Influenta Factorilor Psihosociali Asupra Formarii Agresivitatii

INFLUENȚA FACTORILOR PSIHOSOCIALI ASUPRA FORMĂRII AGRESIVITĂȚII

Cuprins

Rezumat

Agresivitatea umană reprezintă un fenomen complex ce a determinat păreri diferite din partea specialiștilor de-a lungul timpului. Ne lovim de agresivitate și violență în fiecare aspect al vieții noastre și în orice domeniu .

Agresivitatea este o trăsătură generală a ființei umane, o stare psihică potențială, ce se poate manifesta în majoritatea domeniilor de activitate. În funcție de modul de gestionare și manifestare, ea poate avea valori distructive sau adaptative.

Ce ii determină pe oameni să fie agresivi? În ultimii 30 de ani un număr impresionant de studii au avut drept scop cercetarea agresivității umane, studii ce au încercat să identifice cauzele și factorii favorizanți pentru apariția comportamentelor și conduitelor agresive, procesele care explică și mediază aceste comportamente.

Există o multitudine de definiții și lămuriri conceptuale ale fenomenului de agresivitate și tot atât de multe opinii în ceea ce privește cauzalitatea ei.

În această lucrare voi acorda o importanță sporită teoriei care prezintă agresivitatea ca fiind un comportament social învățat (Bandura,1986) și teoriei că agresivitatea apare ca răspuns la frustrare sau comportamente aversive (Berkowitz,1989).

INTRODUCERE

Analiza istoriei omenirii arată că razboaiele, violența și agresivitatea au fost prezente permanent în decursul întregii noastre existențe.Violența și frica continuă să ne însoțească și astăzi și, din păcate, iau forme mult mai complexe decât în trecut. Identificăm ușor agresivitatea și violența în viața noastră de zi cu zi, în gândurile noastre, în comportamentele cele mai simple, în relațiile cu persoanele dragi, în societate în general.

În aceste condiții, este logic să ne punem întrebări. Ce este agresivitatea umană? Oare și celelalte ființe vii sunt capabile atât de ilogic și fără sens să își agreseze și nimicească semenii? Ne naștem agresivi sau devenim?

Nu există răspunsuri exacte și care să ne lămurească cu privire la aceste întrebări.

Una din marile dileme ale psihologiei a fost caracterul dobândit sau ereditar al agresivității. La această dilemă psihologia încearcă să răspundă și astăzi. Este evident că în problema agresivității și violenței nu putem lua în considerare doar factorii ereditari. De asemenea, ar fi hazardant să considerăm că mediul este singurul care este responsabil pentru conduitele și comportamentele agresive

În ultimele decenii, un număr important de cercetări au avut ca obiectiv identificarea cauzelor și a conditiilor favorizante în apariția comportamentului agresiv. Aceste cercetări au cautat să identifice și să explice procesele și mijloacele care mediază și modelează astfel de comportamente. În mod surprinzător, nu numai că nu s-a ajuns la un consens general, dar rezultatele obținute de către specialiști au arătat că este un fenomen psihosocial mult mai complicat decât s-a crezut inițial.

Capitolul I

ABORDĂRI RECENTE ALE AGRESIVITĂȚII

1.1. Accepțiuni ale conceptului de agresivitate.

Agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a acelor forme de comportament efectuate cu intenția de a face rău, de a cauza prejudiciu unei alte persoane (Pierre Mardaga,1992).

Într-o altă accepțiune, agresivitatea poate fi considerată o caracteristică a formelor de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune materiale, moral-psihologice sau mixte. Comportamentul agresiv poate viza obiecte, ființa umană, mulțimi umane.

Agresivitatea provine din agressio (latină) care înseamnă atac și este unul din mecanismele psihologice pentru apărare a individului. Este o însușire a personalității și a comportamentului individului motivată social și se caracterizează prin folosirea de forță cu scopul de a face rău sau de a crea prejudicii materiale.

Prin comportament agresiv putem înțelege o multitudine de acțiuni prin care se rănesc sau se distrug fizic sau psihic alte ființe umane .

Exista o multitudine de definiții ale agresivității . Vom menționa mai jos trei dintre ele.

“Agresiunea poate fi definită ca o conduită care intenționeaza să facă rău, să producă altuia durere, suferință sau moarte. Elementul crucial al definiției este intenția: persoana trebuie să intenționeze să facă rău, pentru ca actul său să fie considerat agresiv (Golu, 2000).

“Se poate astfel considera agresivitatea ca fiind orice formă de conduită orientată cu intenție către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri și daune”.(Mitrofan, 2000).

“Agresivitatea este definită ca un comportament distructiv, orientat în scopul producerii răului asupra unor persoane, trupuri sau obiecte sociale (Cristea, 2007).

Comportamentul agresiv poate urmări producerea suferinței sau poate fi rezultatul exercitării puterii sociale a agresorului (Boulding, 1989) sau a masculinității (Segall,

1988, apud Krahe, 2013).

Alți autori consideră că nu este necesară o asemenea diferențiere, întrucât “aceste variate scopuri nu sunt mutual exclusive și multe alte acte de agresiune pot fi orientate spre atingerea unora sau a tuturor acestor scopuri” (Carlson, 1988).

În analiza fenomenului agresivitătii, psihologia socială a investigat o serie de factori de ordin teoretic. Primul dintre acești factori este identificarea cauzelor principale, genetice sau de altă natură, a acestui fenomen.

În al doilea rând au fost luate în considerare factorii psihoindividuali, psihosociali și socioculturali care ar putea favoriza sau condiționa comportamentul agresiv în diferitele sale forme. A fost luată în cosiderare atât o analiza a raporturilor psihosociale între victimă și agresor cât și efectele sociale și psihice ale agresiunii asupra victimei, agresorului și a mediului social.

Nu în ultimul rând, au fost căutate modalitățile de contracarare a comportamentului agresiv și a efectelor acestuia.

În studiile despre agresivitate au fost elaborate și evidențiate o serie de teorii care încearcă să explice originea și mecanismele fenomenului agresivității umane.

Prima teorie prezintă agresivitatea ca având un caracter înnăscut, făcând parte din zestrea genetică a individului și fiind rezultatul unor dezechilibre pulsionale.

A doua abordare consideră agresivitatea ca fiind condiționată social. Modelele comportamentului agresiv sunt învățate și au o mai mare importanță decât materialul genetic de care dispune individul.

O a treia abordare consideră agresivitatea ca fiind rezultatul unui act de decizie care are la bază un calcul minuțios de costuri și beneficii.

Dincolo de valoarea incontestabilă a fiecăreia dintre aceste abordări, trebuie să acceptăm că agresivitatea umană este un fenomen de o complexitate rară care nu poate fi determinat de viziuni unilaterale ci mai degreabă de o combinație de factori care contribuie, favorizează și mediază stările și comportamentele agresive.

Fără îndoială, problemele pe care le suscită manifestările agresive – îndeosebi cele cu caracter antisocial – sunt de mare actualitate, mass-media semnalând zilnic omniprezența violenței în societatea noastră sub aspectul ei extrem și spectacular: asasinate, tâlhării, violuri, atacuri cu mână armată, atentate etc. Din acest motiv, agresivitatea este privită ca o problemă socială pentru care se așteaptă o soluție, studiul științific al cauzelor violenței, precum și al mijloacelor de a reduce prevalența acestora fiind de o importanță majoră într-o lume caracterizată printr-o creștere a agresivității atât la nivelul relațiilor interpersonale, cât și la nivelul celor internaționale.

            Ca și multe alte concepte psihologice, termenii de „agresivitate”, respectiv „agresiune” și „violență” aparțin deopotrivă limbajului comun și arsenalului tehnic al psihologiei, cele două puncte de vedere putând să nu coincidă cu necesitate.

Agresiunea ar fi:

a) un comportament natural și instinctual propriu fiecăruia;

b) un fapt social generat de constrângerile, dificultățile vieții în comun;

c) o reacție la frustrare;

d) un comportament învățat.

Aceste concepții reflectă diferitele abordări teoretice care au fost întreprinse în acest domeniu: biologice, etologice, sociologice, psihologice și psihosociologice. În ceea ce privește încercările de definire, analiză și interpretare a agresivității de către specialiști, nu numai că nu întâlnim un consens mai general, dar punctele de vedere exprimate sunt mai multe decât în cazul altor fenomene psihologice.

            O primă accepție dată agresivității este aceea de comportare agresivă. Din această perspectivă agresivitatea se poate defini ca „ansamblu de conduite ostile care se pot manifesta în plan conștient, inconștient sau fantasmatic în scopul distrugerii, degradării, constrângerii, negării sau umilirii unei persoane, unui obiect investit cu semnificație socială sau orientate spre propria persoană (autoagresivitate), cum sunt conduitele autodistructive întâlnite în unele tulburări psihice sau chiar în afara lor (suicidul rațional).

            Alți autori, referindu-se la conceptul de agresivitate, o definesc ca o tendință specific umană marcată prin voința, dorința de a comite un act de violență asupra altuia. Astfel, Laplanche și Pontalis definesc agresivitatea ca „tendință sau ansamblu de tendințe care se actualizează în conduite reale sau fantasmatice, acestea urmărind rănirea altuia, distrugerea, constrângerea sau umilirea lui” Din perspectivă psihanalitică, ideea de agresivitate, pe care Freud o definește prin termenul de „agresiune” (termen care desemnează atât agresiunea cât și agresivitatea) se situează în interiorul individului. Potrivit Dicționarului de Psihologie Larousse (1995), agresivitatea este definită ca tendința de atacare a integrității fizice sau psihice a unei alte ființe vii.

În spatele acestei definiții simple se ascunde însă o ambiguitate majoră a acestui concept. Dintr-o astfel de perspectivă, agresivitatea este situată la nivelul dispozițiilor, reprezentând acea tensiune care pune organismul în mișcare, până când motivația actului comportamental va fi redusă sau satisfăcută. Agresivitatea constituie o dispoziție indispensabilă pentru ca o persoană să se poată constitui, pentru ca o ființă vie să-și poată ocupa locul în mediul social și geografic. Din acest punct de vedere, dualitatea traducerilor engleze este interesantă. „Aggressiveness” se referă la o agresivitate pozitivă, la baza dinamismului general al personalității și al comportamentelor adaptative; agresivitatea ar fi aici sinonimă cu combativitatea. „Aggressivity” traduce agresivitatea în sensul său negativ obișnuit. Această distincție are meritul de ilustra ideea conform căreia un comportament agresiv poate fi o tentativă, mai mult sau mai puțin reușită, de adaptare la condițiile de mediu și nu doar o simplă proiecție a unei energii interne.

Astfel, într-un sens larg, extensiv, agresivitatea desemnează o caracteristică generală a organismelor vii, referitoare la excitabilitate și la activitățile de explorare necesare satisfacerii trebuințelor fundamentale (alimentare, de apărare, sexuale etc.). Într-un sens mai restrâns, raportându-ne exclusiv la ființa umană, comportamentul agresiv este un comportament verbal sau acțional ofensiv orientat spre umilirea, minimalizarea sau chiar suprimarea fizică a celorlalți semeni, spre distrugerea unor obiecte investite cu semnificații sociale sau contra propriei persoane.

            Prin urmare, agresivitatea, care nu este întotdeauna sinonimă cu violența, se poate manifesta prin numeroase comportamente diferite. Actele agresive de factură antisocială sunt cele care rețin cel mai des atenția datorită caracterului lor spectacular și potențialului periculos pe care-l prezintă. Ele merg de gesturi amenințătoare la crimă, utilizează forța de care dispune agresorul sau un mediator (armele), putând să se exercite și indirect, asupra obiectelor.iectelor. Toleranța, mai mult sau mai puțin mare, a societății în privința lor depinde de pragul de la care ele devin delicte, văzute drept crime.

            În prezent, majoritatea psihologilor sociali sunt de acord în a spune despre agresiune că este un comportament efectuat cu intenția de a face rău, de a cauza prejudiciu unei alte persoane. Prejudiciul, vătămarea – psihologică sau fizică – care este căutată poate să îmbrace forme diverse: furtul, asasinatul, umilirea, privarea de o recompensă anticipată etc. Ea poate fi, de asemenea, dorită fie doar pentru ea însăși, fie ca mijloc în vederea atingerii altui scop. În primul caz, spunem despre agresiune că este ostilă (angry aggression), în cel de-al doilea caz ea este instrumentală. O formă particulară de agresiune instrumentală o constituie ceea ce Levine și Campbell numesc „conflict realistic de grup”. Acesta apare atunci când anumite grupuri sociale, de dimensiuni diferite, intră în competiție pentru o resursă de existență limitată.

            Deși această definiție este una amplă, ea implică unele interpretări. Ceea ce pentru unul este agresiune pentru altul nu este; după cum este arab sau israelian, alb sau negru, miner sau student, învingător sau învins, termenul de agresiune poate căpăta o semnificație diferită. Se regăsește astfel problema atribuirii, trei puncte de vedere putând fi luate în considerare: cel al agresorului care comite actul respectiv, cel al victimei care este „ținta” și cel al observatorului mai mult sau mai puțin exterior interacțiunii.

            Victima, de exemplu, poate să reacționeze în mod diferit după cum resimte  atacul ca arbitrar, încălcând o normă sau, dimpotrivă, ca justificabil.

            Agresorul, în ceea ce-l privește, dispune de un întreg arsenal de tehnici pentru a masca comportamentul său: el poate nega importanța consecințelor sau intenția sa, poate să invoce supunerea la ordine, să invoce rațiuni morale superioare, poate, de asemenea, să proiecteze responsabilitatea asupra victimei, etc.

            În ce privește punctul de vedere al observatorului se apreciază, de exemplu, că atribuirea unui comportament agresiv depinde de cunoștințele, de informațiile privind comportamentul anterior al agresorului: astfel, este apreciat mai degrabă ca fiind agresiv comportamentul unui delincvent decât cel al unui nondelincvent. Pe de altă parte, acest proces este influențat și de poziția observatorului în raport cu agresorul și victima. Intensitatea prezumată a actelor agresorului poate, de asemenea, să influențeze procesul de atribuire efectuat de observator, care va avea tendința să considere aceste acte cu atât mai agresive cu cât ele sunt realizate cu o forță sporită. Din aceeași perspectivă, expresiile de suferință ale victimei vor determina caracterul agresiv al comportamentului care le este asociat în mod cauzal.

            Putem observa zilnic că există forme de agresiune acceptate și socialmente legitimate, în timp ce altele nu sunt. Se face, deci, distincție între agresiuni netolerate și cele care sunt acceptate și legitimate. Agresiunea ocupă astfel o poziție care depinde de judecata asupra caracterului adecvat sau nu al acestui comportament, caracter determinat, în fond, de normele sau regulile culturale. Se pot degaja astfel doi factori care, în anumite circumstanțe, sunt în măsură să confere legitimitate comportamentului agresiv: sprijinul normativ și consecințele benefice prezumate ale agresiunii.

            În ceea ce privește sprijinul normativ se face trimitere la forme de agresiune care se consideră că vor avea susținerea grupului social. O cercetare efectuată de Blumenthal a permis să se pună în evidență acest fenomen. Unui eșantion de persoane li s-au prezentat cazuri de infracțiuni împotriva proprietății, dar care nu au cauzat nici o vătămare fizică personală, comise de trei categorii de grupuri: studenți albi, negri implicați într-o rebeliune în ghetou și vagabonzi. Întrebarea adresată subiecților era să se pronunțe asupra comportamentului pe care să-l adopte poliția: să nu facă nimic, să aresteze vinovații fără violență, să facă uz de bastoane dar nu și de arme, să tragă fără însă să ucidă, să tragă pentru a ucide. Rezultatele obținute au pus în evidență următoarele reacții: pentru vagabonzi și negri, două treimi din subiecții chestionați consideră că poliția trebuie să facă uz de arme, dar fără să ucidă, iar o treime consideră că poliția trebuie să facă uz de arme pentru a ucide. În ceea ce privește pe studenți, 50% din subiecții eșantionului cred că poliția trebuie să facă uz de armue fără să ucidă și numai 20%  aprobă folosirea de arme în vederea uciderii.

            Un alt studiu (Kelman & Lawrence, 1972) a relevat, de asemenea, importanța normelor culturale în ceea ce privește comportamentul agresiv: în urma desfășurării unei anchete, 51% din persoanele chestionate erau gata să se supună ordinului de a ucide toți locuitorii unui alt sat vecin (bărbați, femei, copii) suspectați de a ajuta un inamic comun.

            Cât privește consecințele benefice prezumate ale comportamentului agresiv se apreciază că într-un anumit număr de cazuri recurgerea la agresiune este legitimată prin faptul că este vorba de un mijloc de a atinge un scop, un obiectiv superior considerat ca fiind pozitiv de și/sau pentru întreaga colectivitate. Astfel, războiul de apărare poate fi apreciat ca o motivație transcendentă suficient de puternică pentru a ridica interdicțiile relative la exterminarea altuia.

            Noțiunea de agresiune trebuie, așadar, să fie în permanență obiectul unei evaluări critice cu referințe la situații, la circumstanțe și la conatexte, care constituie o importantă sursă de informații asupra legitimității sale și caracterului său adecvat sau nu.

            Aceste câteva reflecții, fără a circumscrie complet fenomenul agresiunii, ilustrează dificultatea definirii sale. Se pune următoarea întrebarea: în afara de glisarea facilă între sensul comun și cel științific există și un alt motiv care contribuie la această dificultate? Este vorba de asimilarea pe care unii autori încearcă s-o impună între noțiunile de agresiune și competiție. Este adevarat că cele două comportamente aduc câștiguri individuale în multe situații; nu este nici o îndoială, de asemenea, că ele se manifestă adesea în contiguitate temporală, chiar de tip cauzal. Aceasta nu înseamnă însă că, așa cum se apreciază uneori, competiția antrenează în mod necesar agresiunea și că, la rândul ei, aceasta presupune competiția. Dintr-o asemenea optică, siguranța de sine, curajul, ambiția, inteligența etc. pot fi apreciate ca fiind agresiuni. Urmând un astfel de tip de argumentație nu se mai înțelege prea bine ce este comportament agresiv, distructiv și ce este constructiv, ținând de afirimarea de sine.

Rezumând, agresiunea poate fi definită ca o formă specifică de comportament, într-o situație de interacțiune socială, ce vizează răniriea sau vătămarea altuia în moduri diferite și în grade variabile, producând o atingere mai mult sau mai puțin gravă a integrității fizice sau psihice a acestuia.

Este aproape imposibil să considerăm că există rețete universale care să ofere soluții pentru a minimiza efectele dezastruoase ale acestor comportamente dar putem încerca să stabilim ponderea pe care o are fiecare factor și în acest mod să căutam să oferim soluții viabile și actualizate pentru a încerca să ținem fenomenul în anumite limite acceptate sociocultural.

1.2. Perspective teoretice în descrierea și explicarea Agresivității

Din punct de vedere a curentelor psihologice se diferențiază trei poziții distincte în ceea ce privește fenomenul agresivității și anume poziția curentului behaviorist care consideră că orice comportament prin care cineva este rănit înseamnă o agresiune, poziția neobehavioristă în care pune principalul accent pe intenție și poziția cognitivista în concepția căreia comportamentul agresiv este unul intenționat și în aceleași timp sunt încălcate regulile ce reglementează situația în care respectivul comportament se manifestă.

În ceea ce privește marea dilema a psihologiei privind caracterul înnăscut sau dobândit al agresivității distingem trei mari curente teoretice:

1. Teoriile care susțin că agresivitatea este un comportament înnăscut.

Aceste teorii au fost elaborate și susținute de domeniile etologiei și psihanalizei. Cercetările în etologie debutează în anii 40 ai secolului trecut și devin cunoscute prin lucrările a câtorva reprezentanți câstigători ai premiului Nobel. Îi vom menționa aici pe doi dintre ei și anume Konrad Lorenz și Irenaus Eibl-Eibsfeldt. Konrad Lorenz este cercetătorul care își dedica viața cercetării fenomenului agresivității din punct de vedere filogenetic și realizează în lucrările sale o comparație între regnul animal și cel uman.

Teoria dezvoltată de Lorenz consideră agresivitatea ca fiind un răspuns la nevoile de adaptare a indivizilor. Lorenz merge și mai departe în cosiderația sa că, cu cât individul este mai agresiv cu atât își sporește șansele de supraviețuire (Lorenz,1969) Etologul Irenaus Eibl-Eibesfeldt scrie în lucrarea sa “Agresivitatea umană”: “Agresiunea nu vine de nicăieri. Ea s-a dezvoltat în regnul animal în serviciul diferitelor funcții de importanța vitală pentru supraviețuire. Ea reprezintă instrumentul pus în slujba asigurării resurselor, al delimitării teritoriale, iar la animalele sociale de asemenea servește la menținerea identității grupului, la apărarea progeniturii și, în luptele între rivali, la alegerea învingătorului ca exemplar care asigură reproducerea”. Etologii însă ne atrag atenția că în cazul speciei umane, agresivitatea a evoluat de la sensul de reacție înnăscută al cărei principal scop era adaptarea la “comportament distructiv și violent orientat spre persoane, obiecte sau spre sine” (Neculau, 2003).

Etologii mai vorbesc despre agresivitate în termenul de “instinct al luptei dezvoltat filogenetic”. Conceptul de instinct se referă la starea de fapt al determinării interioare care include atât mecanismele construite cât și senzațiile interioare, factorii ce țin de sistemul nervos central, balansul hormonal și restul factorilor care crează o disponibilitate caracteristică spre acțiune agresivă. Acest instinct este exprimat prin comportamente agresive modelate în concordanța cu mediul în care trăiește individul și de relațiile sale (Tudose, 2003).

Psihanaliza ne furnizează una din cele mai complexe abordări ale fenomenului agresivității.

În prima teorie Freud nu acordă agresivității un statut de impuls de sine stătător ci o consideră o specificitate a oricărei pulsiuni, în sensul de puseu ce determină depășirea unui obstacol. Agresivitatea este doar o unealtă în slujba Eului care îl ajută să depășească obstacolele ce stau în calea autoafirmării și autoconservării. În cea de-a doua teorie (începand cu 1920) Freud introduce conceptul de Thanatos (agresivitate distructivă sau pulsiune de moarte). Agresivitatea nu mai este doar o armă în slujba Eului ci este un instinct de sine stătător. Mai mult decât atât, Freud consideră că cele două instincte care guvernează viața psihică sunt Eros și Thanatos , acordând astfel instinctului agresivității un loc principal în structura psihicului uman. Instictele de supraviețuire sau ale vieții, reprezentate de Freud prin Eros servesc la supraviețuirea individului și a speciei prin satisfacerea nevoilor bazale (de hrană, apă, sex, etc). Cel mai important instinct, în concepția lui Freud este pulsiunea sexuală care se referă nu doar la erotism ci la toate comportamentele menite să satisfacă și să producă plăcere.

În opoziție cu Eros, Freud îl poziționează pe Thanatos sau altfel spus, instinctele distructive și ale morții. Agresivitatea este o componentă a acestor instincte. Agresivitatea ne invită la distrugere. Ca o rezumare a teoriei freudiene putem spune că teoria psihanalitică consideră omul ca fiind “prizonierul” unor forte interne (pulsiuni, instincte) care conduc întreaga existență a individului și care acționează independent de voința acestuia.

Un alt curent teoretic care consideră agresivitatea ca fiind înnăscută este reprezentat de Darwin (1850) și William James și teoriile biologice asupra agresivității. James este primul cercetător care vine cu sugestia că, comportamentul uman poate fi explicat în mare parte prin intermediul impulsurilor instinctuale, fiecare din ele provocând o acțiune particulară (Caprara,2000).

Viziunea lui William James a fost considerată una reactivă și unilaterală și a fost contrazisă de numeroase cercetări ulterioare.

2.Teorii conform cărora agresivitatea este un comportament dobândit prin învățare socială.

Această orientare teoretică are la baza modelul psihosocial care constă în ideea că la baza agresivitătii umane se afla atitudinea societății față de fenomenul în cauză. Principalul susținător a acestei teorii este Albert Bandura (1973). Conform acestui autor, agresivitatea este un comportament social învățat. Putem explica fenomenul agresivității umane prin raportare la relațiile interumane și la comportamentele pe care oamenii le adoptă ca o reacție la stimulii externi. Bandura susține că orice comportament se învață, în special prin observație.

Diferitele modele de comportamente agresive sunt însușite de către individ prin modelare sau imitație. În procesul socializării, indivizii achiziționează o serie de modele de răspunsuri agresive. Acest lucru se produce direct (învățare instrumentală), prin învațare observațională (individul observă comportamentul și reacția celorlalți la acest comportament), prin mecanismul de pedeapsă și recompensă. O explicație bună asupra modalitătilor prin care copiii își însușesc comportamente și reacții agresive ar fi capacitatea lor de imitare.

Problema pe care o ridică această abordare teoretică este legată de mijloace și de scopuri. Putem înțelege copilul care prin imitație învață un comportament agresiv ca reacție la o anumită situație socială, dar rămâne discuția comportamentului agresiv la adult care a avut oportunitatea de a ajusta acest comportament în concordanță cu cerințele sociale a mediului în care trăiește.

În procesul de achiziție a diferitelor conduite se poate constata că nu orice comportament se califică de model (Hommel, 2003). Cercetările arată că copiii sunt tentați să imite ceea ce percep ca fiind acțiune care duce la atingerea scopului și nu modalitatea prin care scopul este realizat într-o anume situație, deoarece în felul acesta ar putea alege din mai multe variante de acțiune posibile.

Ca o concluzie, conform teoriei învățării sociale a lui Albert Bandura agresivitatea este un comportament învățat prin imitație și modelare. Indivizii nu au tendințe violente ci le învață în procesul de socializare sub forma unor reacții, observându-i pe ceilalți, din mass-media sau din mediul înconjurător. Bandura stabilește un număr exact de etape ale procesului de modelare comportamentală: etapa atenției, etapa memorării, etapa reproducerii și etapa motivării.

3. Teoriile ce susțin că agresivitatea este un răspuns la frustrare.

Teoriile care explică agresivitatea ca un răspuns la frustrare este un alt curent ce se înscrie în concepția caracterului dobândit al agresivității.

Cel mai important susținător al acestei teorii despre originea agresivității este John Dollard . În lucrarea Frustrare și agresivitate (1939) Dollard și colaboratorii săi avansează ideea că agresivitatea este o consecință a frustrării. Conform acestei teorii “apariția comportamentului agresiv presupune întotdeauna existența frustrării” și “existența frustrării conduce întotdeauna la anumite forme de agresiune” (Dollard, Doob, Miller, Cositoare și Sears apud Berkowitz,1989).

O importantă contribuție în domeniul teoriilor agresivitate-frustrare o are Berkowitz care pune accentul pe rolul stimulilor situaționali pentru declanșarea anumitor comportamente agresive. Un stimul asociat în trecut cu agresiune poate fi considerat ca fiind facilitator pentru o altă agresiune chiar dacă frustrarea lipsește în cea de-a doua situație. Cercetătorii au ajuns la concluzia ca în ceea ce privește relația frustrare-agresiune “trebuie ținută seama de maturitatea/imaturitatea afectivă și morală a persoanelor, precum și de gradul de toleranță la frustrare determinat, printre altele, de fire și temperament, educație și experiențele de viață” (Preda,1998).

4.Teoriile neurobiologice, genetice, hormonale și biochimice.

Studiile în domeniul neurobiologiei comportamentale au încercat să stabilească existența unei legături între procesele și fenomenele comportamentale și anumite mecanisme neurofiziologice.

Principalul promotor al Teoriei neurobiologice Moyer (apud Eisikowitz,1999) stabilește o schemă a proceselor fiziologice ce ar putea determina comportamentul agresiv. Ne arată, de asemenea, existența anumitor factori (sisteme de întărire pozitivă sau negativă) cărora le corespund pe plan cerebral centre din hipotalmusul lateral sau din tegumentul median al mezencefalului, respectiv zone din hipotalmusul median și amigdală iar un factor secund este dat de reactivitatea emoțională nespecifică implicând septum-ul și bulbii olfactivi (Karli,1991).

Din teoriile genetice despre agresivitate, ne vom opri asupra “teoriei criminalului înnăscut” a lui Lombroso. Conform acestei concepții, personalitatea delicventului reprezintă o entitate distinctă (“personalitate criminală”) și se datorează unor anomalii biologice și anatomofiziologice înnăscute. Aceste anomalii sunt cauza predispoziției spre violență și crimă a anumitor indivizi. Ulterior, studii efectuate pe mai multe perechi de gemeni au relevat faptul că există o componentă ereditară în ceea ce privește manifestarea comportamentului agresiv (Hollin,1989).

Importanța eredității a mai fost studiată și de către Brodski și Sheley în contextul unor anomalii cromoziomiale. Concluzia studiilor în domeniul este că materialul genetic reprezintă o predispoziție, nu o condiție pentru comportament criminal.

1.3. Agresivitatea și violența

Violența reprezintă un fenomen foarte complex datorită numeroaselor sale forme de manifestare. Probabil că acesta este motivul pentru care există o confuzie generală în ceea ce privește agresivitatea și violența. Vom încerca să delimităm aceste două concepte cu scopul stabilirii clare a granițelor fiecăruia dintre ele. Eric Debarbieux (1996) specialist în problematica violenței ne oferă următoarea definiție: ”Violența este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social și care se traduce printr-o pierdere a integrității, ce poate fi fizică, psihică sau materială.

Această dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea forței, conștient sau inconștient, însă poate exista și violență doar din punct de vedere a victimei, fără ca agresorul să aibe intenția de a face rău”.

Este clar că definirea violenței se face prin raport cu agresivitatea și o are pe aceasta ca sursă. În ceea ce privește fenomenul de violență, o mare influență o exercită gradul de cultură, nivelul de educație și contextul. Agresivitatea este mai mult o conduită instinctuală, o potențialitate ce presupune în principal intenția de a produce rău. Are o sferă mai complexă de acțiune dar o intensitate a manifestărilor mult mai scăzută.

Privind în raport cu agresivitatea, violența este manifestarea concretă a agresivității și este definită prin acțiuni concrete. Presupune utilizarea de forță și încalcă normele de conduită socială și morală.

Agresivitatea poate sta la baza comportamentului violent dar nu orice comportament agresiv se transformă în violență.

Organizația Mondială a Sănătății (2002) definește violența ca fiind ”amenințarea sau folosirea intenționată a forței fizice sau a puterii contra propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup sau unei comunități care antrenează sau riscă puternic să antreneze un traumatism, un deces sau daune psihologice, o dezvoltare improprie sau privațiuni (apud Jigau,2006).

Deci, vorbim despre violență fizică și violență psihologică.Violența fizica aduce prejudicii atât asupra integrității fizice a individului cât și asupra stării lui psihice pe plan emoțional, cognitiv și al percepției de sine.

Violența psihică are repercusiuni în principal asupra planului psihic al individului dar poate avea ca efect secundar devalorizarea, pierderea autonomiei, manifestări de anxietate, depresie, atacuri de panică, etc.

Ca și în cazul agresivității, nu există o cauză singulară pentru producerea comportamentului violent. Factorii individuali includ caracteristici psihologice și biologice ale individului.

Dintre factorii generatori și favorizanți comportamentului violent sunt inegalitatea socială, situația economică precară, mass-media, criza valorilor morale, disfuncționalități la nivelul familiei, etc.

Printre factorii psihologici specifici unei personalități violente se numără nevoia de dominație, empatie diminuată și valorizarea agresivității în rezolvarea conflictelor.

Dicționarele și vorbirea curentă par să nu stabilească o diferență clară între agresivitate și violență, ambii termeni fiind înțeleși ca „un atac neprovocat sau utilizarea forței în vederea agresionării partenerului”. Cu toate acestea, chiar dacă în vorbirea curentă termenii de agresivitate, agresiunea și violență par să aibă aproape același înțeles, este necesar de stabilit o gradație și de respectat nuanțele diferite ale acestor noțiuni.

            Noțiunea de violență, într-un sens general, desemnează utilizarea forței destinată exercitării unei constrângeri. Etimologic, termenul „violență” provine din latinescul „vis” care înseamnă forță, putere, folosirea forței fizice dar și cantitate, abundență, caracter esențial al unui lucru. La origine, însă, termenul „vis” înseamnă forța în acțiune, resursele disponibile ale organismului pentru a-și exercita forța și puterea.

            La baza noțiunii de violență se găsește, deci, ideea de forță, ideea unei puteri naturale care se exercită asupra unui lucru sau asupra altei persoane. Noțiunea de violență se referă la utilizarea ilegitimă și ilegală a forței și poate fi definită ca o conduită agresivă acută, caracterizată îndeosebi prin folosirea forței fizice. În acest sens, violența este o formă particulară a forței – forma puternică, accentuată a forței – care se caracterizează prin recurgerea la mijloace fizice pentru a face rău altuia. Ea poate să se exercite într-o manieră directă sau indirectă, comportă grade diferite (omor, rănire sau doar amenințare) și este îndreptată asupra unor nivele diferite, cum sunt: credința, libertatea sau integritatea fizică.

            Una din expresiile sale cele mai vizibile este violența fizică care are loc într-o situație de interacțiune interpersonală. Ea poate fi definită ca atacul direct, corporal împotriva unui individ și îmbracă un triplu caracter: brutal, exterior și dureros. Violența reprezintă, deci, utilizarea materială a forței, măsurată prin pretjudiciul – mai mult sau mai puțin grav – comis în mod voluntar în detrimentul altei persoane.

            Prin urmare, dacă un act agresiv poate prezenta forme violente dar și nonviolente, noțiunea de violență se referă la un act agresiv care în desfășurare îmbracă forma utilizării forței, a constrângerii fizice, ea reprezentând una din formele majore de manifestare a agresivității.

            Din punct de vedere social, violența trebuie să fie situată într-o perspectivă care permite să se înțeleagă realitatea sa multiformă și complexă. M. Wieviorka distinge violența individuală și violența colectivă. Violența individuală se subdivide în violența criminală care poate fi mortală (asasinatul), corporală (loviri și răniri) și sexuală (violul); violența poate fi, de asemenea, noncriminală în cazul sinuciderilor sau accidentelor. Violența colectivă se subdivide în violența unor grupuri organizate împotriva puterii (terorism, greve, revoluție), violența puterii împotriva cetățenilor (terorism de stat, violența instituționalizată) și violență paroxistică (războiul).

1.4. Formele agresivității.

Datorită complexității fenomenului psihosociologic al agresivității, încercarea de a clasifica formele în care se manifestă este extrem de complicată. Comportamentele agresive pot îmbrăca o multitudine de manifestări, de la simple remarci până la omor.

Buss (1961) identifică trei dimensiuni caracteristice agresiunii:

1.Dimensiunea fizică-verbală

2.Dimensiunea activă-pasivă

3.Dimensiunea directă-indirectă

Din combinarea acestor trei dimensiuni rezultă opt tipuri de agresiune:

1.Agresiunea activă fizică directă (rănire, lovire);

2. Agresiunea activă fizică indirectă (atac îndreptat asupra unui substitut);

3.Agresiunea activă verbală directă (insultă);

4.Agresiunea activă verbală indirectă (bârfă);

5.Agresiunea pasivă fizică directă (blocarea unui comportament al victimei);

6.Agresiunea pasivă fizică indirectă (neangajarea într-un comportament);

7.Agresiunea pasivă verbală directă (refuz de a vorbi);

8. Agresiunea pasivă verbală indirectă (lipsa acordului);

O altă metodă de clasificare a formelor de manifestare a agresivității este cea propusă de Cristea (2007). Din punct de vedere al raportului dintre victimă și agresor, a

modului de manifestare și al suportului motivațional-emoțional putem distinge următoarele forme de agresivitate:

Agresivitatea directă ostilă (actul agresiv –un scop în sine) vs agresiunea indirectă/instrumentală (sancționarea prin agresiune a unui comportament indezirabil).

Agresivitatea activă (răul este rezultatul nemijlocit al acțiunii de violență) vs agresivitatea pasivă (rău provocat prin neintervenție).

Agresiunea fizică, psihică, sexuală sau verbală-toate au o componentă afectivă.

Agresiunea spontană (se declanșează conjunctural) vs agresiunea premeditată (este pregătită din timp).

Agresiunea provocată (victima oferă un motiv agresorului) vs agresiunea neprovocată.

Agresiunea manifestă (act provocator de suferință) vs agresiunea latentă (agresorul caută pretext pentru a se manifesta agresiv).

Agresivitatea intenționată (declanșată conștient și voit) vs agresivitate neintenționată (declanșată de circumstanțe independente sau de accident).

Agresivitate autoprovocată, interpersonală, familială, grupală sau publică (în funcție de numărul de persoane implicate, locul și contextul social)

Comportamentul agresiv se distinge prin următoarea clasificare:

1. Agresivitatea tânărului vs agresivitatea adultului.

2. Agresivitatea masculină vs agresivitatea feminină.

3. Agresivitatea individuală vs agresivitatea colectiva.

În raport cu modalitatea de manifestare a comportamentului agresiv distingem:

Agresivitatea violentă și agresivitatea non-violentă.

Agresivitatea latentă și agresivitatea manifestă.

În literatura de specialitate mai găsim distincția între agresivitatea reactivă-comportament agresiv prin care se răspunde unei provocări și cea proactivă-comportament agresiv inițiat fără provocări prealabile.

O altă diferențiere este cea între agresivitatea fizică (mult mai gravă ca și consecințe asupra victimei) și cea verbală.

O ultimă distincție este cea între violența individuală și cea colectivă. Cea individuală are mai multe subdimensiuni și anume violența mortală, corporală și sexuală.

În cazurile de sinucidere și accidente vorbim despre violență noncriminală. Violența colectivă are trei subcomponente; violența puterii împotriva cetățenilor (terorism de stat), violența grupurilor organizate împotriva puterii (greve, revoluție) și violența paroxistică (războiul). (Wieviorka,1988).

Capitolul II

FACTORI PSIHOSOCILAI ȘI PSIHOINDIVIDUALI IMPLICAȚI ÎN FORMAREA AGRESIVITĂȚII

2.1. Factori psihoindividuali

Agresivitatea și violența în toate formele de maifestare au la bază o serie de factori psihoindividuali, psihosociali și socioculturali care în combinație cu o situație conjuncturală favorabilă creează comportamente indizerabile.

La nivel psihoindividual identificăm o serie de factori de natură biologică și psihologică.

În studiul comportamentelor violente este important să ținem cont de existența unei predispoziții biologice către agresiune fără însă să considerăm că existența acestei predispoziții echivalează cu certitudinea că individul posesor al acestei predispoziții este obligatoriu programat să manifeste comportamente de violență. Predispoziția biologică are rolul ei dar manifestările violente efective, de regulă, sunt rezultatul input-uri biologice puternice combinate cu influențe de mediu sau de context . Acest principiu este valabil inclusiv în cazurile de comportament violent la oameni cu boli mentale grave.

Factorii psihoindividuali sunt multipli. Vom menționa aici câțiva dintre ei care au constituit variabile importante în majoritatea studiilor în domeniul agresivității și violenței.

Trăsăturile de personalitate-colerism excesiv, tendințe compulsive, lipsa capacității de autocontrol, psihopatie, existența unor puternice complexe afective, prag de rezistență la frustrare foarte scăzut, iritabilitate ridicată, istorie personală încărcată, experiențe traumatizante trăite în copilărie sau în altă perioadă anterioară producerii violenței (Cristea 2007).

Într-o anumită combinație, aceste trăsături sau o parte din ele pot produce un anumit sindrom agresiv care se manifestă ca o predispoziție spre violență.

Motivațiile și scopurile individului reprezintă alti doi factori psihoindividuali care ar putea avea o influență asupra manifestărilor agresive. De multe ori, agresorul motivează infracțiunea comisă ca fiind finalul unui proces fără alternative (Gheorghe,1996). Atunci când există o motivație puternică spre a atinge un anumit scop, agresorul justifică până și propriei persoane comportamentul antisocial. Pe principiul “scopul scuza mijloacele” individul care recurge la comportament violent găsește scuze, invocă principii morale, minimalizează consecințele,etc.

Conflictul axiologic și procesele voluționale sunt alte două variabile de ordin psihoindividual care au o influență asupra comportamentelor agresive.

2.2. Factori psihosociali

Determinarea multiplă a agresivității umane oferă cercetătorilor o mare varietate de factori. În ultimii ani orientarea principală a studiilor a fost mai ales către influențele exercitate asupra conduitelor agresive de către factorii psihosociali și socioculturali.

Procesul învățarii prin expunere, învățarea comportamentelor în cadrul familiei și a grupului de egali, violența Tv, mass-media, expunerea la violența efectivă, relațiile în cadrul familiei și a școlii sunt doar câteva din variabilele luate în cosiderare atunci când este întreprinsă o cercetare ce vizează ințelegerea comportamentelor violente și a agresivității ca fenomen social. Toate aceste variabile combinate cu o predispoziție biologică pot duce la dezvoltarea unor tulburări de personalitate antisocială, la perturbări de raționament social și în final la manifestări de o violență exagerată.

O clasificare edificatoare a factorilor psihosociali implicați în fenomenele de agresivitate și violență ne este oferită de Dumitru Cristea în “Tratat de psihologie socială”(2007).

Le prezentăm după cum urmează:

1. Alcoolul și drogurile – o consecință a consumului acestor substanțe este scăderea discernământului și instalarea unei stări de “derealizare” pe fondul diminuării capacității de autocontrol și a funcțiilor intelectual-evaluative și axiologic-normative. (Cristea,2007).

2. Frustrarea – una din cele mai frecvente cauze în producerea violențelor. Frustrarea se instalează, de obicei, când între individ, trebuințele sale și scop apare un obstacol major. Se instalează un sentiment de neîndreptățire și nemulțumire care adesea determină reacții copulsive. În anumite condiții aceste reacții se pot transforma în comportament violent. Frustrarea generează în mod cert un fond emoțional negativ și tensional favorabil pentru producerea actelor de violență.

Următorii factori condiționează transformarea frustrării în agresiune: intensitatea dorinței sau trebuinței blocate, sexul persoanei care generează frustrarea, arbitrariul sursei, statutul social al sursei și posibilitățile acesteia de a sancționa manifestările agresive ale victimei, posibilitățile de compensare de care dispune victima (Cristea,2007).

3. Provocarea directă – la violență se răspunde cu violență în cca 65-70% din cazuri, manifestarea acesteia putând fi imediată sau amânată, verbală sau fizică (Cristea,2007).

4.Sexualitatea – intervin sentimente precum gelozia, dorința de răzbunare, competiția. Aici putem vorbi despre violență fizică sau psihică.

5. Stările emoționale paroxistice – frică, panică, stări de furie, dorința de a pedepsi pe cineva. Se observă o stare de autocontrol diminuat.

6.Climatul de violență socială – este al doilea factor de fond care stimulează manifestarea agresivității în formele ei cele mai brutale.

7. Inechitarea socială – este un factor cu o importanță majoră pentru declanșarea comportamentelor și a manifestărilor agresive. Inegalitatea socială creează un puternic sentiment de frustrare și neîndreptățire.

8. Mass-media – este un factor tot mai des invocat ca având un rol determinant în escaladarea violenței. Studiile arată că efectele negative pe care le generează mass-media se manifestă în următoarele direcții: dezinhibă unele conduite de tip agresiv, oferă modele și tehnici de agresiune, afectează reperele cognitive și afective, desensibilizează receptorii față de victime și favorizează producerea efectului de catharsis. (Cristea,2007).

Factorii fizici și demografici – măresc iritabilitatea și afectează capacitatea de autocontrol.

În concuzie, declanșarea unui comportament agresiv este rezultatul unui cumul de factori psihoindividuali, psihosociali și situaționali. Actul de violență nu este o stare de fapt ci interpretarea dată de individ a unor stări afective însoțite de anumite procese de percepție și interpretare a stimulilor, situațiilor sau evenimentelor la un moment dat.

Comportamentul agresiv nu este doar o reacție la o întâmplare singulară ci o manieră individuală de comportare și înțelegere a lumii, o manieră care a fost construită și consolidată în timp, pe parcursul existenței a individului și ca urmare a istoricului de viață a fiecăruia.

Chiar și în cazurile de agresiune spontană putem considera că frustrarea, insecuritatea sau distorsiunile individuale “dobândite” în decursul istoriei personale au creat o stare de excitație care a stat la baza manifestării violente.

2.3. Structuri de personalitate și tulburări de personalitate cu risc mărit de agresivitate

Procesul de structurare a personalității umane este unul lung. El debutează la nașterea individului și se încheie undeva la finalul adolescenței și debutul perioadei de adult tânăr.

Tulburările de personalitate sunt caracterizate de gândire, simțire și comportament. Sunt relativ inflexibile și produc tulburări funcționale semnificative. Putem diagnostica un pacient ca având o tulburare de personalitate în condiția în care comportamentul observat este un comportament principal și nu secundar (ca simptom al unei alte tulburări psihice sau non-psihice) și nu este un efect al unui eventual abuz de substanțe.

Tulburările de personalitate sunt grupate în trei categorii:

Prima categorie cuprinde personalitatea paranoidă, schizoidă și schizotipică. Principala caracteristică a personalității paranoide este sentimentul de neîncredere și suspiciune față de terți manifestată prin niște trăiri nejustificate ca intensitate. Personalitățile schizoide și schizotipice trăiesc experiențe senzoriale neobișnuite caracterizate prin halucinații senzoriale.

O a doua categorie cuprinde personalitatea antisocială, borderline, histrionică și narcisistă. Sunt persoane impulsive și cu o încărcătură emoțională excesivă.

A treia categorie cuprinde personalitatea ezitantă, obsesiv-compulsivă și dependentă. Principalele simptome pentru persoanele din această categorie sunt anxietatea excesivă și nejustificată ca și intensitate și teama excesivă.

Simptomele caracteristice unei tulburări de personalitate debutează , de regulă, în adolescență sau la începutul vieții adulte.

O tulburare de personalitate este de fapt un pattern durabil de gândire și simțire. Există niște granițe foarte sensibile între criteriile care definesc anumite tulburări de personalitate. Adesea, un pacient care prezintă simptomele unui anumit tip de tulburare prezintă în același timp și caracteristici ale altui tip de tulburare.

Cele mai frecvente tulburări de personalitate sunt:

Tulburarea schizoidă

Tulburarea schizotipală

Tulburarea antisocială

Tulburarea paraniodă

Tulburarea borderline

Tulburarea histrionică

Tulburarea narcisistă

Tulburarea obsesiv-compulsivă

Tulburarea emoțional-instabilă

Tulburarea dependentă

Tulburarea de tip pasiv-agresiv

Tulburările de personalitate reprezintă un grup de structuri particulare ale personalității care include deviații calitative sau cantitative ale sferei afectiv-voluționale.

Tulburările de personalitate care aduc comportamente agresive sunt acelea care au ca o specificitate un control deficitar al impulsurilor și al furiei sau acelea care se decompensează psihotic. Ne referim aici la tulburarea de personalitate borderline și la tulburarea de personalitate antisocială.

Psihiatrul german Karl Leonhard ne oferă o altă abordare a acestei probleme esențiale. Prin termenul “trăsături accentuate” Leonhard definește însușirile personalității care detașează persoana de limitele normalului și o situează în zona de trecere către maladaptare mai ales în condiții defavorabile de viață, fără a fi vorba de personalități anormale (Predescu,1978).

În cartea sa “Personalități accentuate în viață și în literatură” Leonhard ne prezintă o analiză foarte pertinentă și accesibilă a principiului de formare a trasăturilor accentuate.” Ceea ce îi deosebește pe oameni între ei este, în mare măsură, rezultatul dezvoltării lor diferite în cursul vieții, și nu felul lor de a fi înnascut. Comportamentul lor diferă în funcție de familia în care au crescut, de școala la care au învățat, de profesia pe care o au și de oamenii cu care intră în contact” (Leonhard,1979). Influențele familiei, școlii și a anturajului în diferitele etape ale vieții fixează forma exterioară a comportamentului. Dacă în copilărie, adolescență, în familie, în grupul de egali individul a avut parte de violență, cel mai probabil se va manifesta violent.

Personalitățile accentuate sunt acele personalități care manifestă o predispozitie pentru manifestări patologice în conditii defavorabile de viață. Ele se diferențiază de cele psihopatice prin criteriul continuității și al deficitului de adaptare.

Pe baza unor studii efectuate în decursul a mai multor ani și pe o populație variată de subiecți, Leonhard face o paralelă între diferitele tipuri de personalități accentuate și

psihopatiile care le-ar corespunde. De exemplu, firea demonstrativă, caracterizată prin dorința de atenție, trăirea excesivă a prezentului și refularea sentimentelor corespunde cu psihopatia isterică (Predescu,1978).

Firea hiperperseverentă caracterizată prin egocentrism, supraevaluare și rigiditate manifestă comportamente specifice psihopatiei de tip paranoic-expansiv.

Karl Leonhard definește următoarele tipuri de trăsături accentuate ale firii; firea demonstrativă, firea hiperexactă, firea hiperperseverentă, firea nestăpânită.

Combinațiile ale trăsăturilor de caracter accentuate sunt: firea hipertimică, firea distimică, firea labilă, firea exaltată, firea anxioasă, firea emotivă.

Revenind la definiția “personalității accentuate” reținem importanța condițiilor de viață și a anturajului pentru formarea comportamentelor exterioare ale indivizilor și mai ales asupra comportamentului social. Uneori, comportamentul social este determinat de impulsuri nesociale care pot duce la interacțiune socială (impulsurile date de nevoi biologice) (Predescu,1979). De regulă, însă, comportamentul social este determinat de componente complexe cum ar fi dependența, adaptarea, acceptarea, dominanța, agresivitatea, etc.

În acest context putem concluziona că orice comportament social, agresivitatea inclusiv, se stabilește în funcție de relațiile pe care le are individul, de mediul înconjurător și de baza genetică individuală.

Capitolul III

CERCETARE PRIVIND INFLUENȚA FACTORILOR PSIHOSOCIALI ASUPRA FORMĂRII AGRESIVITĂȚII

Obiectivele cercetării

Evidențierea diferențelor la nivelul agresivității în funcție de factorii psihosociali care au acționat asupra individului (copilărie și adolescență).

Evidențierea diferențelor la nivelul agresivității în funcție de tipul infracțiunii deținuților.

Evidențierea diferențelor la nivelul factorilor psihosociali în funcție de starea de recidivă.

Ipotezele cercetării

Există diferențe la nivelul agresivității persoanelor private de libertate în funcție de factorii psihosociali dominanți pe parcursul dezvoltării (copilărie și adolescență).

Există diferențe la nivelul agresivității persoanelor private de libertate în funcție de tipul infracțiunii.

Există diferențe semnificative la nivelul factorilor psihosociali în funcție de starea de recidivă.

Subiecții cercetării

Lotul acestei cercetări este format din 78 de subiecti, cu vârste cuprinse între 28 și 54 de ani (m = 39,72; sd = 6,52).

Dintre aceștia:

22 de persoane private de libertate,

14 persoane aflate in starea de eliberare conditionata,

42 de persoane cu pedepse executate.

Penitenciarul Central din Sofia este cel mai mare penitenciar aflat pe teritoriul Bulgariei.

A fost deschis in 1911 si are o suprafata utila de 3700 mp. Dispune de doua corpuri destinate încarcerării deținutilor: Corp Kazicanei unde sunt încarcerate persoanele care au un regim de detentie semideschis si Corp Kremikovti cu detinuti ce au primit pedepse in regim inchis.

În Penitenciarul Central din Sofia își ispasesc pedepse persoane cu domiciliu stabil in orasul Sofia, regiunea Sofia si toți cetătenii straini care au comis infractiuni pe teritoriul Bulgariei.

Penitenciarul Central din Sofia este si singurul penitenciar-spital de pe teritoriul Bulgariei.

Grafic – Distribuția subiecților în funcție de vârstă

Distribuția infracțiunilor comise de subiecți este următoarea: omor – 14 subiecți, viol – 13 subiecți, trafic de droguri – 14 subiecți; tâlhărie – 16 subiecți și furt – 21 subiecți.

Grafic – Distribuția subiecților în funcție de tipul infracțiunii

În ceea ce privește starea de recidivă lotul de subiecți este format din 46 de subiecți aflați la prima infracțiune și 32 de subiecți recidiviști.

Grafic – Distribuția subiecților în funcție de starea de recidivă

Chestionarul de ostilitate cuprinde 66 de itemi, iar subiectul trebuie să răspundă la fiecare întrebare cu adevărat sau fals în funcție de cum îl caracterizează întrebarea în momentul în care i se aplică chestionarul. Chestionarul este compus din 7 scale, iar nivelul de ostilitate devine semnificativ dacă scorul cumulat al celor șapte scale depășește 38 de puncte.

Negativismul (punctaj semnificativ între 4 și 6) presupune, de obicei, o comportare opusă autorității. El include refuzul de a coopera și poate fi observat în comportamentul ce poate evolua de la pasiva neimplicare la rebeliunea deschisă împotriva regulilor și convențiilor.

Resentimentul (punctaj semnificativ între 4 și 8) implică gelozia, adesea ura. De cele mai multe ori, este un sentiment de ură față de lume, din cauza unui tratament nedrept, real sau imaginar.

Ostilitatea indirectă (punctaj semnificativ între 6 și 9) presupune un comportament ce direcționează ostilitatea spre cineva, pe un drum ocolit. Poate fi manifestată prin bârfe ori glume, persoana urâtă neavând ce face în această privință. Alte comportări indirecte, precum trântitul ușilor și izbucnirile temperamentale, permit unei persoane să-și elibereze sentimentele de ostilitate ce nu vor mai fi direcționate spre nimeni.

Asaltul (punctaj semnificativ între 6 și 10) implică violența fizică și dorința de a folosi această violență împotriva celorlalți. Este, de obicei, întâlnit în lupta cu alte persoane, mai mult decât în distrugerea de lucruri.

Suspiciunea (punctaj semnificativ între 4 și 10) include proiectarea ostilității asupra altora. Se poate schimba din neîncredere și atenție, în serioase credințe că cei din jur îi doresc răul.

Iritabilitatea (punctaj semnificativ între 8 și 11) pregătită de a izbucni la cea mai mică provocare. Poate fi întâlnită în comportamente precum izbucniri de violență, toane și impolitețe.

Ostilitatea verbală (punctaj semnificativ între 9 și 13) presupune exprimarea verbală a sentimentelor negative către alții, atât prin ceea ce se spune, cât și prin felul în care se spune. Poate fi observată în certuri, țipete și strigăte, dar și în conținutul verbal al amenințărilor, blestemelor și criticilor.

Chestionarul pentu facotrii sociali vizeaza eventualele influente pe care le au factorii psihosociali din perioada copilariei si adolescentei asupra dezvoltarea agresivitatii. Are ca dimensiuni relatia cu familia de origine, relatia cu grupurile de egali din cele doua perioade mai sus mentionate, eventualele abuzuri fizice/psihice si reactiile subiectilor la acestea si autoperceptia subiectilor in relatia cu ceilalti pe parcursul copilariei si adolescentei. Întrebarile vizate în chestionar sunt:

1.Ati descrie copilaria dumneavoastra ca fiind una fericita?

2.Ati simtit lipsuri materiale in copilarie?

3.Ati simtit lipsuri emotionale in copilarie?

4.Ati fost abuzat in copilarie?(pedepse fizice,abuz sexual, abuz psihic)

5.Ati avut relatii bune cu parintii in perioada copilariei?

6. Ati avut relatii bune cu grupul de egali in perioada copilariei?

7.Considerati ca exista un eveniment din perioada copilariei dumneavoastra care v-a marcat intr-un sens semnificativ?

8.Ati descrie adolescenta dumneavoastra ca fiind una fericita?

9.Ati simtit lipsuri materiale in perioada adolescentei?

10.Ati simtit lipsuri emotionale in perioada adolescentei?

11.Ati fost abuzat in adolescenta?(pedepse fizice,abuz sexual, abuz psihic)

12.Ati avut relatii bune cu parintii in perioada adolescentei?

13. Ati avut relatii bune cu grupul de egali in perioada adolescentei?

14.Considerati ca exista un eveniment din perioada adolescentei dumneavoastra care v-a marcat intr-un sens semnificativ?

Rezultatele cercetării

La nivelul ostilității, pentru lotul de subiecți se înregistrează o medie de 36,86 (CI95%: 35,64 – 38,08), o abatere standard 5,42 și o eroare standard a mediei 0,61. Scorul minim înregistrat la acest chestionar este 25 de puncte, iar scorul maxim este de 50 puncte.

Grafic – Distribuția scorurilor pentru ostilitate

Pentru scala de negativism, scorul minim este 2 puncte, iar scorul maxim înregistrat este de 4 puncte. La nivelul lotului de subiecți se înregistrează o medie de 2,95 (CI95%: 2,77 – 3,13), o abatere standard 0,78 și o eroare standard a mediei 0,08.

Pentru scala resentiment, scorul minim este 2 puncte, iar scorul maxim înregistrat este de 7 puncte. La nivelul lotului de subiecți se înregistrează o medie de 4,27 (CI95%: 3,90 – 4,64), o abatere standard 1,62 și o eroare standard a mediei 0,18.

Pentru scala de ostilitate indirectă, scorul minim este 4 puncte, iar scorul maxim înregistrat este de 8 puncte. La nivelul lotului de subiecți se înregistrează o medie de 6,10 (CI95%: 5,78 – 6,43), o abatere standard 1,44 și o eroare standard a mediei 0,16.

Pentru scala de asalt, scorul minim este 2 puncte, iar scorul maxim înregistrat este de 8 puncte. La nivelul lotului de subiecți se înregistrează o medie de 4,83 (CI95%: 4,35 – 5,31), o abatere standard 2,12 și o eroare standard a mediei 0,24.

Pentru scala de suspiciune, scorul minim este 4 puncte, iar scorul maxim înregistrat este de 7 puncte. La nivelul lotului de subiecți se înregistrează o medie de 5,50 (CI95%: 5,26 – 6,00), o abatere standard 1,06 și o eroare standard a mediei 0,12.

Pentru scala de iritabilitate, scorul minim este 2 puncte, iar scorul maxim înregistrat este de 10 puncte. La nivelul lotului de subiecți se înregistrează o medie de 6,41 (CI95%: 5,83 – 6,99), o abatere standard 2,58 și o eroare standard a mediei 0,29.

Pentru scala de agresivitate verbală, scorul minim este 2 puncte, iar scorul maxim înregistrat este de 11 puncte. La nivelul lotului de subiecți se înregistrează o medie de 6,79 (CI95%: 6,17 – 7,42), o abatere standard 2,75 și o eroare standard a mediei 0,31.

La nivelul factorilor psihosociali existenți în copilărie scorul minim este de 2 puncte, iar scorul maxim este de 6 puncte. La nivelul întregului lot de subiecți se înregistrează o medie de 4,10 puncte (CI95%: 3,81 – 4,40), o abatere standard 1,31 și o eroare standard a mediei 0,19.

Grafic – Distribuția scorurilor pentru factorii psihosociali în copilărie

La nivelul factorilor psihosociali existenți în copilărie scorul minim este de 2 puncte, iar scorul maxim este de 6 puncte.

La nivelul întregului lot de subiecți se înregistrează o medie de 3,79 puncte (CI95%: 3,50 – 4,09), o abatere standard 1,30 și o eroare standard a mediei 0,14.

Grafic – Distribuția scorurilor pentru factorii psihosociali în adolescență

În ceea ce privește factorii psihosociali domnanți putem observa că 41 de subiecți sunt afectați de factorii psihosociali din copilărie, în timp ce 37 de subiecți sunt afectați de factorii psihosociali din perioada adolescenței.

Grafic – Distribuția subiecților în funcție de factorii psihosociali dominanți

Ipoteza 1 – Există diferențe la nivelul agresivității persoanelor private de libertate în funcție de factorii psihosociali dominanți pe parcursul dezvoltării (copilărie și adolescență).

Pentru a testa această ipoteză a fost aplicat testul t pentru eșantioane independente pentru a evideția diferențele la nivelul agresivității în funcție de factorii psihosociali dominanți în perioada dezvoltării.

Pentru subiecții cu factori psihosociali în perioada copilăriei se înregistrează o medie a agresivității 38,22 (CI95%: 38,22), o abatere standard 5,53 și o eroare standard a mediei 0,86. Pentru subiecții cu factori psihosociali în perioada adolescenței se înregistrează o medie a agresivității 35,35 (CI95%: 33,70-37,00), o abatere standard 4,94 și o eroare standard a mediei 0,81.

Grafic – Distribuția scorurilor la ostilitate în funcție de factorii psihosociali

Rezultatele testului t pentru eșantioane independente ne indică faptul că există diferențe semnificative la nivelul agresivității în funcție de factorii psihosociali dominanți din perioada dezvoltării la o mărime a efectului medie (t76 = 2,40; p < 0,05; CI95%: 0,49-5,22; d = 0,55). Astfel, subiecții care sunt dominați de factori psihosociali în perioada copilăriei manifestă un nivel al agresivității mai mare comparativ cu subecții dominați de factori psihosociali în perioada adolescenței.

Tabel – Rezultatele testului t pentru eșantioane independente

Ipoteza 2 – Există diferențe la nivelul agresivității persoanelor privte de libertate în funcție de tipul infracțiunii.

Pentru a testa această ipoteză a fost utilizată analiza de varianță unifactorială – Anova One Way.

Tabel – Statistica descriptivă pentru agresivitate în funcție de tipul infracțiunii

Rezultatele testului de analiză de varianță unifactorială Anova One-Way ne indică faptul că nu există diferențe semnificative statistic la nivelul agresivității în funcție de tipul infracțiunii (F73,4 = 0,88; p > 0,05). Astfel, indiferent de tipul infracțiunii, subiecții manifestă forme omogene și asemănătoare de agresivitate.

Grafic – Media scorurilor la agresivitate în funcție de tipul infracțiunii

Ipoteza 3 – Există diferențe semnificative la nivelul factorilor psihosociali în funcție de starea de recidivă.

Pentru a testa această ipoteză a fost aplicat testul t pentru eșantioane independente ăn vederea evidențierii diferențelor la nivelul factorilor psihosociali în funcție de factorii psihosociali dominanți în perioada dezvoltării.

Pentru subiecții cu stare de recidivă se înregistrează o medie a factorilor psihosocili în copilăriei 4,75 (CI95%: 4,34 – 5,16), o abatere standard 1,13 și o eroare standard a mediei 0,20. Pentru subiecții fără stare de recidivă se înregistrează o medie a factorilor psihosociali în perioada copilăriei 3,65 (CI95%: 3,28-4,02), o abatere standard 1,25 și o eroare standard a mediei 0,18.

Grafic – Distribuția scorurilor la factori psihosociali în copilărie în funcție de recidivă

Rezultatele testului t pentru eșantioane independente ne indică faptul că există diferențe semnificative la nivelul factorilor psihosociali în copilărie în funcție de starea de recidivă la o mărime a efectului mare (t76 = -3,95; p < 0,05; CI95%: -1,65 – -0,54; d = 0,93). Astfel, subiecții cu stare de recidivă au fost afectați în mai mare măsură de factorii psihosociali în perioada copilăriei comparativ cu subiecții nerecidiviști.

Tabel – Rezultatele testului t pentru eșantioane independente

Capitolul IV

STUDIUL DE CAZ I

1.Obiectiv

Obiectivul acestui studiu de caz este evaluarea gradului de agresivitate a subiectului și identificarea eventualelor influențe ale factorilor psihosociali care au contribuit la dezvoltarea agresivității și a comportamentului violent.

Dimensiunile avute în vedere sunt dezvoltarea psihologică și psihosocială a subiectului în perioada copilăriei și adolescenței, relaționarea acestuia cu părinții și grupurile de egali pe parcursul etapelor mai sus menționate, evenimentele marcante care ar fi putut influența percepțiile subiectului și în consecință, ar fi putut duce la anumite comportamente deviante.

2. Date despre subiect

Subiectul acestui studiu de caz este bărbat, în vârstă de 33 ani, studii superioare, căsătorit, cu un copil. A crescut într-o familie de condiție medie, nu reclamă lipsuri materiale sau de altă natură pe parcursul copilăriei și a adolescenței. La varsta de 20 de ani, în urma producerii unui acident rutier soldat cu o victimă se înrolează în Legiunea Straină unde rămâne pentru următorii opt ani. La sfârșitul stagiului revine în țară și optează pentru un post de gardă de corp. În paralel urmează cursurile unei universități particulare. Momentan ocupă postul de Șef de detașament de pază a unui important om de afaceri.

3.Procedura

M-am întâlnit cu subiectul într-un spațiu public. L-am informat despre studiu. A fost foarte deschis la a răspunde la toate întrebările cu lux de amănunte. Discuția a durat 3 ore, instrumentele folosite pentru această cercetare sunt: interviu semistructurat, chestionar de agresivitate Buss-Perry, chestionar de potențial agresiv elaborat de serviciul de cercetare criminală din cadrul poliției bulgare, metoda observației.

4.Rezultate

În urma aplicării celor două chestionare subiectul a obținut următoarele rezultate:

Chestionar de Agresivitate Buss-Perry-un procent de 65% ceea ce înseamnă o agresivitate crescută.

Rezultatele pe dimensiuni sunt următoarele:

Agresivitate fizică – 100%

Agresivitate verbală – 73%

Agresivitate indirectă – 65%

Comportament de opoziție – 67%

Iritare agresivă – 80%

Neîncredere asociată agresivității – 80%

Gelozie și ură – 50%

Vină resimțită – 5%

Chestionar de potențial agresiv

În urma aplicării chestionarului, subiectul a obținut un scor total de 117 puncte care relevă o predispoziție clară către comportament agresiv (intervalul maxim fiind între 95 și 145 de puncte).

Pe dimensiuni rezultatele sunt următoarele:

Furie și revoltă – 30

Agresivitate fizică – 34

Agresivitate verbală – 23

Ostilitate – 30

În urma interviului semistructurat am ajuns la următoarele concluzii. Subiectul are o personalitate narcisică, este extrem de sigur pe opiniile și principiile sale.

Nu regretă nimic din ceea ce a facut. Consideră că toate faptele sale sunt perfect justificate și că personalitatea sa sau inclinațiile sale agresive nu au nicio relevanță. Nevoia de a avea o justificare și, mai noi, nevoia de a se comporta mai bine cu oamenii pentru a obține altfel valorizare și apreciere denotă faptul că nu putem vorbi despre o psihopatie severă .Totuși, mândria și mulțumirea de sine în momentul în care povestește despre stăpânirea de sine manifestată după accidentul de mașină soldat cu victimă provocat de subiect împreună cu mulțumirea de propriile realizări, desconsiderarea celorlalți oameni, manifestările de superioritate și convingerea că este o personalitate cu totul specială sau chiar unică reprezintă semnele unei personalități cu accentuate valențe psihopate.

Această ipoteză este susținută și de detaliile pe care subiectul le-a oferit cu privire la organizarea vieții sale personale după revenirea din Legiunea străină. S-a căsătorit cum subliniază cu “o persoană cu statut social potrivit”, are un copil pe care îl descrie ca fiind “cu totul special și cu siguranță cu mult diferit de toți ceilalți copii”.

Depune eforturi susținute de a crea o imagine a “familiei ideale” atât pentru exterior cât și pentru sine (în ciuda faptului că nu are relații foarte bune cu soția, consideră că acest lucru se datorează doar unei conjuncturi nefavorabile și de fapt ei sunt “o pereche perfectă din toate punctele de vedere).

Atitudinea vis-a-vis de familia de origine este una de superioritate.

Are un cerc social foarte restrâns unde, de asemenea, manifestă comportamente dominante.

Acorda o mare importanta aspectului respect. Nu concepe ideea ca cineva nu l-ar respecta. Dupa cum spune ”am demonstrat de-a lungul timpului ca am cele mai bune idei despre viata. In plus,mi-am impus demult punctele de vedere si ei stiu ca nu este loc de intors cu mine”.

Atunci cand vorbeste despre accidentul pe care l-a provocat la varsta de 20 de ani si in urma caruia o persoana si-a pierdut viata foloseste pentru descrierea victimei cuvantul ‘mos” referindu-se la varsta victimei. Acesta exprimare impreuna cu limbajul non-verbal care se observa demonsreaza o minimizare a faptei si o desconsiderare fata de victima.

Cand vorbeste despre perioada petrecuta in Legiunea Straina spune ca “au fost cei mai frumosi ani din viata lui”. Arata mandrie si siguranta si din nou o atitudine de superioritate. Foloseste fraze cum ar fi”i-am spart pe toti”,”am fost omul care a promovat cel mai repede pe postul de sergent”(fapt ce nu poate fi verificat).Si din nou evidentiaza importanta pe care o au pentru el conceptele de respect,apreciere,valorizare.Spune ca “acolo oamenii vedeau cine sunt cu adevarat si ce pot” si “acolo era locul meu”.Mentioneaza ca s-ar intoarce oricand cu conditia sa reia misiunea de pe pozitia ierarhica de pe care a plecat.

Este ostil oricărei reguli sociale care nu corespunde setului său de valori sau contrastează cu idealurile sale sau nevoia de valorizare și apreciere.

Agresivitatea și comportamentul violent sunt căile cele mai scurte și sigure pentru a atinge obiectivele pe care și le propune si dupa aprecierea lui,o modalitate simpla de a se”scuti de probleme”. Nu concepe existenta unui comportament asertiv sau cel putin limitat la nivel de violenta verbala. Nu vede nimic rau in comportamentul sau.

Preocupările și pasiunile subiectului sunt strâns legate de ariile sale de competență (concursuri de tir, raliul Paris-Dacar,vânătoare, etc) unde poate obține rezultate foarte bune și riscurile de eșec sunt minime.

Menționează că nu a avut un ideal de persoană în copilărie, iar în momentul de față reprezintă propriul ideal.

5. Observații

Subiectul este o persoană cu un potențial de agresivitate ridicat. Se manifeastă agresiv de fiecare dată când este provocat și consideră acest coportament perfect justificat.

Urmărește o imagine ideală despre propria persoană, imagine creată strict în funcție de propriile principii și nevoi fără a avea dorința de a se conforma regulilor sociale. Alege activități și circumstanțe în care să își promoveze ceea ce consideră el ca fiind calitățile sale. Declară că cei 8 ani petrecuți în Legiunea străină au fost cei mai buni ani din viața sa și că “viața civilă”nu este tocmai ceea ce își dorește. În același timp nu s-ar întoarce în Legiunea Străină decât pe postul de pe care a părăsit-o (comandant de detașament). Această declarație denotă faptul că nu sistemul în care trăiește este problema ci nevoia de a se simți mai special, deasupra celorlalți, să se autovalorizeze mai degrabă decât să primească valorizare din exterior. Atunci când modul său actual de viață îi aduce anumite nemulțumiri interioare și automat îngreunează procesul de autovalorizare, ia în considerare o schimbare de comportament în ceea ce îi privește pe ceilalți cu scopul de a îi manipula și de a obține în felul acesta admirație, aprobare și apreciere. Și acest mod de gândire și de a acționa este specific persoanelor cu valențe psihopate și arată convingerea lor că sunt superiori, că pot manipula oamenii din jur, că totul li se cuvine și că scopul personal scuză întotdeauna mijloacele.

Ipoteza mea este că aceste valențe psihopate se manifestă încă din perioada copilăriei mici a subiectului (întâmplarea cu pisicile, faptul că se declară lider în toate grupurile de egali pe parcursul copilăriei și a adolescenței,etc).

Subiectul nu este o persoană demonstrativă și nu manifestă comportamente exagerate în public. Putem specula ca acest comportament rezervat se datoreaza sensibilitatii pe care o are vis-a-vis de ideea de respect si apreciere. Atunci cand se autovalorizeaza poate duce acest proces pana la punctul in care Eul este satisfacut. Puterea de a face acest lucru este la el, nu depinde de nimeni altcineva,riscurile sa fie contestat sau contrazis sunt practic nule. In schimb,daca s-ar aventura in mediul social(intr-un mediu mai larg decat cel frecventat de el) exista riscul manifestarii de catre ceilalti a unor comportamente sau atitudini pe care subiectul sa le perceapa ca fiind atac la persoana”ideala” si atunci singurul raspuns acceptat ar fi violenta ,raspuns care nu il ajuta sa-si atinga obiectivele propuse mai nou si anume o relatie mai buna cu oamenii.

In concluzie, subiectul este o persoana agresiva cu valente psihopate a cariu principale obiective in viata sunt autovalorizarea,subminarea oricarei influente exterioare care contravine ideilor lui si manipularea mediului inconjurator in sensul integrarii lui in “tabloul” imaginar al subiectului.

Capitolul V

STUDIUL DE CAZ II

1. Obiectiv

Obiectivul acestui studiu de caz este evaluarea gradului de agresivitate a subiectului și identificarea eventualelor influențe ale factorilor psihosociali care au contribuit la dezvoltarea agresivității și a comportamentului violent.

Dimensiunile avute în vedere sunt dezvoltarea psihologică și psihosocială a subiectului în perioada copilăriei și adolescenței, relaționarea acestuia cu părinții și grupurile de egali pe parcursul etapelor mai sus menționate, evenimentele marcante care ar fi putut influența percepțiile subiectului și în consecință, ar fi putut duce la anumite comportamente deviante.

2. Date despre subiect

Subiectul acestui studiu de caz are 44 de ani, studii superioare, este căsătorit și are un copil. Provine dintr-o familie cu posibilități materiale modeste. În primii ani ai vieții a copilărit într-o casă într-o zonă rurală destul de izolată. Distanța până la casele cele mai apropiate era de cca , fapt ce a îngreunat procesul de socializare a subiectului cu alte persoane în afara celor din familie.

La varsta de 5 ani, subiectul împreună cu familia se mută în Sofia.

Din acest moment socializarea cu grupurile de egali pe parcursul copilăriei și adolescenței se desfășoară din postura celui submisiv, subiectul fiind învățat că ceilalți sunt mai buni, mai deștepți și mai capabili decât el .

La varsta de 23 de ani se căsătorește, partenera de viață fiind aleasă de către părinți.

Urmează studiile facultății de psihologie timp de 3 ani, abandonând în anul 4.

Ulterior, la varsta de 39 ani, își definitivează studiile, absolvind o facultate cu profil economic.

Se angajează la vârsta de 22 de ani în cadrul unei instituții de stat unde lucrează timp de 2 ani. Ulterior se angajează ca gardă de corp, profesie pe care o practică până astăzi. În prezent este garda personală a unui om de afaceri cu o poziție importantă în lumea politică.

Este o persoană timidă și suspicioasă vis-a-vis de persoane pe care nu le cunoaște.

3.Procedura

M-am întâlnit cu subiectul într-un spațiu public. L-am informat despre studiu. A fost deschis la a răspunde la toate întrebările. Discuția a durat 2.5 ore. Instrumentele folosite pentru această cercetare sunt: interviu semistructurat, chestionar de agresivitate Buss-Perry, chestionar de potențial agresiv elaborat de serviciul de cercetare criminală din cadrul poliției bulgare, metoda observației.

4.Rezultate.

În urma aplicării celor două chestionare subiectul a obținut următoarele rezultate:

Chestionar de Agresivitate Buss-Perry-un procent de 68% ceea ce înseamnă o agresivitate crescută.

Rezultatele pe dimensiuni sunt următoarele:

Agresivitate fizică – 92%

Agresivitate verbală – 65%

Agresivitate indirectă – 80%

Comportament de opoziție – 67%

Iritare agresivă – 90%

Neîncredere asociată agresivității – 85%

Gelozie și ură – 50%

Vina resimțită – 15%

Chestionar de potențial agresiv

În urma aplicării chestionarului, subiectul a obținut un scor total de 94 puncte care relevă o predispoziție medie către comportament agresiv(intervalul fiind între 62 si 94 de puncte).

Pe dimensiuni rezultatele sunt următoarele:

Furie și revolta – 19

Agresivitate fizică – 30

Agresivitate verbală – 20

Ostilitate – 25

În urma interviului semistructurat și a rezultatelor mai sus menționate rezultă următoarele:

Subiectul este o persoană cu o predispoziție medie către agresivitate. Are un coportament agresiv care se manifestă în toate dimensiunile vieții sale cu excepția familiei și a cercului restrâns de oameni apropiați (in afara situatiilor cand consuma mari cantitati de alcool.Atunci devine violent verbal si cu familia si cei apropiati). Apelează la agresivitate și violență atât pentru îndeplinirea sarcinilor sale profesionale cât și pentru rezolvarea problemelor cotidiene, menționând că o altă cale ar fi o pierdere de timp. Are o sensibilitate evidentă pentru persoanele pe care le consideră neajutorate (femei și copii) și nu ezită să intervină dacă consideră că o femeie sau un copil sunt neîndreptățiți sau în pericol (pe parcursul întâlnirii a dat câteva exemple de asemenea intervenții toate soldându-se cu rănirea potențialului agresor). Ipoteza mea în acest sens este că subiectul a interiorizat în copilaria sa o schemă de salvator și acest comportament agresiv vis-s-vis de agresorii celor nevinovați este o acțiune valorizantă pentru subiect.

Faptul că este o persoană timidă și suspicioasă se poate datora ideii dobândite și consolidate în copilarie că este mai neimportant și mai nevaloros decât ceilalți.Aceasta ar putea fi și explicația alegerii profesiei sale (își riscă viața pentru a proteja pe altcineva).

Se declară nemulțumit de viața sa și de “ceea ce este el” dar nu caută sau nu crede că ar putea găsi alte căi pentru a schimba ceva. In locul oricarei actiuni constructive prefera consumul de alcool.In momentele de ebrietate contacteaza persoanele apropiate, reprosandu-le ca se folosesc de el,ca nu il ajuta cu nimic,etc. Foloseste un limbaj injurios(lucru care nu se intampla niciodata cand nu este baut).

Oamenii cu care socializează sunt familia și o parte din colegii de breaslă. Evită să iasă din zona de confort (să socializeze cu alți oameni, să aibă activități în afara celor profesionale).Refuza deplasari in strainatate daca nu este insotit de o persoana in care are mare incredere. Timpul liber îl petrece tot la servici sau la activități conexe celor pe care le are la locul de muncă (se antrenează la o bază de TIR, participă la jocuri de Paint Ball, frecventează o sală de antrenament pentru trupe de intervenție rapidă).

Din numeroasele exemple de situații cotitdiene pe care le-a dat în timpul întâlnirii, 90 % le rezolvă prin comportament agresiv.

Se consideră o persoană echilibrată și este convins că atunci când a recurs la violență a fost singura variantă viabilă pentru a rezolva problema. Ca argument pentru sustinerea ideii ca este o persoana perfect echilibrata da exemple de discutii”elevate si filosofice “pe care le poarta cu o parte din membrii familiei si spune ca o persoana dezechilibrata nu ar fi avut aceasta abilitate(sa gandeasca in termenii de analiza si sinteza)

Lipsa capacității de asertivitate s-ar putea explica și prin faptul că subiectului i-a lipsit antrenamentul de comunicare cu un grup de egali în mica copilarie și există posibilitatea ca neavând un pattern în acest sens să nu realizeze că ar putea acționa și altfel decât violent.

În cadrul familiei nu a primit o atenție deosebită, nu a fost valorizat. Mai mult decât atât, exact familia (mama și tata) au fost cei care au lansat și au susținut ideea de inferioritate și de lipsă de valoare a subiectului.

Având aceste date, putem concluziona că în cazul subiectului nostru, comportamentul agresiv este un factor autovalorizant (a găsit la un moment dat ceva în ce este bun și s-a agățat de acel comportament pentru a-și dovedi singur că totuși nu este chiar un « nimic »). A ales în viață activități în care poate să-ți manifeste agresivitatea sub o formă de « sarcină profesională » care conferă comportamentului său o legitimitate și o justificare. În paralel a ales comportamentul agresiv ca o modalitate de manifestare a “salvatorului” din el care de asemenea îi oferă un sentiment de justețe și dreptate- un soi de Robin Hood modern.

5. Observații

În acest caz, putem considera că factorii psihosociali au jucat un rol important în dezvoltarea comportamentului agresiv al subiectului.

Atitudinea nepotrivită a părinților, izolarea în care a trăit în mica copilărie, lipsa de interes al cadrelor didactice în copilărie și adolescență l-au împins pe subiect să găsească o cale pentru a își atribui o valoare personală, pentru a-și găsi un ceva în care este bun. M-as hazarda sa emit ipoteza ca ,de fapt, subiectul a fost supus la un abuz psihic in perioada copilariei si adolescentei,fiindu-i “rapita” sansa de a se dezvolta normal si armonios. Datele fizice deosebite și perseverența sa au contribuit la găsirea unui anume atribut(forța și capacitatea de a fi agresiv) în care subiectul a excelat din prima și de care s-a ”agățat “ pe parcursul vieții sale adulte pentru a își proteja Eul de stima de sine scăzută și de sentimentul de inutilitate.

Faptul că se declară nemulțumit de sine și de viața sa ne arată că ar fi ales o altă cale dacă ar fi știut cum. Pattern-urile cognitive și comportamentale însă par a fi mult prea puternic înrădacinate pentru a îi permite o schimbare (sau măcar o încercare de schimbare).

Nu are regrete în ce privește comportamentul său violent în diferite situații. Îl consideră perfect normal și singurul posibil date fiind condițiile în care a avut loc.

Bibliografie:

Abraham, P., Pitulescu, I., Dersidan, E., Ranete, I. (2000). Dicționar de termeni juridici uzuali, explicativ, practic. București: Editura Național.

Academia Română (2008). Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a. București: Editura Univers Enciclopedic.

Albu, M. (1998). Construirea și utilizarea testelor psihologice. Cluj-Napoca: Editura Clusium

4.Bandura, A. (1963). Imitation of film-mediated aggressive models. Journal of Abnormal and Social Psychology, Vol. 7(2), pp. 67-78.

Bandura, A. (1973). Aggression : A social learning analysis. Englewood Cliffs, New-Jersey: Prentice Hall, Erlbaum.

Bandura, A.(2001). Social cognitive theory: An agentic perspetive. Annual Review of Psychology, Vol.52, pp 1-27.

Bercowitz,L(1989)Frustration-Aggression Hipothesis;Examination and Reformulation,Psychological Buletin,Wisconsin

Boulding,K.E.(1989)Three Faces of Power,(Newbury Park,Calofornia:Sage Publications.

Butoi, T. (2001). Psihologie judiciară. București: Editura Fundației România de Mâine.

Butoi T. & Butoi, I.T. (2006). Tratat universitar de psihologie judiciară.București. Editura Phobos

Buss, A.H. , Perry, M. (1992). The Aggression Questionnaire. Journal of Personality and Social Psychology, Vol.63, pp.452-459

Buș, I. , Miclea, M. , David, D. , Opre, A (2004). Psihologie judiciară – Curs postuniversitar: Cluj-Napoca

Carlson,R.A.,Dulany,D.E.(1988) Diagnostic reasoning with circumstantial evidence,Cognitiv Psyhology accesat pe www.psych.la.edu

Caprara,G (2000) Personality: Determinants,dynamics and potentials, Cambridge University Press

Cartwright, D. (2010), Minți criminale. Psihanaliza violenței și a crimei. București, Editura Trei.

Cristea, D.(2013),Tratat de psihologie sociala,Vol1, Bucuresti, Editura Renaissance

Cristea, D. (2013) Tratat de psihologie sociala,Vol 2,Bucuresti, Editura Din Condei.

Dollard,J., Doob,L.,Miller, N.E.,Mowrer, O.H.,Sears,R.(1939) – Frustration and Aggression.New Haven:Yale Univ.Press.

Eibl-Eibesfeldt,I.(2009) Agresivitatea umana. Bucuresti, Editura Trei

Eysenck, H.J. (1977). Crime and Personality. London: Routledge&Kegan Paul.

Eysenck, H.J. & Eysenck, M. (1998). Descifrarea comportamentului uman. București: Editura Teora

Perls,F.S.(2008) Eul, foamea si agresivitatea, Bucurest, Editura Trei

Fairbairn, W. R. D.  (1952), Psychoanalytic Studies of the Personality, London: Tavistock Publications.

Freud, S. (2004a), Dincolo de principiul plăcerii, în Opere, vol. III,  Psihologia inconștientului, București, Editura Trei.

Freud, S. (2004b),  Prelegeri de introducere în psihanaliză. Serie nouă, în Opere, vol. X, Introducere în psihanaliză, București, Editura Trei.

Gheorghiu,D. (2004) Statistica pentru psihologi,Bucuresti,Editura Trei

Goleman, D. (2001). Inteligența emoțională, București, Editura Curtea Veche

Goleman, D. (2005). Emoțiile distructive. Dialog științific cu Dalai Lama consemnat de Daniel Goleman, București. , Editura Curtea Veche

Goleman, D. (2007). Inteligența sociala , București,Editura Curtea Veche

Holdevici, I. (2004). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. Gândirea pozitivă, cheia sănătății și eficienței. București: Editura Trei.

Holdevici, I. (2008). Elemente de psihoterapie. București: Editura Mar

Hyatt-Williams, A. (1998), Cruelty, Violence and Murder: Understanding the Criminal Mind, London: Jason Aronson.

Krahe,B(2013).The Social Psychology of Aggression, second edition, Psyhology Press, NY, accesat pe http://books.google.ro

Leonhard, K (1979) Personalitati accentuate in viata si in literatura, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica

Lelord, F. & Andre, C. (1998). Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile. București: Editura Trei

Lorenz, K. (2005). Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, București, Editura Humanitas

Lorenz, K. (1996). Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, București. Editura Humanitas.

Lorenz, K. (1966). On Aggression. Harcourt. New-York: Brace&World

Mateescu, O. (2014) Curs de psihologie judiciara, Bucuresti

Mitrofan, N. (1996 ). Psihologie judiciară. București: Editura Șansa.

Meloy, J. R. (1988), Violent and homicidal behaviour in primitive mental states, Journal of American Academy of Psychoanalysis, 16.

Popescu-Neveanu, P.(2013) Tratat de psihologie generala, Bucuresti, Editura Trei

Preda,V. (1998) Delicventa juvenila. O abordare multidisciplinara. Cluj-Napoca, Editura Presa Universitara.

Tudose, C. (2003). Aspecte psihologice ale agresivității umane. București: Editura Academiei Naționale de Informații.

Tudose,T,Tudose,C.,Dobranici,L. (2002) Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi, Bucuresti, Editura Infomedica.

Zlate, M. (1997). Eul și personalitatea. București: Editura Trei.

Zlate, M. (coord.) (1997). Psihologia vieții cotidiene. Iași: Editura Polirom.

Zlate, M. (2006 ). Fundamentele psihologiei. București: Editura Universitară

Zamfirescu,V.D.(2006) Introducere in psihanaliza freudiana si postfreudiana. Bucuresti, Editura Trei

www.sciencedirect.com

www.uoradea.ro

http://books.google.ro

ANEXA I

INTERVIU SEMISTRUCTURAT

Subiect 1

Vă considerați o persoană agresivă?

R. Doar atunci când este nevoie. Uneori mă ajută să mă fac înțeles mai bine și să obțin lucrurile despre care eu știu că sunt cele mai bune. Întâlnesc, din păcate, mulți oameni cu care nu mă pot face înțeles fiind calm. În zilele noastre doar cei care știu să-și impună punctul de vedere ies în câștig.

Când este nevoie?

R. Atunci când omul nu înțelege de vorbă bună. Nu pot să stau să îmi pierd timpul să explic de 100000 de ori dacă omul nu înțelege…Dacă eu sunt convins că lucrurile trebuie să fie într-un anume fel nu înțeleg de ce nu s-ar face în maniera mea, care de cele mai multe ori s-a dovedit a fi cea mai bună. Experiența mea de viață îmi dă dreptul să îmi impun punctul de vedere.

Credeți că cei apropiați vă percep ca fiind o persoană agresivă?

R.Nu știu, nu cred că sunt agresiv dacă demonstez că eu am dreptate, de cele mai multe ori. În plus, toți știu că nu am 2 vorbe la un loc dar cred că înțeleg că este ceva normal… Oricum, ei s-au obișnuit cu stilul meu mai temperamental și sunt nevoiți sa mă suporte. Ideea e ca dacă mă respecți, te respect. Nu e normal?

Se întâmplă ca cei de acasă să “nu vă respecte”?

R. Aaa. Nu. Acasă este totul bine. E și normal să fie așa…doar am demonstrat de-a lungul timpului că am cele mai bune idei despre viață. În plus, mi-am impus demult punctele de vedere și ei știu că nu e loc de intors cu mine, așa ca nici măcar nu încearcă să mă contrazică.

Ați ucis pe cineva?

R. Da. Îți dai seama că în meseria pe care am avut-o era inevitabil. Nu mi-am dorit să rănesc pe nimeni, dar dacă activitatea aceasta am ales-o… A fost mai greu la început. Eu am încercat să evit lucrurile astea pe cât posibil. Nu e vina mea că nu am reușit tot timpul.

Cam câți?

R. Nu știu exact. Nu i-am numărat niciodată, nu am făcut o evidență. Era o chestiune inevitabilă…se întâmpla. Oricât de atent ai fi fost tot nu scăpau toți neatinși. Astea erau riscurile meseriei

Mai mult de 20?

R. Nu aș putea spune un număr exact, cert e că sigur au fost mai mult de 20. Cred ca 20 au fost în primii ani, mai apoi le-am pierdut numărul.

Mai mult de 50 ?

R. Dacă mă întrebi personal, adică așa, unu la unu, nu cred. Dar dacă stau să mă gândesc așa în mare , sunt mai mulți. Știi, când tragi tu și încă 10 pe lângă tine, nu ai de unde să știi dacă glonțul tău a nimerit sau glonțul altuia. Eu, cum ți-am mai spus încercam să evit pe cât posibil…de fapt, cu toții încercam dar, din pacate, unii nu sfârșeau bine.

Deci, nu ar fi greșit să considerăm că sunt peste 100?

R. Cred că este corect. Ce trebuie să înțelegi este că atunci când întri într-un sătuc și găsești femei și copii trași în țeapă nu prea îți mai pasă de nimic. Când îi găsești pe cei care au făcut treaba asta, tot ce vrei este să le scoți mațele afară. E inuman să nu ai milă și să omori oameni nevinovați. Era normal ca cei vinovați să plătească pentru greșelile lor.

Adică, în asemenea situații orice este justificat?

R. Categoric. Și mai mult, dacă se poate. Oamenii care fac rău trebuie să plăteasca, nu trebuie să scape nepedepsiți..trebuie să li se administreze același tratament pe care l-au avut ei cu alții.

Ați rănit vreodată pe cineva grav în afara misiunilor care presupuneau folosirea violenței justificate?

R. Da. De fapt am ucis pe cineva în afara legiunii…. De fapt așa am ajuns în legiune. Aveam 20 de ani și am avut un accident de mașină. Eu nu am pățit nimic dar celălalt a murit . Era un moș de 70 și ceva de ani.

Dvs ati provocat accidentul?

R. Mă rog, discutabil… Dar știi care era cea mai tare chestie? Au venit cei de la ambulanță și mi-au luat și mie tensiunea. Aveam 12 cu 8. Și nu aveam nici o tresărire…..S-au minunat și doctorii de ce psihic pot să am.

Și în urma acestui accident v-ați hotărât să plecați în Legiune?

R. Daa. A urmat o perioadă tare ciudata. Mă simțeam cam aiurea (dar nu din cauza moșului), nu știu ce aveam…Și m-am gandit să schimb ceva. Așa am plecat.

Cum a fost începutul în Legiune?

R. Ca orice început… Sunt niște perioade acolo prin care trebuie să treci ca să te accepte. Fără somn, puțină mâncare, teste peste teste…Dar s-a terminat cu bine. I-am spart pe toți. Îți spun, am un psihic de beton. Oamenii aceia știu despre ce este vorba. Cum crezi că am fost omul care a promovat cel mai repede pe postul de sergent? În 3 ani jumătate în loc de 5. Să știi că asta este o mare șmecherie. Dar acolo ești apreciat, oamenii vâd repede dacă ai talent și te apreciază pentru asta.

Să înțeleg că Legiunea a fost o alegere bună pentru schimbarea de care aveați nevoie?

R. Au fost cei mai frumoși ani din viata mea. Îți dai seama că am refuzat toate permisiile. Nu voiam să fiu în altă parte. Acolo era locul meu. Eram apreciat, respectat, oamenii vedeau cine sunt cu adevărat și ce pot. Cei din brigadă știau că se pot baza pe mine și nu se punea problema să am discuții cu ei. Ba mai mult decât atât, ultimii 2 ani și jumătate am făcut parte dintr-o chestie (cam cum sunt trupele speciale SELS). Știi cât de greu se ajunge acolo și cât de puțini sunt? A fost o experientă….nici nu poți să îți explic.

De ce ați plecat de acolo?

R. M-am gândit că 8 ani sunt de ajuns. Se întâplaseră deja prea multe tragedii la care asistasem. M-am gândit să schimb registrul, să las toate evenimentele astea în urmă, să renunț la meseria asta. Am vrut să mă întorc acasă și să văd cum este să am și o viață normală. Mă gândeam că o viață mai linștită îmi va face bine.

Sesizez un regret în vocea Dvs. Regretați că v-ați întors?

R. Da, oarecum. Mâine m-aș întoarce dar să reiau povestea și poziția de la care am plecat. Nu aș avea cum să o iau de la capăt după atata experiență câtă acumulasem până să renunț. Din păcate, nu prea se poate asta și în plus , acum lucrurile sunt ceva mai complicate…am soție, copil, deci responsabilități…nu mai sunt de capul meu să fac ce vreau, când vreau.

Ce anume vă lipsește cel mai mult?

R. Libertatea, lucrurile acolo erau simple. Exista alb și negru, fără porcării sau jumătăți de măsură. Și mai era și faptul că oamenii acolo erau adevărați. În viața civilă este plin de jigodii și …….Acolo totul este natural. Faci ce trebuie făcut, ești tu fără să trebuiască să te prefaci, fără să trebuiască să înghiți nimic de la nimeni…E viața așa cum trebuie să fie, fără falsitate și ipocrizie.

Fără diplomație, fără compromisuri, fără negociere…?

R. Exact. Vezi că înțelegi! Simplu, natural și firesc, așa se interacționa cu oamenii pe atunci. Acum trebuie să învălui toate lucrurile, să jonglezi cu cuvintele, cu atitudinea proprie ca să nu deranjeyi pe nimeni…oricum, oamenii din viață civilă nu sunt mulțumiți nici așa; au mereu ceva de comentat.

Considerați că comportamentul agresiv este singura cale spre rezolvarea problemelor ?

R. Depinde ce înțelegi tu prin comportament agresiv. Dacă vine cineva și mă calcă în picioare este normal să primească ce merită. Acum, nu te gândi că sunt fără minte. Uite, acum o lună am parcat în dreptul unui garaj și stăteam afară și așteptam să iasă șefu. Vine un moș și începe să țipe la mine că nu am voie să parchez acolo. Nu l-am băgat în seamă dar la un moment dat apare cu un pistol în mână și îmi zice că dacă nu mut mașina îmi arată el mie… Îți este clar că l-am trântit și a încasat două la ficat..Dacă eram agresiv, îi băgam unul în frunte și scăpam lumea de un nebun,nu? Eram în legitima apărare, nu aveau ce să îmi facă.

A, dacă îi prind pe ăia care au omorât leopardul de la gradina zoologică, pe ăia nu îi bat, îi jupoi de vii. Stăteam acum două seri și îmi imaginam ce tablou frumos aș putea să fac din pieile lor. Auzi tu, să omori animalul ăla superb. Păi nu merită jupuit? Dar și aici nu poți să zici că sunt agresiv pentru că dacă îmi pun în cap cu 2-3 mii de euro îi găsesc . Și nu i-am căutat până acum.

Ați încercat să rezolvați problemele Dvs și altfel decât prin violență?

R. Ce nu înțelegi tu este că prin faptul că lumea știe cum sunt și ce pot mă scutesc de probleme. Dacă aș fi altfel, abia atunci aș avea probleme. Au înțeles că nu e loc de întors cu mine și nu își doresc scandal. Am știut să îmi impun punctul de vedere de la început.

Este important pentru Dvs ca oamenii să știe că sunteți o persoană “dură” ?

R. Eu nu sunt dur, sunt adevărat. Asta este viața adevărată. Acțiune-reacție. Restul este o minciună cu care vă aburesc pe voi restul. Orice se plătește și orice trebuie plătit. Ești bun cu mine, sunt bun cu tine. Dacă nu, vedem care are dreptate. Respect, asta este ce contează.

Considerați că agresivitatea și violența sunt fenomene firești și este potrivit să fie parte din comportamentul oamenilor?

R. Categoric. Așa este decând există lumea. Doar oamenii sunt cam proști și nu înțeleg că nimic nu se schimbă cu adevărat. Doar formele diferă. În plus, doar oamenii slabi și fără personalitate sunt mai liniștiti și ușor de manipulat. Pe mine nu mă deviază nimeni de la ce imi propun, nu îmi stă nimeni în cale pentru ca toți știu că nu le merge cu mine.

Care este prima amintire în care ați folosit agresivitatea pentru a rezolva o problemă?

R. Nu prea era nevoie să fiu agresiv. Mă știau de șef de mic și nu trebuia să mă impun in niciun fel. Cred că așa m-am născut sau poate am fost eu mai deștept și am știut să mă impun de mic.

Ați fost un copil nervos?

R. Eram un copil foarte calm. Știam că sunt altceva decât ceilalți și asta îmi dădea o stare de bine și mă făcea să mă simt puternic. Mereu m-am considerat mai înzestrat și eram recunoscut ca fiind mai bun decât cei din jur. Copiii căutau să stea în preajma mea că li se părea că își dau mai multă valoare. Sții cum e – dacă stai printre deștepți ți se pare că ești ca ei.

Cum știați că sunteți altceva?

R. Doar dacă mă uitam la ceilalți copii într-un fel înghețau. Nu știu să numesc această calitate pe care o am de mic dar este ceva ce transmit și oamenii nu prea riscă să intre în confruntări cu mine.

Cum erați perceput în grupul de egali (lider, egal, executant) în copilărie?

R. Lider, fără îndoială. De când mă țin minte, oriunde ajung sunt perceput ca un lider. Chiar și acum, după numai 3 luni am ajuns șeful dispozitivului. Și dacă te gândești că sunt baieți care lucrează aici de 5-6 ani… Ti-am spus, am eu ceva al meu.

Cum era sentimentul să fiți perceput ca un lider?

R. Natural. M-am născut să fiu cel mai bun. Nu am ales eu, așa a fost să fie iar eu am beneficiat din plin. Te simți bine în pielea ta când ești admirat și recunoscut ca fiind cel mai tare.

Cum era relația cu părinții Dvs în copilărie?

R. Normală. Nu-mi amintesc ceva ieșit din comun. Părinții mei erau oameni simpli și m-au crescut bine; nu am dus lipsă de nimic. Față de alți copii, eu am chiar am avut o relație bună cu părinții mei, adică nu mă certau, mă lăsau să fac ce voiam și aveau încredere în mine.

Ați avut un model de persoană în copilărie?

R. Nu. Era și foarte greu; ar fi trebuit să fie cineva care chiar să mă impresioneze și, sincer, nu s-a găsit nimeni. Mai degrabă cred că eu am fost un model de persoană pentru alții în copilărie și chiar mai târziu.

Ați fost abuzat în copilărie?

R. Niciodată. Eram descurcăreț și nu mă hazardam în situații neplăcute sau periculoase. Nu am fost abuzat nici fizic și nici psihic. Pe atunci erau și vremurile diferite față de acum, oamenii erau mai buni.

Considerați că ați fost neglijat în copilărie?

R. Nu. Nu prea mă deranja nimeni dar nici nu pot să spun că mi-a lipsit ceva. Ce am cerut am primit mereu. Niciodată nimeni nu mi- a refuzat nimic – nici parinții și nici copiii cu care am crescut. Reușeam mereu să-mi satisfac nevoile sau să îi determin pe cei din jurul meu să facă acest lucru pentru mine.

Care sunt amintirile cele mai frumoase din copilaria Dvs?

R. Nu prea am amintiri speciale. Toate erau normale. Nu prea se întâmpla ceva ieșit din comun sau, cel puțin, nu-mi amintesc. Mi-amintesc că am avut o copilărie în care m-am jucat, în care am făcut ce mi-am dorit, în care am avut prieteni, în care mergeam la școală, îmi făceam temele, învățam.

Care sunt amintirile cele mai neplăcute din copilăria Dvs.?

R. Este una singură. Aveam un canar și într-o zi am călcat pe el și l-am omorât. Toată lumea a început să țipe la mine și eu nu înțelegeam ce s-a întâmplat. După 2-3 săptămâni am găsit niște pisici (puii) , le-am băgat într-un sac și le-am aruncat de pe pod ca să înțeleg și eu de ce urlau toți la mine la faza cu canarul… Nu am înțeles dar de atunci nu suport ca cineva să lovească animale sau nici măcar să țipe la ele…

Care era reacția Dvs. în copilărie atunci când se întâmplă ceva care nu era pe placul Dvs?

R. Mă enervam și făceam tot posibilul ca până la final lucrurile să iasă așa cum voiam eu. Nu suportam înfrângeri sau jumătăți de măsură. Rareori mi s-a întâmplat să fac compromisuri. Nu aveam liniște până când lucrurile nu se făceau ca mine, chiar dacă se întâmpla să imi fie mai greu până obțineam asta…dar merita tot efortul!

Cum ați descrie în câteva cuvinte adolescența Dvs?

R. Nu ar fi prea multe cuvinte. Aș putea spune doar că am avut o copilărie normală, fără incidente sau neplăceri; o copilărie pe care am trăit-o din plin și de care îmi amintesc cu plăcere și nostalgie uneori.

Considerați că ați avut o relație bună cu părinții în perioada adolescenței?

R. Da. Nu ii supăram cu nimic și nici ei pe mine. Îmi respectau punctele de vedere, știau ce îmi place și ce nu și, chiar dacă nu erau mereu de acord cu mine mă lăsau în pace, nu mă contraziceau. Știau că oricum mă descurcam în orice situație fără să-i implic pe ei.

Dar cu grupul de egali?

R. Da, și cu ei am avut o relație bună. Mă urmau indiferent ce idei aveam sau ce acțiuni desfășuram. Cătă vreme nu ne certam, asta însemna că aveam o relație bună, eu așa consider.

Cum erați perceput de către profesori la școală în perioada adolescenței?

R. Nu îmi dau seama. Nu mă deranjau. Nu eram nici cel mai bun, dar nici cel mai rău. Nu am ieșit în evidență cu ceva anume, am încercat să stau în banca mea, să fiu liniștit și să îmi văd de învățătură.

Va duceați la școală cu plăcere?

R. Mă duceam că așa era normal. Nu m-a fascinat școala în vreun fel, învățam cât puteam, îmi faceam temele, nu absentam de la ore. Școala era doar o necesitate, o etapă pe care trebuia să o parcurg, nu o plăcere!

Au existant evenimente marcante în perioada adolescenței Dvs?

R. Nu îmi aduc aminte de ceva anume. Era la fel ca în copilărie. Mergeam la școală, ieșeam în oraș cu prietenii, petreceam și mă bucuram de anii tinereții. Nu am avut experiențe de viață extreme ci normale.

Care sunt părțile Dvs bune?

R. Sunt bun în tot ceea ce fac. Mă duce capul. Pot să manipulez oamenii, pot să-i determin să mă urmeze și nu dau greș. Am fost obișnuit de mic să conduc grupuri de oameni, am abilități inăscute de lider și îmi sclipește mintea imediat. Cred că inspir încredere că știu ce fac și o fac bine.

Dar cele mai puțin bune?

R. De ceva timp m-am cam înmuiat. Mi-e dor de vremurile când eram mai autoritar și mai greu de urnit de la ideile mele. Parcă sunt prea flexibil; înainte se știa că nu e cale de întors cu mine, că vorba mea rămâne vorbă până la capăt.

Sunteți mulțumit de Dvs?

R. Da. Nu aș schimba ceva la mine, sunt mulțumit cu viața mea trecută și actuală. Mă uit în jur și îmi dau seama că nu sunt mulți ca mine; adică am încredere în mine, știu ce vreau, mă duce capul și fac bine lucrurile de care mă ocup.

Ați schimba ceva în modul în care vă comportați cu oamenii?

R. Da. Aș fi mai bun cu ei. Aș vrea să fiu mai atent și mai grijuliu cu ei, cel puțin cu cei apropiați care merită. Nu sunt nici rău dar cred ca mereu e loc de mai bine în atitudine, comportament și vorbă.

De ce?

R. Așa cred eu; la părerea asta am ajuns eu analizându-mă. Sunt unii oameni cărora vreau să le răsplatesc bunătatea prin propria-mi bunătate.

Cum se potrivește părerea Dvs. că “sunteți adevărat, asta este lumea,etc” cu dorința de a fi mai bun cu oamenii?

R. M-ai prins….Păi uite, dacă nu pot să îi bat de fiecare dată când îmi vine ca să le fie frică și să știe toți cine sunt, trebuie să găsesc alte soluții. Așa e când ajungi civil…nu este perfect dar ne acomodăm.

Cum credeți că veți fi peste 10 ani?

R. Identic. Nu vreau să schimb nimic la mine pentru că, așa cum ți-am spus, sunt mulțumit de mine. Sper să fiu sănătos că de restul am eu grijă să fie bine.

ANEXA II

INTERVIU SEMISTRUCTURAT

SUBIECT 2

Vă considerați o persoană agresivă?

R. Deloc. Adică, mă mai enervez și eu ca orice om, mai ridic tonul când nu îmi convin unele lucruri sau situații și s-a întâmplat să mai “ating” pe câte cineva dacă m-a supărat foarte tare.

Credeți că cei apropiați vă percep ca fiind o persoană agresivă?

R. Cei apropiați nu. Ceilalți probabil. În familie, lucrurile merg bine, deja îmi cunosc temperamentul și nu prea se iese din cuvântul meu însă, în rest, nu sunt la fel de îngăduitor pentru că nu am de ce să tolerez lucruri care contravin naturii și principiilor mele.

Ați ucis pe cineva?

R. Nu. Nu a fost nevoie până acum. Au fost doar momente când mi-am pierdut cumpătul când cineva m-a scos din minți, efectiv nu am putut să mă controlez și am reacționat mai agresiv. Eu nu mi-am dorit să se ajungă la asta, dar efectiv m-am simțit nerespectat și provocat.

Ați rănit vreodată pe cineva grav?

R. Ce înseamnă grav? Asta depinde și de rezistența celeilalte părți. Depinde cât de nervos am fost, cât de mult m-a stârnit și cât am reușit să îmi controlez forța. Uneori eram și eu surprins de consecințe.

Să necesite îngrijiri medicale într-un spital

R. Asta da, pe mai mulți. S-a întâmplat de mai multe ori să fie necesară internarea în spital. Ce să le fac eu dacă nu au înțeles cu cine se pun?! Eu i-am avertizat să nu se pună cu mine, dar dacă ei nu au înțeles de vorbă bună…Dacă ei nu se țin la adăpost din calea furiei mele, eu ce să le fac?! Să am eu grijă de ei, în locul lor ?!

Daca da, în ce condiții s-a întâmplat acest lucru?

R. Se mai întâmplă. Doar nu lucrez la aprozar, unde lucrurile sunt line, previzibile și banale, unde te plictisești de atâta liniște. Când trebuie să muncim, muncim cum trebuie, cu tot ce implică acest lucru iar când te afli în mijlocul unor lucruri pe care le trăiești cu intensitate se mai întâmplă și accidente.

Considerați că comportamentul agresiv este singura cale spre rezolvarea problemelor Dvs.?

R. Uneori da, este singura cale. Dar și când nu este singura variantă este cel mai simplu și nici nu îți pierzi timpul. Consider că, atâta vreme cât știi că ai dreptate și că ideile tale sunt cele mai bune, nu are rost să muncești și să îți consumi nervii încercând să îi faci pe ceilalți să fie de acord cu tine. Ar trebui să fie suficient să le spui o dată un lucru, argumentat și justificat, iar ei să înțeleagă. Este vina lor dacă ei încearcă să îmi sfideze părerea iar eu, enervându-mă, recurg uneori la gesturi sau acțiuni mai puțin prietenoase.

Ați încercat să rezolvați problemele Dvs și altfel?

R. Nu prea, nu am considerat că ar fi avut rost; mereu lucrurile au funcționat așa cum trebuia, pe principiul acesta al impunerii propriului punct de vedere. Doar cu familia negociez, cu ei lucrurile stau diferit, de ei am grijă și-mi pasă să nu-i prea supăr. Recunosc că sunt mai ușor de înduplecat când vine vorba despre cei dragi mie, nu mai sunt atât de categoric și virulent.

Este important pentru Dvs ca oamenii să știe că sunteți o persoana “dură”?

R. Nu sunt dur, chiar deloc. Doar că nu suport să îmi pierd timpul cu toți proștii și nu suport nedreptățile, mai ales când vine vorba de femei și copii. Consider că ei sunt mai sensibili și ar trebui protejați. În plus, ei nu prea ripostează de fel și sunt mult mai ușor de convins ; pe când barbații sunt mai agitați, orgolioși și cu un limbaj nu tot timpul prietenos. Spiritele între bărbați se incing mai ușor.

Considerați că agresivitatea și violența sunt fenomene firești si este potrivit să fie parte din comportamentul oamenilor?

R. Pentru oamenii care își permit, da. Sunt sigur că dacă toată lumea ar putea s-ar comporta ca mine. Dar nu prea pot mulți. Asta este toată treaba. Nu toată lumea are o personalitate dezvoltată, nu toți sunt siguri pe ei și atunci se lasă ușor intimidați, contraziși sau nerespectați. Dacă dialogul nu duce nicăieri, nu e cazul să așteptăm reluarea unei discuții sortite din start eșecului.

Care este prima amintire în care ați folosit agresivitatea pentru a rezolva o problemă?

R. Pe la 23 de ani. M-au provocat unii pe stradă și le-am arătat că nu trebuia să se pună cu mine, că stiu să mă apăr și chiar să-i înving. Au crezut că dacă sunt singur mă vor învinge dar s-au înșelat. Sunt invincibil când sunt nervos, mai ales când se ia cineva de mine din senin.

Ați fost un copil nervos?

R. Nu. Am fost chiar foarte liniștit. Nu prea mă deranja nimeni și nimic. Copiii cu care mă jucam știau cum sunt și mă respectau, la fel cum și eu îi respectam pe ei. Am avut o copilărie fără incidente; lucrurile s-au schimbat când am devenit adult.

Cum erați perceput în grupul de egali (lider, egal, executant) în copilărie?

R. Cred ca executant. Nu prea mă impuneam de fel, eram mai tot timpul la locul meu și nu deranjam pe nimeni. Fiecare copil din grup avea rolul lui și era recunoscut după o anume caracteristică – eu eram mereu cel care accepta ideile celorlați și așa am trăit și eu pe lângă ei și m-au acceptat în grup.

Cum era sentimentul să fiți perceput ca un lider/egal/executant?

R. Nu știu care era sentimentul. Vezi tu, noi am venit aici (în Sofia) când eu aveam 5 ani și ai mei îmi repetau tot timpul că trebuie să stau cu capul plecat, că ceilalți sunt mult mai buni și mult mai importanți ca mine și că trebuie să tac, să nu fac nimic ca să-i supăr și să stau în banca mea. Îți dai seama că am fost fraierul tot timpul.

Nu ați fost tentat să ripostați?

R. Nu. Eram convins că sunt un nimic și că nu am altă soluție decât să tac. Eram obișnuit să nu se prea pună preț pe opiniile mele. Mă mulțumeam să fiu și eu printre ei, să nu mă simt izolat, că ar fi fost mai rău. Nu am avut niciodată suficientă încredere în mine încât să mă impun cu adevărat în fața celorlalți.

Cum era relația cu parinții Dvs în copilărie?

R. Normală cred. Ei munceau ca să avem ce pune pe masă, noi (eu cu sora) făceam tot ce trebuia ca să nu îi supărăm. Am fost niște copii care nu au ieșit din vorba părinților, care făceau lucrurile despre care știam că le-ar plăcea sau măcar nu i-ar supăra pe ei. Era important pentru ambientul familiei să nu ne abatem de la ce ne îndrumau părinții noștri și n-o faceam ca să fie liniște în casă.

Ați avut un model de persoană în copilărie?

R. Nu îmi aduc aminte. Poate că a fost, dar acum nu îmi vine nimeni în minte. Mă gândesc că poate îi apreciam pe cei care erau mai siguri pe ei, mai descurcăreți și mai bine integrati în colectiv și mi-aș fi dorit să fi fost și eu asemeni lor.

Ați fost abuzat în copilărie?

R. Nu. Am avut o copilărie normală și liniștită, fără incidente care să îmi tulbure dezvoltarea. De fapt, la acea vreme nici nu se prea întâmplau astfel de lucruri, precum se întâmplă în zilele noastre în care aud fel și fel de grozăvii.

Considerați că ați fost neglijat în copilărie?

R. Nu cred că am fost neglijat. Nu am primit mare lucru (cum se întâmplă cu copiii astăzi) dar nu am tras foame sau altceva. Oricând am avut nevoie de ceva, părinții mei au avut grijă să primesc și să nu duc lipsă de nimic. În plus, ei au fost mereu în prejma mea și asta mă făcea să mă simt mai sigur pe mine și mai capabil.

Care sunt amintirile cele mai frumoase din copilăria Dvs.?

R. Verile la bunicii de la țară. Îmi amintesc ce frumos era când mă întâlneam cu prietenii mei de acolo, vara, când mergeam la scăldat, la cules de fructe, când ne plimbam prin pădurile învecinate. Copilăria la bunici, în vacanțe, avea un farmec aparte și îmi amintesc cu ce entuziasm așteptam încheierea școlii.

Care sunt amintirile cele mai neplăcute din copilăria Dvs.?

R. Că trebuia să stau tot timpul cu ochii în pământ. Nu aveam încredere în mine pentru că îi crezusem pe toți care îmi spuseseră că nu sunt capabil de mare lucru, că alții sunt mai buni decât mine. Eu așa am crescut – cu gândul acesta că voi fi o prezență insignifiantă în viața celor din jur, că voi rămâne mereu în urmă, întrecut de orice altcineva.

Care era reacția Dvs. în copilărie atunci când se întâmpla ceva care nu era pe placul Dvs.?

R. Îngropam în mine și mergeam mai departe. Încercam să mă îndepărtez de situațiile triste, uneori umilitoare, încercam să mă consum cât mai puțin, să mă detașez. Deseori nu reușeam, dar încercam să îmi maschez amărăciunea și tristețea cât mai bine, astfel încât cei din jur să nu râdă de mine.

Cum ați descrie în câteva cuvinte adolescența Dvs.?

R. Am avut o adolescență normală. Școală, acasă..chestii din astea. Pe vremea mea nu cred că existau fițele din ziua de astăzi. Nu existau nici tentațiile și nici pericolele din prezent. Eu știam că trebuie să merg la școală, să învăț, să iau note bune, să nu-i supăr pe părinții mei sau să-i pun in situații stânjenitoare când veneau la școală. Acasă, încercam să fiu ordonat și să mai ajut cu ce puteam eu.

Considerați că ați avut o relație bună cu parinții în perioada adolescenței?

R. Da, destul de bună; adică dacă îi ascultam și nu ieșeam din cuvântul lor nu aveau ce să-mi reproșeze sau de ce să mă certe. Încercam să evit pe cât posibil scandalurile și să-mi văd de treaba mea.

Dar cu grupul de egali?

R. …Având în vedere că nu îi deranjam cu nimic ….pot să spun că am avut relații bune. De multe ori nici nu mi se observa lipsa când lipseam pentru că eu am fost mereu o prezență ștearsă care i-a lăsat pe alții să vorbească mai mult, să conducă grupul sau acțiunile pe care le aveam. Nu m-am simțit niciodată suficient de stăpân pe mine, încât să nu fiu luat în derâdere când mă lansam în vreo discuție sau activitate.

Cum erați perceput de către profesorii la școală în perioada adolescenței?

R. Liniștit, nu prea bun la învățătură…cam atât. Încercam să scap de ieșitul la tablă cu orice preș și de multe ori compensam prin disciplină – cand nu ai ce să spui important, stai în banca ta și uneori treci neobservat. Nu mi-a plăcut niciodată să învăț, am facut-o de nevoie și de teama părinților.

Vă duceați la școală cu plăcere?

R. Da, oarecum, făcea parte din ritualul zilnic și mă obișnuisem. Știam că dacă aș fi absentat m-aș fi descurcat și mai greu.

Au existat evenimente marcante în perioada adolescenței Dvs?

R. Nu, nu îmi amintesc ceva anume. Adolescența, asemeni copilăriei, a fost normală, liniștită, fără evenimente importante sau marcante. Zilele, săptămânile, semănau atât de mult, fără ceva ieșit din comun, încât păreau trase la indigo. Am avut, mai degrabă, o adolescență banală.

Vă cosiderați o persoană specială?

R. Nu. Sunt o persoană obișnuită, nu am ceva special ce nu se găsește la alții. Niciodată nu am ieșit în evidență cu ceva special – poate mi-ar fi plăcut dacă aș fi avut cu ce. După cum spuneam, am cam trăit în planul secund.

Care sunt părțile Dvs bune?

R.Nu pot să spun. Nu am cine știe ce calități, sunt un om normal, cu greșeli, cu defecte.

Dar cele mai puțin bune?

R. Nu îmi place de mine, nu vreau să mai fiu așa dar nu prea mai pot schimba nimic. Am trăit prea mulți ani invalidându-mă, încât și dacă aș vrea să fac o schimbare nu aș ști cum..nici nu cred că ar fi posibil. Cred că așa sunt sortit să trăiesc tot restul vieții.

Ce înseamnă că nu mai vreți să fiți așa?

R. Mi se pare tot timpul că viața este nedreaptă, că aș putea mai mult dar nu știu dacă este așa și mă enervează că pe măsură ce îmbătrânesc parcă devin “plângăcios”. Parcă aș fi femeie…

Sunteți mulțumit de Dvs?

R. Nu. Deloc. Nu mă simt confortabil cu mine, cu emoțiile și gândurile mele, dar nu știu exact ce greșesc încât să pot schimba. Așa sunt eu.

Ați schimba ceva în modul în care vă comportați cu oamenii?

R. Nu aș schimba pentru că nu aș deveni confuz și mai neîncrezător în mine decât sunt și așa. Am anumite tipare de comportament, m-am obișnuit cu ele și nu am cum să mă mai schimb acum. Nu sunt cele mai bune, dar nu știu altele și nici nu cred că am abilitatea să mai învăț acum.

Cum credeți că veți fi peste 10 ani?

R. Nu știu. Nu mă vad bine. Îmi dau seama că nu am mari calități, că nu am prea mulți oameni în prejma mea, că nu sunt prea sociabil. Îmi doresc ca măcar să fiu sănătos și să îmbătrânesc mai liniștit.

Bibliografie:

Abraham, P., Pitulescu, I., Dersidan, E., Ranete, I. (2000). Dicționar de termeni juridici uzuali, explicativ, practic. București: Editura Național.

Academia Română (2008). Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a. București: Editura Univers Enciclopedic.

Albu, M. (1998). Construirea și utilizarea testelor psihologice. Cluj-Napoca: Editura Clusium

4.Bandura, A. (1963). Imitation of film-mediated aggressive models. Journal of Abnormal and Social Psychology, Vol. 7(2), pp. 67-78.

Bandura, A. (1973). Aggression : A social learning analysis. Englewood Cliffs, New-Jersey: Prentice Hall, Erlbaum.

Bandura, A.(2001). Social cognitive theory: An agentic perspetive. Annual Review of Psychology, Vol.52, pp 1-27.

Bercowitz,L(1989)Frustration-Aggression Hipothesis;Examination and Reformulation,Psychological Buletin,Wisconsin

Boulding,K.E.(1989)Three Faces of Power,(Newbury Park,Calofornia:Sage Publications.

Butoi, T. (2001). Psihologie judiciară. București: Editura Fundației România de Mâine.

Butoi T. & Butoi, I.T. (2006). Tratat universitar de psihologie judiciară.București. Editura Phobos

Buss, A.H. , Perry, M. (1992). The Aggression Questionnaire. Journal of Personality and Social Psychology, Vol.63, pp.452-459

Buș, I. , Miclea, M. , David, D. , Opre, A (2004). Psihologie judiciară – Curs postuniversitar: Cluj-Napoca

Carlson,R.A.,Dulany,D.E.(1988) Diagnostic reasoning with circumstantial evidence,Cognitiv Psyhology accesat pe www.psych.la.edu

Caprara,G (2000) Personality: Determinants,dynamics and potentials, Cambridge University Press

Cartwright, D. (2010), Minți criminale. Psihanaliza violenței și a crimei. București, Editura Trei.

Cristea, D.(2013),Tratat de psihologie sociala,Vol1, Bucuresti, Editura Renaissance

Cristea, D. (2013) Tratat de psihologie sociala,Vol 2,Bucuresti, Editura Din Condei.

Dollard,J., Doob,L.,Miller, N.E.,Mowrer, O.H.,Sears,R.(1939) – Frustration and Aggression.New Haven:Yale Univ.Press.

Eibl-Eibesfeldt,I.(2009) Agresivitatea umana. Bucuresti, Editura Trei

Eysenck, H.J. (1977). Crime and Personality. London: Routledge&Kegan Paul.

Eysenck, H.J. & Eysenck, M. (1998). Descifrarea comportamentului uman. București: Editura Teora

Perls,F.S.(2008) Eul, foamea si agresivitatea, Bucurest, Editura Trei

Fairbairn, W. R. D.  (1952), Psychoanalytic Studies of the Personality, London: Tavistock Publications.

Freud, S. (2004a), Dincolo de principiul plăcerii, în Opere, vol. III,  Psihologia inconștientului, București, Editura Trei.

Freud, S. (2004b),  Prelegeri de introducere în psihanaliză. Serie nouă, în Opere, vol. X, Introducere în psihanaliză, București, Editura Trei.

Gheorghiu,D. (2004) Statistica pentru psihologi,Bucuresti,Editura Trei

Goleman, D. (2001). Inteligența emoțională, București, Editura Curtea Veche

Goleman, D. (2005). Emoțiile distructive. Dialog științific cu Dalai Lama consemnat de Daniel Goleman, București. , Editura Curtea Veche

Goleman, D. (2007). Inteligența sociala , București,Editura Curtea Veche

Holdevici, I. (2004). Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală. Gândirea pozitivă, cheia sănătății și eficienței. București: Editura Trei.

Holdevici, I. (2008). Elemente de psihoterapie. București: Editura Mar

Hyatt-Williams, A. (1998), Cruelty, Violence and Murder: Understanding the Criminal Mind, London: Jason Aronson.

Krahe,B(2013).The Social Psychology of Aggression, second edition, Psyhology Press, NY, accesat pe http://books.google.ro

Leonhard, K (1979) Personalitati accentuate in viata si in literatura, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica

Lelord, F. & Andre, C. (1998). Cum să ne purtăm cu personalitățile dificile. București: Editura Trei

Lorenz, K. (2005). Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, București, Editura Humanitas

Lorenz, K. (1996). Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, București. Editura Humanitas.

Lorenz, K. (1966). On Aggression. Harcourt. New-York: Brace&World

Mateescu, O. (2014) Curs de psihologie judiciara, Bucuresti

Mitrofan, N. (1996 ). Psihologie judiciară. București: Editura Șansa.

Meloy, J. R. (1988), Violent and homicidal behaviour in primitive mental states, Journal of American Academy of Psychoanalysis, 16.

Popescu-Neveanu, P.(2013) Tratat de psihologie generala, Bucuresti, Editura Trei

Preda,V. (1998) Delicventa juvenila. O abordare multidisciplinara. Cluj-Napoca, Editura Presa Universitara.

Tudose, C. (2003). Aspecte psihologice ale agresivității umane. București: Editura Academiei Naționale de Informații.

Tudose,T,Tudose,C.,Dobranici,L. (2002) Psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi, Bucuresti, Editura Infomedica.

Zlate, M. (1997). Eul și personalitatea. București: Editura Trei.

Zlate, M. (coord.) (1997). Psihologia vieții cotidiene. Iași: Editura Polirom.

Zlate, M. (2006 ). Fundamentele psihologiei. București: Editura Universitară

Zamfirescu,V.D.(2006) Introducere in psihanaliza freudiana si postfreudiana. Bucuresti, Editura Trei

www.sciencedirect.com

www.uoradea.ro

http://books.google.ro

ANEXA I

INTERVIU SEMISTRUCTURAT

Subiect 1

Vă considerați o persoană agresivă?

R. Doar atunci când este nevoie. Uneori mă ajută să mă fac înțeles mai bine și să obțin lucrurile despre care eu știu că sunt cele mai bune. Întâlnesc, din păcate, mulți oameni cu care nu mă pot face înțeles fiind calm. În zilele noastre doar cei care știu să-și impună punctul de vedere ies în câștig.

Când este nevoie?

R. Atunci când omul nu înțelege de vorbă bună. Nu pot să stau să îmi pierd timpul să explic de 100000 de ori dacă omul nu înțelege…Dacă eu sunt convins că lucrurile trebuie să fie într-un anume fel nu înțeleg de ce nu s-ar face în maniera mea, care de cele mai multe ori s-a dovedit a fi cea mai bună. Experiența mea de viață îmi dă dreptul să îmi impun punctul de vedere.

Credeți că cei apropiați vă percep ca fiind o persoană agresivă?

R.Nu știu, nu cred că sunt agresiv dacă demonstez că eu am dreptate, de cele mai multe ori. În plus, toți știu că nu am 2 vorbe la un loc dar cred că înțeleg că este ceva normal… Oricum, ei s-au obișnuit cu stilul meu mai temperamental și sunt nevoiți sa mă suporte. Ideea e ca dacă mă respecți, te respect. Nu e normal?

Se întâmplă ca cei de acasă să “nu vă respecte”?

R. Aaa. Nu. Acasă este totul bine. E și normal să fie așa…doar am demonstrat de-a lungul timpului că am cele mai bune idei despre viață. În plus, mi-am impus demult punctele de vedere și ei știu că nu e loc de intors cu mine, așa ca nici măcar nu încearcă să mă contrazică.

Ați ucis pe cineva?

R. Da. Îți dai seama că în meseria pe care am avut-o era inevitabil. Nu mi-am dorit să rănesc pe nimeni, dar dacă activitatea aceasta am ales-o… A fost mai greu la început. Eu am încercat să evit lucrurile astea pe cât posibil. Nu e vina mea că nu am reușit tot timpul.

Cam câți?

R. Nu știu exact. Nu i-am numărat niciodată, nu am făcut o evidență. Era o chestiune inevitabilă…se întâmpla. Oricât de atent ai fi fost tot nu scăpau toți neatinși. Astea erau riscurile meseriei

Mai mult de 20?

R. Nu aș putea spune un număr exact, cert e că sigur au fost mai mult de 20. Cred ca 20 au fost în primii ani, mai apoi le-am pierdut numărul.

Mai mult de 50 ?

R. Dacă mă întrebi personal, adică așa, unu la unu, nu cred. Dar dacă stau să mă gândesc așa în mare , sunt mai mulți. Știi, când tragi tu și încă 10 pe lângă tine, nu ai de unde să știi dacă glonțul tău a nimerit sau glonțul altuia. Eu, cum ți-am mai spus încercam să evit pe cât posibil…de fapt, cu toții încercam dar, din pacate, unii nu sfârșeau bine.

Deci, nu ar fi greșit să considerăm că sunt peste 100?

R. Cred că este corect. Ce trebuie să înțelegi este că atunci când întri într-un sătuc și găsești femei și copii trași în țeapă nu prea îți mai pasă de nimic. Când îi găsești pe cei care au făcut treaba asta, tot ce vrei este să le scoți mațele afară. E inuman să nu ai milă și să omori oameni nevinovați. Era normal ca cei vinovați să plătească pentru greșelile lor.

Adică, în asemenea situații orice este justificat?

R. Categoric. Și mai mult, dacă se poate. Oamenii care fac rău trebuie să plăteasca, nu trebuie să scape nepedepsiți..trebuie să li se administreze același tratament pe care l-au avut ei cu alții.

Ați rănit vreodată pe cineva grav în afara misiunilor care presupuneau folosirea violenței justificate?

R. Da. De fapt am ucis pe cineva în afara legiunii…. De fapt așa am ajuns în legiune. Aveam 20 de ani și am avut un accident de mașină. Eu nu am pățit nimic dar celălalt a murit . Era un moș de 70 și ceva de ani.

Dvs ati provocat accidentul?

R. Mă rog, discutabil… Dar știi care era cea mai tare chestie? Au venit cei de la ambulanță și mi-au luat și mie tensiunea. Aveam 12 cu 8. Și nu aveam nici o tresărire…..S-au minunat și doctorii de ce psihic pot să am.

Și în urma acestui accident v-ați hotărât să plecați în Legiune?

R. Daa. A urmat o perioadă tare ciudata. Mă simțeam cam aiurea (dar nu din cauza moșului), nu știu ce aveam…Și m-am gandit să schimb ceva. Așa am plecat.

Cum a fost începutul în Legiune?

R. Ca orice început… Sunt niște perioade acolo prin care trebuie să treci ca să te accepte. Fără somn, puțină mâncare, teste peste teste…Dar s-a terminat cu bine. I-am spart pe toți. Îți spun, am un psihic de beton. Oamenii aceia știu despre ce este vorba. Cum crezi că am fost omul care a promovat cel mai repede pe postul de sergent? În 3 ani jumătate în loc de 5. Să știi că asta este o mare șmecherie. Dar acolo ești apreciat, oamenii vâd repede dacă ai talent și te apreciază pentru asta.

Să înțeleg că Legiunea a fost o alegere bună pentru schimbarea de care aveați nevoie?

R. Au fost cei mai frumoși ani din viata mea. Îți dai seama că am refuzat toate permisiile. Nu voiam să fiu în altă parte. Acolo era locul meu. Eram apreciat, respectat, oamenii vedeau cine sunt cu adevărat și ce pot. Cei din brigadă știau că se pot baza pe mine și nu se punea problema să am discuții cu ei. Ba mai mult decât atât, ultimii 2 ani și jumătate am făcut parte dintr-o chestie (cam cum sunt trupele speciale SELS). Știi cât de greu se ajunge acolo și cât de puțini sunt? A fost o experientă….nici nu poți să îți explic.

De ce ați plecat de acolo?

R. M-am gândit că 8 ani sunt de ajuns. Se întâplaseră deja prea multe tragedii la care asistasem. M-am gândit să schimb registrul, să las toate evenimentele astea în urmă, să renunț la meseria asta. Am vrut să mă întorc acasă și să văd cum este să am și o viață normală. Mă gândeam că o viață mai linștită îmi va face bine.

Sesizez un regret în vocea Dvs. Regretați că v-ați întors?

R. Da, oarecum. Mâine m-aș întoarce dar să reiau povestea și poziția de la care am plecat. Nu aș avea cum să o iau de la capăt după atata experiență câtă acumulasem până să renunț. Din păcate, nu prea se poate asta și în plus , acum lucrurile sunt ceva mai complicate…am soție, copil, deci responsabilități…nu mai sunt de capul meu să fac ce vreau, când vreau.

Ce anume vă lipsește cel mai mult?

R. Libertatea, lucrurile acolo erau simple. Exista alb și negru, fără porcării sau jumătăți de măsură. Și mai era și faptul că oamenii acolo erau adevărați. În viața civilă este plin de jigodii și …….Acolo totul este natural. Faci ce trebuie făcut, ești tu fără să trebuiască să te prefaci, fără să trebuiască să înghiți nimic de la nimeni…E viața așa cum trebuie să fie, fără falsitate și ipocrizie.

Fără diplomație, fără compromisuri, fără negociere…?

R. Exact. Vezi că înțelegi! Simplu, natural și firesc, așa se interacționa cu oamenii pe atunci. Acum trebuie să învălui toate lucrurile, să jonglezi cu cuvintele, cu atitudinea proprie ca să nu deranjeyi pe nimeni…oricum, oamenii din viață civilă nu sunt mulțumiți nici așa; au mereu ceva de comentat.

Considerați că comportamentul agresiv este singura cale spre rezolvarea problemelor ?

R. Depinde ce înțelegi tu prin comportament agresiv. Dacă vine cineva și mă calcă în picioare este normal să primească ce merită. Acum, nu te gândi că sunt fără minte. Uite, acum o lună am parcat în dreptul unui garaj și stăteam afară și așteptam să iasă șefu. Vine un moș și începe să țipe la mine că nu am voie să parchez acolo. Nu l-am băgat în seamă dar la un moment dat apare cu un pistol în mână și îmi zice că dacă nu mut mașina îmi arată el mie… Îți este clar că l-am trântit și a încasat două la ficat..Dacă eram agresiv, îi băgam unul în frunte și scăpam lumea de un nebun,nu? Eram în legitima apărare, nu aveau ce să îmi facă.

A, dacă îi prind pe ăia care au omorât leopardul de la gradina zoologică, pe ăia nu îi bat, îi jupoi de vii. Stăteam acum două seri și îmi imaginam ce tablou frumos aș putea să fac din pieile lor. Auzi tu, să omori animalul ăla superb. Păi nu merită jupuit? Dar și aici nu poți să zici că sunt agresiv pentru că dacă îmi pun în cap cu 2-3 mii de euro îi găsesc . Și nu i-am căutat până acum.

Ați încercat să rezolvați problemele Dvs și altfel decât prin violență?

R. Ce nu înțelegi tu este că prin faptul că lumea știe cum sunt și ce pot mă scutesc de probleme. Dacă aș fi altfel, abia atunci aș avea probleme. Au înțeles că nu e loc de întors cu mine și nu își doresc scandal. Am știut să îmi impun punctul de vedere de la început.

Este important pentru Dvs ca oamenii să știe că sunteți o persoană “dură” ?

R. Eu nu sunt dur, sunt adevărat. Asta este viața adevărată. Acțiune-reacție. Restul este o minciună cu care vă aburesc pe voi restul. Orice se plătește și orice trebuie plătit. Ești bun cu mine, sunt bun cu tine. Dacă nu, vedem care are dreptate. Respect, asta este ce contează.

Considerați că agresivitatea și violența sunt fenomene firești și este potrivit să fie parte din comportamentul oamenilor?

R. Categoric. Așa este decând există lumea. Doar oamenii sunt cam proști și nu înțeleg că nimic nu se schimbă cu adevărat. Doar formele diferă. În plus, doar oamenii slabi și fără personalitate sunt mai liniștiti și ușor de manipulat. Pe mine nu mă deviază nimeni de la ce imi propun, nu îmi stă nimeni în cale pentru ca toți știu că nu le merge cu mine.

Care este prima amintire în care ați folosit agresivitatea pentru a rezolva o problemă?

R. Nu prea era nevoie să fiu agresiv. Mă știau de șef de mic și nu trebuia să mă impun in niciun fel. Cred că așa m-am născut sau poate am fost eu mai deștept și am știut să mă impun de mic.

Ați fost un copil nervos?

R. Eram un copil foarte calm. Știam că sunt altceva decât ceilalți și asta îmi dădea o stare de bine și mă făcea să mă simt puternic. Mereu m-am considerat mai înzestrat și eram recunoscut ca fiind mai bun decât cei din jur. Copiii căutau să stea în preajma mea că li se părea că își dau mai multă valoare. Sții cum e – dacă stai printre deștepți ți se pare că ești ca ei.

Cum știați că sunteți altceva?

R. Doar dacă mă uitam la ceilalți copii într-un fel înghețau. Nu știu să numesc această calitate pe care o am de mic dar este ceva ce transmit și oamenii nu prea riscă să intre în confruntări cu mine.

Cum erați perceput în grupul de egali (lider, egal, executant) în copilărie?

R. Lider, fără îndoială. De când mă țin minte, oriunde ajung sunt perceput ca un lider. Chiar și acum, după numai 3 luni am ajuns șeful dispozitivului. Și dacă te gândești că sunt baieți care lucrează aici de 5-6 ani… Ti-am spus, am eu ceva al meu.

Cum era sentimentul să fiți perceput ca un lider?

R. Natural. M-am născut să fiu cel mai bun. Nu am ales eu, așa a fost să fie iar eu am beneficiat din plin. Te simți bine în pielea ta când ești admirat și recunoscut ca fiind cel mai tare.

Cum era relația cu părinții Dvs în copilărie?

R. Normală. Nu-mi amintesc ceva ieșit din comun. Părinții mei erau oameni simpli și m-au crescut bine; nu am dus lipsă de nimic. Față de alți copii, eu am chiar am avut o relație bună cu părinții mei, adică nu mă certau, mă lăsau să fac ce voiam și aveau încredere în mine.

Ați avut un model de persoană în copilărie?

R. Nu. Era și foarte greu; ar fi trebuit să fie cineva care chiar să mă impresioneze și, sincer, nu s-a găsit nimeni. Mai degrabă cred că eu am fost un model de persoană pentru alții în copilărie și chiar mai târziu.

Ați fost abuzat în copilărie?

R. Niciodată. Eram descurcăreț și nu mă hazardam în situații neplăcute sau periculoase. Nu am fost abuzat nici fizic și nici psihic. Pe atunci erau și vremurile diferite față de acum, oamenii erau mai buni.

Considerați că ați fost neglijat în copilărie?

R. Nu. Nu prea mă deranja nimeni dar nici nu pot să spun că mi-a lipsit ceva. Ce am cerut am primit mereu. Niciodată nimeni nu mi- a refuzat nimic – nici parinții și nici copiii cu care am crescut. Reușeam mereu să-mi satisfac nevoile sau să îi determin pe cei din jurul meu să facă acest lucru pentru mine.

Care sunt amintirile cele mai frumoase din copilaria Dvs?

R. Nu prea am amintiri speciale. Toate erau normale. Nu prea se întâmpla ceva ieșit din comun sau, cel puțin, nu-mi amintesc. Mi-amintesc că am avut o copilărie în care m-am jucat, în care am făcut ce mi-am dorit, în care am avut prieteni, în care mergeam la școală, îmi făceam temele, învățam.

Care sunt amintirile cele mai neplăcute din copilăria Dvs.?

R. Este una singură. Aveam un canar și într-o zi am călcat pe el și l-am omorât. Toată lumea a început să țipe la mine și eu nu înțelegeam ce s-a întâmplat. După 2-3 săptămâni am găsit niște pisici (puii) , le-am băgat într-un sac și le-am aruncat de pe pod ca să înțeleg și eu de ce urlau toți la mine la faza cu canarul… Nu am înțeles dar de atunci nu suport ca cineva să lovească animale sau nici măcar să țipe la ele…

Care era reacția Dvs. în copilărie atunci când se întâmplă ceva care nu era pe placul Dvs?

R. Mă enervam și făceam tot posibilul ca până la final lucrurile să iasă așa cum voiam eu. Nu suportam înfrângeri sau jumătăți de măsură. Rareori mi s-a întâmplat să fac compromisuri. Nu aveam liniște până când lucrurile nu se făceau ca mine, chiar dacă se întâmpla să imi fie mai greu până obțineam asta…dar merita tot efortul!

Cum ați descrie în câteva cuvinte adolescența Dvs?

R. Nu ar fi prea multe cuvinte. Aș putea spune doar că am avut o copilărie normală, fără incidente sau neplăceri; o copilărie pe care am trăit-o din plin și de care îmi amintesc cu plăcere și nostalgie uneori.

Considerați că ați avut o relație bună cu părinții în perioada adolescenței?

R. Da. Nu ii supăram cu nimic și nici ei pe mine. Îmi respectau punctele de vedere, știau ce îmi place și ce nu și, chiar dacă nu erau mereu de acord cu mine mă lăsau în pace, nu mă contraziceau. Știau că oricum mă descurcam în orice situație fără să-i implic pe ei.

Dar cu grupul de egali?

R. Da, și cu ei am avut o relație bună. Mă urmau indiferent ce idei aveam sau ce acțiuni desfășuram. Cătă vreme nu ne certam, asta însemna că aveam o relație bună, eu așa consider.

Cum erați perceput de către profesori la școală în perioada adolescenței?

R. Nu îmi dau seama. Nu mă deranjau. Nu eram nici cel mai bun, dar nici cel mai rău. Nu am ieșit în evidență cu ceva anume, am încercat să stau în banca mea, să fiu liniștit și să îmi văd de învățătură.

Va duceați la școală cu plăcere?

R. Mă duceam că așa era normal. Nu m-a fascinat școala în vreun fel, învățam cât puteam, îmi faceam temele, nu absentam de la ore. Școala era doar o necesitate, o etapă pe care trebuia să o parcurg, nu o plăcere!

Au existant evenimente marcante în perioada adolescenței Dvs?

R. Nu îmi aduc aminte de ceva anume. Era la fel ca în copilărie. Mergeam la școală, ieșeam în oraș cu prietenii, petreceam și mă bucuram de anii tinereții. Nu am avut experiențe de viață extreme ci normale.

Care sunt părțile Dvs bune?

R. Sunt bun în tot ceea ce fac. Mă duce capul. Pot să manipulez oamenii, pot să-i determin să mă urmeze și nu dau greș. Am fost obișnuit de mic să conduc grupuri de oameni, am abilități inăscute de lider și îmi sclipește mintea imediat. Cred că inspir încredere că știu ce fac și o fac bine.

Dar cele mai puțin bune?

R. De ceva timp m-am cam înmuiat. Mi-e dor de vremurile când eram mai autoritar și mai greu de urnit de la ideile mele. Parcă sunt prea flexibil; înainte se știa că nu e cale de întors cu mine, că vorba mea rămâne vorbă până la capăt.

Sunteți mulțumit de Dvs?

R. Da. Nu aș schimba ceva la mine, sunt mulțumit cu viața mea trecută și actuală. Mă uit în jur și îmi dau seama că nu sunt mulți ca mine; adică am încredere în mine, știu ce vreau, mă duce capul și fac bine lucrurile de care mă ocup.

Ați schimba ceva în modul în care vă comportați cu oamenii?

R. Da. Aș fi mai bun cu ei. Aș vrea să fiu mai atent și mai grijuliu cu ei, cel puțin cu cei apropiați care merită. Nu sunt nici rău dar cred ca mereu e loc de mai bine în atitudine, comportament și vorbă.

De ce?

R. Așa cred eu; la părerea asta am ajuns eu analizându-mă. Sunt unii oameni cărora vreau să le răsplatesc bunătatea prin propria-mi bunătate.

Cum se potrivește părerea Dvs. că “sunteți adevărat, asta este lumea,etc” cu dorința de a fi mai bun cu oamenii?

R. M-ai prins….Păi uite, dacă nu pot să îi bat de fiecare dată când îmi vine ca să le fie frică și să știe toți cine sunt, trebuie să găsesc alte soluții. Așa e când ajungi civil…nu este perfect dar ne acomodăm.

Cum credeți că veți fi peste 10 ani?

R. Identic. Nu vreau să schimb nimic la mine pentru că, așa cum ți-am spus, sunt mulțumit de mine. Sper să fiu sănătos că de restul am eu grijă să fie bine.

ANEXA II

INTERVIU SEMISTRUCTURAT

SUBIECT 2

Vă considerați o persoană agresivă?

R. Deloc. Adică, mă mai enervez și eu ca orice om, mai ridic tonul când nu îmi convin unele lucruri sau situații și s-a întâmplat să mai “ating” pe câte cineva dacă m-a supărat foarte tare.

Credeți că cei apropiați vă percep ca fiind o persoană agresivă?

R. Cei apropiați nu. Ceilalți probabil. În familie, lucrurile merg bine, deja îmi cunosc temperamentul și nu prea se iese din cuvântul meu însă, în rest, nu sunt la fel de îngăduitor pentru că nu am de ce să tolerez lucruri care contravin naturii și principiilor mele.

Ați ucis pe cineva?

R. Nu. Nu a fost nevoie până acum. Au fost doar momente când mi-am pierdut cumpătul când cineva m-a scos din minți, efectiv nu am putut să mă controlez și am reacționat mai agresiv. Eu nu mi-am dorit să se ajungă la asta, dar efectiv m-am simțit nerespectat și provocat.

Ați rănit vreodată pe cineva grav?

R. Ce înseamnă grav? Asta depinde și de rezistența celeilalte părți. Depinde cât de nervos am fost, cât de mult m-a stârnit și cât am reușit să îmi controlez forța. Uneori eram și eu surprins de consecințe.

Să necesite îngrijiri medicale într-un spital

R. Asta da, pe mai mulți. S-a întâmplat de mai multe ori să fie necesară internarea în spital. Ce să le fac eu dacă nu au înțeles cu cine se pun?! Eu i-am avertizat să nu se pună cu mine, dar dacă ei nu au înțeles de vorbă bună…Dacă ei nu se țin la adăpost din calea furiei mele, eu ce să le fac?! Să am eu grijă de ei, în locul lor ?!

Daca da, în ce condiții s-a întâmplat acest lucru?

R. Se mai întâmplă. Doar nu lucrez la aprozar, unde lucrurile sunt line, previzibile și banale, unde te plictisești de atâta liniște. Când trebuie să muncim, muncim cum trebuie, cu tot ce implică acest lucru iar când te afli în mijlocul unor lucruri pe care le trăiești cu intensitate se mai întâmplă și accidente.

Considerați că comportamentul agresiv este singura cale spre rezolvarea problemelor Dvs.?

R. Uneori da, este singura cale. Dar și când nu este singura variantă este cel mai simplu și nici nu îți pierzi timpul. Consider că, atâta vreme cât știi că ai dreptate și că ideile tale sunt cele mai bune, nu are rost să muncești și să îți consumi nervii încercând să îi faci pe ceilalți să fie de acord cu tine. Ar trebui să fie suficient să le spui o dată un lucru, argumentat și justificat, iar ei să înțeleagă. Este vina lor dacă ei încearcă să îmi sfideze părerea iar eu, enervându-mă, recurg uneori la gesturi sau acțiuni mai puțin prietenoase.

Ați încercat să rezolvați problemele Dvs și altfel?

R. Nu prea, nu am considerat că ar fi avut rost; mereu lucrurile au funcționat așa cum trebuia, pe principiul acesta al impunerii propriului punct de vedere. Doar cu familia negociez, cu ei lucrurile stau diferit, de ei am grijă și-mi pasă să nu-i prea supăr. Recunosc că sunt mai ușor de înduplecat când vine vorba despre cei dragi mie, nu mai sunt atât de categoric și virulent.

Este important pentru Dvs ca oamenii să știe că sunteți o persoana “dură”?

R. Nu sunt dur, chiar deloc. Doar că nu suport să îmi pierd timpul cu toți proștii și nu suport nedreptățile, mai ales când vine vorba de femei și copii. Consider că ei sunt mai sensibili și ar trebui protejați. În plus, ei nu prea ripostează de fel și sunt mult mai ușor de convins ; pe când barbații sunt mai agitați, orgolioși și cu un limbaj nu tot timpul prietenos. Spiritele între bărbați se incing mai ușor.

Considerați că agresivitatea și violența sunt fenomene firești si este potrivit să fie parte din comportamentul oamenilor?

R. Pentru oamenii care își permit, da. Sunt sigur că dacă toată lumea ar putea s-ar comporta ca mine. Dar nu prea pot mulți. Asta este toată treaba. Nu toată lumea are o personalitate dezvoltată, nu toți sunt siguri pe ei și atunci se lasă ușor intimidați, contraziși sau nerespectați. Dacă dialogul nu duce nicăieri, nu e cazul să așteptăm reluarea unei discuții sortite din start eșecului.

Care este prima amintire în care ați folosit agresivitatea pentru a rezolva o problemă?

R. Pe la 23 de ani. M-au provocat unii pe stradă și le-am arătat că nu trebuia să se pună cu mine, că stiu să mă apăr și chiar să-i înving. Au crezut că dacă sunt singur mă vor învinge dar s-au înșelat. Sunt invincibil când sunt nervos, mai ales când se ia cineva de mine din senin.

Ați fost un copil nervos?

R. Nu. Am fost chiar foarte liniștit. Nu prea mă deranja nimeni și nimic. Copiii cu care mă jucam știau cum sunt și mă respectau, la fel cum și eu îi respectam pe ei. Am avut o copilărie fără incidente; lucrurile s-au schimbat când am devenit adult.

Cum erați perceput în grupul de egali (lider, egal, executant) în copilărie?

R. Cred ca executant. Nu prea mă impuneam de fel, eram mai tot timpul la locul meu și nu deranjam pe nimeni. Fiecare copil din grup avea rolul lui și era recunoscut după o anume caracteristică – eu eram mereu cel care accepta ideile celorlați și așa am trăit și eu pe lângă ei și m-au acceptat în grup.

Cum era sentimentul să fiți perceput ca un lider/egal/executant?

R. Nu știu care era sentimentul. Vezi tu, noi am venit aici (în Sofia) când eu aveam 5 ani și ai mei îmi repetau tot timpul că trebuie să stau cu capul plecat, că ceilalți sunt mult mai buni și mult mai importanți ca mine și că trebuie să tac, să nu fac nimic ca să-i supăr și să stau în banca mea. Îți dai seama că am fost fraierul tot timpul.

Nu ați fost tentat să ripostați?

R. Nu. Eram convins că sunt un nimic și că nu am altă soluție decât să tac. Eram obișnuit să nu se prea pună preț pe opiniile mele. Mă mulțumeam să fiu și eu printre ei, să nu mă simt izolat, că ar fi fost mai rău. Nu am avut niciodată suficientă încredere în mine încât să mă impun cu adevărat în fața celorlalți.

Cum era relația cu parinții Dvs în copilărie?

R. Normală cred. Ei munceau ca să avem ce pune pe masă, noi (eu cu sora) făceam tot ce trebuia ca să nu îi supărăm. Am fost niște copii care nu au ieșit din vorba părinților, care făceau lucrurile despre care știam că le-ar plăcea sau măcar nu i-ar supăra pe ei. Era important pentru ambientul familiei să nu ne abatem de la ce ne îndrumau părinții noștri și n-o faceam ca să fie liniște în casă.

Ați avut un model de persoană în copilărie?

R. Nu îmi aduc aminte. Poate că a fost, dar acum nu îmi vine nimeni în minte. Mă gândesc că poate îi apreciam pe cei care erau mai siguri pe ei, mai descurcăreți și mai bine integrati în colectiv și mi-aș fi dorit să fi fost și eu asemeni lor.

Ați fost abuzat în copilărie?

R. Nu. Am avut o copilărie normală și liniștită, fără incidente care să îmi tulbure dezvoltarea. De fapt, la acea vreme nici nu se prea întâmplau astfel de lucruri, precum se întâmplă în zilele noastre în care aud fel și fel de grozăvii.

Considerați că ați fost neglijat în copilărie?

R. Nu cred că am fost neglijat. Nu am primit mare lucru (cum se întâmplă cu copiii astăzi) dar nu am tras foame sau altceva. Oricând am avut nevoie de ceva, părinții mei au avut grijă să primesc și să nu duc lipsă de nimic. În plus, ei au fost mereu în prejma mea și asta mă făcea să mă simt mai sigur pe mine și mai capabil.

Care sunt amintirile cele mai frumoase din copilăria Dvs.?

R. Verile la bunicii de la țară. Îmi amintesc ce frumos era când mă întâlneam cu prietenii mei de acolo, vara, când mergeam la scăldat, la cules de fructe, când ne plimbam prin pădurile învecinate. Copilăria la bunici, în vacanțe, avea un farmec aparte și îmi amintesc cu ce entuziasm așteptam încheierea școlii.

Care sunt amintirile cele mai neplăcute din copilăria Dvs.?

R. Că trebuia să stau tot timpul cu ochii în pământ. Nu aveam încredere în mine pentru că îi crezusem pe toți care îmi spuseseră că nu sunt capabil de mare lucru, că alții sunt mai buni decât mine. Eu așa am crescut – cu gândul acesta că voi fi o prezență insignifiantă în viața celor din jur, că voi rămâne mereu în urmă, întrecut de orice altcineva.

Care era reacția Dvs. în copilărie atunci când se întâmpla ceva care nu era pe placul Dvs.?

R. Îngropam în mine și mergeam mai departe. Încercam să mă îndepărtez de situațiile triste, uneori umilitoare, încercam să mă consum cât mai puțin, să mă detașez. Deseori nu reușeam, dar încercam să îmi maschez amărăciunea și tristețea cât mai bine, astfel încât cei din jur să nu râdă de mine.

Cum ați descrie în câteva cuvinte adolescența Dvs.?

R. Am avut o adolescență normală. Școală, acasă..chestii din astea. Pe vremea mea nu cred că existau fițele din ziua de astăzi. Nu existau nici tentațiile și nici pericolele din prezent. Eu știam că trebuie să merg la școală, să învăț, să iau note bune, să nu-i supăr pe părinții mei sau să-i pun in situații stânjenitoare când veneau la școală. Acasă, încercam să fiu ordonat și să mai ajut cu ce puteam eu.

Considerați că ați avut o relație bună cu parinții în perioada adolescenței?

R. Da, destul de bună; adică dacă îi ascultam și nu ieșeam din cuvântul lor nu aveau ce să-mi reproșeze sau de ce să mă certe. Încercam să evit pe cât posibil scandalurile și să-mi văd de treaba mea.

Dar cu grupul de egali?

R. …Având în vedere că nu îi deranjam cu nimic ….pot să spun că am avut relații bune. De multe ori nici nu mi se observa lipsa când lipseam pentru că eu am fost mereu o prezență ștearsă care i-a lăsat pe alții să vorbească mai mult, să conducă grupul sau acțiunile pe care le aveam. Nu m-am simțit niciodată suficient de stăpân pe mine, încât să nu fiu luat în derâdere când mă lansam în vreo discuție sau activitate.

Cum erați perceput de către profesorii la școală în perioada adolescenței?

R. Liniștit, nu prea bun la învățătură…cam atât. Încercam să scap de ieșitul la tablă cu orice preș și de multe ori compensam prin disciplină – cand nu ai ce să spui important, stai în banca ta și uneori treci neobservat. Nu mi-a plăcut niciodată să învăț, am facut-o de nevoie și de teama părinților.

Vă duceați la școală cu plăcere?

R. Da, oarecum, făcea parte din ritualul zilnic și mă obișnuisem. Știam că dacă aș fi absentat m-aș fi descurcat și mai greu.

Au existat evenimente marcante în perioada adolescenței Dvs?

R. Nu, nu îmi amintesc ceva anume. Adolescența, asemeni copilăriei, a fost normală, liniștită, fără evenimente importante sau marcante. Zilele, săptămânile, semănau atât de mult, fără ceva ieșit din comun, încât păreau trase la indigo. Am avut, mai degrabă, o adolescență banală.

Vă cosiderați o persoană specială?

R. Nu. Sunt o persoană obișnuită, nu am ceva special ce nu se găsește la alții. Niciodată nu am ieșit în evidență cu ceva special – poate mi-ar fi plăcut dacă aș fi avut cu ce. După cum spuneam, am cam trăit în planul secund.

Care sunt părțile Dvs bune?

R.Nu pot să spun. Nu am cine știe ce calități, sunt un om normal, cu greșeli, cu defecte.

Dar cele mai puțin bune?

R. Nu îmi place de mine, nu vreau să mai fiu așa dar nu prea mai pot schimba nimic. Am trăit prea mulți ani invalidându-mă, încât și dacă aș vrea să fac o schimbare nu aș ști cum..nici nu cred că ar fi posibil. Cred că așa sunt sortit să trăiesc tot restul vieții.

Ce înseamnă că nu mai vreți să fiți așa?

R. Mi se pare tot timpul că viața este nedreaptă, că aș putea mai mult dar nu știu dacă este așa și mă enervează că pe măsură ce îmbătrânesc parcă devin “plângăcios”. Parcă aș fi femeie…

Sunteți mulțumit de Dvs?

R. Nu. Deloc. Nu mă simt confortabil cu mine, cu emoțiile și gândurile mele, dar nu știu exact ce greșesc încât să pot schimba. Așa sunt eu.

Ați schimba ceva în modul în care vă comportați cu oamenii?

R. Nu aș schimba pentru că nu aș deveni confuz și mai neîncrezător în mine decât sunt și așa. Am anumite tipare de comportament, m-am obișnuit cu ele și nu am cum să mă mai schimb acum. Nu sunt cele mai bune, dar nu știu altele și nici nu cred că am abilitatea să mai învăț acum.

Cum credeți că veți fi peste 10 ani?

R. Nu știu. Nu mă vad bine. Îmi dau seama că nu am mari calități, că nu am prea mulți oameni în prejma mea, că nu sunt prea sociabil. Îmi doresc ca măcar să fiu sănătos și să îmbătrânesc mai liniștit.