Influenta Factorilor de Personalitate In Relatia Adolescent Parinti

Cap.1. INTRODUCERE

Considerând că dezvoltarea personalității este o problemă de actualitate datorită faptului că tot mai mulți adolescenți își formează o personalitate deficitară ce duce la deteriorarea relațiilor părinte-adolescent, în paginile lucrării de față încercăm să descoperim și să evidențiem care sunt motivele pentru care acest fenomen are loc.

         Diferite studii și cercetări au demonstrat faptul că dezvoltarea personalității adolescentului nu poate fi realizată decât în cadrul matricei familiale, atât modelele de educație cât și calitățile afective și instrumentale ale mediului familial creează premise puternice pentru evoluția armonioasă a adolescentului, față de care părinții au o responsabilitate fundamentală.

Fiziologia copilului poate fi profund marcată de modul în care părinții  răspund trebuințelor sale de hrană, protecție, afecțiune și îngrijire, după cum dezvoltarea aptitudinilor și atitudinilor sale nu se poate face decât în prezența  ambilor părinți. Dacă unul din ei absentează din cămin sau între părinți  exisă conflicte, copilul va dezvolta tendințe și norme contradictorii care vor împiedica evoluția sa corespunzătoare.

       Prin prezenta lucrare dorim să subliniem și rolul important pe care-l joacă  familia în dezvoltarea personalității adolescentului, părinții fiind persoanele care trebuie să se implice activ în clarificarea problemelor și framântărilor adolescenților, specifice perioadei adolescenței.

La nivel empiric este cunoscut faptul că mama are o mai strânsă relație cu  copilul său adolescent  decât  tatăl, dar în paginile următoare doresc să evidențiez faptul că o relație afectivă pozitivă cu  ambii părinți duce la dezvoltarea armonioasă a personalității la adolescenți, totodată, voi încerca să validez această afirmație   printr-o cercetare stiințifică.

Aspecte legate de personalitatea adolescentului

Vom începe această lucrare prin a trata câteva aspecte legate de personalitatea adolescentului. Primul aspect la care ne vom referi este legat de vârstele omului. Vârstele omului se impun ca dimensiuni identitare primare! Unul din criteriile cele mai operaționale de diferențiere a marilor vârste ale omului, este acela al activității dominante. Nu atât vârsta cronologică, cât ceea ce poate face, la acea vârstă, îl deosebește pe bebeluș de preșcolar sau pe adolescent de adult. Dezvoltarea scurtă sau ontogeneza este reprezentată de totalitatea schimbărilor sistematice, bio-psiho-sociale, intraindividuale, care au loc pe parcursul vieții fiecărui om. Dezvoltarea cognitivă, cea afectată, cea socială, a personalității și dezvoltarea fizică, reprezintă domeniile ontogenezei.

Principalii factori ai ontogenezei sunt: ereditatea, mediul și educația .

Ereditatea este însușirea fundamentală a materiei vii de a transmite de la o generație la

alta, mesajele de specificitate, sub forma codului genetic. Ereditatea este premisa biologică a dezvoltării. Ea poate fi: normală sau tarată. Prima poate fi valorificată sau nu de ceilalți factori (ex: o sensibilitate cromatică aparte, sesizată sau nu de anturaj, exersată de timpuriu sau neglijată); cea de-a doua variantă, poate fi compensată sau nu în diverse grade în funcție de gravitate (ex. progresele pe care le pot obține, în condițiile unei intervenții educaționale speciale, copiii cu sindromul Down ).

Mediul este constituit din totalitatea elementelor cu care individul interacționează, direct sau indirect în procesul devenirii sale. Mediul are o structură complexă, ce include o multitudine de aspecte, de la elementele mediului natural – clima, relief etc, și până la cele ale mediului social imediat – familie, grup de prieteni etc. Mediul devine astfel, al doilea mare factor al variabilității umane, pe lângă cea oferită, din start de ereditate.

Educația, se definește ca fiind activitatea specializată, specific umană, care mijlocește și

susține, în mod conștient, dezvoltarea. Astfel, învățarea este element obligatoriu și diferențiator în ontogeneză.

Adolescența – perioadă distinctă a dezvoltării umane

Adolescența este cuprinsă între 14 și 20 de ani urmată de postadolescență până la 25 de ani. Se caracterizează prin foarte multe schimbări și transformări și de aceea a fost numită «a doua naștere» (J.J. Rousseau). Aspectele dominante care definesc locul adolescentului în procesul devenirii ființei umane sunt: avans cognititv remarcabil; depășirea identificării cu părinții, ieșirea de sub tutela familiei și școlii și integrarea în viața socială și culturală a comunității; intensificarea cunoștinței de sine, a căutării identității de sine, a unicității și originalitătii; parcurgerea unei faze decisive în cucerirea independenței și autonomiei; apariția cunoștinței apartenenței la generație; construirea unor noi comportamente ale personalității și dezvoltarea lor într-o structură unitară care mediază adaptările eficiente la toate felurile de situații.

Schimbările cele mai importante: nivelul școlar, cel al liceului, aduce câteva schimbări

în învățare: conținuturile de învățare sunt amplificate cantitativ și calitativ (ex. la unele discipline studiate și în gimnaziu se parcurg noi teme, apar noi discipline); noi discipline ca logica, filozofia cer mari capacități de abstractizare iar cele ca economia, sociologice, psihologice, necesită efortul de înțelegere a unor fenomene foarte complexe; atitudinile adolescenților sunt diferite, unii învață 4-5 ore/zi, alții mai puțin; se constituie un stil personal de activitate mintală; dispun de capacități fizice și psihice pentru a participa la munca în interes familial, iar alții chiar încearcă activități productive sau comerciale care să le aducă unele venituri; participă la activități culturale, sportive, din localitatea în care domiciliază; nu mai este considerat copil de către cei din familie și dobândește independență, i se respectă dorințele și preferințele, este consultat în diferite probleme; în cadrul școlii, profesorul le respectă punctele de vedere, sugestiile. Pot avea relații de cooperare cu profesorii în elaborarea de lucrări la disciplinele preferate; la 14 ani obține buletinul, iar la 18 dreptul de vot.

Aspecte ale dezvoltării biologice

– la sfârșitul stadiului se ajunge la o înălțime medie între 170-177 cm la băieți și 162-168cm la fete. In mediul urban, creșterea în înălțime este mai accentuată ;

– creșterea în greutate este în jur de 60-65 kg la băieți iar la fete este puternic influențată de modelele culturale ;

– procesele de osificare se continuă și se desăvârșesc între 20-25 de ani ;

– se atinge o frumusețe fizică specifică acestui interval al vieții ;

– se echilibrează sistemul neuroendocrin, se înregistrează un prim nivel al maturizării sexuale;

– sistemul nervos se perfecționează funcțional.

Dezvoltarea cognitivă în adolescență și postadolescență

– Creșterea capacității perceptive de reprezentare

– scad pragurile senzoriale și crește operativitatea explorării percepției a oricărui tip de stimul.

– pot estima mai bine lungimile, volumul, viteza etc

– adolescenții pot organiza și dirija propriile observații

– sunt posibilități deosebite de reprezentare. Adolescentul este capabil să realizeze cu ușurință imagini foarte bogate în detalii .

– pot cu ușurință să reprezinte orice și să verbalizeze imediat și nuanțat

Particularitățile gândirii adolescentului și postadolescentului

– operațiile de gândire sunt eliberate de conținuturile informaționale cărora li se aplică, ele devin formale

– operațiile se pot aplica rezultatului operațiilor anterioare

– se formează și se consolidează scheme de gândire

– raționamentul ipotetico deductiv se realizează cu ușurință

– gândirea adolescentului poate prelucra un mare volum de informații și operează cu sisteme variate de simboluri, pot rezolva diferite probleme

– la 17-18 ani, se atinge vârful dezvoltării inteligenței din acest stadiu

– în ansamblu, gândirea adolescentului este logică și profundă, organizată și sistematică, riguroasă și reflexivă, deschisă la nou.

Caracteristicile memoriei adolescentului și postadolescentului

– creșterea volumului memoriei-atinge nivelul cel mai ridicat

– dominarea memoriei logice

– amplificarea capacităților de a memora laturile abstracte și generale ale cunoștințelor
– creșterea caracterului activ al memoriei exprimat în identificarea cu ușurință a ideilor centrale, eliminarea detaliilor

– existența unui fond de cunoștințe acumulat în timp, ușurează memorarea și pătrunderea altora noi
– dezvoltarea metamemoriei care-i permite adolescentului să susțină activ atât întipărirea cât și păstrarea cunoștințelor . El apelează la repetiții organizate și sistematice.

Manifestarea imaginației în adolescență și postadolescență

– imaginația creatoare implicată în învățarea prin descoperirea la diferite discipline școlare, este favorizată de legăturile strânse cu gândirea ;

– imaginația creatoare implicată activităților artistice se află în strânsă legătură cu specificul afectivității
– visul de perspectivă, ca formă de imaginație activă și creatoare este implicat în cristalizarea idealului de viață.

Limbajul adolescentului

– creșterea vocabularului, își însușesc și limbajul calculatoarelor

– apare cunoașterea unei alte limbi

Evoluția activității, motivației și voinței adolescentului și postadolescentului

Pe plan afectiv se produc mari schimbări. Particularități:

a) Rezonanța afectivă amplă a tuturor felurilor de evenimente trăite:

– mediul școlar generează bucuria succesului în urma examenelor (sau invers) ;

– emoții mai nuanțate generate și de relațiile cu colegii: de prietenie, admirație, încredere, dispreț, ură etc;

– sentimentele de stimă față de profesori, prețuire, respect ;

– situațiile familiale sunt generatoare de ample și profunde emoții (deces, divorț etc)

b) Se amplifică și se consolidează sentimente cristalizate în stadiile anterioare și totodată se formează altele noi. Se trăiește sentimentul primei iubiri.

c) Este un grad înalt de conștientizare a experienței afectate. Adolescentul poate manipula voit expresivitatea sa emoțională.

Motivația adolescentului

– se manifestă activ trebuințele de autorealizare și autoafirmare (la școală și nu numai)

– începe o nouă fază a cristalizării interesului pentru viitoarea profesie

– apare un mare interes pentru lectură

– apare cunoașterea de sine și a celor din jur

– se dezvoltă noi forme de motivație așa cum ar fi : concepția de viață, idealul de viață, aspirații puternice de a se apropia de stadiul adultului .

Voința adolescentului

– este implicată în opțiunea pentru viitoarea profesie și a desfășurării pregătirii în această perspectivă

– este manifestată frecvent în realizarea în fapt a autonomiei și independenței

Adolescentul este înclinat să respingă tutela familiei și sa-și construiască singur destinul .

Personalitatea adolescentului și postadolescentului

Personalitatea adolescentului nu este încă nici omogenă, nici precizată în mod definitiv. Îi lipsește experiența. «Criza de originalitatea a adolescentului » poate începe în pubertate și poate dura până în postadolescență. Este diferită de la o perosană la alta ca intensitate, durată și constă, pe de o parte în despărțirea de atitudinile și comportamentele propriei copilării (latura negativă a crizei); dezvoltarea forței Eu-lui, a conștiinței de sine, a disponibilităților creatoare pe de altă parte (latura pozitivă a crizei). Adolescentul își formează un mod propriu de a înțelege viața, își cristalizează o concepție care-l călăuzește în alegerile pe care le va face. O componentă orientativă a personalității este conștiința apartenenței la generație. Adolescentul nu doar se integrează în grupuri, ci trăiește apartenența la comunitatea celor care-i seamănă, constată ce pot și ce fac aceștia, ce pot ei. Conștiința apartenenței la generație poate genera manifestări protestatare afective (ex. revolte). Se continuă formarea idealului în viață care este acum constanebuințele de autorealizare și autoafirmare (la școală și nu numai)

– începe o nouă fază a cristalizării interesului pentru viitoarea profesie

– apare un mare interes pentru lectură

– apare cunoașterea de sine și a celor din jur

– se dezvoltă noi forme de motivație așa cum ar fi : concepția de viață, idealul de viață, aspirații puternice de a se apropia de stadiul adultului .

Voința adolescentului

– este implicată în opțiunea pentru viitoarea profesie și a desfășurării pregătirii în această perspectivă

– este manifestată frecvent în realizarea în fapt a autonomiei și independenței

Adolescentul este înclinat să respingă tutela familiei și sa-și construiască singur destinul .

Personalitatea adolescentului și postadolescentului

Personalitatea adolescentului nu este încă nici omogenă, nici precizată în mod definitiv. Îi lipsește experiența. «Criza de originalitatea a adolescentului » poate începe în pubertate și poate dura până în postadolescență. Este diferită de la o perosană la alta ca intensitate, durată și constă, pe de o parte în despărțirea de atitudinile și comportamentele propriei copilării (latura negativă a crizei); dezvoltarea forței Eu-lui, a conștiinței de sine, a disponibilităților creatoare pe de altă parte (latura pozitivă a crizei). Adolescentul își formează un mod propriu de a înțelege viața, își cristalizează o concepție care-l călăuzește în alegerile pe care le va face. O componentă orientativă a personalității este conștiința apartenenței la generație. Adolescentul nu doar se integrează în grupuri, ci trăiește apartenența la comunitatea celor care-i seamănă, constată ce pot și ce fac aceștia, ce pot ei. Conștiința apartenenței la generație poate genera manifestări protestatare afective (ex. revolte). Se continuă formarea idealului în viață care este acum constant și stabil, mai complex elaborat, mai legat de ceea ce oferă societatea (spre deosebire de preadolescență). Între componentele orientative are loc și imaginea de sine care rezultă dintr-o orientare constantă și o trebuință marcantă de autocunoaștere. Adolescentul își dorește să-și descopere unicitatea și originalitatea propriei ființe.

Astfel, tinerii adolescenți își pot găsi identitatea de sine, care le permite să se integreze și adapteze bine la toate felurile de împrejurări, găsi o prea timpurie identitate care permite adaptarea în prezent, dar închide posibilitatea de realizare ale acelei persoane; poate rămâne multă vreme într-o identitate confuză care generează fel de fel de schimbări surprinzătoare și poate să ajungă la o identitate negativă prin identificarea cu grupuri și persoane deviante.

Eu-l fizic rămâne în continuare în centrul autocunoașterii, favorizat de armonia dezvoltarii biologice. Este valorizat în contextul relațiilor dintre sexe și de aceea, adolescenții manifestă atitudini active de îmbunătățire, fiind atenți la modă, siluetă etc. Pot apărea cu ușurință și complexe de inferioritate care să-i facă să fie retrași, timizi, tăcuți, pasivi etc.

Eu-l spiritual – sunt deosebit de interesați de unele calități cum ar fi nivelul propriu de inteligență și cultură sau alte caracteristici de personalitate care devin mai importante. Îi neliniștesc lipsurile și defectele și își intensifică efortul de a le înlătura.

Eu-l social este mai degrabă consolidat în cursul acestui stadiu, deoarece există deja un grup sau grupuri stabile în care adolescentul se integrează și și-a cucerit un loc și un prestigiu. Rămâne totuși sensibil la eventuala indiferență a grupului de prieteni și a familiei și poate trăi mari dezamăgiri sau se îndârjește să le-arate ce poate .

James Marcia a elaborat teoria starilor identitare. El a plecat de la dilema majora a adolescentei – identitate sau confuzie – din teoria lui E. Erikson. Varianta sa pune accent pe doua activitati si anume: autochestionarea (cine sunt?) si angajarea (ce fac?). Autochestionarea se poate instala progresiv sau brusc dar poate sa si lipseasca. Ea directioneaza si sustine viitoarele asumari de roluri sau valori. Angajarea este dimensiunea efectiva, practica, de validare interioara (ex. devin student, șofer etc și constat că mi se potrivește sau nu )

Există patru stări de identitate :

– identitate realizată (persoana traversează etapa autochestionării, concomitent cu angajarea sa fermă, într-o serie de roluri )

– identitate în moratoriu (autochestionarea există, angajarea nu )

– identitatea acceptată (adolescentul nu a parcurs, cel putin vizibil, etapa autochestionarii si este deja angajat pe o anumita linie, el a adoptat pur si simplu optiunile mediului sau familial – “dai la contabilitate” )

– identitate difuză ( nu sunt prezente nici autochestionarul nici angajarea). Ea poate fi o stare precoce, fie o stare post eșec. Ea apare în urma unor angajări discordante cu dorințele sau posibilitățile individuale (sunt student la informatică dar doream la psihologie, iubesc pe cineva care nu mă$ iubește etc ). Ea poate fi la fel de valoroasă și în caracterizarea dinamicii adolescenței, ca etapă a opțiunii și schimbării.

Toate aceste aspecte ale adolescentului pot reprezenta factori importanți ai relației părinte-adolescent. Afirmăm acest lucru având în vedere faptul că în dezoltarea adolescentului și în relația sa cu mediul (părinți, colegi, educatori, societatea) toți acești factori sunt foarte importanți fiecare în parte și toți luați împreună. În continuare vom încerca să tratăm mai pe larg acest subiect: relația părinte-adolescent și care sunt factorii “perturbatori”.

Capitolul 2. Familia și rolul ei în educația adolescentului

2.1. Noțiuni generale legate de mediile în care trăiește adolescentul.

Cum nu există societate fără comunicare, așa nu există nici personalitate, individ fără

interacțiune cu mediul social. Între personalitate și societate putem stabili o relație sistemică, în care personalitatea integrată în diverse subsisteme (structuri de activități sociale care realizează funcții ale sistemului social, activități economice, politice, de familie, culturale, etc.), este în raport cu societatea, considerată sistem global, element în sistem, agentul acțiunii sociale.

TEORIA LUI  BRONFENBRENNER atribuie mediului înconjurător un rol primordial,

considerată în contexte diferite, natura umană, la care s-a gandit mai întâi ca la un nume singular, unic, a apărut multiplicată și pluralistă, aceasta pentru că mediile înconjurătoare diferite produc diferențe sensibile nu numai între societăți, dar și în interiorul fiecăreia dintre aceste societăți.

       Bronfenbrenner a admis și că mediile înconjurătoare în care trăiește individul sunt așa de

variate și de diversificate încât a înțelege impactul pe care ele îl pot avea asupra existenței individului, nu este o sarcină la îndemâna oricui.

       De asemenea, pentru a simplifica și sistematiza această muncă de înțelegere, el a 

conceput teoria “ ecologiei dezvoltării umane ca fiind, studiul științific al adaptării reciproce și progresiste într-o ființă umană activă, în curs de dezvoltare și proprietățile în schimbare ale mediilor imediate în care acesta trăiește, ținând cont că acest proces este afectat de relațiile dintre ei și de contextele mai generale din care medii fac parte “.

MICROSISTEMUL 1                                                    MICROSISTEMUL 2

Școala                                                                             Domiciliul 

-activități sesizate                                                           -activități percepute

-roluri sesizate                                                                -roluri percepute

-roluri interpersonale sesizate                                       -relații interpersonale percepute

                                         MICROSISTEMUL 3

                                        -activități percepute

                                       – roluri sesizate

– relații interpersonale percepute

      Astfel sunt propuse trei ilustrări specifice ale acestor microsisteme:

Școala

Domiciliul

locurile de întâlnire obișnuite

Este important de subliniat că în sistemul lui Bronfenbrenner influența mediilor comportamentale asupra dezvoltării personalității individului nu se face de către realitatea obiectivă, a rolurilor și a relațiilor interpersonale evocate mai sus. Această influență este mai degrabă fructul percepției sau interpretărilor acestor factori.

Bronfernbrenner se alatură punctului de vedere al lui Lewin atunci când consideră că mediul înconjurător fenomenologic, adică interpretat sau experimentat de individ, are o influență  asupra mediului înconjurător real în adoptarea unui comportament dat , bineînțeles, este aberant să încerci actele indivizilor doar plecând de la proprietățile  obiective ale unui mediu  înconjurător, fără a ști  ce semnifică acestea pentru indivizi într-un mediu precis. Apoi, este important de știut cum persoanele, obiectele și evenimentele influențează în această situație, motivațiile individului. Trebuie să recunoaștem influența pe care o exercită asupra comportamentului elementele ireale, produse ale imaginației individului, fantasmele și interpretările sale proprii.

  În ceea ce privește relațiile interpersonale, ele fac aluzie la felul în care oamenii se comportă unii față de alții în timpul întâlnirilor. Bronfenbrenner a adoptat permanent un microsistem pentru a exprima convingerea sa că mediile comportamentale furnizează cea mai mică unitate de analiză (micro) și că cele 3 componente mai semnificative ale unui mediu (activități, roluri de comportament interactive și relații), în care modificarea uneia dintre componente este susceptibilă de a face configurația întreagă și de a produce o schimbare în viața individului.

       O problemă metodologică evident întâlnită îin analiza microsistemului provine din faptul că comportamentele pot fi fluctuante pentru că ele sunt determinate de deplasările în activitățile în curs, și de reajustările, în funcție de rolurile participanților și ale relațiilor.

       Analiza microsistemului este deci evaluată cu o materie în mișcare. Bronfenbrenner numește mezosistemul prima fază situată în afara microsistemului. “Un mezosistem cuprinde relațiile mutuale ce există între două sau mai multe medii în care subiectul în curs de dezvoltare evoluează în mod activ. De exemlu, pentru un copil va fi vorba de relații între casă, muncă și grupul de prieteni din cartier, în timp ce pentru un adult relațiile se vor situa între familie, muncă și viața socială. A fost discutabil din cele mai vechi timpuri, exemplul cu doi gemeni care trăiesc în medii diferite, ceea ce are repercursiuni asupra formării personalității, chiar dacă fizic sunt la fel, diferă din toate punctele de vedere personalitatea, gândirea, temperamentul, felul de a fi și de a se comporta în societate, limbajul, inteligența…”

         Relevantă fiind și povestea copilului crescut în pădure de o lupoaică, cum copilul s-a adaptat la acel mediu, fiind complet diferit de un altul crescut în relație cu oamenii, cu societatea.

         Rețeaua interrelațională care asociază microsistemele poate acționa asupra percepțiilor comportamentului individului, oricare ar fi mediul în care el evoluează, experiența trăită de individ în clasa lui din care provine, constituie un exemplu probatoriu.

        Bronfenbrenner definește urmatoarea fază a mezosistemului – exosistem :

       “Un exosistem face referință la unul sau mai multe medii comportamentale care nu presupune ca subiectul să fie activ, dar în care se petrec evenimente care afectează sau sunt afectate de ceea ce numim mediu înconjurător unde evoluează persoana în dezvoltare, cum ar fi locul de muncă al tatălui, deciziile consilului clasei în ceea ce privește copilul și rețeaua de prieteni a surorii mai mari, astfel, dacă locul de muncă al tatălui este aproape de domiciliu, acesta va putea consacra mai mult timp copilului “.

        Societatea în ansamblu ei constituie un izvor de influență, cel mai îndepărtat de experiența imediată a individului, acest macrosistem este constituit de mediul cultural, micro, mezzo și exosistemele mediului înconjurător al individului, totodată activitatea individului în societate o poate influența, dar poate avea influență și asupra personalității sale.

Aspiratiile oamenilor, comportamentele lor sunt definite pentru ei si reglementate in cadrul fiecarei formatiuni sociale de sisteme , de norme si valori…, de sistemul institutiilor, politice, juridice, de sistemul de control (formalizat si neformalizat), care semnalizeaza si sanctioneaza (pozitiv sau negativ) comportamentele individuale, urmarindu-se asigurarea unui cat mai inalt grad de functionalitate in sistemul social.

Termenul de societate, din prisma sociologica se refera la institutii, comportamente sociale. Omul nu poate trai izolat ci in relationare cu ceilalti, in stransa corelatie, afectiune si comunicare. Individul astfel se socializeaza si se integreaza mai usor in societate, totodata ii determina pe unii indivizi in formarea personalitatii lor, dar si a comportamentelor acestora.

Dupa cum se stie familiei ii revine un rol important in procesul de integrare socioculturala a individului din primii lui ani de viata, baza personalitatii, indeplinind in acest scop functii formative bine definite.

       De asemenea este recunoscut rolul pe care il are familia in asigurarea constitutiilor biologice a societatii, familia fiind unicul grup care se dezvolta din interior, furnizand membri tuturor celorlalte colectivitati, de aici denumirea de: grup social de baza”, in asigurarea continuitatii culturii, a limbii, obiceiurilor si a traditiilor unui popor.

Kant, urmarind un proiect de emancipare a conditiei umane, scria : “Parintii care au primit ei insisi o educatie sunt deja niste modele dupa care se indreapta copiii, dar pentru a-i face pe acestia mai buni, este necesar sa facem din pedagogie un studiu, altfel nu este nimic de sperat de la dansa, iar educatia este incredintata unor oameni cu pregatire rea “.

Desigur ca si in societatile contemporane pozitia sociala a parintilor, starea materiala nivelul lor de pregatire, locul unde traiesc, conceptia lor asupra vietii, idealul lor de viata sunt factori care vor influenta in mod important, inca din primii ani si in continuare de-a lungul vietii, procesul de integrare, formarea personalitatii si comportamentul urmasilor.

Functiile integratoare indeplinite de familie sunt determinate intotdeauna de catre starea generala a societatii, de catre macrostructura ei, de situatia generala a progresului etnic si economic.

Exercitarea profesiunii este rolul social de baza al oricarui individ matur, acestei activitati i-se acorda  cel mai mult din viata, exercitarea profesiunii este statutul existential al individului, da sens vietii lui.

Kardiner afirma ca  “omul se poate defini prin ceea ce face, pentru ca el se recunoaste, apartine lucrarilor sale si ca o teorie a naturii umane trebuie sa tina seama si de semnele de actiune prin care omul stapaneste universul si intra in acord cu  universul  si intra in accord cu lumea sociala.

Cand statutele si rolurile adecvate pe care le detine o personalitate nu converg in directia implinirii, desi datorita contradictiilor dezvoltarii personalitatii aceasta convergenta nu poate fi niciodata deplina, atunci asistam la drame  individuale care se soldeaza cu neintegrarea socioculturala a personalitatii, cu estomparea potentelor ei creatoare, cu diminuarea dinamismului ei.

Personalitatea umana, respectiv specia umana, rezultat al unui proces orientat in intregime spre o individualizre din ce in ce mai crescanda, ramane un organism biopsihosocial, dinamic si deschis, cu trebuinte proprii mereu altele, cu capacitate de a gandi , simti si actiona independent prin intermediul practicii social-istorice, pastrandu-si individualitatea ca o trasatura constanta. Astfel ca personalitatea umana, se adapteaza relativ cu usurinta la conditiile schimbate si in schimbare..

Personalitatea se contureaza  dincolo de ecranul conformismului social, nota dominanta in comportamentul personalitatii fiind gasirea, in cadrul unor noi situatii, a unor solutii actionale noi adecvate eficiente, care sa realizeze cu maxima operativitate si cu minim de efort optimizarea sistemului, nu ca scop in sine, ci ca mediu de realizare a personalitatii.

Personalitatea manifesta o larga receptivitate fata de tot ce este nou, inaintat, este un cautator permanent de nou, un om de initiativa, un inventator, un permanent inovator ca un inalt spirit de responsabilitate fata de destinul colectivitatii din  care face parte, animat permanent de idealuri de continua perfectionare. De aceea, inventivitatea, capacitatea de a obiectiva in inovatie sociala, capacitatea de optiune si decizie pentru actiune sau alta sustinuta de un inalt simt al responsabilitatii angajate, oricat de timid s-ar manifesta in comportamentul individului sunt note definitorii ale unei personalitati in devenire.

Personalitatea manifesta o larga deschidere integratoare, ea este inzestrata cu puterea de a evalua in mod realist consecintele imediate si de perspectiva ale deciziilor si ale actiunilor sale, implicatiile pe care rezultatele concrete ale activitatii sale le au asupra societatii ca ansamblu de activitati.

Viziunea sistemica, integratoare, capacitatea personalitatii proprii in mecanismul general al dialecticii dezvoltarii sistemului social ca intreg raman aspectul cel mai caracteristic pentru personalitatea contemporana.

2.2.  Definirea familiei

Constituind cea mai veche dintre instituțiile create de om de-a lungul existenței sale social-istorice, familia reprezintă o formă de comunicare umană ale cărei relații între membrii săi, de esență natural-biologică, spiritual-afectivă și moral-juridică, permit continuitatea speciei umane și evoluția societății.  Familia este considerată elementul natural și fundamental al societății, principiu care apare atât în cadrul actelor noastre legislative, cât și în actele internaționale privind drepturile omului.

Întreaga dezvoltare a umanității este indisolubil legată de constituirea și evoluția formelor de colectivitate umană, dintre care familia reprezintă una dintre verigile sociale cele mai vechi și mai specifice în asigurarea continuității și afirmării depline a ființei umane. Deși relativ independentă în raport cu societatea în interiorul căreia se formează, familia este determinată în ultimă instanță și condițonată, în organizarea și evoluția sa, de modul de organizare a societății pe care o reflectă.

Studiul familiei s-a impus ca necesitate în epoca moderna, desi preocuparile în acest sens sunt foarte vechi, iar multiplele definitii date pâna acum familiei au încercat sa evidentieze o serie de aspecte atât de ordin structural  cât si functional.

Dupa Levi- Strauss, familia este un grup care îsi are originea în casatorie, fiind alcatuit din sot, sotie si copiii nascuti din unirea lor pe care-i unesc drepturi si obligatii morale, juridice, economice, religioase si sociale.

Vincent defineste familia ca fiind un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care respecta anumite traditii, chiar inconstient, care aplica anumite reguli de educatie.

Berge afirma că familia este un fel de personalitate colectivă a cărei armonie generală influențează armonia fiecăreia dintre părți. Familia este unitate de interactiuni si intercomunicari personale, cuprinzând rolurile sociale de sot si sotie, mama si tata, fiu si fiica, frate si sora.

2.3.  Structura și funcțiile familiei contemporane

           Perenitatea oricarei societati este asigurata prin reproducere biologica si sociala, iar aceste functii, de importanta fundamentala pentru viitorul, ei sunt îndeplinite în cadrul familiei. Astfel, casatoria si actul procreerii ofera continuitatea speciei biologice, iar procesul de socializare a descendentilor ofera continuitate structurii sociale si modelului cultural care caracterizeaza societatea respectiva.

Pentru orice societate, familia ca institutie nu este doar o simpla existenta exterioara ei, ci mai ales coexistenta, definita prin caracterul comun al relatiilor dintre membri.

În toate societatile cunoscute, indivizii participa în comun la procese biologice si sociale, dezvolta relatii între ei si manifesta tendinte de adeziune la viata de grup facilitata de familie. În ansamblul lor, raporturile familiale reprezinta un tip specific de solidaritate si integrare sociala care implica indivizii aflati intr-o interactiune reciproca si permanenta. Pentru acest motiv, nu relatiile biologice, desi foarte importante, ci relatiile sociale definesc esenta vietii de familie. Aceasta idee nu si-a facut loc prea usor în gândirea istoricilor, psihologilor si a sociologilor, ci de-a lungul timpului. Conceptiile mai vechi sunt marcate, de pilda, de o serie de prejudecati, care acorda fie factorului biologic, fie celui spiritual, rolul de baza în structura familiei.

Atât  pentru Le Play cât si pentru Proudhon, familia este ,,celula  de baza a societatii,, de la care emana întreaga ordine sau dezordine sociala. Familia constituie deci temelia pe care se edifica celelalte forme de organizare a vietii sociale si care, la rândul lor influenteaza familia, facând-o sa se transforme si sa evolueze în permanenta.

Ca grup natural caracterizat printr-o mare stabilitate structurala si evolutie  istorica, ea reuneste femei si barbati, parinti si copIii, bunici, nepoti si unchi  prin legaturi trainice de casatorie, sânge sau rudenie, ca si prin forme specifice de organizare a relatiilor dintre ei.

Reprezentând cea mai importanta si dinamica structura a vietii  sociale, familia este determinata  de legile generale de dezvoltare a societatii si de întreg procesul istoric care o transforma si o face sa evolueze în forme particulare, dar care nu-i modifica esenta. Apare astfel clar faptul ca nu relatiile biologice determina esenta grupului familial, ci în primul rând relatiile sociale care influenteaza atât caracterul istoric al legaturilor familiale, cât si organizarea specifica a acestora, în raport cu modelul social si cultural al societatii în ansamblul sau.

Se poate considera ca familia reprezinta o componenta de baza a oricarei societati, functionarea acesteia depinzând în buna parte de realizarea unei functionalitati adecvate a grupului familial.

În societatea  contemporana unele din functiile familiei au disparut, altele  s-au diminuat sau au fost preluate de alte institutii sociale, ca de exemplu functiile pedagogico-educative si morale.

Cea mai importanta functie, evaluata astfel de mai multi autori este socializarea copilului, deoarece familia constituie mediul cel mai propice pentru educatia acestuia, într-o perioada în care este susceptibil de a fi influentat. Caldura si afectiunea oferite de parinti precum si legaturile informale stabilite între parinti si copiii reprezinta stimulente puternice pentru formarea deprinderilor si aptitudinilor copilului, pentru dobândirea capacitatilor sale de integrare sociala adecvata.

Socializarea copilului si stabilizarea personalitatii  adultului sunt doua functii microsociologice principale, care definesc esenta si importanta familiei conjugale moderne. Specializarea rolurilor masculine si feminine în cadrul familiei are drept scop formarea unei baze de actiune pentru socializarea copilului si pentru dezvoltarea personalitatii tuturor membrilor grupului familial de-a lungul întregului ciclu al  vietii.

Consacrând principalele functii ale familiei (biologic-sanitara, pedagogic-educativa, de solidaritate familiala, de asigurare a nivelului de trai al membrilor sai, de integrare a grupului familial în societate) statul român reglementeaza statutul acesteia ca fiind institutie sociala în Codul familiei, printr-o serie de acte normative cu privire la casatorie, drepturile sotilor, relatiile parinti-copiii, raporturile de mostenire, adoptiune, alte relatii personale si matrimoniale ce izvorasc din actul de casatorie.

2.4.  Statutul social al familiei în țara noastră

     Constituind principalul factor al dezvoltarii fizice si intelectuale a populatiei, familia influenteaza  în mod direct si semnificativ, mai ales prin intermediul functiei sale de socializare, nivelul si profunzimea constiintei morale a descendetilor în acord cu normele, valorile si idealurile societatii  noastre.

Familia este cea care modeleaza personalitatea copilului, contribuie la formarea unei atitudini pozitive fata de munca, viata si valorile sociale si cultiva responsabilitatea fata de actele proprii în raport cu imperativele participarii la viata sociala. Sarcini de mare raspundere revin în acest sens familiei si celorlalte institutii de ocrotire si supraveghere, chemate sa contribuie la mentinerea climatului vietii de familie, la puritatea morala a relatiilor  dintre membrii grupului familial, la asigurarea unor conditii materiale adecvate si a unei ambiante psihosociale care sa favorizeze pe deplin personalitatea  copilului, formarea sa în conformitate cu cele mai valoroase si dezirabile modele de conduita sociala.

2.5. Responsabilități specifice ale educației copilului în familie

       Întreaga actiune de modelare a personalitatii copilului constituie o opera educativa  de anvergura care antreneaza toate directiile cresterii si dezvoltarii sale: fizica, psihica, afectiva, morala si sociala. În aceasta actiune, rolul parintilor are o importanta  fundamentala, deoarece nici un copil nu poate fi dirijat si educat decât într-o  ambianta definita de afectivitate si dragoste.

Relatia parinti-copiii detine un rol deosebit atât în fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cât si în asigurarea unei conditii psihologice normale. Dar o asemenea relatie presupune norme precise care corespund unor obiective ce stau la baza rolurilor parintilor si asteptarilor copilului, precum:

Dragostea, concretizata în asigurarea protectiei, securitatii si orientarii copilului, în formarea unor aptitudini si atitudini pozitive pornind de la calitatile sale proprii. Dragostea parinteasca presupune încredere si siguranta  din partea copilului, afectiune si întelegere din partea parintilor, dar ea nu trebuie exagerata fara riscul de a provoca o serie de dificultati evolutiei psihologice normale. Cel mai adesea, copiii lipsiti de dragostea parinteasca sunt timizi, instabili, interiorizati si complexati, în timp ce capriciul, rasfatul, lipsa de vointa caracterizeaza de cele mai multe relatiile exagerate din punct de vedere afectiv între parinti si copiii;

Asigurarea unor raporturi relationale juste si echilibrate. Parintii trebuie sa ofere modele de conduita corespunzatoare, calitatile  si atitudinile lor având o influenta formativa decisiva; dimpotriva, divergenta între act si cuvinte, între atitudine si conduita antreneaza incertitudini si lipsa de discernamânt în aprecierea raului sau a binelui de catre copil. Fiind primele fiinte cu care copiii se identifica si fata de care îsi manifesta afectivitatea, parintii trebuie sa fie atenti atât la ceea ce spun, cât si la ceea ce fac, deoarece eventualele divergente sau neconcordante provoaca dezorientare si deruta cu efecte negative asupra dezvoltarii personalitatii copilului;

Complementaritatea rolurilor parentale. În calitate de ghizi, educatori si modele de urmat, parintii trebuie sa alcatuiasca în raport cu copilul o unitate inseparabila  care îsi împarte însa rolurile si sarcinile. Diferite, dar nu divergente, rolurile tatalui si ale mamei trebuie sa se completeze reciproc: mama în calitate  de factor afectiv al caminului, iar tatal în calitate de factor instrumental înzestrat cu deplina autoritate. Inversarea rolurilor parentale apare perturbatoare deoarece nu mai corespunde imaginii ideale pe care copilul si-o formeaza în legatura cu comportamentul si actele obisnuite ale mamei sau tatalui, acesta fiind o sursa de dificultati psihologice care se imprima si comportamentului ulterior  al copilului. Daca aceste obiective nu sunt  îndeplinite sau daca sunt aplicate în mod unilateral de parinti, procesul educativ implica o serie de sinuozitati.

Se releva astfel ca nu simpla existenta a familiei permite un proces adecvat de dezvoltare a personalitatii copilului, ci doar acea familie ale carei functii sunt îndeplinite în mod normal de ambii parinti. O familie normala înseamna pentru copil un mediu afectiv, ocrotitor, având o alcatuire si o structura unitara, omogena.

         Dezvoltarea personalitatii copilului nu poate fi realizata decât în cadrul matricei familiale. Atât modelele de educatie, cât si calitatile afective si instrumentale ale mediului familial creeaza premise puternice pentru evolutia armonioasa a copilului, fata de care parintii au o responsabilitate fundamentala. Fiziologia copilului poate fi profund marcata de modul în care parintii  raspund trebuintelor sale de hrana, protectie, afectiune si îngrijire, dupa cum dezvoltarea aptitudinilor si atitudinilor sale nu se poate face decât în prezenta  ambilor parinti. Daca unul din ei absenteaza din camin sau între parinti  exista conflicte, copilul va dezvolta tendinte si norme contradictorii care vor împiedica evolutia sa corespunzatoare.

De asemenea, numeroase studii de psihologie a copilului evidentiaza faptul ca întârzierea achizitiei limbajului poate influenta negativ capacitatea sa de a percepe, a gândi si a întelege, dupa cum interiorizarea de timpuriu a sensului si continutului normelor si valorilor sociale îl determina sa  actioneze si sa se comporte ca individ integrat social.

In societatea moderna responsabilitatile familiale ale parintilor sunt definite de norme specifice care reglementeaza conditiile si modul lor particular de îndeplinire în fiecare din cele trei etape de dezvoltare (dependenta absoluta, dependenta relativa si independenta) prin care trece copilul în cursul formarii personalitatii sale. Atât parintii, cât si familia ca întreg au misiunea extrem de importanta de a transmite copiilor norme si reguli morale de conduita si de a asigura internalizarea acestora sub forma de convingeri, atitudini si motivatii. În acest sens, pe lânga comunicarea verbala nemijlocita care favorizeaza dezvoltarea unor atitudini si responsabilitati corespunzatoare asupra notiunilor de " bine" si  ,, rau", comportamentul nemijlocit al parintilor, exemplele personale oferite de acestia, exercita o influenta deosebit de importanta asupra conduitei copilului.

Se poate considera, din acest punct de vedere, ca totalitatea manifestarilor comportamentale adecvate ale copilului este în functie de integralitatea functionalitatii familiei, iar conduita morala pozitiva prezentata de copil poarta pecetea influentelor favorabile exercitate de anturajul sau familial.

Exista însa si situatii în care absenta realizarii unor functii ale familiei, în special a celei pedagogic-formative, determina tendinte neconforme cu normele de conduita valorizate pozitiv de societate, copilul manifestând tendinte de marginalizare si devianta care au un impact negativ asupra dezvoltarii armonioase a conduitei. Majoritatea anomaliilor sale psihice, afective sau caracteriale provin din absenta realizarii functiilor familiei si responsabilitatii parintilor, familia reprezentând din acest punct de vedere un fel de ,,personalitate colectiva,, a carei armonie sau dizarmonie are rezonanta în structura personalitatii copilului, în sanatatea si echilibrul sau psihic.

Capitolul 3. Relația părinte-adolescent

Adolescența este perioada de trecere de la copilarie la viata de adult. Dacă prima înseamnă dependența de părinți concomitent cu o importanță relativ scăzută a afirmării de sine, ca individ dotat cu trasaturi unice, cea de-a doua presupune o functionare autonoma si o identitate de sine bine conturata. Inevitabil, adolescenta aduce cu sine o pendulare intre aceste doua poluri, adica o pendulare intre nevoile de dependenta, de apartenență si de identificare cu ceilalti si nevoile de autonomie si afirmare de sine. Sa le luăm pe rând.

3.1. Autonomizarea adolescenților

La această vârstă are loc desprinderea psihologica a copilului, devenit aproape adult, de părinții săi. Nevoia de independență, de autonomie îl împinge pe adolescent să își caute forme de exprimare aflate in opozitie cu normele parentale. Freud, intrebat de o mamă cum să facă să fie o mamă bună, a spus „oricum ați face, nu e bine”. Ceea ce a vrut Freud să spună a fost că indiferent de modul în care se comportă părinții, copiii vor avea oricum nevoie să se dezică de ei la un moment dat, găsindu-le neajunsuri și vini. Mulți părinți se culpabilizează pentru numeroasele certuri și neînțelegeri cu copiii lor, considerându-se incapabili și nepricepuți în a administra această relație.

In realitate, această relație, părinte-adolescent, este prin definiție, aș spune, impovărată de fricțiuni, rebeliuni, explozii emoționale, reproșuri și învinuiri reciproce.

Despinderea de „trupul” părinților nu poate fi decât dureroasă, indiferent cum ar fi părinții. Sau nu?

Daniel Offer a facut in 1969 un studiu bazat pe interviuri cu 73 de adolescenti si parintii lor. Offer era de parere ca prea multe dintre concluziile despre adolescenti sunt bazate pe cazuri extreme si, in mod deliberat, a ales pentru studiul sau adolescenti care nu erau considerati ca fiind o problema pentru parintii lor si pentru comunitatea in care traiau. Au fost efectuate 6 interviuri cu fiecare subiect, timp de trei ani, s-au administrat teste proiective si alte teste.

Concluziile au fost urmatoarele: neintelegerile cu parintii au atins un maximum in clasele a 7-a si a 8-a de scoala dar, chiar si atunci, aceste neintelegeri nu erau grave. 88% din baieti au considerat ca modul in care sunt disciplinati de parinti este unul corect si au fost inregistrate doar cateva plangeri mai serioase despre parinti (dintre care disciplina aplicata arbitrar a fost cea mai frecventa). Cei mai multi parinti erau multumiti de comportamentul copiilor lor. In timp ce numarul maxim de rebeliuni in randul acestor adolescenti s-a inregistrat in jurul varstei de 12-13 ani, cele mai multe discutii contradictorii despre coafura si haine in jurul varstei de 13-14 ani, iar cele despre masina in jurul varstei de 16 ani (care este, in Statele Unite, varsta legata pentru sofat), Offer a ajuns la concluzia ca, per ansamblu, cei mai multi dintre adolescenti impartasesc aceleasi valori ca si parintii lor. El a concluzionat ca nu se poate vorbi de un conflict intre generatii.

Douvan si Anderson au facut si ei un studiu extensiv asupra adolescentilor, in 1966, si au concluzionat ca patru sunt aspectele relației părinte-adolescent care favorizeaza autonomia adolescentilor.

Acestea sunt: a) interesul și implicarea părinților; b) intensitatea emoțională a interacțiunilor din cadrul familiei; c) gradul și natura comportamentului în cadrul familiei și d) natura autorității parentale. Eu ai considerat că un adolescent are cele mai multe șanse să atingă un oarecare grad de autonomie în condițiile în care:

parintii manifesta un grad moderat de interes sincer pentru copiii lor;

relatiile din interiorul familiei nu sunt nici reci, nici intense; parintii permit o anumita cantitate de conflicte (ascultandu-si copiii cand acestia isi explica punctul lor de vedere);

adolescentii participa in procesul de luare a deciziilor. Cercetatorii au descoperit deasemenea ca fetele fac progrese mai constante decat baietii in obtinerea independentei. In schimb baietii sunt mai critici cu parintii.

G. H. Elder a facut un studiu, in 1962, legat tot de relatia parinti-adolescenti. El a cerut unui numar de peste 7000 de adolescenti sa aprecieze comportamentul parintilor lor. La intrebarea despre corectitudine, cele mai pozitive aprecieri au fost cele cele acordate parintilor considerati ca fiind democratici (care invita adolescentul sa participe la discutii, dar deciziile final sunt luate de parinti) sau egalitari (parintii si adolescentii iau decizii impreuna). Cea mai scazuta apreciere au primit-o parintii autoritari (care nu se consulta deloc cu adolescentii).

Abordarea democratica pare deasemenea sa contribuie la cresterea increderii in sine si a independentei, intrucat da copiilor sansa de a participa la luarea deciziilor si astfel sa castige experienta in a lua decizii pe cont propriu fara a lipsi insa adolescentul de un anumit grad de indrumare si control. Totusi, cercetatorii ii sfatuiesc pe parintii care folosesc abordarea democratica in relatiile cu copiii lor, sa nu-si exprime afectiunea intr-un mod prea puternic, astfel incat relatia sa nu fie nici prea rece si distanta, nici prea intensa si coplesitoare. Si asta pentru ca adolescentii care provin din familii prea apropiate si excesiv de incarcate afectiv se vor simti impovarati de aceste legaturi familiale atunci cand va veni vremea sa treaca de la dependenta la independenta.

Din cele spuse anterior s-ar putea deduce, la o lectura rapida, ca adolescentul isi doreste in mod categoric si permanent independenta fata de parinti, iar comportamentul sau este in permanenta in acord cu aceasta nevoie. Nimic mai fals.

În realitate, adolescența se caracterizează printr-o mare fluctuație și inconstanță a nevoilor resimțite de tânăr, prin numeroase ambivalențe și porniri contradictorii.

Perioade caracterizate prin rebeliuni mai mult sau mai putin fatise pot fi urmate de perioade regresive, in care adolescentul inca se mai joaca cu jucarii, are cereri specifice unui copil si cauta asigurarea si protectia parintilor. Probabil aceasta variabilitate deosebita in nevoi si comportamente este ceea ce confuzeaza cei mai multi parinti, care nu mai stiu cum sa se poarte si cum sa raspunda acestor manifestari. Nu in ultimul rand, chiar parintii contribuie uneori la aceasta confuzie, ei insisi raportandu-se in mod variabil la adolescenti, tratandu-i uneori ca pe copii, iar alteori ca pe adulti.

Dar despre ce fel de autonomie vorbim? Au fost descrise trei tipuri de autonomie: morală, comportamentală și emoțională.

Autonomia morală inseamna a fi capabil sa distingi, pe cont propriu, deosebirea dintre bine si rău.

Autonomia comportamentală înseamna a lua decizii pe cont propriu si a face ceea ce doresti, indiferent daca parintii sunt de acord sau nu;

Iar autonomia emoțională inseamna a fi suficient siesi, din punct de vedere emotional, a nu te mai raporta la ceea ce asteapta parintii de la tine, a nu mai cauta suportul si aprobarea lor si a cauta surse de satisfactie interpersonala in afara familiei, prin legaturi cu prietenii si/sau partenerul de viata. Probabil ca cele trei tipuri de autonomii nu apar simultan, autonomia comportamentala fiind probabil ceva mai usor si mai rapid de obtinut decat autonomia emotionala, dar in lipsa unor studii sistematice in acest sens e dificial de precizat.

Apropo de autonomia comportamentala si emotionala, exista o butada care spune ca „a fi copil inseamna sa faci ceea ce spun parintii, a fi adolescent inseamna sa faci exact invers decat spun parintii, iar a fi adult inseamna sa faci ceea ce vrei, chiar daca parintii sunt de acord.” Acest, „chiar daca parintii sunt de acord” face trimitere tocmai la lipsa de reactivitate a adultulului devenit independent din punct de vedere emotional, care nu mai are nevoie nici sa se supuna dar nici sa se opuna punctelor de vedere parentale.

Pentru a complica parcă lucrurile și mai mult, tendința globală a tânărului de a se autonomiza in raport cu parintii este o tendinta de a contrabalansa spre conformism la nivelul micro-grupului social de care apartine. Societatea per ansamblu il intereseaza mai putin, fiind uneori perceputa ca o extensie a parintilor, impartasind aceleasi sistem de valori, dar grupul de prieteni, de aceeasi varsta, capata o importanta deosebita si pentru a apartine acestui grup, adolescentul este uneori dispus sa faca mari concesii chiar sistemului propriu de valori si interese. Este ca si cum, in trecererea de la dependenta de parinti, la independenta, adolescentul are nevoie de ceea ce psihanalistii numesc „obiect tranzitional”, adica de ceva sau cineva care sa nu fie intocmai ca parintii dar sa suplineasca o parte din functiile acestora inainte de a renunta definitiv la orice forma de dependenta.

Inlocuirea alianței cu părinții cu cea a grupului de aceeași vârstă este o sursă de conflict în relația cu părinții, acestia neaceeptand cel mai adesea pierderea statutului lor si „stricarea” educatiei propriilor copii de catre „derbedeii din cartier”.

Cap. 4 Factorii “perturbatori” ai relației părinte-adolescent

4.1. Afirmarea de sine ca individ unic

În cadrul acestui factor vom distinge alți ’’subfactori’’, generați de mediul înconjurător (societate, școala. familie). În paralel cu nevoia de autonomizare si strans legata de aceasta, adolescentul e mai dornic ca oricand să își afirme propria personalitate, sa se afirme ca individ cu trasaturi, abilitati si potentiale unice, care il deosebesc atat de parinti, cat si de restul indivizilor.

Erik Erikson, descriind cele opt stagii de dezvoltare psihosociala, atribuie perioadei de adolescenta (12-18 ani) nevoia rezolvării conflictului dintre identitate si confuzia de rol. Erikson are in vedere faptul ca individul, trecand in aceasta perioada printr-o varietate mai mare decat oricand de situatii si interactionand cu un numar tot mai mare de persoane, are nevoie sa isi pastreze un anumit sentiment de stabilitate in raport cu sine. Capacitatile cognitive ale adolescentului devenind apropiate de cele ale adultului, capabil de a intelege notiuni si relatii abstracte, ii permit acestuia accesul la o cantitate enorma de informatii.

Viața socială a adolescentului devine și ea mult mai complexă decât anterior astfel incat, per asnsamblu, adolescentului i se prezinta, teoretic, o infinitate de modele umane din care poate alege. In acest context, adolescentul isi pune mai mult decat oricand intrebarea „cine sunt eu?” sau „cum si prin ce ma deosebesc de ceilalti?”.

In plus, sexualizarea fiziologică intensă din aceasta perioada, insosita de o psihosexualizare corespunzătoare, pune probleme legate de rolul sexual jucat in plan social.

Nu în ultimul rand, apropierea finalizării studiilor secundare, ca și presiunea socială și parentală, obligă adolescentul să își exprime unele opțiuni profesionale.

Iată așadar o multitudine de planuri în care adolescentul este confruntat cu problema unor alegeri, în conformitate atât cu dorințele și nevoile sale, cât și cu totalitatea și varietatea constrângerilor sociale.

Deseori, aceste alegeri nu se fac in mod definitiv, ci mai degraba printr-o serie de incercari, de renuntari si reveniri etc.

Această căutare de sine, deloc liniară și progresivă, este însoțită de repercursiuni în plan afectiv și al relațiilor cu părinții. Perioadele euforice, de entuziasm pentru o noua relație amoroasă, o nouă carte, un nou profesor sau un nou obiect de studiu interesant, alternează cu perioadele de dezinteres, lipsa de activitate, iritare, spleen existential, egocentrism, depresie etc. Bineânțeles că și relațiile cu părintii au de suferit datorită acestei variabilități: uneori dorește să fie tratat ca un adult, barbat sau femeie, ca un om „care stie ce vrea”, avand clar definite valorile (pentru care e dipus sa se certe ingrozitor atunci cand ii sunt puse sub semnul indoielii) si scopurile sale in viata („chiar daca tata zice ca o sa mor de foame cu pictura, eu ma fac pictor!”), iar alteori cere parintilor, direct sau indirect, sa îl îndrume si sa îi „împrumute” din valorile lor.

Parintii sunt deseori derutati de variabiliatea optiunilor profesionale („anul trecut vroiai sa dai la medicina, anul asta vrei sa te faci actor!”) ca si de dificultatea intelegerii motivelor care stau la baza acestor optiuni (motive care, de altfel, nici adolescentului nu ii sunt clare).

4.2. Comunicarea si relatiile parinti – adolescenti

Capitolul 3, ’’Relația părinte-adolescent’’ face trecerea spre corpul lucrării. Subcapitolul acestuia, ’’Autonomizarea adolescenților’’ tratează aspectele relației părinte-adolescent, tipurile de autonomi, în încercarea noastră de a găsi cauzele conflictului părinte adolescent .

Capitolul următor se numește ’’Factorii perturbatori ai relației părinte-adolescent’’, structurat pe șase subcapitole. De abia în cadrul acestui capitol tratăm mai serios problematica lucrării noastre și aducem niște ’’analize de caz’’. Sunt aspect legate de situații reale, întrebări pe care și le pun părinții, situații de comunicare între membrii familiei, abilitățile parentale de conduită, regulile ca și drepturile părinților. ’’Care este motivul frecvent al disputei cu copilul dvs aflat la vârsta adolescenței?’’ este o întrebare pe care ne-o punem adesea și noi, atât în calitate de părinți, cât și de educatori.

Tot aici am prezentat câteva situații de conflicte între părinți și adolescenți, câteva frământări și întrebări ale părinților vis-à-vis de tehnica, tactica ce ar trebui să o adopte în dezamorsarea situațiilor tensionate.

În încheiere, la finalul lucrării am supus atenției dumneavoastră câteva ’’Modalități de control al impulsivității la copii și adolescenți’’ așa cum le-am găsit în lucrarea Dr. Jeffrey Bernstein, ’’Să faci pe placul copilului pe care îl iubești.’’

BIBLIOGRAFIE

1.      Atlan, H. (1991), Tout, non peut-etre, Le Seuil, Paris

2.      Cairov, I. A. (1949),  Pedagogia , Ed. De Stat ,,Pedagogie si psihologie''

3.      Cerghit, I., Vlasceanu, I. (1988), Curs de pedagogie, Universitatea Bucuresti, 1988

4.      Dumitru, I., Ungureanu, C. (2005), Pedagogie si elemente de psihologia educatiei, Cartea Universitara, Bucuresti

5.      Durkheim, E. (1995), Educatie si sociologie, E.D.P., Bucuresti

6.      Golu, P., Verza, E., Zlate, M. (1998), Psihologia copilului, manual pentru clasa a XI-a, scoli Normale, EDP, Bucuresti

7.      Hayes, N., Orrell, S. (1997),  Introducere în psihologie, Ed. ALL, Bucuresti

8.      Negret, I., Educabilitatea. Factorii dezvoltarii personalitatii, în Manual de pedagogie (coord. I. Jiraga, E. Istrate)

9.      Nicola, I. (1992), Pedagogie, E.D.P., Bucuresti

10.  Schiopu, U., Verza, E. (1995), Psihologia varstelor. Ciclurile vietii, EDP, Bucuresti

11. Surdu, E. (1995), Prelegeri de pedagogie generala. O viziune sociopedagogica, E.D.P., Bucuresti

12. Todoran, D. (1982), Probleme fundamentale ale pedagogie, Bucuresti, EDP

13. Dr Jeffrey Bernstein – Liking the Child You Love

14. www. referate.ro

CUPRINS

Cap.1. INTRODUCERE

1.1. Aspecte legate de personalitatea adolescentului……………………………………..1

1.2. Adolescența – perioada distinctă a dezvoltării umane……………………………….2

Aspecte ale dezvoltării biologice…………………………………………………………3

Dezvoltarea cognitivă în adolescență și postadolescență…………………………………4

Particularitățile gândirii adolescentului și postadolescentului……………………………4

Caracteristicile memoriei adolescentului și postadolescentului………………………….4

Manifestarea imaginației în adolescență și postadolescență……………………………..5

Limbajul adolescentului………………………………………………………………….5

Evoluția activității, motivației și voinței adolescentului și postadolescentului………….5

Motivația adolescentului…………………………………………………………………5

Voința adolescentului…………………………………………………………………….6

Personalitatea adolescentului și postadolescentului……………………………………..6

Capitolul 2. Familia și rolul ei în educația adolescentului………………………………….8

2.1. Noțiuni generale legate de mediile în care trăiește adolescentul ……………………….8

2.2.  Definirea familiei ……………………………………………………………………………….. 14

2.3.  Structura și funcțiile familiei contemporane………………………………………………… 15

2.4.  Statutul social al familiei în țara noastră…………………………………………………… 17

2.5. Responsabilități specifice ale educației copilului în familie…………………………… 17

Capitolul 3. Relația părinte-adolescent…………………………………………….. 20

3.1. Autonomizarea adolescenților……………………………………………………. 20

Cap. 4 Factorii “perturbatori” ai relației părinte-adolescent……………………. 24

4.1. Afirmarea de sine ca individ unic……………………………………………….. 24

4.2. Comunicarea și relațiile părinți – adolescent……………………………………. 25

BIBLIOGRAFIE

1.      Atlan, H. (1991), Tout, non peut-etre, Le Seuil, Paris

2.      Cairov, I. A. (1949),  Pedagogia , Ed. De Stat ,,Pedagogie si psihologie''

3.      Cerghit, I., Vlasceanu, I. (1988), Curs de pedagogie, Universitatea Bucuresti, 1988

4.      Dumitru, I., Ungureanu, C. (2005), Pedagogie si elemente de psihologia educatiei, Cartea Universitara, Bucuresti

5.      Durkheim, E. (1995), Educatie si sociologie, E.D.P., Bucuresti

6.      Golu, P., Verza, E., Zlate, M. (1998), Psihologia copilului, manual pentru clasa a XI-a, scoli Normale, EDP, Bucuresti

7.      Hayes, N., Orrell, S. (1997),  Introducere în psihologie, Ed. ALL, Bucuresti

8.      Negret, I., Educabilitatea. Factorii dezvoltarii personalitatii, în Manual de pedagogie (coord. I. Jiraga, E. Istrate)

9.      Nicola, I. (1992), Pedagogie, E.D.P., Bucuresti

10.  Schiopu, U., Verza, E. (1995), Psihologia varstelor. Ciclurile vietii, EDP, Bucuresti

11. Surdu, E. (1995), Prelegeri de pedagogie generala. O viziune sociopedagogica, E.D.P., Bucuresti

12. Todoran, D. (1982), Probleme fundamentale ale pedagogie, Bucuresti, EDP

13. Dr Jeffrey Bernstein – Liking the Child You Love

14. www. referate.ro