INFLUENȚA FACTORILOR ECOLOGICI ASUPRA PRINCIPALELOR CARACTERISTICI ALE ARBORILOR LA MOLID (PICEA ABIES) ÎN OCOLUL SILVIC VATRA DORNEI [303882]

[anonimizat]: [anonimizat]:

Conf. Dr. ing. [anonimizat]

2020

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

DEPARTAMENTUL SILVICULTURA

PROIECT DE DIPLOMĂ

INFLUENȚA FACTORILOR ECOLOGICI ASUPRA PRINCIPALELOR CARACTERISTICI ALE ARBORILOR LA MOLID (PICEA ABIES) ÎN OCOLUL SILVIC VATRA DORNEI

Absolvent: [anonimizat]:

Conf. Dr. ing. [anonimizat]

2020

Influența factorilor ecologici asupra principalelor caracteristici ale arborilor la molid (Picea abies) în ocolul silvic Vatra Dornei

Autor: Danea Cosmin

Coordonator științific: [anonimizat]. Mănăștur, Nr. 3-5, 400372,

Cluj-Napoca, România; [anonimizat];

Rezumat

Fondul forestier din unitatea de producție I Monor-Dorna, [anonimizat], [anonimizat] o suprafață de 1274,9 ha. Suprafața U.P. I Monor Dorna se suprapune integral cu Munții Călimani și parțial cu Parcul Național Călimani (634,6 ha). U.P. I [anonimizat] a [anonimizat] a râului Neagra Șarului (afluent de dreapta a râului Bistrița). [anonimizat]. Molidul (Picea abies L., H. Karst.) este o specie de arbori coniferi care pot avea înălțimea până la 50 m (arbori din clasa I si II Kraft) și diametrul trunchiului până la 1-1.5 m, [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat], a [anonimizat] (Picea abies) [anonimizat] 500 m2. Rezultatele au evidențiat faptul că arborii situați la altitudinea de 1100 m, 1150 m, 1200 m, 1250 m, 1300 m și 1350 m, [anonimizat]. [anonimizat], au demonstrat că arborii situați la altitudinea de 1323 metri au avut creșteri superioare comparativ cu cei situați la celelalte altitudini. Valorile clasei de calitate au fost cuprinse între 1.1 și 1.3. La altitudinile de 1242 m, 1323 m , 1355 m, 1350m, s-[anonimizat] 1251 și 1209 m valoarea maximă.

[anonimizat], [anonimizat], altitudine

The influence of ecological factors on the main characteristics of spruce trees (Picea abies) in the Vatra Dornei forest district

Author: Danea Cosmin

Scientific coordinator: [anonimizat]. Mănăștur, Nr. 3-5, 400372,

Cluj-Napoca, Romania; [anonimizat];

SUMMARY

The forest fund from the production unit I Monor-Dorna, [anonimizat], [anonimizat] ​​1274.9 ha.

The surface of the U.P. I Monor Dorna overlaps entirely with the Călimani Mountains and partially with the Călimani National Park (634.6 ha).

U.P. I Monor Dorna is located in the southwest of Suceava County and is located in the river basin of the Haita brook, left tributary of the river Neagra Șarului (right tributary of the river Bistrița). From an administrative point of view, the studied territory is within the commune of Șaru Dornei.

Spruce (Picea abies L., H. Karst.) Is a species of coniferous tree that can have a height of up to 50 m (Kraft class I and II trees) and a trunk diameter of up to 1-1.5 m, with a pyramidal-conical crown. , permanently green, with dark green aciform leaves. The evaluation of the forest ecosystems from the Vatra Dornei Forest District, as well as their characterization through biodiversity indices, aimed at studying the behavior of the main species within the district, namely spruce (Picea abies) depending on altitude, in six sample markets with the surface of 500 m2. The results showed that the trees located at an altitude of 1100 m, 1150 m, 1200 m, 1250 m, 1300 m and 1350 m, of approximately equal age, did not show statistically assured differences for some growth elements. The statistically assured values ​​for the growth of the trees, regarding the measured height, showed that the trees located at the altitude of 1323 meters had higher increases compared to those located at the other altitudes. The values ​​of the quality class were between 1.1 and 1.3. At the altitudes of 1242 m, 1323 m, 1355 m, 1350 m, the minimum values ​​were registered, and at the altitude of 1251 and 1209 m the maximum value.

KEYWORDS

Picea abies, trees, biometric indices, variant, altitude.

INTRODUCERE

România a fost și continuă să fie o țară forestieră. În timpurile trecute, pădurea era mult mai întinsă în ținutul carpato – danubian decât astăzi, acoperea munții, dealurile și o mare parte a câmpiei.

Fondul forestier al României are o suprafață de 6.529 mii hectare, reprezentând 27,3% din teritoriul țării. Volumul total pe picior al pădurilor este estimat la peste 1.340 milioane m3.
România păstrează importante suprafețe de păduri naturale, virgine și cvasivirgine iar în prezent, parte din acestea, de valoare unică, sunt incluse în arii protejate oficial constituite.

Compoziția prezentă a pădurii țării este, cu puține excepții, rezultatul variabilității accentuate a reliefului și climatului, a dependențelor pedogenetice și a solurilor.

Ecosistemul este „un complex dinamic de comunități de plante, animale și microorganisme și mediul lor fără viață, care interacționează ca o unitate funcțională”. Pădurea sau ecosistemul forestier este „unitatea funcțională a biosferei, constituită din biocenoză, în care rolul predominant îl au populația de arbori și stațiunea pe care o ocupă aceasta”, iar arboretul este “porțiunea omogenă de pădure atât din punctul de vedere al populației de arbori, cât și al condițiilor staționale” (Codul Silvic).

Biodiversitatea pădurilor la nivel local este, similar celei la nivel global, într-o permanentă amenințare, datorită reducerii suprafețelor acoperite cu păduri, fragmentarea fondului forestier, schimbările climatice, poluare, altor factori stresanți și intervențiilor antropice cu efecte și consecințe distructive de multe ori asupra mediului și pădurilor. Exploatarea accentuată și de multe ori axată pe interesul financiar în detrimentul celui de a asigura funcțiile și continuitatea pădurii, a determinat și în acest areal o sărăcire a resurselor genetice forestiere și a biodiversității.

Prin această lucrare s-a realizat un studiu asupra variabilității principalelor caracteristici (diametru, înălțime, clasă de producție etc.) ale speciilor forestiere, dar și arboretelor întâlnite în unitatea de producție I Monor-Dorna, în funcție de altitudinea terenului și expoziție (S-V, N-E). Trebuie subliniat însă faptul că diferențierea între arbori și arborete are loc și după însușirile lor biologice: înmugurire, înfrunzire, înflorire, fructificație, perioada de vegetație, comportament ecologic, și toate acestea depind de natura speciei și variază odată cu vârsta, în raport cu condițiile staționale.

Studiile au fost realizate, după cum s-a mai amintit, în pădurile din cadrul Munților Călimani, unitatea de producție I Monor-Dorna, cu o suprafață a fondului forestier de 1274,9 hectare, aparținând de Ocolul silvic Vatra Dornei, din județul Suceava.

SCOP ȘI OBIECTIVE

Pădurile constituie cele mai diversificate sisteme biologice de pe Pământ, dar în același timp și cu o mare stabilitate și continuitate comparativ cu alte sisteme biologice, respectiv biomuri. Pe lângă importanța lor economică, socială, ecologică și funcțiile lor de protecție, pădurile oferă habitatul necesar pentru o gamă extrem de largă de plante, animale și microorganisme. Prin urmare, biodiversitatea pădurilor trebuie înțeleasă nu doar la nivelul plantelor, în special al arborilor, care prin măreția lor ies întotdeauna în evidență, ci și prin restul organismelor vegetale, totalitatea plantelor și animalele care trăiesc în păduri. La rândul lor, toate aceste organisme trebuie privite în ansamblul lor, inclusiv la nivelul diversității lor genetice, a interacțiunii cu factorii ecologici, de natura abiotică și biotică, dar și a acțiunii asupra lor a factorului antropic.

Printre scopurile și obiectivele propuse în cadrul prezentului proiect s-au situat și cele referitoare la evaluarea ecosistemelor silvice din arealul Municipiului Petroșani, respectiv Ocolului Silvic Petroșani, și caracterizarea acestora inclusiv prin indicii de biodiversitate, în scopul obținerii unor informații utile pentru asigurarea condițiilor favorabile pentru conservarea diversității floristice și, ca urmare, faunistice din zonă.

Biodiversitatea pădurilor la nivel local este, similar celei la nivel global, într-o permanentă amenințare, datorită reducerii suprafețelor acoperite cu păduri, fragmentarea fondului forestier, schimbările climatice, poluare, altor factori stresanți și intervențiilor antropice cu efecte și consecințe distructive de multe ori asupra mediului și pădurilor. Exploatarea accentuată și de multe ori axată pe interesul financiar în detrimentul celui de a asigura funcțiile și continuitatea pădurii, a determinat și în acest areal o sărăcire a resurselor genetice forestiere și a biodiversității.

Printr-o evaluare exhaustivă a biodiversității care să permită o bună cunoaștere a situațiilor concrete fiecărei zone, se pot lua și măsurile necesare pentru asigurarea condițiilor și perpetuării speciilor și asociațiilor vegetale de interes general, precum și coexistența factorului antropic și pădurii, astfel încât resursele forestiere să nu fie expuse unor riscuri inevitabile de alterare sau pierdere.

CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND GENUL PICEA

1.1 ISTORIC, ORIGINE, AREAL

Molidul a devenit in Pliocen o specie importantă ce domină vegetația Europei împreună cu Picea abies ssp. obovata și Picea omorika, ocupând un areal geografic răspândit comparative cu cel contemporan (Oszast, 1973, din Tjoelker et al., 2007). Picea omorika este un endemis de pe valea Drinei, considerate drept relict terțiar (ȘOFLETEA, 2001). Un tip vechi de arbore de molid cu lemn asemănător este Protopiceoxylon yabei, găsit în Asia de Est, în Manciuria, în șisturi din Jurasicul Mediu (VOGELLEHNER, 1968, citat de SCHMIDT-VOGT, 1977). Atât pe continentul European cât și Nord American cicluri glaciare și interglaciare care s-au produs in mod repetat, au condus la numeroase modificări ale arealului (Hewitt,1996). Caracterul fragmentat de azi al arealului molidului pe continentul european, mai ales în partea centrală, este o consecință a distribuției acestor refugii glaciare (Tjoelker et al., 2007).

Figura 1.1. Harta răspândirii speciei Picea Abies în Europa.

În Europa distribuția molidului a fost diferită de la ultima etapa a glaciațiunii, în zilele noastre acesta poate fi împărțit în trei grupe, corespunzătoare refugiilor de unde a început recolonizarea: Baltico-Nordică,Alpină și Hercino Carpatică (Lagercrantz și Ryman, 1990). A fost realiza un studiu despre polenul fosil la molid, din care au rezultat cel puțin șapte zone de refugiu glaciar al molidului în spațiul european în timpul ultimei glaciațiuni: în câmpiile din Rusia, sud-estul Alpilor, sudul Masivului Boemian, nordul Alpilor Dinarici, nordul Carpaților, sudul Carpaților și sud-vestul munților Balcani (Tollefsrud et al., 2008).

În urma a diferitelor rute glaciare de colonizare, s-au constatat unele diferențe ale variației genetice între zonele arealului molidului. Zona nordică a arealului european, colonizată dintr-un singur refugiu glaciar, prezintă o diferențiere mai mică genetică între populații, contrar zonei Central Europene în care recolonizarea s-a realizat din mai multe centre, existând, mai ales în zona Alpilor, diferențe genetice mari între populații. Carpații estici și munții de sud ai Bulgariei au fost cel mai probabil surse adiționale de expansiune în Holocen, astfel s-au înregistrat valori ceva mai scăzute ale variației genetice (Latalowa și Van der Knaap, 2006; Feurdean et al., 2007).

Molidul este o specie cu un polimorfism ridicat, răspândindu-se astfel în arealul lui natural din Scandinavia si Siberia până în sudul Europei (Przybylski în Tjoelker et al., 2007). Molidul este una din cele mai răspândite specii din Europa. În coordonate geografice acesta se întinde de la 41ᵒ15’ latitudine N până la 72ᵒ15’ lat. N acoperind 31 de grade. În longitudine se întinde de la 5ᵒ15’ E până la 154ᵒ E (Tjoelker et al., 2007). Urcă in altitudine până la peste 2000m în Alpii Italieni, și coboară până la nivelul mării. Molidul apare în lanțurile muntoase din

centrul și sud-estul Europei, ținuturile joase din estul Europei și Peninsula Scandinavă (Boratynska în Tjelker et al., 2007). Distribuția arealului natural și de cultură al Molidului în România se prezintă în figura 2.1. În Romania în urma managementului defectuos arealul de cultură s-a extins mult față de arealul natural, problema extinderii molidului înafara arealului natural se observă și în figura 2.1. În prezent se estimează că aproximativ 360000 ha de plantații de molid sunt instalate înafara arealului (Șofletea și Curtu, 2007) rezultând arborete afectate de doborâturi de vânt, rupturi de zăpadă și atacuri ale insectelor.

Figura 1.2 Arealul natural și de cultură al molidului în România (Șofletea și Curtu, 2007)

În România, molidul este considerat o specie de bază, ocupând peste 24 % (1.407.000 ha) din suprafața pădurilor și peste 35 % din volumul total al lemnului pe picior (Șofletea și Curtu, 2007). Suprafața cea mai mare a molidișurilor este concentrată în Carpații Orientali (figura 2.1), mai ales în bazinele superioare ale Bistriței, Vișeului, Someșului, Oltului, Trotușului. În zona Carpaților de Curbură arealul său se îngustează, iar în Carpații Meridionali se fragmentează considerabil, concentrându-se în zonele înalte (Șofletea și Curtu, 2007).

1.2 SISTEMATICA GENULUI PICEA

În ceea ce privește sistematica genului Picea, de-a lungul timpului s-au realizat mai multe clasificări referitor la încadrarea genului în unități principale superioare. Dup ȘOFLETEA (2000) este prezentată următoarea sistematică a genului Picea:

– Subîncrengătura Gymnospermae

– Clasa Coniferopsida

– Ordinul Coniferales

– Familia Pinaceae (Abietinae, Abietinaceae)

– Genul Picea.

Genul Picea se împarte în două secții, după cum afirmă și STĂNESCU (1979), și anume:

Eupicea cuprinde specii cu frunze aciculare care prezintă patru muchii și linii de stomate pe toate fețele.

Omorica cuprinde specii cu frunzele turtite și care prezintă dungi de stomate doar pe dos.

1.3 DESCRIEREA MORFOLOGICĂ A SPECIEI PICEA ABIES

În general, toate speciile de arbori prezintă două forme. O primă formă o regăsim la arborii aflați în pădure, care dezvoltă o tulpină cilindrică, înaltă, bine elagată și o coroană concentrate spre vârf. Cea de a doua formă apare la arborii crescuți izolat, la care se remarcă o tulpină puternic îngroșată la bază, mai puțin înaltă și mai slab elagată, cu o coroană bine dezvoltată.

Picea abies (L.) Karst – Molidul este un arbore de mărimea I care ajunge adesea la 30-40 m înălțime, iar în unele cazuri excepționale chiar peste 60 m.

Figura 1.3 (Imagine proprie)

Înrădăcinarea este trasantă, fără pivot, cu ramificații groase și dispuse la suprafața solului, motiv pentru care arboretele de molid sunt predispuse doborâtorilor de vânt.

Tulpina este dreaptă, cilindrică, cu scoarța netedă în tinerețe, de culoare brun-deschis, adesea formează un ritidom brun-roșcat, de aceea molidul este denumit și “brad roșu”.

Lemnul este de culoare albă, însă fără un duramen evident, dar prezintă canale rezinifere. Utilizat în construcții, în tâmplărie, industria chibriturilor, dogărie și asta datorită calităților tehnologice deosebite: este ușor și moale, omogen, trainic , elastic și rezistent. Este excelent și în producția de celuloză și hârtie.

Coroana îngustă, conică, iar vârful ascuțit îl păstrează până la vârste înaintate. Ramurile sunt dispuse în verticile evidente, însă apar ramuri și între verticele care provin din muguri dorminzi. Elagajul se realizează mai greoi, fapt pentru care coroana se menține compactă și deasă.

Lujerii adesea bruni roșiatici sau gălbui-roșiatici, slab păroși sau chiar glabri, iar după căderea acelor rămân proeminențele lemnoase, fiind o caracteristică de recunoaștere a speciei. Mugurii terminali sunt conici, iar cei laterali ovoizi, nerășinoși, bruni-roșcați.

Fig. 1.4.Caractere morfologice generale ale genului Picea (sursa:https://en.wikipedia.org/wiki/Picea_abies)

Frunzele sunt persistente, aciculare, verzi-închis, de 1-2,5 cm lungime, au vârful îngustat brusc și se termină cu un mucron înțepător, cu 2-4 dungi de stomate pe toate fețele. Acele sunt înțepătoare, rigide, dispuse spiralat și așezate în formă de perie pe față superioară a lujerului. Persistă pe lujer între 5-7 ani, dar după tăierea arborilor, cad imediat lăsând niște urme proeminente pe lujeri.

Florile sunt unisexuat monoice, cele mascule sunt sub formă de amenți, au 2-3 cm, sunt gălbui roșiatici, împrăștiate uniform în toată coroana și produc o mare cantitate de polen; conulețele femele sunt roșii-carmin sau galben-verzui, erecte, se formează în partea superioară a coroanei. Molidul înflorește în aprilie-iunie, în funcție de mersul vremii și etajul fitoclimatic.

Conurile sunt de 10-15 cm lungime, verzi sau roșii în tinerețe, la coacere brune, pendente, cu solzi persistenți necăzători, subțiri, romboidali, cu vârful trunchiat, emarginat sau chiar încrețit; bracteele sunt neevidente, mici și lipite de baza solzului.

Semințele au 4-5 mm, triunghiulare, sunt brune închis, fără pungi de rășină, cu o aripioară de 12-16 mm de care se desprind ușor. Împrăștierea semințelor se produce după desfacerea solzilor la conurile mature, care ulterior, spre deosebire de brad, cad întregi menținându-se pe arbore până în toamna următoare. La 1 kg intră circa 150 000 semințe.

Maturația este anuală, prin octombrie, iar după coacere solzii se depărtează și eliberează semințele. Conurile cad întregi mult mai târziu. Maturitatea la 30 ani izolat și la 60 ani în masiv. Periodicitatea fructificațiilor este la 3-4 ani, iar în regiunile înalte la 7-8 ani. Puterea germinativă este relativ ridicată, de 70-80%, cu păstrarea acesteia până la 4 ani. Germinația este epigee, plantulele prezentând 5-10 cotiledoane. Creșterile sunt reduse în primii ani (5-6 cm în primul an), de la 8-10 ani devenind foarte active; lujerii terminali depășind, de cele mai multe ori, 1 m lungime; în condiții staționale bune, la 120 ani produce 16 m3/an/ha. Longevitate până la 600 ani, fiind mai puțin longeviv decât bradul.

1.4. ACȚIUNEA FACTORILOR DE MEDIU ASUPRA CREȘTERII ȘI DEZVOLTĂRII SPECIEI PICEA ABIES

1.4.1. Acțiunea factorilor de mediu asupra dezvoltării plantelor

Factorii de mediu acționează asupra plantelor corelat, nu izolat, fiecare în parte, motiv pentru care modificarea unuia dintre acești factori atrage după sine și modificarea celorlalți. Dezvoltarea normală a plantelor are loc numai la un anumit nivel cantitativ al fiecărui factor. Procesele biologice sunt delimitate atât de factorii aflați în cantitate minimă cât și de cei aflați în cantitate maximă. Rezultă astfel că procesele biologice sunt limitate de cele două praguri de toleranță, minim și maxim. În intervalul dintre acestea, numit interval de toleranță, există un domeniu de optim în care creșterea și dezvoltarea organismelor atinge valorile cele mai mari. Intervalele de toleranță ale unei specii pot să nu fie aceleași pentru diferiți factori, la fel cum intervalul de toleranță pentru un factor poate fi modificat în raport cu alt factor (ex. Insuficiența azotului micșorează intervalul de toleranță al plantelor pentru apă).

Factorii de mediu care influențează și condiționează viața plantelor și cu care se găsesc într-o interdependență se pot clasifica în: factori abiotici, biotici și antropici.

1.4.2. Acțiunea factorilor abiotici

1.4.2.1. Factorii climatici

În linii generale, molidul este un arbore de ținuturi reci, umede, cu nebulozitate accentuată. După MENSEL, citat de SCHMIDTH-VOGT (1977), arealul molidului este boreal-nordic-montan. În urma aplicării unor corecții acestei formule, a rezultat ca arealul molidul sunt ținuturile boreal-nordice-campestre și colinare-sudice-montane. STĂNESCU (1979) încadrează molidul natural carpatic la climatul continental, montan și subalpine.

Factorii climatici care influențează direct viața plantelor sunt: lumina, temperatura, apa și aerul.

Lumina

Radiația solară este sursa de energie care face posibilă desfășurarea proceselor vitale pe Pământ. Importanța radiației luminoase ca factor de mediu constă în aceea că ea reprezintă radiația fotosintetic activă, adică energia folosită de plante în proporție de 80-90% pentru producerea materiei organice. Datorită reflecției și absorbției de către frunzișul vegetației lemnoase, radiația pătrunsă în plantațiile cu arbori este redusă cantitativ și modificată calitativ în comparație cu cea din terenuri descoperite. Spre exemplu, în molidișuri constituite din Picea abies pătrund în tot timpul anului între 4-8% din radiațiile luminoase (DONIȚĂ și colab., 1966). După aceiași autori, în plantațiile în masiv, cantitatea de lumină scade pe verticală de la suprafața de contact a coroanelor cu atmosfera până la sol și are o distribuție neuniformă pe orizontală.

Referitor la acest factor climatic, temperamentul molidului este variabil. Deși majoritatea speciilor sunt heliofile sau de semi umbră, puieții se pot instala și în umbră accentuată sau chiar completă, înregistrând însă creșteri mult diminuate.

Picea abies, în ansamblu este o specie de semi umbră. Faptul că puieții se pot instala și în plină lumină, iar dacă sunt umbriți pot rezista sub masiv chiar 2-3 decenii, luând însă forme tabulare, justifică afirmația de mai sus. În stațiunile cu soluri fertile și cu umiditate suficientă în atmosferă, molidul este mai puțin exigent față de lumină; aici se comportă ca o specie de umbră, suportând un adăpost destul de des, mai ales în primii ani. Această constatare se poate face spre limita inferioară a ariei sale de vegetație, în subetajul inferior al molidului sau în stațiunile extrazonale din etajul amestecurilor de rășinoase sau rășinoase cu fag. În aceste stațiuni sunt realizate, în multe situații, condiții favorabile de temperatură și umiditate pentru această specie, iar perioada bioactivă este mai lungă decât în etajul de vegetație propriu molidișurilor. Dimpotrivă, pe versanți nordici și spre limita superioară de vegetație a molidului, această specie tolerează, în limite mai restrânse și timp mai scurt, lipsa luminii, aici molidul comportându-se deci, ca o specie de lumină (ȘOFLETEA, 2001).

Răspândirea molidului este puternic condiționată de factorul termic. Așa se explică de ce în ținuturile nordice molidul este specie de câmpie, în timp ce, pe măsura descreșterii latitudinii, răspândirea sa înregistrează o dependență tot mai mare față de ținuturile montane, ajungând până la subalpin.

Indiferent de zona geografică în care sunt întâlnite speciile de molid, de la munte până în zona colinară sau litorală, caracteristica principală este reprezentată de climate răcoroase, cu temperaturi destul de scăzute.

Referitor la Picea abies, aceasta este o specie microtermă, cu cerințe mijlocii față de temperatură. Are nevoie de mai puțină căldură estivală decât bradul sau fagul și se mulțumește cu un sezon de vegetație mai scurt. Astfel pentru etajul subalpin lungimea perioadei de vegetație este cuprinsă între 80 și 110 zile, iar suma temperaturilor din perioada de vegetație variază între 800 și 1100șC. Aceste valori cresc la 130-150 zile respectiv la 1500-1700șC pentru etajul montan inferior al molidișurilor, valori considerate a fi cele mai favorabile pentru stațiunile de molid de bonitate superioară, când sunt îndeplinite și condițiile privind precipitațiile și caracteristicile solului (CHIRIȚĂ ș.a., 1970). Adaptarea speciei la un sezon scurt de vegetație rezultă și din datele comunicate în 1965 de SĂVULESCU și STĂNESCU, rezultând că durata sezonului de vegetație este, în medie, de 107 zile la Stâna de Vale, în Munții Apuseni (1102 m), de 124 zile la Predeal (1100 m) și de 145 zile la Gheorgheni (815 m). Pentru versantul nordic al Postăvarului, în arboretele de la 1760 m altitudine lungimea medie a sezonului de vegetație a fost estimată la 105 zile, iar gradientul creșterii duratei intervalului activ spre baza versantului, este de circa 10 zile/100 m diferență de nivel (STĂNESCU, ȘOFLETEA, 1990, 1992).

Temperatura

Pentru orice proces vital, organismul trebuie să aibă un anumit nivel termic al cărui măsură este temperatura. Acesta influențează intensitatea și caracterul metabolismului și prin aceasta celelalte procese din organism, care se evidențiază prin creștere, dezvoltare, înmulțire. Pentru fiecare organism există două praguri: unul inferior și altul superior, sub și peste care aceste procese vitale încetează. Între acestea se află un nivel optim. Căldura determină și o anumită desfășurare în timp a proceselor fiziologice, fiind unul din factorii principali ai fenologiei organelor. Din punct de vedere al temperaturii, toate plantele sunt organisme poikiloterme, a căror temperatură depinde direct de cea a mediului ambiant

În condițiile țării noastre, pentru limita superioară a molidișurilor, temperatura medie anuală este de 2-3șC, temperatura medie a lunii iulie 11,1-11,5șC, amplitudinea medie anuală 18-19șC și suma temperaturilor negative -21 -26șC. Pentru limita inferioară a molidișurilor temperatura medie anuală este de 4,2-4,6șC, temperatura medie a lunii iulie 13,3-14șC, amplitudinea termică anuală 19,5-20,5șC și suma temperaturilor lunare negative -14…-17șC. Pentru depresiunile intramontane, temperatura medie anuală este de 5,5șC, temperatura medie a lunii iulie are valori cuprinse între 1,5-17șC, amplitudinea termică anuală 19,5-20,5șC iar suma temperaturilor lunare negative de -14…-19,5șC (MARCU, 1999).

În subetajul alpin, din cauza temperaturilor scăzute procesul de asimilație este încetinit iar respirația este intensificată. Când temperatura depășește 30șC se pierde prin respirație ceea ce s-a câștigat prin asimilație. În timpul iernii când solul este înghețat, iar rădăcinile își încetează absorbția substanțelor nutritive, dar temperatura deasupra stratului de zăpadă este apropiată sau depășește 0șC, ramurile neacoperite de zăpadă transpiră puternic și acest dezechilibru fiziologic are ca urmare uscarea în masă a tineretului de molid.

Din unele cercetări efectuate (ZIERL, 1972) se deduce că molidul asimilează până toamna târziu la același nivel ca vara, când temperatura este mai mare de -3șC. Asimilația se reia parțial, după o întrerupere determinată de temperaturi joase (-10…-12șC) după mai multe zile cu temperaturi mai mari de 0șC noaptea și de 5…10șC ziua, chiar și în lunile decembrie și ianuarie.

O problemă destul de importantă a speciilor de Picea, având în vedere cele afirmate până acum referitor la temperatură, o reprezintă înghețurile.

Apa

Apa este factorul indispensabil vieții plantelor, atât pentru absorbția din sol și transportul substanțelor nutritive, cât și pentru o serie de reacții chimice complexe, legate de metabolism. Cea mai mare parte a apei utilizată de plante provine din precipitații. Pe lângă apa preluată din sol prin sistemul radicular plantele mai folosesc o oarecare cantitate de apă din atmosferă, prin absorbția directă prin frunze, în urma condensului vaporilor. Efectul negativ al lipsei sau excesului apei se manifestă mai frecvent asupra puieților în timpul producerii acestora și asupra plantelor tinere din plantații sau spațiile verzi. Cunoașterea cerințelor față de apă oferă posibilitatea intervențiilor pentru diminuarea sau îndepărtarea eventualelor efecte nedorite privind deprecierile biologice și estetice ale plantelor.

Umiditatea atmosferică. Umiditatea atmosferică este importantă pentru majoritatea speciilor. După cum am amintit în capitolul anterior, molidul este în general o specie de climat răcoros și umed.

În ceea ce privește specia autohtonă Picea abies, aceasta este o specie cu cerințe medii față de umiditate. Creșterea și dezvoltarea molidului sunt mult influențate de cantitatea de precipitații și umiditatea atmosferică. Optimul ecologic se înregistrează între 800 și 1.200 mm precipitații pe an. Precipitațiile, influențate de altitudine, orientarea culmilor față de direcția de advecție a maselor de aer și formele de relief sunt de circa 200-300 mm, mai ridicate pe versanții vestici decât pe cei estici. Acestea variază între 1.100 și 1.400 mm la limita superioară a molidișurilor și între 800 și 1.200 mm la limita inferioară. În depresiuni precipitațiile sunt de numai 550-700 mm.

Umiditatea solului. Umiditatea solului este la fel de importantă ca și cea atmosferică pentru dezvoltarea speciilor de Picea. Rădăcinile superficiale restricționează în general creșterea acestui gen pe soluri umede, unde apa este aproape de suprafață, condiția principală fiind reprezentată de drenajul bun al acestora. Evită solurile foarte seci sau foarte umede.

Speciei Picea abies îi sunt favorabile solurile cu umiditate mijlocie. Caracterul său de specie mezofită-higrofită se reflectă și în faptul că tolerează luncile montane, unde uneori se produc chiar viituri de scurtă durată. Umiditatea în exces îi dăunează, deși poate avansa până în turbării, unde însă starea sa de vegetație este lâncedă, în astfel de stațiuni neegalând performanțele adaptative ale pinului silvestru. Epitetul de ''arbore de lac'' (HARALAMB, 1963) reflectă cât se poate de bine cerințele sale mari față de umiditatea din sol, dar așa cum am mai spus, nu în exces. Solurile cu drenaj activ, pietroase, nisipoase îi sunt mult mai prielnice decât cele grele, cu drenaj întârziat.

Sensibilitatea cea mai mare față de secetă se înregistrează în primii 2-3 ani, când puieții au rădăcina foarte puțin dezvoltată și, ca urmare a insolației sau secetei, se pot usca. De aceea, deși puieții se pot instala și în teren descoperit, ei sunt mai bine protejați dacă au un ușor adăpost de sus sau din lateral, dar de scurtă durată.

Aerul

Reprezintă un factor de mediu important, care acționează prin gazele pe care le conține, prin vaporii de apă și curenții de aer. Aerul atmosferic este format din 78% azot, 21% oxigen, 0,945% argon, 0,03% CO2 și alte gaze în concentrație foarte mică. Aerul prin aceste componente de bază este foarte necesar atât la nivelul părții aeriene, cât și la nivelul sistemului radicular.

În afară de componentele de bază, în aerul atmosferic din zonele urbane se contată tot mai frecvent prezența și a altor componente, ce se prezintă sub formă gazoasă sau sub formă de pulberi, rezultate din combinațiile chimice specifice procesului de producție industrial, precum și praf, fum, spori etc.

Dintre gaze, oxigenul și dioxidul de carbon au un rol important, favorizant în procesele de asimilație-dezasimilație și în procesul de producere și descompunere a materiei organice. Astfel, în perioada de vegetație, în zona coroanei arborilor, datorită absorbției de CO2 în cursul zilei, procentul acestuia scade sub 0,03%, în timp ce noaptea datorită respirației care este cu atât mai intensă cu cât temperatura este mai ridicată, aerul este mai bogat în CO2 (ZAHARIA, DUMITRAȘ, 2003).

Aerul în mișcare, vântul, este un factor ecologic de mare însemnătate. Vântul intervine asupra stării termice și hidrice a organismelor și prin aceasta asupra transpirației, pe care o activează îndepărtând din jurul arborilor aerul saturat în vapori. Prin intensitatea sa, vântul contribuie la creșterea uscăciunii atmosferice și la accentuarea adaptărilor xerofitice. Vânturile uscate, de lungă durată, deshidratează țesuturile, accelerând dezvoltarea, grăbesc maturizarea, înflorirea și fructificarea. Vânturile calde și umede au o acțiune favorabilă. Efectul mecanic nefavorabil al vântului se exercită asupra coroanei arborilor.

Un efect nefavorabil asupra arborilor și arbuștilor îl au componentele chimice (praful, fumul), cunoscute sub denumirea de noxe și care sunt mai frecvente în zonele urbane unde gradul de industrializare este de obicei mai ridicat.

1.4.2.2. Factorii edafici

Pentru a înțelege relația ce se stabilește între specia lemnoasă și solul de cultură, trebuie să cunoaștem conținutul solului în elemente minerale, humus, aer, apă, precum și unele însușiri fizico-chimice cum sunt reacția chimică (pH-ul), textura, structura, permeabilitatea, profunzimea etc.

Substanțele minerale din sol, absorbite de plante sub formă de ioni sunt macro-elementele: N, P, K, Ca, Mg, Fe și microelementele: Zn, Cu, Mn, Mo, Co, B, Cl etc., fiecare cu rol bine determinat în procesele biologice. Lipsa, excesul sau insuficiența unor elemente determină dereglări funcționale, evidențiate prin manifestări caracteristice (ritm de creștere, modificarea coloritului frunzelor etc.). Rezervele de substanțe minerale sunt variabile în funcție de zona geografică și tipul de sol, dar sunt influențate în mare măsură și de vegetația lemnoasă. Aceasta reduce conținutul în săruri al solului prin procesul de absorbție minerală și contribuie la refacerea rezervelor prin descompunerea și mineralizarea masei organice moarte.

Un rol important în nutriție îl are humusul. Calitatea humusului, în mod deosebit reacția sa chimică este influențată de condițiile de umiditate, de temperatură și natura mineralogică a substratului. Humusul participă la formarea structurii solului, influențând pozitiv porozitatea, permeabilitatea și consistența solului. Materia organică proaspătă alături de humus oferă condiții optime de viață microorganismelor, care asigură desfășurarea circuitului biologic în sol, procesele de transformare a substanțelor și a energiei în sol. Având în vedere importanța humusului în sol, se impune asigurarea cantităților corespunzătoare, prin practicarea sistemului de fertilizare cu îngrășăminte verzi sau adăugarea de îngrășăminte organice. Aceste intervenții sunt necesare în mod deosebit în pepiniere dar și la locul de plantare în spațiile verzi. Cantitatea de humus și elementele minerale stabilesc valoarea fertilității solului. Din punct de vedere al cerințelor față de gradul de fertilitate al solului, molidul face parte din grupa speciilor cu cerințe mici (ZAHARIA, DUMITRAȘ, 2003).

Speciile de molid pot fi întâlnite pe o largă varietate de soluri, varietate care se poate regăsi chiar în cadrul aceleași specii. Preferă în general următoarele tipuri de soluri:

• humifere și acide;

• argiloase, silico-argiloase sau argilo-calcaroase;

• instabile și profunde;

• noi și turboase.

Există specii care vegetează pe soluri dezvoltate pe depozite glaciare (P. rubens) sau pe soluri lacustre, maritime sau aluviale (P.glauca). Pot prefera solurile tinere, nedezvoltate (P.pungens) sau solurile turboase (P.sitchensis). Unele specii acceptă chiar solurile calcaroase (P.omorika, P.orientalis, P.abies) sau chiar au afinitate puternică pentru astfel de soluri (P. ). Pot fi întâlnite chiar pe soluri nefavorabile pentru alte specii, cum ar fi solurile organice, subțiri (P. rubens). Deși în cazul multor specii semințele germinează pe o mare varietate de substraturi, sunt de preferat totuși cele de natură minerală sau organico-minerală. În general, puieții stabiliți pe materie organică mai adâncă mor curând, deoarece rădăcinile superficiale nu pot pătrunde în solul mineral înainte ca suprafața organică să se usuce.

Picea abies este o specie mult mai puțin pretențioasă decât bradul (HARALAMB, 1963, STĂNESCU, 1979). Se întâlnește în egală măsură pe soluri cu troficitate specifică ridicată sau scăzută. De aceea, productivitatea arboretelor de molid este mai degrabă influențată de umiditatea din sol și însușirile fizice ale acestuia, decât de gradul de saturație în baze de schimb (starea de suboptim se înregistrează pe solurile oligobazice, când V% = 20-30%, pentru ca în situațiile de pesimum ecologic să apară și pe soluri extrem oligobazice, când are valori chiar mai mici de 15%). Solurile cu porozitate mijlocie, bine aerisite, slab scheletice, cu umiditate suficientă, îi sunt favorabile.

În climate propice crește viguros pe soluri brune acide, brune acide podzolice. Suportă însă și podzolurile cu humus brut, foarte acide. De altfel, molidul contribuie activ la acidificarea solurilor pe care se instalează, datorită litierei sale depusă în straturi groase, pâsloase, care se descompune anevoie și imperfect, mai ales la altitudini medii și mari, unde rezultă mult humus brut, mai rar moder. În aceste condiții, se înțelege că o mare parte din elementele minerale rămân blocate în substanța organică parțial descompusă. Este motivul pentru care molidul s-a adaptat să-și asigure o mare parte din nutriția azotată pe cale micotrofă, întrucât realizează simbioze cu ciuperci care descompun resturile organice în compuși asimilabili (hifele ciupercilor pot fi ușor evidențiate pe rădăcinile cu rol absorbant, iar solul de molidișuri, la o examinare olfactivă sumară, degajă un miros pendant de fungi).

Din cercetările referitoare la solurile molidișurilor din țara noastră (IANCU 1976; ROȘU, 1975), acestea pot face parte din clasa solurilor spodice (soluri brune criptopodzolice, brune podzolice, podzolice brune și podzoluri), formate pe roci acide. Solurile criptopodzolice sunt localizate, mai ales, în subetajul inferior al molidișurilor, iar cele brune podzolice și podzolice brune în subetajul mijlociu. Solurile podzolice brune s-au format, în alternanță cu solurile humico-feriiluviale și în subetajul superior al molidișurilor. În afară de acestea, frecvent întâlnite de regulă în etajul inferior al molidișurilor, în stațiunile de bonitate superioară sau mijlocie, sunt solurile brune acide.

1.4.2.3. Factorii orografici

De regulă în cultura plantelor lemnoase este necesar să se țină cont de efectul factorilor de relief (altitudine, expoziție, pantă, configurația terenului etc.). Dacă macrorelieful (munții, dealurile, câmpiile) determină o distribuție naturală a acestui gen, tot la fel și microrelieful natural sau creat de om în cadrul spațiilor verzi, determină anumite schimbări pedoclimatice, schimbări de care trebuie să ținem cont la amplasarea speciilor.

Factorii orografici influențează în general în mod indirect vegetația lemnoasă, prin modificarea factorilor climatici. Fluxul de energie ajuns la suprafața solului diferă de la un punct la altul în funcție de altitudine, expoziție, panta terenului etc. Cantitatea de radiații depinde de gradul de înclinare a versanților și expoziție. Variațiile în cantitatea de radiații primite de versanți cu expoziție și înclinare diferită atrage după sine nu numai iluminarea diferită a acestora, dar și grade diferite de încălzire și evapotranspirație.

La noi spre exemplu s-a constatat o evidentă asimetrie de răspândire a molidului pe versanții însoriți față de cei umbriți. Astfel, se înregistrează, de regulă, un spor altitudinal de până la 40-60(70) m pe versanții sudici și vestici față de cei nordici și estici și de până la 100(170) m pe versanții sud-vestici față de cei nord-estici (ȘOFLETEA, 2001). Expoziția pantelor, pe lângă regimul de căldură și lumină influențează și regimul de umiditate.

Altitudinea influențează foarte mult regimul factorilor climatici, molidul fiind întâlnit, după cum am mai amintit, de pe coastele oceanice până în regiunile montane superioare. La fel, poate fi întâlnit de pe platouri, terase sau văi până pe pante destul de accentuate.

1.4.3 Acțiunea factorilor biotici

Această categorie de factori este reprezentată de toate organismele vegetale sau animale, care într-un fel sau altul au influențe asupra arborilor. În funcție de natura relațiilor dintre aceste organisme și speciile de Picea, acestea pot fi intraspecifice și interspecifice.

1.4.3.1. Relațiile intraspecifice

Se stabilesc între indivizii aceleași specii și pot avea un caracter de favorizare sau de stânjenire a dezvoltării indivizilor. Un exemplu de relație favorizantă poate fi concreșterea rădăcinilor în plantațiile dese de molid, care poate antrena până la o treime din arbori. Stânjenirea dintre indivizii unei populații se manifestă pe cale bio-chimică prin autotoxine (compuși conținuți produsele de descompunere a materiei organice proprii) care împiedică germinația semințelor și reduce numărul de puieți. Între indivizii unei populații pot interveni și relații de competiție care reprezintă rivalitatea dintre indivizii aceleași specii pentru resturile mediului. Competiția pentru spațiu, respectiv pentru lumină, apă și hrană are ca urmare diferențierea dimensională și stadială, precum și eliminarea naturală a exemplarelor mai puțin dotate.

1.4.3.2. Relațiile interspecifice

Se stabilesc între indivizii aparținători mai multor specii și îmbracă cele mai diferite forme. Cele mai importante relații sunt cele trofice, care se realizează prin con-sumarea unor organe al plantelor (frunze, semințe) de către organisme aparținătoare altor specii sau populații (animale, păsări). Adaptările de apărare ale arborilor în cadrul acestor relații sunt variate și numeroase. În primul rând toți arborii produc un volum de biomasă mult mai mare decât este necesar pentru întreținerea proceselor proprii de înmulțire. Totodată speciile de molid secretă rășini destinate închiderii rănilor sau izolării dăunătorilor.

Pe lângă acestea mai pot apărea relații de simbioză, cele mai tipice fiind relațiile dintre arbori și ciuperci micoritice, bacterii sau actinomicete fixatoare de azot.

1.4.4 Factorii antropici

Factorii care sunt încadrați în această categorie au la bază acțiunile voite sau nevoite ale omului. Omul este factorul cel mai activ și mai puternic transformator al naturii și chiar al plantelor. El a transportat speciile dintr-o regiune în alta, a distrus unele plante spontane, a modificat sau a contribuit la extinderea ariei de răspândire a altora. Pe suprafețe întinse, omul a transformat complet fizionomia peisajului vegetal. Un număr mare de specii s-au instalat și cresc în locurile în care omul a modificat condițiile naturale de mediu sau unde el a înlăturat vegetația spontană. Toate speciile din flora unei regiuni care au fost introduse de către om se numesc elemente antropofile. Având în vedere că la noi în țară singura specie indigenă din genul Picea este Picea abies, toate celelalte specii pot fi considerate elemente antropofile (ZAHARIA, DUMITRAȘ, 2003).

CAPITOLUL II

CARACTERIZAREA CADRULUI NATURAL

2.1. CARACTERIZAREA CADRULUI NATURAL AL OCOLULUI SILVIC VATRA DORNEI

2.1.1. Administrare și localizare geografică

Fondul forestier administrat de Ocolul Silvic Vatra Dornei este situat în partea mijlocie a Carpaților Orientali, în bazinul mijlociu al râului Bistrița și pârâul Neagra, fiind limitat de înălțimile munților Călimani, Giumalău, Rarău și Pietrosul Bistriței, la altitudini ce variază între 600 m și 1800 m. Suprafața administrată de către Ocolului Silvic Vatra Dornei se află în totalitate pe teritoriul județului Suceava, pe raza comunelor Dorna Arini, Panaci, Șaru Dornei și a municipiului Vatra Dornei.

Suprafața fondului forestier administrat de Ocolul Silvic Vatra Dornei este de 15236 ha din care:

3917 ha fond forestier de stat ( 32% din suprafața ocolului) ;

5880 ha păduri administrate pe bază de contract proprietatea a 8 primării ( 39% din suprafața ocolului);

4439 ha păduri proprietate a persoanelor fizice preluate în pază cu contracte de prestări servicii ( 29% din suprafața ocolului).

2.2. AMPLASAREA ZONEI DE STUDIU ÎN CADRUL GEOGRAFIC-ADMINISTRATIV

Fondul forestier din unitatea de producție I Monor-Dorna, din cadrul Ocolului Silvic Vatra Dornei, Direcția Silvică Suceava, constituie obiectul prezentului amenajament, având o suprafață de 1274,9 ha.

Suprafața U.P. I Monor Dorna se suprapune integral cu Munții Călimani și parțial cu Parcul Național Călimani (634,6 ha).

U.P. I Monor Dorna este situată în sud-vestul județului Suceava și se află amplasat în bazinul hidrografic a pârâului Haita, afluent de stânga a râului Neagra Șarului (afluent de dreapta a râului Bistrița). Din punct de vedere administrativ, teritoriul studiat se află pe raza comunei Șaru Dornei.

Tabel 2.1

2.3. STUDIUL STAȚIUNII ȘI AL VEGETAȚIEI

2.3.1. Condiții geologice, geomorfologice și hidrologice

Studiul stațiunii și a vegetației forestiere are ca scop fundamentarea măsurilor de gospodărire.

La întocmirea lui se au în vedere toate informațiile culese în fazele de documentare și de teren. El este elaborat conform normelor tehnice în vigoare.

Din punct de vedere geografic pădurile administrate de O.S. Vatra Dornei sunt situate în Carpații Orientali, în trei zone diferite: zona Munților Călimani, zona Munților Bistriței și zona Munților Bucovinei.

Fragmentarea reliefului este mare, în complexul geomorfologic existent domină versanții cu diverse înclinări și expoziții, pe suprafețe restrânse întâlnindu-se și alte forme de relief cum ar fi: lunca, depresiunea, platoul, etc.

Teritoriul Ocolului Silvic Vatra Dornei se caracterizează printr-o mare varietate a structurii petrografice și geologice, variind de la lanțul eruptiv Harghita – Călimani la zona cristalino-mezozoică Rarău-Giumalău și Munții Bistriței.

Munții Călimani, prezintă adaptări ale reliefului la constituția geologică. Zona eruptivă neogenă este formată din produsele de tip mixt ale vulcanilor, curgeri de lave, aglomerate vulcanice, cenușă. O bună parte a acestei zone corespunde formațiunilor vulcano – sedimentare cu diferite intercalații de lave cuprinse între stratele groase de piroclastite.

Formațiunea cea mai dezvoltată din zona neovulcanică o reprezintă aglomeratele vulcanice, răspândite mai ales în zona periferică, depărtată de crater.

Natura rocilor de solificare și substratul litologic au favorizat formarea andosolurilor, districambosolurilor, prepodzolurilor și podzolurilor.

Munții Rarău – Giumalău și Munții Bistriței sunt alcătuiți din formațiuni cristaline epimetamorfice și mezometamorfice la care se asociază formațiuni sedimentare paleozoice și mezozoice. Giumalăul ca și Pietrosul Bistriței sunt alcătuiți în întregime din șisturi cristaline, iar în dreptul celor mai mari înălțimi dintr-o bandă de rocă dură, așa numitul Dyck porfiroid, ce străpunge acest masiv.

Condițiile geomorfologice, litologice și climatice au determinat formarea unei game destul de bogate de soluri, cele mai răspândite fiind cambisolurile care reprezintă 73,6% din suprafața pădurilor și terenurilor destinate împăduririi. Tipul de sol cel mai des întâlnit este districambosolul, care ocupă 73,6% din suprafața pădurilor și terenurilor destinate împăduririi, urmat de prepodzol cu 12,8%.

2.3.2. Geologie

Pădurile ce constituie această unitate de producție sunt poziționate în Complexul Carpaților Orientali, grupa munților Călimani.

Din lanțul masivului al Călimanilor se desprind pânze de lave; cea mai mare parte a acestora este formată din lave andezitice bazaltice sau mai rar din andezit cu bazalt.

Pe lângă rocile efuzive obișnuite andezitice mai există și unele roci intrusive, constând din diorite si diorit porfirit. În zona periferică și mai depărtată de cratere se află porțiunea de conglomerate vulcanice, compusă din blocuri cu contur unghiular, formate din andezite încadrate într-un strat gros de ciment provenit din cenușă vulcanică. În general substratele litologice întâlnite sunt constituite din roci tari, dure, care se dezagregă greu.

2.3.3. Geomorfologie

Din punct de vedere geomorfologic, teritoriul studiat este situat în Grupa Nordică a Carpaților Orientali. Suprafața este străbătută de numeroase cursuri de apă, determinând fragmentarea reliefului în versanți lungi, moderat până la puternic înclinați. Din punct de vedere altitudinal, pădurile studiate sunt amplasate între 1100 și 1700 de metri. Altitudinea maximă este de 1720 m iar cea minimă 1105,0 m deci o amplitudine altitudinală relativ mare (615 metri). Condițiile sunt favorabile vegetației forestiere caracteristice munților mijlocii, în special molidișurilor. Principala unitate geomorfologică întâlnită în cuprinsul acestei unități de producție este versantul, prezentând configurație ondulată și plată.

Sub raportul desfășurării altitudinale, situația se prezintă astfel:

Tabel 2.2

Altitudinea are o influență indirectă asupra distribuției vegetației, în schimb intervine direct asupra factorilor climatici. Odată ce crește altitudinea, temperaturile se reduc, intensitatea radiației solare sporește, vânturile sunt mai intense și mai frecvente, cantitatea de precipitații și umiditatea atmosferică cresc.

Pe categorii de expoziții, repartiția fondului forestier se prezintă astfel:

Tabel 2.3

2.3.4. Hidrografia

Pădurile sunt situate în bazinul Neagra Șarului, afluent de dreapta a râului Bistrița. Orografia terenului, substratul geologic și precipitațiile au favorizat dezvoltarea unei rețele hidrografice foarte bogate.

Cele mai importante cursuri de apă care străbat teritoriul sunt pâraiele: Haita, Păltiniș, Tarnița, Tamău, Pădurețul, Roșu și Panacu. Aceste cursuri de apă, împreună cu numeroasele izvoare descendente formează o rețea hidrografică bogată, cu debit permanent, variabil în funcție de anotimp și de precipitații.

Regimul hidrografic este echilibrat, pâraiele au debit variabil și apă tot timpul anului, determinând un regim hidrologic stabil și echilibrat. Din acest motiv fenomenele de torențialitate și viiturile se manifestă cu raritate și cu intensitate redusă, fără efecte catastrofale. Scurgerea medie minimă are loc la sfârșitul verii- începutul toamnei (august – septembrie) și iarna. Debitele maxime se înregistrează primăvara în perioada topirii zăpezilor coroborată cu ploile de primăvară.

Apa freatică influențează direct și pozitiv dezvoltarea vegetației forestiere în sensul că este la adâncime favorabilă asigurându-se necesarul de apă în perioadele cu precipitații scăzute. Apa din zonă nu prezintă nici un grad de mineralizare fiind de calitate superioară dezvoltării vegetației forestiere.

La rândul ei, vegetația forestieră are o influență pozitivă asupra rețelei hidrografice prin favorizarea infiltrării apei în sol, împiedicând astfel eroziunea solului și implicit colmatarea pâraielor.

Influența rețelei hidrografice asupra solului este diferită fiind condiționată și de substratul geologic pe care îl străbat. Deși panta pâraielor nu este prea mare, totuși ele prezintă caractere de torențialitate, formând în partea lor inferioară terase iar la gură mici conuri de dejecție. În timpul viiturilor mai mari, albiile suferă deplasări laterale datorită eroziunii malurilor, ceea ce duce la avarierea drumurilor și afectează și arboretele de pe marginea pâraielor respective.

2.3.5. Climatologie

Conform raionării climatice după koppen, suprafața U.P.I Monor-Dorna este încadrată în tipul de climat Dfcx, caracterizată printr-un climat boreal umed, cu ierni aspre și veri răcoroase, umezeală relativă și nebulozitate ridicate, precipitații în tot timpul anului, temperatura medie a lunii celei mai calde sub 22C, cu maximul de precipitații la începutul verii și minimum la sfârșitul iernii.

După Monografia României, suprafața studiată este încadrată în sectorul climatic Ivc, sector cu climă de munte, caracterizat printr-o climă temperat-continentală, fiind încadrat în sectorul de munți mijlocii (1000 – 1800), districtul climatic de pădure, subdistrictul versanților sudici și sud-estici, cât și a versanților expuși frontogenezei și advecției maselor umede din vest, favorabil dezvoltării speciilor forestiere. Clima din zonă este rece și umedă, puternic influențată de expoziție și mai ales de altitudine, prezintă variații locale.

Condițiile climatice sunt cele caracteristice zonei forestiere, în funcție de etajul fitoclimatic.

2.3.6. Regimul termic

Regimul termic este caracterizat printr-o temperatură medie anuală în jurul valorii de +4,9C, cu diferențe de 2-4C, între partea de amonte și cea din aval a unității.

Amplitudinea anuală termică este în jur de 18C. temperatura medie a lunii ianuarie este de -6C, iar cea a lunii iulie +15C.

Durata medie a sezonului de vegetație este de circa 165 de zile, începutul fiind în jurul datei de 15 aprilie – 1 mai, iar sfârșitul în jurul datei de 15 octombrie – 1 noiembrie.

Data medie a primului îngheț este în jurul datei de 26 septembrie, iar a ultimului îngheț la 5-6 mai.

Înghețurile timpurii și târzii sunt destul de frecvente, cele târzii fiind cele mai periculoase pentru culturile forestiere deoarece se prelungesc, uneori, până în luna iunie. Acestea împreună cu gerurile și insolațiile pot provoca vătămări grave vegetației forestiere. De asemenea pe culmi și versanți umbriți, atât toamna cât și primăvara, plantațiile tinere suferă din cauza fenomenului de inversiune termică. Pot apărea vătămări și la arborii puși brusc în lumină, prin pârlirea scoarței, iar la puieții de pe versanți c expoziție sudică insolația produce arsura scoarței și a cambiului la colet.

2.3.7. Regimul pluviometric

Precipitațiile medii anuale variază între 1100 și 1200 mm, maximul înregistrându-se în sezonul cald (cu maximul absolut în iulie), iar minimile în lunile de iarnă (minimul în februarie). În perioada de vegetație cad peste 60% din precipitațiile anuale. Ploile cu caracter torențial, precum și perioadele de secetă prelungită, apar cu frecvență relativ redusă.

Umiditatea relativă a aerului are o medie de 75% devenind astfel un factor compensator pentru temperaturi, deoarece crește gradul de favorabilitate al climatului pentru molid.

Primele zăpezi cad, în medie, în ultima decadă a lunii octombrie iar ultimele la începutul lunii aprilie. Perioadele de secetă se înregistrează la începutul toamnei și iarna. Grosimea medie a stratului de zăpadă este de 1-2 cm la sfârșitul lui noiembrie, de 20-25 în ianuarie, pentru a atinge maximul de 60-70 cm în februarie. Stratul de zăpadă care protejează solul de îngheț în profunzime se menține circa 60 de zile.

2.3.8. Formațiile forestiere și tipuri de pădure

Condițiile climatice și de sol variate au determinat apariția mai multor formații și tipuri de pădure.

Formațiile forestiere întâlnite în cadrul Ocolului Silvic Vatra Dornei sunt: molidișuri pure 89,3% , amestecuri de molid, brad, fag 8,2 % , molideto – bradete 2,5 % .

–––––––––––––––––––––––

Denumire formație forestieră %

–––––––––––––––––––––––

Molidișuri pure 89,3

Molideto brădete 2,5

Amestec de molid, brad, fag 8,2

–––––––––––––––––––––––

Figura 2.1. Tipuri reprezentative de pădure

Tipurile reprezentative de pădure sunt următoarele:

Molidiș normal cu Oxalis acetosella (22,3 %)

Molidișuri cu Oxalis acetosella pe soluri scheletice (40,8 %)

Amestec normal de rășinoase și fag cu floră de mull (6,1%)

Din analiza factorilor staționali si de vegetație rezultă câteva concluzii ce caracterizează pădurile din Ocolul Silvic Vatra Dornei.

stațiunile sunt favorabile molidului, care formează de cele mai multe ori arborete pure.

solurile oligomezobazice, cel mult mijlociu profunde, luto-nisipoase, cu un conținut însemnat de schelet, împreuna cu substratul litologic care a imprimat reliefului profiluri expresive, cu pante repezi, presarate pe alocuri cu stâncării si grohotiș, au un rol determinant în frecvența mare a doborâturilor de vânt.

factorii ecologici moderat limitativi precum apa accesibilă, substanțele nutritive si volumul edafic util au determinat ca peste 70% dintre arboretele Ocolului Silvic Vatra Dornei să se încadreze în clasa a III a de producție.

arboretele de productivitate inferioară reprezintă 6% din total, acestea fiind situate in condiții extreme de vegetație.

analizând compoziția actuală, condițiile staționale si frecvența doborâturilor de vânt se constată o pondere a molidului mai mare decât normal, de aceea este necesar să se promoveze speciile rezistente la vânturi puternice (larice, fag, brad), cât și a speciilor care se dezvolta bine pe solurile cu conținut ridicat de schelet (pinul silvestru).

productivitatea arboretelor reflectă de cele mai multe ori bonitatea stațională.

fagul înregistrează o clasa de producție mai mică decât bonitatea stațiunii, dar menținerea sa sau chiar promovarea regenerării naturale din sămânță a acestuia este esențială din perspectiva stabilitații pe care o oferă arboretelor la daunele provocate de vânt.

doar 34% din suprafețele administrate de O.S.Vatra Dornei sunt situate în stațiuni de bonitate superioară.

compoziția medie: 98 Mo, 1Br, 1Fa.

vârsta medie este de 70 ani.

2.3.9. Regimul eolian

Pe culmile mai înalte predomină vânturile de vest. Vara vânturile slabe și moderate și brizele. Iarna, acestea sunt puternice, reci și în rafale.

În etajul montan superior, la altitudini de peste 1400 de metri, vântul prezintă uneori intensificări de peste 20ms și produce adesea doborâturi și rupturi în molidișuri. Coroborate cu perioade ploioase de lungă durată, care duc la înmuierea puternică a solului, sau a zăpezii abundente și moi, pot produce doborâturi în masă. În general, viteza medie variază între 3,0 și 8,0 ms, în raport cu altitudinea.

Primăvara se manifestă frecvent fenomenul de Foehn, determinând topirea rapidă a zăpezii.

Frecvența vânturilor pe direcții:

Tabel 2.4

2.4.0. Descrierea tipurilor și subtipurilor de sol

Tipurile identificate în cuprinsul pădurilor sunt andosolul (tipic), podzolul (tipic) și solul brun acid (tipic).

Andosolul tipic (cod 5201), cu profil Au-AC-C s-a format în urma dezagregării și alterării rocilor eruptive efuzive (vulcanice). Este întâlnit pe 63% din suprafața luată în studiu. Relieful este tipic montan vulcanic cu altitudini cuprinse între 1200 și 1800 de metri. Climatul este în general umed și răcoros, cu temperatura medie anuală de 3-6C și precipitații medii anuale între 900 și 1300mm. La nivelul acestor soluri are loc o intensă alterare și debazificare și formare organică și cu culori negricioase. Textura este nediferențiată pe profil, iar structura grăunțoasă, slab dezvoltată în orizontul Au, care are un conținut foarte mare de humus. Bonitatea este variabilă în raport cu volumul lor edafic și cu poziția lor pe versant. În general, pe andosoluri găsim molidișuri de productivitate și făgete de productivitate mijlocie.

Podzolul tipic (cod 4201), ocupă 17% din suprafață și are Aou-Es-Bhs-R, format pe roci acide-cuarțite, micașisturi, gresii silicioase, pe versanți cu expoziții și înclinări diverse, foarte puternic la acid la suprafață, cu pH=3,9-4,6 și acid în profunzime pH=5,0, moderat la foarte humifer, cu un conținut de humus de 3,6-6,4% oligobazic, cu un grad de saturație în baze V=18-34%, cu un minimum în orizontul Es, foarte bine aprovizionat în azot total la suprafață (0,329 g% pe grosime de 5cm) și foarte slab la mijlociu în profunzime (0,06-0,18 g%), nisipo-lutos pe întreg profilul de bonitate mijlocie pentru molid. Bonitatea acestui sol este determinată de un regim de umiditate, funcție de capacitate redusă de reținere a apei, de troficitate redusă și de aciditate puternică, unde numai molidul o suportă bine. Pe acest sol se recomandă numai cultura molidului, singura specie care poate valorifica condițiile staționale existente. Acest sol se întâlnește la altitudini mari, mai mult în apropierea golului de munte. Arboretele au productivități mijlocii și inferioare.

Solul brun acid tipic (cod 3301), ocupă 9% din suprafață și prezintă succesiunea de orizonturi pe profil Ao-Bv-C. Acest tip de sol este format pe roci acide bogate în minerale feruginoase, pe clorito-sericitoase, gresii, andezite, bazalte, tufuri, pe versanți cu expoziții și înclinări diverse, puternic acid la moderat acid cu pH = 4,2-5,6, moderat la intens humifer cu humus de tip moder, oligobazic la oligomezobazic cu un grad de saturație în baze V=11-44% în orizontul Bv, foarte bine aprovizionat în azot total, nisipo-lutos la luto-prăfos. Este de bonitate mijlocie pentru molid, brad și fag. Bonitatea mijlocie este determinată de existența unui volum edafic mediu și troficitate medie. Pe fondul volumului edafic prezentat regimul de umiditate este optim cu capacitate suficientă de reținere a apei, textura fiind nisipo-lutoasă la luto-prăfoasă, iar troficitatea medie ( conținut de humus și baze de schimb moderat). În condițiile solului acid, aerisit, activitatea micozelor este optimă iar nutriția, îndeosebi cu azot, este normală. Din acest motiv productivitatea vegetației forestiere este medie.

2.4.1. Tipurile de stațiuni forestiere

Stațiunile forestiere din cadrul ocolului silvic sunt grupate, după zonele de vegetație forestieră, în următoarele unități zonale bioclimatice :

în etajul subalpin (FSa) se găsesc 6,7 % din arborete

în etajul montan de molidișuri (FM 3) se găsesc 82,6 % din arborete

în etajul montan de amestecuri de fag cu rășinoase (FM 2) se găsesc 10,7 % din arborete

În fiecare dintre aceste zone sunt mai multe tipuri de stațiuni, din care un procent de 71,2 % este ocupat de trei dintre ele. Aceste tipuri de stațiuni, precum și principalele caracteristici ale acestora sunt următoarele:

2.3.3.2 Montan de molidișuri Pm, brun edafic submijlociu, cu Oxalis-Dentaria (41%) este răspândit predominat pe versanți cu înclinări moderate și repezi, cu expoziții diverse. Solurile sunt brune acide oligomezobazice cu mull și mull-moder tipice, mijlociu profunde nisipo-lutoase și luto-nisipoase semischeletice, cu drenaj normal sau moderat. Volum edafic submijlociu. Bonitate mijlocie pentru molidișuri.

2.3.3.3 Montan de molidișuri Ps, brun acid și andosol edafic mare și mijlociu, cu Oxalis-Dentaria (22,3%) este răspândit pe versanți cu înclinări moderate și repezi, cu expoziții diverse. Substraturi litologice formate din roci bazice și intermediare. Soluri brune acide oligomezobazice cu mull și mull-moder tipice, mijlociu profunde nisipo-lutoase semischeletice, cu drenaj normal sau moderat. Volum edafic mare și mijlociu. Bonitate superioară pentru molidișuri.

3.3.3.3 Montan de amestecuri Ps, brun edafic mare, cu Asperula-Dentaria (7,9%) este întâlnit pe versanți cu înclinări moderate la repezi, cu expoziții diferite. Substraturi litologice formate din depozite de suprafață foarte variate, provenite din roci eruptive metamorfice și roci sedimentarte. Solurile sunt brune eumezobazice, profunde uneori scheletice sau gleice, nisipo-lutoase și luto-nisipoase. Volum edafic, mare. Bonitate superioară pentru molid și brad. Fagul realizează, de obicei, clasa a III-a spre a II-a, de producție).

CAPITOLUL III

MATERIALUL ȘI METODA DE LUCRU

3.1. OBIECTIVE URMĂRITE

Experiența a fost inițiată în scopul urmăririi și evidențierii variabilității fenotipice arboretelor de molid din unitatea de producție I Monor-Dorna, în funcție de expoziția acestora (S-V, N-E), dar și a variabilității principalelor caracteristici (diametru, înălțime, înălțimea elagată, clasa de calitate, proiecția coroanei etc.) ale exemplarelor aceleiași specii în funcție de altitudine.

3.2. MATERIALUL ȘI METODA DE STUDIU

Materialul de studiu este alcătuit din arborii de molid existenți în cadrul unității de producție I Monor-Dorna, al Ocolului Silvic Vatra Dornei.

Figura 3.1. Localizare pe harta (sursa: Google Earth)

Metoda de studiu se bazează pe măsurători directe, realizate în teren și observațiile culese din diferite zone ale unității, în funcție de expoziție și versant. Pentru realizarea experienței s-au considerat șapte suprafețe de probă, de formă circulară, având raza de 12,62 metri fiecare și suprafața de 500 m2. S-au analizat în total 190 de arbori.

Măsurătorile și observațiile au vizat atât caractere care determină producția de masă lemnoasă cum sunt diametru la 1.30 m, înălțimea arborelui, suprafața de bază a arborelui si volumul arborelui pe picior, cât și caractere care determină calitatea lemnului precum diametrul coroanei, înălțimea elagată, clasa de calitate, estimarea unghiului de inserție a ramurilor pe trunchi, estimarea rectitudinii tulpinii.

Diametrul de bază a fost măsurat după metoda descrisă de GIURGIU, 1979, la înălțimea de 1,3 m, pentru asta s-a folosit clupa forestieră, aceasta fiind fabricată conform STAS 3643/73. Precizia de măsurare a diametrelor a fost de 1 cm. La măsurare s–a avut grijă ca instrumentul să fie poziționat corect, respectiv perpendicular pe axa trunchiului arborelui, atingând trunchiul în 3 puncte, evitând presarea brațelor clupei pe arbore, pentru a nu obține valori mai mici decât cele reale prin comprimarea ritidomului.

Măsurarea diametrelor s–a făcut la înălțimea de 1,3 m. În cazul în care la înălțimea de 1,3 m a existat un defect de formă (hipertrofie, gelivură), s–au măsurat două diametre, unul deasupra, iar cel de –al doilea dedesubtul defectului în cauză, valoarea centralizată fiind media celor Dacă trunchiul prezenta curbură la înălțimea de măsurare, diametrul a fost măsurat prin așezarea clupei astfel încât aceasta să fie perpendiculară pe axa longitudinală a trunchiului.

La arborii care prezentau înfurcire pornind de la sub 1,3 m înălțime, au fost inventariați ca fiind doi arbori distincți, măsurându-se fiecare parte a înfurcirii și centralizând două diametre.

La arborii aflați pe versanții cu pantă accentuată, diametrul a fost măsurat la 1,3 m înălțime în partea din amonte.

În cazul arborilor a căror rădăcini au fost acoperite cu vegetație , s–a considerat 1,3 m de la punctul de intersecție a linii terenului cu tulpina, în partea din amonte.

Dacă arborii au prezentat rădăcini proeminente, aflate deasupra linii terenului, s-au considerat 1,3 m începând de la coletul arborelui. două măsurători.

Determinarea înălțimii arborilor s-a făcut cu dendrometrul, a cărui funcționalitate se bazează pe principiul trigonometric, ceea ce constă în măsurarea unei distanțe înclinate sau reduse la orizont, de la operator la arbore, cât mai apropiată ca valoare de înălțimea presupusă a arborelui, precum și a unghiurilor formate de orizontală cu vizele la baza și la vârful arborelui.

Diametrul coroanei a fost determinat prin măsurarea pe cale directă a proiecției acesteia pe sol. La măsurare s–a folosit ruleta, precizia de măsurare fiind de 0,5 metri. Tehnica de măsurare a presupus fixarea ruletei la baza trunchiului arborelui și deplasarea operatorului până la limita proiecției coronamentului. Pentru a obține valori cât mai apropiate de realitate, s–au făcut măsurători pe două direcții perpendiculare, valoarea centralizată fiind media acestora.

În cazul terenurilor în pantă, măsurarea diametrului coroanei s–a făcut pe direcția curbei de nivel și pe direcția liniei de cea mai mare pantă. La măsurarea pe curba de nivel, valorile înregistrate nu au necesitat nici o corecție. Măsurătorile efectuate pe linia de cea mai mare pantă au fost corectate în funcție de valoarea unghiului de pantă.

Estimarea unghiului de inserție a ramurilor pe trunchi s–a făcut vizual, observațiile vizând un număr de zece ramuri din fiecare treime a coronamentului (superioară, mijlocie și inferioară). Aprecierile s–au făcut din patru direcții, două câte două perpendiculare între ele, astfel încât să se formeze o imagine cât mai reală a poziționării ramurilor din întregul coronament.

În vederea estimării valorii unghiului de inserție a ramurilor pe trunchi s-a utilizat următoarea scară:

1. valoarea unghiului de inserție a ramurilor ≈ 70° – 90°;

2. valoarea unghiului de inserție a ramurilor ≈ 90° – 100°;

3. valoarea unghiului de inserție a ramurilor > 100°.

Estimarea rectitudinii tulpinii arborilor s–a efectuat în funcție de numărul curburilor și a planurilor în care acestea au fost evidențiate.

Aprecierile s–au făcut pe o scară de la 1 la 4 astfel:

Suprafața de bază reprezintă suprafața secțiunii transversale a trunchiului arborelui la înălțimea de 1,3 metri și s-a calculat după formula lui GIURGIU, DECEI și DRĂGHICIU, 2004. Este un parametru reprezentativ în descrierea dimensională a arborilor și arboretelor, în strânsă legătură cu diametrul de bază și pe cu ajutorul căruia se poate determina volumul arborilor.

Se consideră forma secțiunii transversale ca fiind un cerc, dar aceasta de cele mai multe ori nu are această formă, deficitul izoperimetric putând fi corectat cu ajutorul coeficienților, în cazurile în care se cere o precizie crescută, necesară în special în determinări auxologice la nivelul arboretelor. Însă pentru calculele necesare caracterizării populațiilor din cadrul acestei lucrări, calculul suprafețelor de bază ca o suprafață cu contur circular, oferă o precizie satisfăcătoare nemaifiind necesară corectarea deficitului izoperimetric. Așadar, suprafața de bază a fost calculată după relația:

g = = = 0,785* unde:

g-suprafața de bază a secțiunii transversale;

r-raza cercului care corespunde suprafeței de bază;

D-diametrul cercului.

Volumul arborelui este o caracteristică importantă folosită atât în lucrările de cercetare care vizează studiul arborilor și arboretelor, cât și în producție, în unele lucrări de inventariere a arboretelor. În fapt, dacă este calculat după formula adoptată în prezenta lucrare și prezentată mai jos, formulă expusă de GIURGIU, DECEI și DRĂGHICIU, 2004., această mărime reprezintă, în cazul rășinoaselor, numai cantitatea de masă lemnoasă a trunchiului, exceptând volumele coronamentului și volumul rădăcinilor, acești din urmă doi parametri nefiind dezvoltați în ceea ce urmează deoarece nu fac obiectul prezentei lucrări.

Relația de calcul este următoarea:

V= * H * f = 0.785 * *H * f = g * H * f

V-volumul arborelui;

D-diametrul arborelui;

H-înălțimea totală a arborelui;

f-coeficientul de formă.

Încadrarea arborilor în clase de calitate s-a făcut prin apreciere vizuală, ținându-se cont de proporția lemnului de lucru, adică arborii de rășinoase care au peste 60 % din înălțime (de la sol în sus) lemn de lucru și pentru arborii de foioase care au peste 50 % din înălțimea totală aptă pentru lemn de lucru s-au încadrat în clasa I de calitate.

La încadrarea arborilor în clase de calitate s-a mai ținut cont de defectele acestora, de mărimea porțiunii cu defecte și poziția porțiunii respective de-a lungul fusului. Dacă 0,6 din înălțime la rășinoase nu prezintă defecte (curbură, bifurcații, putregai etc), arborele se poate încadra în clasa I de calitate.

Efectuarea măsurătorilor

Figura 3.2.

Figura 3.3.

Figura 3.4.

Figura 3.5.

3.3. MODUL DE PRELUCRARE ȘI INTERPRETARE A DATELOR

Prelucrarea datelor experimentale s-a efectuat prin compararea variantelor între ele, fiecare cu fiecare cu ajutorul metodei comparațiilor multiple sau “ testul Duncan”, datele obținute fiind prezentate în tabele de sinteză.

Variabilitatea caracteristicilor analizate în experiență a fost apreciată pe baza coeficienților de variabilitate, calculați după formula: s % = · 100; în formulă, „s” reprezintă abaterea standard a caracterului, iar „x” media caracterului respectiv.

Interpretarea coeficienților de variabilitate s-a efectuat în funcție de valorile înregistrate pentru caracteristicile analizate, după cum urmează:

– când s% < 10% – caracterul a fost considerat puțin variabil;

– când s% a fost cuprins între 10-20% – caracterul a fost apreciat ca mediu variabil;

– când s% ≥ 20% – caracterul analizat a fost considerat ca având o variabilitate mare.

Corelațiile dintre caracteristicile studiate au fost estimate statistic, prin calculul coeficienților de corelație și stabilirea semnificației acestora, comparându-se valorile calculate cu cele teoretice, pentru probabilitățile de transgresiune de 5%, 1% și 0,1%.

CAPITOLUL IV

REZULTATELE CERCETĂRILOR ÎNTREPRINSE ASUPRA ARBORILOR DIN U.P. I Monor-Dorna

4.1. REZULTATELE OBȚINUTE ÎN URMA CALCULĂRII CARACTERISTICILOR CANTITATIVE ALE ARBORILOR

4.1.1. Rezultatele privind înălțimea arborilor

Rezultatele privind înălțimea arborilor analizați în funcție de altitudinea din U.P. I Monor-Dorna. În urma măsurătorilor au rezultat următoarele valori:

Figura 4.1. Sinteza rezultatelor pentru înălțimea arborilor din U.P. I Monor-Dorna

Rezultatele obținute ilustrează faptul că valorile medii pentru înălțimea arborilor au fost cuprinse între 15,09 m și 17,03 m. Varianta 3 este semnificativ superioară față de variantele 2, 4, 5 și nu diferă semnificativ față de variantele 1,6,7

4.1.2. Rezultatele privind diametrul arborilor la 1,3 m

Rezultatele privind diametrul arborilor la 1,3 m analizat în funcție de altitudinea din U.P. I Monor-Dorna. În urma măsurătorilor au rezultat următoarele valori:

Figura 4.2. Sinteza rezultatelor pentru diametrul la 1,3 m analizați în U.P. I Monor-Dorna

Din datele obținute se poate constata că diametrul arborilor măsurat la 1,30 m la cele trei variante ale experienței a fost cuprins între 16,9 cm și 21,8 cm. Piața 3 a reprezentat limita maximă, iar piața 4 limita minimă. În urma analizei variantelor nu s-au înregistrat diferențe asigurate statistic pentru diametrul arborilor în funcție de cele 7 altitudini.

4.1.3. Rezultatele privind clasa de calitate

Rezultatele privind clasa de calitate analizată în funcție de altitudinea din U.P. I Monor-Dorna au fost prelucrate statistic. În urma măsurătorilor au rezultat următoarele valori:

Figura 4.3. Sinteza rezultatelor pentru clasele de calitate U.P. I Monor-Dorna

Valorile clasei de calitate a arborilor cuprinde valori între 1,1 și 1,3 . Clasele cele mai bune de calitate sunt prezente în variantele 1 , 5 și 6, variante care au înregistrat valorile minime. Valoarea maximă, adică cea mai slabă se află în varianta 2, 4 și 7. Varianta 3 nu diferă semnificativ cu varianta 1 (1100 m), este semnificativ superioară față de varianta 2 (1150 m) și distinct semnificativ superioară față de variantele 5 (1250 m), 5 (1300 m) și 6 (1350 m).

4.1.5. Rezultatele privind volumul arborilor

Figura 4.4. Sinteza rezultatelor pentru volumul arborilor U.P. I Monor-Dorna

Valorile volumului arborilor cu prinde valori între 0,164 și 0,338. Volumele cele mai bune s-au întâlnit în piața 3, având diferență semnificativă comparativ cu celelalte piețe.

4.1.6 Rezultatele privind unghiul de inserție

Figura 4.5. Sinteza rezultatelor pentru unghiul de inserție U.P. I Monor-Dorna

Rezultatele obținute ilustrează faptul că valorile medii pentru unghiul de inserție au fost cuprinse între 1,23 și 1,47. variantele 2 și 4 nu diferă semnificativ față de variantele 1, 3, 5, 6, și 7.

4.1.7. Rezultatele privind suprafața secțiunii transversale a trunchiului

Figura 4.6. Sinteza rezultatelor pentru Suprafața secțiunii transversale a trunchiului cm2U.P. I Monor-Dorna

Rezultatele obținute ilustrează faptul că valorile medii pentru înălțimea arborilor au fost cuprinse între 234,67 cm2 și 412,79 cm2). Varianta 3 este semnificativ superioară față de variantele 2, 4, 5 și 1,6,7.

4.1.8. Rezultatele privind starea de sănătate

Figura 4.7. Sinteza rezultatelor privind starea de sănătate U.P. I Monor-Dorna

Rezultatele obținute ilustrează faptul că valorile medii pentru starea de sănătate au fost cuprinse între 1,125 și 1,323. Variantele 2 și 4 nu diferă semnificativ față de variantele 1, 3, 5, 6, și 7.

4.2. CORELAȚII ȘI REGRESE

4.2.1 Corelații între caracterele arborilor

Au fost analizate corelațiile dintre caracterele măsurabile ale arborilor din specia Picea abies, rezultatele fiind prezentate în graficul următor:

Tabel 4.5.

rP5% = 0.388; rP1% = 0.496; rP0.1% = 0.607.

În ceea ce privește corelațiile parțiale, putem afirma faptul că înălțimea arborilor are o influență distinct semnificativ pozitivă asupra relației dintre elagajul natural și clasa de calitate. În schimb, elagajul natural nu influențează interacțiunea dintre înălțimea arborilor și clasa de calitate și nici clasa de calitate nu influențează interacțiunea dintre înălțimea arborilor și elagajul natural.

Figura 4.8. Coeficienții de corelație între înălțime, elagaj și clasa de calitate

Corelațiile multiple arată faptul că interacțiunile dintre înălțimea arborilor și elagajul natural și clasa de calitate au influențe semnificativ pozitive asupra legăturii dintre aceste trei caracteristici.

Tabel 4.6.

rP5% = 0.388; rP1% = 0.496; rP0.1% = 0.607.

În ceea ce privește corelațiile parțiale, putem afirma faptul că diametrul arborilor are o influență semnificativ pozitivă asupra relației dintre elagajul natural și clasa de calitate. În schimb, elagajul natural nu influențează interacțiunea dintre diametrul arborilor și clasa de calitate și nici clasa de calitate nu influențează interacțiunea dintre diametrul arborilor și elagajul natural.

Figura 4.9. Coeficienții de corelație între diametru, elagaj și clasa de calitate

Corelațiile multiple arată faptul că interacțiunile dintre diametrul arborilor și elagajul natural și clasa de calitate au influențe semnificativ pozitive asupra legăturii dintre aceste trei caracteristici.

Figura 4.10. Ecuația de regresie dintre înălțimea arborilor și diametrul trunchiului

În urma calcului regresiei dintre înălțimea arborilor și diametrul trunchiului s-a observat că există o relație direct proporțională între cele două variabile (R2=0,882). În Figura 4.10. se observă că rezultatele descriu dreapta de regresie de gradul I, variabila independentă fiind înălțimea arborilor și cea dependentă fiind diametrul trunchiului.

Figura 4.11. Ecuația de regresie dintre diametrul trunchiului și diametrul coroanei

În urma calcului regresiei dintre diametrul coroanei și diametrul trunchiului s-a observat că există o relație direct proporțională între cele două variabile (R2=0,896).

Figura 4.12. Ecuația de regresie dintre înălțimea elagată și înălțimea arborilor

Se poate observa că regresia dintre diametrul coroanei și diametrul trunchiului a evidențiat o relație direct proporțională între cele două variabile (R2=0,536).

Figura 4.13. Ecuația de regresie dintre înălțimea arborilor și suprafața secțiunii transversale

În urma calcului regresiei dintre suprafața secțiunii transversale și înălțimea arborilor s-a observat că există o relație direct proporțională între cele două variabile (R2=0,698).

Figura 4.14. Ecuația de regresie dintre diametrul trunchiului și înălțimea arborilor

În mod similar calcului regresiei dintre înălțimea arborilor și diametrul trunchiului s-a observat că există o relație direct proporțională între cele două variabile (R2=0,807).

4.3. HISTOGRAME

4.3.1. Diametrul trunchiului (cm)

Fig. 4.1.5. Histograma reprezentând dispunerea valorilor pentru diametrul arborilor la 1.3

Tabel 4.7.

În ceea ce privește diametrul, măsurătorile efectuate prezintă un minim (10 cm) înregistrat în 4 dintre cele 7 piețe studiate, mai exact în piața 2, piața 3, piața 4 și piața 5, și un maxim al lor de 36 cm, măsurat pe suprafața pieței 3, în timp ce valoarea medianei pentru această caracteristică este cuprinsă în intervalul 16 – 22 cm.

4.3.2. Înălțimea arborilor

Fig. 4.1.6. Histograma reprezentând dispunerea valorilor pentru înălțimea arborilor

Tabel 4.8.

Având în vedere diagrama și valorile prezentate în tabelul alăturat, observăm un minim al înălțimii (8 m) înregistrat la exemplarele existente atât în Piața 3 cât și în Piața 4, în timp ce la extremitatea cealaltă, s-a înregistrat un maxim al înălțimii (22.5 m) pe suprafața Piețelor 4, 5 și 6.

Raportat la valorile medianei cuprinse între 16.05 – 18.05 putem afirma că, arborii din cuprinsul acestor piețe, prezintă creșteri relativ asemănătoare, diferențele existente între valorile medii ale acestora fiind mici.

4.3.3. Diametrul coroanei (m)

Fig. 4.1.6. Histograma reprezentând dispunerea valorilor pentru diametrul coroanei (m)

Tabel 4.9.

Analizând datele, remarcăm faptul că valoarea minimă (0.6 m) se regăsește pe suprafața Pieței 4, iar valoarea maximă (2.2 m ) se înregistrează în piața 2. Valoriile medii variază de la 1.35 până la 1.6 m.

4.3.4. Înălțimea elagată (m)

Fig. 4.1.7. Histograma reprezentând dispunerea valorilor pentru înălțimea elagată (m)

Tabel 4.10.

În ceea ce privește înălțimea elegată, remarcăm faptul că valorea minimă (0,50 ) este identificată în Piața 1, iar valoarea maximă (2.00) se înregistrează pe suprafața Pieței 3.

Raportat la valorile medianei, se observă că acestea se încadrează în intervalul 1.50 – 2.00.

4.3.5. Volumul arborilor

Fig. 4.1.8. Histograma reprezentând dispunerea valorilor pentru volumul arborilor

Tabel 4.11.

Referitor la volumul arborilor, se observă că valoarea minimă (0.027 m3) se regăsește atât în Piața 3, cât și în Piața 4, iar valoarea maximă (0.984 m3) doar în cadrul Pieței 3. Valoriile medii sunt cuprinse între intervalul 0.193 – 0.495 m3.

4.3.6. Suprafața secțiunii transversale cm2

Fig. 4.1.9. Histograma reprezentând dispunerea valorilor pentru Suprafața secțiunii transversale cm2

Tabel 4.12.

CAPITOLUL V

CONCLUZII

Studiul și evaluarea ecosistemelor silvice din Ocolului Silvic Vatra Dornei, a urmărit obținerea unor informații utile pentru variabilitatea elementelor de creștere ale arborilor, respectiv pentru acumularea de biomasa.

Lucrarea a avut ca scop studiul variabilității fenotipice la molid (Picea abies), în O.S. Vatra Dornei (U.P. I Monor-Dorna). Prin cercetările efectuate în O.S. Vatra Dornei s-a urmărit evaluarea comportării molidului în funcție de altitudine, în șapte piețe de probă, cu suprafața de 500 m2. Rezultatele au evidențiat faptul că arborii situați la altitudinea de 1242m, 1251m, 1323m, 1209m, 1355m, 1350m, 1350m, de vârstă aproximativ egală, nu au prezentat diferențe asigurate statistic pentru unele elemente de creștere (diametrul trunchiului, elagaj natural).

Rezultatele obținute ilustrează faptul că valorile medii pentru înălțimea arborilor au fost cuprinse între 15,09 m și 17,03 m. Între variantele analizate au fost identificate diferențe semnificative asigurate statistic pentru înălțimea arborilor, în funcție de altitudini, varianta 3 (1323 m) fiind semnificativ superioară față de variantele 4 (1209 m), 7 (1350 m) și nesemnificativ superioare față de variantele 1(1242 m), 2 (1251 m), 5 (1355) și 6 (1350)

Din datele obținute se poate constata că diametrul arborilor măsurat la 1,30 m la cele trei variante ale experienței a fost cuprins între 16,9 cm și 21,8 cm. În urma analizei variantelor nu s-au înregistrat diferențe asigurate statistic pentru diametrul arborilor în funcție de cele 7 altitudini.

Valorile clasei de calitate a arborilor cuprinde valori între 1,1 și 1,3. Clasele cele mai bune de calitate sunt prezente în variantele 1 (1242 m) și 5 (1355 m), variante care au înregistrat valorile minime. Valoarea maximă, adică cea mai slabă se află în varianta 2 (1251 m) și 4 (1209 m),.

În ceea ce privește corelațiile parțiale, putem afirma faptul că înălțimea arborilor dar și diametrul arborilor au o influență semnificativ pozitivă asupra relației dintre elagajul natural și clasa de calitate.

În schimb, elagajul natural și clasa de calitate nu influențează interacțiunea dintre înălțimea arborilor și cele două variabile, respectiv diametrul arborilor și cele două variabile precizate anterior.

Corelațiile multiple arată că există diferențe distinct semnificative și semnificative pozitive asupra legăturii dintre cele trei caracteristici.

În funcție de coeficientul de variabilitate a parametrilor măsurați, rezultatele arată că pentru diametru, înălțime și clasă de calitate, valoarea CV% este cuprinsă între 10-30%, însemnând că există o împrăștiere a datelor mijlocie, dar media este suficient de reprezentativă, eșantioanele fiind relativ omogene.

Interpretarea acestor rezultate a oferit informații utile privind variabilitatea principalelor caracteristici ale arborilor din arealul analizat în funcție de altitudine, precum și o bună cunoaștere a situațiilor concrete din fiecare zonă. Pe baza acestor informații, se pot lua și măsurile necesare pentru asigurarea condițiilor și perpetuării speciilor și asociațiilor vegetale de interes general.

BIBLIOGRAFIE

1. Amenajament, O.S. Vatra Dornei.

2. Nicolae Sofletea, Lucian Curtu – Brașov, 2001 Vol. I,II

3. Victor Stănescu 1979, Dendrologie

4. Neculae Șofletea, Alexandru Lucian Curtu 2007

5. Nicolae Doniţă Etape în cartografia pădurilor şi a învelișului vegetal din România Bucovina Forestieră 14(1): 117-120, 2014

6. Tjoelker, Mark G., Boratynski, Adam, Bugala, Wladyslaw Biology and Ecology of Norway Spruce

7. Clinovschi, F., 2005, Dendrologie, Editura Universității Suceava.

8. Stănescu, V., 1979, Dendrologie, Editura didactică și pedagogică, București.

9. https://www.incda-fundulea.ro/anale/75/75.23.pdf

10. https://www.researchgate.net/publication/266087470_Fine- scale_spatial_genetic_structure_in_a_multi-oak-species_Quercus_spp_forest

11. http://worldcat.org/identities/lccn-n84213150/

12. https://onlinelibrary.wiley.com/doi/pdf/10.1111/j.1420-9101.2006.01260.x

13. https://threatenedconifers.rbge.org.uk/conifers/picea-retroflexa

14. https://www.jstor.org/stable/41712255?seq=1

15. https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Molid