Influenta Exterientelor Anteriore Detentiei Cat Si pe Perioada Detentiei Asupra Comportamentului Detinutilor

Introducere

Lucrarea de față își propune să urmărească Influenta exterientelor anteriore detentiei cat si pe perioada detentiei asupra comportamentului detinutilor în penitenciar și totodată în contact cu alți deținuți.

În primul rând un lucru foarte important al lucrării se va baza pe experiențele anterioare care l-au determinat pe individ să comită fapta infracțională, dar și pe mediul familial, grupul de prieteni din care aceasta a facut parte anterior detenției. Toate aceste experiențe și trăiri ale individului încarcerat au fost învățări din societate, dar și acte când acesta trecea printr-o perioada mai sensibilă a vieții. O experiență negativă pentru o persoană care trăiește intr-un mediu precar( familia de provenienșă, familia de oricine) sau într-un cerc de prieteni cu abateri disciplinare grave poate avea consecințe grave.

Tema lucrării de licență pe care mi-am ales-o a luat naștere din dorința de a-i ajuta pe cei privați de libertate să se reintegreze în societate, să-și gasească un loc de muncă stabil și să pot privi îndeaproape problemele cu care se confruntă ei. Pentru mine este foarte important să observ care sunt factorii care-i determină pe cei privați de libertate să comită fapta infracțională. Dintre mai mulți factori am hotărât să ma opresc la familie, grupul de prieteni/ anturajul și la profesie.

În lucrarea de licență doresc să urmăresc relația pe care o avea delincventul cu familia și prietenii înainte de a întra în detenție. Doresc să analizez dacă ceea ce el a comis a fost ca o imitație din societate, o învătare socială nu doar ce el a simțit într-un moment de slăbiciune. Pe lângă acestea îmi propun să observ cum asistentul social se implică în reintegrarea socială a deținutului.

Foarte important mi se pare și comportamentul deținutului atât anterior detenției și pe durata detenției. Comportamentul agresiv al acestuia în penitenciar devine ca o modalitate de apărare față de ceilalți deținuți, dar și pentru a-și exterioriza el sentimentele și trăirile resimțite odată cu intrarea în penitenciar. Frustrarea este resimțită cu o deosebită tărie și pe planul timpului. Organizarea impusă și in general foarte monotonă a timpului, program zilnic sever reglementat, timpul liber atât cât este, fiind si el impus mai ales in prima perioadă a detenției provoacă sentimentul de frustrare continuă și, în consecință, toate acestea măresc agresivitatea persoanei private de libertate.

În primul capitol al lucrării o să vorbesc despre conceptele de devianță, delincvență și despre închisoare. O să încep prin explicarea conceptului de devianță care se consideră a fi o abatere de la normele societății, urmată de delincvența în care individul comite fapta incriminatorie după care urmează închisoare și privarea de libertate și de o viață normală.

În ceea ce privește libertatea și viața normală deținuții au nevoie să-și construiască un mecanism de respingere pentru cei care l-au respins pentru a putea face față situației.

În cel de-al doilea capitol al lucrării se vorbește depre teoriile explicative ale fenomenului de devianță /delincvență. În acest capitol sunt enumerate mai multe teorii în care se înțeleg care sunt factorii și cauzele care determină un comportament antisocial. Sunt amintite teorii precum: teoria invățării sociale, teoria imitatiei, teoria anomiei, teoria personalității, teoria agresivității etc.

Cel de-al treilea capitol întră în sfera factorilor sociali care înfluențează un comportament infracțional. Acest capitol ține de socializarea individului în toate mediile(familie, gurp de prieteni, școală. loc de muncă, etc) din care face parte. Legat de familie ca factor de socializare aș putea spune că familia este foarte importanță în creșterea și dezvoltarea armonioasă a individului. În familia cu disfuncționalități fie de natură maternă sau paternă copilul v-a resimții toate sentimentele și trăirile pe care aceștia le oferă fie voluntar fie involuntar. În urma acestor trăiri individul alunecă în timp spre inadaptări sociale până la delincvență.

În capitulul al patrulea al lucrării se vorbește despre adaptarea la mediul penitenciar și despre reintegrarea și reabilitarea persoanei private de libertate. Pentru a se adapta individul la mediul penitenciar trebuie să respecte anumite drepturi și structuri date de instituție. Pentu adaptarea la mediul penitenciar persoana privată de libertate parcurge in mod continuu un program de socializare.

În scopul adaptării și reintegrării sociale asistentul social vine în ajutorul persoanei private de libertate pentru a o ajuta să facă față noilor situații și să dorească să se reintegreze din nou în societate.

În capitolul al cincilea este descrisă metodologia. Pentru colectarea datelor se vor folosi chestionare și interviuri aplicate delincvenților cât și personalului penitenciarului.

Capitolul 1

Delimitări conceptuale – definirea conceptelor, trăsături și dimensiuni ale fenomenului de devianță, delincvență și închisoare

1.1 Devianța – înțelegere a fenomenului, mod de definire și sensuri ale conceptului

Devianța poate exista în orice loc în care există indivizi. Emil Durkheim spune că devianța este ca ceva: ,,normal fiind o societate în care ar lipsi este cu totul imposibilˮ (Durkheim 2002: 104).

Devianta poate fi: ,,Orice fenomen de devianță socială – și, în special, devianță criminală -este plasat sub semnul diferenței: deviantul – mai ales deviantul criminal – este, în mod esențial, perceput și reprezentat ca fiind diferit de restul grupui social, în întregime înstrăinat sau străin ˮ ( Robert și Kelles 1973: 372). Devianța socială manifestată sub infracțiune este o problemă foarte complexă rezultată în urma interacțiunii unor cauze individuale și sociale. Devianța este o abatere de la norme, deoarece comportamentul se abate sau intră în conflict cu strandardele din societate. Noul comportament adoptat nu corespunde cu cel din societate.

Sprott spune legat de conceptul de ordine că devianța include: ,, ansamblul comportamentelor care violează așteptările instituționalizate, adică acele așteptări care sunt împărtășite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social ˮ(Sprott apud Ion Pârvulescu și Raluca Pârvulescu 2005).

Problema dezbătută în numărul Revistei de Sociologie Romanească, este devianța și lumea închisorii ca fiind văzut ca un spațiu social marginal ( Dobrică 2010: 3).

Albert Cohen definește comportamentul deviant ca fiind acel ,,comportament care violează așteptările instituționalizate ˮ- adică așteptările care sunt împărtășite și recunoscute ca fiind legitime în cadrul unui sistem social ( Albert Cohen 1959: 461). Robert K. Merton consideră comportamentul deviat ca fiind acea conduită ,, care se abate în mod semnificativ de la normele stabilite pentru statusurile sociale ale oamenilor…Comportamentul deviant nu poate fi descris în mod abstract, ci trebuie legat de normele care sunt, din punct de vedere social, definite ca fiind adecvate și obligatorii moral pentru oamenii care ocupă diferite statusuri ˮ ( Robert K. Merton 1961: 697-737).

Radulescu îl citează pe Muzafer Sherif spunând că un comportament considerat în sine nu poate fi nici schimbat, nici etichetat, astfel el aprecia, în acest sens, că ,,un comportament considerat în sine, prin el însuși, nu poate fi etichetat nici prin conformitate, nici prin deviereˮ (Muzafer Sherif 1961: 159).

Între socializare și devianță există o relație strânsă. De aici Sorin Rădulescu spunând că este acel proces ,, prin care orice societate sau grup social transmite membrilor săi modelul său normativ și cultural, determinându-i să învețe normele, valorile, stilurile de viață, rolurile sociale compatibile cu acest model ˮ ( Rădulescu 1999: 142).

Problema dezbătută în acest numar al revistei Sociologie Romanească, este devianța și lumea închisorii ca fiind văzut ca un spațiu social marginal al persoanei care s-a abătut de la normele societății ( Dobrică 2010: 3).

1.2 Delincvența- origine, definire concept, factori și cauze

În limba latină aceste cuvinte aveau următoarele înțelesuri:

Verbul ,, delincvereˮ înseamnă a găsi, a scăpa din vedere, a lipsi.

Substantivul ,, delictumˮ înseamnă greșală,

,,Crimereˮ însemnă crimă la care se asociau semnificațiile de acuzare, imputare, pricină a unui rău.

Orientarea cartografică statistică a pus bazele clasificarii delictelor și crimelor în funție de o serie de indicatori statistici: volum, intensitate, frecvență, arii de manifestare, gravitate, rata de criminalitate.Delincvența nu trebuie sa fie confundată cu criminalitatea deoarece conceptul ,,delincvențăˮ are un înteles mult mai cuprinzător, cuprinzând atât crimele cât și delictele. Sociologul David Matza caracterizeaza trecerea la act ca un proces mai mult sau mai puțin îndelungat în care are loc ,, alunecarea spre delincvență ˮ . ( Dan Banciu :2006)

Există situații care determină comportamentul delincvent să se manifeste. Există o serie de cauze și factori prin care trece un individ înainte să ajungă delincvent.

Factori care determină un comportament delincvent:

Factori economici individuali( sărăcia, somajul prelungit, lipsa unui loc de muncă, etc)

Tulburări ale vieții intime și tentații sexuale

Existența unei victime, caracterizată prin aceea ce incită trecerea la act

Starea de provocare

Acțiuni determinate de consumul de alcool

Alte determinări ale dispozițiilor afective

Influența criminogenă în mass media

Cauze și explicații ale conduitelor delincvente

Multe teorii susțin două mari clasificări ale delincvenței:

a) teorii care susțin că delincvența este o conduită moștenită, prin intermediul unor factori cu caracter genetico-ereditar;

b) teorii care consideră că delincvența este o conduită dobândită, prin intermediul unor factori familiali, sociali și culturali.

Astfel delincvența se poate moșteni prin factori genetico-ereditari, dar se poate și dobândi în funcție de mediul în care individul trăiește și modul în care se lasă influențat de acești factori.

1.3. Închisoarea- Definirea închisorii

Goffman vede închisoarea astfel: ,, un loc în care își desfășoară viața și activitatea un număr mare de îndivizi cu statut similar, despărțiți de restul societății pentru o perioadă de timp apreciabilă și care duc împreună o viață strict delimitată, reglementată oficial de către o instituție ˮ ( Goffman: 2004: 11) .Închisoarea și societatea sunt două lumi diferite aproape în toate privințele și este irealist să credem că un individ format la școala celei dintâi poate supraviețui celei de-a doua.

Foucault spune că penitenciarului i-au fost date două sarcini principale: ,, privarea de libertate și transformarea tehnică a indivizilor. ( Foucault [ 1975] 2005: 294) .

Ștefan spune că închisoarea: ,,este menită să-i facă pe indivizi condamnați să-și ispășească pedeapsa prin intermediul unor acțiuni precise: distribuirea lor în spațiu, construirea, în jurul lor, a unui aparat de supraveghere minuțios elaborat, de menținere a arestărilor într-o vizibilitate permanentăˮ ( Stefan 2006: 161). Într-un stat, adică într-o societate în care există legi, libertatea nu poate consta decat în a putea face ceea ce ar trebui să vrei și nu în a fi constrâns să faci ceea ce nu ar trebui să vrei. Demnitatea omului se bazează pe această capacitate a sa de a se determina în funcție de o voință morală sau chiar legilativă. Libertatea este deci, în mod paradoxal, puterea de a ne supune legii morale, concepție dată de Montesquieu in ,, Spiritul legilorˮ și găsită în expresia politică din Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului. (Montesquieu: 2011)

Spațiul închisorii- definirea spațiului inchisorii, factori ai tratamentului penitenciar, concepția deținutului despre situația actuală

Bălan spune că deși spațiul carceral este un mediu în care nu au prea multe posibilități de mișcare și relaționare deținuții nu sunt ființe pasive, ci ei sunt în continuă interacțiune cu cei din jur, dezvoltând relații deținut-deținut, personal-deținut, relații ce pot fii de cooperare, dar și conflictuale ( Bălan ,Stănișor și Mirică 2002: 105)

Spațiul închisorii este un spațiu închis, astfel încarcerarea reprezintă elementul cheie al structurii și functionării sale.

Spațiul penitenciar din punct de vedere juridic este un spațiu penal, deoarece indica o faptă care nu a fost corectă și astfel implică și în mod obligatoriu disciplina penală. Penitenciarul este un spațiu al autorităților, această autoritate fiind bidimensională: penal este o autoritate penitenciară impunându-le deținuților o supunere aproape totală. Ceea ce se petrece în penitenciar este un adevărat spectacol la care actorii și spectatorii sunt atât deținuții cât și personalul aflați ca într-un univers al așteptării închise, în care timpul este cea mai grea pedeapsă. Penitenciarul este o lume în permanență implozie psihologică având următoarele; crimă, eșec, neputință, stres, patologicul, disperarea. Penitenciarul are și motive pozitive, de optimism pentru ca prijeluiește experiențe autentice umane. Aici se cunoaște fiecare deținut , comportamentul fiecăruia, inclinațiile, aptitudinile și ameliorările intervenite ( Ioan Durnescu 2009) .

Pedepsele scurte din închisoare sunt privite ca drame, pe când cele lungi ca și condamnări la moarte. Închisoarea nu era o pedeapsă în sine, ci mai degrabă un moment de tranziție spre modalități de pedepsire.

Pentru execuții era un loc preferat care se numea Târgul Moților, pentru a avea un efect mai mare la public, execuția era precedată de ,,datul prin târgˮ, cu hotărârea de condamnare atârnată de gât, dezbrăcat pâna la brâu, cu mâinile legate, tras de un arnăut, iar altul îl lovea pe condamnat de mai multe ori pe spate, la fiecare răspântie de drumuri. Există obiceiul ca acela dus la spânzurătoare să strige cu voce tare,, iertați-mă, fraților ! ˮ, iar cei cu care se întâlnea răspundeau,, să fii iertat ! ˮ (Olteanu 2002: 37).

Închisoarea nu trebuie doar să se ocupe cu regulile, ea trbuie să caute în permanență demersuri care să permită transformarea individului, în bine atât pentru el cât și pentru societate. Pentru deținut este o catastrofă limitarea spațiului și timpului liber, iar reducerea spațiului personal îl poate face pe acesta să-ți apere teritoriul cum ar fi: patul în care doarme, mănâncă, petrece timpul, etc. Acest fenomen îl face pe individ să devină agresiv și să devină frustrat odata cu trecerea timpului. La accentuarea frustrării se mai adaugă și pierderea unor obiecte la care este nevoie ca acesta să renunțe, neputâdu-se obișnui.

În aceste situații deținuții adoptă astfel reacții și atitudini ostile față de personalul închisorii, față de persoanele aflate în libertate, atitudini ce sunt în contradicție cu loialitatea față de ceilalți. Persoana închisă va încerca în permanență să se integreze în grupul informal și să se supună necondiționat liderului, chiar dacă în acest mod vor exista nereguli în relația lui cu cadrele.

Populația de deținuți din penitenciar constituie un grup uman care are particularitățile oricărui grup : există statusuri și roluri formale și informale, lideri formali sau informali. Se poate vorbi de existența unor norme, tradiții transmise de la o generație la alta, de un limbaj specific de camuflare a intențiilor, acțiunilor. Aceste norme, tradiții ca și limbaul, se mențin chiar dacă deținuții părăsesc penitenciarul. În ceea ce privește relațiile socio-afective, acestea sunt prezente și în grupul de deținuți. Prieteniile, ostilitățile pe viață și pe moarte pot afecta atât climatul organizațional, cât și disciplina din rândul deținuților

( Gheorghe Florian : 2002).

Indiferent de personalitatea fiecărui deținut aflat în detenție vor exista relaționări cu ceilalți. Harbordt (apud Viorel Prelici și Carmen Bărbat: 1972) astfel: identificând în rândul deținuților tipuri prosociale, pseudosociale, antisociale și asociale. Demersurile reeducative trebuie să aibă în vedere apartenența la unul dintre aceste tipuri a deținuților pentru a se asigura colaborarea lor la propria reeducare. Condițiile de existență sunt determinate pentru fenomenele majore ale subculturilor delincvente. În mediul în care libertatea este valoarea fundamentală. Se va dezvolta un climat de securitate și încredere mutuală. Privarea de libertate, schimbarea modului de viață vor determina apariția unui climat de neîncredere și suspiciozitate atât în relațiile dintre deținuți cât și în relațiile dintre deținuți și personalˮ .

Penitenciarul este un mediu care il determină pe individ să devalorizeze lumea și pe el însuți. Aceștia având o viață de grup totul întâmplându-se sub ochii celorlalți, neavând posibilitatea de refugiu, de schimbare ( Ioan Durnescu 2009) .

În penitenciar relațiile interpersonale sunt determinate de doi factori esențiali: primul fiind cadrul specific al penitenciarului ca o instituție, cu organizarea, normele, activitățile lui care este un cadru artificial și impus, aflat sub control și supraveghere permanent, iar cel de-al doilea pune în vedere specificul populației din penitenciar care are propiile particularități ce nu sunt favorabile constituirii unor relații psihosociale pozitive, nestimulând formare și manifestarea personalității deținuților.

Pedeapsa închisorii este un rău pentru că individul condamnat trebuie să suporte oamnenii penetrați de tendința raului. După ce a fost condamnat, individul intră într-un sistem în care se trăiește numai din vicii. Mentalitatea infracțională din mediul penitenciar distruge entitatea umană pentru o perioadă îndelungată de timp atât în mod fiziologic cât și în mod anatomic ( Rădulescu 1999).

În penitenciar trebuie să se tot repete activitățile socio-educative, activități reeducative, reeducarea condamnatului, îndreptarea comportamentală a condamnatului. Pedepsa închisorii este o suferință pentru ca individul trebuie să suporte supraaglomerarea în camerele de deținere, dezechilibrul instalat în mod abgsolu intre elementul intelectiv și vel afectiv, lipsa conștiinței de sine, adică lipsa lui Dumnezeu. Închisoarea rămâne în sufletul deținutului și după eliberare deoarece în închisoare se moare treptat, iar deținutul oriunde se va duce nu mai scapă, până și în vise dominându-l ( Zidaru 2001) .

Factorii tratamentului penitenciar sunt:

munca,

pregătirea profesională,

școlarizarea,

educația generală,

prătirea socială,

îngrijirea pastorală,

activități potrivite pentru timpul liber,

exerciții fizice,

vizite, corespondență,

învoire din închisoare,

ziare, magazine,

cărți, radio, televiziune,

sprijin pentru munca socială, și

tratament psiho-logic (psihiatric) și medical ( Zidaru 2001: 34)

1.3.2. Privarea de libertate și de o viață normală

Cea mai mare suferință a încarcerării este privarea de libertate. Din lumea liberă, captivii sunt închiși în celule așezate de-a lungul unor coridoare identice. Privarea de libertate are doua roluri: în primul rând captivii sunt izolați de lumea din afară, iar în al doilea rând sunt izolați in celule în interiorul închisorii. În acel moment deținuții îți pierd nu doar libertatea ci ți suportul emoțional, ceea ce agravează ți mai mult această privațiune este faptul că ,,închiderea infractorului reprezintă o respingere morală deliberată a acestuia de catre comunitatea liberăˮ (Sykes: 1958/1974: 65).

Pentru a putea supraviețui deținutul trebuie să-ți construiască un mecanism de respingere a celor care l-au respins. Astfel se explică de ce majoritatea deținuților deplâng calitatea actului de justiție sau legitimitatea unor instituții. Există familii, prieteni care îl resping pe deținut, iar el pentru a putea trece peste aceste lucruri, pentru a reuși să depășească situațiile nu are altceva de făcut decât și el la rândul lui să-i respingă.

Zamble și Porporino pun în evidență ipoteza prin care ei consideră că deținutul trece printr-un proces de,, înghețare profundăˮ, toate înclinațiile, interesele fiind suspendate pe durata executării pedepsei, acestea putând fi reluate dupa eliberarea individului ( Zambale și Porporino: 1988).

Gallo și Ruggiero (apud Liebling, Maruna, 2005) au descris închisorile ca fiind adevărate ,,fabrici de handicapați psihosocialiˮ , în care domină agresivitatea și depresia. Dar efectele închisorii nu se resimt doar la individ si gardian ci și la nivelul copiilor deținuților.

Încă de la aflarea acestei vești copiii deținuților suferă un șoc peste care vor trece foarte greu. Pe langă faptul că ei o să înțeleagă foarte greu de ce părintele este acolo se vor gandi și la ce vor spune cei din jur, colegii și prietenii.

Fiecare copil are de suferit când află o astfel de veste. Acest lucru este inevitabil, iar indiferent de vârst el resimte aceste lucuri într-un procent mai mic sau mai mare.

Privarea de libertate și de o viață normală

Multe persoane sunt pedepsite în închisori, aflându-se acolo ca sancționate și nu pentru sancțiune. Pedeapsa acestora constă în pierderea libertății, așadar condițiile din închisoare nu ar trebui să fie folosite ca o sancțiune. Efectele necorespunătoare ale închisorii trebuie să fie date la o parte, cu toate că viața în inchisoare nu poate fi niciodată normală, condițiile ar trebui să fie cât mai apropiate de o viață normală, cu excepția pierderii libertății.

Datoria îngrijirii când statul privează o persoană de libertate este de a-i menține sănătatea și de a-i asigura bunăstarea individului.

Principiile fundamentale ale Standardului Națiunilor Unite ( SMR) sunt :

în penitenciar nu trebuie să apară nici o descriminare în tratamentul deținuților ;

închisorile trebuie să fie întreținute în societate și să fie așezate acolo unde nu există pericole pentru viața, sănătatea și integritatea persoanei ;

când tribunalul condamnă un infractor acesta având deja o pedeapsă care este foarte chinuitoare în mod inerent, condițiile inchisorii nu trbuie sa agraveze acest chin inevitabil ;

activitățile închisorii se vor centra pe reintegrarea în societate a deținuților după ce ți-au ispățit pedeapsa; pentru acest lucru regulile închisorii nu trebuie să limiteze libertățile persoanelor private de libertate, legătura cu exteriorul ți posibilitățile dezvoltării personalului, mai mult de atât regulile închisorii și sistemele ar trebui să determine adaptarea și integrarea într-o viață normală în societate.

În aplicarea regulilor nu trebuie să se facă diferențe de tratament bazate pe o prejudecată, în special de rasă, culoare, sex, religie, opinie publică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau orice altă situație.

Este foarte important să se respecte credințele religioase și perceptele morale ale grupului căruia aparține deținutul.

În penitenciar fiecare persoană trebuie tratată ca atare și trebuie să fie egală una cu cealaltă indiferent de ceea ce au fost fiecare anterior detenției.

Reguli aplicate în penitenciar- respectarea și interzicerea anumitor pedepse

Pedepsele corporale , introducerea în celula întunecoasă și toate sancțiunile crude, inumane trebuie să fie strict interzise ;

Pedepsele cu izolarea și reducerea hranei nu se vor aplica fară înștiințarea medicului, fară ca acesta să-l examineze și să certifice în scris că acesta este capabil să suporte ;

Același lucru este valabil și pentru celelalte măsuri care ar afecta sănătatea fizică sau psihică a deținutului.

Medicul trebuie să facă vizite deținuților în fiecare zi care execută de asemenea pedepse disciplinare și să raporteze ceea ce constată directorului dacă este cazul să se întrerupă sancțiunea sau să se modifice din motive de sănătate.

Fiecare persoană privată de libertate trebuie să aibă dreptul la igienta proprie și să-i fie resprectată.

Igiena personală- necesități și obligații ale deținuților

Trebuie să pretindă deținuților curățenia personală; ei trebuie să aibă resursele necesare apă și articole de toaletă necesare sănatății și curățeniei lor.

Fiecărui deținut trebuie să i se asigure un loc unde să-și depoziteze obiecetele de toaletă pentru a se evita furtul.

Deținuții trebuie să-și pastreze corpul curat, fără mirosiri și insecte, fiind foarte importatnt acest lucru pentru bunăstarea si sănătatea lui.

Majoritatea deținuților vor folosi cu nerăbdare acest avantaj de a face duș, dar este posibil ca unii dintre ei să nu facă.

Bărbații trebuie să-și păstreze respectul față de ei însiși prezentându-se într-o ținută corepunzătoare, să își întrețină părul și barba ( Zidaru 2001).

1.3.5. Efecte pozitive ale încarcerării

Deși cele mai multe efecte sunt cele negative, mai apar și efecte pozitive ale unor deținuți. Deținuții care urmează curs de calificare în penitenciar dupa eliberare rămân să lucreze în acel domeniu. Așadar munca îi ajută la combaterea pasivității și plictiselii.

Un alt aspect pozitiv asupra deținuților este existența rutinei deoarece aceasta le oferă un sentiment de stabilitate și nevoia de repere în scurgerea timpului. Educația școlară este foarte puțin apreciată în mediul penitenciar acestia dezvoltând un sentiment de ură, rezistență preferând voluntariatul ( Brok 2005: 20) .

După cum știm, contrastul dintre condițiile din lumea exterioară și mediul carceral duc la o suferință considerabilă pentru mulți deținuți. Dar întreruperea de modele vechi, chiar disfuncționale, pare să aibă efecte benefice asupra majorității deținuților, facându-i să se schimbe (Durnescu 2001) .

Pe lângă restricțiile impuse de închisoare, precum și consecințele comportamentului pe care îl au deținuții și stările prin care trec datorită experiențelor personale negative avute anterior detenției. Cu înaintarea în timp aceste restricții vor aparea ca un mod de perturbare asupra deținuților fie emoțional fie comportamental( comportament agresiv) ( Ferreol și Neculau 2003).

Aspectele pozitive pot apărea și în cazul unor familii în care relațiile nu erau tocmai bune. Există cazuri în care unele lucruri rele care se întâmplă îi fac pe indivizi să se apropie.

Capitolul 2- Teorii explicative ale fenomenului devianță/ delincvență

O să enunț câteva teorii legate de devianță și delincvență prin care se vor înțelege cauzele și factorii prin care indivizii ajung să comită fapte infracționale.

2.1. Teoria anomiei

Robert K. Merton a fost primul care a introdus cuvântul anomie, în scopul ajutării explicării comportamentului deviant.

Durkheim(1958) consideră că o societate perfectă este cea care prescrie clar indivizilor, în funcție de statusul lor social, la ce pot aspira în mod legitim, oferind conceptului de anomie și conotația de ,,dereglare normativă, incapacitate și dirijare adecvată a conduitelor, dislocare a constiinței colective și a moralității etc.ˮ (apud Rădulescu: 1999: 65).

Teoria anomiei este foarte importantă, deoarece indiferent de situații și manifestări comportamentale, ea are legătură cu realitățile societății contemporane.

Robert Merton și Durkeime consideră că starea de anomie a unei societăți este datorată incompatibilității dintre scopurile pe care societatea le propune și mijloacele de utilizare a acestori scopuri. Deoarece actorul social( persoana privată de libertate acum ) nu are toate mijloacele sociale pentru a atinge acele scopuri, va recurge la modele și metode ilicite, ceea ce va genera stări de devianță socială și implicit delincvență.

2.2. Teoria comportamentului delincvent ca produs al învățării și Teoria imitației

Am ales să fac o corelație între cele doua teorii, deoarece comportamentul delincvent, mai întâi este un produs al învățării sociale pe care individul le vede în fiecare zi după care le imită.

Aceste teorii susțin că toate comportamentele – dezirabile sau indezirabile – sunt învățate în cadrul interacțiunilor sociale de zi cu zi. Bandura (1969) susține că cea mai cunoscută teorie a comportamentului delincvent ca produs al învățării este teoria învățării sociale. Aceasta a observat că învățarea umană se produce nu numai ca urmare a reflexului condiționat sau a condiționării operante, ci și a observației. Comportamentul uman se învață și obsevându-l la alți oameni. Astfel se învață de la cei din jur prin simpla observare de zi cu zi. Acest comportament poate fi negativ sau pozitiv. In opinia mea eu am observat ca de cele mai multe ori comportamentul negativ este invățat și reprodus în societatea în care trăim.

,,Teoria învățării sociale pleacă, de exemplu de la presupunerea că orice conduită criminală este un rezultat al interacțiunii dintre structura biologică ți psihică a individului ( ca produs al materialului genetic), mediul în care trăiește acesta și ceea ce învață el din asemenea mediu( Nettler: 1984: 295-305 apud Rădulescu).

Albert Bandura a spus că atitudinile agresive sunt învățate de copii de la adulți prin modelarea comportamentelor lor în funcție de trei surse principale:

a) modelul de conduită preluat din mediul familial. Copiii care manifestă atitudini agresive imită , de fapt, atitudinile părinților;

b) modele de conduită dobândite din experiențele mediului ambiental. Persoanele care locuiesc în arii în care violența este frecventă, sunt mai înclinate să acționeze agresiv decât persoanele din alte arii;

c) modelel de conduită dobândite prin intermediul mass media. Numeroase scene de violență difuzate de televiune care influențează copiii, în așa fel încât aceștia consideră că violența este o ,, soluție ˮ în raport cu diferitele probleme cu care se confruntă.

2.3. Teoria imitației

Dan Banciu spune:

,, Potrivit acestei teorii comportamentul delincvent este alcătuit din ,, elemente care intră în joc în momentul comiterii fapteiˮ (circumstanțele și împrejurările socio-economice și culturale), cât și din ,, elemente care au influențat anterior viața delincventuluiˮ( așa numită anamneză socială), sociologul și criminologul american Sutherland a elaborat o teorie ,,geneticăˮ a delincvenței ale cărei principii ți ipoteze sunt expuse în celebra lucrare Principles of Criminology. Acesta a făcut critică severă concepției lambrosiene privind delincventul ,, înnăscutˮ sau a transmiterii delincvenței pe cale ereditară, descriindu-se totodata. Idelile lui G. Trade privind explicarea delincvenței prin ,,imitațieˮ, introducând teza ,, învățării socialeˮ a comportamentului delincvent ( Banciu 2002).

Influența factorilor familiali utilizați de către copil în dobândirea unor atitudini este in primul rând de natură psihologică.

Trade consideră comportamentul uman un rezultat al imitației. Imitația este foarte frecventă, apropiind-o de moda și producându-se de la superior la inferior.

Prima teorie asupra devianței ca învățare este cea pe care o propune Edwin Sutherland. Ea pornește de la un postulat: înclinația spre infracțiune nu este nici înnascută și nici nu rezultă din dispoziții psihologice dobândite. Pentru a înțelege originea și evoluția unui individ animat fie de pulsiuni care îl împing spre rău și spre greșeală, fie de obiceiuri cu care îl impregnează cultura.

O parte din teoria învățării sociale se axează pe familie ( Sue:1990: 244).

Sutherland afirmă:

1) Comportamentul criminal se învață printr-un proces de comunicare în interacțiunea cu alte persoane;

2) O parte esențială a învățării comportamentului criminal se desfășoară în interiorul unui grupm restrâns de relații personale;

3) Când comportamentul criminal se învață, această ucenicie include:

a) dobândirea de tehnici de comitere a infracțiunii, care sunt uneori rudimentare, uneori foarte complicate;

b) adoptarea unor anumite tipuri de motive, de mobiluri, de raționalizări și atitudini (Sutherland: 1966: 88).

Sutherland avansează nouă principii importante :

Comportamentul infracțional este învățat.

Comportamentul infracțional este învățat prin interacțiunea cu ceilalți, prin procesul de comunicare.

Părțile cele mai importante ale comportamentului infracțional se învață în mediul intim al persoanei (familie, prieteni).

Atunci când se învață comportament infracțional, se învață și tehnicile de comitere, direcția motivelor impulsurilor, raționalozările și atitudinile ce stau la baza acelui comportament.

Comportamentul infracțional poate lua națtere ți ca urmare a definirii legii ca fiind ceva ce poate fi încălcat.

Un individ devine infractor deoarece a fost expus unui exces de definiții favorabile încălcării legii.

Asociațiile diferențiale pot diferi ca frecvență, durată, prioritate ți intensitate.

Procesul învățării comportamentului infracțional respectă aceleasi mecanisme ca ți în cazul comportamentului convențional.

Nevoile și valorile care stau la baza comportamentului infracțional pot fi uneori aceleasi ca ale comportamentului convențional.

2.4 Teoria centrată pe rezolvarea de probleme

Mulți deținuți ajung în penitenciar cu o multidutine de probleme personale și sociale, care de obicei se amplifică pe durata detenției. Aceată teorie este specifică asistenței sociale și se bucură de un succes real.

Teoria centrată pe rezolvarea de probleme propune o matrice logică de evaluare a problemei, de generare și analiză a soluțiilor alternative și de eleborare a unui plan de intervenție ( Rădulescu și Banciu 1990).

Etapele specifice acestui model sunt:

recunoașterea, identificarea ți definirea problemei;

stabilirea obiectivelor ;

culegerea informațiilor despre problemă ;

generarea soluțiilor și analiza acestora dupa modelul avantaje/dezavantaje ;

alegerea soluției potrivite ;

întocmirea planului de intervenție ;

implementarea planului de intervenție ;

evaluarea și închiderea cazului.

Prin pargurgerea etapelor al acestui model se culeg informații cu privire la problema persoanei private de libertate și astfel se pot întocmi planuri de intervenție și se poate rezolva cazul.

2.5. Teoria personalității

Banciu il citează pe O. Kinnberg în ,, Probleme fundamentale ale criminologieiˮ, explicând o teorie a formării criminale. El spune că în determinarea modului cum reacționeză la stimulii mediului ambiant, un rol important il are ,,structura biopsihicăˮ a fiecărui individ. Cunoașterea structurii personalității este foarte importantă pentru explicarea comportamnetului delincvent, aceasta fiind formată din:

nucleul constituțional,

varaintele patologice eventuale,

funcția morală

Teoria personalității cu aplicabilitate în cazurile deținuților poate avea mai multe repere pentru care acesta a comis fapta infracțională. Un reper ar putea fi instabilitatea emoționalăși un al reper ar putea fi factori genetici dobandiți.

2.6. Teoria ,,rezistențeiˮ la frustrare

Această teorie a fost elaborată de Reckless. El încearcă consilierea punctului de vedere sociologic cu cel psihologic.Din punct de vedere al structurii interne, Reckless consideră că poate fi cunoscută prin teste de personalitate în scopul prevenirii apariției sentimentului de frustrare și agresivitate care poate conduce la acte deviante. Această stare de frustrare apare când persoana privată de libertate se confruntă cu un obstacol care îl impiedică să-ți satisfacă scopurile personale.

De cele mai multe ori frustrarea apare în momentele în care perosana privată de libertate nu poate să-și însușească anumite lucruri, apar anumite pierderi fie ale persoanelor dragi fie ei nu mai au libertatea să facă tot ceea ce făceau anterior detenției.

Reckless spune că există o structură socială externă și o structură psihică interioară, care devine ca un scut de protecție în calea fustrării și agresivității. Prima structură este cea din care individul face parte formată din grupurile sociale la care el participă și socializează( -familie, școală, prieteni), prin care el poate ocupa un status și care îi asigură mijloace de realizare a unor scopuri. Cea de-a doua structură sau rezistența interioară se dovedește a fi foarte importantă în anumite momente asigurând tânărului conștiința identității și imaginii de sine în raport cu alte persoane sau grupuri, convingerea orientării spre scopuri și toleranța la frustrare. Dacă există componente ale acestor două structuri care lipsesc atunci individul este predispus să aibă un caracter delincvent, comițând acte delincvente ( Reckless 1991).

Starea de frustrare a persoanei private de libertate poate apărea de fiecare dacă când se confruntă cu o barieră car nu-l lasă să-și satisfacă interesele și scopurile.Intr-o stransă legătură cu frustrarea este și noțiunea de agresivitate. Agresivitatea se spune că este un răspuns la o frustrare (Dibble și Strauss 1980).

Raportul dintre frustrare- agresivitate stă sub două aspecte:

1. Frustrarea , nu întodeauna declanșează un comportament agresiv, ci induce o stare de anxietate și tensiune afectivă care poate sau nu să declanșeze reacția agresivă;

2. Nu toate comportamentele agresive sunt rezultatul unei frustrări( epilepsii, paranoia) ci acestea se pot identifica în patologia individuală cazuri de agresivitate constitușională, accidentală sau câștigată și totuși să amintim și de situațiile în care agresivitatea se datorează condițiilor de mediu( familie dezorganizată, părinți bolnavi sau alcoolici, părinți violenți etc.).

2.7. Teoria ,,dezorganizării socialeˮ

Această teorie reprezintă scăderea funcțiilor de socializare și de control exercitate de comunitate și vecinătate, de stabilirea ordinii sociale și a coeziunii grupurilor datorită eterogenității populației ți varietății normelor de conduită, ca ți multiplicarea fenomenelor aculturative în cadrul orașului. Această teorie a avut la bază un studiu din Chicago.

Se spune că delincvența juvenilă este consecina dificultăților cu care se confruntă adolescenții și tinerii. De cele mai multe ori adolescenții și tinerii provin din familii cu nivel economic scăzut, detestă școala și astfel ei se reorientează către grupurile din stradă

( Shaw și Kay apud Rădulescu: 1994)

2.8.Teoria ,,etichetării socialeˮ

Dan Banciu îi citează pe următorii autori în această afirmație:

Reprezentanții etnometodologiei și interacționalismului simbolic( Becken et all) au conceput delincvența nu ca o trăsătură internă a unui tip de comportament, ci ca o însușire conferită acelui comportament de către grupul sau indivizii care dețin putere ți care evaluează conduita ca deviantă ( Banciu 2002).

Adepții acestei teorii consideră că nici un comportament nu este conformist sau deviant.

Teoreticienii ,,etichetării sociale,, concep delincvența ca tip special de ,, reacție socială,, de apărare din partea societății sau a anumitor grupuri, natura ți intensitatea acestei reacții, depinzând de o serie de factori, cum ar fi puterea, clasa privilegiată, bogăția, etc.

Rădulescu definește această teorie astfel: teoria etichetării sociale care subliniază ideea de devianță este, înainte de toate, o denumire semantică atribuită conduitelor acelor indivizi care nu seamănă cu ceilalți, deviind deci, de la cerințele conformismului social.

În lucrarea ,,Crimă și criminalitate ˮ, Frank Tannenbaum (1938) a observat: ,,băieții din ariile mărginale (periferice) ale orașelor, care se angajează în activități normale pentru perioada adolescenței (agresiuni fizice și verbale, chiuluride la școală, mici furturi de la vecini, spargerea unor ferestre etc.), au cea mai mare probabilitate de a fi considerați devianți ( copii ,,problemăˮ) sau delincvență de către profesori, poliție și ,,tribunaleˮ

( Rădulescu 2003 : 155).

Pentru explicarea acestei teorii adepții ei se orientează către interacțiunea dintre norme și comportamente sociale spunând că în orice societate indivizii încalcă normele prescrise.

Reprezentanții teoriei ,,etichetării socialeˮ consideră că nici un comportament nu este, prin el însuși, deviant. Devianța, delincvența nu există ca atare în modul în care societatea sau anumite grupuri sociale le definesc sau le etichetează, sancționându-l pe cel deviant.

Erikson afirmă că în procesul etichetării sociale, societatea este cea care îl ,,impingeˮ pur și simplu spre o carieră delincventă, pe care el o acceptă, deoarece este singura alternativă posibilă ( Erikson: 1973: 27-31).

2.9. Teoria controlului social

Dan Banciu citează autorii:

Hirschi a dezvoltat cheia controlului social concepând conformitatea realizată prin socializare, ,,ca formarea unei puternice legătiri între individ și societate caracterizată de patru elemente de bază: atațament, angajament, implicare (comportare) și convingere (credință) ( Banciu 2002).

1. Atașamentul are legătură cu relațiile afective dintre familie și tineri sau cu alte persoane semnificative pentru ei.

2. Angajamentul are legătură cu aspirația tinerilor de a termina școala și de a dobândi un statut socio-profesional ridicat.

3. Implicare (comportare)înseamnă participarea la activități care duc la succese valoroase din punct de vedere social ți la obiective legate de dobândirea statutului social.

4. Convingerea (credința) are legătură cu acceptarea adevărurilor morale a sistemului nervos central de valori sociale.( Hirschi 1969: 72)

După formularea acestor patru elemente de bază Hirschi spune că delincvenții nu pot forma sau menține o relație cu societatea.

Teoria care spune că este importantă relația între procesul de socializare și controlul social apare, mai validă și mai pertinentă decât teoria ,, asocierilor diferențiateˮ a lui Sutherland.

2.10.Teoriile agresivității

Agresivitatea

Agresivitatea este un comportament manifestat verbal, fizic și moral, asupra altei persoane aducându-i prejudicii și distrugeri pe care nu le dorește ( Păunescu 1994, Ferreol 2003 și Foucault 1998) . Banciu îl citează pe Dragomirescu spunând că :Agresivitatea este considerată o componentă esențială și foarte importantă a personalității. Aceasta poate fi controlată, deturnată sau abătută până în momentul în care persoana scapă controlul rațiunii( Dan Banciu 2010: 3). Ranschburg spune că agresivitatea are legătură cu toate acțiunile voluntare care se direcționează către o persoană sau aspura unui obiect, care are ca scop producerea într-o formă directă sau simbolică a unei pagube, jigniri sau dureri (Ranschburg: 1979) .Worchel definește agresivitate după accentul care cade pe actul în sine sau pe intenție. Opțiunea cea mai des întâlnită este intenția. Worchel: 1991). Baron definește agresivitatea ca orice act care are intenția producerii unui prejudiciu țintei vizate (Baron 1974).

Dan Banciu spune că inchisoarea tinde să facă tendințele agresive ale delincventului mai accentuate, motiv pentru întemnițarea este costisitoare și constituie o risipă mai cu seamă de resurse umane și materialeˮ ( Banciu 2005: 257). După modelul lui Elbow bărbați care abuzează femile pot fi clasificați în:

tipul controlorului, acesta menține permanent controlul și își tratează partenera ca pe un obiect folosind amennințarea și forța.

tipul protectorului, bărbatul amestecă dragostea cu ura, depinzînd de parteneră, care trebuie să-l ierte și să-l accepte.

tipul care dorește să fie aprobat, este bărbatul supus complexelor, el căutând aprobarea pe căi de a se afirma. Acesta are respectul de sine scăzut, se așteaptă să fie respins și are un comportament care îi face pe ceilalți să-l respingă.

tipul posesiv sau al încorporatului nu se vede ca o perosnă întreagă fără partenera sa.

Teoria impulsului narativ

Mai mulți autori susțin mai multe teorii. Freud spune că agresiunea are la bază un instinct înnăscut, Konrad Lorenz ( 1966) în lucrarea ,, On aggression ˮ , pune accent pe natura instinctuală a agresivității care ii dă șansa individului de a supraviețui și a se reproduce pentru că asigură un acces la hrană și de a controla resurse noi.

Etologii susțin că se pune accentul pe funcțiile pozitive ale agresivității deoarece aceasta are o valoare adaptativă.

La oamenii bolnavi mintal există o agresivitate malignă cu tulburări instinctuale. Fromm spune că există o relație între forma de agresivitate și sadism, deoarece se manifestă prin acestea o placere de a lovi, de a cauza suferinșe, deformari care-și au originea în tulburările instincului sexual (Yablanoski 1990).

În cadrul aceleiași specii, instinctul agresivității poate fi dublat în contextul unei confruntări violente de instinctul ce inhibă distrugerea totală a adversarului. În acest caz oprirea acțiunii agresive se rezolvă prin comportament agresiv ritualizat, în care, în desfășurarea luptei, apare evidentă superioritatea unuia. Adversarul învins, dând semne de recunoaștere ca atare, îl determină pe câștigător să se oprească și el curmând pericolul de distrugere cnspecifică. Etologii recunsoc că există factori sociali și culturali care îngradesc instinctul agresivității, dar ei subliniază că la om lipsește capacitatea inhibitivă înnăscută în a-l tempera .

Ceea ce influențează biologicul asupra declanșării reacțiilor agresive se evidențiază prin:

influențe neuronale; există câteva formațiuni nervoase care în urma stimulării electrice, declanșează agresivitatea, dar una de ordin reactiv;

influențe hormonale; bărbații sunt mult mai agrsivi decât femeile, datorită diferențelor de natură hormonală:

influențe biochimice; spre exemplu ar putea fi creșterea alcoolului în sânge și scăderea glicemiei care pot duce la apariția agresivității;

Sunt aduse argumente împotriva teoriei naturii instinctive din urma unor cercetări care arată că și la nivelul animalic se manifestă agresivitate si că toate aceste comportamente sunt învățate.

2.10.2. Agresivitatea ca răspuns la frustrare

Teoria pune accentul pe adepții care pun accent pe determinarea agresivității de condițiile externe. Astfel teoria frustrare-agresivitate formulată de John Dollard a fost cea mai cunoscută. Autorul caută să explice cum o persoană devină agresivă datorită apariției unor frustrări (stări de tensiune nervoasă create prin apariția unui obstacol în calea realizării dorințelor unei persoane) .

În lucrarea ,, Frustrarea și agresivitatea ˮ sunt exprimate doua direcții:

Agresivitatea este întodeauna o consecință a frustrării;

Frustrarea conduce către o anumită formă de agresivitate.

În atingerea unor scopuri propuse uneori apare un blocaj care de obicei generează frustrări, care la rândul lor acestea constituie surse de agresivitate, dar nu întodeauna orice frustrare duce la agresivitate.

,,Pe traiectoria detensionării frustrare poate apărea o redirecționare, o deplasare( agresivitate deplasată) către o altă țintă mai accesibilă pentru manifestarea agresivă. În acest sens, este concludent exemplul lui Myers (1990) cu anectoda privind omul care, fiind admonestat de șef, își muștruluiește zdravăn soția, care țipă puternic la copil, acesta lovește câinele, iar câinele îl mușcă pe poștaș. ˮ

În cadrul aceleași teorii agresivitate-frustrare, Alfred Adler vorbește de un complex de inferioritate care ii face susceptibili pe unii indivizi, astfel acestia fiind expuși să reacționeze agresiv la orice contrariere. Leonard Berkowitz (1988) arată cum se exagerează în relația agresivitate-frustrare, spunând că frustrarea poate duce uneori la supărare, adică o stare emoțională pentru agresare. Persoana frustrată care dă curs furiei poate ajunge în anumite situații în care să manifeste agresiuni, dar și stimulii asociați pot conduce la amplificarea agresivității .

2.10.3. Agresivitatea ca trăsătură învățată

Comportamentul agresiv ca și alte forme de comportament social este o învătare din societate. Din procesul socializării răspunsurile agresive sunt achiziționate fie pe calea învățării directe ca urmare a acordării unor recompense sau pedepse, dar și prin observarea și imitarea conduitelor și a consecințelor lor de la alții care îi agresează.

Bandura( 1968),, lansează teoria învățării sociale a agresivității demonstrând rolul adultului ca model în însușirea agresivității la copii. Bandura a efectuat un experiment : un actor a dat un spectacol într-o gradiniță. În timpul spectacolului s-a comportat violent, agresând o păpușă mare de plastic. Copiii au fost puși, în zilele următoare, în situația de a avea ei însiși de-a face cu o serie de jucării printre care și păpușa respectivă. S-au comportat și ei agresiv, comparativ cu copiii care nu au asistat la spectacol. Mai mult s-a obsevat că agresivitatea a crescut atunci când modelul a fost recompensat. Astfel, chiar dacă copii nu sunt expres expuși la agresiuni, ei învață din experiența proprie prin reîntâlnirea sau imitarea persoanelor semnificative sau cu statut de autoritate. Acest fapt se explică prin teoria transferului de agresivitate și teoria modelului agresiv (Albet Bandura 1968 și Ranschburg 1971) .

Bandura consideră că modelele agresive pot fi întâlnite în:

familie (părinții copiilor violenți și ai celor abuzați și maltratați provin însuși din familii în care metodele educative disciplinare a copiilor au fost pedepse fizice);

mediul social (în culturile în care modelele de conduită agresive sunt acceptate și admirate, agresivitatea se transmite ușor noilor generații: de exemplu subcultura violentă a unor grupuri de adolescenți oferă membrilor lor multe modele de conduită agresivă) ;

mass-media (în special televiziunea prin oferirea aproape zilnică a modelelor de agresivitate fizică și verbală) ;

,, Perspectiva învățării sociale a agresivității pare mai convingătoare prin aria largă ce cuprinde de la experiența anterioară a individului, la reîntâlnirile prezente asociateacestor acte, la evaluarea situației și evaluarea consecințelor. ˮ

R. Baron și D. Byrne spun optimiști că agresivitatea ca dimensiune comportamentală învățată poate fi mult mai ușor controlată și prevenită, reducând violența.

2.10.4. Catharsisul ca modalitate substitutivă de reducere a violenței

O ipoteză a catharsisului spune că oamenii se comportă agresiv fie că s-au înnăscut sau și-au indus acest comportament prin socializare prin comportamente și acțiuni substituitutive nenocive( nici pentru el, dar nici pentru alții) modalități de descărcare a tensiunii prin mijlocace inofensive de depărtare a agresivității.

Principalele căi cu efect benefic ale catharsisului sunt:

prin vizionarea unor materiale cu multe scene violente cum ar fi piesele de teatru, filme, spectacole sportive;

consumarea tendinței agresive la nivelul de imaginare, al fanteziilor;

angajarea în acțiuni violente, dar care nu comportă acte antisociale.

Experimentele în urma unor cercetări în legătură cu elefctele catharsisului prezintă:

majoritatea cercetărilor de specialitate au arătat că mass-media este una dintre sursele maligne care generează violența și nu o reduce în nici un fel și întărește tendințele spre violență.

proiectarea acțiunilor substituitive ale agresivității pe planul imaginarului ca mecanisme de apărare a eului punctează rezultatele investigațiilor ca fiind contradictori. Consumarea indirectă a frustrării trebuie să se stingă prin mijloace artistice de tip pictură, scenarii scrise cu rol de descărcare în planul fanteziei mentale. Însă toate acestea pot avea efect doar de moment.

realizarea unor eforturi din activități sportive care să implice o agresivitate ridicată, dar fară consecințe sociale sau umane. Acestea reduc doar temporar dispozițiile agresive față de persoanele care constituie ținta furiei lor .

Din urma cercetărilor efectuate de Baron și Byrne ( 1995) reiese că prin acțiunile prezumate ca având prin abordarea lor proiectivă vsloare de substituire a acțiunii agresive au mai degrabă un efect invers de sporire a probabilității unor acte violente antisoaciale

( Baron și Byrne 1995) .

Dincolo de artificialitatea generalizată de rezultatele negative, au reieșit și câștiguri înfavoarea acestei orientări, deoarece prin ceea ce s-a rezumat se pot aplana agresiunile pentru o perioadă de timp.

Specialiștii din diverse domenii de specialitate au încercat să-i dea o interpretare mai nuanțată fenomenului. Astfel Eibl-Eibesfeldt( 1991) evidențiază determinarea multiplă biologică, psihologică și socială a fenomenului de agresivitate.

Deci agresivitatea omului izvorăște la fel ca și alte reacții ale afectivității, dintr-un dinamism specific care face parte din echipamentul narativ, dar cu aceste lucruri afirmă N. Mailloux (1971) nu s-a găsit nici un mecanism specific al agresivității ca atare.

2.10.5. Agresivitatea produs cultural

Agresivitatea atât la nivelul emoțiilor cât și la nivelul comportamentului este și un produs cultural. De aceea culturile și subculturile pot dezvolta diferite agresivități , frică, ură ceea ce înseamnă că în anumite condiții pot constitui premise ale declanșării unor comportamente deviante. Astfel prin raportarea violențelor la culturi s-a născut teoria violenței politice.

De aici se analizează variabilele psihoogice ce fundamentează formele de contestare sau de luptă ce cuprind manifestări violente. Sentimentele de injustiție și angajarea activă în acțiuni revendicative, nu arareori de manieră violentă, se cuprind în teoria privării relative. Într-o legătură foarte strnsă cu privarea relativă apar întrebări: ,, Ce face posibil crizele și revolete sociale? De ce în acceași societate, în acelesși condiții sociale unii indivizi se angajează activ în acțiuni colective în timp ce alții nu? ˮ .

Oamenii difera iar fiecare are o anumită gandire despre viață. Fiecare om în parte are un mod de viață pe care îl urmează.

Modelul teoretic al ,, patologiei sociale ˮ -Samuel Smith

Acest model este fondat pe analogia dintre organismul social și cel biologic, utilizând drept criteriu de definire a problemelor sociale moralitatea sau ordinea morală, că ar funcționa în mod universal.

Această interpretare se bazează pe următoarele mituri: ( Sorin Rădulescu apud Parvulescu)

problmele sociale sunt inevitabile; violența sau sărăcia de pildă, sunt conduite inevitabile ale unor segmente de populație;

problemele sociale se datorează incapacității sau imperfecțiunii morale a indivizilor; de exemplu, cei mai săraci sunt leneși, iar sărăcia la fel ca și lenea, este imorală antrnând devianța;

problemele sociale sunt consecințe rele ale unor condiții rele sau indezirabile; dacă există crime, acestea se datorează persoanelor sau grupuriloe cu conduite și valori indezirabile.

Un comportament poate fi considerat ca delincvent sau chiar criminal din punct de vedere al legii și al dreptului, dar va aparea imediat o dificultate majoră…ˮSe spune că odată cu venirea în închisoare se tulbură personalitatea prin reducerea: spațiului de viață, a timpului personal (suspendarea viitorului, relativizarea trecutului) și a comportamentului social (izolare, abandon). Stresul prelungit în faza de anchetă, intrarea într-o colectivitate de aonimi, controlul riguros al conduitei, dependența de personal, denisitatea umană ( supraaglomerarea) favorizează apariția și cronicizarea unei patologii specifice (Gheorghe Florian 1996: 20).

2.12. Autoconceptualizarea

Yablanoski spune despre autoconceptualizare că este inclusă în categoria teoriilor psiho-sociale. Acesta a ajuns la concluzia că factorul care cauzează crima și delincvența este în stransă legătură cu autoconceptualizarea infractorului. Acest factor implică mai mute rădacini. Spre exemplu copii maltratați psihic, fizic și sexual, cu o frecvență crescută de către părinți, aceștia au o stimă de sine scăzută și sunt mai predispuși să comită fapte delincvente. Ei se simt devalorizați și au pentru ei o preocupare scăzută.

Aceste întâmplări psiho-sociale îi fac să aibă un comportament autodistructiv, cum ar fi consumul de droguri sau crima violentă. Se întâmplă ca aceștia să dezvolte tendițe suicidare, care sunt acte delincvente distructive și periculoase atât pentru ei cât și pentru victime.( Yablanski: 120)

2. 13. Violența în penitenciar

Odată cu privarea de libertate deținuții manifestă o violență pe care și-o exteriorizează față de ceilalți. În toate penitenciarele din Romania există o violență din partea condamnaților pentru alți condamnați. Automutilitările sunt un fenomen foarte frecvent, ele având adesea un caracter grav sau violent, îngurgitarea de diverse obiecte (cuie, furculițe, linguri, ace), secționări ale brațelor, ale abdomenului, înfigerea de cuie în cap, lovirea cu capul de pereți etc. Între condamnați se întrețin relații sexuale, perversiuni sexuale și violență pentru întreținerea acestora.

Odată intrat în penitenciar, orice deținut suportă procesul fiziologic de ratare, proces de neînlaturat. În acel loc procesualitatea personalității criminogene este continuat pe platforma ratărilor în societate. Comportamentele vicioase, subcultura penitenciară și atitudinile agresive fac să se ,,remodelezeˮ o altă personalitate, o personalitate ratată.

Capitolul 3

Factori sociali care influențează comportamentul infracțional

3.1. Familia-factor de socializare

Socializarea morală a adolescentului întâmpină mai multe probleme care sunt datorate diferiților factori cum ar fi: familia, școala, grupul de prieteni, grupul de muncă, vecinii, grupul de joacă etc. În concordanță cu o serie de teorii sociologice, comportamentul deviant al copiilor și tinerilor reprezintă un produs principal al orientărilor comportamentale și motivaționale dobândite în cursul procesului de socializare din cadul familiei, școlii și grupului de prieteni.

Familia își realizează funcțiile sale socializatoare în patru situații și direcții compatibile între ele:

situațiile de educație morală în care sunt esențiale relațiile de autoritate din interiorul familiei, prin care i se inculcă copilului regulile morale și fundamentale ale acestora;

situațiile de învățare cognitivă, care îi formează copilului sistemul de cunoștiințe, aptitudini și deprinderi necesare conviețuirii sociale;

situațiile de intervenție și imaginație, care dezvoltă fantezia și capacitățile creatoare;

situațiile de comuniccare psihologică, care dezvoltă afectivitatea specific umană, având un rol important în echilibrul moral și psihologic al insului uman.

Alți autori spun că orice proces de învățare și educație este la fel ca orice interacțiune socială are un rol determinant acesta fiind imitația.

De exemplu în copilărie în afara educației afective oferită de familie, jocul cu prietenii reprezintă o socializare care utilizează imitația.

O altă formă de învățare spontană, care acționează ca mecanism de socializare este identificarea, proces care implică ,,asimilarea și internalizarea valorilor, standardelor, așteptărilor sau rolurilor sociale ale altor persoane ( de exemplu unul dintre părinți) în propriul nostru comportament și proproa noastră concepție de viațăˮ ( Theodorson apud Petcu 1999).

Familia ca factor de socializare are un rol foarte important în creșterea și dezvoltarea copilului. De aceea mai multe cercetări pun în evidență mai multe situații deficitare:

familii care practică un stil educativ deficitar, lipsit de valențe morale, care adoptă o atitudine tolerantă și permisivă față de conduitele deviante ale tinerilor;

familii care nu-și îndeplinesc sarcinile educative, realizând, de fapt o ,,subsocializareˮ a adolescentului, lipsindu-l de un model valoric și cultural adecvat;

familii care realizează, dimpotrivă o ,,suprasocializareˮ a adolescentului, ferindu-l de orice contact cu dificultățile vieții sociale, crescându-l într-un climat asigurator și protector, diminuându-i în felul acesta toleranța la frustrare;

familii care practică un stil educativ autoritar, ,, despoticˮ privându-l pe tânăr de afectivitatea și securitatea emoțională paternă, ceea ce conduce la tendințe de evaziune din familie, acte de violență și agresivitate;

familii care realizează o socializare ,,negativăˮ a tinerilor, inducându-le modele de conduită aflate în disconrdanță cu normele și valorile dezirabile social, favorizând, astfel, propensiunea spre devianță a acestora.Printre multe alte fenomene de natură psihosocială încrederea și neîncrederea se înscriu și ele în fluxul vieții cotidiene. Sentimentul de încredere-neîncredere se situează în atitudinile, opiniile și comportamentele tututor oamenilor. De aici se decid performanțele, succesele și eșecurile în activitatea tuturor agenților patogeni (Pânzaru 1997: 29).

Pe langă socializarea din familie, un important factor educativ îl are școala. Printr-o comparație a familiei și a școlii , reiese că școala utilează o gamă variată de modalități de socializare(Gelles, Straus și Steinmetz 1978) .

Cu toate acestea există anumite grupuri ,,stradaleˮ unele care au fost constituite spontan altele organizate și structurate conduse de indivizi fără o ocupație care se ocupă cu ,,afaceri iliciteˮ , indivizi recidiviști sau cu antecedente penale, care reușesc să atragă adolescenții în aturajul lor. Adesori acești tineri sunt cei care au deficiențe de socializare morală în familie și la școală sau care prezintă serioase tulburări de comportament.

De cele mai multe ori aceste grupuri infracționale în care patrund adolescenții au o influență negativă asupra lor, amtrenându-i la acte și fapte deviante și delincvente cu o periculozitate crescută pentru societate (tâlhării, violuri, vătămări corporale, furturi etc.).

Astfel socializarea se realizează prin intermediul unor grupe cu caracter informal (familia, anturajul, grupul de prieteni) .

În condiții negative ale socializării când controlul parental asupra anturajului individului este complet absent sau când familia nu iși mai îndeplinește, funcțiile de socializare într-un mod pozitiv, atunci anturajul negativ în care întra poate avea efecte asupa personalității lui, orientându-l chiar spre acte de delincvență (Radulescu 1998: 108-112) .

3.1.1. Disfuncționalități familiale

Factorii familiali care se implică în socializarea minorilor și a tinerilor sunt o cauză principală în determinarea delincvenței prin lipsa educației din familie, care favorizează inadaptarea sau dezadaptarea tinerilor.

Vincent spune: ,, pozițiile divergente ale părinților în abordarea permisivităților daca sunt trenate pe perioade lungi de timp, pot acționa ca factori de dezechilibrare a copilului ajungând, într-un final, la declanșarea unei predispoziții spre delincvențăˮ .

Rolul părinților este de a pregătii copiii pentru ceea ce urmează în viață, pentru confruntarea cu obstacolele sociale, astfel aceștia cladindu-le rezistența la frustrare și conflict. Astfel aceștia vor știi să adopte un comportament adecvat în cazuri la care ar fi supuși de acțiuni infracționale.

Mama din cauza unei atitudini hiperprotectoare și excesiv de afectuoasă poate să își piardă autoritatea în fața copilului, dar îi poate aduce acestuia și perturbări în maturizarea socială.

Disfuncții în relația maternă

Frustrarea relației materne pare a fi ca o piatră unghiulară a mecanismelor psihanalitice cu etiologie criminală. Frustrarea este, o sursă de comportament antisocial. Au fost făcute studii pe tema ca tulburările cu caracter psihopatic ale unor delincvenți au fost marcate prin inafectivitate, aceștia având in antecedente experiența unor abandonări din partea mamei sau a unor desparțiri de durate mai mari. Aceste lucruri nu sunt generate numai de despărțirea de mamă, dar și de lipsa de afectivitate și indiferență. Mai multe investigații psihanalitice asupra criminalității au aratat că elementul matern este predominant, însă s-a dovedit l-a fel de relevant și relațiile disfuncționale tată-copil.

Până în prezent puține studii au examinat aspectele relaționale ale vieții într-o viață. Acest studiu demonstrează că legăturile afective au fost prescrise la membrii familiei nucleare din Evul Mediu. O serie de petiții din penitenciarele din zonele vorbitoare de germană în secolul al XV-lea arată că indivizi de elită și non-elită au prezentat prezentat astfel de obligațiuni afective de spijin în cazuri de violență, agresivitate, precum și într-o altă varietate de circumstanțe. De aici se observă faptul că gospodăria, familia a creat un blocaj relațional.

Studiul observă factorii care determină comportamentul penal individual, și menționează, de asemenea, metode pe care experții le lucrau pentrua preveni recidiva lor. Aceastea se concentrează pe cum familia sprijină reintegrarea deținuților, dar, de asemenea caută soluții privind recuperarea lor.

Din studiul putem observa că oamenii care sunt lipsiți de libertate au nevoie de o nouă șansă de a obține reabilitate și nu au nevoie de o etichetă "lepră" și oameni care îi tratează cu dezgust și le arată o atitudine de neacceptare. Țara noastra are nevoie de mai multe centre de reabilitare pentru deținuți. Acestea sunt necesare la momentul de tranziție, înainte de reintegrare, până la punctul în care el este capabil să se susțină singur. Ar fi de mare folos pentru un deținut în cazul în care el a avut o recomandare, bazat pe care el poate fi acceptată la locul de muncă ( Grace 2009).

3.1.2. Dezorganizarea familei

În condiții de destrămare a familiei prin divorț copilul resimte aceste lucruri și tinde să alunece spre inadaptări sociale până la delincvență.

Familiile distruse,- ,,broken homeˮ sunt acele familii în care adolescentul sau copilul a pierdut o parte din celula parentală (deces, divorț, despărțiri prelungite). Numerose studii în care au fost introduse multiple variabile: naționalitate, origine rasială, grad de ubanizare, sex, religie, pregătire scolară, vârstă etc., au arătat faptul ca un număr foarte mare de minori delincvenți provin din astfel de familii. MONOHAN este autorul unui studiu clasic efectuat in Philadelphia care a pus în relief minori sub 14 ani proveneau din familii ,, broken homeˮ( similar, studiului soților Glueck) (Butoi 2003: 45-48) .

Există familii care deși sunt organizate au în centrul lor stări conflictuale. Starea conflictuală în familie poate imbraca multiple forme de la ceartă, contraziceri, refuzul unor obligații familiale, ajungând la forme mai complexe cum ar fi: agresivitatea, alungarea de la domiciliu, existența unor relații adulterine. Astfel climatul familial conflictual poate fi de cele mai multe ori din cauza alcoolismului, promiscuității morale ( prostituție), antecedente penale etc.

Privarea copiilor de atitudini simpatetice din partea părinților și comportarea acestora prin atitudini reci și indiferente în comportamentului copilului lent se va instala agresivitatea.

Copiii respinși de părinți se comportă brutal, în grupul de prieteni nu suportă inferioritate în joc, sunt închiși în sine, iar din partea colegilor primesc respingere.

Indiferența cu care este tratat copilul sau antipatia pe care o suportă în mediul familial își pune amprenta pe conduita lui, iar reacțiile coportamentale vor fi antipatice și agresive.

Copilul are o atitudine de respingere față de tatăl demisionar care tot timpul este ocupat și plecat de acasă, care dorește să nu fie deranjat. Acesta va genera o frustrare față de abandonul lui datorită reacțiilor enumerate mai sus.

,,Părinții ,,demisionariˮ sunt considerați de mulți cercetători (Walters: 1963 și Dragomirescu: 1976) ca fiind una din cauzele majore ale disocialității și delincvenței minorilor și tinerilor.

Părinții care sunt autoritati operează, după Wolf, cu o devalorizare a copilului el fiind nedezvoltat( copilul-pitic) sau un sălbatic cu ieșiri necontrolate care trebuiesc reprimate .

Vincent descifrează în categoria părinților hiperseveri langă tatăl demisionar, dominator adăugând și pe cel de tată tiran.

Tatăl dominator- are o autoritate peste întreaga familie el crezînd că acestea sunt ființe slabe care trebuie să fie protejate. Copiii uneori cu un astfel de tată sunt adesea timizi și inhibați, dar se pot manifesta printr-un mod rebel si prin agresiune.

Tatăl tiran- este o persoană cu fire slabă, timidă, dar care are izbucniri sporadice de autoritate aberantă. În aceste situații copilul are stări de inhibiție, de frică, iar aceste trăiri oferite de tată pot determina fuga de acasă și vagabondajul.

3.1.3. Violența familială și maltratarea copilului

Una dintre probleme sociale este creșterea violenței îndreptată asupra copilului. Mai mulți cercetători americani spun că în fiecare an, circa doua milioane de copii sunt victime ale violenței fizice a părinților, iar peste 2000 dintre acești copii își pierd viața și alți un milion sunt amenințați cu o armă de foc sau cu un cuțit ( Dibble și Straus 1978).

Formele de agresare și maltratare a copiilor merg de la o simplă palmă, până la loviturile cu bățul și chiar cu aruncarea în obiecte în victimă. De cele mai multe ori aceste victime sunt baieți, iar majoritatea din ei au varste cuprinse între 12-17 ani potrivit unor studii.

Părinții care recurg la aceste tehnici numite agresiuni consideră că pedeapsa este un mijloc de disciplinare a copilului pentru ca acesta să se conformeze la regulile impuse de familie.

Mai multe date de la diverse cercetări spun că violența familială este strans legată de caracteristicile familiei, printre care se enumeră: status-ul ocupațional al părinților, sexul lor și al copiilor, nivelul de instruire și modele de autoritate parentală.

Violența familială nu se limitează doar la o singură clasă socială a părinților de cele mai multe ori se practică în familiile cu status socio-economic scazut, la părinții cu un nivel de instrucție scăzut, salarii mici și ocupații modeste. De obicei aceste familii cred că rezolvarea problemelor este mai ușor de rezolvat prin mijloace agresive și violente. Printre multe alte fenomene de natură psihosocială încrederea și neîncrederea se înscriu și ele în fluxul vieții cotidiene. Sentimentul de încredere-neîncredere se situează în atitudinile, opiniile și comportamentele tututor oamenilor. De aici se decid performanțele, succesele și eșecurile în activitatea tuturor agenților patogeni (Pânzaru 1997: 29). Aceste familii adoptă un comportament violent și din cauza săraciei și a dificultăților cu care trebuie să se confrunte . Ele se confruntă cu probleme foarte grave, venit sub pragul săraciei, șomajul, insatisfacția muncii, dezorganizarea familiei, alcoolismul, existența unor copii nedoriți. Violența și maltratarea copilului reprezintă una dintre cele mai drstice probleme sociale. Majoritatea părinților care recurg la asemenea agresiuni consideră pedepsele fizice ca un mijloc principal de disciplinare a copilului pentru a se conforma regulilor de comportare impuse de familie. În multe țări, aceste pedepse însoțesc, în mod obligatoriu, procesul de socializare primară, fiind aplicate chiar în primul an după nașterea copilului, continuând în timpul perioadei preșcolare și școlare, până în anii adolescenței ( Ferreol și Neculau: 2003). Din mai multe studii reiese că violența familială este strâns legată de diferite caracteristici ale familiei cum ar fi: venitul, sexul acestora și al copiilor, statusul ocupațional al părinților, nivelul de instrucție și modelele de autoritate parentală (Păunescu 1994). Așadar violența nu este limitată la o singură clasă socială , ea predomnină mai mult la parinții cu nivel de instrucție scăzut, venituri mici, ocupații modeste.

Violența domestică se referă la:

abuzul copilului în familie ;

violența la nivelul relației de cuplu, denumită genetic violență maritală ;

violența între frați ;

abuzul și violența asupra părinților sau a membrilor vârstnici ai familiei.

Singurul model teoretic din cadrul violenței, care este cel mai aplicat în azul violenței familiale, este teoria învățării social.

,, În final cecetările asupra violenței familiei au considerat că apariția acestor manifestări se bazează pe normele socio-culturale privitoare la comportamentul agresiv. Societățile culturale care aprobă și folosesc violența au de regulă ratele celemai ridicate ale violenței familiale

( Straus și colaboratorii: 1980). ˮ

3.2 Grupul de prieteni, școala și mass media ca factor de socializare

În copilărie principalii agenți ai socializării sunt familia, școala și grupul de prieteni, dar și mass-media.

Valorile și rolurile în familie sunt primele repere care îi permit individului înțelegerea funcționării universului social. Pe lângă acestea școala este încă un mod care il înzestrează pe individ cu anumite convingeri, valori și motivații morale. Grupul de prietenii îl ajută în dezvoltarea sociabilității oferindu-i protecție față de lumea rea, lumea amenințătoare a adulților.

Traumele și frustrările resimțite în cadul acestor contexte socializatoare se vor repercuta profund în structura personalității tânărului, devenind premise puternice ale unui potențial comportament, deviant și delincvent.

În condiții negative ale socializării când controlul parental asupra anturajului individului este complet absent sau când familia nu iși mai îndeplinește, funcțiile de socializare într-un mod pozitiv, atunci anturajul negativ în care întra poate avea efecte asupa personalității lui, orientându-l chiar spre acte de delincvență ( Pârvulescu 2005).

3.3. Socializarea și resocializarea ca proces al formării personalității

Transformările de natură biopsihosocială din perioada adolescentină marchează stabilirea persoalității, adolescența fiind cea mai complexă etapă a procesului de maturizare a individului.

În această etapă individul capată noi modele de viață, iși formează anumite deprinderi de comportament, își dă seama de anumite abilități pe care le are. Dar tot aici el învață de le cei din jur și lucruri bune, dar și lucruri mai puțin bune.

Etapa adolescenței ridică dificultăți legate de procesul de educație. Literatura de specialitate vorbește de o ,, crizăˮ care constă în mai multe conflicte interne și extrne ( numite ,,conflictele de dezvoltareˮ), acte impulsive sau deviante, exprimate prin ostilitatea față de părinți.

Debesse afirmă că nu există o perioadă de creștere în care evoluția să fie mai sensibilă decât în timpul adolescenței ( Apud Rădulescu 2002). Când adolescenții se opun adulților, aceștia își afirmă dorința de a fi autonomi, de a avea o identitate personală.

O perioadă de criză este ruperea dintre copilărie și adolescență, care implică o serie de limitări ale libertății, pe care tânărul le resimte de cele mai multe ori ca pe o frustrare.

De cele mai multe ori conduita adolescenților are cea mai mare legătură cu succesul sau eșecul procesului de socializare.

Socializarea – spune Bernstein –este procesul ,,prin care o ființă biologică se transformă într-un subiect al unei culturi specificeˮ , în cadrul căreia poate exercita, în mod corect, acțiuni pozitive, conforme cu standardele de normalitate și raționalitate ale grupului social în care este integrat.

Societatea creează moduri pentru a se proteja de oameni care efectuează acte criminale, prin izolarea acestora în penitenciare.

Adaptarea la mediul penitenciar conduce la o modificare a personalității, modificarea normelor și valorilor care sunt caracteristice în închisoare, devenind astfel aproape un spectator pasiv la evenimentele din jurul său, fiind într-o stare constantă de așteptare. Treptat mai multe persoane se adaptează la mediul penitenciar, iar șansele sale de reintegrare socială scad, deoarece receptivitatea individului la reeducare prin diferite programe scade ( Balint 2012).

,,Jean Pinatel arată că nucleul central al personalității criminale este caracterizat prin tendința individului de a raporta totul la sine însuși, labiliatea comportamentului, agresivitatea, indiferența afectivă care este reprezentată de absența emoțiilorˮ ( Jean Pinatel: 247).

Child definea sociologia ca: ,,acel proces prin care individul este orientat în a-și dezvolta comportamentul său actual în concordanță cu standardele grupului din care face parteˮ . Așadar procesul de socializare începe din copilărie, chiar de când apar primele lor impacte sociale și experiențele lor continua pe tot parcursul vieții.Resocializarea delincvenților cuprinde mecanisme de protejare socială și prevenire a comiterii de noi delicte prin sistemul de sancțiuni și pedepse, reprezentând o modalitate de reorientare și remodelare a personalității delincventului în vederea reconvertirii profunde a personalității, a comportamentelor acestuia, la normele și valorile acceptate de societate.

Resocializarea se manifestă ca o ruptură de trecut, acționând la nivelul restructurării profunde a personalității delincvente, în scopul prevenirii recidivei, a asigurării unor condiții de viață compatibile cu demnitatea umană, precum și încadrarea în rolurile sociale și în relațiile interumane normale.

Caracteristicile personalității delincvente

Din punct de vedere psihologic se explică delincvența și în ce măsură individul dispune de o capacitate intelectivă, afectivă și volitivă, încât să mențină un echilibru între onteresele, nevoile și aspirațiile sale.

Perspectiva psihologică definește delincvența ca angajarea personalității individuale implicată în acte infracționale , pe baza conceptului de imaturitate socială.

Instabilitatea emotiv-acțională este în legătură cu profilul personalității delincvente. Instabilitatea emoțională s-a consemnat ca o trăsătură a personalității, insuficient maturizate a delincventului, iar aici apărând carențe ale dezvoltării personalității, traumatizările sale, decât la nivelul dimensiunii cognitive.

Inadaptarea socială apare ca o caracteristică a insuficienței maturizări sociale. Anamneza arată ca în majoritatea cazurilor, proveniența este din medii dezorganizate

(orfani, semiorfani, părinți divorțați, părinți infractori, alcoolici, consumatori de droguri).

Componentele cele mai afectate ale personalității deținutului sunt: motivația, afectivitatea, temperamentul, voința, aptitudinile și caracterul. În penitenciar o serie de elemente ii ajută pe deținuți să-si mențină echilibrul emoțional: familia, căminul, prietenii, obiectele uzuale, vestimentația, respectul și admirația semenilor. Această debarasare involunatră de toate aceste lucruri fac ca individul să se manifeste agresiv. Sunt ca o degradare psihologică a lui ( Hoel 2007).

Toleranța la mediul penitenciar diferă în funcție de fiecare persoană privată de libertate, trecutul fiind și acesta în mod diferit trăit de fiecare în parte, astfel un recidivist nu mai trăieste cu atâta intensitate remușcări la gâdul faptelor. Trecutul fiind aproape în totalitate șters, iar prezentul este trait aici, acum.

Motivația deținutului se prezintă într-o dublă ipostază: pe de o parte sunt motivele explicative ale faptei comise, iar pe de altă parte motivele conduitelor disfuncționale și sursele de satisfacție sau insatisfacție pe parcursul executării pedepsei. Motivele pot varia și în funcție de specificitatea unor categorii de deșinuși: bărbați, femei. Tineri, vârstnici, recidiviști, nerecidiviști (primari), deținuți cu pedepse lungi sau cu pedepse scurteˮ.

O componentă importantă a personalității de care trebuie să ținem cont este voința, aceasta ajutându-ne in mod prealabil la muncă și la reeducarea deținuților. Voința poate fi declanșată atunci când apare motivul eliberării.

,, Manifestările temperamentale în mediul penitenciar sunt influențate de gradul la apartenență . În cazul în care în aceeasi celulă se întâlnesc indivizi cu același temperament, se instalează o atmosferă specifică, rece și indiferentă la flegmatici, medidtativă la melancolici, căldură la singuratici, tensiune însoțită de agresivitate la colericiˮ.

,, Aptitudinile deținuților le pot procura rar aceste satisfacții superioare, putându-se concretiza în micî sau activități artizanale. Alături de acestea este necesară și evidențierea caracterului deținuților și a aptitudinilor lor față de familie, grup de prieteni, societateˮ.

Integrarea socială a persoanei private de libertate și reconstrucția morală a acestuia trebuie făcută în momentul sosirii în penitenciar pentru a se știi cauzele care au condus la această situație, resursele psihologice ale individului și pentru a-l ajuta cu individualizarea programelor recuperative ( Prelici și Bărbat 2007).

Factorii sociali joacă un rol important în comiterea crimei, dar este demonstrat faptul că în cele mai multe cazuri de infracțiuni se acționează în bandă, nu individul singur.

Regimul penitenciar este văzut ca un summum de restricții și sancțiuni, reglementate de lege și aplicate în spiritul regulamentului, atunci și acolo unde practica conducerii penitenciarului o impune.

Obiectivele regimului penitenciar sunt:

încadrarea în programul zilnic al deținuților ;

participarea la activitățile socio-educative ;

participarea la muncile productive ordonate, la cursurile de calificare și supunerea la perchiziții ;

îndeplinirea obligațiilor și însușirea restricțiilor specifice vieții din închisoare ;

exercițiul și folosința drepturilor și recompenselor în limitele prescrise de lege ;

suportarea măsurilor disciplinare aplicate pentru abateri nominalizate în fața legii și posibilitatea beneficiului liberării condiționate.

3.4. Mediul familiai și condițiile de viață ale autorilor care si-au constituit propria familie- caracteristici ale autorilor de sex masculin infractori

Relațiile dintre soți/soții, concubini/concubine nu exclud lipsa conflictelor, a neînțelegerilor, agresiuni fizice și verbale.

Relațiile dintre infractor și copii sunt bune, marcate uneori prin indiferență, conflicte, interdicții, amenințări verbale și uneori chiar pedepse corporale care i-au determinat și pe ei să facă aceleași lucruri. Există indivizi care in momentul comiterii faptei fie sunt șomeri, fie pensionari, fie lucrează, fie sunt în căutarea unui loc de muncă.

Persoanele de sex masculin condamnate pentru omor sunt tineri cu vârstă cuprinsă în intervalul 18-30 de ani ( Clemmer 2012) .

Nivelul de instruire scăzut și ascociat cu un status ocupațional necorespunzător sunt caracteristici pentru agresorii de sex masculin. Aproximativ jumătate dintre infractori sunt persoane fără ocupație, iar dintre cei încadrați în categoria persoane ocupate o pătrime au un statut ocupațional scăzut ( agricultori, muncitori necalificați, muncitori calificați).

Agresorii evoluează, până la împlinirea vârstei de 18 ani, în cadrul familiei de origine. Deși mulți agresori sunt tineri, totuși, aproape jumătate dintre ei au reușit să-și întemeieze o familie sau să dezvolte o relație stabilă ( Bruno 2006).

Capitolul 4

Adaptare / Reintegrare și Reabilitare socială

4.1. Adaptarea la mediul penitenciar

Penitenciarul în primă fază, impune adaptarea și integrarea la un anumit model de viață, acționat de legi cu totul aparte. Stabilirea de relații interumane se face după alte considerente și în alte condiții aici, ierarhia valorică capată o altă față, trecând prin succesive deformări fața de modelul axiologic social normal, unanim acceptat. Sunt acumulate tensiuni adaptative inerente, iar de multe ori persoana condamnată nu va avea cunoștiința culpabilității făcute,în sens existențial. Culpabilitatra disimulată, exterioară, este axul cental al modificărilor caracteriale ce se produc în timpul detnției.

Noțiunea de libertate se golește de conținut, dispărând total sentimentul apartenenței la social, al dorinșei de integrare activă. Societatea care blamează, este blamată la rândul ei prin negare. Iată deci cum se obțin conduite opuse scopului urmărit prin detenție.

Chiar daca unele infracțiuni provoacă sentimente și atitudini de puternică respingere emoțională, administrația penitenciară și funcționarii care aplică regulile trebuie să o aplice o imparțialitate binevoitoare pentru persoanele condamnate care din momentul intrării în închisoare se îndreaptă spre termenu de liberare, când societatea îl va primi înapoi, considerând că pedeapsa executată a fost îndestulătoare pentru a nu exista resentimente sau răzbunări ulterioare.

Adaptarea la mediu penitenciar este dificilă din cauza privațiunilor la care este suspus deținutul și deoarece trebuie să se adapteze la noi reguli și comportamente. O data cu intrarea în penitenciar, individul resimte, într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcție de vârsta , de structura sa psihologică, de gradul de maturizare social și de nivelul de cultură, efectele privării de libertate și reacționează într-un mod personal în această noua situație. Personalitatea deținuților cunoaște sau tinde să înregistreze un proces de degradare. Pe mulți dintre ei liberarea ii găsește, de regulă, nepregătiți sufletește, pesimiști în ceea ce privește reinserția socială, convinși că vor fi etichetați tot restul existenței, cu sentimentul că vor fi depășiți de viață în ciuda eforturilor pe care le vor face ( Gallant, Mathew și Sherry 2014).

În acest sens pentru combaterea acestora trebuie să intervină funcția educativă a penitenciarului, prin derularea de programe cultural-educative cât mai des urmărindu-se reinserția socială.

Ființa umană este o persoană sociala, dar pe lângă acest lucru și o personalitate individuală. Încă de la naștere până la bătrânețe individul parcurge încontinuu un program de socializare prin obținerea integrării în grupuri sociale ți învață comportamentul social. Astfel individul trecând prin viața socială devine calificat acceptând comportamentul social din respectiva comunitate. Pe lângă aceste lucruri ființa umană este și o personalitate individuală, având libertatea de a lua propriile decizii, de a-și asuma responsabilitățile și de a ține o distanță critică față de cerințele sociale.

Din perspectiva tratamentului penitenciar, condamnatul trebuie să fie susținut și condus, să- i se dezvolte noi atitudini sociale, să accepte valorile sociale, să învete cum să se comporte și să se integreze în societatea actuală într-un mod responsabil.

Procesul de integrare nu este un proces liniar, ci presupune grade diferite de intensitate, de la formele mai mult sau mai putin conformiste până la tendințe accentuate de dislocare a acestui conformism și chiar tendințe distructive pentru sistem.

4.2. Reintegrarea socială a persoanelor private de libertate

Reintegrarea socială presupune restructurarea profundă a personalității și a comportamentului deviant spre o rupere cu trecutul și adoptarea unui nou mediu de viață.

În funcție de sancțiunea primită individul pentru reintegrare trebuie să treacă prin:

în timpul executării- cu sau fără privare de libertate- cand acțiunea factorilor de reintegrare urmărește, în principal, restabilirea și crearea capacității, pentru individul deviant, de a avea relații sociale normale în familie, în școală, la locul de muncă și pregătirea acestuia pentru un nou status social după executarea sancțiuni;

după executarea sancțiunii – denumită, adesea, integrare socială post penală- când se urmărește, prioritar, reintegrarea psihologică a deviantului în societate, printr-un proces de ,,destigmatizareˮ .

Descoperirea de reintegrare socială s-a făcut persoanelor lipsite de libertate. Pentru a urmări obiectivele enunțate anterior, am observat necesitatea de a formula o ipoteză, care conține aceste "plauzibile explicații care urmează să fie verificate prin observare, teste și realitatea confruntare"(Chelcea: 2005: 84).

Contactele cu lumea exterioară se consideră o parte esențială a reintegrarii. SMR arată că ,,tratamentul deținuților nu trebuie să pună accent pe excluderea lor din societate, ci pe continua lor participare la aceastaˮ. Contactul cu familia trebuie sa fie sporit, dar și cu alte persoane, prieteni, contacte profesionale, instituționale, etc.

Toți deținuții, inclusiv cei vulnerabili au nevoie de programe corespunzătoare nevoilor lor. Aceștia trebuie să le ofere ingrijirea, sfătuirea, asistență psihologică, programe terapeutice ți de educare, de asistență sociale, consiliere, etc. ( Dragomira 2014). Munca în penitenciar trebuie să se desfăsoare în așa del încât să nu degradeze fizic si psihic deținutul. În felul acesta trebuie să le mărească posibilitatea de a-și câștiga în mod cinstit existența dupa punerea în libertate. Munca și buna purtare este și un mijloc de reducere a pedepsei.

Munca prestată este in legătura cu pregătirea deținutului pentru viața în societate din afara închisorilor. Reprezintă progresul ca un element primitiv, către rolul de ocupație și un mod de contribuție la reabilitarea condamnaților. Ținând cont ca pedepsa este un mod de reeducare al condamnatului o să înțelegem mult mai ușor modivele pentru care âinfluența muncii educative este importantă.

Întoarecerea în libertate cu șanse reale de reintegrare se poate realiza doar dacă, din punct de vedere al sănătății, nu există probleme majore, dacă responsabilitatea față de propria persoană este de natură de a determina o viață conformă cu prevederile legale. Astfel nu putem vorbi de persoane reabilitate în cazul celor bolnave sau afectate de probleme psihice serioase, care au șanse dintre cele mai mici de a se reintegrea în viața liberă, în condițiile în care societatea nu este încă suficient de pregătită moral și normativ să-i preia.

Conceptul de recidivă în accepțiune crim inologică privește comiterea unei noi infracțiuni, indiferent de paftul dacă persoanele au fost sau nu liberate de răspundere ori pedeapsă penală, de prezența sau lipsa antecedentelor penale, de timpul scurs de la momentul comiterii faptei pen ale precedente, etc.

În teoria criminologică, sunt distinse următoarele tipuri de bază de recidiviști:

recidiviști antisociali – cei mai periculoși, activi și înrăiți infractori.

Recidiviști situaționali – le este proprie o atsitudine instabilă față de valorile sociale, lipsa unor principii morale statornice, prezența dominantă a trăsăturilor sociale negative.

Recidiviști asociali – le este proprie ,, descompunereaˮ personalității. Ei au, de regulă, multe antecedente penale și sunt de vârstă înaintată.

Există legături strânse între recidivă și restabilirea sau stabilirea de contacte, în condițiile mediului penitenciar, cu persoane care comit infracțiuni, cu alți recidiviști ( Dobrică 2010)

4.2.1. Principii în vederea reintegrării profesionale

Enumeram următoarele principii:

tuturor categoriilor de deținuți li se va face o instruire în vederea pregătirii eliberării ;

pregătirea pentru liberare se va face cu cât mai repede posibil dupa primirea condamnatului în penitenciar .Atunci cand condamnatul are o sentință de scurtă durată, în principal se va urmări ca acesta să nu-ți piardă locuința, locul de muncă ți legăturile sociale;

în programul de tratament pregătirea angajamentelor în vederea liberării trebuie să ocupe un rol esențial ;

pe perioada de condamnare pregătirea angajamentelor pentru liberare trebuie sa fie prezente. De astfel pe perioada ultimelor luni de stat în penitenciar persoanei i se va oferi cursuri, programe pentru promovarea reintegrării profesionale ;

adminstrația penitenciară pentru pregătirea angajamentelor pentru liberare trebuie sa coopereze si să ceară ajutorul organizațiilor ți peroanelor care lucreză in diferite domenii (ofițeri de penitenciare, asistenți sociali, ofițeri de probațiune, profesori, educatori, pesihologi, preoți, organizații neguvernamentale, etc).

4.2.2. Pedepsele , măsurile educative, forme de reeducare și tratamentul penitenciar

Privită ca o reacție socială contra faptei antisociale, pedeapsa este o măsură de apărare socială. Pedepsele se aplică de către instanțele de judecată și pot fi privatine sau neprivative de libertate. Scopul pedepsei este de a prevenii săvârșirea altor infracțiuni.

Pedeapsa are următoarele funcții:

îndreptarea infractorului;

împiedicarea de a comite noi infracțiuni;

restabilirea ordinii juridice, în general și în particular;

exemplaritate față de infractor și față de grupul social;

intimidare ( prevenție) generală.

Regimul penitenciar are în vedere ansablul de reguli ( drepturi și obligații ale deținuților, reguli de organizare și funcționare) care stau șa baza executării pedepselor privative de libertate. Scopul regimului penitenciar îl constituie ocrotirea demnității condamnaților, formarea responsabilității față de propria persoană și față de societate, dezvoltarea aptitudinilor necesare reintegrării în societate, în cursul executării pedepselor privative de libertate.

În funcție de regimurile de detenție penitenciarele din România pot fi:

penitenciare de maximă siguranță;

penitenciare închise;

penitenciare semideschise.

Tratamentul penitenciar individual cuprinde diverse programe:

calificarea și recalificarea profesională;

instruirea școlară;

activități cultural-educative;

activități terapeutice de specialitate ( individuale sau de grup);

asistență socială specifică;

formarea și stimularea capacității de comunicare;

orice alte programe adecvate.

În cazuri excepționale deținuții pot sta în libertate maxim 5 zile pentru rezolvarea problemelor au îndeplinit condițiile:

au salvat ori și-au pus în pericol viața pentru a salva bunuri importante de la incendii, inundații sau calamități;

au elaborat lucrări științifice;

au contribuit major la reeducarea celorlalți deținuți;

au prevenit sau au zadărnicit acțiuni ostile din partea unor condamnați.

4.2.3. Activități și programe organizate în instituțiile penale

Scopul programelor este de a dezvolta abilitățile metale și sociale ale deținuților, de q-i pregătii să se adapteze la mediul din penitenciar.

Asistența psihologică și socială este din ce în ce m ai importantă în proecesul de corecție al deținuților.

În România de regulă se da acceptul la o vizită și un pachet pe lună, dar deținuții care mncesc și au o comportare bună li se suplimentează aceste drepturi.

4.3. Rolul asistentului social în reintegrarea socială a deținuților

În setul de Reguli Penitenciare Europene, rolul specialiștilor din domeniul reabilitării și reintegrării sociale este esențial. Personalul inchisorii trebuie să includă un număr de specialiști, cum ar fi psihiatri, psihologi,asistenți sociali, profesori, instructori de educație fizică și sport. Aceștia trebuie să aibă o activitate coordonată și integrată intr-un model de management transparent si orientat către doua direcții: deținerea în siguranță și pregătirea deținutilor în vederea eliberării (Ministerul de Justiție din Olanda1995) .

Deținerea și resocializarea deținuților trebuie să se realizeze cu următoarele principii:

Toate persoanele private de libertate trebuie să fie tratate în conformitate cu drepturile omului;

Dacă instanța nu a suspendat anumite drepturi persoana privată de libertate are dreptul de a se bucura de ele;

Viața în penitenciar trebuies sa fie asemanatoare cu aspectele pozitive ale viații din comunitate;

Detenția trebuie să fie organizată în așa fel incât să faciliteze reintegrarea deținutilor;

Trebuie încurajată cooperarea dintre penitenciare, servicii sociale, societate civilă.

Definiția asistenței sociale este :

,,Un ansamblu de instituții, programe, măsuri, activități profesionalizate, servicii specializate de protejare a persoanelor, grupurilor, comunităților cu probleme speciale aflate temporar în dificultate care, datorită unor motive de natură economică, socioculturală, biologică sau psihologică, nu au posibilitatea de a realiza prin mijloace și eforturi proprii un mod normal, decent de viață. Obiectivul intervenției asistenței sociale este de a sprijini pe cei aflați în dificultate să obțină condițiile necesare unei vieți decente, ajutându-i să-și dezvolte propiile capacități și competențe pentru o funcționare socială corespunzătoareˮ(Zamfir: 1995: 100).

Rolul asistentului social este să faca legătura deținuților cu exteriorul spațiului de deținere. Astfel asistentul social devine garantul continuarii rolului activ al deținutului în cadrul familiei sale și al comunității. Această perspectivă are beneficii numeroase atât pentru diminuarea efectelor negative ale încarcerării asupra victimelor indirect, cât și asupra deținuților. Pentru practica asistentului social în penitenciar Nigel Stone(1985) a identificat un rol important pe care el îl numea survival help (,,ajutor de supraviețuireˮ).

Dacă rolurile de mai sus fac legătura individului cu mediul exterior, un alt set de roluri poate viza adaptarea individului în mediul carceral și utilizarea tuturor oportunităților existente în penitenciar pentru lărgirea șanselor de reintegrare socială. Astfel asistentul social are capacitatea de a informa, asista, sfatui, interpreta și media relația deținutului cu administrația penitenciarului, diminuând în acest mod ,,sentimentul de neputință, dependență si eroziune a inițiativeiˮ( Stone: 1985: 56). De asemenea, asistentul social poate asista deținutului să-și înteleagă și să-și trăiască sentimentele și emoțiile generate de experiența detenției.

Rolul asistentului social a reieșit si mai bine pus în legătură și cu rolul unui psiholog și cu rolul educatorului. Se poate spune ca psihologul intervine când apar situații de criza, iar rolul lui a fost cantonat pentru detinuții cu tulburări mintale( de exemplu, depresii, suicid, violență excesivă). Psihologul are rolul de a lucra cu deținutul însuși pe când asistentul social are rol de a îmbunătății legătura deținutului cu exteriorul penitenciarului(cu sistemul de suport alo deținutului). Educatorul este specialistul ce organizează și desfășoară programe cultural-educative și de timp liber. Asistentul social pune accentul pe reintegrarea socială a deținutului dupa modelul liberării.

4.3.1. Rolul asistenței religioase în penitenciar

În decursul istoriei, Biserica a traversat vremuri de cumpănă, însă nu a uitat niciodată de misinunea divina de a descoperi lumi pe Hristos și de a-i chema oe oameni la pocăință.

Asistența religioasă a constituit în sistemul penitenciar românesc o latură esențială a activității de reabilitare morală și spirituală a deținuților.

Asistența religioasă în penitenciar are ca scop perfectarea în om a dimensiuni îndumnezeirii, care este misiunea formatoare a creștinismului de reconstituire a personalității umane. De aceea, una dintre îndatoririle esențiale ale slujitorilor Bisericii este activitatea permanentă de propovăduire a dreptei credințe și de călăuzire a vieții deținuților în învățatura Bisericii. Este o activitate de pastorație care se realizează prin mai multe mijloace. Dintre acestea amintim pe cele mai importante: participarea la cultl divin, la discuții duhovnicești și, nu în ultimul rând la Taina Sfintei Spovedanii. Acestea constituie mijloace optime în educația religios-morală a deținuților, având ca scop eliminarea patimilor omenești care pot submina năzuința omului spre dobândirea mântuirii.

4.3.2. Reeducarea în sistemul penitenciar românesc

Instrucția scolară este obligatorie pentru detinuții minori și adulți condamnați la peste șase luni de închisoare ce nu au urmat cursurile primare. Cursurile principale care se vor preda sunt: scrisul, religia, cititul, noțiuni de aritmetica și de geometrie, istoria și geografia României, noțiuni de științe ale naturii. Trebuie predata de astfel muzica vocala sau instrumentală, de preferință cea religioasă.

Se poate spune că pedeapsa este o constrângere și un mijloc de reeducare a condamnatului cu scopul de prevenire de noi infracțiuni. Așadar prin pedeapsă se urmărește formarea unei atitudini corecte față de muncă, față de ordinea de drept și fță de regulile de conviețuire socială. La executarea pedepsei nu trebuie să existe injosiri ale persoanei condamnate, dar nici suferințe fizice.

Pedeapsa se imparte în doua faze: constrângerea infractorului sau a potențialilor infractori să nu comită infracțiuni și reeducarea condamnatului.

Cauzele infracțiunii (oportunități inegale, sărăcie, polarizare socială, lipsa oportunităților etc.) sunt necunoscute în societate.

Regimul executării pedepsei arată obligația condamnaților de a presta o muncă utilă, dacă sunt apți, pe acțiunea educativă ce trebuie desfășurată față de condamnați, pe respectarea acestora a disciplinei muncii și a ordinii interioare a locului de deținere, precum și stimularea și recompensarea celor care fac muncă, disciplinați, care dau dovezi de îndreptare. Toate aceste mijoalce trebuie să fie folosite în scopul reeducării deținuților (Art. 56. din Codul Penal).

Așadar cuvantul muncă subliniează încă o dată ,, reeducarea condamnaților se realizează prin muncăˮ și ca reeducarea condamnaților este realizabilă prin calificarea și recalificarea într-o meserie, desfașurarea unor activități cultural-educative, precum și prin stimularea și recompensarea celor care sunt stăruitori în muncă.

Repartizarea celor privați de libertate se realizează după evaluarea și obsevarea persoanei deținute pe perioada carantinei și observarii studiindu-se comportamentul si personalitatea lor, efectuân.du-se examene medicale, activități de educație sanitară, examene psihologice, evaluarea necesităților educaționale, mediul de proveniență, în scopul formulării diagnosticului și prognozei criminologice, precum și gradul de adaptabilitate la privarea de libertate.

Dupa stabilirea concluziilor în urma evaluării se întocmește ,, planul de evaluare și intervenție educativă și terapeuticăˮ , în care sunt fixate obiectievele pe care condamnatul trebuie să le urmeze. Acest plan este aprobat de Comisia pentru Individualizarea Regimului de Executare, cu stabilirea regimului pentru fiecare deținut. Activitatea de educație și intervenție psihosocială cuprinde:

adaptare la privarea de libertate;

instruire școlară si profesională;

activități educative și recreative;

asistență socială;

asistență psihologică;

asistență religioasă;

pregătire pentru liberare ( art. 174 alin. 1 din Regulament)

4.3.5. Reabilitarea socială

Ființa umană este o persoană sociala, dar pe lângă acest lucru și o personalitate individuală. Încă de la naștere până la bătrânețe individul parcurge incontinuu un program de socializare prin obținerea integrării în grupuri sociale și învață comportamentul social. Astfel individul trecând prin viața socială devine calificat acceptând comportamentul social din respectiva comunitate. Pe lângă aceste lucruri ființa umană este și o personalitate individuală, având libertatea de a lua propriile decizii, de a-și asuma responsabilitățile și de a ține o distanță critică față de cerințele sociale.

Din perspectiva tratamentului penitenciar, condamnatul trebuie să fie susșinut și condus, să i se dezvolte noi atitudini sociale, să accepte valorile sociale, să învete cum să se comporte și să se integreze în societatea actualpă într-un mod responsabil ( Zidaru 2001).

4.3.6. Stimuli permanenți în tratamentul penitenciar

Metodele folosite în tratamentul penitenciar sunt discuția în grup și psihoterapia de grup. Accentul cade pe cele doua metode deoarece de-a lungul timpului s-a constata că în mod frecvent când întră în grup condamnatul devine un element ostil ( Hirsch 1992).

4.3.7. Educare și recreere

Activitățile educative și culturale reprezintă o parte esențiială a dezvoltării. Toți deținuții trebuie să aibă dreptul de a participa la activitățile culturale și educaive pentru a-și dezvolta personalitatea.

Instruirea analfabeților și a tinerilor deținuți trebuie să fie obligatorie, iar administrația trebuie să vegheze acest lucru.

Rolul central al educației pentru deținuți în penitenciare este:

importanța educației în dezvoltarea individului și a comunității ;

efectul umanizant al educației asupra vieții în penitenciar ;

rolul educației în resocializare ;

numeroase nevoi educaționale ale populației penitenciare.

Cei mai mulți deținuți au puține calificări educative și au nevoie să obțină competențe de bază. Educarea în închisoare se poate face cu indivizi calificați care pot fi utilizați în activitățile de învățământ și de formare a celorlați deținuți.

Relațiile cu societatea pot fi ameliorate prin mergerea la bibliotecile din închisoare. Astfel ei își ocupă timpul liber cu activitățile educative, adaptate intereselor lor, nevoilor și capacităților.

4.3.8. Munca condamnațiilor

Ținând cont ca pedepsa este un mod de reeducare al condamnatului o să înțelegem mult mai ușor modivele pentru care âinfluența muncii educative este importantă. Un studiu a analizat percepțiile fiecărui deținut din penitenciar din perspectiva comisiilor de reabilitare a deținuților. Ca să se observe gradul de favorabilitate a percepțiilor fiecărui deținut aceasta a fost tratată ca o funcție de participare a acestora la o serie de programe în penitenciar. Astfel clasificarea deținuților a fost mult mai ușor de analiza, identificându-se și explicându-se percepțiile lor în cadrul comisiilor pentru reabilitare. De asemenea s-a constatat că în cazul a trei programe de terapie de grup, joc bridge, precum și consilierea individuală a deținuților de către personalul specializat a avut un mod semnificativ pentru percepțiile favorabile în comparație cu ale celor care nu au participat ( Zambale și Porporino 1997) .

O comparație a percepțiilor comisiilor rezidențiale între deținuți și personal a dezvăluit faptul că participarea numai în consiliere a deținuților va deveni și mai favorabilă de-a lungul timpului .

4.3.8. Analfabetismul în mediul penitenciar – factor patogen

Printre deținuți se gasește un procent foarte mare de persoane defavorizate, care au suferit eșecuri multiple. Deținuții aceștia nu au nici o calificare , au o proastă imagine de sine și le lipsesesc deprinderile participative. Ei au convingerea că școala nu le va oferi nimic și sunt conștienți de eșecul lor școlar.

Problemele de alfabetizare a adulților nu se limitează doar la închisori, dar în rândul deținuților poate fi datorată și faptului că atât delincvența cât și analfabetismul îsi găsesc originea în frustrări.

La aceste persoane perspectivele de angajare scad tot mai mult, respectul și încrederea în sine li se diminuează, iar viața socială li se restrange.

Goffman numea deculturația ca o ,, dezvățare care il face pe deținut temporar incapabil să se descurce cu anumite caracteristici ale vieții de zi cu zi în afara instituției, dacă și când reușește să se intoarcăˮ ( Goffman 2004: 24) .

4.4. Drepturile persoanelor private de libertate

Primul document asupra protecției drepturilor persoanelor private de libertate este Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată în 1948 de Adunarea Generală a Națiunilor Unite. Astfel sunt recunoscute,, deminitatea și egalitatea ca drepturi inalienabile ale tuturor membrilor familiei umaneˮ ca ,, fundament al libertății, justiției și păcii în lumeˮ.

Drepturi privind resocializarea și reintegrarea sociala a deținuților:

interzicerea torturii, a pedepselor și a tratamentelor inumane ori degradate;

interzicerea muncii forțate;

dreptul la liberate și siguranță;

dreptul la un echitabil;

dreptul la viață privată, familie, domiciliu și corespondență.

Incă de la început se stabilesc condiții de primire a deținuților, de repartizare și tratament individualizat, drepturile de vizită , corespondență, de primire a pachetelor și de asistență medicală și sunt identificate modalitățile de disciplinare si recompensare.

Din punct de vedere al activitățiii de resocializare/reabilitare, documentul are limite serioase, bazându-se pe scoaterea individului disfuncțional din sistemul social.

Izolarea individului este văzută ca fiind esența pedepsei, iar vizitele, corespondența si alte drepturi care fac legătura cu exteriorul sunt considerate favoruri sau recompense.

Obiectivele regimului penitenciar sunt:

a asigura condițiile din penitenciar compatibile cu drepturile omului și demnitatea umană;

a micșora efectele negative ale inchisorii și diferențele dintre viața de penitenciar și cea de libertate care au tendința de a diminua respectul de sine și simtul răspunderii personale la deținuți;

a susține legatura cu familia sau comunitatea;

a-i ajuta pe deținuți să-și dezvolte abilitățile proprii care ii vor ajuta să se reintegreze în societate.

Drepturile omului aplicabile deținuților care se aplică fiecărui individ sunt următoarele:

dreptul la viață și integritatea persoanei ;

dreptul de a fi protejat față de orice tortură sau altă maltratare ;

dreptul la sănătate ;

dreptul la respectul demnității umane ;

dreptul la procese legale ;

dreptul la libertate fară nici un fel de discriminare ;

dreptul la libertate, fară scalvie ;

dreptul libertății de conștiință și gândire ;

dreptul la libertatea religioasă ;

dreptul de a respecta viața de familie ;

dreptul la autodezvoltare ; (Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki).

Indiferent de ceea ce a făcut orice persoană are drepturi fundamentale. Aceste drepturi nu pot fi retrase fără o justificare legală. Persoanele ținute în arest legal sau în închisoare îți pierd libertatea pentru un timp. Dacă sunt arestați sau închiși ilegal, aceste persoane îți păstrează drepturile, inclusiv dreptul la libertate.

Drepturi limitate datorită arestării sau închiderii sunt următoarele :

dreptul la unele libertăți personale ;

dreptul la intimitate ;

libertatea de mișcare ;

libertatea exprimării ;

libertatea de a se întruni și libertatea de a vota.

Orice persoană privată de libertate trebuie să fie tratată cu umanitate și să-i fie respectată demnitatea persoanei.

Persoanele acuzate trebuie să fie separate de persoanele condamnate,iar persoanele tinere acuzate trebuie să fie separate de persoanele adulte și să fie supuse regulilor procesului reeducării.

Închisoarea reprezintă, în economia drepturilor suspendate, o privare a persoanei din perspectiva dreptului la libertate. (Foucault: 1975/1997).

Individul este reintegrat în societate, în viața comunității și a familiei proprii. Persoana privată de liberate rămâne un cetățean responsabil în cadrul comunității: o sa i se permită să comunice cu familia, în funcție de tratament și securitate, i se va permite să primească vizite, toate aceste lucruri pentru a încuraja contactul cu lumea din afara penitenciarului. Drepturile de vizită, corespondență, concediu penitenciar, liberare condiționată etc. Devin centrate în menținerea echilibrului deținutului ca cetățean activ și responsabil.

Capitolul 5 – Metodologia cercetării

5.1. Tema: Influența experiențelor anterioare perioadei de detenție asupra comportametului deținuților din penitenciar

5.2. Obiective

Identificarea experiențelor anterioare detenției care au condus la incriminare și pedeapsă.

Evaluarea relației deținutului cu familia pe parcursul detenției.

Identificarea factorilor sociali, anteriori detenției care influențează un comportament agresiv în penitenciar.

5.3. Ipoteze

Dacă individul a avut parte de experiențe traumatizante înainte de săvârșirea actului delincvent, atunci fapta delincventă este mai gravă.

Cu cât relația deținutului cu familia este mai apropiată, cu atât adaptarea la mediul penitenciar este mai ușoară.

Dacă deținutul anterior detenției a avut probleme de integrare în mediul social, atunci acesta are un comportament agresiv.

5.4. Universul populației și eșantionarea

Universul de referință: persoanele private de libertate din cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranță Giurgiu.

Universul de eșantionare: totalitatea delincvenților din Penitenciarul de Maximă Siguranță Giurgiu. Se va folosi eșantionul de disponibilitate.

5.5 Operaționalizarea conceptelor

5.5. 1. Definiția nominală

COMPORTAMENT – ,,totalitatea faptelor, actelor, reacțiilor- motorii,verbale, afective- prin care o persoană răspunde solicitărilor de ordin fizic sau social ale lumii externe ˮ ( Sever Purcia: 2006: 13).

Comportamentul exprimă astfel lumea internă a subiectului în condițiile de viață cu care se interferează persoana respectivă.

Termenul de comportament desemnează ansamblul reacțiilor unei ființe ca răspuns la o situație trăită ( Purcia: 2006: 24).

5.5.2. Definiția operațională

EXPERIENȚA

Experiențele sunt cunoștiințele pe care indivizii le dobândesc din mediul înconjurător de-a lungul vieții și din procesul practicii de zi cu zi, dar și din mediul interacțional dintre om și lumea exterioară.

COMPORTAMENT

Comportamentul este o activitate care poate fi observată, o modalitate de a acționa și de a reacționa în mediul înconjurător sau în orice situații ( conduită, comportare, purtarea).

5.6 Structura operaționalizării

Variabila numarul 1: Experiențe anterioare;

Indicatori:

comunicarea cu familia anterior detenției

comportamentul familiei( nevoi, sprijin, agresivitate, violență)

un eveniment critic din viață

comportamentul fraților

comportamentul copiilor

comportamentul partenerilor de viață

experiențele de la locul de muncă

situațiile conflictuale în familie

situațiile conflictuale în relațiile cu prietenii

situațiile conflictuale în relațiile cu partenerii de viață

Variabila numarul 2: Starea de sănătate fizică și emoțională a deținuților

Indicatori:

boli cronice

tulburări emoțional-afective

dizabilități

sentimente în raport cu fapta comisă ( vinovăție, dorința de răzbunare)

Variabila numarul 3: Forme de incriminare și pedeapsă

Indicatori:

starea de recidivă

tipuri de infractiuni comise ( contra familiei, societății)

Variabila numarul 4: Relația deținutului cu persoanele din exterior

Indicatori:

părinții știu despre faptă

soția cunoaște fapta

frații cunosc fapta

vizitele părinților

vizitele familiei de procreere

vizitele fraților

vizitele prietenilor

manifestarea vizitelor

comportamentul prietenilor

dacă beneficiază de sprijin din partea familiei ( emotional, financiar)

Variabila numarul 5: Factori din mediul penitenciarului care duc la schimbarea comportamentului

Indicatori:

nevoi nesatisfacute

mediul agresiv/ conflicte cu alți deținuți

evenimente critice petrecute în timpul detenției

relația cu angajații penitenciarului (eventuale conflicte)

Variabila numarul 6: Manifestări agresive de comportament în penitenciar

Indicatori:

agresivitate fizică

agresivitate verbală

agresivitate emoțională

agresivitate sexuală

Variabila numarul 7: Adaptarea la mediul din penitenciar

Indicatori:

participarea la activități educative

participarea la muncă

participarea la activități sportive

participarea la activități religioase

acceptarea condițiilor din penitenciar

acceptarea pedepsei

recunoasterea faptei

participarea la cursuri de instruire și formare

5.6 Metode și instrumente folosite în cercetare

Metoda utilizată în acest studiu este ancheta pe bază de chestionar. Chestionarul este aplicat deținuților din cadrul Penitenciarului de Maximă Siguranță Giurgiu.

Iar cea de-a doua metodă folosită este interviul aplicat personalului din penitenciar. Interviul s-a putut realiza doar în scris, fiind o instituție cu persoane în care trebuie păstrată confidențialitatea.