Influenta Factorilor Externi Asupra Memoriei de Scurta Durata
Influența factorilor externi asupra
memoriei de scurtă durată
Cuprins:
Rezumat
Capitolul I: Introducere
Capitolul II: Cadrul teoretic
2.1. Memoria
2.2. Formele memoriei
2.3. Factori de influență în procesul de memorare
2.4. Rolul memoriei în viața psihică
2.5. Aspecte psihofiziologice ale memoriei
2.6. Memorie și uitare
2.7. Patologia memoriei
2.8. Memoria de scurtă durată
2.9. Capacitatea memoriei de scurtă durată
2.10. Durata memoriei de scurtă durată
2.11. Memoria la diferite vârste
2.12. Rolul memoriei de scurtă durată
2.13. Uitarea în memoria de scurtă durată
2.14. Mecanismele memorie de scurtă durata
2.14.1. Encodarea
2.14.2. Stocarea informațiilor
2.14.3. Reactualizarea informației
2.15. Modelele informaționale: „teoria celor trei memorii
2.15.1. Modelul lui Waugh și Norman
2.15.2. Modelul lui Atkinson și Shiffrin
2.16. Memoria de scurtă durată vs. memoria de lucru
2.17. Factori de influență în memoria de scurtă durată
2.17.1. Factori de personalitate
2.17.2. Factorul moment al zilei
2.17.3. Factorul zgomot
2.17.4. Factorul similaritate acustică
2.17.5. Factorul percepție auditivă vs. percepție vizuală
Capitolul III: Obiectivele și ipotezele cercetării
Capitolul IV: Metodologia cercetării
Capitolul V: Prezentarea și interpretarea rezultatelor
Capitolul VI: Concluzii
Bibliografie
Anexe
Rezumat
Lucrarea este un punct de plecare pentru studii care să evidențieze factorii de influență în funcționarea memoriei de scurtă durată.
Eșantionul de 320 de elevi, băieți și fete, a fost ales dintr-o populație școlară în mod aleatoriu. S-au aplicat probe de memorare avându-se în vedere:
Cunoașterea obiectivelor activităților de memorare;
Influența factorilor perturbatori;
Modul de memorare (cu cove tare);
Similaritatea acustică.
Studiul relevă diferențe semnificative în funcție de gen în memorarea de scurtă durată. Lucrarea este fundamentată teoretic pe cele mai importante și recente teorii privind procesul de memorare.
Capitolul I
Introducere
Toate ființele vii, chiar si animalele absolut inferioare, au o memorie. Memoria este o capacitate generală a întregii materii, fie ea vie sau nevie. Se vorbește tot mai mult de,, memoria masinilor”, de capacitatea acestora de a reține o anumită cantitate de informații și apoi de a o furniza în vederea reutilizării ei. Spre deosebire de memoria mașinilor, memoria sistemelor biologice vii, îndeosebi cea umană capătă forma unui proces psihic complex.
Memoria fixează experiențele trăite ,informațiile receptate și le restituie. Deseori suntem puși în situația de a fi uitat ceva important: o informație pe care trebuia să o transmitem cuiva, locul în care am pus un anumit obiect și multe alte asemenea accidente care ne pot indispune si care ne pot cauza prejudicii.
Cercetările privind fixarea și retinerea amintirilor sunt extrem de numeroase. Ele au permis precizarea anumitor aspecte ale acestei probleme: reținem în primul rând ceea ce ne privește direct (ne știm numele, ne cunoaștem părinții, frații, circumstanțele primei îndragostiri, un eșec usturător etc). Reținem mai degrabă agreabilul decât dezagreabilul, ceea ce este în acord cu convingerile noastre, ceea ce este important. Fixarea amintirilor este legată atât de persoana cât și de materialul de memorat. Surprinzător, uneori deși ne amintim fapte și evenimente care s-au întamplat cu mulți ani în urmă nu ne putem aminti de exemplu un număr de telefon recent format, numele unei persoane care ne-a fost prezentată recent sau ce am făcut în urmă cu câteva zile. Acest lucru se datorează memoriei de scurtă durată.
Memoria de scurtă durată ne ajută să reținem informații esențiale pentru o perioadă scurtă de timp, perioada care se consideră a se întinde până la maxim 18-30 secunde. Memoria de scurtă durata implică o serie de procese cum ar fi: encodarea, întipărirea și reactualizarea. Mecanismele funcționale ale memoriei de scurtă durată se consideră a fi de ordin neurologic. Dacă în timpul acestui proces intervin factori distractori, circuitul este întrerupt și informația este pierdută. În schimb, dacă în timpul menținerii ei se realizează asocierea acestor noi informații cu cele deja deținute, sau se trece la prelucrarea infomației menținute pe circuit se pun bazele transferului către memoriei de lungă durată.
Memoria, însă nu este niciodată fidelă. Amintirea evocată este întotdeauna falsificată, deoarece corespunde unei reconstrucții a inteligenței. Memoria nu este un automatism cerebral, ci un act al psihismului, expresia persoanei în întregul ei.
Există tehnici prin care ne putem îmbunătăți memoria și cu toate că se știe puțin despre mecanismul memoriei, se acceptă faptul că este important să stimulăm memoria utilizând-o la maximum, acceptând permanent provocări noi și deprinzând aptitudini noi. Pe lângă faptul că ne îmbogațește viața, lucrul acesta ar putea stimula și îmbunătățirea circuitelor neuronale ale creierului.
Studiul acesta și-a propus să verifice influența unor factori externi asupra performanței memoriei de scurtă durată.
Alegerea celor 4 variabile s-a făcut pe baza unor cercetări anterioare astfel: zgomotul și diferiți factori pertubatori fac parte din viața noastră psihică și socială și intervin în procesele intelectuale. S-a arătat, prin studii, că zgomotul în anumite situații influențează pozitiv iar în alții situații influențează negativ performanțele memoriei de scurtă durată; de asemenea, este cunoscut faptul că memoria este insoțită de verbalizare: fie cu voce tare , fie în gând, acest lucru poate influența numărul itemilor memorați, în funcție de stilul propriu de memorare sau de organizare a informației – nu toată informația care se dă spre memorare este înțeleasă sau memorată ușor, astfel că sunt mai ușor reținute cuvintele diferite din punct de vedere acustic de cât cele similare.
Această lucrare încearcă să studieze efectul variabilei – cunoașterea obiectivului anterior desfășurării experimentului propriu-zis cât și studierea efectelor conjugate a celor 4 variabile: cunoașterea obiectivului , prezența stimulilor distractori, verbalizarea însoțitoare memorării, similaritatea acustică.
Realizarea acestei cercetări a avut ca scop identificarea anumitor factori implicați în procesul memoriei de scurtă durată, influența fiecărui factor în parte și influența concomitentă a celor 4 factori asupra performanței memoriei de scurtă durată.
Capitolul II
Cadrul teoretic
2.1. Memoria
De multe ori auzim replica: “Ce memorie proastă am! „ sau ”Am îmbătrânit, nu mai am memoria așa de bună!”. Confidențele pe care ni le facem unii altora, fie sub formă îngrijorătoare, fie sub forma unui compliment, cu privire la faptul că reținem mai mult sau mai puțin, că am consumat timp mai mare sau mai mic pentru a memora ceva, sunt foarte frecvente. Ce se ascunde de fapt în spatele acestui fenomen de memorare?
Astăzi se vorbește tot mai mult despre memoria mașinilor, de capacitatea lor de a reține o anumită cantitate de informații și apoi le furnizează în vederea reutilizării ei. Spre deosebire de memoria mașinilor, memoria umană capătă forma unui proces psihic complex ce apare ca o verigă între situații, evenimente, contribuind la reglarea și autoreglarea comportamentului uman.
Expresiile folosite pentru a vorbi despre memorie sunt foarte variate, în funcție de importanța conceptului pentru fiecare persoană: a avea memorie bună sau slabă, a-și pierde memoria, a avea o memorie de elefant, a avea lacune în memorie. Memoria este diferită de la o persoană la alta, fiind în stânsă legătură cu celelalte procese psihice, în special cu inteligența.
Psihologii și cercetătorii, au diferite atitudini față de conceptul de memorie. Alan Baddeley afirma că memoria depășește „cel mai bun calculator, din punct de vedere al capacității, flexibilității și durabilității” (Baddeley, 1998, p. 8). În viziunea psihologului P. Popescu Neveanu, memoria este un proces psihic de stocare și destocare a informației, de acumulare și utilizare a experienței cognitive. Tot pentru acesta, memoria reprezintă o formă de reflectare a realității care constă în fixarea, păstrarea și recunoașterea unor fapte din experiența noastră anterioară.
Se acceptă însă de către specialiști că memoria reprezintă un sistem de stocare și recuperare a informațiilor, constând din trei etape strâns legate între ele: codificare, stocare și regăsire a informațiilor. Se acceptă, de asemenea, faptul că la om funcționează o memorie implicită, diferențiată de memoria explicit (Jacob și Dallas, 1981, apud Chelcea, 1996, p. 109).
Unii autori, preocupați de a da un ințeles conceptului de memorie, consideră că aceasta trebuie să fie definită ca fiind: „conduita povestitorului (verbalizarea autentificând existența memoriei)”. „Psihologia genetică arată că memoria este legată de maturizarea sistemului nervos, ea nefuncționând ca un mecanism autonom. Ea este legată de întregul psihism, atât de percepții, cât și de afectivitate” (Larousse, 1998, pp. 193-194).
O altă definiție a memoriei, în Dicționarul de psihologie, este aceea că acest concept reprezintă capacitatea și procesul psihic de reflectare a experienței anterioare prin fixarea, recunoașterea și reproducerea imaginilor senzoriale, ideilor trăirilor afective. „Memoria este o coloană vertebrală a personalității, fiind implicată în conturarea identității” (Șchiopu, 1997, p.439).
Analizând definițiile date de mai mulți psihologi și cercetători reies următoarele caracteristici ale memoriei:
Memoria este o capacitate generală a întregii materii, fie ea organică sau anorganică. Se poate vorbi despre memoria mașinilor, a animalelor și a oamenilor. Dar la om se vorbește despre memorie ca cea mai complexă organizare și ierarhizare a funcției mnezice.
Memoria este o capacitate psihică absolut necesară fără de care viața ar fi practic imposibilă. Caracterul necesar al memoriei este dat de faptul că ea este implicată în marile comportamente ale omului: învățare, înțelegere, rezolvare de probleme, inteligență, creativitate.
Memoria reflectă experiența anterioară a omului, dând posibilitatea asigurării continuității vieții psihice a individului.
Memoria este în stânsă acțiune și interdependență cu toate procesele psihice. Memoria se raportează la gândire, la procesele afectivo-motivaționale, ea implică și un efort voluntar, dar și trăsăturile temperamentale și caracteriale își spun cuvântul în ceea ce memorăm. “Memoria este legată de toate procesele psihice ale omului, de personalitatea sa ca entitate integrală, definitorie pentru om. Aceasta permite ca memoria să joace diferite roluri în diferite etape ale evoluției personalității omului” (Zlate, 1979, pp.10-11).
Memoria reflectă trecutul într-o formă activă, dar reflectă realitatea nu doar activ și selectiv, ci și situațional, adică în concordanță cu particularitățile situației și starea internă a subiectului.
Memoria are un caracter relativ fidel ceea ce înseamnă că noi nu reținem anumite informații exact în forma în care ne-au fost prezentate, ci întipărim cu o oarecare aproximitate.
Memoria este un proces psihic mijlocit, ceea ce înseamnă că pentru a ține minte și a reproduce mai ușor ne folosim de o serie de instrumente.
Memoria are un caracter inteligibil deoarece presupune înțelegerea celor memorate, reactualizate.
Pe baza caracteristicilor sale, „memoria devine un proces psihic specific uman, diferențiat de memoria animalelor, fapt care justifică încadrarea în rândul proceselor cognitive. Prin imensa sa valoare adaptativă, prin rolul de echilibrare a organismului cu mediul, memoria are cea calitatea de a fi condiția fundamentală a vieții psihice” (Zlate, 1979, p.17).
2.2. Formele memoriei
Faptul că memoria este fragmentată în subcomponente nu reprezintă o noutate. William James a avansat această idee în jurul anului 1890, pentru ca să fie reluată mai târziu în 1949 de către Donald Hebb. Experimental s-au le evoluției personalității omului” (Zlate, 1979, pp.10-11).
Memoria reflectă trecutul într-o formă activă, dar reflectă realitatea nu doar activ și selectiv, ci și situațional, adică în concordanță cu particularitățile situației și starea internă a subiectului.
Memoria are un caracter relativ fidel ceea ce înseamnă că noi nu reținem anumite informații exact în forma în care ne-au fost prezentate, ci întipărim cu o oarecare aproximitate.
Memoria este un proces psihic mijlocit, ceea ce înseamnă că pentru a ține minte și a reproduce mai ușor ne folosim de o serie de instrumente.
Memoria are un caracter inteligibil deoarece presupune înțelegerea celor memorate, reactualizate.
Pe baza caracteristicilor sale, „memoria devine un proces psihic specific uman, diferențiat de memoria animalelor, fapt care justifică încadrarea în rândul proceselor cognitive. Prin imensa sa valoare adaptativă, prin rolul de echilibrare a organismului cu mediul, memoria are cea calitatea de a fi condiția fundamentală a vieții psihice” (Zlate, 1979, p.17).
2.2. Formele memoriei
Faptul că memoria este fragmentată în subcomponente nu reprezintă o noutate. William James a avansat această idee în jurul anului 1890, pentru ca să fie reluată mai târziu în 1949 de către Donald Hebb. Experimental s-au adus dovezi în ultimii 30 de ani, din anul 1970 existența anumitor deosebiri a fost acceptată.
Controversele anilor ’60 au condus la elaborarea unei serii întregi de modele, în mare parte asemănătoare. Există o tendința generală de a presupune existența a trei tipuri de memorie: memoria senzorială (MS), memoria de scurtă durată (MSD) și memoria de lungă durată (MLD). În 1968 Richard Atkinson și Richard Shiffrin prezintă modelul care presupune că informația vine din mediul înconjurător printr-o serie de registre paralele, cu scurtă durată la păstrare, apoi ajunge într-un depozit comun de păstrare, pe termen scurt. Acesta se presupune că lucrează ca memorie de lucru, capabilă să manipuleze informația și să o coreleze cu păstrarea pe termen lung. Într-adevăr depozitele de memorie pe termen scurt au o importanță capitală în acest model, în absența lor nu ar fi posibilă nici învățarea unor informații noi, nici reactualizarea informațiilor vechi.
Înregistrări Depozit de memorie Depozit de memorie
senzoriale pe termen scurt pe termen lung
vizual
Stimuli
din mediu
tactil
Răspunsul
organis-
mului
Fig.1 Fluxul informațional și sistemul memoriei umane conform
schemei lui Atkinson și Shiffrin
Cercetările recente indică faptul că modelul celor trei blocuri de memorie (MS, MSD, MLD) este prea simplist. Craik și Lockhart (1972) au imaginat un model al nivelelor de procesare sugerând că distincția între MSD și MDL este o problemă mai curând de grad decât de blocuri diferite ale memoriei. Ei consideră că există o singură memorie în afara celei senzoriale. Durabilitatea informației stocate depinde de cât de bine au fost prelucrate și codate informațiile în memorare (apud Hăvârneanu, 2001, p.232).
Informațiile vor fi păstrate puțin timp dacă vor fi procesate la un nivel superficial. Procesarea superficială indică o codare superficială a informațiilor perceptuale, în timp ce procesarea profundă implică semnificațiile.
Nu se știe încă dacă modelul blocului de memorie va fi înlocuit de altul nou sau doar va fi modificat, clarificând termenii de MSD, respectiv MLD.
Aprecierea unui obiect și formarea reprezentării acestuia necesită memorie, cel puțin o memorie de formă temporară, o memorie pe termen scurt sau de lucru, care să-i permită organismului să adune informații dintr-un număr de surse și să le integreze într-o imagine coerentă asupra lumii înconjurătoare. Este util ca de-a lungul timpului să se acumuleze unele cunoștințe despre lume. Având în vedere că lumea este parțial previzibilă, ar fi avantajos pentru organism să învețe ce fel de hrană este utilă și care poate provoca îmbolnăvire. Deci, ar fi utilă o memorie pe termen lung.
Problemele legate de tipologia memoriei sunt încă controversate, datele sunt prea complexe pentru a fi cuprinse într-o teorie unitară. “Apar, desigur, probleme și în cazul punctului de vedere, conform căruia ar exista două sisteme, dar, și aici, ele sunt determinate de o simplificare excesivă; de fapt, cred că există mai mult decât două sisteme de memorie… problema este mult mai complicată” (Baddeley, 1998, p. 34.). Baddeley se referă la faptul că există mai multe sisteme de memorie în afară de MSD și MLD.
Modelul lui Atkinson și Shiffrin reprezintă una dintre cele mai clasice referințe din momentul în care se invocă ipoteza unei pluralități a sistemelor de memorie. Acest model este bine reprezentat în majoritatea lucrărilor despre memorie; totodată va constitui o bază de plecare în studierea memoriei de scurtă durată din această lucrare.
O prezentare succintă a caracteristicilor fiecăreia dintre cele trei tipuri de memorie este utilă în scopul formării unei imagini de ansamblu asupra funcționării memoriei.
a) Memoria senzorială
Memoria senzorială intervine odată cu apariția unui stimul. Acesta este înregistrat în funcție de dimensiunea sa specifică. Urma senzorială corespunzătoare se șterge foarte rapid, in mod spontan, într-un timp mai scurt de o secundă. Există mai multe tipuri de MS, câte una pentru fiecare analizator, cu durate și caracteristici specifice: memorie vizuală, auditivă, gustativă, kinestezică, olfactivă. Cele mai cunoscute și studiate au fost MS vizuală, numită iconică, și MS auditivă, numită ecoică.
Experimentele au măsurat întinderea în timp a MS. S-a constatat că durata memoriei iconice vaziază între 50 și 200 milisecunde. Cu toții știm exemplu cu cărbunele încins care rotit în întuneric ne dă impresia unui cerc complet. Acest fapt se datorează memoriei senzoriale. Memoria econică are o durată ce variază între 200 milisecunde și maxim 15 secunde. Explicația: sunetul are o viteză de transmitere mai mică decât lumina.
MS stochează o copie fidelă a realității, mai puțin detaliile ce țin de limitele percepției. Dacă în intervalul de timp specific MS nu se face transferul în MSD, intervine uitarea. Transferul în MSD se face cu ajutorul mecanismelor atenționale. Așadar, diferența dintre uitare și memorie la acest nivel o dă atenția.
b) Memoria de scurtă durată
Se numește MSD, deoarece informația stocată este păstrată o foarte scurtă perioadă de timp, perioadă care, măsurată prin experimente dedicate, se consideră a se întinde până la maxim 18-30 secunde. Doar o parte a informațiilor disponibile în registrul senzorial este transferată în MSD, informațiile cărora li se acordă atenție. Numărul de telefon al unui coleg poate fi transformat în MSD dacă il memorăm intenționat. Diferența dintre MS și MSD este că prima păstrează informația aproape identic cu originalul, dispunând de numeroase trăsături specifice senzației și având o imensă capacitate de stocare, în timp ce MSD reprezintă un produs cognitiv diferit, cu prelucrări, interpretări, selecții, conceptualizări. Diferența este în primul rând calitativă.
Durata de stocare a informației în MSD este, după unii autori, 18-30 secunde. Alte teorii extind durata la 30 de minute. Capacitatea este destul de limitată, ea fiind apreciată a se situa la 7±2 elemente. Mai multe detalii despre MSD se regăsesc în capitolul consacrat MSD.
c) Memoria de lungă durată
Memoria de lungă durată cuprinde totalitatea informațiilor receptate care pot fi păstrate timp îndelungat (ore, zile, ani sau chiar întreaga viață).
Deși nu conștientizăm, capacitatea informației memorate, deținute de un adult este impresionantă. MLD fixează aproape tot ce se întâmplă: evenimente zilnice, cunoștințe, deprinderi, trăiri afective; ea asigură continuitatea conștiinței și unitatea personalității. Cantitatea mare și diversitatea informațiilor stocate în MLD necesită o organizare fără de care reactualizarea ar fi foarte dificilă.
Endel Tulving făcea distincție între două tipuri de MLD:
– memoria semantică, legată de cunoștințele asupra lumii. “Cunoașterea sensului unui cuvânt, a formulei chimice a unei sări sau a capitalei Franței constituie, toate, exemple de memorie semantică”, (apud Baddeley, 1998, p.19).
– memoria episodică presupune amintirea unor întâmplări, ca de pildă o vizită la Paris, (eveniment autobiografic); acest tip al MLD-ului are diferite organizări, pe evenimente, locuri, momente în timp și persoane. Unii autori sunt de părere că de fapt informațiile cuprinse în memoria episodică ar fi impregnate emoțional, în timp ce cunoștințele semantice sunt neutre din acest punct de vedere.
Cei mai mulți analiști definesc memoria autobiografică ca pe un concept separat, având caracteristici diferite de cele ale memoriei episodice. „Memoria autobiografică, deținând informațiile privind evenimentele propriei vieți, ne asigură legătura cu trecutul nostru și, prin aceasta, ne oferă sentimentul continuității, ne permite autodefinirea individuală, definirea și afirmarea identității sociale, articularea noastră la realitatea socială. Informațiile de tip autobiografic sunt incluse într-o clasă mai largă de informații stocate în memorie: clasa informațiilor de tip episodic (memoria episodică)”, (Constantin, 2004, p.77).
Dacă memoria autobiografică este de tip individual, memoria socială se referă la reprezentările colective ale trecutului, cu referire la un „obiect al memoriei. „Ea se formează în procesul de omogenizare a reprezentărilor trecutului și de reducere a diversității amintirilor, procese care au loc prin comunicarea între indivizi sau între grupuri, marcate fiind și de fenomenul uitării, situându-se astfel la punctul de întâlnire dintre individual și colectiv, dintre psihologic și social”, (Constantin, 2002, p. 21). La noi în țară, Adrian Neculau (1999, 2000, 2001) analizează rolul contextului social și modul în care acesta filtrează informațiile și evenimentele contribuind decisiv la formarea memoriei sociale.
Punând accentul pe individ și nu pe colectivitate, psihologii de filiație cognitivistă denumesc sintagma memoria evenimentelor publice/sociale pentru a se referi la modul de recepție, păstrare și evocare, la nivel individual a evenimentelor cu relevanță socială sau sintagma memoria evenimentelor colective, pentru a se referi la co-construcția, prin evocare, realizată de un grup mic (familia), a unui eveniment distinct trăit împreună (Neculau, Constantin 2003, p. 310).
Un alt criteriu de clasificare a MLD este după nivelul de conștientizare a materialului:
– memorie implicită (procedurală), se referă la acele informații cunoștințe, pe care le deține un subiect, dar care nu sunt conștientizate (înotul, dansul, etc.),
– memoria explicită (declarativă),se referă la acele informații, cunoștințe care le deține un subiect și care sunt conștientizate, fiind verbalizabile.
O altă formă a MLD este memoria prospectivă care este unul dintre modurile de folosire cotidiană a memoriei, se referă la planificarea în avans a sarcinilor de executat în viitor și care trebuie reamintite la un moment precizat.
În cazul memoriei cognitive se diferențiază memorie intuitiv-plastică (imagini, desene, picturi, figuri) și memoria verbal-logică (noțiuni, concepte, raționamente, idei abstracte). Oamenii rețin doar faptele de cunoaștere și propriile trări afective. Acest tip de memorie a fost denumit de psihologul francez Theodule Robot memorie afectivă (1998). Alți autori o numesc memorie emoțională (Bolles, 1998, pp. 29-41).
2.3. Factori de influență în procesul de memorare
Gradul de fidelitate a informațiilor memorate, durata în timp, volumul și cantitatea materialului memorat depind într-o mare măsură de anumiți factori. Zlate în “Secretele memoriei” (1979), face o precizare a acestori factori având în vedere fiecare proces în parte (întipărire, stocare și reactualizare).
Întipărirea se realizează mai ușor sau mai greu, mai repede sau mai încet, cu un consum mai mare sau mai mic de energie și timp, cu o eficiență crescută sau scăzută în funcție de o serie de factori:
Natura materialului de memorat care poate fi:
intuitiv.obiectual/abstract,
semnificativ/lipsit de sens logic,
descriptiv/explicativ-relațional;
Organizarea și omogenitatea materialului care poate fi:
grad de organizare omogenitate mare/mijlociu/redus,
organizrea în serii succesive de elemente în care un element devine stimul pentru celălalt sau în serii întrerupte;
Volumului materialului care poate fi mare, moderat sau mic;
Gradul de familiaritate: foarte familiar, mediu familiar, nefamiliar;
Modul de prezentare a materialului: simultan, secvențial, serial;
Timpul de prezentare a materialului:
număr de prezentări,
intervalele dintre prezentări;
Situațiile de prezentare:
de percepție,
recepție pasivă sau activă a subiectului;
Locul ocupat de material în structura activității subiectului:
de scop,
de condiție,
de mijloc pentru atingerea scopului;
Ambianța: stimulatoare sau inhibatoare
Particularitățile psihofiziologice ale subiectului:
stare generală funcțională – odihnă, oboseală, boală, sănătate,
experiența sa anterioară,
motivația sa dominantă,
atitudinile,
interesele,
înclinațiile.
„Toți acești factori condiționează în mare măsură productivitatea întipăririi, acțiunea lor separată soldându-se cu anumite efecte, în timp ce acțiunea lor corelată se sfârșește cu efecte aproape opuse” (Zlate, 1979, p.21).
În procesul de stocare a informațiilor sunt implicate de asemenea o serie de factori care determină atât calitatea, cantitatea cât și durata informațiilor ce vor fi păstrate în depozitul memoriei. Factorul cu cel mai mare impact în procesul de conservare este cel care se referă la particularitățile materialului de memorat. Mai exact, se poate afirma că materialul cu sens este păstrat mai bine decât cel fără sens.
Reactualizarea este influențată de anumiți factori, gradele diferite de precizie pe care le au recunoașterea și reproducerea depind de particularitățile și condițiile celorlalte procese ale memorării (întipărirea, păstrarea). S-a constatat că natura materialului influențează reproducerea, materialul intuitiv se reproduce mai repede și mai fidel decât cel verbal. Gradul de familiaritate și similitudinea materialului pot determina calitatea reproducerii. De asemenea, tipul reproducerii influențează precizia, în cazul reproducerilor succesive realizate de persoane diferite, pornind de la reproducerea celui de dinainte, precizia scade foarte mult (un exemplu bun ar fi cazul jocului „Telefonul fără fir”).
Diferiți autori au identificat și alte elemente implicate în procesul de memorare. Unul dintre acesta este limbajul, care poate influența și alte procese cognitive. „Un studiu bine cunoscut, efectuat de către Carmichael Hogan și Walters (1932), a demonstrat foarte clar acest lucru. Subiecților li s-a prezentat imagini, împreună cu niște descrieri verbale specifice. Ceva mai târziu, li s-a cerut să deseneze imaginea pe care o văzuseră” (apud Hayes și Orrell, 1993, p.167). subiecții au fost împărțiți în în 2 grupuri, iar rezultatele au diferit în funcție de descrierile verbale corespunzătoare fiecărui grup.
Un alt factor care poate influența memoria este emoția. G. Bower a prezentat modalitatea în care emoțiile ne pot influența amintirile. Într-un studiu din 1981 prin hipnoză a demonstrat că evenimentele plăcute au fost reținute mai bine decât cele neplăcute.
Factorii care influențează memoria au fost studiați de mulți autori, unii i-au împărțit în subiectivi sau obiectivi (Alexandru, 1997, pp. 76-83), alții i-au identificat pe cei corespunzători MLD, și anume: ritmul prezentării, gradul de familiaritate, distragerea subiectului în timpul sarcinii. „Nici unul dintre acești factori nu afectează însă componenta corespunzătoare caracterului recent al elementelor” (Baddeley, 1998, p.34). același autor este de părere că zgomotele nu viciază memoria, chiar atunci când sunt foarte puternice.
Un factor care complică estimarea memoriei are drept rădăcini factul că viața oamenilor este diferită. Unele persoane duc o viață structurată și protejată, care solicită puțin memoria, iar altele duc o existență activă și stresantă. Este dovedit faptul că cei din a doua categorie au șanse mari de a face mai multe erori de memorie decât cei din primul grup.
Cunoașterea criteriilor de evaluare a memoriei cât și a factorilor care o influențează, reprezintă o condiție esențială în orice demers de antrenare a memoriei. Memoria se uzează în timp dacă nu e folosită. Pentru a o păstra performantă, trebuie să o antrenăm în orice ocazie: „…cu cât lucrează creierul mai mult, cu atât lucrează mai bine” (Coussinoux, Imbert, Quintar, 2006, p.10).
2.4. Rolul memoriei în viața psihică
Memoria este considerată adeseori drept vinovatul fără vină al multora dintre dificultățile noastre intelectuale, deși, posibilitățile sale nu depind numai de ea, ci și de modul în care este utilizată. Majoritatea oamenilor au o memorie normală. Dar nu știu să o folosească corespunzător.
Memoria este o capacitate generală a întregii materii, organică sau anorganică. Spre deosebire de memoria mașinilor, memoria umană capătă forma unui proces psihic complex. Este cea care face legătura între evenimentele petrecute în diferite perioade de timp, astfel contribuind la reglarea comportamentului uman.
Viața individului ar fi imposibilă fără memorie. Dacă ne imaginăm cum am putea trăi fără memorie, să nu existe amintiri ci doar un prezent continuu. Deși apariția a tot mai multe tipuri de memorie artificială ușurează viața psihică a majorității indivizilor, s-ar putea trage concluzia că, în condițiile unei societăți moderne, cu tehnologie avansată memoria ar putea juca un rol mult mai mic. Altă idee este aceea cum că, în zilele noastre, esențiale sunt inteligența și creativitatea. Dar nu trebuie uitat faptul că atât inteligența cât și creativitatea nu ar putea ajunge la cote maxime fără aportul considerabil al memoriei, „baza de date” a acesteia. Trebuie să ai aluatul ce trebuie frământat pentru a putea fi creator și sclipitor.
„Prin faptul că memoria umană întipărește, conservă și reactualizează mijlocit, inteligibil și selectiv experiența anterioară a omului și societății în care acesta trăiește, ea asigură continuitatea, consistența, stabilitatea și finalitatea vieții psihice a individului” (Zlate, 1999, p.351). Memoria are rolul liant între elementele anterioare și cele care vor urma, ea oferă posibilitatea reactualizării datelor anterioare, supunerii unui examen critic, împingând cunoașterea mai departe.
Deși memoria este o capacitate psihică cu propriile sale particularități, ea trebuie văzută ca o parte integrantă dintr-un sistem, în strânsă legătură cu toate elementele din jurul său. Sistemul psihic uman este cel ce înglobează toate capacitățile care interrelaționează cu memoria.
Important este faptul că nu se reține tot ceea ce percepem prin organele de simț și nu reactualizăm tot ceea ce reținem. Aici intervin mai mulți factori cum ar fi: faptul că ne place sau nu, corelarea cu aspirațiile și interesele proprii (evidențiindu-se legătura cu procesele afectiv-emoționale), faptul că implică o anumită doză de efort (legătura cu voința) și trăsăturile de personalitate (temperament, caracter).
Însă rolul cel mai important al memoriei este acela de a oferi conținuturi proceselor cognitive superioare (gândire, imaginație). Memoria este rezervorul gândirii și al limbajului, suportul cunoașterii și al deciziei în spiritul acesteia.
Deși sunt strâns corelate memoria și învățarea, nu se pot confunda între ele. Învățarea este capacitatea de a achiziționa comportamente stabile și de a elabora răspunsuri adaptative noi. Nu se poate neglija faptul că marii creatori au beneficiat și de sisteme informaționale vaste. De aceea, rolul memoriei în învățare trebuie apreciat ca unul vital, pentru că fără procesele memoriei (de întipărire, stocare, și reactualizare) nici un tip de învățate umană nu ar fi posibilă. În privința învățării, să ne imaginăm o lume fără cunoștințele generațiilor anterioare… Fără memorie progresul și civilizația nu ar fi posibile.
Datorită caracteristicilor sale, memoria este un proces psihic specific uman, prin valoarea sa adaptativă, prin rolul ei enorm în echilibrarea organismului cu mediul, memoria își merită statutul dat de marele psihofiziolog rus I.M. Secenov de „condiție fundamentală a vieții psihice, sau într-o formulare și mai izbutită de piatră unghiulară a vieții psihice” (apud Zlate, 1979, p. 18)
2.5. Aspecte psihofiziologice ale memoriei
Unul dintre procesele psihice pe care psihologii l-au studiat în cele mai mici detalii este memoria, dar încă nu se cunosc nici relația sa cu creierul, nici modul cum sunt stocate și codificate informațiile. Ne putem da seama de funcționarea acestui mecanism din câteva situații în care distrugerea creierului s-a soldat cu pierderea memoriei (amnezia). Însă de cele mai multe ori rezultatele sunt contradictorii.
Dacă există o localizare a părților creierului care acumulează informații, rămâne de demonstrat, știm însă că o parte a sistemului limbic, sub numele de hipocamp, are un rol important în procesul de stocare a informațiilor noi.
Orbito-frontal – implicat în emoții
Inferior-temporal – implicată în memoria de lungă durată
Emisfera dreaptă – memorie pictorială, emisfera stăngă – memorie verbală (nume).
Rolul hipocampului:
Implicat în formarea memoriei de scurtă durată
Realizează facilitarea legăturilor interneuronale
Participă la transferul datelor în memoria de lungă durată
Rol fundamental în formarea memoriei spațiale.
Studiul bolnavilor cu leziuni nervoase localizate și a datelor experimentale, a condus la o serie de lămurire asupra substratului memoriei și a permis stabilirea de corelații între diferite leziuni cerebrale și modificările procesului mnezic.
„Experiențele lui Penfield prin care a fost excitată electric scoarța unui bolnav epilectic, iar acesta a trăit scene desfășurate cu mulți ani înainte, de care uitase total sau parțial, demonstrază că memoria este un proces strâns legat de activitatea scoarței cerebrale” (apud Badiu și Exarcu, 1978, p.985). Tot în aceste experimente s-a arătat că leziunile corticale pot genera tulburări de memorie.
Deși nu s-a putut stabili cu exactitaterolul fiecărui element al creierului în procesul de memorare se pot enumera câteva afirmații despre componentele sau zonele care au o influență în memorie.
Lobii frontali, atât la om cât și la animale, au roluri importante în mecanismele memoriei, lobii temporali s-au dovedit a fi depozitatori de engrame (urme) formate la nivelul sistemului nervos, în special cel stâng, cel drept fiind specializat în memoria vizuală. Regiunea hipocampică are un rol în stocarea informației recente, regiunile parientale joacă de asemenea un rol în ceea ce privește memoria anterioară; lobii occipitali deservesc memoria vizuală , obiecte animate și memoria pentru obiecte neanimate, dar are rol și în revizualizare și visare, corpul calos și comisura anterioară transferă și stochează în MLD; structurile subcorticale par implicate mai ales în memoria recentă; afectarea formațiunilor reticulare poate conduce la amnezii totale.
Toate aceste regiuni nu au numai rol de stocare a informațiilor, se consideră că hipocampul și sistemul limbic funcționează ca un ventil, filtrează materialul ce trebuie memorat.
Fiecare proces psihic constituie un subsitem de activitate informațională specializată, dotat cu mecanisme de autoreglaj, aflat înn interacțiune cu celelalte procese și fenomene psihice. Procesele psihice pot fi grupate în 3 mari categorii:
procese cignitive senzoriale (senzația, percepția, reprezentarea),
procese superioare (gândirea, memoria, imaginația),
procese reglatorii (motivația, voința, afectivitatea).
După cum se poate constata memoria face parte din categoria proceselor psihice superioare. Actul de memorare presupune o anumită desfășurare în timp, ea nu este un simplu fenomen instantaneu, nu memorăm pur și simplu. Există o serie de procese înlănțuite, dependente unele de altele. În urma funcționării acestor procese apare senzația subiectivă a memorării. Practic, mecanismul memoriei este structurat funcțional pe intrare, păstrare și recuperare. Deși cele 3 procese ale memoriei au denumiri diverse, părerile psihologilor sunt oarecum asemănătoare.
Encodarea este procesul prin intermediul căruia informația este tradusă într-o formă care-i permite pătrunderea în sistemul mnezic, „computerul transformă informația în semnale electrice, omul le transformă în imagini sau unități cu sens” (Zlate, 1999, p.365).
Fenomenul prin care informația etse transformată poartă numele de codaj. Există mai multe coduri, în speță moduri de reprezentaremintală, de la codurile senzoriale la cel semantic. Cele mai importante, cunoscute și cercetate sunt codurile:
vizual – transformă o informație din mediu în reprezentări vizuale (memorie vizuala),
auditiv – transformă o informație din mediu în reprezentări auditive (memorie auditivă),
motor – transformă o informație din mediu în reprezentări kinestezice (reprezentări ale mișcării),
semantic – transformă informația din mediu în reprezentări verbale, adică în cuvinte purtătoare de sens (memoria semantică).
Encodarea poate fi:
involuntară, nu presupune un anume efort voluntar,
voluntară, necesită un oarecare grad de implicare.
Stocarea se referă la conservarea informațiilor pe o perioadă oarecare de timp. Computerul stochează informașia magnetic, omul o stochează în interiorul creierului său.
„Durata păstrării informațiilor definește anumite tipuri de memorie” (Joița, 2002, p. 64). Ceea ce face ca materialul stocat să primească o altă înfățișare este, înainte de toate, organizarea pe care o suportă. În etapa de fixare (encodare) și în cea de păstrare informațiile se amplifică, se sistematizează, astfel încât să fie reactualizate cu ușurință (Voicu, 1980, p.137).
Reactualizarea constă în reamintirea cunoștințelor întipărite și stocate pentru a putea fi utilizate la nevoie. Computerul caută informația în memoria lui și apoi o afișează pe un ecran în forma în care a fost introdusă. Omul face aceeași operațiune de căutare în memorie, însă reactualizarea se realizează mai puțin exact decât computerul.
Sisteme mnezice
Psihologia cognitivă insistă pe descrierea, explicarea modalității de funcționare a proceselor memoriei, pe combinarea caracteristicilor lor rezultând sistemenle mnezice, ca aprofundări alte procesării informațiilor, a tipurilor clasice ale memoriei. (Joița, 2002, p. 66)
Ideea sistemelor mnezice nu a apărut dintr-o dată. Henri Bergson (1896), în lucrarea sa „Materie și memorie”, vorbește despre existența a două memorii teortic independente. El spune despre ceea ce noi numim astăzi memoria de lucru: „că este o memorie total diferită, cu tendințe permanente spre acțiune, așezată în prezent și privind doar spre viitor” (Bergson, 1996, pp.69-70).
În privința criteriilor propuse pentru definirea sistemelor mnezice părerile sunt împărțite. Schacter și Tulving stabilesc cinci mari sisteme mnezice, unele dintre ele dispunând și de subsisteme, pe care le prezentăm în tabelul următor:
Tabelul nr. 1. Sistemele mnezice după Schacter și Tulving
O dată cu dezvoltarea tot mai spectaculoasă a psihologiei experimentale, cu apariția de noi laboratoare în care se pot desfășura nenumărate tipuride experimente, cu apariția de noi și noi tehnici de explorare care se bazează tot mai mult pe tehnica modernă, aspectele psihofiziologice privind memoria vor deveni certitudini sau vor fi contrazise. Până la momentul în care nu vor mai exista puncte de vedere diferite, discuțiile privind memoria rămân deschise. De aici, rezidă și farmecul pe care îl emană memoria.
2.6. Memorie și uitare
Faptul că nu toate cunoștințele, informațiile pe care le achiziționăm sunt păstrate și reactualizate este foarte răspândit, de aceea și foarte cunoscut. Este știut că multe dintre datele experienței noastre anterioare se diminuează, dispar din mintea noastră. Un lucru important nu este numai ce este memoria și cum obținem informațiile, ci și cum le pierdem. Când nu putem nici reproduce, nici recunoaște un text, o dată, o situație, atunci se poate vorbi de fenomenul uitării.
Uitarea este un fenomen psihic natural și necesar, deoarece are rolul de a evita supraîncărcarea memoriei și de a păstra un echilibru sistemului psihic uman.
Există trei teorii ale uitării care pot explica apariția uitării:
teoria ștergerii urmelor susține că anumite cunoștințe se deteriorează și dispar din memorie ca urmare a trecerii timpului și neutilizării lor,
teoria interferenței explică uitarea prin apariția unor interferențe, noile cunoștințe influențează informația învățată anterior – interferență retroactivă, și informația învățată anterior o influențează negativ pe cea nouă – interferență proactivă,
teoria uitării motivate își are originea în concepția lui Freud, referitoare la faptul că oamenii uită informațiile asociate cu evenimente neplăcute, dureroase sau amenințătoare. Conștiința împinge aceste informații în inconștient prin fenomenul de refulare.
Deși aceste teorii se apropie mai mult de explicarea adecvată a uitării, nici ele nu iau în considerare rolul proceselor nervoase fundamentale (excitația și inhibiția) și mai ales legile de funcționare a lor ca și diversele lor forme de manifestare. Se pare că mecanismul cel mai plauzibil care explică uitarea, este mecanismul inhibiției, proces nervos care semnifică diminuarea stării de activitate a celulei corticale și nicidecum încetarea ei, cum se crede uneori în mod eronat. Astfel, la baza primei forme de uitare (imposibilitatea reamintirii) stă mecanismul inhibiției condiționate de stingere care presupune stingerea (ștergerea) legăturilor temporare în condițiile nerepetării lor; cea de-a doua formă de uitare (recunoașteri și reproduceri eronate) are la bază tulburarea funcționării inhibiției condiționate de diferențe, adică a capacității de delimitare, de distingere a legăturilor temporare; cea de a treia forma de uitare (reminiscența) presupune intervenția inhibiției condiționate de întârziere, adică amânarea reacției adecvate, exact atunci când ea este necesară. Și unele forme ale inhibiției necondiționate pot explica însă uitarea. De exemplu, atunci când are loc un proces de supraînvățare, când celula nervoasă este obosită peste măsură, în mod automat ea își ia măsuri de apărare, de protecție și intră în inhibiție. Aceasta nu este altceva decât inhibiția de protecție. Așa se explică de ce unii elevi care învață în asalt până în preajma examenului, chiar și noaptea, la examen nu știu nimic. Fără ,,știrea” sau ,,dorința” lor, celula nervoasă și-a luat singură măsuri de protejare, de evitare a epuizării.
Dar, pe scoarța cerebrală functionează și un alt fenomen, și anume: un focar de excitație apărut într-o zonă a scoarței produce în jurul său (în zonele învecinate) inhibiția, conform legii inducției negative. Se înțelege că, cu cât inhibiția va fi mai intensă, cu atât posibilitatea reactualizării legăturilor temporare corespunzătoare acelei zone va fi mai mică. Uneori ne mirăm de ce sub influența unor evenimente mai puternice, deosebite, uităm lucruri foarte bine cunoscute sau de ce avem lapsusuri curioase. Cu timpul însă, pe măsură ce zonele respective se dezinhibă, vom avea din nou posibilitatea să reactualizăm legăturile temporare (Baddeley, 1998, p.100).
Ce și de ce uităm? De obicei, uităm informațiile care își pierd actualitatea, care se devalorizează, care nu mai au semnificație pentru noi și nici pentru rezolvarea problemelor practice, care nu mai răspund deci unor necesități. De asemenea, uităm informațiile neesențiale, amănuntele, detaliile, ceea ce, de obicei, reprezintă un balast. Se uită informațiile care sunt dezagreabile și care, prin continua lor reamintire, ar produce disconfort psihic; se uită ceea ce nu este utilizat frecvent, ceea ce nu este repetat. Este de la sine înteles că prezența în rezervorul memoriei a acestor informații mai mult ar împiedica comportamentul nostru decât 1-ar favoriza. Tocmai de aceea, ele sunt uitate, lăsate de o parte. Din păcate, noi uităm nu numai astfel de informații ci și unele care ne sunt necesare, utile, care au mare semnificație pentru ,,reușita” noastră. Totuși, cea care primează este insuficienta sau proasta organizare a procesului de învățare. O învățare nerațională care ia frecvent forma subînvățării sau forma supraînvățării este la fel de periculoasă pentru memorie ca și lipsa ei.
Pentru a putea combate uitarea este bine să cunoaștem cauzele ei (învățare nerațională, stări de oboseală, surmenaj, anxietate, îmbolnăvirea creierului). Apoi, este necesar să combatem nu orice fel de uitare, ci doar pe aceea care împiedică adaptarea corespunzătoare la solicitările mediului.
2.7. Patologia memoriei
O dată cu trecerea anilor îmbătrânesc și neuronii, unele celule ale sistemului nervos chiar mor. Și memoria actuală la vârstnici fixează mai greu situațiile recente. La oamenii vârstnici, memoria de scurta durată începe să sufere. Oamenii vârstnici uită, de exemplu, ce film au văzut cu o zi în urmă la televizor, însă îți povestesc cu lux de amănunte cum a fost îmbrăcată iubita la prima lui întâlnire din liceu. Faptele recente vin să se fixeze pe o memorie îmbătrânită la oamenii vârstnici. Lapsusurile sunt caracteristice vârstnicilor, de altfel, boala Alzheimer debutează cu lapsusuri, cu tulburări ale memoriei momentane și vârstnicii uită de regulă numele proprii.
Materialele pentru studiul maladiilor memoriei sunt abundente. Ele se află răspândite în cărțile de medicină, în tratate de boli mintale, în scrierile diverșilor psihologi. O tulburare a memoriei nu este pentru ei decât un simptom, îl notează în această calitate și se servesc de el pentru a formula un diagnostic și un prognostic. La fel în ceea ce privește clasificarea; ei se mulțumesc să asocieze fiecare caz de amnezie la starea morbidă al cărei efect ea este: ramolisment, hemoragie, comoție cerebrală, intoxicație etc. Pentru psihologi, dimpotrivă, maladiile memoriei trebuie studiate în ele însele, în calitate de stări psihice.
Th. Ribot, în lucrarea sa despre patologia memoriei, susține că tulburările memoriei pot fi limitate la o singură categorie de amintiri, lăsându-le intacte pe toate celelalte, în aparență cel puțin: acestea sunt tulburările parțiale. Altele, dimpotrivă, afectează memoria în întregul ei, sub toate formele, trăind în două sau în mai multe tronsoane viața noastră mentală, făcând aici spărturi care nu mai pot fi astupate sau distrugând-o în totalitate încetul cu încetul: acestea sunt tulburările generale. Distingem, așadar, în primul rând două mari clase: – maladiile generale și maladiile parțiale ale memoriei. Maladiile generale sunt clasificate în felul următor:
1) amnezii temporare;
2) amnezii periodice;
3) amnezii progresive, cele mai puțin bizare și cele mai instructive;
4) amnezia congenitală.
Clasificarea tulburărilor de memorie în cantitative și calitative, fiecare cu subgrupe, este doar de ordin teoretic și didactic fiindcă nu se poate afirma că într-o tulburare calitativă de memorie nu este afectat și aspectul ei cantitativ.
Tulburări cantitative de memorie:
hipomnezia,
hipermnezia,
amnesia.
Hipomnezia reprezintă o scădere a funcției mnezice, putănd fi studiată din punct de vedere al celor trei aspecte ale funcției memoriei : fixare, păstrare, evocare. În hipomnezii cele trei etape ale funcției mnezice sunt diminuate cantitativ, adică, funcționează cu un randament scăzut. Nevrozele și surmenajul intelectual sunt tipice pentru hipomnezie. În aceste boli, slăbirea globală a funcțiilor psihice (atenția, concentrarea) influențează scăderea memoriei. Este afectată doar cantitativ fixarea, mai ales în sfera senzorială, perceptivă dar și ideativă. Logic, bolnavul recunoaște că atunci când își impune să se concentreze își amintește un anumit lucru. Oricum hipomnezia afectează global toate cele trei etape ale memoriei. La oligofreni se observă prezența unei memorii mecanice exagerate, putând reproduce cu ușurință versuri sau citate pe care nici nu le înțeleg. În această categorie putem aminti de aceia care sunt capabili de performanțe crescute, asemănătoare calculatoarelor.
Hipermnezia și amnezia se referă la scăderi ușoare ale memoriei, întâlnite în stările de oboseală, surmenaj, până la stările de amnezie parțială sau totală. Este considerată exacerbarea cantitativă memoriei și nu constituie niciodată o tulburare psihică primară fiind întotdeauna secundară tulburărilor mai grave ale altor funcții sau stări psihice. Astfel, tulburările structurii de personalitate pot cauza evocări excessive. În psihopatia paranoică, în funcție de ideea dominantă de tendințele interpretative sunt fixate și evocate o multitudine de fapte, date, corelate cu acestea pe care în mod normal psihismul nu le fixează (Ribot, 1998, p. 140).
Amneziile semnifică pierderea totală a forței mnezice. Raportat la etapa fixării, evocării, ele au fost clasificate după Ranchsburg în amnezii de fixare (antergrade) și amnezii de evocare (retrograde).
– amnezia anterogradă: se caracterizează prin incapacitatea de înregistrare a datelor evenimentelor curente, prin imposibilitatea memorizării unor evenimente noi, fără o modificare a bagajului informațional vechi;
– amnezia retrogradă: se caracterizează prin incapacitatea de a evoca datele mai mult sau mai puțin noi, putând însă fixa evenimentele recente aproape perfect, datele mai vechi sunt mai puțin afectate decât cele noi;
– amneziile axiale, datorate lezării trunchiului cerebral, hipotalamusului posterior, se caracterizează prin transformarea realității, relatarea faptelor imaginare ca fiind reale sau prezentarea informațiilor însușite anterior drept o creație proprie, memoria imediată fiind foarte puțin afectată;
– amnezia corticală, determinată de leziuni ale neocortexului asociativ, se caracterizează prin afectarea memoriei de scurtă durată, bolnavul fiind incapabil de de a mai învăța ceva nou, dar afectează și cunoștințele achiziționate anterior (Ribot, 1998, p. 140).
Tulburări calitative de memorie
Spre deosebire de cele cantitative care afectează global procesul mnezic, cele calitative se referă în special la tulburări ale evocării, care sunt subîmpărțite în două mari grupe :
a) Tulburările sintezei mnezice imediate
În această grupă apar următoarele aspecte ale tulburărilor de memorie :
1. Date, fapte, evenimente trăite de bolnavi, sunt redate eronat din punct de vedere al parametrilor esențiali de definiție ale acestora (iluzii de memorie).
2. Evocările nu sunt plasate corect din punct de vedere cronologic în timpul și spațiul trăit.
3. Apar deficiențe profunde în construcția permanentă a prezentului, în distingerea faptelor sau dorințelor care-i aparțin sau nu.
Criptomnezia este o variantă a tulburării sintezei mnezice imediate. Nerecunoașterea a ceea ce este străin, incapacitatea de a discerrne ce aparține sau nu eului ca acțiuni, fapte, etc. Înseamnă o serioasă tulburare calitativă de memorie, care este criptomnezia. Situația inversă de a nu recunoaște evenimentele aparținând propriului eu este denumită înstrăinarea amintirilor. De aceea acest gen de tulburare mnezică apare în stări psihotice (schizofrenii, paranoia, parafrenie).
Falsa recunoaștere sau falsa identificare este un gen de tulburare în care bolnavul evocă ceea ce nu a fixat de fapt, și din acest motiv poate fi denumită halucinație a prezentului. Faptul de a considera persoane, evenimente trăite în prezent ca recunoscute, deci percepute cândva și acum evocate ca și cum ar aparține bagajului mnezic propriu, înseamnă o deficiență serioasă în procesul memoriei.
Paramneziile de reduplicare sunt situații patologice în care bolnavul recunoaște corect o situație trăită aici și acum dar evocă în mod ireal o situație trăită similar cu cea prezentă. Tulburările sintezei mnezice pot să apară în demențe, epilepsie, psihoze, stări confuzionale.
b) Tulburările rememorării trecutului (alomnezii)
În cadrul acestor tulburări, două deficiențe esențiale sunt de remarcat : evocarea faptelor, datelor nu corespunde aspectului real din momentul fixării lor. Evocarea se face din bagajul imginativ și nu din stocajul real al informațiilor memoriei, evocările nu respectă aspectul cronologic al desfășurării evenimentelor, bolnavii trăind în prezent evenimente de mult consumate.
Pseudoreniniscențele reprezintă o categorie a alomneziilor în care aspectul cronologic al desfășurării evenimentelor este modificat. Evenimentele reale trăite de bolnav cu mulți ani în urmă sunt trăite în prezent, fiind profund alterată recunoașterea trăirii aici și acum.
Unitatea funcționalității psihismului și a corelației și influnțelor reciproce ale sferelor acestuia în dinamica vieții psihice este relevantă și în cazul tulburărilor memoriei. Tulburări esențiale, grave de memorie pot influența funcționalitatea corectă a celorlalte sfere psihice, afectând în primul rând gândirea, dar și conștiința și în ultima instanță întreaga personalitate a bolnavului. Astfel, în demențe, afectarea gravă a funcției mnezice influențează bagajul noțional, gândirea, și în asociație cu alterarea capacității de judecată realizează deteriorarea globală a psihismului (Ribot, 1998, p. 158).
2.8. Memoria de scurtă durată
Pentru a înțelege o propoziție, trebuie să ținem minte începutul acesteia, până când o parcurgem integral. Acest lucru ar fi posibil datorită unei memorii care să rețină cuvintele în ordinea care se succed. Același lucru s-ar întâmpla dacă am vrea să înmulțim două numere, 24 cu 3. Pentru acest lucru trebuie să reținem numerele, apoi trebuie să înmulțim numerele 4 cu 3, rezultatul trebuie scos din memorie și reținut; după multe calcule și algoritmi aplicați, ajungem la rezultatul 72. Toate aceste operații implică păstrarea temporară în memorie a multor cifre, toate trebuind să fie regăsite cu precizie și la momentul potrivit. După ce se încheie procesul de inmulțire nu mai este nevoie să reținem nici o informație legată de numerele folosite în operația de inmulțire. Prin urmare pentru înțelegerea limbajului, cât și a operațiilor matematice este nevoie de o reținere temporară. Acest complex de procese poartă numele de meorie de scurtă durată. Informația esențială pentru o scurtă perioadă de timp este păstrată temporar și apoi devine irelevantă. (Baddeley, 1998, p.18)
Lumea exterioară este plină de stimuli, dar noi nu-i putem reține pe toți. Când percepem pentru prima dată un stimul particular, noi îl păstrăm pentru o fracțiune de secundă în memoria senzorială. Când o informație trebuie păstrată pentru mai mult timp, decât permite registrul senzorial, aceasta este transferată în memoria de scurtă durată. „ Este suficient să dăm atenție unei informații pentru ca aceasta să treacă în memoria de scurtă durată” (Hăvârneanu, 2001, p.225).
La sfârșitul anilor ’50, au început să apară tot mai multe teoretizări cu privire la memoria de scurtă durată. Modelul care s-a impus a fost cel a lui Atkinson și Shiffrin. Potrivit acestui model, „informația stocată în memoria senzorială este transferată în memoria de scurtă durată, o parte a informației din MSD este transferată în MLD” (apud Miclea, 1999, p.193)
stimuli
MS MSD MLD
Figura 4. Reprezentarea schematică a modelului memoriei după Atkinson și Shiffrin
Memoria de scurtă durată permite stocarea temporară, mai puțin de un minut. Informația nouă din MSD este pierdută dacă nu este repetată. Informația de scurtă durată este de diferite tipuri: mirosul unui parfum, o melodie, gustul unui fruct, poziția unui deget pe clapele pianului, etc. Transformarea acestui tip de informații în cuvinte face posibilă stocarea acesteia în MSD. Este posibil că în MSD se utilizează mai mult sunetele, cuvintele, deoarece memorarea lor se face mai ușor, decât a unei informații senzoriale. Totuși , în MSD întră orice fel de informație intrată în creier prin intermediul organelor de simț.
Cerectătorii însă, s-au concentrat pe distincția teoretic-conceptuală și experimentală dintre memoria de scurtă durată și memoria de lungă durată. Comparând cele două concepte s-a constatat că MSD operează cu informațiile curente, cotidiene exact cât este necesar, având un mare grad de productivitate. Fără ea, memoria ar avea o capacitate extrem de mare, fapt care i-ar afecta mobilitatea și flexibilitatea. Totuși când spui MSD, spui și uitare. Informația reținută în MSD este păstrată scurt timp după care este uitată. S-au o serie de experimente pe baza uitării pe termen scurt. Peterson și Peterson au realizat un studiu în care le-au prezentat subiectilor secvențe alcătuite din câte trei consoane necorelate, apoi li s-a arătat un număr compus din trei cifre și li s-a cerut să numere invers. După un interval cuprins între 3 și 128 secunde, s-a cerut subiecților să reproducă cele trei consoane prezentate inițial. Rezultatul a fost conform așteptărilor: urmele lăsate în memorie devin tot mai slabe și se dezintegrează o dată cu trecerea timpului, ceea ce diminuează posibilitatea de a putea fi redate corect. Reținerea informațiilor în MSD este influențată de importanța materialului memorat, de starea emoțioală care o produce, de structura informațiilor.
Alte cercetări arată faptul că memoria de scurtă durată nu este utilizată doar în cazul problemelor numerice, ci și în problemele cu care ne confruntăm zilnic. Din această cauză, cercetătorii se referă din ce în ce mai mult la memoria de scurtă durată ca la o „memorie operațională" (Atkinson et all., 2002) sau ,,de lucru". A.Baddeley definește memoria de lucru drept „un sistem de menținere temporară și de manipulare a informației, necesar pentru realizarea unor activități cognitive complexe, cum ar fi înțelegerea, învățarea, raționamentul" (apud Gaonac,h și Larigauderie, 2002, p. 57).
2.9. Capacitatea memoririe de scurtă durată
Capacitatea memoriei de scurtă durată este limitată, această variază în funcție de tipul de informație. Cel mai frecvent model utilizat în estimarea capacității MSD constă în prezentarea succesivă a unor serii de materiale: cifre, consoane, lirtere, imagini. Expunerea materialului este întreruptă, iar subiecților li se cere să-și reamintească în ordinea inversă prezentării fiecare item. Se constată că subiecții nu întâmpină probleme în reproducerea ultimilor 5 itemi, performanțele de reamintire ating în mediu 7 itemi. G.A. Miller (1956) consideră că numărul de elemente pe care îl putem reactualiza la câteva secunde după prezentarea unui material, variază în jurul valorii de 7±2 elemente (apud Miclea, 1999, p.193) .
Spațiul MSD este folosit atunci când gândim. Acest lucru explică faptul că nu putem reține numărul de telefon pe care l-am privit atunci când începem să ne gândim la cee ce vom vorbi la telefon, ideea la convorbire a luat locul numârului de telefon. Dificultatea de a gândi la probleme care implică mai mult de 7±2 elemente, arată că gândirea utilizează MSD.
Datorită capacității limitate a depozitului MSD putem opera mai ușor cu acesta. Când încercăm să ne reamintim ceva din MSD, se caută și se examinează fiecare element. În experimentele realizate, autorii au cerut subiecților să memoreze o listă care conținea un număr diferit de cifre, apoi se arăta subiecților o cifră care nu făcea parte din lista inițială. Subiecților le lua mai mult timp să răspundă atunci când lista era mai lungă, decât când lista cuprindea mai puține elemente. Timpul necesar pentru a răspunde creștea constant, cu 0,4 dintr-o secundă pentru fiecare element din MSD. (Hăvârneanu, 2002, p.227)
Miller oferă câteva modalități pentru a depăși limita de memorie și anume gruparea elementelor de memorat în unități de memorie sau „bucăți de memorie”. Este posibil să ne amintim 7±2 elemente, dar fiecare dintre ele pot să conțină mai multe informații. „Dacă am citi rapid o listă de cuvinte: est, primăvară, rochie, pălărie, toamnă, vest, cămașă, pulover, iarnă, nord, vară, sud, nu am fi capabil să ne-o reamintim dupa 10 secunde, pentru că materialul depășește capacitatea memoriei de scurtă durată. Dacă se organizează materialul în trei unități: anotimpuri, puncte cardinale, obiecte de îmbrăcăminte, și apoi se memorează, se va putea reaminti mai ușor lista de cuvinte” (Hăvârneanu, 2002, p.227).
„Efectul von Restorff” este cunoascut în literatura de specialitate ca având o influență asupra capacității MSD. Dacă subiecții sunt solicitați să memoreze o serie de stimuli , în care este inserat un stimul dintr-o categorie diferită, rata reamintirii stimulului inserat este mult mai mare decât media ratei reamintirii celorlalți stimuli. „Stimulul diferențial oriunde ar fi inserat într-o serie, are o valoare de activare mai mare și o probabilitate de reactualizare mai bună.” (Miclea, 1999, p.196).
Memoria de scurtă durată este un depozit cu o capacitate limitată, dar ce se întâmplă dacă memoria este supraîncărcată cu 20 de elemente? Probabil se vor reține elementele de început și de final, elementele de mijloc fiind mai greu de reținut. Această secvență de reamintire poartă numele de efectul primarului pentru primele elemente din listă și efectul recenței pentru ultimele elemente, (Hăvârneanu, 2002, p.227).
2.10. Durata memoriei de scurtă durată
Principala metodă de măsurare a duratei MSD a fost stabilită de Petterson și Petterson (1959). Autorii cereau subiecților să reproducă materialul memorat, la intervale diferite de timp, de ordinul secundelor. Pentru a nu permite repetarea elementelor, subiecții trebuie să execute o sarcină relativ dificilă, între reamintiri. Rezultatele experimentului efectuat de Petterson și Petterson au scos în evidență durata MSD ca având aproximativ 15-20 secunde.
% de reamintire
100%
80%
60%
40%
20%
0%
3″ 6″ 9″ 12″ 15″ 18″
Intervale de retenție (în secunde)
Figura 5. Durata MSD (după Petterson și Petterson)
Se poate observa că rata uitării este maximă în primele 6-9 secunde, când uităm peste 50% din materialul memorat, iar dupa 15 secunde uităm aproximativ 90% din materialul inițial. După intervalul de 18 secunde, dacă se mai pot reproduce elemente, înseamnă că acestea aparțin deja memoriei de lungă durată.
„Durata MSD este durata de activare a unităților cognitive existente la un moment dat în memorie” (Miclea, 1999, p.199), activarea poate fi prelungită sau scurtată, în funcție de fenomenele care o fac fluctuantă (repetiția stimulilor).
În urma analizelor și cercetărilor de laborator se poate spune că durata MSD este limitată, dar această limită este variabilă în funcție de intensitatea interferenței dintre sarcină și distractori. Prin urmare, MSD este o activare temporară a cunoștințelor din MLD, durata ei depinzând de persistența acestei activări. „Durată limitată a MSD nu este un argument pentru a vedea în ea o structură mnezică aparte, în loc de o stare a unui sistem mnezic unitar” (Miclea, 1999, p.201).
2.11. Memoria la diferite vârste
Prima zi de viață
Memoria începe chiar înainte de a ne naște, încă din perioada intrauterină, așa cum arată unele cercetări. Este foarte dificil să fie studiată memoria la vârste timpurii deoarece, la aceste vârste subiecții nu au o conduită de implicare în testări și în plus, nu comunică verbal, trebuind deci imaginate metode indirecte. Cum marea majoritate a testelor de memorie sunt verbale, dificultățile apar ca fiind și mai mari. Experimente complexe și ingenioase au arătat că nou născuții pot recunoaște un obiect pe care l-au mai văzut, încă din prima zi de viață. S-a demonstrat astfel că nou-născuții de o zi au memorie de recunoaștere. Experimente la fel de complexe au arătat de asemenea, că nou născuții pot recunoaște vocea mamei la mai puțin de 12 ore de la naștere! Deci și memoria auditivă a fost evidențiată în primele 24 de ore.
Așadar, iată ce știm și ce ne putem aminti în prima zi de viață: senzații, o explozie de senzații noi și tulburătoare, printre care vocea mamei, elemente vizuale simple, căldura și plăcerea legate de supt, gustul și textura laptelui. Totul este nou și deosebit (Faur, 2002).
Primele 6 luni
Bineînteles, pentru o perioadă de o zi, nu putea fi pusă în evidență decât memoria de scurtă durată. Studiile au continuat pe perioade mai lungi, în final demonstrându-se existența și funcționalitatea MLD. S-a constatat că “memoria de lungă durată pentru stimuli vizuali e o abilitate de bază ce apare încă din primele luni de viață”. La aceasta vârstă este o memorie în principal senzorială și emoțională, spontană, involuntară și mecanică. Ținând cont de faptul că limbajul verbal nu s-a dezvoltat încă, și deci nu există posibilitatea codării semantice (verbale), memoria se axează în special pe componentele motrice.
Perioada 1-3 ani
Rămâne totuși dominata de experiență senzorială, de descoperirea lumii fizice, de mișcare, memoria funcționând în principal pe aceste coordonate.
Perioada 3-6 ani
În afară de creșterea capacității MSD și MLD și scurtarea timpului de acces la informație (își amintește și răspunde mai repede), pe măsură ce copilul crește, apar și alte schimbări de ordin calitativ. Una dintre cele mai importante este apariția conștiinței propriei memorii și folosirea ei conștientă. Această vârstă este denumită a preșcolarului, coincizând cu grădinița, locul unde copiii iau contact pentru prima data în mod consistent cu programe educative special create. Memoria verbală se formează și se dezvoltă foarte mult. Unii copii deja învață scris-cititul la această vârstă.
Perioada 6-11 ani
Copilul învață încet să se controleze. Începe să distingă ce este important și ce nu. Cel mai pregnant acest lucru se reflecta în „selectivitate”. Până la vârsta de 9 ani, acest proces va suferi o îmbunătățire continuă. La această vârstă deja copilul posedă unele strategii de învățare, știind de exemplu ce-i este mai greu să învețe, sau că este mai ușoară reînvățarea decât prima învățare. Principala strategie este repetiția. Copilul devine relativ capabil să-și înțeleagî propriile abilități și să-și planifice comportamentul în raport cu obiectivele.
Totuși recunoașterea este mult mai ușoara decât reproducerea, memorarea nefiind încă suficient organizată. De aceea reproducerile sunt lipsite de fidelitate până la 10 ani. Se consideră ca la această vârstă încep să apară primele interese cognitive personale mai consistente, fapt care în mod clar focalizează învățarea și consecutiv reamintirea.
Perioada 11-14 ani
Intrat mai mult sau mai puțin pe linia dreaptă a maturizării, apar ca tot mai evidente unele transformări. Astfel, memoria se îmbogățește odată cu dezvoltarea schemelor și strategiilor mai diverse de învățare-memorare. Se obține organizarea superioară a actului de memorie, cu accent pe elementele de ordin calitativ, prin „creșterea eficienței mecanismelor de înmagazinare de cunoștințe” și apariția unor noi ,,strategii de abordare a situațiilor diverse de învățare”, concretizate în final în formarea chiar a unui “stil de memorare” propriu.
Se dezvoltă de asemenea capacitatea de memorare a elementelor de ordin abstract, odată cu dezvoltarea pe ansamblu a cognitivului.
Între 13-17 ani
G.S. Hall (primul autor care a studiat adolescența în mod „științific”), conform căreia: „Adolescența este o perioadă de furtuni și stres precum și de mari transformări în plan fizic, mintal și emoțional” (apud Birch, 2000, p.252).
„Puseul de creștere” secondat discret de maturizarea sexuală (care se intensifică în timpul pubertății) „încetinește și continuă ulterior lent, mai mulți ani (până la 24-25 ani)” (Șchiopu și Verza, 1981, p.176).
Capacitatea de memorare ajunge la foarte mari performanțe. Memoria, fiind o activitate complexă, implicit în organizarea numeroaselor legături asociative disponibile, este una din laturile cele mai solicitate ale activității intelectuale. În această perioadă crește mult caracterul activ și voluntar al memoriei; memoria foarte exactă a școlarului mic începe să fie tot mai mult înlocuită cu memoria logică care păstrează ceea ce este esențial, operând cu scheme logice.
Memoria operează cu reprezentări și noțiuni, care devin mai bogate, mai complexe, mai organizate. O serie de reprezentări se rationalizează treptat, altele capătă un caracter tipizat, având un potențial sugestiv deosebit de marcant. Dezvoltarea memoriei se reflectă în inițiere, care devine de 4-5 ori mai eficientă decât a perioadei micii școlarități. La preadolescent, fixarea se face încă sub forma unei reflectări relativ fidele a materialului ce urmează a fi memorat. Păstrarea ierarhizează, însă, o anumită ordine și primordialitate a ceea ce trebuie să se păstreze în funcție de criterii logice. Recunoașterea operează mult cu asociații și cu structuri de reprezentări. Cele mai evidente prefaceri apar în reproduceri. Preadolescentul structurează reproducerea verbală în stil propriu, se străduiește să depășească stilul nivelului verbal, scris sau oral. La adolescent, prelucrarea apare în însuși procesul fixării, când se procedează la restructurări care să facă mai sistematic și mai inteligibil materialul de memorat. Recunoașterea reconstituie materialul în aspecte detaliate analitice, prin coordonatele lui logice. În reproducere, adolescentul include în relatările sale verbale numeroase elemente de explicație (personale) sublinieri, asociații, comparații – ceea ce dă originalitate reproducerii (Boza, 2002, pp. 43-56).
Vârsta adultă
Memoria de lungă durată funcționează în general excelent. Memoria logică de asemenea nu pune probleme. Se înregistrează în medie o ușoară scădere a performanțelor memoriei mecanice după 40 de ani, dar și mai clar după 45. Reproducerea și recunoașterea funcționează aproape perfect până în jurul vârstei de 55 de ani, când se înregistrează o anumită creștere a timpului de reacție. Studiile arată însă ca un procent semnificativ de persoane își păstrează suplețea mnezică până la vârste mult mai înaintate (Faur, 2002).
2.12. Rolul memoriei de scurtă durată
Memoria de scurtă durată este ca și motorul unei mașini cu toate subcompartimentele sale. Ea încarcă bateriile și permite rularea întregului dispozitiv. Ciclurile de rotație ale motorului pot fi asemănate cu repetarea informației în MSD; procesele memoriei sunt similare cu etapele unui ciclu de rotație. Encodarea este o admisie a informației, stocarea se poate confunda cu compresia, iar evacuarea poate fi interpretată în două feluri: direcționarea informațiilor către depozitul de lungă durată și uitarea materialelor care nu prezintă interes.
MSD are rol de depozit, filtru intermediar obligatoriu, care prelucrează cel mai mare volum de informații, alegând-o pe cea care prezintă interes. Procesul de memorareare loc efectiv, când materialul de studiat devine centrul atenției și conștiinței. Astfel se reduce volumul de informație inițială și se ușurează prelucrarea ei.
Repetarea reprezintă o altă metodă prin care informația poate fi reținută. Materialul reperat se păstrează în MSD pe o perioadă mai lungă de timp decât căteva secunde, astfel se mărește rata de transfer a acesteia în MLD.
Termenul de memorie de lucru vine de la faptul că MSD este o memorie operativă, “fiind un sistem ce permite păstrarea concomitentă în minte și corelarea unui număr mare de informații” (Baddeley, 1998, p.42). Pentru o serie întreagă de operații, ca de pildă, calculul mental, judecarea și rezolvarea problemelor, este necesară o formă de stocare temporară a informației, astfel fiind necesară o formă de memorie de lucru (ML), o subcomponentă a sistemului general, care își asumă rolul de stocare și manipulare a materialului ce trebuie procesat. Controversele acestui punct de vedere nu au întârziat să apară, însă o serie de experimente, precum cele făcute de Baddeley și Hitch au încercat să aducă dovezi care să confirme această teorie și în mare parte au și reușit.
Un experiment care contribuie la întărirea conceptului de ML, cu rol determinant în activitatea umană, este cel prin care s-a demonstrat că „ pentru efectuarea unui raționament este într-adevăr necesară MSD” (Baddeley, 1998, p. 45). Din datele obținute de Baddeley și Hitch a reieșit faptul că MSD este utilizată atât pentru efectuare de raționamente cât și în procesele de învățare și înțelegere.
De asemenea, s-a mai stabilit tot rolul MSD, și în special a buclei fonologice, în învățarea unei limbi străine. Bucla fonologică reprezintă procesul prin care persoanele repetă în gând informațiile pentru a nu le uita, datorită caracteristiclor MSD prin care aceasta se spijină de codificare verbală.
Activitatea în care repetarea mentală este presupusă a avea un rol important este cititul. Omul ,,aude” de obicei ceea ce citește, ca și cum ar fi vorbit cu voce interioară. La adulți acest proces este prezent în proporții mai reduse, dar este valabil în cazul învățăriiunei limbi străine. Bucla articulatoare pare să acționeze ca un mecanism de verificare deosebit de eficient, în ceea ce privește păstrarea ordinii secvenței informaționale. Cercetările făcute de Baddeley au condus la concluzia că bucla fonologică este utilizată pentru învățarea vocabularului unei limbi străine, iar codificarea semantică este folosită în învățarea cuvințelor familiare.
Pentru a rezolva conștient o problemă „cel mai adesea utilizăm MSD ca spațiu de lucru, o folosim pentru a stoca părți ale problemei, dar și informația accesată din MLD care este relevantă problemei” (Hayes și Orrell, 1993, p.350).
În cercetările mai recente s-a căutat confirmarea rolului MSD în multitudinea de activități umane. Începând de la variabile precum sexul, vârsta, etnia, limba vorbită, până la diferite dizabilități ale funcțiilor mnezice, toate au arătat că MSD este un sistem complex, care este implicat în toate procesele psihice. În România, Aurel Clinciu a elaborat o baterie de memorie ce îi poartă numele: Bateria de Memorie Clinciu; din perspectiva ML, memoria cifrelor este o probă de buclă fonologică care implică ambele sale componente. Dacă însă proba cifre direct presupune preponderent stocajul, cifrele invers presupune mai mult un raport dintre limbaj intern, cel care face atât stocarea, cât și inversarea mintală, și limbajul extern, locul input-ului senzorial și al output-ului logic. În aceeași baterie de teste este și memoria mișcărilor care relevă secvențialitatea ML, deoarece privește atât dimensiunea ei temporală, cât și ordinea, ea fiind o sinteză a elementelor, făcută în plină acțiune.
Deși rămâne un subiect deschis pentru viitoarele cercetări, rolul MSD este destul de bine conturat datorită preocupărilor specialiștilor din domeniu;cu siguranșă în viitorul apropiat se vor descoperi și alte noutăți care poate vor accentua importanța MSD în sistemul uman sau dimpotrivă, vor veni cu argumente împotriva a ceea ce s-a afirmat până acum.
2.13. Uitarea în memoria de scurtă durată
În variatele sale forme, uitarea nu face altceva decât să respecte variatele forme ale memorării. Astfel, există uitare din memoria senzorială, uitare din MSD și uitare din MLD. De exemplu, în cazul memoriei senzoriale, uitarea intervine în căteva zecimi de secundă. Se uită masiv informații din MS, rămânând doar ceea ce a fost preluat pentru prelucrare superioară de către memoria de scurtă durată.
Memoria senzorială asigură „fotografierea” unui eveniment. Afluxul informațional din mediu este enorm comparativ cu capacitatea de prelucrare a sistemului cognitiv central. Din acest punct de vedere, uitarea este ceva binevenit, normal și necesar, un proces natural de triere a informației și păstrare a celei utile. În cazul memoriei de scurtă durată se întâmplă la fel. Memoria de scurtă durată asigură continuitatea prezentului. Uitarea corespunzătoare MSD face parte integrantă din MSD. Memoria de scurtă durată se numește tocmai de aceea de scurtă durată, deoarece este cuplată cu uitarea apărută după un interval relativ scurt de timp. Fără uitarea proprie, memoria de scurtă durată nu ar mai fi ceea ce este. De aceea MSD funcționează ca o memorie temporară, ce conservă prezentul atât timp cât este necesar, pentru a decide ce să păstrăm și ce nu din el.
S-au făcut studii care au demonstrat că până și secvențele situate în cadrul unei capacități de reținere date sunt uitate, dacă subiectul este împiedicat să se gândească la un element sau să îl repete într-un anumit mod. Soții Peterson, în studiul realizat, le-a prezentat subiecților secvențe alcătuite din câte trei consoane necorelate. Imediat ce subiectul le-a citit, i s-a arătat un număr compus din trei cifre și li s-a cerut să numere invers, din trei în trei. După un interval cuprins între 3 și 128 de secunde, subiectului i s-a cerut să reproducă cele trei consoane care i-au fost arătate inițial, înainte de a trece la următorul grup de trei consoane, urmat din nou de numărare. Murdock a făcut și el un experiment, dar el a folosit fie un cuvânt, fie trei cuvinte necorelate, compuse din trei litere. În urma ambelor experimente s-a observat că, este aceeași curba uitării, indiferent dacă se uitilizează trei cuvinte sau trei litere. Însă, în utilizarea unui singur cuvânt uitarea a fost redusăceea ce indică faptul că, este important numărul de fragmente amintite decăt numărul de litere.
Procentul elementelor reactualizate corect
100
90
80 1 cuvânt
70
60
50
40
30
20 3 cuvinte
10 3 consoane
0
0 3 6 9 12 15 18
Intervalul de reținere (secunde)
Figura 6: Curbele uitării alcătuite de Murdock și Peterson și Peterson
Inițial s-a crezut că tipul de curbă obținut în experiențele efectuate de cei trei, indică faptul că urmele lăsate în memorie devin tot mai slabe și se dezintegrează o dată cu trecerea timpului. Totuși ulterior s-a subliniat că în prima probă a experimentului subiecții au uitat foarte puțin, numai pentru prima secvență de triplete s-a constatat că fenomenul uitării este dramatic, fapt care este caracteristic procedeului. Cauza pare a fi faptul că subiecții întimpină dificultăți în a diferenția cele trei litere care abia le-au fost arătate și diferitele triplete prezentate anterior; cu cât intervalul dintre prezentări este mai mare, cu atât confuzia crește.
Uitarea este cauzată fie de faptul că itemii sunt înlocuiți cu alții noi, fie pentru că itemii se sting în timp. Noțiunea de înlocuire a itemilor corespunde memoriei de scurtă durată cu capacitate fixă. „ Capacitatea fixă ne indică faptul că putem privi memoria de scurtă durată ca pe un fel de cutie mentală cu aproximativ șapte compartimente. Fiecare item care păstrunde în memoria de scurtă durată ajunge în propriul compartiment. Cât timp numărul de itemi nu depășește numărul compartimentelor, putem să reproducem perfect itemii, însă atunci când compartimentele sunt ocupate și pătrunde un nou item, unul din cei vechi va trebui să dispară, itemul nou îl înlocuiește pe cel vechi” (Atkinson, 2002, p. 347).
Mecanismul uitării naturale automate din MSD, chiar dacă uneori ne deranjează atunci când trebuie să regăsim informația pe care am uitat-o, este de un imens folos, pentru că altfel uitarea ar trebui să fie controlată. Ținând cont că în urma filtrului senzorial rămâne totuși o mare cantitate de informații, uitarea, ștergerea implicită a informației din MSD, ne scapă de o grijă și de timp pierdut.
2.14. Mecanismele memorie de scurtă durata
Mecanismele funcționale ale MSD se consideră a fi cel mai probabil de ordin neurologic. Este vorba de rețelele reverberante, un circuit închis de menținere activă a informației, practic prin învvârtire în cerc. Excitația neuronală trece de la neuronul 1 la neuronul 2, de la neuronul 2 la neuronul 3, la neuronul 4, 5 pentru ca în final să revină la neuronul 1, ceea ce echivalează cu un mecanism de autoîntreținere a informației. Din acest motiv MSD nici nu crează impresia subiectivă a efortului pentru că se produce automat. Dacă în timpul acstui proces intervin factori distractori, circuitul este întrerupt și informația este pierdută; dar dacă în timpul menținerii ei se realizează asocierea acestor noi informații cu cele deja deținute sau se trece la prelucrarea informației menținută pe circuit, se pun bazele transferului către MLD.
Specificul MSD constă în faptul că, spre deosebirede memoria senzorială care recurge la codarea neurologică a stimulului și memoria de lungă durată care recurge la codarea semantică a acestuia, MSD procedează la reprezentarea lingvistică, verbală stimulului. Subiectul uman procedează la verbalizarea stimulului, prelungind astfel durata retenției sale de la câteva sutimi de secunde la o durată de ordinul secundelor. Chiar dacă trebuie amintite informații doar pentru câteva secunde, memoria de scurtă durată implică cele trei stadii: encodarea, stocarea și reactualizarea.
2.14.1. Encodarea
Pentru a transforma informațiile de intrare în elemente de memorie de scurtă durată trebuie să li se acorde atenție. Informațiile care vin în contact cu oamenii sunt selecate, de aceea MSD va conține numai ceea ce a fost selectat. Acest lucru înseamnă că multe informații la care suntem expuși nu vor intra niciodată în MSD și nu vor fi disponibile pentru o reactualizare ulterioară. Problemele care apar în memoria de scurtă durată țin de atenție. Se întâmplă ca atunci când mergi să plătești o rată sau o taxă și cineva te întreabă ce culoare la păr avea caserița, probabil nu se va cunoaște răspunsul deoarece nu li s-a acordat o atenție de osebită acestui amănunt.
Atunci când informația este encodată în memorie, ea este admisă sub forma unui cod sau reprezentare. Cercetările arată că se pot folosi atât reprezentarea vizuală, cât și cea acustică, deși este favorizat un cod acustic atunci când se încearcă menținerea informației activă, prin repetarea ei. Repetiția este o strategie accesibilă, dacă informația conține elemente verbale, de exemplu cifre, litere sau cuvinte. Dacă se dorește reținerea și amintirea unui număr de telefon, se va transforma numărul sub formă de sunete ale numelor cifrelor și se va repeta până la formarea numărului dorit. Într-un experimentîn care se demonstrează existența unui cod acustic, cercetătorii le-au prezentat pe scurt subiecților o listă de șase consoane, când literele au fost îndepărtate, subiecții trebuiau să scrie în ordine toate literele. Deși operațiunea a durat doar două secunde, subiecții au făcut greșeli. Litera incorectă era asemănătoare acustic cu una corectă; se înlocuia litera B cu T (Conrad, 1964, apud Baddeley, 1998, pp. 24-26).
Un alt experiment indică faptul că, deși se poate folosi un cod vizual pentru un material verbal, codul se stinge rapid. Se dă o adresă 7915THIRD AVENUE, se are în vedere un cod vizual al acestuia de 1-2 secunde. Această reprezentare va conserva detaliile vizuale, dar după două secunde, tot ce va rămâne va fi sunetul adresei ( codul acustic), iar acest cod nu va conserva informațiile despre forma literelor (Posner și Keele, 1967, apud Baddeley, 1998, pp.25-27). Această dominantă a codului acustic se poate aplica materialelor verbale; dacă o persoană trebuie să stocheze elemente nonverbale, codul vizual va deveni cel mai important.
Existența ambelor coduri, acustic și vizual, i-a condus pe unii cercetători la afirmația că MSD este alcătuită din trei componente distincte. Prima este tamponul acustic, care stochează sumar informația sub forma unui cod acustic; a doua, tamponul vizual, care stochează informația sub forma unui cod vizual, a treia componentă este denumită central executivă, care supervizează și coordonează celelalte două componente (Baddeley, 1986).
2.14.2. Stocarea informațiilor
Când se vorbește despre stocarea MSD se vorbește despre capacitatea, volumul memoriei de scurtă durată (despre acest aspect s-a discutat în capitolele anterioare). Psihologul George Miller a descoperit că memoria de scurtă durată se limitează la "numărul magic" 7, plus sau minus 2 elemente. Aceste elemente pot fi unități cu sens de informație (litere, cifre, cuvinte, etc.) sau grupuri cu sens de informație (de exemplu, numărul casei mele, chiar dacă este format din 3 cifre, pentru mine ele se grupează într-o singură unitate cu sens – ,,numărul casei"). De asemenea, stocarea memoriei de scurtă durată durează foarte puțin, de la 5 la 18 secunde, după care încep să se piardă din elemente.
2.14.3. Reactualizarea informației
Studiile făcute asupra reactualizării informațiilor arată că reactualizarea devine cu atât mai lentă, cu cât sunt mai multe elemente în MSD. Sternberg (1966) a făcut un astfel de studiu în care subiectului îi este prezentat un set de cifre, pe care trebuie să le rețină în MSD. Subiectul a reținut ușor lista deoarece conținea de la 1 la 6 elemente. În absența listei, i se prezenta subiectului un element, iar el trebuia să spună dacă acel element era sau nu pe lista memorată; rareori subiecții au răspuns greșit. Fiecare item suplimentar adăugat în MSD, scade din corectitudinea răspunsurilor.
Rezultatele studiilor i-au condus pe cercetători la ipoteza că reactualizarea necesită un proces de căutare la nivelul memoriei de scurtă durată, în care elementele sunt examinate una câte una. “Procesul de căutare serială în MSD se presupune că operează cu o frecvență de 40 milisecunde pe item, care este prea mare pentru a putea fi conștientizată (Sternberg, 1966, apud Atkinson et all, 2002, pp. 348-349)”.
„Reactualizarea unui element din MSD poate depinde de activarea acelui element ajuns la nivelul critic. Cu alte cuvinte, cifra de probă se află în MSD dacă reprezentarea se află deasupra nivelului critic de activare, și cu cât sunt mai mulți itemi în MSD, cu atât vor fi mai puțini activați (Monsell, 1979, apud Atkinson et all, 2002, pp. 348-349)”.
Unii autori au considerat că simpla menținere, suficient de mult timp, a informației în MSD prin repetare, este de ajuns pentru a asigura transferul în MLD. O posibilă explicație este aceea că astfel apar modificări fizice și biochimice permanente.
2.15. Modelele informaționale: „teoria celor trei memorii”
În anii ’60 s-a înregistrat dezvoltarea unui număr important de modele informaționale care concep memoria ca fiind compusă din mai multe depozite în care este stocată informația. Multe din aceste modele fac referire la transferul de la un registru la altul a informației, dar totodată pun în evidență procesele și mecanismele MSD.
2.15.1. Modelul lui Waugh și Norman
Acest model se bazează pe o concepție și pe un lexic puternic inspirate din punctul de vedere susținut de W. James. Orice item verbal căruia subiectul îi acordă atenție intră în memoria primară. Capacitatea sistemului de memorie primară este strict limitată. De aici rezultă că itemurile noi care sunt luate în calcul și intră în memoria primară înlocuiesc itemurile care erau deja memorate acolo, iar itemurile înlocuite sunt uitate: există deci riscul unei interferențe prin apariția eventuală de stimuli noi înaintea evocării stimulilor memorați anterior în memoria primară. Însă, dacă este repetat mental, un item poate rămâne în memoria primară, iar probabilitatea ca el să intre în memoria secundară crește, itemul devenind astfel insensibil la interferanța stimulilor interpuși.
Waugh și Norman precizează că cele două sisteme, memoria primară și memoria secundară, nu trebuie considerate ca mutual exclusive: probabilitatea de evocare a unui item dat depinde atât de probabilitatea ca el să se mai afle în memoria primară, cât și de probabilitatea de a fi intrat în memoria secundară, cele două probabilități însumându-se. Ei consideră că rezultatele lucrărilor clasice asupra memoriei pe termen scurt reflectă acest efect conjugat al celor două sisteme de memorie.
Memorie
Stimul Memorie repetiție mentală secundară
primară
Uitare
Figura 7. Modelul memorie după Waugh și Norman, 1965.
Utilizând o tehnică de Running memory – tehnica de prezentare continuă, Waugh și Norman au căutat să ilustreze rolul interferențelor în memoria pe termen scurt: un item care nu este repetat se pierde rapid, oricare ar fi viteza de prezentare, deci fără efectul unui declin spontan care să țină doar de durată. În experiența lor, se prezintă o succesiune de 16 cifre, cu viteză constantă: fie o cifră, fie 4 cifre pe secundă. Ultima cifră prezentată din listă servește drept indice pentru subiect: el trebuie să regăsească cifracare, în listă, urma după acest indice. Listele sunt alcătuite în așa fel încât cifra-țintă să corespundă unor poziții variabile în lista prezentată, numărul de stimuli interferenți dintre prezentare și evocare variază așadar în mod sistematic, de la 1 la 13, în funcție de poziția țintei în raport cu finalul listei prezentate.
Rezultatele arată că viteza de prezentare (timpul scurs între prezentare și evocare) nu are nici un efect, pe când numărul de stimuli interpuși între prezentare și evocare exercită un efect important, evocarea variind aproape de la 100% la 0% atunci când trece de la 1 la 13 stimuli interpuși. Waugh și Norman trag de aici concluzia că se poate exclude prezența unui fenomen de declin spontan în memoria primară și că doar interferența stimulilor interpuși între prezentare și evocare are un rol jucat în acest context (Goanac’h, Larigauderie, 2002, pp.43-44).
2.15.2. Modelul lui Atkinson și Shiffrin
Acest model reprezintă una dintre cele mai clasice referințe din momentul în care se invocă ipoteza unei pluralități a sistemelor de memorie. Modelul celor doi se bazează pe argumente empirice: declinul rapid al informațiilor stocate, în lipsa repetiției mentale, sindromul mnezic, codificarea verbală a informațiilor în memoria imediată. Autorii propun trei componente ale sistemului mnezic: RS-registrul senzorial, DTS-depozit pe termen scurt, DTL-depozitul pe termen lung.
r
S RS t1 rm t2 DTL
DTS
t3
P1 P2 P3
RS = registrul sensorial DTS= deposit pe termen scurt DTL = depozit pe termen lung
S= stimul rm= repetiție mentală P3= pierderea planului de
recuperare a informației
P1= declinul urmei P2= saturația registrului de MTS
r= răspuns
t1= transfer prin selecția t2= transfer prin prelucrarea t3= transfer pentru utilizare
informațiilor(atenția) informațiilor (reactivare)
Figura 8. Fluxul informațiilor în sistemul cognitiv după
modelul lui Atkinson și Shiffrin, 1968
Registrul senzorial intervine o dată cu apariția unui stimul, acesta este înregistrat în funcție de dimensiunea sa specifică (vizuală, auditivă, tactilă). Urma senzorială corespunzătoare se șterge foarte rapid (P1 în figură), în mod spontan, într-un timp mai scurt decât os ecundă sau de ordinul secundei.
Depozitul pe termen scurt este considerat de cei doi autori ca fiind „ memoria de lucru” a subiectului. Doar o parte din informația disponibilă în registrul senzorial este selectată pentru a fi transferată (t1) în DTS: sunt transferate numai informațiile cărora subiectul le acordă atenție. Transferul informațiilor din Rs în DTS este deci sinomin aici cu a acorda atenție acestor informații. Atkinson și Shiffrin notează că o astfel de selecție implică puterea în relație a caracteristicilor informațiilor din registrul senzorial și a unor caracteristici permanente, deci stocarea în DTL, ale acelorași informații.
Informația este stocată în depozitul pe termen scurt în funcție de una sau mai multe dimensiuni, nu neapărat cele ale stimulării, și deci nici cele ale modalității senzoriale implicate în RS. Datele empirice i-au determinat pe cei doi autori să considere modalitatea auditivă ca fiind cea privilegiată în stocarea informațiilor în DTS.
Cantitatea de informații pe care o putem stoca în depozitul pe termen scurt este limitată. Șederea informațiilor în DTS este tranzitorie, de ordinul a 30 secunde, potrivit autorilor, pentru a le menține e nevoie de o activitate a subiectului, repetiția mentală, figurată printr-o buclă internă la nivelul DTS. În plus, cum procesul de repetiție mentală prelungește durata prezenței informațiilor în DTs, se presupune că el permite consolidarea urmei construite în DTS. Așadar, urmele din DTL se construiesc în DTS, fie direct ca urmare a duratei de ședere în DTS, fie prin creșterea timpului afectat codificării. Din acest punct de vedere, DTS trebuie considerat o „memorie tampon” (Goanac’h, Larigauderie, 2002, pp.47-48).
2.16. Memoria de scurtă durată vs. memoria de lucru
În prima sa variantă, modelul memoriei de lucru a fost formulat de Alan Baddeley și Graham Hitch (1974), fiind perfecționat ulterior de Baddeley (1986, 1990, 1995). La baza acestui model stau două premise de bază. Prima se datorează scăderii interesului pentru MSD odată cu apariția modelului nivelelor de procesare a informațiilor. A doua premisă constă într-o limită a modelului structural formulat de Atkinson și Shiffrin. Autorii acestui model au conceput MSD ca pe un stadiu care stochează și tratează informațiile în timpul procesului de învățare. ,,Dacă rolul MSD este crucial pentru învățare, raționment și planificare, atunci pacienții cu MSD tulburată ar trebui să aibă dificultăți în învățarea de lungă durată, distorsiuni de raționament, înțelegere și planificare” (Zlate, 1999. p. 453). Acest fapt nu a fost observat la pacienții cu MSD deficitară.
Pentru a înțelege această ,,anomalie aparentă”, Baddeley și Hitch au plasat subiecți normali într-o situație ce simula problemele întâlnite la subiecții cu deficite în MSD. S-a presupus că îndeplinirea unei sarcini ce necesită intervenția MSD și a unor sarcini cognitive (înțelegere, judecată, etc.) va slăbi performanța într-un mod semnificativ. Astfel, cei doi cercetători, au cerut subiecților să memoreze liste de 1-2 cifre în timp ce efectuau un test de raționament. În alt experiment sarcina a fost de a memora 2-8 elemente. Subiecților lis-a cerut să repete cu voce tare în timp ce efectuau sarcinile cognitive. Dacă în primul experiment performanțele subiecților au fost destul de ridicate, în al doilea experiment nu s-au înregistrat diferențe semnificative, în sens negativ, diferența constând în timpul necesar efecuării sarcinii. Timpul a crescut odată cu creșterea numărului cifrelor, raționamentul fiind mai lent. Explicația formulată de cei doi autori a fost relativ simplă: există o memorie de lucru (ML) cu componente multiple, fiecare dintre ele îndeplinind sarcini specifice. Așa se explică de ce atunci când o componentă este deficitară, alta sau altele rămase intacte compensează activitatea celei perturbate. (Zlate, 1999. p. 454).
În sarcinile utilizate de Baddeley și Hitch se observă că ML este legată de capacitatea mnemonică, însă legăturile dintre aceasta și MLD sunt minore. Pentru a explica ansamblul funcționalităților memoriei de lucru în aspectele sale de stocare și de control, trebuie luate în calcul și alte elemente.
Cea mai importantă concluzie a experimentelor facute de cei doi cercetători este că executarea de sarcini cognitive este perturbată atunci când se adaugă o încărcătură mnemonică de șase cifre, însă nu și atunci când încărcătura este de doar trei itemi. Competiția între stocare și prelucrare nu este instaurată așadar decât atunci când încărcatura de memorie se apropie de ceea ce se consideră, în mod tradițional, ca fiind limita capacității mnemonice. (Gaonac’h, Larigauderie, 2002, p.55).
După Baddeley și Hitch, modelul memorie de lucru se compune dintr-un administrator (controlor) central și două subsisteme ,,sclave”: unul specializat în tratarea verbală (bucla articulatorie sau fonologică), iar celălalt specializat în tratarea imagistică (calea vizuo-spațială). Fiecare dintre ele se individualizează atât prin funcții multiple, cât și prin subcomponentele lor.
Figura 9. O reprezentare simplă a modelului memorie de lucru. Cele două subsisteme, cel vizual și cel verbal, susțin un sistem suplimetar de control, sistemul executiv central (Baddeley, 1998. p. 45).
Administratorul (controlorul) central – funcționează ca un sistem atențional și nu ca o unitate de stocaj mnezic. Acesta interacționează cu MLD și se sprijină pe mecanismul de luare a deciziei și de control a ML. Lobii frontali au un rol deosebit în funcționarea sistemului executiv central. Administratorul îndeplinește două funcții:
a) recrutarea și realizarea operațiilor cerute de sarcina curentă;
b) alocarea capacităților în alte subsisteme ale memoriei de lucru, astfel realizându-se sarcina cognitivă.
Bucla articulatorie (fonologică) – rolul ei constă în stocarea și manipularea materialului verbal. Conține două componente:
a) o unitate de stocaj fonologic, care este responsabilă pentru reținerea informațiilor provenite de la limbaj;
b) un proces articulator corespunzător limbajului interior.
„Traseele mnezice din unitatea de stocaj fonologic sunt supuse ștergerii și devin irecuperabile după 1-2 secunde. Reînprospătarea lor se poate face printr-un proces articulator care stă la baza autorepetiției subvocate” (Zlate, 1999, p. 45). Baddeley arată că esența buclei fonologice este că: ,,engramul” mnezic depinde de viteza de repetiție și că ea este aproape echivalentă cu numărul elementelor ce pot fi pronunțate în două secunde. Timpul elementelor reamintite este în funcție de timpul articulării. (Baddeley, 1998, pp. 46-51).
Calea vizuo-spațială – are rolul de stocare și manipulare a imaginii mentale a materialului vizuo-spațial. Deasemenea se împarte în două componente:
a) una pentru tratarea formelor și răspunde lui ,,ce”;
b) cea de-a doua axată pe tratarea localizărilor și răspunde lui ,,unde”.
Cele două componente (vizuală și spațială) corespund unor structuri cerebrale diferite.
Din cele de mai sus se pot extrage principalele postulate ale memoriei de lucru:
înlocuirea ideii de unitate a MSD cu funcționarea ML în subsisteme specializate pentru sarcini diferite;
elementele memoriei de lucru posedă resurse propii și o relativă autonomie de funcționare;
stocajul temporar nu este pasiv, informația poate fi manipulată în vederea trecerii spre MLD sau pentru a o folosi într-o recție motorie;
existența de trasee paralele care duc spre MLD;
existența de resurse comune de tratare a diferitelor sarcini cognitive (Zlate, 1999, p. 455).
Deși unele cercetări duc spre concluzia unei înlocuiri a termenului de MSD cu ML, nu se impune însă să existe o poziție radicală în acest sens. Modelul memorie de lucru nu înlocuiește MSD cu ML, ci propune un concept cu totul nou și cu mai multe valențe explicativ-interpretative. „Ar fi o naivitate să credem că noțiunea de MSD nu va mai fi utilizată de acum inainte”(Miclea, 1999, p. 208). Opțiunea exprimată aici vine în consens cu propunerile a tot mai multi cercetători, mai ales în ultimii ani, de abordare a conceptului de MSD.
Rezumând pe scurt se poate afirma că MSD este activarea temporară a MLD și că din compararea MSD cu ML reiese faptul că ambele circumscriu mulțimea cunoștințelor cognitive temporar activate (cunoștințe-mecanisme de procesare), ca atare, ele sunt identice. Faptul că se optează pentru un termen sau altul ține de rațiunile empirice ale fiecăruia și de propriile preferințe.
2.17. Factori de influență în memoria de scurtă durată
Memorarea este un proces psihic care se realizează mai ușor sau mai greu, mai repede sau mai încet, cu un consum mai mare sau mai mic de energie, cu o eficiență crescută sau sccăzută datorită unei multitudini de factori. În primul capitol s-a discutat despre factorii de influență asupra memoriei, aceștia fiind clasificați în mai multe categorii. Cele mai importante sunt: factori ce țin de particularitatea materialului de memorat, factori dependenți de subiectul care memorează. Aceștia pot facilita sau dimpotrivă, perturba procesul memorării (Zlate, 1999, p.374). În cazul particular al MSD intervin o serie de factori care pot avea o anume influență, pozitivă sau negativă, asupra performanțelor.
2.17.1. Factori de personalitate
Personalitatea subiecților este un factor cu o vastă influență într-o cercetare asupra MSD. Noțiunea de „locus of control” (locul controlului) face o distincție între subiecții care-și atribuie în mod prioritar reușita sau eșecul unei activități, resurselor lor individuale, capacitate sau efort (locul controlului intern), și subiecții care-și atribuie reușita sau eșecul factorilor externi, mediului înconjurător, material sau social (locul controlului extern). Wheale și O’Shea (1982) estimează că prezența unui zgomot face ca subiecții cu locul controlului intern să aibă performanțe mai bune, pe când în liniște subiecții cu locul controlului extern îi depășesc pe cei din prima categorie. Explicația autorilor este că primii estimează situația ca fiind în continuare sub controlul lor, zgomotul fiind o condiție externă defavorabilă ce trebuie înfruntată. Cei din categoria a doua tind „să abandoneze în fața unei situații dificile” (Gaonac’h și Larigauderie, 2002, p.211).
Într-un studiu făcut de D’Ydewale, Ferson și Swerts (1985) s-a cercetat interacțiunea dintre nivelul de vigilență și intervalul de retenție. Autorii au arătat că nu intervalul efectiv trebuie luat în seamă ci, pentru anumiți subiecți intervalul de retenție la care ei se așteaptă. Se demonstrează că performanța este mai bună atunci când evocarea este amânată, diferența există numai la subiecții cu un grad ridicat de vigilență (stări de nevrosism și de introversiune, extroversiune, subiecții nevrotici și introvertiți sunt considerați ca având o vigilență ridicată). S-a luat în calcul și tipul de sarcină: cea cu evocare imediată sau cea cu evocare amânată (Gaonac’h și Larigauderie, 2002, p. 221).
2.17.2. Factorul moment al zilei
Se consideră că nivelul de vigilență tinde să sporească pe durata zilei, consecința globală fiind ameliorarea performanțelorîntr-un număr mare de sarcini. În ceea ce privește MSD, Hockez, Davies și Graz (1972) au afirmat că rezultatul este invers comparativ cu vigilența. Autorii au observat că MSD este mai bună cu aproximativ 20% dimineața (ora 06,30) decât seara (ora 23).
Folkard (1979) a utilizat liste constituite plecând de la cuvinte care prezentau fie asemănări fonetice, fie asemănări semantice. Astfel, el arată că posibilitatea unor confuzii fonetice are mai multe efecte negative dimineața decât seara, pe când posibilitatea confuziilor semantice are efecte negative mai mari seara decât dimineața. Concluzia a fost că strategia dominantă dimineața este una de menținere, de memorare fondată pe caracteristicile fizice ale stimulilor, pe când strategia dominantăseara ar fi elaborarea informațiilor, în speță prelucrarea semantică a stimulilor. Acest lucru vine să confirme superioritatea performanțelor materiale pentru evocarea imediată, care duce cel mai adesea la utilizarea unei codificări fonetice (Gaonac’h și Larigauderie, 2002, p.209).
2.17.3. Factorul zgomot
Hamilton, Hockez și Quinn (1972) au măsurat evocarea de perechi de adjective prezentate pe cale vizuală în același timp cu un zgomot de 55 sau 85 dB. Dacă se modifică la întâmplare ordinea listei la fiecare încercare, evocarea pe termen scurt este afectată de zgomot. În schimb când ordinea itemurilor este menținută de-a lungul încercărilor, listele sunt reținute mai bine la zgomot.
În general, prezența unui zgomot tinde să sporească selectivitatea atenției. Efectele date de zgomot depind de codificare și nu de conservarea sau recuperarea materialului învățat, nu este vorba de efectele de memorare propriu-zise, ci mai curând de efectele legate de focalizarea atenției pe durata acumulării informației.
Hartlez, Dunne, Schwartz și Brown (1986) au arătat că efectele zgomotului nu sunt aceleași pentru toți subiecții: ele depind de strategiile dominante ale fiecăruia dintre ei. Subiecții pot fi diferențiați în funcție de strategia lor dominantă, după cum consacră mult timp lecturii și înțelegerii itemilor (strategie spațială) sau verificării propriu-zise (strategia verbală) (MacLeod, Hunt, 1978, apud Gaonac’h și Larigauderie, 2002, p. 210). În această situație, zgomotul tinde să favorizeze subiecții care utilizează o strategie verbală și să-i defavorizeze pe cei care utilizează o strategie spațială.
Baddeley este de părere că zgomotele nu viciază memoria, chiar atunci când ele sunt foarte puternice. El este menținut în afara depozitului memoriei de scurtă durată, cu ajutorul unui filtru capabil să facă distincția între zgomot și vorbire. În experimentele sale, Baddeley a dovedit că “muzica vocală deranjează în aceeași măsură ca și vorbirea, însă muzica instrumentală exercită un efect mai redus, acest rezultat al studiilor având implicații în ceea ce privește natura de filtrare a sunetelor”(Baddeley, 1998, p.47).
2.17.4. Factorul similaritate acustică
Una din caracteristicile atribuite MSD este că se sprijină pe codificarea verbală, implicând un oarece proces de exersare repetată. Există așadar un sistem fonologic în care este implicată MSD. Efectul similitudinii fonologice sau acustice reprezintă tendința subiecților de a comite erori datorită similitudinii fonologice a termenului reprodus greșit cu termenul corect. Cuvinte precum por, con, cod, pom, pol este mai greu de amintit decât cuvintele far, apă, bon, iaz, gol.
Pe baza rezultatului că, în cadrul memoriei de scurtă durată, materialul este preluat pe baza sonorității cuvintelor, Conrad (1960) a făcut experimente asupra efectului care îl are similaritatea acustică asupra memoriei. Autorul a arătat că secvențele conținând litere cu sonoritate asemănătoare erau mult mai susceptibile de a fi reactualizate eronat decât secvențele alcătuite din litere cu sonoritate diferită. De pildă o secvență formată din PDGCVB era mult mai expusă erorilor decât o secvență de tipul KXRZLF. El a arătat că efectele similare puteau fi produse și prin folosirea cuvintelor cu sonorități asemănătoare, ceea ce dovedește că subiecții le-au reactualizat mai mult după sunet și mai puțin după imagini. Conrad a presupus că MSD este deosebit de strâns asociată cu vorbirea și nu cu sensul cuvintelor (apud Baddeley, 1998, p. 36).
„Listele de cinci cuvinte erau reamintite într-o mică măsură atunci când cuvintele sunau asemănător, dar similaritatea înțelesurilor determină reamintirea într-un mod foarte asemănător cu cea produsă de cuvintele nerelaționale. În listele de zece cuvinte similaritatea semantică producea o slabă reamintire, în timp ce cuvintele ce rimau erau reamintite la fel de bine ca și cuvintele nerelaționale. Acest rezultat poate fi înțeles dacă se presupune că similaritatea codurilor de memorare ar produce confuzii între itemi (apud Zlate, 1999, p.420).
2.17.5. Factorul percepție auditivă vs. percepție vizuală
Într-o experiență din 1964, Conrad verifică ipoteza că în memoria pe termen scurt stimulii ar fi reținuți pe baza modului în care sunt pronunțați. El folosește două situații diferite: una ținând de percepția auditivă, cealaltă de memorarea după o prezentare vizuală. Raționamentul lui Conrad este acela că stimulii reținuți în memoria imediată după o prezentare scrisă fac obiectul unei codări pe baza proprietăților lor fonetice, totul se petrece ca și cum subiecții ar transforma imaginea percepută (grafismul literelor) în echivalentul ei auditiv, bazându-se pe modul în care sunt pronunțate de obicei literele alfabetului. Autorul consideră că memoria imediată implică o codificare fonetică a itemurilor memorate, chiar dacă acestea sunt prezentate în scris. Memoria pe termen scurt ar depindede o modalitate a activității mentale, codarea fonetică, fără ca aceasta să fie numaidecât modalitatea de prezentare a itemurilor memorate. (Gaonac’h și Larigauderie, 2002, p.60)
După cum arată mai multe cercetări în prezența orală se produce o luare în calcul directă a proprietăților fizice ale stimulilor, trebuie luat în vedere posibilitatea intervenției în prezentarea scrisă a unui proces de transformare ce are ca rezultat constituirea unei reprezentări fonetice a stimulilor percepuți pe cale vizuală. “Omul aude ceea ce citește, ca și cum ar vorbi o voce interioară, cititul în gând” (Baddeley,1998, p.50). Mai multe cercetări conduse de Baddeley au relevat faptul că listele compuse din itemi având asemănări fonetice între ele sunt mai dificil de memorat decât listele compuse din itemuri îndepărtate pe plan fonetic. De asemenea, atunci când memorarea se realizează pe baza percepției auditive este mai performantă decât atunci când se folosește suport scris.
Factorii implicați în memoria de scurtă durată sunt foarte diverși, fiecare cercetător a dorit să studieze pe acei factori care au crezut că vor avea un efect semnificativ. Astfel, pe lângă factorii menționați mai sus se întâlnesc și alți factori precum: durata intervalului de retenție, numărul de stimuli interpuși, viteza de prezentare a itemurilor, prezența unei activități interferente pe durata prezentării, frecvența cuvintelor care trebuie evocate, forța legăturilor asociative dintre cuvinte, factorul sens, și altele. Experimentele au dovedit că unii factori influențează mai mult sau mai puțin procesul de memorare, iar alți factori au avut un impact nesemnificativ.
Capitolul III
Obiectivele și ipotezele cercetării
Obiectivele cercetării:
Se știe că pe durata vieții oamenii învață permanent dar numai o parte din volumul masiv de informații este selectată și stocată în creier. Există o diversitate de factori care pot influența memoria de scurtă durată – unii influențează mai mult sau mai puțin procesul de momorare, alții au un impact semnificativ.
Studiul de față își propune să cerceteze modul în care memoria de scurtă durată poate fi influențată de anumite condiții: a) cunoașterea prealabilă a obiectivului memorării; b) receptarea unor stimuli puternici în timpul memorării; c) verbalizarea însoțitoare învățării și d) similaritatea acustică a cuvintelor.
Scopul acestui studiu a fost de a identifica anumiti factori implicați în procesul memoriei de scurtă durată, influența fiecarui factor în parte si influența concomitentă a celor 4 factori asupra performanței memoriei de scurtă durată.
Ipotezele cercetării:
Ipoteză generală: Performanța memoriei de scurtă durată este influențată de cunoașterea sau noncunoașterea obiectivului cercetării, de prezența unor stimuli distractori, de verbalizarea însoțitoare memorării, de gradul de similaritate al cuvintelor prezentate.
I1: Cunoașterea prealabilă a obiectivului memorării favorizează memoria de scurtă durată, în sensul că subiecții care sunt anunțați de la început că vor fi evaluați, vor reține mai mulți itemi comparativ cu cei cărora nu li se comunică obiectivul.
I2: Receptarea unor stimuli puternici în timpul memorării reprezintă un factor perturbator, în sensul că un număr semnificativ de subiecți vor memora greșit sau vor omite enumerarea de itemi prezentați.
I3: Verbalizarea însoțitoare memorării facilitează performanțele memoriei, în sensul că subiecții care au rostit cu voce tare termenii citiți pentru a fi memorați, vor reține mai mulți itemi decât subiecții care au citit „în gând”.
I4: Similaritatea acustică a cuvintelor este un factor de interferență care duce la scăderea performanței în memoria pe termen scurt, în sensul că subiecții care vor memora termeni similari vor reține mai puțini termeni decât cei care au avut o listă de cuvinte diferite.
Capitolul IV
Metodologia cercetării
Variabilele cercetării:
Variabila dependentă: performanța memoriei de scurtă durată.
Variabila independentă 1: cunoașterea prealabilă a obiectivului urmărit:
cunoașterea obiectivului;
necunoașterea obiectivului.
Variabilă independentă 2: prezența stimulilor distractori:
prezența distractorilor;
absența distractorilor.
Variabila independentă 3: verbalizarea însoțitoare memorării:
rostirea cu voce tare;
citirea „în gând”.
Variabila independentă 4: similaritatea acustică:
termeni similari acustici;
termeni diferiți acustic.
Design experimental:
Designul experimental este unul factorial, de tipul 2 X 2 X 2 X 2 cu 16 grupe independente, fiecare grup fiind supus la o singură combinație de niveluri ale celor 4 variabile independente, iar numărul de combinații este dat de produsul dintre numărul de niveluri ale variabilelor independente.
Tabel nr.1 Grupele experimentale realizate în funcție de cele patru variabile independente: cunoașterea prealabilă a obiectivului urmărit, prezența stimulilor, verbalizare însoțitoare memorării, similaritatea cuvintelor.
Eșantion experimental:
La această cercetare au participat 320 de subiecți, fete și băieți, cu vârstă cuprinsă între 15 și 17 ani (171 băieți și 149 fete). Subiecții au fost aleși aleatoriu din rândul elevilor claselor a IX-a și a X-a din două licee din Negrești – Oaș, Satu – Mare: Grup Școlar Agricol „Ion Ionescu de la Brad” și Liceul Teoretic „Miron Costin”. Elevii provin din medii familiale diferite aparținând atât mediului urban cât si celui rural.
Tabel nr.2. Lotul experimental participant la prezentul studiu
Testarea am desfășurat-o în perioada martie-aprilie anul curent la Grupul Școlar Agricol ,,I.Ionescu de la Brad” într-o sală de curs și la Liceul Teoretic ,,Miron Costin” de asemenea într-o sală de curs. Am lucrat cu grupuri independente și omogene în ceea ce privește sexul, vârsta, mediul de proveniență.
Mod de manipulare a variabilelor:
Variabila independentă 1: cunoașterea obiectivului urmărit
Manipularea variabilei-cunoașterea obiectivului urmărit s-a realizat prin informarea subiecților asupra faptului că vor fi evaluați ulterior la numărul de cuvinte memorate. Subiecții din condiția experimentală de necunoaștere a obiectivului nu au fost informați că vor fi evaluați la numărul de cuvinte memorate.
Variabila independentă 2: prezența stimulilor intenși
Manipularea variabilei prezența stimulilor s-a realizat prin zgomotul produs de trântirea unei uși în timpul prezentării listei de cuvinte.
Variabila independentă 3: verbalizarea însoțitoare memorării
Manipularea acestei variabile s-a făcut prin solicitarea subiecților din condiția experimentală de verbalizare să rostească cu voce tare cuvintele din listă, iar cei din grupele experimentale fără verbalizare, să le spună în gând.
Variabila independentă 4: similaritatea acustică
Această variabilă a fost manipulată prin prezentarea unor liste de cuvinte similare și diferite în conformitate cu planul experimental.
Variabila dependentă: performanța memoriei de scurtă durată este manipulată prin numărul de cuvinte memorate de fiecare subiect, în funcție de planul experimental.
Procedura experimentală:
Cei 320 de subiecți care au participat la realizarea experimentului au fost împarțiți în 16 grupe experimentale, independente și omogene, fiecare grup fiind format din 20 de subiecți băieți și fete. Fiecarei grupe i s-a aplicat câte o combinație a nivelurilor celor 4 variabile independente. Pentru realizarea listelor de cuvinte am facut pretestare. La această pretestare au pariticipat 20 de subiecți alesi aleatoriu – baieți și fete. Aceștia au fost solicitați să enumere câte 5 cuvinte similare ca formă acustică și număr de silabe si 5 cuvinte diferite ca formă acustică și silabe. Cuvintele similare trebuiau să fie formate din 2 silabe iar cele diferite să fie formate din maxim 3 silabe (Anexa 2). Listele finale de cuvinte au fost obținute în urma analizei de frecvență a acestora, fiecare listă fiind alcatuită din 10 cuvinte (Anexa 3).
După prezentarea listei de cuvinte, subiecților li s-a solicitat să noteze cuvintele memorate din listă, indiferent de ordine.
Au fost realizate formele finale ale condițiilor experimentale și au fost aplicate subiecților participanți, conform planului experimental. Subiecților din grupurile experimentale care au fost perturbate (conform planului experimental) au perceput un stimul perturbator și anume zgomotul produs de închiderea puternică a unei uși. Subiecții au acceptat să completeze fișele și au fost asigurați, prin consemn, că răspunsurile lor vor fi anonime.
Capitolul V
Prezentarea și interpretarea rezultatelor
Pentru verificarea ipotezelor, se va analiza efectul principal al fiecărei variabile independente, cunoașterea prealabilă obiectivelor, prezența stimulilor distractori, verbalizarea însoțitoare memorării, similaritatea acutică, asupra variabilei dependente, performanța memoriei de scurtă durată. De asemenea, se va analiza efectul de interacțiune al celor patru variabile independente asupra variabilei dependente.
Efectul variabilei cunoașterea obiectivului la memoria de scurtă durată:
Ipoteză: Cunoașterea prealabilă a obiectivului memorării favorizează memoria de scurtă durată. Manipularea ipotezei: Subiecții care sunt anunțați de la început că vor trebui să reproducă lista de itemi pe care îi vor memora, vor reține mai mulți itemi comparativ cu subiecții cărora nu li se comunică finalitatea exercițiului.
După efectuarea prelucrărilor statistice cu ajutorul Independent-Sample T Test, se constată că nu se respinge ipoteza de nul conform căreia performanța memoriei de scurtă durată este la fel indiferent dacă subiecților li se comunică sau nu, în prealabil, obiectivul urmărit, deoarece valoarea testului F, Levene nu permite acest lucru. F = 0,042; p>0,05, deci ipoteza nu este susținută de rezultatele statistice.
Valoarea lui t (318)=1,543, p>0,05 nu este semnificativă din punct de vedere statistic, ceea ce duce la concluzia că nu apar diferențe semnificative între cunoașterea obiectivului și necunoașterea obiectivului în ceea ce privește performanța memoriei de scurtă durată, în sensul că subiecții care cunosc obiectivul nu vor avea performanțe semnificativ mai mari decât cei care cunosc obiectivul.
Tabelul nr. 2. Mediile obținute la variabila dependentă performanța memoriei de scurtă durată sub influența variabilei independente cunoașterea obiectivului.
Figura nr. 1. Mediile obținute la variabila dependentă performanța memoriei de scurtă durată sub influența variabilei independente cunoașterea obiectivului.
Așadar, din punct de vedere statistic, se constată că nu există un efect al variabilei independente cunoașterea obiectivului, asupra variabilei dependente, performanța memoriei de scurtă durată; datele obținute prin prelucrarea statistică nu permit susținerea ipotezei 1, conform căreia, subiecții care sunt anunțați de la început că vor fi evaluați, vor reține mai mulți itemi comparativ cu cei cărora nu se comunică finalitatea exercițiului.
Din perspectivă psihologică, se constată că deși subiecții cunosc obiectivul urmărit, și anume memorarea unui număr de 10 cuvinte și reamintirea lor pe un suport scris, acest lucru nu influențează performanța memoriei de scurtă durată la subiecții participanți din cercetare. Ar putea exista mai multe explicații ale lipsei de efect a acestei variabile. Astfel, s-a constatat în diferite studii că reușita unei activități este dată și de cunoașterea în prealabil de către subiecți a obiectivului urmărit. La fiecare activitate care se desfășoară se prezintă inițial ce se urmărește, cum se realizează, care este scopul evaluării. Prezentarea la începutul fiecărei activități a obiectivului urmărit are drept efect organizarea cognitivă a activității de către subiect. Cunoscând ce trebuie să facă și ce anume se evaluează, subiectul își organizează sistematic fiecare componentă cognitivă: atenția, imaginația, limbajul intern sau extern, memoria.
Lipsa efectului acestei variabile ar putea avea mai multe explicații:
indiferent de cunoașterea sau nu a obiectivului urmărit, lista de cuvinte trebuia citită, cu voce tare sau în gând; în ambele cazuri intervine atenția, limbajul, memoria;
subiecții la această vârstă au format un sistem de automatisme cognitive, care le permite memorarea cu ușurință a informațiilor noi;
existența în fața lor a unei persoane care face un experiment implică o evaluare, iar subiecții indirect știau că vor fi evaluați cu privire la cuvintele prezentate.
În cazul cercetării de față, subiecții din grupul experimental care cunoșteau obiectivul urmărit au apelat la sistemul cognitiv care îi ajuta în acțiunea întreprinsă: reprezentare, atenție, memorie, motivație. Știind că urmează a fi evaluată performanța lor asupra numărului de cuvinte memorate, subiecții au folosit toate procesele cognitive pentru a avea un rezultat cât mai ridicat; având într-adevăr rezultate bune.
În cazul subiecților din grupul experimental ce nu cunoștea obiectivul urmărit se apelează la mult mai multe procese cognitive decât în cazul celuilalt grup. Subiecții neștiind ce anume trebuie să facă cu lista de cuvinte, au făcut o serie de corelații: au încercat să găsească corelații semnatice între cuvinte, s-au gândit că există același număr de silabe între cuvinte, alți subiecți au căutat să găsească cuvintele intruse. Fiecare subiect a încercat să facă anumite relații între cuvinte în momentul lecturării listei de cuvinte. Acest lucru nu i-a împiedicat să nu aibă performanțe asupra numărului de cuvinte. În urma analizei statistice s-a putut observa o foarte mică diferență între performanțele celor două grupuri experimentale; s-a constatat că numărul de cuvinte memorate este aproximativ la fel n cazul ambelor grupe, dar ceea ce le diferă este ordinea. S-a constatat că în cazul grupului experimental care cunoștea obiectivul urmărit, cuvintele au fost reținute, aproximativ, în ordinea în care au apărut pe lista dată. În cazul celeilalte grupe experimentale, cuvintele au fost reamintite aleatoriu, fără a urmări ordinea scrisă pe listă.
Lipsa efectului variabilei cunoașterea obiectivului urmărit ar putea fi explicată prin dispoziția afectivă sau fiziologică a subiecților. Cercetarea s-a efectuat dimineața, la începutul programului educativ, când subiecții nu au fost solicitați în alte activități anterioare. Hockez, Davies și Graz (1972) au observat că memoria de scurtă durată este mai bună cu aproximativ 20% dimineața (ora 06,30-10) decât seara (ora 23) (apud Gaonac’h, Larigauderie, 2002, p.209).
Alte variabile care ar fi putut să intervină încă din faza de prezentare a listei de cuvinte sunt educația, nivelul cognitiv diferit a fiecărui subiect, subiecții de gen diferiți: masculin și feminin, care au personalități diferite.
Efectul variabilei prezența stimulilor distractori la memoria de scurtă durată:
Ipoteză: Receptarea unor stimuli puternici în timpul memorării reprezintă un factor perturbator. Manipularea ipotezei: Un număr semnificativ de subiecți vor memora greșit sau vor omite enumerarea itemului care era prezentat de experimentator în momentul stimulului agresiv (zgomotul unei uși trântite).
După efectuarea prelucrărilor statistice cu ajutorul Independent-Sample T Test, se constată că nu se respinge ipoteza de nul conform căreia performanța memoriei de scurtă durată este la fel indiferent dacă subiecților li se prezintă sau nu, pe timpul memorării stimuli puternici, ca factori perturbatori, deoarece valoarea testului F, Levene nu permite acest lucru. F = 0,047; p>0,05, deci ipoteza nu este susținută de rezultatele statistice.
Valoarea lui t (318)=(-)0,0444, p>0,05 nu este semnificativă din punct de vedere statistic, ceea ce duce la concluzia că nu apar diferențe semnificative între prezența stimulilor puternici, ca factori perturbatori și absența lor, în ceea ce privește performanța memoriei de scurtă durată, în sensul că subiecții care nu receptează stimuli puternici pe timpul memorării nu vor avea performanțe semnificativ mai mari decât cei care receptează stimuli puternici.
Tabelul nr. 3. Mediile obținute la variabila dependentă performanța memoriei de scurtă durată sub influența variabilei independente prezența stimulior distractori
Figura nr. 2. Mediile obținute la variabila dependentă performanța memoriei de scurtă durată sub influența variabilei independente prezența stimulilor distractori.
Din punct de vedere statistic, se constată că nu există un efect al variabilei independente prezența stimulilor distractori, asupra variabilei dependente, performanța memoriei de scurtă durată; datele obținute prin prelucrarea statistică nu permit susținerea ipotezei 2, conform căreia, receptarea unor stimuli puternici în timpul memorării reprezintă un factor perturbator, în sensul că un număr semnificativ de subiecți vor memora greșit sau vor omite enumerarea de itemi prezentați.
Din punct de vedere psihologic, se constată că prezența zgomotului în timpul prezentării nu influențează performanțele memoriei de scurtă durată. Zgomotul poate fi considerat în unele cercetări un factor perturbator în actul memorării, iar în altele zgomotul tinde să favorizeze subiecții. Diferența dintre subiecți poate apărea în funcție de strategia lor dominantă, de timpul consacrat lecturii și înțelegerii cuvintelor, de importanța acordată zgomotului. Hartlez, Dunne, Schwartz și Brown (1986) au arătat că efectele zgomotului nu sunt aceleași pentru toți subiecții: ele depind de strategiile dominante ale fiecăruia dintre ei. Subiecții pot fi diferențiați în funcție de timpul consacrat lecturii și înțelegerii itemilor (strategie spațială) sau verificării propriu-zise (strategia verbală) (MacLeod, Hunt, 1978, apud Gaonac’h, Larigauderie, 2002, p. 210). În această situație, zgomotul tinde să favorizeze subiecții care utilizează o strategie verbală și să-i defavorizeze pe cei care utilizează o strategie spațială.
Lipsa efectului acestei variabile apare și în rezultatele obținute de Baddeley, în experimentele sale, conform cărora zgomotele nu viciază memoria, chiar atunci când ele sunt foarte puternice. El este menținut în afara depozitului memoriei de scurtă durată, cu ajutorul unui filtru capabil să facă distincția între zgomot și vorbire.
În general, prezența unui zgomot tinde să sporească selectivitatea atenției. Efectele date de zgomot depind de codificare și nu de conservarea sau recuperarea materialului învățat, nu este vorba de efectele de memorare propriu-zise, ci mai curând de efectele legate de focalizarea atenției pe durata acumulării informației. Acest lucru ar putea să explice lipsa efectului variabilei independente, în sensul că prezența zgomotului nu a defavorizat subiecții, ci i-a încurajat și i-a menținut activă atenția.
O altă explicație a lipsei efectului variabilei ar putea fi luarea în considerație simultan a caracteristicilor sarcinii și a factorilor de personalitate. Wheale și O’Shea (1982) estimează că efectul zgomotului nu este pozitiv decât dacă acesta constituie o provocare pentru subiect vis-a-vis de sarcina care o îndeplinește (Wheale și O’Shea (1982), apud Gaonac’h și Larigauderie, 2002, p. 211). În prezența unui zgomot, performanțele subiecților cu locus control intern tind să depășească pe cele ale subiecților cu locus control extern, pe când în liniște se produce contrariul. Explicația ar fi că subiecții cu locus de control extern tind să abandoneze în fața unei situații dificile, în timp ce ceilalți subiecți ia prezența unui zgomot ca pe o condiție defavorabilă ce trebuie înfruntată.
Un alt factor care ar susține lipsa efectului variabilei independente ar fi stilul personal de retenție a informației. Este cunosc faptul că unele persoane rețin informațiile cu ușurință în prezența zgomotului, în timp ce altele au nevoie de o atmosferă liniștită, lipsită de zgomote. În cazul subiecților din experiment, cu vârsta cuprinsă între 15 și 17 ani, zgomotul și aglomerația nu îi împiedică să aibă performanțe ridicate deoarece prezența în viața lor a noilor tehnologii audio le modelează și influențează stilul de învățare.
Diferența nesemnificativă statistic dintre grupul experimental cu stimuli distractori și cei fără stimuli distractori se explică prin studiile făcute anterior, dar și prin faptul că subiecții au fost și mai mult impulsionați să ducă la bun sfârșit activitatea, luând zgomotul drept factor favorabil retenției informațiilor prezentate.
Efectul variabilei verbalizarea însoțitoare memorării la memoria de scurtă durată:
Ipoteză: Verbalizarea însoțitoare memorării facilitează performanța memoriei. Manipularea ipotezei: Subiecții cărora li s-a cerut să rostească cu voce tare termenii citiți pentru a fi memorați, vor reține mai mulți itemi decît elevii care au citit „în gând”. Diferența dintre numărul de termeni reținuți de cele două categorii de subiecți se va plasa la un nivel semnificativ.
După efectuarea prelucrărilor statistice cu ajutorul Independent-Sample T Test, se constată că se respinge ipoteza de nul conform căreia performanța memoriei de scurtă durată este aceeași indifierent dacă subiecții verbalizează (rostesc cu voce tare) cuvintele din listă sau le citesc în gând, deoarece valoarea testului F, Levene permite acest lucru. F = 1,327; p<0,05, deci ipoteza este susținută de rezultatele statistice.
Valoarea lui t (318)=7,179, p<0,05 este semnificativă din punct de vedere statistic, ceea ce duce la concluzia că apar diferențe semnificative, în ceea ce privește performanța memoriei de scurtă durată, între subiecții care verbalizează cuvintele din listă și subiecții care citesc în gând, în sensul că cei care au verbalizat pe timpul memorării vor avea rezultate în mod semnificativ mai ridicate decât cei care au citit în gând.
Tabelul nr. 4. Mediile obținute la variabila dependentă performanța memoriei de scurtă durată sub influența variabilei independente verbalizarea însoțitoare memorării.
Figura nr. 3. Mediile obținute la variabila dependentă performanța memoriei de scurtă durată sub influența variabilei independente verbalizarea însoțitoare memorării.
Din punct de vedere statistic, se constată că există un efect al variabilei independente verbalizarea pe timpul memorării, asupra variabilei dependente, performanța memoriei de scurtă durată; datele obținute prin prelucrarea statistică permit susținerea ipotezei 3, conform căreia, verbalizarea însoțitoare memorării facilitează performanțele memoriei, în sensul că subiecții care au rostit cu voce tare termenii citiți pentru a fi memorați, vor reține mai mulți itemi decât subiecții care au citit „în gând” .
Din perspectivă psihologică, se constată că verbalizarea însoțitoare memorării are efect pozitiv asupra performanței memoriei de scurtă durată. În acest experiment subiecții au rezultate mai bune privind memoria de scurtă durată atunci când citesc cu voce tare lista de cuvinte.
Citirea și ascultarea sunt activități receptive. Vorbirea (citirea cu voce tare), scrierea sunt activități productive. Unii cercetători recomandă următoarea succesiune: ascultarea (citirea cu voce tare) a informației (a cuvântului sau propoziției) urmată de reprezentarea grafică a acesteia în următoarele 20 secunde (durata rămânerii informației în memoria de scurtă durată). Prin canalul optic se primesc de șase ori mai multe informații decât prin canalul auditiv, aceasta poate una din explicațiile date faptului că subiecții care au citit în gând au primit mai multe informații decât cei care au citit cu voce tare, atenția lor a fost mai scăzută decât cei care au fost nevoiți să citească cu voce tare, astfel au fost mai focalizați pe sarcină primind informația utilă din două surse (vizuală și auditivă); primii au primit mai multe informații pe cale vizuală dar multe nefiind utile îndeplinirii sarcinii.
Cuvintele auzite se rețin în proporție de 20%, cele scrise 30%, iar cele văzute, scrise și auzite și pronunțate concomitent sunt reținute în proporție de 70%. Ochiul recepționează undele electromagnetice din spectrul 390-800 milicromi, iar dincolo de aceste limite nu vedem nimic deși alte ființe văd. Urechea recepționează sunetele din intervalul 16-20000Hz (herți), iar dincolo de aceste limite nu receptăm nimic sau nu ne sunt afectate organele de simț (Zlate, 2002, pp.95-98).
Una din caracteristicile atribuite frecvent memoriei de scurtă durată constă în faptul că aceasta se sprijină pe codificarea verbală. Baddeley și colaboratorii săi au efectuat o serie de experimente în care au demostrat relațiile dintre lungimea cuvintelor și capacitatea de reținere. Aceștia au observat o legătura foarte clară între lungimea cuvintelor și capacitatea de reținere. Ei au presupus că motivul pentru care subiecții își amintesc mai greu cuvintele mai lungi constă în faptul că ei pronunță cuvintele în șoaptă. ,,Cu cât cuvântul este mai lung cu atât rostirea sa reclamă mai mult timp, intervalul necesar repetării silabelor este mai mare, iar urmele lăsate de memorie în cuvintele anterioare se sting deoarece timpul care le separă de ultimul cuvânt este și el mai lung’’ (Baddeley, 1998, p. 46). O altă descoperire a fost aceea că subiecții își amintesc mai greu cuvintele cu rostire lentă, ceea ce demonstrează că limitele buclei articulatorii sunt legate de timp. Indivizii cu vorbire rapidă și-au amintit mai bine cuvintele din experiment. Cu alte cuvinte capacitatea de memorare poate fi redefinită, în sensul că lungimea intervalului de timp reprezintă factorul constant din punct de vedere al reținerii și nu numărul de elemente. Legătura acestui experiment cu experimentul nostru poate fi aceea că subiecții care au citit în gând și de regulă citesc mai încet au avut rezultate mai slabe decât cei care citesc de regulă încet dar în experimentul de față au citit în același ritm cu celilalți membri ai grupului pentru că au citit cu voce tare, astfel având o performanță mai bună. Acesta ar putea fi un motiv pentru care au existat diferențe între subiecții care au citit în gând și cei care au citit cu voce tare.
Efectul variabilei similaritatea acustică la memoria de scurtă durată:
Ipoteză: Similaritatea acustică a cuvintelor este un factor de interferență care produce scăderea performanței în memorarea pe termen scurt. Manipulareaa ipotezei: Subiecții cărora li s-au prezentat spre memorare termeni similari, vor reține mai puțini termeni decît subiecții care au avut cuvinte diferite.
După efectuarea prelucrărilor statistice cu ajutorul Independent-Sample T Test, se constată că se respinge ipoteza de nul conform căreia performanța memoriei de scurtă durată este aceeași indifierent dacă subiecților li se prezintă o listă de cuvinte similare acustic sau o listă de cuvinte diferite, deoarece valoarea testului F, Levene permite acest lucru. F = 0,704; p<0,05, deci ipoteza este susținută de rezultatele statistice.
Valoarea lui t (318)=(-)4,397, p<0,05 este semnificativă din punct de vedere statistic, ceea ce duce la concluzia că apar diferențe semnificative, în ceea ce privește performanța memoriei de scurtă durată, între subiecții cărora li s-a prezentat o listă de cuvinte diferite și cei cărora li s-a prezentat o listă de cuvinte similar acustic, în sensul că cei care au avut de memorat cuvintele diferite au rezultate semnificativ mai ridicate decât cei care au avut de memorat cuvinte similar acustic.
Tabelul nr. 5. Mediile obținute la variabila dependentă performanța memoriei de scurtă durată sub influența variabilei independente similaritate acustică.
Figura nr. 4. Mediile obținute la variabila dependentă performanța memoriei de scurtă durată sub influența variabilei independente similaritate acustică.
Din punct de vedere statistic, se constată că există un efect al variabilei independente similaritatea acustică, asupra variabilei dependente, performanța memoriei de scurtă durată; datele obținute prin prelucrarea statistică permit susținerea ipotezei 4, conform căreia, similaritatea acustică a cuvintelor este un factor de interferență care duce la scăderea performanței în memoria pe termen scurt, în sensul că subiecții care vor memora termeni similari vor reține mai puțini termeni decât cei care au avut o listă de cuvinte diferite.
Din perspectivă psihologică, se constată că variabila independentă similaritatea acustică are efect asupra variabilei dependente performanța memoriei de scurtă durată. În experiment subiecții au performanțe mai ridicate atunci când au de memorat cuvinte diferite acustic, decât cei care au de memorat cuvinte similare.
Datele obținute în urma experimentului susține ipoteza că memoria de scurtă durată se sprijină pe un cod acustic; însă orice formă de asemănare poate produce confuzii în reactualizarea informațiilor reținute.
Realizarea acestui efect este susținută de concepția că în cazul memoriei de scurtă durată materialul este prelucrat în general pe baza sonorității cuvintelor. Conrad susține această afirmație într-un experiment (1960); subiecților li s-a prezentat o serie de consoane fără legătură între ele, s-a constatat că erorile memoriei de scurtă durată vizau sunete apropiate acustic. Conrad a arătat că secvențele care conțineau litere cu sonoritate asemănătoare erau susceptibile de a fi reactualizate eronat. El a arătat că efectele similare puteau fi produse și prin folosirea cuvintelor cu sonorități asemănătoare, ceea ce dovedește că subiecții au reactualizat mai mult după sunet decât pe baza imaginii lor vizuale (Baddeley, 1998, p.35).
Conrad a fost primul care a cercetat acest fenomen cu ajutorul literelor, însă Baddeley cercetează efectul similarității folosind cuvinte. În urma experimentelor, autorul a ajuns la concluzia că subiecții își pot aminti mai greu cuvintele cu sonoritate asemănătoare decât cele cu sonoritate diferită.
În urma rezultatelor statistice s-a putut observă că diferența mediilor dintre termeni diferiți acustic și termenii similari acustici este mică, acest lucru se explică prin faptul că subiecții au reprodus multe cuvinte similare. S-a constatat că ei au reprodus cuvintele care au fost mai familiare lor și mai des utilizate în vocabularul lor chiar dacă erau similare acustic. Diferența dintre cele două grupuri experimentale se explică prin faptul că subiecții care au avut lista de cuvinte diferite s-au folosit de reprezentarea mentală a fiecărui cuvânt, de imaginea lui în memorie, în timp ce ceilalți subiecți, datorită similarității acustice, nu au putut realiza acest lucru.
Efectul de interacțiune al variabilelor independente la memoria de scurtă durată:
După efectuarea prelucrărilor statistice cu ajutorul Anova univariate se constată că valoarea testului F (1, 304) = 4,98; p<0,05 permite respingerea ipotezei de nul, conform căreia nu există efect de interacțiune între cele patru variabile independente, ceea ce înseamnă că apare un efect conjugat al celor patru variabile independente.
Tabelul nr. 6. Mediile obținute la variabila dependentă performanța memoriei de scurtă durată sub influența variabilelor independente.
De asemenea, se confirmă lipsa efectele principale ale variabilelor independente cunoașterea prealabilă a obiectivului urmărit, F (1, 304) = 3,10; p>0,05 și prezența stimulilor distractori, F (1, 304) = 0,25; p>0,05, plus prezența efectelor principale ale variabilelor independente verbalizarea însoțitoare memorării F (1, 304) = 58,29; p<0,05 și similaritatea acustică F (1, 304) = 23,95; p<0,05.
Așadar, datele statistice nu susțin ipoteza 1, conform căreia cunoașterea prealabilă a obiectivului memorării favorizează memoria de scurtă durată și nici ipoteza 2 conforma căreia receptarea unor stimuli puternici în timpul memorării reprezintă un factor perturbator; însă datele statistice susțin ipoteza 3, conform căreia verbalizarea însoțitoare memorării facilitează performanțele memoriei de scurtă durată și ipoteza 4, conform căreia similaritatea acustică a cuvintelor duce la scăderea performanței în memoria pe termen scurt.
Verbalizarea și similaritatea acustică au efect asupra performanței memoriei de scurtă durată, indiferent de cunoașterea sau necunoașterea obiectivului sau de prezența/absența stimulilor. Însă trebuie menționat că cele patru variabile independente au un efect de interacțiune asupra variabilei dependente, fapt susținut și de datele statistice obținute. Chiar dacă variabilele independente cunoașterea obiectivului și prezența stimulilor distractori nu au avut efecte principale asupra variabilei dependente, totuși în ansamblu cele patru variabile au un efect de interacțiune în mare măsură și datorită efectului celorlate două variabile independente, verbalizarea și similaritate acustică. Acest fapt este susținut și de alte studii despre verbalizare și similaritate acustică (Conrad, Baddeley).
Capitolul VI
Concluzii
Cercetarea de față și-a propus să examineze în ce măsură cunoașterea obiectivului urmărit, prezența stimulilor perturbatori, verbalizarea însoțitoare memorării și similaritatea acustică a cuvintelor influențează performanța memoriei de scurtă durată. Au participat un număr de 320 de subiecți, de gen masculin și feminin, care, în funcție de condițiile experimentale au răspuns în scris la sarcina ce privește performanța memorie de scurtă durată.
S-a constatat că variabila cunoașterea obiectivului nu are efect asupra performanței subiecților, datele statistice nesusținînd ipoteza conform căreia subiecții care cunosc obiectivul vor avea performanțe semnificativ mai mari decât cei care nu cunosc obiectivul. Există mai multe explicații ale lipsei de efect a acestei variabile: indiferent de cunoașterea sau nu a obiectivului urmărit, lista de cuvinte trebuia citită, cu voce tare sau în gând; în ambele cazuri intervine atenția, limbajul, memoria; subiecții la această vârstă au format un sistem de automatisme cognitive, care le permite memorarea cu ușurință a informațiilor noi; existența în fața lor a unei persoane care face un experiment implică o evaluare, iar subiecții indirect știau că vor fi evaluați cu privire la cuvintele prezentate; faptul că experimentul s-a desfășurat în mare parte la primele ore aledimineții – Hockez, Davies și Graz (1972) au observat că memoria de scurtă durată este mai bună cu aproximativ 20% dimineața (ora 06,30-10) decât seara (ora 23) (apud Gaonac’h și Larigauderie, 2002, p.209).
De asemenea datele statistice resping ipoteza conform căreia subiecții care sunt perturbați vor avea rezultate mai slabe decât cei care nu sunt perturbați. Influența acestei variabile asupra memoriei de scurtă durată a fost studiată de mai mulți cercetători, iar rezultatele au fost uneori contradictorii. Lipsa efectului acestei variabile apare și în rezultatele obținute de Baddeley, în experimentele sale, conform cărora zgomotele nu viciază memoria, chiar atunci când ele sunt foarte puternice (Baddeley, 1998, p.47).
Studiul de față a demonstrat că subiecții care rostesc cu voce tare cuvintele ce trebuiesc memorate au rezultate mai bune decât cei care citesc în gând. Această ipoteză este susținută de datele statistice obținute. ,,Una din caracteristicile atribuite frecvent memoriei de scurtă durată constă în faptul că aceasta se sprijină pe codificarea verbală’’ (Baddeley, 1998, p. 46). Aceasta ar explica de ce subiecții care rostesc cu voce atre au performanțe mai bune. O altă explicație ar putea fi faptul că informația vizuală este percepută simultan, concomitent, pe când informația auditivă este percepută serial, fapt ce ușurează procesarea acestor informații.
Referitor la ipoteza conform căreia similaritatea acustică influențează performanțele subiecților, datele statistice ale cercetării de față susțin această ipoteză, astfel subiecții cărora li se prezintă o listă de cuvinte diferite au performanțe mai bune decât cei cărora li se prezintă listă de cuvinte similare acustic. Acest fapt se poate datora în primul rând confuziilor făcute între cuvintele similare. Conrad a fost primul care a cercetat acest fenomen cu ajutorul literelor, însă Baddeley cercetează efectul similarității folosind cuvinte. Conrad a arătat că secvențele care conțineau litere cu sonoritate asemănătoare erau susceptibile de a fi reactualizate eronat (Baddeley, 1998, p.35).
Așadar, datele statistice nu susțin ipotezele conform cărora cunoașterea prealabilă a obiectivului memorării favorizează memoria de scurtă durată și receptarea unor stimuli puternici în timpul memorării reprezintă un factor perturbator; însă datele statistice susțin ipotezele conform cărora verbalizarea însoțitoare memorării facilitează performanțele memoriei de scurtă durată și similaritatea acustică a cuvintelor duce la scăderea performanței în memoria pe termen scurt. Însă, trebuie menționat că cele patru variabile independente au un efect de interacțiune asupra variabilei dependente, fapt susținut și de datele statistice obținute.
Desigur, sunt o serie de limite ale prezentului studiu, care au influențat rezultatele obținute, cum ar fi: nivelul clasei de elevi, lipsa interesului subiecților pentru sarcina din experiment, timpul acordat fiecărei prezentări ale listelor, intervalul de retenție pentru fiecare grupă, momentul în care la grupele perturbate apare zgomotul (factorul perturbator).
De asemenea, nu s-a luat în considerare genului subiecților, dar în urma prelucrării datelor statistice s-a constatat că variabila genului subiecților are un efect semnificativ din punct de vedere statistic, F = 0,32; t (318) = 2,150; p<0,05.
Tabelul nr. 7. Mediile obținute la variabila dependentă performanța memoriei de scurtă durată sub influența variabilei independente genul subiecților.
Rezultate statistice au arătat faptul că sunt diferențe între subiecții de gen masculin au rezultate mai bune decât cei de gen feminin, în sensul că au o performanță mai ridicată a memoriei de scurtă durată.
Cercetarea de față reprezintă un punct de plecare pentru alte studii viitoare care să evidențieze și alți factori care pot avea un impact asupra performanței memoriei de scurtă durată. De exemplu, se poate cerceta care este efectul sensului cuvintelor sau dacă performanța subiecților este mai mare atunci când trebuie să scrie ceea ce își amintesc sau să reproducă, rostind cu voce tare câte cuvinte își amintesc.
Bibliografie:
Alexandru, S. (1997). Arta memoriei, Teorie și practică, Editura Sigma Printex, București
Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E. E., Daryl, J.B., (2002). Introducere în psihologie, Ediția a XI-a, Editura Tehnică, București
Baddeley, A. (1998). Memoria umană, Ediția a II-a, Editura Teora, București
Badiu, Gh., Exarcu, I.T. (1978). Fiziologia și fiziopatologia sistemului nervos, Editura Medicală, București
Bergson, H. (1996). Materie și memorie, Editura Polirom, Iași
Boza, M. (2002). Psihologia dezvoltării (Note de curs), Univesitatea ,,Al. I. Cuza”, Iași
Clocotici, V. Stan, (2000) Statistica aplicată în psihologie, Editura Polirom, Iași
Clinciu, A.I. (2006). ‚‚Bateria de Memorie Clinciu (BMC).” In Jurnalul APR (Asociația Psihologilor din România). Nr. 1, aprilie 2006
Constantin, T., (2004). „Organizarea tematică a memoriei autobiografice”, în Revista de psihologie socială a Universității ,,Al. I. Cuza’’ Iași, nr. 12/2003, Editura Polirom, Iași
Cousinoux, S., Imbert, D., Quitard, N. (2006). Teste și exerciții pentru dezvoltarea memoriei, Evaluarea cunoștințelor, sfaturi și soluții, Editura Polirom, Iași
Faur, S. (2002). Arta memoriei, Editura Creative Solution, București
Hăvârneanu, C. (2001). Introducere în psihologie (Note de curs), Universitatea ,,Al. I. Cuza”, Iași
Larrousse (1998). Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București
Miclea, M. (2003). Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale, Ediția a II-a revăzută, Editura Politom, Iași
Ribot, Th., (1998). Memoria și patologia ei, Editura IRI, București
Șchiopu, U., Verza, E. (1981). Psihologia vârstelor (ciclurile vieții), Editura Didactică și Pedagogică, București
Zlate, M. (1979). Secretele memoriei, Editura Științifică și Enciclopedică, București
Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași
Anexa nr.1. Pretestarea
I. Vă rog să completați o listă de minim 5 cuvinte diferite din punct de vedere acustic, formate din 2-3 silabe.
_______________________________________________
_______________________________________________
_______________________________________________
_______________________________________________
_______________________________________________
II. Vă rog să completați o listă de minim 5 cuvinte similare din punct de vedere acustic, formate din 2-3 silabe.
_______________________________________________
_______________________________________________
_______________________________________________
_______________________________________________
_______________________________________________
Anexa nr.2. Listele de cuvinte
Anexa nr.3. Prelucrările statistice efectuate în programul SPSS 10.0
T-Test
T-Test
T-Test
T-Test
Univariate Analysis of Variance
Estimated Marginal Means
T-Test
Frequencies
Bibliografie:
Alexandru, S. (1997). Arta memoriei, Teorie și practică, Editura Sigma Printex, București
Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E. E., Daryl, J.B., (2002). Introducere în psihologie, Ediția a XI-a, Editura Tehnică, București
Baddeley, A. (1998). Memoria umană, Ediția a II-a, Editura Teora, București
Badiu, Gh., Exarcu, I.T. (1978). Fiziologia și fiziopatologia sistemului nervos, Editura Medicală, București
Bergson, H. (1996). Materie și memorie, Editura Polirom, Iași
Boza, M. (2002). Psihologia dezvoltării (Note de curs), Univesitatea ,,Al. I. Cuza”, Iași
Clocotici, V. Stan, (2000) Statistica aplicată în psihologie, Editura Polirom, Iași
Clinciu, A.I. (2006). ‚‚Bateria de Memorie Clinciu (BMC).” In Jurnalul APR (Asociația Psihologilor din România). Nr. 1, aprilie 2006
Constantin, T., (2004). „Organizarea tematică a memoriei autobiografice”, în Revista de psihologie socială a Universității ,,Al. I. Cuza’’ Iași, nr. 12/2003, Editura Polirom, Iași
Cousinoux, S., Imbert, D., Quitard, N. (2006). Teste și exerciții pentru dezvoltarea memoriei, Evaluarea cunoștințelor, sfaturi și soluții, Editura Polirom, Iași
Faur, S. (2002). Arta memoriei, Editura Creative Solution, București
Hăvârneanu, C. (2001). Introducere în psihologie (Note de curs), Universitatea ,,Al. I. Cuza”, Iași
Larrousse (1998). Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București
Miclea, M. (2003). Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale, Ediția a II-a revăzută, Editura Politom, Iași
Ribot, Th., (1998). Memoria și patologia ei, Editura IRI, București
Șchiopu, U., Verza, E. (1981). Psihologia vârstelor (ciclurile vieții), Editura Didactică și Pedagogică, București
Zlate, M. (1979). Secretele memoriei, Editura Științifică și Enciclopedică, București
Zlate, M. (1999). Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iași
Anexa nr.1. Pretestarea
I. Vă rog să completați o listă de minim 5 cuvinte diferite din punct de vedere acustic, formate din 2-3 silabe.
_______________________________________________
_______________________________________________
_______________________________________________
_______________________________________________
_______________________________________________
II. Vă rog să completați o listă de minim 5 cuvinte similare din punct de vedere acustic, formate din 2-3 silabe.
_______________________________________________
_______________________________________________
_______________________________________________
_______________________________________________
_______________________________________________
Anexa nr.2. Listele de cuvinte
Anexa nr.3. Prelucrările statistice efectuate în programul SPSS 10.0
T-Test
T-Test
T-Test
T-Test
Univariate Analysis of Variance
Estimated Marginal Means
T-Test
Frequencies
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Influenta Factorilor Externi Asupra Memoriei de Scurta Durata (ID: 141358)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.