Influenta Familiilor Biparentale Si Monoparentale Asupra Dezvoltarii Copiilor

Introducere

„O plantă, atâta timp cât este plăpândă, se supune grădinarului, prinde tărie prin acesta și tot de cel care o are-n grijă poate să fie zdrobită. Tot așa și cu un copil.” (Moesiodax, 1974, p. 34)

Capitolul I. Factorii educabilității- Mediul și Educația

Mediul- factor de influență în luarea deciziilor

Educația- factor de influență în luarea deciziilor

Capitloul II. Familia

Caracteristici generale

“Familia este unitate primară, natural biologică, a oricărei organizări sociale umane, iar educația este procesul universal care condiționează în mod necesar perpetuarea și dezvoltarea societăților umane de la cele mai simple la cele mai complexe.” (Stănciulescu E. , 2002)

Familia este cel mai important grup uman din viața unui om, cea mai stabilă instituție din istoria umanității. Omul trăiește în familie încă din primele momente de viață, și mai apoi în familia pe care o va întemeia el însuși. Este incontestabil faptul că, fiecare bărbat și femeie, unindu-se ca și cuplu, își aduc aportul la familia nou creată: gândirea, valorile morale, atitudinile, și mai apoi transmit mai departe copiilor lor modalitățile de manipulare a obiectelor, de relaționare, norme de comportament social, care reflectă în mare măsură ceea ce și-au însușit în propriile familii, creând astfel un ciclu care se repetă din generație în generație.

„În familie se realizează ceea ce se numește obișnuit socializarea primară a indivizilor, se pun bazele formării personalității, se transmit primele modele de comportament, primele norme și valori culturale, primele reguli de conduită în societate. Desigur, funcția educativă a acesteia nu se limitează doar la această socializare primară. Ea vizează formarea copiilor până la intrarea lor în etapa vieții sociale independente (și, în bună masură, și după aceea) după cum vizează și autoeducația permanentă a părinților și educarea reciprocă a acestora precum și o anumită influență educativă a copiilor asupra părinților. Aspectul socializării primare se cuvine însă a fi accentuat cu precădere având în vedere că în faza la care se produce aceasta familia este, dacă nu singurul, în orice caz cel mai important factor educativ. Și se mai cuvine a fi accentuat și pentru că modul în care se realizează această socializare primară, de calitatea acesteia, de conținutul său depinde într-o măsura importantă întreaga dezvoltarea ulterioară a personalității individului.” (Stanoiu și Voinea, 1983, p. 151)

Astfel, familia își asumă responsabilitatea educației inițiale a copilului, iar mai apoi a sprijinului emoțional, moral și financiar a procesului educativ întrucât aceasta are rol informativ în ceea ce privește lumea exterioară, fiind totodată mediul în care copilul face cunoștință cu primele regulamente de viață, cu modelele etice și estetice; Părinții educându-și copiii după propriile standarde. Ne putem da seama de valorile unei familii prin simpla observare a contribuției pe care membrii ei o au în implicare al copiilor în activitățile educaționale, cu efecte pozitive lor și a celorlalți. Preocuparea de bază a pricărei familii trebuie să fie modelarea personalității copilului pentru a deveni un adult care să participe activ la dezvoltarea societății.

„Relația mamă copil a fost transformată în „cheie” a înțelegerii procesului de umanizare și socializare a copilului. Mama devine, daca nu al doilea dumnezeu, măcar instrumentul prin care acesta trasează destinul copilului: întreaga dezoltare intelecuală și emoțională a acestuia, reușita sa țcolara, integrarea sa socială ….., totul este pus pe seama relației precoce cu mama, care este considerată o prezență indispensabilă și de neînlocuit.” (Stănciulescu E. , 2002, p. 111)

Contribuția pe care o are mama în conturarea treptată a copilului, întreaga sa dezvoltare intelectuală și emoțională, reușita școlară, integrarea socială mai întâi ca persoană și apoi ca personalitate în devenire, nu poate fi suplinită pe deplin, în primii ani ai vieții, de nici o altă sursă educațională; rolul educațional al familiei fiind simțit de copil încă din primele momente ale vieții sale, mama fiindu-i primul educator.

Atmosfera familială în care crește copilul ăși pune amprenta asupra personalității copilului, deoarece acesta este mediul în care cpilul stabilește pentru prima dată relații sociale, de comunicare afectovă și verbală cu cei din jur. Activitățile sociale ale familiei pot constitui și ele modele de acțiune care să fie întipărite în timp în mintea și sufletul școlarului, și de asemenea îi pot fi de folos în stabilirea unor relații corespunzătoare cu cei din jur.

Funcțiile familiei

În societate, familia are funcții bine determinate.

Funcția biologică ce constă în reproducerea speciei umane prin procearea și creșterea copiilor; condiției primordială a existenței societății.

Funcția socială ce presupune implicarea afectivă din partea familiei, pentru a creea sentimentul de siguranță, depășirea obstacolelor și dobândirea echilibrului emoțional; în familie fiind necesare căldura sufletească și sentimentul de siguranță.

Funcția economică constă în crearea condițiilor materiale propice vieții și dezvoltarea armonioasă a membrilor familiei.

Funcția educativă se referă la rolul important pe care familia îl are în transmiterea către urmașii ei a limbii, a obiceiurilor și a modelelor comportamentale. Tot în familie, copilul vine în contact cu normele și valorile societății depinzând de un anumit mod de viață și învățând totodată să se aprecieze pe sine dar și pe ceilalți.

Funcția culturală nu trebuie confundată cu funcția educativă, chiar dacă stă la baza procesului educativ, întrucât are ca finalitate integrarea individului în societate urmărind crearea unei individualități ce va putea contribui eficient la transformarea și progresul sociteății.

Tipologii familiale

Abordarea tipologiilor familiilor impune considerarea unor criterii în baza cărora acestea se constituie. Diana Vasile (2007), realizează o descriere amănunțită a acestora după cum urmează:

După criteriul numărului de parteneri care formează familia, există:

– familii poligame (au la bază un principiu acceptat de unele popoare, conform căruia căsătoria se poate realiza între un partener de un sex și mai mulți parteneri ai celuilaltsex). La rândul ei, poligamia este de două tipuri: poliandria și poliginia. Familia poliandrică poate fi definită ca fiind acea formă de familie alcătuită dintr-o femeiemamă, copiii ei și doi sau mai mulți bărbați/ soți. Pentru ca o familie să fie considerată poliandrică, este obligatoriu ca fiecare dintre soți să fie tatăl a cel puțin unuia dintre copiii femeii respective. În acord cu această definiție, poliandria este destul de rară ca răspândire, cele mai cunoscute societăți poliandrice regăsindu-se în unele zone din India, Nepal, Tibet, Sri Lanka ori Polynezia. Această formă de familie are mai multe explicații dintre care cele mai plauzibile sunt două. Prima se referă la faptul că în căsătoria poliandrică, bărbații au avut, de regulă, anumite relații între ei, anterioare căsătoriei, fie că sunt frați fie că sunt asociați în afaceri. A doua se referă la situații în care condițiile grele ale existenței favorizează o atitudine socială pozitivă față de bărbați (ca fiind mai apți să facă față mai bine unor condiții vitrege de viață) și descurajează nașterile fetelor. Așa, de exemplu, în unele comunități se acceptă infanticidul fetițelor, ca o formă de limitare a populației, ceea ce face ca numărul bărbaților să fie mai mare decât al femeilor, respectiv, să favorizeze poliandria. Familia poliginică reprezintă căsătoria unui bărbat cu una sau mai multe femei. Referitor la răspândirea poliginiei, în unele societăți, cum ar fi Ashante, mai mult de 70% dintre femei sunt incluse în această formă de organizare, împărțind practic un număr redus de bărbați. Această situație nu este generală pentru toată Africa. Așa, cum precizau C. Welch și P. Glick, în țări ca Benin, Gabon, Senegal, Tanzania, Togo și Zair, unul din patru bărbați căsătoriți trăiesc în familii poliginice (apud, Mitrofan și Ciupercă, 1998). Fiind „costisitoare”, poliginia este considerată, cel puțin de cei care o practică, ca o formă de prestigiu și de profit.

– familii monogame, în care un bărbat sau o femeie are dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener. În cadrul monogamiei putem diferenția două tipuri de familii:

– familii nucleare – cele mai întâlnite în toate societățile, sunt familii formate din cei doi soți și copiii lor necăsătoriți. Numită și „familie conjugală”, acest tip de familie permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relații democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială. Într-o familie nucleară gradul de intimitate este mai mare, iar șansele de a fi satisfăcute nevoile sexual-afective, de protecție, apartenență și stabilitate ale fiecărui membru sunt mai mari. În același timp, relațiile interpersonale sunt mult mai complicate și presupun un grad de „competență relațională”, bazat pe flexibilitate și creativitate, care să asigure interadaptarea unuia la celălalt și evoluția sănătoasă a copiilor din punct de vedere psihic și social.

– familii extinse – sunt cele în care două sau trei generații (frați, părinți, bunici, copii și nepoți) sunt reunite și locuiesc în același spațiu (cămin), între acestea existând și funcționând relații specifice, un sistem de reguli și norme de conviețuire care se transmit de la o generație la alta. Acest tip de familie subordonează familia nucleară și, de cele mai multe ori, este format din două

familii nucleare. Este tipică societăților tradiționale, dar nu numai și se caracterizează prin conservatorism al regulilor și tradițiilor familiale. Mai specific, familia cea mai în vârstă va tinde să impună regulile de organizare și funcționare și celorlalte familii. De regulă, cel mai în vârstă bărbat este considerat capul familiei, cel care ia deciziile importante sau cel care va fi consultat atunci când trebuie luate hotărâri importante. Din cauza acestei tendințe de conservare a pattern-urilor de viață și de relaționare, deseori tânărul cuplu intră în conflict cu cuplul parental cu care conviețuiește, ceea ce determină scăderea intimității și a satisfacției maritale. Când bunicii preiau un rol conducător al familiei, ei tinzând să devină părinți atât pentru nepoți, cât și pentru părinții acestora, se poate ajunge la neclarități și confuzii de rol atât pentru părinți, cât și pentru copii, aceștia din urmă nemaiștiind de cine să asculte și când. Autoarea enumeră și o serie de avantaje semnificative ale acestui tip de familie. Mai întâi, mai mulți membri înseamnă și o mai mare varietate de modele de comportament care pot fi adoptate de către copii. De asemenea, familia extinsă asigură puternice sentimente de apartenență și siguranță care sunt esențiale pentru buna dezvoltare psihică a copiilor. Este mult mai ușor să existe mai multe persoane care să permită un bun atașament al copiilor, fapt deosebit de important în dezvoltarea lor emoțională, mai ales la nivelul încrederii în sine și al abilităților de relaționare cu ceilalți. Totodată, într-o familie extinsă este mult mai ușor să se facă față sarcinilor gospodărești, crizelor familiale și să se îndeplinească funcțiile familiei. Avantajele sunt cu atât mai mari și mai evidente cu cât fiecare membru își cunoaște și își duce la bun sfârșit rolul pe care îl are și respectă nevoile și relațiile celorlalți, în special intimitatea. Pe lângă familia nucleară și cea extinsă se mai vorbește în literatură și de familia de origine, care este reprezentată de familia în care s-a născut cineva, adică părinții și frații unei persoane.

După criteriul numărului de copii, distingem:

– familia fără copii, adică un cuplu căsătorit care nu are încă sau nu va avea niciodată copii. Astăzi din ce în ce mai multe cupluri se află în această situație. Motivele pentru care cuplurile amână momentul nașterii unui copil sunt multiple (Necșoi D.V., 2014 apud Vasile D.L., 2007):

– partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor mai mult timp;

– doresc să își testeze stabilitatea relației până se adaptează unul la celălalt, pentru a nu crește șansele oferirii experienței de divorț viitorului copil;

– doresc să își consolideze statutul economic, fianciar, profesional (achiziția unei locuințe, obținerea unui serviciu bine remunerat, sau siguranța profesională);

– unul sau ambii parteneri se tem de responsabilitățile parentale (datorită unei imaturități emoționale, a unor dificultăți experimentate atunci când erau copii, a neîncrederii în abilitățile parentale, a neîncrederii în sine);

– partenerii doresc o mai mare libertate de presiunile familiei de origine cu care poate și locuiesc.

Există și câteva elemente de natură socială care facilitează întârzierea apariției unui copil (Vasile D.L., 2007). De regulă, familiile care dintr-un motiv sau altul rămân fără copii se caracterizează printr-o intimitate foarte mare, o foarte strânsă legătură emoțională între parteneri. De multe ori se ajunge la o similaritate accentuată, atât psihologică, cât și fizică.

– familia cu un singur copil; este un model frecvent întâlnit atât în România cât și în lume. În primul rând, oamenii se casatoresc astăzi mai târziu și sunt mai în vârstă atunci când au primul copil. Multe femei nasc primul copil la vârsta la care mamele lor îl nășteau pe al treilea sau al patrulea. Acest lucru se întâmplă și datorită faptului că astăzi femeile au mai multe opțiuni în ceea ce privește viața profesională. După unii autori (Vasile, 2007) acest tip de familie împlinește nevoia de paternitate a partenerilor, dar și previne suprasolicitarea economică și psihologică determinată de prezența mai multor copii. Dacă familia este funcțională, echilibrată, atunci copilul unic are șansa de a se dezvolta normal. Există și câteva provocări legate de creșterea într-o astfel de familie. Aflat în centrul atenției tuturor, copilul unic este uneori supraprotejat, fapt ce se asociază și cu o exigență dusă la extrem și un control permanent. De multe ori, părinții confundă atenția, grija și chiar educația cu intruziunea în viața copilului. Pentru că participă în mod direct și de la o vârstă fragedă la viața adulților, copilul interiorizează ușor trăirile acestora, ceea ce poate determina conflicte interioare și întârzierea sau accelerarea maturizării.

– familia cu doi copii; este un model de familie foarte apreciat și foarte întâlnit. Marele avantaj este că frații învață să se accepte, să se iubească, să colaboreze, să negocieze, să se sprijine reciproc. Rolurile în casă sunt împărțite pe sexe și în ordinea apariției (sau ordinea în fratrie). Apare între ei și fenomenul competiției, mai ales pentru dragostea părinților și pentru resursele materiale. Competiția este mai evidentă la frații apropiați ca vârstă, fapt ce stimulează abilitățile de negociere și de a face față societății unde copilul va întâlni foarte mulți egali, nu doar unul.

– familia cu trei sau mai mulți copii; în aceste familii, frații au mari șanse să se formeze unul după celălalt, să se crească unul pe celălalt. Dacă resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, de multe ori, mai ales în familiile tradiționale, primul copil va avea sarcini similare cu cele ale părinților, adică de a ține gospodăria, de a ajuta la creșterea celorlalți copii, de a lucra atunci când crește mai mare. Va deveni ceea ce se numește copil parental. Acest rol de copil parental poate fi adaptativ – dacă apare în familiile numeroase și duce la o mai bună funcționare a familiei – sau neadaptativ, când părintele renunță la rolul său și copilul trebuie să îl preia. Cei care au fost copii parentali în familiile de origine păstrează acest pattern de îngrijire și mai târziu, inclusiv față de proprii parteneri în familiile pe care le vor constitui. Un alt fenomen destul de des întâlnit este ca cel din mijlocul fratriei să se simtă ignorat emoțional, neglijat, să dezvolte sentimente de frustrare, neîncredere în sine, furie, fapt ce poate duce la tulburări de comportament, insuccese școlare și profesionale, dificultăți de relaționare (Vasile D.L., 2007)

După criteriul numărului de părinți care formează familia, distingem:

-familii biparentale

-în care există ambii părinți; la rândul lor, acestea pot fi formate din părinții naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat sau și-au pierdut partenerul. Ei vin cu propriii copii în noua căsătorie, dar pot avea și copii comuni. Familiile reconstituite pot întâmpina o serie de dificultăți, dintre care cele mai frecvente sunt:

-apariția la copil (copii) a sentimentului de nesiguranță, de teamă față de necunoscut, de noutate, de frați și surori vitrege, de reguli, așteptări și practici educaționale și relaționale noi;

– dificultăți în crearea apropierii și intimității dintre noul partener și copiii vitregi; acest lucru poate apărea fie pentru că părintele vitreg nu este acceptat de către copil (copii) pentru că este perceput ca înlocuindu-l pe părintele biologic, fie pentru că părintelui vitreg îi este greu să manifeste afecțiune pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta se revoltă împotriva sa.

Apariția acestor situații este favorizată și de o serie de greșeli de comportament pe care partenerii le comit: devalorizarea părintelui vitreg în fața copiilor sau interzicerea dreptului părintelui vitreg de a educa sau disciplina copilul. Mai mult, părintele vitreg este pus în situația de a-și asuma anumite roluri înainte de a stabili o legătură emoțională cu copilul (copiii), știut fiind faptul că relațiile se construiesc greu, că este nevoie de timp și experiențe comune pentru a se crea acea legătură profundă care există la nivelul familiei. La rândul lor, copiii pot fi confuzi din punct de vedere emoțional pentru că ar putea să li se pară că își trădează părintele biologic având o relație apropiată cu părintele vitreg.

– copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai puțină atenție și iubire după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferența dintre iubirea parentală și cea conjugală.

– conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri și/ sau copiii proveniți din căsniciile lor anterioare. Copiii din căsătoriile anterioare se pot simți mai puțin importanți, mai puțin doriți sau iubiți decât noul copil al cuplului. Sau se pot considera dezavantajați sau mai pedepsiți atunci când greșesc decât fratele sau sora lor vitregă. (Necșoi D.V., 2014)

-familii monoparentale

-în care unul dintre părinți nu (mai) există, copilul sau copiii fiind crescuți doar de un singur părinte. Familia monoparentală poate fi consecința unor experiențe diferite: decesul unuia dintre parteneri, divorțul unor cupluri cu copii minori, decizia unei persoane de a deveni părinte unic, prin nașterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creșterea copilului, sau prin adopția unui copil, nașterea unui copil în urma unei experiențe sexuale juvenile care nu se finalizează cu căsătorie. Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorțului părinților și decesului unui partener. În plus, cele mai multe familii monoparentale sunt cele formate din mamă și copil (copii), atât din motive naturale, cât și din rațiuni culturale (tribunalele încă consideră mamele părinți mai potriviți pentru copii, deși nu întotdeauna este așa). (Necșoi D.V., 2014)

Capitolul III. Abandonul copiilor

Abandonul copilului în Europa

Prin cercetare, s-a constatat că abandonul copilului este unul din motivele cheie pentru care copiii minori sub trei ani sunt plasați sub îngrijire instituțională. O comparație între copiii instituționalizați a arătat că în Europa de Vest doar 4% sunt abandonați, spre deosebire de 32% dintre copiii instituționalizați în Europa Centrală și de Est. România, Ungaria și Letonia au avut majoritatea copiilor care au fost abandonați dați în îngrijire instituțională, în timp ce Danemarca, Norvegia și Marea Britanie au raportat abandonul copilului ca fiind un eveniment rar. Este dificil de stabilit care este dimensiunea adevărată a abandonului deschis și secret al copilului în toată Europa, deoarece numai unele țări țin statistici naționale privind aceste fenomene și, acolo unde aceste informații sunt ținute, diferă datele în funcție de grupul de vârstă al copilului și a definiției utilizate pentru abandonul copilului. Ca parte a prezentului proiect Daphne finanțat de EU cu privire la abandonul copilului și prevenirea acestuia, li s-a scris departamentelor guvernamentale din toate cele 27 țări membre UE, solicitându-se informații în legătură cu abandonul deschis și secret. Din cele 22 de țări care au răspuns solicitării, Slovacia a avut cel mai mare număr de copii (cu vârste între 0-3 ani) care erau abandonați în mod deschis (4,9 la 1.000 născuți vii), urmată de Republica Cehă (4,1 la 1.000 născuți vii), Letoniia (3,9 la 1.000 născuți vii) și Polonia (3,7 la 1.000 născuți vii). În toate cele 22 de țări studiate, exista foarte puține informații (dacă exista) privind numărul de copii abandonați în aer liber sau în locuri publice. În plus, majoritatea țărilor nu țin o evidență a numărului de copii (cu vârste între 0-3 ani) abandonați în maternități. Între țările care țin o evidență, Slovacia a avut cel mai mare număr de copii abandonați în maternități pe an (3,3 la 1.000 născuți vii), urmată de Polonia și Lituania (1,7 la 1.000 născuți vii), și Franța 1 la 1.000 născuți vii).

Abandonul copilului în România

În încercarea de a reglementa adopția și situația copiilor instituționalizați, România a adoptat în anul 1993 legea abandonului (Legea nr.47/1993) conform căreia copiii instituționalizați care nu au fost vizitați de părinții lor timp de 6 luni, erau declarati abandonați și prin urmare adoptabili. Aplicarea acestei legi a condus la numeroase abuzuri și a contribuit la corupția în domeniul adopției (în special adopția internationala) înainte de anul 2001, când a fost introdus moratoriul cu privire la adopțile internationale. Noua legislație referitoare la protecția drepturilor copilului și adopție a fost adoptată în 2004 anulând legea abandonului. În ce privește numărul de copii părăsiți în maternitate sau în alte unități spitalicești numărul a scăzut de la 5130 în 2003 la 1315 în 2010. Este interesant de notat că cea mai mare scădere s-a înregistrat între 2004 (4614 copii părăsiți în spitale) și 2005 (2580 copii părăsiți în spitale),anul în care noua legislație a început să fie implementată și posibil ca rezultat al campaniilor naționale de conștientizare a publicului ce aveau drept scop sa împiedice instituționalizarea și abandonul copiilor (2001-2004). Cea mai recentă cifră a numărului de copii părăsiți în spitale este din prima jumătate a anului 2011: 748 copii, din care 226 au fost reintegrați în familiile lor naturale, 2 în familiile lor extinse, 285 în asistență maternală, 18 plasați în familii altele decât familiile rudelor sau de asistență maternală și 52 în îngrijire rezidențială. Conform legii drepturilor copilului, copiii sub 2 ani nu pot fi plasați în îngrijire rezidențială. În cazul acelor copii care apar în îngrijire rezidențială, motivele pot fi că ei sunt plasați în centrele de primire de urgență (până la plasarea în familii) sau au nevoi speciale și este dificil de găsit o familie de plasament pentru ei. Pentru a îmbunătăți capacitatea de a implementa prevederile din legea drepturilor copilului privind copii părăsiți în spitale, Ministerul Sănătății și Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului au emis un ordin ministerial cu scopul de a reglementa relația dintre maternitate/spitalele pediatrice și serviciile specializate judetene de protecția copilului. Totuși, datorită crizei economice prezente și a impactului său în sectorul public precum și asupra populației în general, este important ca eforturile să fie intensificate în ciuda deficitului de resurse pentru a evita șederea mai mult decât este necesar a copiilor în spitale sau în alte forme de îngrijire rezidențiale.

Cauzele abandonului copilului

Cauzele primare ale abandonului copilului s-au constatat a fi sărăcia sau dificultatea financiară, situatia de părinte singur, depresia post-natală, lipsa unei educații sexuale sănătoase, slaba cunoaștere a planificării familiale, restricții privind accesul la avort, copilul are vreo formă de handicap, sarcină rezultată ca urmare a violului, abuzului sau forței exercitate de partener și o lipsă a serviciilor și resurselor pentru susținerea părinților care au copii cu handicap. În Bulgaria, studiul de cercetare constată că majoritatea părinților nu doresc abandonul copiilor lor. Totuși, atunci când sunt confruntați cu sărăcia, boala sau excluderea socială, ei iau adesea această decizie, gândind că acționează în cel mai bun interes al copilului. Într-un studiu în care s-au intervievat 75 părinți care și-au abandonat recent în mod deschis copiii (cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani) la o instituție locală, motivele pentru abandonarea copiilor erau lipsa unui adăpost, lipsa hranei, lipsa încălzirii pe timp de iarnă sau scutece insuficiente. În plus, 41% din eșantionul intervievat avea deja patru sau cinci copii în familie și a simțit că nu-și mai poate permite încă unul. Studiul a identificat de asemenea că 72% din eșantion erau mame din comunitatea romă, care au raportat că au fost întrebate de personalul de la maternitate dacă doresc să-și păstreze copilul și au declarat că un membru al personalului a completat formularele de adopție pentru ei ca pe o chestiune de rutină. Din studiu a reiesit ca în România părinții își pot 'respinge' copiii datorită presiunii exercitate de personalul de la spital. Acest lucru apare adesea dacă mama nu are acte de identitate care pot împiedica înregistrarea oficială a nașterii copilului. În alte țări, mamele pot fi încurajate de personalul medical să respingă copiii dacă sunt seropozitivi, abuzează de droguri, nu sunt căsătorite sau sunt foarte tinere. Aceste constatări sugerează faptul că adeseori copiii sunt abandonați nu pentru că părinții nu îi doresc, ci mai degrabă din lipsa unei susțineri disponibile pentru părinți in diferse moduri.

Capitolul IV. Succesul și insuccesul școlar

Delimitări conceptuale

Factori psihologici ai succesului școlar

Factori sociali ai succesului școlar

Capitolul V. Metodologia cercetării

Studiul de caz

Capitolul VI. Aspecte concluzive

Concluzii

Familia joaca un rol foarte important în dezvoltarea afectivă și educațională a copilului, însa familia nu înseamna neaparat “părinții biologici”, acețtia fiind înlocuiți adesea de persoanele de care sunt crescuți copiii, bunicii, părinte/părinți adoptivi, persoanele de la case de copii și orfelinate.

Modalitări de soluționare

Anexe