NPK

(GH. BÎLTEANU și V. BÎRNAURE, 1979).

Umiditatea optimă a solului este de 50 – 70% i.u.a. pe adâncimea de 0 – 80 cm, în perioadele de creștere a rozetei de frunze, tuberizarea rădăcinii și de acumulare a zahărului.

Seceta din iunie, iulie și august, pe lângă micșorarea recoltelor, înrăutățește și calitățile tehnologice de prelucrare prin creșterea conținutului de azot dăunător.

Umiditatea relativă normală a aerului este cuprinsă între 60 – 75%; sub aceste valori se intensifică procesul de transpirație, cu efecte negative asupra creșterii și dezvoltării plantelor.

În al doilea an de vegetație consumul maxim se înregistrează în fazele de formare a lăstarilor și înflorire. Embrionii formați pe vreme secetoasă, în anul următor emit lăstari floriferi (GH. BÎLTEANU și V. BÎRNAURE, 1979).

Lumina, Sfecla pentru zahăr este o plantă de zi lungă, cu foliaj bogat, care valorifică bine energia luminoasă. Durata de strălucire a soarelui pe întreaga perioadă de vegetație este de circa 850 de ore, revenind o medie zilnică de circa 5 ore.

Importanță deosebită prezintă intensitatea luminii și insolația din lunile august – septembrie, când se acumulează mari cantități de zahăr. Sinteza zahărului are loc numai în cursul zilei, migrarea și acumularea în rădăcină se desfășoară atât ziua cât și noaptea.

Pentru o cât mai bună valorificare a luminii este necesară o bună repartizare a plantelor în spațiu și menținerea curată de buruieni a culturii, pentru a preveni umbrirea.

Solul. Sfecla pentru zahăr este foarte pretențioasă față de sol datorită sistemului radicular profund, cu o mare, capacitate de respirație un consum ridicat de elemente nutritive și apă.

Solurile favorabile culturii sunt cele cu textura luto-nisipoasă 17 – 20% argilă, profunde, bine structurate, cu capacitate mare de reținere a apei, permeabile pentru apă și aer, bogate în substanțe nutritive cu pânză de apă freatică la adâncimea de 2 – 4 m și cu reacție slab acidă – slab alcalină (pH = 6,5 – 8).

Recomandate sunt terenurile plane și cu expoziție sudică; se vor evita cele reci, cu expoziție nordică.

Sfecla nu se va cultiva pe soluri compacte care formează crustă și împiedică răsărirea și dezvoltarea normală din cauza rezistenței fizico-mecanice ridicate, iar rădăcinile rămân mici și se ramifică.

Cele mai favorabile soluri sunt cernoziomurile, aluviunile luto-nisipoase, solurile brune și brune-roșcate de pădure.

Pe solurile cu pH peste 8 are loc fixarea borului în complexul absorbant, creându-se condițiile favorabile unor boli ce provoacă putregaiul inimii sfeclei; solurile cu pH sub 6,5 necesită corectarea acidității.

7.2.1.7. Zone ecologice.

Ținând seama de cerințele pedoclimatice ale sfeclei pentru zahăr, în vederea obținerii unor producții cât mai eficiente, au fost stabilite în țara noastră zone ecologice, care sunt prezentate în figura 7.21.

Zona foarte favorabilă ocupă suprafețe mari în Câmpia sud-estică și centrală a Transilvaniei, în câmpia din nord-vestul țării, începând de la Satu-Mare și până în sudul județului Timiș, exceptând solurile nisipoase, sărăturate, lăcoviștile și smolnițele. In această zonă, cea mai favorabilă culturii sfeclei pentru zahăr din țara noastră, cantitatea precipitațiilor căzute anual este de 630 – 740 mm, din care 360 -400 mm cad în intervalul perioadei de vegetație a sfeclei (aprilie – octombrie).

Izoterma din timpul verii este cuprinsă între 18 – 21°C, iar frecvența zilelor cu temperaturi de peste 30°C este de numai 10 – 30 de zile, ceea ce favorizează acumularea în bune condiții a zahărului în rădăcini.

Solurile predominante, specifice zonei, sunt cernoziomurile levigate și mediu levigate, aluviunile bine solificate și, în mică măsură, solurile brune și brun-roșcate.

Condițiile din zona foarte favorabilă, la o tehnologie rațională, asigură obținerea unor producții de 30 – 40 t de rădăcini la hectar, în condiții de neirigare și 50 – 70 t în condiții de irigare.

Zonei foarte favorabile îi corespunde și Câmpia din nordul Moldovei dintre Sascut – Roman, Botoșani și Dorohoi.

Zona favorabilă ocupă o suprafață de 130 – 150 mii de ha, dintre care o bună parte se găsește în vecinătatea zonei foarte favorabile. Acestei zone îi corespunde și Câmpia Dunării, a Dobrogei și cea din centrul și sudul Moldovei. Spre deosebire de zona foarte favorabilă; în această zonă precipitațiile anuale sunt de numai 450 – 350 mm, iar repartizarea lor este mai puțin favorabilă.

Însușirile fizice și de fertilitate a solurilor, condițiile favorabile de lumină și temperatură specifice câmpiei din sudul țării, aplicarea unui regim rațional de irigare, sunt factori care pot recomanda trecerea acestei zone în cadrul zonei foarte favorabile culturii sfeclei.

În ansamblul ei, zona favorabilă se caracterizează printr-o diversitate mai mare de condiții pedoclimatice, fapt ce a determinat subdivizarea ei în două subzone: favorabilă 1 și 2.

7.2.2. Tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr

7.2.2.1. Rotația

Sfecla pentru zahăr trebuie sa urmeze după culturi care părăsesc terenul devreme, astfel încât să rămână timp pentru efectuarea lucrărilor solului și a fertilizării organo-minerale. În aceste condiții se asigură acumularea apei în sol, combaterea buruienilor și valorificarea eficientă a îngrășămintelor.

Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, leguminoasele anuale și cartoful (în zona favorabilă acestuia).

Institutul de Cercetare și Producție pentru Cultura și Industrializarea Sfeclei de Zahăr și a Substanțelor Dulci Fundulea recomandă atât pentru condiții de neirigare, cât și de irigare, asolamente speciale, folosind rotații de 4 – 5 ani astfel:

pentru zona cerealieră din sudul țării un asolament de 4 ani, cu următoarele rotații: sfecla pentru zahăr; porumb; floarea-soarelui; cereale de toamnă;

pentru zona cu grad mai ridicat de umiditate, un asolament de 4 ani cu următoarele rotații: sfecla pentru zahăr; orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof, ori un asolament de 5 ani cu următoarea rotație: sfecla pentru zahăr; orzoaică cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof; grâu de toamnă.

V. POPESCU și colab. (1985) au obținut sporuri de producție de 51%, în rotație de 5 ani comparativ cu monocultura, când planta premergătoare a fost floarea-soarelui și de 70% când planta premergătoare a fost grâul. Cerealele de toamnă sunt indicate ca premergătoare și în Franța (D. SOLTNER), Germania (A. SIHELBE), Ucraina (S. BUJOR) etc.

Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă cruciferele și ovăzul din cauza dăunătorilor comuni (nematode), floarea-soarelui și cânepa, din cauza consumului mare de apă și potasiu, porumbul erbicidat cu erbicide triazinice, sorgul și iarba de Sudan, datorită epuizării solului în apă, cât și suprafețele ocupate de culturi succesive.

Sfecla poate reveni pe același teren după 4 ani, dacă solul nu a fost infestat cu nematode, sau după 6 ani, dacă infestarea a fost slabă și numai după 8 ani, în cazul infestării puternice (A. VASILIU, 1959).

La rândul ei sfecla este bună premergătoare pentru orzoaică, orz, grâu, porumb și alte culturi cu care nu are dăunători comuni.

7.2.2.2. Fertilizare

Sfecla pentru zahăr este o mare consumatoare de elemente nutritive. Pentru o producție de 40 t/ha rădăcini și 36 tone/ha frunze, sfecla extrage din sol circa 165 kg azot, 70 kg P2O5 și 250 kg K2O.

Limitele de consum (în kg/ha s.a.) după D. SOLTNER (1990), citat de GH. BÎLTEANU (1993), pentru o tonă de rădăcini, sunt următoarele: N – 4,0 – 5,0; P – 1,7 – 2,9; K – 5,8 – ^8,2; Ca – 1,4 – 2,6; Mg – 1,4 – 2,6; Na 1,4 – 2,6.

GH. BILTEANU și colab. (1983) menționează trei perioade critice privind necesarul elementelor nutritive accesibile plantei: 1) la apariția perechii a doua și a treia de frunze; 2) la începutul îngroșării rădăcinii (10 – 30 iunie); 3) în perioada tuberizării și cumulării zahărului (iulie – august).

In primele luni de vegetație sfecla consumă cantități mari de azot pentru formarea frunzelor. Pe măsură ce plantele avansează în vegetație se intensifică asimilarea fosforului și potasiului, elemente deosebit de importante pentru sinteza și acumularea zahărului.

Azotul este cel mai important element pentru creșterea plantelor, consumul maxim fiind înregistrat în lunile iunie – iulie, când se absorb circa 70% din întregul necesar. După diferiți autori, în funcție de condițiile de experimentare, la 1 kg N s.a. se asigură un spor de 52 – 110 kg rădăcini.

Insuficiența azotului determină reducerea suprafeței foliare, iar excesul de azot frânează acumularea zahărului în favoarea creșterii vegetative și determină creșterea conținutului de azot vătămător.

Excesul de azot amoniacal în sol la însămânțare are efecte toxice asupra germenilor și plantelor de sfeclă (D. DAVIDESCU și colab., 1976).

Fosforul favorizează creșterea rădăcinilor și a aparatului foliar, contribuie la creșterea producției de rădăcini și sporește conținutul de zahăr cu 0,6 – 2% (GH.

BILTEANU, 1974).

Absorbția fosforului are loc de-a lungul întregii perioade de vegetație, consumul maxim fiind înregistrat în intervalul iulie – august.

Sporul de producție datorat fosforului este mai mic decât în cazul azotului în ceea ce privește recolta de rădăcini, dar este mai ridicat la producția de zahăr, 1 kg fosfor asigurat prin fertilizare determinând obținerea a 17 kg zahăr ( W. BROUWER,

1970).

Insuficiența fosforului se manifestă prin frunze mici fără luciu, cu o colorație verde-albăstruie și cu pete brune pe margini, prin prelungirea vegetației și diminuarea conținutului de zahăr.

Excesul de fosfor mărește consistența rădăcinilor și grăbește maturarea, influențând negativ producția.

Potasiul favorizează absorbția azotului și fosforului, sinteza și migrarea zahărului în rădăcini și conferă plantelor o bună rezistență la secetă și boli.

Carența în potasiu determină reducerea numărului de frunze și uscarea lor prematură; excesul de potasiu favorizează producția de frunze în detrimentul producției de rădăcini.

Sporul de producție realizat de 1 kg potasiu s.a. este de 25 – 30 kg rădăcini respectiv 4,5 – 5,5 zahăr (W. BROUWER, 1970).

Microelemente. Dintre acestea importanță deosebită prezintă borul. Carența de bor determină îngălbenirea frunzelor din centrul rozetei și putrezirea "inimii sfeclei". Frecvent, carența în acest element apare pe solurile cernoziomice și aluviale cu reacție neutră, în anii cu veri secetoase. Prevenirea carenței în bor se realizează prin aplicarea a 13 – 26 kg/ha borax (1,5 – 3,0 kg s.a.), odată au fertilizarea de bază (CR. HERA și Z. BORDAN, 1975).

Gunoiul de grajd, principalul îngrășământ organic, asigură importante sporuri de recoltă pe toate tipurile de sol, deoarece ritmul de descompunere al gunoiului coincide, în mare măsură, cu nevoia de substanțe nutritive ale plantei. Sporurile medii de producție obținute în experiențele cu gunoi pe diferite tipuri de sol sunt prezentate în tabelul 7.11.

Rezultă că dozele economice sunt de 20 – 30 t/ha, cu excepția solului aluvial de la Târgu Mureș, unde apare mai economică doza de 40 t ha. Coeficientul de folosire de către sfeclă a principalelor elemente nutritive din gunoiul de grajd de bună calitate este de 40,9% la azot, 41,9% la fosfor și 47,5% la potasiu.

Rezultate bune se obțin numai prin utilizarea de gunoi fermentat, încorporat în sol sub arătura de vară sun toamnă. Pentru fiecare tonă de gunoi încorporat, doza de îngrășăminte se va diminua cu: 2,5 kg/ha N, 1,5 kg/ha P2O5, și 2,5 kg/ha K2O, când îngrășământul organic se aplică pentru sfecla de zahăr și 1,5 kg/ha N, 1,0 kg ha P2O5, și 1 kg/ha K2O, când s-a aplicat plantei premergătoare.

Ingrășămintele verzi prezintă importanță în regiunile unde, datorită condițiilor climatice, leguminoasele pot fi cultivate în miriște sau în regim irigat.

Administrarea îngrășămintelor îngrășămintele chimice, pe lângă cele organice, au un rol primordial în nivelul producției sfeclei pentru zahăr. Astfel, la S.C.A. Lovrin, în perioada 1975 – 1985, prin fertilizare cu NPK, în funcție de nivelul dozelor și rapoartelor experimentale, s-au obținut sporuri la producția de rădăcini cuprinse între 26 – 84%, reflectate și în producția de zahăr care a crescut cu 13 – 70% (O. SEGĂRCEANU, 1986). In condițiile cernoziomului mediu levigat de la Girișul de Criș (jud. Bihor), sporul obținut la producția de rădăcini a oscilat între 27 – 133%,

iar la producția de zahăr între 27 – 140% (I. ȚUCUDEAN, 1986).

Tabelul 7.11.

Efectul gunoiului de grajd asupra producției de rădăcini și zahăr pe diferite tipuri de

Rezultatele experiențelor efectuate în 12 localități situate în diferite zone pedoclimatice ale țării, au evidențiat sporuri de 13,5 – 56,75% la producția de rădăcini și de 14,8 – 54,6% la producția de zahăr. (GH. OLTEANU și colab., 1960).

Criteriile care stau la baza stabilirii dozelor de îngrășăminte sunt nivelul recoltei scontate și aprovizionarea solului cu elemente fertilizante, menționată în cartarea agrochimică. În funcție de aceste două elemente, în tabelul 7.12 sunt prezentate dozele optime. Prevederile actuale referitoare la stabilirea dozelor de îngrășăminte stabilesc următoarele: pe solurile cu fertilitate bună se administrează N120-160P70-150K50-80, iar pe solurile cu fertilitate medie și slabă, N140-180P80-115K60-110.

Administrarea îngrășămintelor cu fosfor și potasiu trebuie făcută o dată cu efectuarea arăturii adânci de vară sau de toamnă.

Îngrășămintele cu azot, fiind mai ușor levigate pe profilul solului, se aplică fracționat: jumătate din doză la pregătirea patului germinativ și jumătate în timpul vegetației, odată cu prașila a doua mecanică, folosind cultivatorul CPT – 5,4 cu fertilizatoare.

Îngrășămintele complexe (NPK) de tipul: 16:48:0; 23:23:0; 13:27:13 se folosesc ca îngrășăminte de bază pe toate tipurile de sol. Deoarece aportul elementelor nutritive din aceste îngrășăminte nu corespunde întotdeauna necesităților de fertilizare, aducerea la nivelul dorit se va realiza prin completare cu îngrășăminte simple.

Tabelul 7.12.

Dozele optime de NPK la sfecla pentru zahăr, în funcție de recolta scontată (Rs)
și de gradul de asigurare a solului

Aplicarea îngrășămintelor complexe foliare la cultura sfeclei pentru zahăr

constituie un important factor de sporire a producției de rădăcini cu până la 29%, fără a diminua conținutul de zahăr (GH. ȘTEFAN și colab., 1984). Aceste îngrășăminte sunt compatibile cu produsele de combatere a bolilor și dăunătorilor, putând fi

aplicate în amestec. Momentul optim de aplicare este în luna iulie, utilizându-se doze de 1,5 – 3 l ha, în funcție de intervalul dintre stropiri.

7.2.2.3. Lucrările solului

Afânarea solului pe adâncimea de creștere a părții recoltabile a rădăcinii, mărunțirea și nivelarea lui constituie verigi de bază pentru germinarea, răsărirea și reglarea regimului aerohidric necesar creșterii și dezvoltării plantelor. Cercetările efectuate de V. POPESCU (1988); au evidențiat că rădăcinile sfeclei pentru zahăr se dezvoltă normal în solul care are greutatea volumetrică cuprinsă între 1,07 și 1,45 g cm3, cu influențe depresive asupra producției spre limita superioară; se apreciază favorabil solul cu porozitatea totală de 48 – 60%, din care 30 – 36%, porozitate capilară și 18 – 24% porozitate de aerație.

GH. SIN (1987) menționează că producția scade pe măsura creșterii densității aparente a solului (tab. 7.13) cu valori de până la 45%, urmare a reducerii densități plantelor, cât și a greutății rădăcinilor; în astfel de condiții, lipsa aerului determină reducerea numărului de perișori absorbanți cu repercusiuni asupra nutriției plantelor și, deci a producției realizate.

Tabelul 7.13.

Influența tașării solului asupra producției la sfecla pentru zahăr.

Când terenul prezintă denivelări, după lucrarea cu grapa cu discuri se va efectua nivelarea de exploatare prin două lucrări perpendiculare cu nivelatorul.

Arătura se execută la adâncimea de 28 – 30 cm cu scormonitor în agregat cu grapa stelată (fig. 7.22). Efectul arăturii adânci prin care se asigură încorporarea tuturor resturilor vegetale, un grad ridicat de nivelare și mărunțire este redat în tabelul

7.14.

Nivelarea arăturii din toamnă cu ajutorul nivelatorului NT – 2,8 sau cu alte mijloace adecvate, asigură pregătirea terenului mai devreme în primăvară, printr-o singură trecere cu combinatorul la o adâncime redusă și uniformă.

După plantele care părăsesc terenul în vară (cerealele păioase), se execută imediat dezmiriștirea cu grape cu discuri la adâncimea maximă de lucru a agregatului. Prin această lucrare se previne pierderea apei din sol și se asigură înmagazinarea întregii cantități de apă provenită din precipitații; conținutul în apă, determinat toamna pe teren dezmiriștit, a fost de 19,5%, iar pe teren nedezmiriștit de 11% (V.

POPESCU, 1988).

Tabelul 7.14.

Influența adâncimii de lucrare a solului asupra producției la sfecla pentru zahăr.

Pregătirea patului germinativ se efectuează pe solurile ușoare cu combinatorul format din grapa cu colți rigizi și grapa elicoidală urmată de tăvălugul inelar (de "tip croskillet"), iar pe solurile mai grele și tasate se înlocuiește grapa cu colți rigizi din compunerea combinatorului cu vibrocultorul ale cărui organe active pot afâna și mărunți mai bine aceste soluri.

Adâncimea de mobilizare a solului nu trebuie să depășească 4 cm fapt pentru care se interzice folosirea grapei cu discuri care nu poate fi reglată la adâncimi de

lucru mai mici de 8 – 9 cm (tab. 7.15). Fig. 7.22. Executarea arăturii cu plug

Tabelul 7.15 prevăzut cu scormonitor

Influența agregatelor folosite la pregătirea patului germinativ asupra unor indici de calitate

Se apreciază că pregătirea solului a fost realizată în bune condiții dacă patul germinativ este perfect mărunțit, nivelat, afânat în profunzime pentru a asigura apa și aerul necesare germinației semințelor și răsăririi plantelor (fig. 7.23).

Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahăr este influențată atât de adâncimea la care se încorporează sămânța, cât și de gradul de mărunțire a solului (tab. 7.16). Se desprinde concluzia că cele mai bune rezultate se obțin când semănatul se face la 2 cm, iar solul are bulgări cu diametrul mai mic de 5 cm.

AL. PASCU, GH. CÂRNICEANU (1990) apreciază că patul germinativ pentru sfeclă trebuie să asigure eliminarea microdenivelărilor care s-au creat prin lucrările anterioare; obținerea unui pat germinativ foarte uniform, pentru a se realiza: plasarea echidistantă a semințelor în plan orizontal și vertical; formarea imediat sub nivelul de încorporare a seminței a unui strat de sol compact, care să asigure prin capilaritate, ascensiunea apei din straturile imediat următoare; formarea la suprafața solului (peste sămânță) a unui strat superficial afânat cu agregate de sol care să împiedice formarea crustei.

v v S *> v '

a b

Fig. 7.23. Influența pregătirii terenului asupra încolțirii seminței de sfeclă pentru

zahăr:

a – teren bine pregătit cu combinatorul; b – teren pregătit necorespunzător cu discul

sau cultivatorul

Tabelul 7.16.

Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahăr în funcție de gradul de mărunțire a
patului germinativ la adâncimea de semănat (%).

7.2.2.4. Sămânța și semănatul

Sămânța. Pentru semănat se utilizează sămânță provenită din loturi semincere certificate, din categoria biologică înmulțirea I, cu puritatea minimă de 99% și germinația minimă de 75%.

Pentru prevenirea atacului de dăunători (Agriotes sp., Tanymecus sp., Bothynoderes punctiventris, Cheatocnema tibialis), sămânța se tratează cu unul din următoarele produse: Seedox 80 în cantitate de 10 kg/t; Furadan 35 ST – 28 l/t sau Promet 666 SGO 25 l/t, Mospilan 70WP 30 kg/t.

Pentru a preveni atacul ciupercilor Pythium, Phoma, Peronospora, Aphanomyces, Fusarium, Mucor, Aspergillus, sămânța se tratează cu Tiradin 75, (6 g/kg), Tachigaren 70 WP (6 g/kg) s.a.

Sămânța se livrează unităților agricole cultivatoare sub formă "șlefuită" în cazul soiurilor plurigerme și "neșlefuită" la soiurile monogerme. Glomerulele șlefuite se pot draja, respectiv se acoperă cu un liant în care se adaugă substanțe nutritive, insecticide, fungicide și biostimulatori. Sămânța drajată și calibrată asigură realizarea unui semănat de mare precizie.

Semănatul. Epoca de semănat. Cerințele ridicate față de umiditate pentru germinare impun ca semănatul să fie executat primăvara timpuriu, când temperatura solului la adâncimea de încorporare se stabilizează (2 – 3 zile) la 3 – 4°C, iar terenul este zvântat. Astfel, se evită pierderile produse de înghețurile târzii din primăvară, cât și apariția lăstarilor floriferi în primul an de vegetație. Calendaristic, semănatul trebuie încheiat până la 15 martie în zona de sud și 25 martie în zona de nord a țării.

Intârzierea semănatului cu 10 zile se soldează cu pierderi la producția de rădăcini de 13 – 18% și la producția de zahăr de 18 – 23% (v. POPESCU și colab.,

1985).

Executarea semănatului la timp asigură o răsărire explozivă, o creștere uniformă a plantelor, se evită atacul unor dăunători care apar odată cu creșterea temperaturii și contribuie la obținerea unor culturi încheiate, care stânjenesc dezvoltarea buruienilor.

Densitatea. Rezultatele experimentale din țara noastră reliefează că cele mai mari producții se obțin când se asigură la recoltare 100 – 110 mii plante/ha în culturile neirigate și 110 – 120 mii plante/ha la culturile irigate. In cazul soiurilor precoce, de tip zaharat, pe solurile cu aport freatic, densitatea poate să crească la 120 mii plante ha și în cultură neirigată (I. FAZECAȘ și colab., 1977).

F. BONCIARELLI, G. VENTURI admit ca limite pentru densitate 70 – 100

mii plante/ha. Rezultatele experimentale dovedesc că, la densități mici, se obțin rădăcini cu greutate mare, cu conținut de zahăr însă mai redus.

Datorită capacității germinative scăzute a glomerulelor de sfeclă, realizarea densității menționate se asigură prin semănarea unui număr dublu sau chiar de peste trei ori mai mare de semințe.

Distanțele de semănat. Pe suprafețele unde recoltarea se face mecanizat, sfecla pentru zahăr se seamănă la distanțe între rânduri de 45 cm, iar pe suprafețele unde recoltatul se face semimecanizat, semănatul se execută în benzi după

schema:45-60-45-45-45-60-45.

In funcție de germinația semințelor, se stabilește distanța între glomerule pe

rând.

Cantitatea de sămânță, în funcție de distanțele de semănat, pe rând (8 – 12 cm, variază la soiurile monogerme între 5 – 8 kg/ha, iar la soiurile plurigerme între 8 –

12,5 kg la ha.

Adâncimea de semănat. Sămânța monogermă are o putere de străbatere mai mică decât sămânța plurigermă, motiv pentru care adâncimea de încorporare va fi de 2 – 3 cm la sămânța monogermă și 3 – 4 cm la sămânța plurigermă.

Semănătoarea se echipează cu patine mici, prevăzute cu limitatoare de adâncime, precum și cu discuri cu 30 – 40 orificii, având diametrul de 1,8 mm (la sămânța monogermă) sau 2 mm (la sămânța plurigermă), cu marginile subțiate la 0,8 mm.

Semănatul se va executa cu viteze de 3,8 km/h, la care patinarea este minimă și crește precizia de distribuție a glomerulelor pe rând.

7.2.2.5. Lucrări de îngrijire

Intreținerea culturii de sfeclă pentru zahăr se face permanent, de la semănat până la recoltare, pentru a menține cultura curată de buruieni, terenul fără crustă și o stare fitosanitară corespunzătoare.

Prășitul. Ritmul lent de creștere din primele săptămâni mărește pericolul de îmburuienare a culturii de sfeclă pentru zahăr.

Prima prașilă mecanică se execută după 8 – 10 zile de la însămânțare, deci înainte de răsărire, pe urmele încă vizibile lăsate de roțile tasatoare ale semănătorii, lăsând o zonă de protecție de 5 – 7 cm, pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire.

Lucrarea se execută cu agregatul format din tractorul L-445, urmat de cultivatorul CPPT 4 sau CPT 5,4, echipate cu cuțite săgeată și discuri de protecție a rândurilor, la o viteză de lucru cu 3 – 4 km/h și la adâncimea de 4 – 6 cm.

De-a lungul perioadei de vegetație se mai execută 3 – 4 prașile mecanice, care încep imediat ce rândurile devin vizibile și se repetă la intervale de 10 – 14 zile, în funcție de starea terenului și gradul de îmburuienare.

Adâncimile de lucru sunt de 5 – 7 cm la prașila I, 8 – 10 cm la prașila a II-a, 10 – 12 cm la prașila a III-a și 12 – 15 cm la prașila a IV-a (GH. CLOȚAN și colab., 1979).

Viteza de înaintare a tractorului este de 3,8 km/h la prima prașilă, 6,2 km/h la prașila a doua și circa 7 – 8 km/h la ultimele două lucrări.

La prima și a doua prașilă cultivatorul se echipează cu discuri de protecție a rândurilor și cu cuțite săgeată; la prașilele a treia și a patra, discurile de protecție se scot, iar cuțitele săgeată se înlocuiesc cu cele unilaterale (fig. 7.24).

Când frunzele sunt mari, prășitul mecanic se face mai târziu, în orele în care frunzele au turgescența redusă, folosind despicătorul de lan. Pe rând se execută 2 – 3 prașile manuale, iar când apar buruienile în a doua jumătate a perioadei de vegetație, acestea se înlătură prin lucrarea de plivit.

Răritul. Asigurarea densității optime se realizează prin rărit. Lucrarea începe atunci când plantele au două frunze adevărate, în condiții normale de vegetație și la patru frunze, când se semnalează atac de dăunători, devansarea sau întârzierea efectuării lucrării soldându-se cu importante pierderi de producție (tabelul 7.17).

Tabelul 7.17.

Influența fazei de executare a răritului asupra producției sfeclei de zahăr.

Executarea răritului se face manual, la distanța între plante pe rând la 18 – 22 cm, folosind în exclusivitate săpăligi speciale cu lamă îngustă de 15 cm.

Odată cu răritul se face completarea golurilor, manual, când acestea sunt sporadice și cu mașina de semănat, când rămân porțiuni de rânduri nesemănate.

Productivitatea muncii la rărit poate fi mărită de 1,3 – 2,5 ori prin buchetarea prealabilă cu cultivatorul și corectarea manuală în cadrul "buchetelor" (I. POPOVICI și GH. CLOȚAN, 1985).

Agricultura modernă dă ca soluție, pentru realizarea densității dorite, semănatul sfeclei la distanță definitivă bob cu bob, cu sămânță din soiuri monogerme genetic, cu indicatori de calitate superiori, cu condiția protejării perfecte a culturii împotriva buruienilor, a bolilor și dăunătorilor.

Combaterea chimică a buruienilor. Metodele chimice au un rol hotărâtor în combaterea buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr. Pentru combaterea buruienilor se vor folosi erbicide antigraminee asociate cu erbicide antidicotiledonate

(tab. 7.18)

Erbicidele Olticarb, Ro-Neet, Diizocab sau Eradicane 6 E se aplică înainte de semănatul sfeclei și se încorporează prin două lucrări cu combinatorul, la 6 – 7 cm adâncime.

Erbicidul Dual se aplică înainte de semănat și, nefiind volatil, se încorporează superficial la 3 – 4 cm printr-o singură lucrare cu combinatorul.

Erbicidul Betanal AM se utilizează atunci când dicotiledonatele anuale n-au fost bine combătute de Venzar, Hexilur, Elbatan sau Ador. Se aplică după răsărirea sfeclei, când buruienile dicotiledonate au 2 – 3 frunze.

În solele puternic infectate cu Avena fatua, după răsărirea sfeclei se folosește unul din erbicidele: Fusilade super, Gallant sau Targa, în doze de 1,5 – 2 l/ha. Dacă cultura este infectată și cu Sorghum halepense, dozele din erbicidele menționate se măresc la 2 – 3 l/ha, tratamentul efectuându-se atunci când plantele de costrei au 15 -35 cm înălțime.

Combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de prașile la două; de asemenea, sunt necesare și una-două prașile manuale selective.

Combaterea bolilor și dăunătorilor. Institutul de Cercetare și Producție pentru Cultura și Industrializarea Sfeclei de Zahăr Fundulea (1990) menționează, la această cultură, 10 boli și 17 dăunători.

Tabelul 7.18.

* – În loc de Venzar se pot folosi în aceleași doze, erbicidele Hexilur, Elbatan, Adol.

** – În asociație cu Fusilade, Gallant, Targa, dacă există Cirsium arvense.

Cercosporioza (Cercospora beticola) apare în lunile VI – VII, fiind mai frecventă în zonele și în anii cu cantități mai mari de precipitații sau în condiții de irigare. Pierderile provocate pot ajunge la 30% la producția de rădăcini și 40% la producția de zahăr. Se execută două-trei tratamente cu unul din următoarele produse: Alto combi 420, Brestan 60, Suzu 60, Impact 12,5, Sumi 8 în doză de 0,5 l/ha; Bavistin 50, Derosal 50, Benlate 50, Fundazol 50, Rias 300 EC, Topsin M 70, în doză de 0,3 l/ha; Punchne în doză de 0,2 l/ha; Kasumin 2, Baycor 300, în doză de 2 l/ha; Altor 100 (0,6 l/ha); Pennuc, în doză de 7 l/ha.

Făinarea (Erysiphe betae) se combate cu Tilt 250 (0,3 l/ha).

Dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp., Atomaris linearis, Tanymecus sp:, Chaetocnema tibialis) se combat prin traramente la sămânță și în vegetație prin tratamente cu Dursban 4 Z (1,5 l/ha) sau Decis 2,5 EC (0,5 l/ha).

Larvele defoliatoare (Mamestra brassicae, Plusia gamma) se tratează în vegetație cu unul din următoarele produse: Talstar 10 EC (0,1 l/ha), Fastac 10 EC (0,1 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Ekalux 25 EC (1,0 l/ha), Sumialfa 10 EC (0,3 l/ha),

Sumicombi 30 EC (0,75 l/ha), Sumicidin 20 EC (0,25 l/ha) și Dursban 4 EC (1,5 l/ha).

Protecția plantelor, realizată prin tratamentul semințelor, nu este totală, astfel că, la densități crescute ale dăunătorilor și în condiții favorabile manifestări atacului, se efectuează un tratament suplimentar cu insecticidele Dursban 4 E sau Sinoratox R-35 cu dozele de 1,5 l/ha și respectiv 3,0 l/ha.

Irigarea culturii. Obținerea unor producții mari de sfeclă pentru zahăr este posibilă în zonele cu deficit de umiditate, numai prin conducerea rațională a regimului de irigație corespunzător cu cerințele plantelor în diferite faze de vegetație.

Satisfacerea necesarului de apă prin irigare începe, în anii normali, la mijlocul lunii iunie, când rădăcinile încep să se îngroașe, iar rezerva de apă din sol ajunge Ia 50% din i.u.a. în stepă și silvostepă și la 70% din i.u.a în zona pădurilor din câmpie, pe adâncimea de 0 – 80 cm, folosind o normă de udare de 500 – 600 m3/ha, revenirea pe aceeași parcelă fiind necesară la intervale de 10 – 15 zile, în funcție de textura solurilor.

AL. PASCU (1990) recomandă ca în zona de stepă să se administreze o normă de irigație de 4.800 – 5.600 mVha apă în 6 – 7 udări; în zona de silvostepă 5 – 6 udări, cu norma de irigare de 3.500 – 4.200 m3/ha, iar în zona pădurilor din câmpie 4 – 5 udări, cu o normă de irigare de 2.400 – 3.000 m3/ha.

Eșalonarea pe luni a udărilor este următoarea: o udare în iunie, 3 – 5 udări în iulie – august și o udare în septembrie.

Grosimea stratului de sol umezit trebuie să fie de 0,5 cm în luna iunie, când are loc creșterea frunzelor și 0,8 m începând cu luna iulie, când începe creșterea rapidă a corpului sfeclei.

Pe solurile cu aport freatic irigarea este necesară numai în anii secetoși.

Între data aplicării ultimei udări și a recoltării trebuie să treacă 30 de zile în anii normali și numai circa 5 – 10 zile în anii secetoși.

AL. TEODORIU (1980), menționează posibilitatea folosirii apelor uzate provenite de la complexele de creștere a porcilor, situație care ar exclude fertilizarea chimică.

Recoltarea. Epoca de recoltare este atunci când sfecla a ajuns la maturitate, când rădăcinile au atins greutatea maximă și au conținutul mai ridicat de zahăr.

Calendaristic, maturitatea sfeclei se realizează în jur de 15 – 20 septembrie în zonele din sudul țării și 1 – 5 octombrie în zona mai rece din nord.

Fenologic, maturitatea se recunoaște prin aceea că frunzele se împuținează și devin de culoare verde-deschis, iar formarea de noi frunze încetinește. În acest moment greutatea rădăcinilor este de 1,5 – 2 ori mai mare decât greutatea frunzelor.

Științific, determinarea stadiului de maturitate se realizează cu ajutorul fotometrului de flacără folosind relația :

D

c =

m ?

NaO x1000

în care: cm – reprezintă coeficientul de maturitate; D – procentul de zahăr din rădăcini; NaO – procentul de oxid de sodiu.

Când temperaturile din aer sunt mai mari de 10°C, se recoltează numai cantitățile obligatorii prevăzute în graficele de livrare, respectiv cele care pot fi prelucrate imediat. Depozitarea sfeclei în vederea, prelucrării ulterioare este admisă numai când temperaturile scad sub 10°C.

O atenție deosebită trebuie acordată decoletării sfeclei. Rădăcinile cu greutate mai mică de 1 kg se decoletează printr-o tăietură orizontală la nivelul celor mai de jos muguri vizibili de pe epicotil. Rădăcinile mai mari de 1 kg se decoletează conic, înlăturând, cu o porțiune mică de pulpă, frunzele uscate și verzi și efectuând la capătul sfeclei o tăietură orizontală de 2 – 3 cm (fig. 7. 25).

Fig. 7.25. Moduri de decoletare:

a – decoletarea orizontală;

b – decoletarea conică;

c – decoletare corespunzătoare;

d, d' – decoletare necorespunzătoare

Pentru a preveni pierderea turgescenței rădăcinilor se impun următoarele măsuri: să nu se recolteze decât cantitățile care pot fi decoletate în cel mult 24 de ore; transportul să fie efectuat în paralel cu recoltarea și decoletarea; depozitarea în câmp a sfeclei care nu se poate transporta imediat să se facă în grămezi mari de circa 1.000 kg acoperite cu coletele rezultate prin decoletare.

Recoltarea poate fi efectuată manual, semimecanizat și mecanizat.

Recoltarea manuală. Se realizează cu furci speciale, prevăzute cu două coarne în formă de liră. Sfeclele extrase din pământ se curăță și se decoletează tăindu-se și vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm.

Recoltarea semimecanizată. Dislocarea rădăcinilor se face cu DSP-4, iar extragerea rădăcinilor din sol și decoletarea se execută manual. Lucrarea se execută în bune condiții dacă la semănat s-a folosit schema corespunzătoare (în benzi). Rădăcinile decoletate și bine curățate de pământ se așează în grămezi cât mai mari și, dacă nu se transportă imediat, se vor acoperi cu frunze.

Recoltarea mecanizată se execută în două faze cu seturile de mașini MDS-3 + MRS-3, și BM-6 + KS-6 sau într-o singură fază cu combinele de recoltat sfeclă CRS-2 și CRS-3 sau cu alte tipuri de combine de fabricație străină.

Cele mai bune rezultate se obțin la recoltarea în două faze. Pentru a lucra în condiții bune, cu pierderi minime, cultura trebuie să îndeplinească următoarele condiții: terenul să fie perfect nivelat; semănatul să se execute echidistant și în rânduri drepte; răsărirea să fie explozivă și fără goluri; distanta între plante 18 – 22 cm; la prășit să nu se scoată bolovani, să nu se facă șanțuri, să nu se acopere coletul plantelor cu pământ; terenul să fie curat de buruieni; culturile cu distanța între plante pe rând sub 12 cm nu se pot decoleta, iar cele care au coletul deasupra solului, la peste 12 cm, la decoletare sunt culcate și se taie oblic; la recoltare terenul să aibă umiditate normală; producția să nu fie peste 30 t/ha; lucrarea de decoletat să înceapă după ce se ridică roua; înainte de decoletare se deschid drumuri cu dislocatorul și se extrag rădăcinile normal, după care se eliberează terenul; la ambele capete ale parcelei, pe distanta de 18 – 20 m, plantele se recoltează manual, pentru a asigura zona de întoarcere pentru agregate.

După recoltare, sfecla pentru zahăr nu trebuie să rămână în grămezi în câmp, deoarece pierderile în greutate sunt extrem de ridicate, fapt care obligă la organizarea în flux continuu a recoltării, transportului și prelucrării.

În condițiile respectării tehnologiei de cultivare în țara noastră, cu soiurile zonate în prezent se pot realiza producții de peste 50 t/ha rădăcini. Producția de frunze și colete reprezintă 38% din recolta de rădăcini.

7.2.3. Producerea materialului semincer la sfecla pentru zahăr

În țara noastră s-a organizat o rețea de unități (150), care produc sămânță necesară pentru întreaga suprafață cultivată anual cu sfeclă pentru zahăr.

Producerea de sămânță se realizează în trei etape: 1) producerea seminței superelită de către "Institutul de Cercetări și Producție pentru Cultura și Industrializarea Sfeclei de Zahăr și Substanțelor Dulci" – Fundulea și la Stațiunea de Cercetare și Producție pentru Cultura Sfeclei de Zahăr Brașov; 2) producerea seminței elită de către unele stațiuni de cercetări agricole; 3) producerea seminței originale de către unele unități agricole.

S ămânța soiurilor poliploide se obține prin încrucișarea unui soi tetraploid cu un soi diploid.

Necesarul anual de sămânță elită este de circa 70 – 80 tone, care asigură lotul de sămânță originală pe o suprafață de aproximativ 7.000 ha butași anul I. Suprafața de 7.000 ha butași respectând raportul de plantare de 1:2 – 2,5, asigură necesarul de sămânță de sfeclă industrială pentru circa 300.000 ha.

7.2.3.1. Obținerea butașilor În țara noastră, obținerea butașilor se poate realiza în două variante tehnologice: în cultură de primăvară și în cultură succesivă, prin însămânțarea în vară.

Obținerea butașilor în cultură de primăvară. Această variantă tehnologică este asemănătoare culturii industriale în ceea ce privește rotația, lucrările solului și lucrările de îngrijire.

Fertilizarea. Gunoiul de grajd se aplică plantei premergătoare; în cazul aplicării directe se administrează 15 – 20 tone gunoi bine fermentat, împreună cu 30 -40 kg/ha fosfor și potasiu.

Raportul de fertilizare N:P este 1:0,8 (Z. STĂNESCU și colab., 1968) folosindu-se doze de N80P60 după cereale păioase și N100P80 după porumb, floarea-soarelui sau cartof. Îngrășămintele cu potasiu, în funcție de gradul de aprovizionare al solului și planta premergătoare, se aplică în doze de 60 – 120 kg/ha.

Semănatul. Epoca de semănat este aceeași ca și în cultura industrială. Întârzierea semănatului reduce proporția de butași utili (100 – 300 g) și schimbă structura ploidică a acestora, reducându-se proporția de butași din soiul-mamă (A. ȘTEFĂNESCU, 1977).

Distanța între rânduri este de 45 cm, cu o distribuție pe rând a glomerulelor la 5 cm. Aceasta corespunde la un număr de 440 – 450.000 glomerule/ha, ceea ce permite obținerea a minimum 200.000 butași/ha.

Cantitatea de sămânță este de 12 – 14 kg/ha la soiurile plurigerme și 7 – 8 kg/ha la soiurile monogerme. Adâncimea de semănat este de 2 – 4 cm. Semănatul se execută cu semănătorile de tip SPC.

Lucrările de îngrijire. În culturile semănate la distanța de 5 cm între glomerule pe rând lucrarea de rărit nu se mai execută. Celelalte lucrări de întreținere sunt identice cu cele din cultura industrială, cu precizarea că îndepărtarea butașilor care dau lăstari floriferi este obligatorie.

Recoltarea butașilor. Epoca de recoltare este la maturitatea deplină, exteriorizată prin îngălbenirea frunzelor, cu excepția celor din mijlocul rozetei, asociată cu scăderea temperaturii sub 6 – 7°C, când butașii nu mai acumulează substanță uscată (V. BÂRNUARE 1979). Aceasta corespunde, calendaristic, cu mijlocul lunii octombrie în zonele din nordul țării și, respectiv cu sfârșitul aceleiași luni în sudul țării. Butașii recoltați prea devreme, când temperaturile, noaptea, sunt de peste 6 – 7°C, nu sunt bine maturați, își pierd turgescența și se păstrează greu în silozuri (GH. BÎLTEANU, 1974).

Recoltarea se poate efectua semimecanizat cu DSP-4, după care butașii se sortează, reținându-se cei cu greutate între 100-300 g, sănătoși, neramificați, nedeformați și se fasonează tăind frunzele la circa 2 cm deasupra epicotilului și a codiței (fig. 7.26).

GIAN CARLO BONGIOVANI (citat de GH. BÎLTEANU 1993) menționează că cei mai indicați butași sunt cei de 70 – 80 g.

Recoltarea mecanizată se realizează cu CRS-2 la care se suspendă aparatul de decoletare, după ce, în prealabil, s-a efectuat îndepărtarea frunzelor, cu 2 cm mai sus de epicotil, cu CSU-EI sau cu MTV-4.

Păstrarea butașilor. Sortarea butașilor pe categorii de mărime (80 – 140 g, 150 – 200 g și peste 200 g) ușurează lucrările de primăvară, plantarea urmând să se facă conform cu greutatea butașilor, fapt care contribuie la obținerea de culturi uniforme. Păstrarea se face în silozuri semiîngropate, late de 80 – 100 cm și înalte de 60 – 80 cm (fig. 7.27). Temperatura optimă de păstrare este de 2 – 3°C. Controlul temperaturii trebuie efectuat cel puțin din 10 în 10 zile. Când temperatura urcă peste 6°C se reduce stratul acoperitor de pământ sau se fac dezveliri parțiale pe laturile silozului, refăcându-se când temperatura scade la 2 – 3°C. Dacă temperatura se menține ridicată, înseamnă că în masa silozului sunt focare de încingere, fapt ce impune înlăturarea lor imediată.

Obținerea butașilor în cultură de vară. În sudul țării se recomandă însămânțarea de vară, pentru obținerea butașilor în cultură succesivă, economisindu-se timp și teren, dar care impune, în primul rând, suprafețe irigate care asigură răsărirea rapidă și uniformă, precum și butași viguroși cu mare putere de răsărire în anul următor (Z. STĂNESCU, A. F. BADIU, 1986).

Bune premergătoare sunt plantele care părăsesc terenul până la sfârșitul lunii iunie: mazăre, borceag, rapiță, orz, soiuri timpurii de grâu. Terenul se ară imediat la adâncimea de 18 – 20 cm, iar pregătirea patului germinativ se

realizează în condiții corespunzătoare cu combinatorul, în aceeași zi cu aratul.

Fertilizarea se face corelat cu îngrășămintele aplicate la planta premergătoare. În cazul când fosforul și potasiul sunt asigurate, se fertilizează unilateral cu azot, 100 kg/ha; în caz contrar, se vor folosi îngrășăminte complexe cu toate cele trei elemente care vor fi încorporate în sol odată cu arătura.

Semănatul. Perioada de semănat este 10 – 15 iulie. Întârzierea semănatului determină reducerea greutății butașilor obținuți.

Erbicidarea. Samulastra de orz sau grâu și buruienile mono- și dicotiledonate se combat foarte bine cu erbicidele Ro-Neet sau Dual 500, asociate cu Venzar. Combaterea costreiului din rizomi se poate realiza prin tratamente cu Fusilade W. Asocierea erbicidelor Fusilade W + Betanal AM au asigurat combaterea buruienilor, mono- și dicotiledonate, inclusiv a costreiului (N. ȘARPE, 1987).

– siloz semiîngropat: 1 – strat de acoperire în toamnă; 2 – strat de acoperire la venirea înghețului; șanțuri pentru evacuarea apei. Regimul de irigare: o udare cu 800 – 1.200 m3/ha după recoltarea plantei premergătoare; o udare de răsărire cu 400 – 500 m3/ha; 3 – 4 udări în perioada de vegetație, astfel ca solul să fie menținut la 50 – 60% din i.u.a.

Ultima udare se execută la sfârșitul lunii septembrie – începutul lui octombrie. Celelalte lucrări sunt similare celor din culturile realizate în ogor propriu.

7.2.3.2. Cultura plantelor semincere

Lucrările solului constau din arătura adâncă de 30 cm cu scormonitor, efectuată în agregat cu grapa stelată și menținută afânată, curată de buruieni și nivelată până la intrarea în iarnă.

Fertilizarea optimă se realizează în varianta organo-minerală, cu 20 – 30 t gunoi de grajd – N60P90K40. Fertilizarea numai cu îngrășăminte chimice vizează realizarea unui raport N:P, de 1:1,2, cu doze de N100-120 P120-150 kg/ha. Îngrășămintele cu potasiu, în funcție de gradul de aprovizionare al solului, se aplică în doze de 50 -100 kg/ha s.a.

Plantarea. Epoca de plantare are o deosebită importanță pentru obținerea de recolte ridicate. Din datele obținute la Cenad, față de media recoltelor pe 10 ani plantările timpurii au dat un spor de până la 792 kg/ha, iar plantările târzii un minus de 823 kg/ha (c. COJOCARU, 1964).

În sudul și vestul țării, în anii normali, plantarea butașilor trebuie realizată la sfârșitul lunii februarie – începutul lunii martie.

Eventualele înghețuri de -6°C, până la -7°C, nu dăunează culturii, dacă plantarea s-a făcut în bune condiții, în schimb, prinderea este aproape totală și fructificarea plantelor este 100%, dacă și păstrarea în silozuri s-a făcut în bune condiții.

La plantările târzii, pe lângă micșorarea recoltei de sămânță, este afectată și calitatea biologică a seminței (C. COJOCARU, 1984; Z. STĂNESCU, 1967).

Densitatea optimă de plantare la soiurile plurigerme, în condiții de neirigare la S. C. A. Lovrin (I. BRATU, GH. ȘIPOȘ, 1972) a fost de 30 – 50 mii butași/ha, iar în condiții de irigare, la S.C.A. Băneasa Giurgiu (A. ȘTEFĂNESCU, 1975) a fost de 40 – 50 mii butași/ha. Densități de 60 mii butași/ha se practică în cazul când se utilizează butași mici (sub 100 g).

Distanța dintre rânduri, pentru a obține culturi cu coacere uniformă, este de 60 cm. Adâncimea de plantare se stabilește astfel ca vârful butașilor să fie la 2 cm sub nivelul solului.

Plantarea partenerilor monogermi se face în rânduri, în raport de 3:1 (6:2), adică 3 rânduri mamă 1 un rând tată, în timp ce la soiurile plurigerme raportul 3:1 este realizat prin amestecul seminței elită. Neplantarea ambelor forme parentale în aceeași zi, ca și plantarea unor butași de mărime diferită atrage după sine o serie de neajunsuri care se reflectă în calitatea seminței ca: diminuări ale procentului de hibrizi prin înflorire neuniformă; polenizarea formelor-mamă cu polen provenit preponderent de la o formă mai precoce etc. (Z. STĂNESCU, A. F. BADIU, 1986).

Plantarea butașilor se face cu mașini de plantat butași MPB-4, care asigură plantarea în poziție verticală, tasarea solului în jurul butașilor și acoperirea epicotilului cu un strat de 4 – 5 cm sol.

Randamentul de lucru al mașinii MPB este de circa 2 ha/schimb.

Lucrările de îngrijire. Combaterea mecanică și manuală a buruienilor, când nu se folosesc erbicide, se realizează prin 3 – 4 prașile mecanice și două prașile manuale pe rând executate până la înflorirea plantelor. Prima prașilă se execută mai la suprafață la 5 – 7 cm, imediat ce 40 – 50% din seminceri au răsărit, iar următoarele la 10 – 12 cm.

Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu aceleași erbicide și doze ca la sfecla industrială, cu precizarea că doza de Venzar se poate mări la 2 – 3 kg/ha.

În culturile erbicidate se execută 1 – 2 prașile mecanice și 1 prașilă manuală pe rând.

Dezvelirea rozetei de frunze se realizează manual, sau printr-o lucrare cu grape ușoare, perpendicular pe direcția rândurilor.

În cursul vegetației se fac tratamente pentru combaterea gărgăriței și în special a afidelor.

Cârnitul vârfului lăstarilor principali, când au înălțimea de 10 – 12 cm și ciupitul vârfului tuturor lăstarilor după fecundare sunt lucrări care conduc la obținerea unor importante sporuri de recoltă și reducerea numărului de glomerule mici.

Polenizarea suplimentară se execută în faza de înflorire cu ajutorul unor frânghii lungi de 3 – 5 m, de care sunt agățate bucățele de pânză lungi de 20 – 25 cm și late de 10 – 15 cm.

Irigarea. În Zonele cu deficit de precipitații se pot efectua trei udări: o udare după plantare cu 300 – 400 m3/ha; a doua udare în perioada formării lăstarilor cu 400 – 600 m3/ha și ultima udare la înflorire – formarea semințelor.

Recoltarea. Maturarea glomerulelor este neuniformă, începând de la bază spre vârf, la început pe tulpinile principale și continuă cu ramificațiile de ordinul I, II etc., iar la maturitatea completă glomerulele se scutură ușor.

Recoltarea se poate realiza mecanizat, direct sau divizat și manual.

Recoltarea mecanizată se realizează cu combina la un interval de circa 5 zile după aplicarea desicantului Reglone (5 l/ha în 100 – 150 l apă, împrăștiat cu avionul). Momentul de aplicare al desicantului este atunci când glomerulele de la baza lăstarilor au culoare castanie, iar semințele, în secțiune, au aspect făinos. Această metodă dă bune rezultate în lanurile cu coacere uniformă și curate de buruieni.

Atenție deosebită trebuie acordată înălțimii de tăiere pentru a nu rămâne ramuri nerecoltate, cât și aparatului de treier, în funcție de umiditatea glomerulelor, pentru a preveni impurificarea cu resturi ale culturii sau rămânerea de glomerule netreierate.

Recoltarea divizată constă în tăierea plantelor cu vindroverul și treierarea lor după 5 – 10 zile, în funcție de uscare, cu combina.

Recoltarea manuală se face prin secerarea semincerilor de pe 5 – 6 rânduri în zonele umede sau 7 – 8 rânduri în zonele de câmpie și așezarea lor pe două rânduri, în brazde continue. După uscarea plantelor se execută treieratul cu combina.

O atenție deosebită trebuie acordată recoltării soiurilor monogerme, pentru evitarea impurificării mecanice. De aceea, la aceste loturi de hibridare este bine ca, după polenizare, să se elimine partenerul-tată diploid plurigerm, sau recoltarea acestuia se va face înaintea formei-mamă plurigermă.

După treierat semințele se expun la soare, se lopătează, și se curăță prin vânturare mecanică, până ajung la umiditatea de 14%.

Semințele se livrează la stația Ghimbav (Brașov) în saci de iută etichetați, cu etichete emise de stație. Aici se analizează și se stabilește contravaloarea semințelor pentru cultivatori, în funcție de următorii indicatori: puritatea fizică minim 97%; facultatea germinativă minim 73% soiurile monogerme, minim 70% soiurile poliploide și minim 75% la soiurile diploide plurigerme sintetice; umiditatea maximă 14%; grad de hibridare la soiurile poliploide minim 50% la monogerme și minim

40% la plurigerme (V. BÎRNAURE, 1986).

Producția de sămânță, în prezent, este de 18 – 25 q/ha. În condiții bune de cultură producția trece de 30 q/ha.

Producerea semințelor prin iernarea butașilor în câmp. Metoda este studiată încă din 1920 în S.U.A. și apoi în mai multe țări europene (Danemarca, Anglia, Italia, Bulgaria, Turcia, Ucraina și alte țări cu ierni blânde).

În România problema producerii semințelor prin metoda directă a fost studiată de C. COJOCARU (1964) și AURORA RĂDOI (1971), concluziile fiind în favoarea metodei.

Metoda constă în semănatul în vară (20 iulie – 10 august), la 60 cm între rânduri, pentru a putea efectua mecanizat lucrările de îngrijire și este de acoperire a plantelor cu sol (operațiune nemotivată în zonele cu ierni blânde).

Răsărirea uniformă se poate obține printr-o udare de răsărire. Bune rezultate se pot obține prin cultivarea sub plantă protectoare, cum ar fi orzul semănat cu normă de sămânță redusă cu 30%.

Cultura nu se rărește decât în cazul unor densități exagerate, când se execută buchetarea.

Metoda încă nu poate fi extinsă, fiind necesare noi cercetări care să conducă la creșterea coeficientului de înmulțire a seminței.