Influenta Eroziunii Asupra Productiei Si Valorificarii Apei de Catre Cultura Graului

BIBLIOGRAFIE

BERCA M., 2004 – Managementul integrat al buruienilor. Ed. Ceres, București.

budoi gh., penescu a., 1996 – Agrotehnică. Ed. Ceres, București.

budoi gh. și colab., 1997 – Lucrările solului componentă de bază a sistemului de conservare a solului. Simpozionul „Alternative de lucrare a solului”, 9-10 oct., .

CANARACHE A., 2001 – Utilizarea eficientă a resurselor funciare din agricultură. În vol. „Cercetarea științifică în sprijinul redresării și relansării agriculturii și silviculturii românești. Ed. Ceres. București.

CIOBANU GH., 2003 – Agrochimia. [NUME_REDACTAT] din Oradea.

Colibaș I., Colibaș maria, tirpe gheorghe, 2000 – Solurile brune luvice, caracterizare și ameliorare, Ed. Mirton, .

domuța c., bronț ilona, 1993 – Cercetări privind influența irigării asupra alcătuirii granulometrice, hidrostabilității, macrostructurale și a capacității de înmagazinare a apei în solurile brune luvice din [NUME_REDACTAT]. Analele ICITID Băneasa-Giurgiu.

domuța c., , 1999 – Cercetări pentru stabilirea unui sistem de agricultură durabilă pe terenurile arabile în pantă din Bihor. [NUME_REDACTAT] din .

domuța c., 1999 – Ameliorarea fertilității solurilor erodate pe terenurile în pantă din vestul țării. Cereale și plante tehnice nr. 7.

domuța c., , șandor maria, 2000 – Researches for establishing a sustainable agriculture system on the erosioned ploughing land from Bihor. [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT]. Agricultural .

domuța c. și colab., 2000 – Irigarea culturilor. Ed. Universității din .

domuța c., , 2000 – Agrotehnica – lucrări practice, partea I. Ed. Universității din .

DOMUȚA C.,, 2001 – Agrotehnică partea I, partea II. [NUME_REDACTAT] din .

DOMUȚA C., 2001 – Cercetări pentru stabilirea unui sistem de agricultură durabilă pe terenurile în pantă amenajabile și neamenajabile antierozional din Bihor. [NUME_REDACTAT]. AMCSIT Politehnica. (date nepublicate)

DOMUȚA C., BANDICI GH., SABĂU N. C., ȘANDOR MARIA, , BREJEA R., 2003 – The erosion influence on the main physics properties and on the yield in the conditions from Bihor. Proceedings of the international symposium „Natural resources and sustainable development”, – Debrecen 2003.

.DOMUȚA C., CIOBANU GH., SABĂU N. C., MARIA ȘANDOR, 2003 – Agricultura durabilă pe terenurile erodate din Bihor. [NUME_REDACTAT] din Oradea.2003

DOMUȚA C., 2005 – Agrotehnica trerenurilor în pantă din nord-vestul României. Ed. Universității

DOMUȚA C., 2006 – Tehnică experimentală. Ed. Universității

DOMUȚA C., 2007- Practicum de agrotehnică. [NUME_REDACTAT] din .

DOMUȚA C., coord., 2011- Eroziunea terenurilor în pantă din Bihor. [NUME_REDACTAT] din .

DOMUȚA C., 2012- Agrotehnică. [NUME_REDACTAT] din .

dumitru elisabeta, 1998 – Cercetări privind modificarea însușirilor fizice și a relațiilor solului cu apa sub influența tehnologiilor agricole. Teză de doctorat. ASAS „[NUME_REDACTAT] Șișești”.

[NUME_REDACTAT]., Ghinea L., [NUME_REDACTAT], 1983 – Bazele biologice ale fertilității solului. Ed. [NUME_REDACTAT]

edwards a.c. et al., 1993 – The role of agroecology and integrated farming system in agricultural sustainability. [NUME_REDACTAT] and Environment, .

guș p. și colab., 1997 – Influența lucrărilor solului asupra producției și a unor însușiri ale solului. Simpozionul „Alternative de lucrare a solului”, 9-10 oct. .

GUȘ P. și colab., 1998 – Agrotehnica. Ed. [NUME_REDACTAT]–Napoca .

jitereanu g., 1995 – Ingineria conservării solului și apei. Curs. Ed. Univ. Agronomice și de [NUME_REDACTAT], .

lăzureanu a., 1993 – Agrotehnica. Ed. [NUME_REDACTAT] S.A. .

și colab., 1998 – Harta terenurilor României la scara 1:1000000 privind riscul și gradul de manifestare a proceselor de eroziune, alunecări, prăbușiri și inundații. În „[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] în Agricultură. București 29 sept. 1999”, vol. II. [NUME_REDACTAT] .

NEAMȚU T. și colab., 1992 – Contribuția asolamentelor la creșterea producției de porumb pe terenurile în pantă. Cereale și plante tehnice nr.1.

NEAMȚU T., RÂCLEA C., 1992 – Protecția agroecosistemelor din zona colinară, consecință a introducerii complexului de măsuri antierozionale. Cereale și plante tehnice nr.3.

NEAMȚU T., 1996 – Ecologie, eroziune și agrotehnică antierozională. Ed. [NUME_REDACTAT].

NICOLAESCU I.M., IOANIȚOAIA H., MIHAIU GH., 2003 – Lucrările de îmbunătățiri funciare – condiție a protecției și dezvoltării mediului rural. În vol. „Probleme actuale ale agriculturii în contextul integrării europene și globalizării”. [NUME_REDACTAT] București.

și colab., 2000 – Lucrările agropedoameliorative. Ed. Ceres, București.

onisie t., 1992 – Agrotehnica. .

și SORAN V., 1999 – Dezvoltarea sustenabilă – o nouă paradigmă în simbioza om-natură. Lucrările simpozionului ,,Agricultura durabilă performantă” [NUME_REDACTAT], București.

răuță c., canarache a., , 1995 – Îndrumător privind lucrările agropedoameliorative. ICPA București

, DOMUȚA C., BERCHEZ O., 1999 – Geneza, degradarea și poluarea solurilor. Partea I. Geneza solului. Ed. Universității din .

, DOMUȚA C., BERCHEZ O., 2003 – Geneza, degradarea și poluarea solurilor. Partea II Degradarea și poluarea solului. Ed. Universității din Oradea.

simota c., 1988 – Effect of [NUME_REDACTAT] on [NUME_REDACTAT] Balance and [NUME_REDACTAT] Estimated with a [NUME_REDACTAT] Model. 11-14 [NUME_REDACTAT] on [NUME_REDACTAT], .

tianu al. și colab., 1992 – Curs de agrotehnică. [NUME_REDACTAT] Atheneum, București.

tianu al., 1995 – Cercetări privind sistemul de lucrări ale solului în ultimii 30 de ani în România. [NUME_REDACTAT] „Lucrările solului” Cluj-Napoca, 22-23 iunie.

timariu gh., 1992 – Fondul funciar al României și măsurile de inventariere, conservare, ameliorare și folosire rațională. Ed. Tehnică agricolă.

TONCEA I., 1999 – Agricultura ecologică în contextul agriculturii durabile. Lucrările simpozionului ,,Agricultura durabilă performantă” [NUME_REDACTAT], București.

, alecu i.n., 1999 – Ingineria sistemelor agricole. [NUME_REDACTAT] București.

unger p., cossel d., 1991 – Tillage implement disturbance effects on soil properties, related to soil and water conservation, a literature review. Soil and [NUME_REDACTAT] 19.

zăhan P., Bandici gh., 1997 – Mic dicționar de agrobiologie. [NUME_REDACTAT] din .

zăhan P., bandici gh., 1999 – Agrotehnica solurilor acide din N-V României. [NUME_REDACTAT] din .

**** – Metodologia elaborării studiilor pedologice. ICPA București, 1987.

CUPRINS

PROIECT DE DIPLOMĂ

INFLUENȚA EROZIUNII ASUPRA

PRODUCȚIEI ȘI VALORIFICĂRII APEI

DE CĂTRE CULTURA GRÂULUI ÎN CONDIȚIILE DIN NORD-VESTUL ȚĂRII

CUPRINS

Capitolul I

AGROTEHNICA TERENURILOR ERODATE

I.1. Eroziunea solului – definiție, istoric, suprafețe

I.1.1. [NUME_REDACTAT] este procesul de desprindere de la suprafața terenului a particulelor de sol sau de rocă, transportul acestora de la locul de origine și depunerea lor în alte locuri.

I.1.2. [NUME_REDACTAT] de eroziune a fost sesizat de Pliniu cel Bătrân (24 – 79 a.d.) care recomanda ca terenurile în pantă sa fie arate transversal (Neamțu T., 1996). Adevăratul semnal de alarmă asupra acestui fenomen cu efecte atât de complexe și de păgubitoare a fost tras de către cercetătorii americani la începutul secolului XX. Aceștia au constatat că marile fluvii ce străbat cele două Americi transportă și depun în oceane milioane de tone de sol. Azres Q.C., Gustafson A.F., Bennet H.H. (citați de Costache I. și colab., 1968) consideră că numai în S.U.A., odată cu solul spălat, se pierd 43 milioane tone de elemente fertilizante.

Treptat, fenomenul a fost studiat din ce în ce mai mult în toate zonele cu eroziune. Momente importante în percepția fenomenului de eroziune la scară mondială au fost [NUME_REDACTAT] Unite de la Stockholm care a atras atenția asupra necesității conservării solului și [NUME_REDACTAT] Unite asupra mediului ambient (PNUE) prezentat în 10 – 14 iunie la Roma în cadrul FAO și proiectul „Evaluarea mondială a degradării solurilor” lansat în noiembrie 1975 și realizat de FAO, PNUE și UNESCO. Riquier (1982) stabilește un model de calcul al claselor de eroziune, Hollaway R.A., Dexter A.R. (1990) , Sommer L.C., Zach M. (1992) , Taylor J.H., 1994 , etc , publică diferite aspecte asupra fenomenului de eroziune.

Pe plan național, marele agronom [NUME_REDACTAT] Șișești, în anul 1925, în lucrarea „Fenomenul de distrugere și de reconstituire a solului” a fost primul care a atras atenția asupra pagubelor pe care eroziunea le provoacă agriculturii românești. Eroziunea solului a fost studiată de către [NUME_REDACTAT]. (1945) la Negrești – Vaslui si Cean – Turda, de către Popescu E. (1956) în [NUME_REDACTAT] de către Iurașcu C. (1959, 1969) în [NUME_REDACTAT]. Activitatea primului laborator de eroziune a solului din cadrul ICAR a fost deosebit de valoroasă, aici desfașurându-și activitatea acad. [NUME_REDACTAT] si alți cercetători valoroși. Un moment important în ce privește cercetările privind eroziunea solului l-a constituit înființarea [NUME_REDACTAT] de Cercetări pentru [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] în anul 1954, iar mai târziu a perimetrelor etalon din județele cu eroziune.

Moțoc M., 1983 (citat de Canarache, 2001) consideră că ân România se pierd anual 28,0 milioane tone de sol din folosința arabila. Ca urmare , însușirile fizice , chimice și biologice ale solului se degradează (Moțoc , 1959 , în Transilvania , Popa , 1965 , 1966 , 1973, pentru solurile din Moldova , Luca , 1961 , pentru solurile din Dobrogea , Domuța , 2001 , 2003 , pentru solurile din Bihor). Ca urmare , producția plantelor cultivate scade substanțial ([NUME_REDACTAT]., 1945 , Popescu E., 1956 , [NUME_REDACTAT] , Popa A., 1976 , Nistor D., 1979, Domuța C., 1988, Neamțu T., 1996 , Domuța C., 2001 , 2003 , etc).

Eroziunea creează dificultăți în exploatarea terenurilor arabile, mărește frecventa și gravitatea inundațiilor, secetele sunt mai accentuate, iar mediul ambiant este poluat ([NUME_REDACTAT]., Penescu A., 1966 , Guș P. și colab., 1998 , Canarache A., 2001).

Importanța și particularitățile fertilizării pe terenurile în pantă au fost evidențiate de lucrările publicate de Moțoc M. 1963, Costache și colab. 1961, Popa A. 1977, [NUME_REDACTAT] 1977, Dumitrescu N. 1979, [NUME_REDACTAT] și colab. 1979, Colibaș I., [NUME_REDACTAT]. 1985, Domuța C. 1988, Ailincăi C. și colab (1990), Domuța C. (2001, 2003).

Fertilizarea terenurilor în pantă are în vedere atât efectul direct al acesteia asupra fertilității solurilor și producțiilor agricole cât și influența fertilizării asupra eroziunii solului întrucât cercetările efectuate de către Rusu I. (1977) în [NUME_REDACTAT] și de către Popa A. și colab. (1984) în [NUME_REDACTAT] au pus în evidență valori superioare ale infiltrației apei în sol și cantități mai mici de sol erodat în variantele fertilizate organic, respectiv organo – mineral comparativ cu variantele nefertilizate.

Tehnologia îngrășămintelor verzi din România, atât pe terenurile plane cât și pe terenurile în pantă presupune folosirea culturilor pure de lupin ([NUME_REDACTAT], 2002) cu dezavantajele amintite anterior în ce privește humificarea. Pornind de la concluziile lui Roger (1976) citat de [NUME_REDACTAT]. și colab. (1983), Domuța C., începând cu 1988, folosește amestecurile: lupin + mei + ovăz; lupin + secară + rapiță, rezultatele fiind publicate în 2000, 2001 și 2002, 2003. În variantele cu lupin în amestec s-a obținut o stabilitate hidrică a agregatelor de sol superioară celei din varianta fertilizată cu lupin în cultură pură, precum și celei din varianta fertilizată cu amestecul măzăriche + secară + raigras. Aceeasi situație s-a înregistrat și în ceea ce privește productia de porumb obținuta.

I.1.3. Suprafețe

S-a estimat că eroziunea a distrus deja peste 450 milioane hectare în diferite țări. La scara globului se estimează că anual se erodează prin procese naturale aproximativ 10 miliarde tone de sol, dar eroziunea produsă de om este de 2,5 ori mai intensă – 26 miliarde tone/an (Guș P. și colab., 1998).

Aproximativ 2/3 din suprafața României și 45% din suprafața arabilă sunt situate pe pante și expuse fenomenului de eroziune. În țara noastră, degradarea solului prin eroziune a început cu defrișarea nerațională a unor mari suprafețe de păduri din zonele de deal și de munte și din exploatarea nerațională a terenurilor prin executarea lucrărilor agricole din deal în vale ([NUME_REDACTAT]. și Penescu A., 1996).

Cele mai afectate de eroziune sunt terenurile din [NUME_REDACTAT] (bazinele hidrografice ale Bârladului, Berehoiului etc.). Suprafețe puternic erodate se întâlnesc și în zona de curbură a Carpaților (bazinele hidrografice ale Slănicului, Buzăului etc.), de asemenea în [NUME_REDACTAT] (bazinele Oltului, Jiului, Argeșului) și în [NUME_REDACTAT] (bazinul Mureșului, Târnavelor, Someșului etc.).

Dintre categoriile de folosință cele mai afectate sunt livezile (65,5%) și pajiștile naturale (58,3%); 20% din suprafața arabilă este afectată de eroziune și alunecări de teren (Guș P. și colab., 1998).

Până în 1989, pe o suprafață de 2,5 milioane ha s-au luat diferite măsuri de combatere a eroziunii solului.

Județe cu mari suprafețe erodate : Mureș (284,5 mii ha), Caraș-Severin (267,7 mii ha), Alba (258,8 mii ha),etc.

I.2. Factorii care influențează eroziunea solului

Eroziunea solului este influențată de factori naturali și de factori antropici.

I.2.1. Factorii naturali

Relieful, prin elementele sale (panta, lungimea și forma versanților, expoziția ș.a.) influențează puternic eroziunea solului. Cu cât panta este mai mare, cu atât crește viteza apei și forța de dislocare și de transport a particulelor de sol. Eroziunea se accentuează cu cât versantul este mai lung, deoarece se acumulează o cantitate mai mare de apă și din cauza gravitației crește viteza. Pe pantele sudice și vestice este mai multă lumină și căldură, zăpada se topește mai repede, iar eroziunea solului este mai puternică.

Geologia terenului. Rocile mai moi sunt mai repede și mai ușor erodate, în timp ce rocile dure sunt mai rezistente. Eroziunea de adâncime are loc mai ales în argile, marne, calcare și foarte rar în nisipuri.

Solul influențează eroziunea terenului prin însușirile sale.

Însușirile fizice influențează puternic fenomenul de eroziune.

Textura solului influențează fenomenul de eroziune. În solurile ușoare în care nisipul este principala fracțiune granulometrică, dacă ploile sunt puternice, datorită lipsei de coeziune a solului, scurgerile de apă și sol sunt puternice. În solurile grele, fracțiunea granulometrică predominantă este argila; acestea au capacitate mică de infiltrare a apei și ca urmare apa se scurge pe versanți, producând eroziune. Pe solurile mijlocii, în care particulele de nisip , praf și argilă au ponderi apropiate, cantitatea de apă înmagazinată este mai mare, rezistența acestora la eroziune fiind de asemenea mai mare.

Structura solului, adică modul în care sunt grupate formațiunile texturale (nisip, praf și argilă) în agregate de diferite forme și mărimi, influențează puternic procesul de eroziune. Solurile bine structurate au permeabilitate mai bună, permițând infiltrarea unor cantități mai mari de apă din precipitații.

Solurile lipsite de structură, prăfoase, au o rezistență mică la eroziune deoarece formează foarte ușor crustă la suprafața solului și micșorează infiltrația apei în sol. Acestea rețin mai puțin apa și o pierd mai ușor prin evaporare (Neamțu T., 1996). De-a lungul anilor s-au efectuat cercetări privind folosirea unor stabilizatori de structură (Krillium, Amfolit, VAMA,Quatermar) și pe terenurile în pantă.

Permeabilitatea solului reprezintă însușirea solului de-a permite infiltrarea apei într-un anumit timp pe întregul profil de sol, iar un sol permeabil permite circulația apei cu aceiasi viteză în toate orizonturile . Dacă pe profilul de sol apare un orizont în apa care se infiltrează încet sau deloc, iar acel orizont este aproape de suprafața, eroziunea este mare.

Umiditatea solului influențează de asemenea eroziunea solului, dacă ploile torențiale cad pe un sol umezit deja, infiltrarea este mai scăzută, apa scurgându-se și provocând eroziune.

Însușirile chimice ale solului

Humusul are un rol important în ce privește fenomenul de eroziune, întrucât acesta contribuie la formarea structurii solului, cu toate consecințele amintite anterior.

Calciul prezent în complexul absorbtiv prin proprietățile sale de coagulare, determină o structură mai bună, cu consecințe asupra eroziunii.

Sodiul prezent în complexul coloidal determină dispersia particulelor de sol, iar înrăutățirea structurii solului va favoriza eroziunea solului.

Oxizii de aluminiu, silicea coloidală sau oxizii de fier prezenți în sol determină o slabă rezistență la eroziune.

Vegetația este un factor important de protecție a solului împotriva eroziunii. Frunzele preiau loviturile picăturilor de ploaie, tulpinile și rădăcinile barează scurgerea apei care își încetinește viteza și are timp să se infiltreze, iar litiera (pătura de frunze de pădure) reține în ea o mare cantitate de apă. Vegetația ierbacee compactă ține bine solul cu rădăcinile ei. Vegetația agricolă cultivată, cu cât este mai compactă și cu o perioadă de vegetație mai lungă, cu atât protejează mai bine solul.

Precipitațiile. Căderea ploii pe suprafața solului exercită o acțiune complexă de dezagregare și transport a particulelor de sol.

Scurgerea apare pe pante, oriunde cantitatea de apă căzută depășește infiltrarea apei.

La precipitații interesează cantitatea, repartiția și intensitatea la sol. Efectul cel mai pronunțat îl au ploile torențiale, adică acelea în care o cantitate mare de apă cade în scurt timp, mai mult de 1mm în 10 minute. [NUME_REDACTAT] , eroziunea cea mai puternică este în luna martie, când se topește zăpada, precum și în lunile iunie-iulie, când cad cele mai multe ploi torențiale.

Suma anuală a precipitațiilor este indicatorul cantitativ, variabil specific fiecărei zone interesate, demonstrând abundența, normalitatea sau insuficiența acestora (Neamțu T, 1996). Media multianuală a acestor valori ajută la caracterizarea climei zonei, precum și la compararea unor ani.

Cantitatea maximă a precipitațiilor căzute în 24 ore este un alt indicator care se ia în seamă la asigurarea de calcul în proiectarea amenajărilor de combatere a eroziunii solului și a celor hidrotehnice. Cea mai mare cantitate de apă înregistrată în 24 ore în România a fost 691,0 l/m2 și s-a înregistrat la Letea , în [NUME_REDACTAT] în data de 24 august 1924.

Intensitatea precipitațiilor constituie factorul dinamic cel mai important în procesul de eroziune a solului (Neamtu T. 1996). Intensitatea ploii reprezintă raportul dintre cantitatea de precipitații căzute și timpul cât a durat ploaia respectivă și se exprimă în litri/minut sau milimetri/minut.

Calcularea intensității precipitațiilor la unitatea de suprafață se va face cu una din relațiile :

ip=166,7 x is ;

în care :

ip= intensitatea precipitațiilor, l/sec./ha;

166,7 = raportul dintre suprafață (10.000 m2) și timp (60 secunde)

is = intensitatea ploii înregistrată la stație

ip= 166,7 ;

în care :

H = cantitatea de precipitații căzute (l/m2);

t = timp (min)

I.2.2. Factorii antropici

Factorii antropici se referă la activitatea omului.

Încă din antichitate despăduririle din [NUME_REDACTAT], din țările din jurul Mediteranei, China e.t.c. în scopul creșterii suprafețelor arabile, au dus la declanșarea proceselor de eroziune și transformarea unor întinse suprafețe în terenuri sărace, pustii. Fenomenul a continuat și continuă și astăzi în multe țări din Africa, America, Asia și chiar Europa.

Suprafețele afectate de eroziune din România au crescut după reformele agrare din 1864, 1921, 1945 și după 1990.

Alte activități antropice care au generat sau favorizat eroziunea solului:

amplasarea solelor pe direcția din în vale;

trasarea greșită a rețelei de drumuri de pe terenurile în pantă .Multe drumuri amplasate din deal în vale s-au transformat în ogașe sau ravene ;

pășunatul excesiv și nerațional cu încărcătură mare pe unitatea de suprafață distruge covorul vegetal și expune solul agresiunilor pluviale;

monocultura de porumb sau structura de culturi cu protecție redusă împotriva eroziunii;

lipsa fertilizării organice din sistemul de fertilizare și fertilizarea chimică inadecvată. Fertilizarea organică ar favoriza printre alte , o structură mai bună a solului, cu consecințele cunoscute. Fertilizarea organică, chimică și mai ales cea organo-minerală determină o masă vegetativă mai bogată , reducând impactul negativ al picăturilor de ploaie asupra solului; totodată, sistemul radicular , mai bine dezvoltat asigură un aport mai mare de materie organică în sol contribuind astfel la realizarea unui bilanț pozitiv al humusului.

I.3. Tipuri de eroziune

a) după modul cum se desfășoară și factorii care o provoacă:

– eroziune geologică sau naturală se referă atât la eroziunea ce a contribuit la geneza formelor de relief și a rețelei hidrografice, cât și la procesul care se desfășoară în prezent, lent, fără a provoca modificări importante în morfologia profilului de sol.

– eroziunea accelerată are o intensitate mărită față de cea normală și este amplificată prin activități umane.

b) după modul în care apa acționează asupra terenului:

– eroziunea prin picături se manifestă în timpul irigației prin aspersiune și în timpul ploilor, la impactul picăturilor cu suprafața solului. Impactul are ca efect sfărâmarea, deplasarea și amestecarea agregatelor de sol.

– eroziunea de suprafață, provocată de scurgerea apei, într-un strat subțire și continuu pe suprafața versanților, având ca efect desprinderea și deplasarea lentă a stratului de sol superficial.

– eroziunea prin șiroire, constă în formarea unui număr foarte mare de rigole mici, cu adâncimi de câțiva centimetri, cu trasee instabile, densitate relativ uniformă și care, de regulă, sunt orientate pe linia de cea mai mare pantă.

– eroziunea prin ravinare este urmarea scurgerilor în șuvoaie din ce în ce mai mari, rezultate din confluența celor cu debite mici.

c) după efectul asupra configurației terenului:

– eroziunea de suprafață este reprezentată prin șiroiri cu adâncimi de 1-5 cm și o repartiție aproape uniformă. Într-o stare mai avansată eroziunea de suprafață este prezentată prin rigole cu adâncimi de până la 20 cm, cu o repartiție mai neuniformă decât a șiroirilor. Formele eroziunii de suprafață au caracter efemer fiind desființate prin lucrările agrotehnice.

– eroziunea de adâncime este reprezentată prin formațiuni stabile, care nu pot fi desființate prin lucrările anuale ale solului. După stadiul de dezvoltare se deosebesc rigole propriu-zise (adâncimea 30-50 cm), ogașe (0,5-2,0 m) și ravene (peste 2 m). Combaterea acestor forme de eroziune se realizează prin lucrări de îmbunătățiri funciare.

Capitolul II

INDICATORI DE APRECIERE A VALORIFICĂRII APEI

În literatura de specialitate indicatorii de acest gen au în vedere valorificarea de către plantă a întregii cantități de apă consumate sau numai eficiența folosirii apei de irigație. Indicatorii amintiți abordează problema apei din două perspective: una care scoate în prim plan elementul producție, evidențiind cantitatea de produs obținută în consumarea sau folosirea a 1 m3 apă (Crăciun M., Nagy Z., Domuța C., etc.), iar cea de a doua pune în evidență factorul apă, arătând cantitatea de apă consumată sau folosită pentru obținerea a 1 kg de producție principală (Botzan M., Grumeza N., Domuța C., Tușa C. etc.).

Valorificarea apei consumate de către plante se poate calcula cu indicatorii:

Coeficientul de valorificare a apei totale, notat Kvt (Grumeza N., 1987) sau CVA (Nagy Z., 1992); acesta indică consumul de apă necesar pentru o unitate de produs principal.

Kvt sau

în care:

Kvt sau CVA = coeficienții de valorificare a apei (m3/kg sau mm/kg);

Σ (e+t) = consumul total de apă (evapotranspirația) (m3/ha sau mm/ha);

Prod. = producția principală (kg/ha).

Creșterea valorii acestui indicator reflectă o folosire mai puțin bună a apei consumate.

Eficiența valorificării apei (EVA) arată cantitatea de producție principală obținută prin consumarea unei unități (m3 sau mm) de apă.

în care:

Prod. = producția (kg/ha);

Σ (e+t) = consumul total de apă (evapotranspirația) (m3/ha sau mm/ha).

Valori mai mari ale indicatorului arată valorificarea superioară a apei consumate.

Valorificarea apei de irigație se apreciază cu indicatorii:

Coeficientul de valorificare a apei de irigație, notat Kvi (Grumeza N., 1989) sau CVAI (Nagy Z., 1992). Arată cantitatea de apă de irigație necesară pentru obținerea unei unități de spor de producție.

Kvi sau

în care:

Kvi sau CVAI = coeficientul de valorificare a apei de irigație (m3/kg sau mm/kg);

Σm = norma de irigare (m3/ha, mm/ha);

Sprod = sporul de producție (Prod. irigat – Prod. neirigat), kg/ha.

Ca și în cazul indicatorului Kvt (CVA), creșterea valorilor indicatorului Kvi (CVAI) reflectă o folosire mai puțin eficientă a apei, în cazul de față a celei de irigație.

Eficiența valorificării apei de irigație (EVAI) arată numărul de unități de spor de producție obținute la o unitate de apă de irigație aplicată.

în care:

EVAI = eficiența valorificării apei de irigație (kg/m3 sau kg/mm);

Sprod. = sporul de producție (Prod. irigat – Prod. neirigat), kg/ha;

Σm = norma de irigare (mm, m3/ha).

Ierarhizarea eficienței valorificării apei

Ierarhizarea valorificării apei de către culturile agricole cu ajutorul indicatorilor prezentați avantajează culturile ale căror producție principală o constituie tulpinile supraterane (lucerna, porumbul pentru siloz) sau subterane (cartoful), rădăcinile (sfecla de zahăr) comparativ cu acele culturi a căror producție principală o reprezintă boabele (grâul, porumbul, fasolea, soia, floarea soarelui) (Domuța C., 1995).

Dacă se are în vedere valoarea furajeră a culturilor amintite anterior și se exprimă în unități nutritive (UN) valoarea producției principale rezultă o ierarhizare modificată a eficienței valorificării apei (Ek,VAIUN). Exprimarea producției în unități nutritive dezavantajează însă culturi deosebit de importante pentru alimentația oamenilor: fasolea, floarea soarelui, soia.

Folosind testul Duncan pentru analiza statistică a eficienței valorificării apei de irigație de către culturile din tabelul 2.1, în perioada 1987-1993, Domuța C. (1995) a constatat că, în urma exprimării producției principale în unități nutritive , culturile de porumb și grâu se situează în grupe statistice superioare, iar cele de porumb siloz și lucernă se situează în grupe statistice inferioare celor ocupate prin calcularea Kvi cu producția exprimată în kg/ha; ba mai mult, porumbul pentru boabe s-a situat în fruntea ierarhiei cu 0,33 m3/kg spor UN, fiind urmat, în aceeași grupă statistică, de către sfecla de zahăr cu 0,42 m3/kg spor UN și cartof 0,45 m3/kg spor UN (fig.2.1.).

Exprimarea producției princi-pale în energie (KWh) și calcularea eficienței valorificării apei (EVAIE) ierarhizează culturile amintite într-un mod diferit.

Exprimarea energetică a pro-ducției reflectă doar unilateral importanța culturii respective.

În tabelul 2.2 este prezentat conținutul producției principale în unități nutritive (UN) și energie (KWh).

O altă posibilitate de apreciere a valorificării apei, mai ales a celei de irigații are în vedere aspectul financiar al problemei. Bîrnaure V. (1979) apreciază valorificarea apei de irigație prin raportul dintre “venitul net” (profitul) și norma de irigație. Domuța C.(1996) calculează Eficiența financiară a irigației (EFAI) ca raport dintre valoarea sporului de producție obținut prin irigare (lei) și mărimea normei de irigare folosite. În cazul datelor multianuale valoarea sporului se calculează folosind ca preț de valorificare prețul ultimului an analizat.

Tabel 2.1

Eficiența valorificării apei de irigație (EVAI) și eficiența financiară a irigației (EFAI) la principalele culturi din centrul Câmpiei de Vest, Oradea 1976-1996

Tabel 2.2

Unități nutritive și energie conținute de 1 kg producție principală

Exprimarea valorii sporului de producție în valută, folosind prețurile FOB practicate pe piața mondială, ierarhizează eficiența financiară a irigării culturilor diferit de cea în care prețul de valorificare al produselor este cel de pe piața românească, diferențe mari înregistrându-se mai ales la cultura de soia, întrucât pe piața românească raportul dintre prețul grâului și prețul soiei este de 1 la 1,8, în timp ce pe piața mondială raportul a ajuns și de la 1 la 4 (Domuța C., 1993).

Din datele prezentate în tabelul 2.1 se remarcă că cea mai mare eficiență financiară a irigației s-a obținut la cultura de cartof, fapt ce se datorează sporului de producție față de neirigat (13.969 kg/ha), normei de irigare folosire (1.890 kg/ha), dar și prețului de valorificare a producție.

În medie, după valoarea celor 4 indicatori, cultura de sfeclă de zahăr se situează pe primul lor urmată fiind de porumbul pentru boabe și cartof, pe ultimul loc situându-se cultura de soia.

Indicatorii de apreciere a valorificării apei nu pot și singurele criterii folosite pentru alegerea culturilor ce urmează a fi amplasate pe terenurilor irigate. Dacă ar exista tentația de-a alege culturile după eficiența financiară a irigației se impune a se ține seama de cerințele agrotehnice ale fiecărei culturi și de conservarea solului astfel încât sistemul de agricultură practicat să se înscrie în coordonatele sistemului de agricultură durabilă. De aceea, la cartof, se va evita monocultura și folosirea solanaceelor ca premergătoare, cele mai bune premergătoare fiind leguminoasele perene și cele anuale; sfecla de zahăr nu se va cultiva după ea însăși mai devreme de 4 ani, datorită atacului de boli și dăunători și oboselii solului, cele mai bune premergătoare fiind grâul, orzul, mazărea, fasolea și soia. Floarea soarelui nu va fi amplasată după ea însăși mai devreme de 5-6 ani.

Se remarcă faptul că nici unul dintre criteriile analizate nu se poate considera ca exhaustiv în alegerea culturii ce urmează să se amplaseze pe terenurile irigate. Pe lângă acestea trebuie avute în vedere și importanța producției principale pentru alimentația oamenilor și animalelor, specificul exploatației agricole.

II.1. Factori care influențează valorificarea apei

Valorificarea apei este diferită de la o cultură la alta fiind influențată de condițiile pedoclimatice și elementele de tehnologie: asolament, soi sau hibrid, densitate, lucrările solului, fertilizare, combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor.

II.1.1. [NUME_REDACTAT] aceeași cultură, atât eficiența valorificării apei consumate cât și eficiența valorificării apei de irigație sunt de la un soi (sau hibrid) la altul. Desimea plantelor influențează de asemenea valorificarea apei.

II.1.2. Soiul sau hibridul

Rezultatele obținute la Oradea cu hibrizi reprezentativi din toate grupele FAO, arată că, în condiții de neirigare cele mai mari rezultate ale eficienței valorificării apei consumate s-au obținut la hibrizii din grupele FAO 400-500 și 500-600, iar în condiții de irigare la hibridul cel mai tardiv din grupa FAO peste 600. În condiții de aprovizionare optimă cu apă pe măsura creșterii tardivității hibrizilor eficiența valorificării apei de irigație a fost mai mare, irigarea asigurând condiții pentru exprimarea potențialului biologic superior al hibrizilor tardivi.

Tabel 2.3

Influența hibridului asupra valorificării apei consumate (EVA) de către cultura porumbului neirigat și irigat, Oradea 2001-2004

În aceeași experiență, eficiența valorificării apei de irigație (EVAI) a crescut pe măsura creșterii tardivității hibridului, diferența dintre valorificarea EVAI obținută la cel mai tardiv și cel mai timpuriu hibrid de porumb fiind de 101% (Tabel 2.4).

Tabel 2.4

Influența hibridului asupra valorificării apei de irigație (EVAI) de

către cultura porumbului, Oradea 2001-2004

II.1.3. Desimea plantelor

Importanța stabilirii unei desimi optime a plantelor la unitatea de suprafață este binecunoscută, iar influența acestui factor fitotehnic asupra eficienței valorificării apei diferă de la o specie la alta, respectiv de la un soi (hibrid) la altul.

La hibridul de porumb Turda super, în condiții de neirigare, cea mai mare valoare a eficienței valorificării apei consumate s-a înregistrat la desimea de 55.000 plante /ha, desimile mai mici sau mai mari determinând înrăutățirea valorificării apei consumate. În condiții de irigare, desimea optimă pentru acest hibrid este cu 15.000 plante/ha mai mare, desimile mai mici precum și desimea de 85.000 plante/ha determinând înrăutățirea valorificarea apei consumate (tabel 2.5).

Tabel 2.5

Influența desimii plantelor asupra eficienței apei consumate (EVA) de către

hibridul de porumb Turda super, Oradea 1998-2004

De regulă, la desimea recomandată de fitotehnicieni pentru fiecare hibrid se înregistrează și cea mai mare eficiență a valorificării apei consumate.

La hibridul de porumb amintit mai sus, cea mai mare valoare a eficienței valorificării apei de irigație s-a obținut la o desime de 70.000 plante/ha, la desimile mai mici și la desimea de 75.000 plante/ha sporul de producție obținut la 1m3 apă de irigație folosit fiind mai mic (tabel 2.6).

Tabel 2.6

Influența desimii plantelor asupra eficienței valorificării apei de irigație (EVAI) de către cultura porumbului (hibridul Turda super), Oradea 2001-2004

II.1.4. Condițiile climatice și pedologice

Determinări efectuate după o metodologie unitară în 14 câmpuri de cercetare a bilanțului apei din sol din zonele de interes pentru irigații din România arată diferențe între valoarea coeficientului de valorificare a apei consumate.

[NUME_REDACTAT] de Vest a Olteniei, pe cernoziomul de la Maglavit, la 1 kg grâu s-au consumat 0,72 m3 în condiții de irigare și 0,66 m3 în condiții de neirigare, în localitățile Caracal ([NUME_REDACTAT]), Drăgănești-Vlașca ([NUME_REDACTAT]), Brăila (Bărăgan), Valul lui Traian (Dobrogea), Arad (Câmpia de Vest), cantitatea de apă consumată la 1 kg boabe de grâu a fost mai mică , iar în localitățile Mărculești(Bărăgan), Cosmești-Tecuci, [NUME_REDACTAT], Suceava (Moldova), Oradea (Câmpia de Vest), Satu-Mare (nisipurile Olteniei) cantitatea de apă consumată la 1 kg boabe de grâu a fost mai mare decât la Maglavit (tabel 2.7).

Tabel 2.7

Coefiicenții de valorificare a apei consumate (CVA sau Kvt) în diferite

zone pedoclimatice ale României la culturile de grâu și porumb

(date prelucrate după Grumeza N și colab, 1989)

În condiții de irigare, doar la Drăgănești-Vlasca s-a consumat o cantitate de apă la 1 kg boabe de grâu mai mică decât la Maglavit.

Diferențe importante în ce privește valoarea CVA din cele 14 localități s-au înregistrat și la cultura porumbului. În condiții de neirigare, doar la Mărculești și Cluj-Napoca s-au înregistrat valori mai mari ale cantităților de apă consumate la 1 kg boabe de porumb, în timp ce în condiții de irigare acestor 2 localități li se adaugă alte trei: Oradea, Cosmești-Tecuci și Timișoara.

Cantitățile de precipitații înregistrate în perioada de vegetație a celor 2 culturi sunt prezentate în tabelul 2.8. Se remarcă faptul că la grâu, diferențele față de precipitațiile înregistrate la Maglavit sunt cuprinse între 17% la Valul lui Traian și 110% la Suceava. La porumb, diferențele sunt cuprinse între 10% și 64%, de asemenea la Valul lui Traian și Suceava.

II.1.5. Agrotehnica utilizată

Nivelul agrotehnicii utilizate influențează fără îndoială eficiența valorificării apei. Dintre elementele agrotehnice în continuare sunt analizate influența asolamentului îngrășămintelor, buruienilor și irigației asupra valorificării apei.

Tabel 2.8

Precipitații înregistrate în perioadele de vegetație ale grâului și

porumbului în diferite localități din România

(date prelucrate după Grumeza N și colab., 1989)

II.1.5.1. [NUME_REDACTAT] pozitivă asupra însușirilor fizice, chimice și biologic ale solului și în final asupra producțiilor agricole este binecunoscută (Guș P și colab.1998), iar îmbunătățirea valorificării apei vine ca o consecință firească.

Rezultatele obținute la în perioada 1996-2004 la cultura de grâu evidențiază îmbunătățirea valorificării apei consumate comparativ cu monocultura în asolamentul de 2 ani în care planta premergătoare a fost porumbul și mai ales în asolamentul de 3 ani în care planta premergătoare a fost soia (tabel 2.9).

Tabel 2.9

Influența asolamentuluiasupra valorificării apei consumate (EVA)

de către culturile de grâu și porumb, Oradea 1996-2004

La porumbul neirigat din rotația de 2 ani, la 1m3 apă consumată s-a obținut cu 5% mai multe boabe de porumb decât la porumbul din monocultură, iar în asolamentul de 3 ani cu soia (plantă fixatoare de azot) eficiența valorificării apei consumate a crescut cu 10%. Irigarea a determinat îmbunătățirea valorificării apei consumate.

Apa de irigație este mai bine valorificată de către culturile de grâu și porumb în asolamente de 2 ani și mai ales în asolamentul de 3 ani cu soia (tabel 2.10).

Tabel 2.10

Influența asolamentului asupra valorificării apei de irigație (EVAI)

de către culturile de grâu și porumb, Oradea 1996-2004

II.1.5.2. [NUME_REDACTAT] cu martorul nefertilizat, în variantele fertilizate eficiența valorificării apei consumate este superioară, iar eficiența valorificării apei de irigație la cultura porumbului a crescut cu 32% în varianta fertilizată cu gunoi de grajd 30t/ha și cu 80% dacă la acest agrofond s-a asociat și fertilizarea chimică (tabel 2.11).

Tabel 2.11

Influența fertilizării asupra valorificării apei consumate (EVA) și asupra valorificării apei de irigație (EVAI) de către cultura porumbului, Oradea 2000-2004

La fiecare m3 de apă de irigație folosit la cultura porumbului s-a obținut un spor de producție mai mare decât în varianta nefertilizată cu 32% prin fertilizare organică și cu 81% mai mare prin fertilizare organo-minerală.

II.1.5.3. [NUME_REDACTAT] binecunoscută concurența puternică pe care o fac culturilor agricole pentru factorii de vegetație (apă, substanțe nutritive, lumină, temperatură). În culturile îmburuienate se obțin producții mult mai mici decât în culturile bine întreținute și ca urmare valorificarea apei este foarte mult îmbunătățită, așa cum demonstrează datele obținute de noi în condițiile de la Oradea. Practic, eficiența valorificării apei consumate sau de irigație a scăzut sub 50% la toate cele 5 culturi studiate (tabel 2.12).

Tabel 2.12

Influența îmburuienării asupra eficienței valorificării apei consumate

(EVA) și asupra eficienței valorificării apei de irigație (EVAI) de către

principalele culturi, Oradea 2000-2004

În valori relative, cele mai mari diferențe între valorile EVA și EVAI din variantele îmburuienate și neîmburuienate s-a înregistrat la cultura porumbului, urmată de culturile de soia, fasole, sfeclă de zahăr și cartof.

II.1.5.4. [NUME_REDACTAT] în ultimul rând, irigația determină îmbunătățirea valorificării apei consumate așa cum demonstrează datele din acest subcapitol, precum și datele prezentate în capitolul 13. Trebuie precizat însă că nu în toți anii, irigarea determină îmbunătățirea valorificării apei consumate, excepțiile constituindu-le unii ani ploioși, când momentul aplicării udării nu este suficient de corect stabilit și ca urmare cultura nu valorifică în totalitate apa de irigație utilizată.

Reducerea normei de udare și îân fianl a normei de irigație, determină înrăutățirea valorificării apei de irigație atât la culturile pentru boabe cât și la culturile pentru tulpini sau rădăcini (tabel 2.13). rezultă importanța deosebită care trebuie acordată stabilirii corecte a mărimii normelor de udare respectiv a conducerii corecte a regimului midității în sol pe adâncimea de udare a fiecărei culturi în parte.

Tabel 2.13

Influența reducerii normei de udare asupra valorificării apei de irigație (Kvi)

de către culturile agricole din [NUME_REDACTAT], Oradea, 1987-1993

(după Domuța C., 1995)

II.2. Relația dintre apă și producția culturii

Literatura de specialitate arată că domeniul funcțiilor de răspuns dintre apă și producția culturii este larg, ecuațiile exprimând legături de formă liniară, curbiliniară concavă sau curbiliniară convexă. Aceste legături sunt influențate de tipul de parametru de apă care este ales (evapotranspirație sau norma de irigație), măsurarea sau acuratețea estimării acestuia, locul de experimentare, biomasa luată în considerare (materia uscată totală sau produsul util), condițiile anului de experimentare.

Relația dintre consumul de apă (evapotranspirație) și producție

Cercetări efectuate în diferite zone ale lumii arată că relația dintre consumul de apă și producție sau substanța uscată este una directă.

[NUME_REDACTAT], primele cercetări privind relația dintre consumul de apă și producția culturilor de porumb, bumbac și fasole au fost efectuate de către Botzan M. și colab. în 1958, pe baza rezultatelor experimentale obținute în câmpurile experimentale de la [NUME_REDACTAT] (tranziție la zona forestieră), Studina (silvostepă) și Mărculești (stepă moderată). La porumb această relație avea o formă liniară, autorul considerând că există posibilități de ridicare a producției de porumb prin irigație (hibrizi mai productivi și agrotehnică adecvată), lucru confirmat ulterior. La bumbac și fasole ecuațiile aveau o formă parabolică; la cartof și sfeclă de zahăr astfel de corelații au fost stabilite de către Avrigeanu și colab. (1960) , Avrigeanu (1960) și Avrigeanu (1961) evidențiază și la cultura porumbului o curbă de tip parabolă cu deschiderea în sus, considerând că, la un anumit consum limită de apă producția ar crește pe seama altor factori de vegetație.

O etapă nouă, de anvergură națională în această problemă, o constituie inițierea, în 1969, a programului de cercetare “Exploatarea amenajărilor de îmbunătățiri funciare”, în cadrul fostului Institut de Cercetări pentru [NUME_REDACTAT] și apoi în cadrul Institutului de Cercetări pentru [NUME_REDACTAT], Irigații și [NUME_REDACTAT] – Giurgiu (Grumeza N., 1974 și 1978). Amplasarea de câmpuri de bilanț al apei în sol în toate zonele de interes pentru irigații din România, conducerea acestora după o fișă de cercetare unitară a condus la obținerea unor rezultate cu adevărat remarcabile și deosebit de valoroase. Corelațiile dintre consumul de apă al culturilor irigate și neirigate și producție după 10-15 ani de cercetări efectuate în diferite zone ale țării sunt de următoarele forme:

lineară: y = a + bx

semilogaritmică: y = a + b logx

polinom de gradul doi: y = a + bx + cx2

Aceste corelații s-au cuantificat pentru localitățile : Maglavit din partea de vest a [NUME_REDACTAT], Caracal, Berceni (lângă București), drăgănești și Băneasa-Giurgiu din [NUME_REDACTAT], Căteasa din sudul Piemontului getic, [NUME_REDACTAT] din Bărăganul sud-vestic, Mărculești din Bărăganul sud-estic, Brăila din nordul Bărăganului, [NUME_REDACTAT] a Brăilei, [NUME_REDACTAT] din Dobrogea de Nord, Valul lui Traian din Dobrogea centrală, Arad și Oradea din Câmpia de Vest și Cluj-Napoca din [NUME_REDACTAT], Tecuci din [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT], Gogoșu pe solurile nisipoase din vestul Olteniei, [NUME_REDACTAT] pe nisipurile din stânga Jiului (Grumeza N. și colab.,1989).

În tabelul 2.14 se prezintă funcțiile de regresie pentru cultura porumbului în diferite zone climatice.

Tabel 2.14

Corelația consum de apă – producție la principalele culturi în diferite zone ale României

(după Grumeza N. și colab., 1989)

Pentru perioada 1987-1993 corelațiile consum de apă-producție sunt prezentate în figura pentru culturile pentru boabe și în figura pentru culturile pentru tulpini și rădăcini (fig. 2.2., fig.2.3)

În varianta irigată conducerea regimului de apă a fost una optimă, cu menținerea rezervei de apă între plafonul minim și capacitatea de câmp, iar tehnologia de cultură a fost cea optimă pentru zona de cercetare. De aceea, în intervalul de date studiat se regăsește valoarea maximă a producției pentru un consum optim de apă al culturii, alocarea unor cantități suplimentare de apă pentru mărirea consumului de apă neînsemnând și obținerea unor producții mai mari.

Relația dintre apa aplicată prin irigare și producția culturii

Rezultate experimentale arată că nu există o relație unică între cantitatea de apă aplicată prin irigare și producția obținută. Stewart (1983), citat (1992) a evidențiat o relație logaritmică între creșterea evapotranspirației (∆ET) peste ET obținută din precipitații și norma de irigare (Wi) la aplicarea apei prin brazde la , de forma ∆ET = 139 (ln Wi) – 545. Aceasta indică o creștere lineară (1 la 1) pentru primii 100-200 mm apă aplicată, după care ET devine proporțional mai mică pe măsură ce se aplică mai multă apă de irigare la sorgul pentru boabe.

a) Grâu: y = 0,1807×2 – 0,4742x + 4,4308, R2 = 0,6615 b) Porumb boabe: y = -0.2853×2 + 5.3616x – 11.308, R2 = 0.7835

c) Soia y = 0,1874×1,5272 , R2 = 0,5797 d) Fasole y = 0,0397×2,651, R2 = 0,6497

e) Floarea soarelui y = 0,5937×1,035, R2 = 0,8031

Fig.2.2. Corelații dintre consumul de apă și producțiile agricole la culturile

pentru boabe, [NUME_REDACTAT], Oradea, 1987-1993

a) Sfeclă de zahăr: y = 4,0224×1,3731,R2 = 0,7706 b) Cartof : y = 1.6479×2 – 5.3522x + 14.647 , R2 = 0.7369

c) Lucernă anul I: y = 0,7095×2,1715, R2 = 0,4206 d) Lucernă anul II: y = 6,697×1,2133, R2 = 0,5294

e) Porumb siloz cultură dublă: y = 3,7342×2,0893, R2 = 0,7465

Fig. 2.3. Corelații dintre consumul de apă și producțiile agricole la culturile

pentru tulpini sau rădăcini, [NUME_REDACTAT], Oradea, 1987-1993

Cercetări efectuate de Păltineanu I. (1992) arată că, reducerea normelor de udare și irigare în faza de umplere a bobului și în faza generativă duce la pierderi de producție.

Crăciun M. și colab. (1987), la cultura de soia obține sporuri de producție direct proporționale cu mărimea normei de irigare până la valoarea normei de irigare de 262,8 mm, după care valoarea sporului de producție scade. La aceeași cultură, Tușa C. (1997) arată că, în condiții de secetă, sporul de producție are tendința de creștere odată cu mărirea normei de irigație, nepunându-se problema unei plafonări; în condiții ploioase însă, sporul de creștere are tendință de creștere până la un anumit plafon, după care scade.

II.2.1. Factorii de răspuns Ky

O altă modalitate de analiză a influenței deficitului de apă asupra producției o reprezintă factorul de răspuns al producției (Ky) (Doorembos și Pruitt, 1977).

în care:

Ky = factorul de răspuns al producției;

Ya = producția actuală, kg/ha;

Ym = producția maximă, kg/ha;

ETa = evapotranspirația (consumul de apă) actuală, mm sau m3/ha

ETm = evapotranspirația (consumul de apă) maximă, mm sau m3/ha.

Deficitul de apă al culturii se poate exprima pentru întreaga perioadă de vegetație a culturii sau pentru perioadele individuale de creștere: instalare, stadiul vegetativ, înflorire, formarea producției, perioada de coacere. În general, pentru întreaga perioadă de vegetație scăderea producției este mai puțin proporțională cu creșterea deficitului de apă (Ky < 1), din această grupă de culturi înscriindu-se lucerna și sfecla de zahăr. Există culturi la care există o proporționalitate mare între creșterea deficitului hidric și producție (Ky > 1), în această categorie înscriindu-se cultura de porumb, dar și culturile de banane și trestie de zahăr. După mărimea factorului de răspuns al producției, Doorembos și Kassam (1986) împart culturile în 4 grupe:

grupa I : lucernă, alune de pământ, sfeclă de zahăr;

grupa II: lucernă, sorg, citrice, varză, bumbac, viță de vie, soia, floarea soarelui, tutun, grâu;

grupa III: fasole, citrice, ceapă, ardei, cartofi, roșii, pepeni, grâu;

grupa IV: banane, porumb, trestie de zahăr.

Mărimea factorului de răspuns al producției la deficitul de apă depinde de stadiul de vegetație al culturii. Din datele prezentate în tabelul 2.14 se remarcă că manifestarea deficitului hidric la înflorire determină cele mai mari valori ale lui Ky, adică cele mai mari pierderi de producție.

Factorul de răspuns al producției, Ky, se poate folosi pentru calcularea producției prealabile în condițiile în care este cunoscut gradul de aprovizionare cu apă a culturii în diferite momente (tabel 2.15).

Crăciun M. (1996) studiază factorul de răspuns al producției la deficitul hidric evidențiind un comportament diferit al hibrizilor de porumb, valoarea factorului Ky fiind de 0,74 și 0,87 la hibrizii Robust și Șoim și de 1,79 și 2,00 la hibrizii F340 și Progres.

Tabel 2.15

Factorul de răspuns al producției (Ky)

(după Doorembos J. și Kassam A.H, 1986)

Capitolul III

CADRUL NATURAL AL CERCETĂRILOR

III.1. [NUME_REDACTAT] constituie unul din factorii de bază ai formării solului. În general toate variațiile de sol, în limita unei anumite zone, sunt legate de schimbările reliefului. Relieful determină redistribuirea condițiilor generale de climă, iar în funcție de pantă și expoziție se schimbă intensitatea proceselor de eroziune, de spălare a terenului, de formare a noi orizonturi de sol etc.

Relieful condiționează folosirea terenului, productivitatea mașinilor și uneltelor agricole, a mijloacelor de transport etc. O importanță deosebită o are relieful în întocmirea proiectelor de conservare a solului, de irigații și drenare precum și alte obiective.

Dintre elementele care alcătuiesc formele de relief, o importanță mare o au versanții foarte răspândiți în regiunile deluroase și montane, mai cu seamă în ce privește zonarea culturilor și în special desfășurarea unor procese specifice, fizico-chimice și biologice, care converg în sinteza unor indicatori ai gradului de fertilitate naturală a solului. De fapt solul, ca un corp istorico-natural, format sub acțiunea anumitor condiții de mediu, trebuie privit în strânsă legătură și cu alți factori naturali care influențează plantele și randamentul acestora cum sunt: condițiile climatice și hidrografice, flora, fauna etc.

Influența acestor condiții asupra plantelor se face prin intermediul solului, fapt pentru care, cunoașterea corectă și aprofundată a solului, a aspectelor sub care se prezintă el, ca însușiri care definesc gradul de fertilitate, face posibilă aplicarea celor mai adecvate măsuri tehnice care pot contribui la valorificarea eficientă a tuturor rezervelor din sol – apă și hrană – pentru ca în final să poată explica științific modul de realizare a celor mai optime condiții de creștere a randamentului la unitatea de suprafață cultivată.

[NUME_REDACTAT] reprezintă o suprapunere exactă peste județele Maramureș, [NUME_REDACTAT] și Bihor, circa 95 % ca proporție, diferența de 5 % aparținând vestului județului Sălaj și nordului și estului județului Arad (Zăhan P., [NUME_REDACTAT]., 1996)

Terenurile agricole din nord-vestul țării aparțin marii unități geomorfologice a [NUME_REDACTAT]. Conform raionării pedogeografice, această parte, aparține provinciei panonice, subprovincia panonică nordică, unde sunt cuprinse de la vest spre est, [NUME_REDACTAT], a Crasnei, Ecedei, Someșului și [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Lăpuș și Maramureș.

Înainte de a analiza aceste formațiuni geomorfologice, considerăm oportună prezentarea pe verticală a formelor de relief, evidențiindu-se contextul în care acestea au apărut și dezvoltat și factorii care le interacționează.

III.1.1. Zona muntoasă din nord-vestul țării

[NUME_REDACTAT], ca principal lanț muntos, se desfășoară ca un arc de cerc de la confluența Tisei cu Vișeul până la [NUME_REDACTAT]. Altitudinea medie este cuprinsă între 1600-1700 m, (cu [NUME_REDACTAT], 1961 m), format în general din roci dure (gneisuri, șisturi, calcare etc.).

[NUME_REDACTAT], prezintă o orientare piezișă față de axa [NUME_REDACTAT], în cuprinsul cărora se află cel mai înalt munte de 2000 m ([NUME_REDACTAT], 2305 m), fiind format din roci dure cristaline cu relieful foarte accidentat, versanții puternic accidentați, văi glaciare și pante acopereite cu grohotișuri.

Solurile formate în acești munți sunt superficiale având un pronunțat caracter de soluri scheletice, cu apariții frecvente de rocă la zi.

Lanțul vulcanic – Oaș-Gutâi și Țibleș, mai poartă numele de Carpații eruptivi nordici, care separă depresiunea Maramureșului de restul regiunii, iar prin ramificațiile vestice, delimitează [NUME_REDACTAT]. Este format din roci vulcanice, vârfurile cele mai înalte fiind Gutâi-1445 m și Țibleș-1842 m. Versanții sunt puternic erodați în profunzime de către ape, având un relief accidentat, cu soluri superficiale.

[NUME_REDACTAT] ai Someșului, reprezintă un relief vechi acoperit de sedimente și redescoperiți prin eroziuni geologice. Au formă de culmi înguste, fragmentate, care domină zonele din jur. Sunt formați din roci cristaline cu înălțimi cuprinse între 500-811 m, cu statură de bloc. Din acest grup fac parte:

a) [NUME_REDACTAT], care reprezintă insula cea mai extinsă și mai unitară din întreg lanțul de masive cristaline izolate, formațiuni din măguri paralele cu margini abrupte, cu înălțimi cuprinse între 600-811 m în [NUME_REDACTAT]. Ei ocupă partea de sud-vest a zonei Lăpuș.

b) [NUME_REDACTAT] Mare – Prisaca, ocupă partea sud-vestică a zonei [NUME_REDACTAT] (Iadăra, Stejara, Fericea) cu înălțimi de 579 m în [NUME_REDACTAT]. Au multe păduri și pășuni și mai rar livezi și arabil (Stejara). Solul dominant este cel brun podzolit, precum și eroziuni pe pante mai mari de 10 %.

c) [NUME_REDACTAT], formați din culmi cristaline, cu suprafețe larg ondulate și măguri izolate care ating înălțimi de 579 m în [NUME_REDACTAT] (Făget), fiind în general acoperit de păduri.

III.1.2. Depresiunile intramontane

[NUME_REDACTAT], este cea mai întinsă depresiune intercarpatică, fiind înconjurată din toate părțile de munți. Aspectul depresiunii este deluros, cu povârnișuri de diferite altitudini, cu aspecte variate. O culme centrală ce se întinde de la Săcel la Rona, desparte depresiunea în două culoare principale ale Vișeului și Izei.

La aspectul variat al regiunii, contribuie în mare măsură întinsele suprafețe piemontane, situate în cea mai mare parte sub [NUME_REDACTAT] și al Rodnei. În lungul văilor se dezvoltă lunci și terase de diferite mărimi, importante fiind lunca și terasa Tisei.

Piemonturile, mai importante sunt: Săpânța, Budești și Moisei-Borșa. În alcătuirea lor intră blocuri și bolovănișuri de eruptiv sub Gutâi și cristalin sub Rodna. Altitudinea variază între 400-850 m sub Gutâi și de 650-1000 m sub masivul Rodnei.

Dealurile, ocupă cea mai mare parte a [NUME_REDACTAT]. Cele mai importante dealuri sunt:

a) [NUME_REDACTAT] și Izei, cu altitudini cuprinse între 300-700 m, fiind formate din marne argiloase și gresii moi de origine sarmatică, tortoniene și oligogene. Relieful are multe schimbări de pante, cu suprafețe însemnate, afectate de alunecări.

b) Dealurile dintre Iza și Vișeu, au un relief energic, cu pante puternic înclinate și văi adânci. Roca mamă este formată din gresii dure oligogene, rareori cu alternanțe de roci argilo-marnoase, în partea nordică și din argile-marne cu intercalații de gresii de diferite durități. Altitudinea lor absolută este cuprinsă între 300-400 m.

c) [NUME_REDACTAT], apar între râul Vișeu și bordura cristalină a munților Vișeu. Sunt formate dintr-o serie de dealuri cu o altitudine de 400-1100 m, din roci dure – gresii oligogene cu alternanțe de argile și șisturi bituminoase. Relieful este energic, cu pante înclinate și cu văi adânci și înguste.

d) Terasele, ocupă suprafețe restrânse și apar la confluența Izei și Marei, a Marei cu Căseul, de-a lungul Izei, Vișeului și Tisei. Ele au un drenaj imperfect care favorizează fenomenul de gleizare a solurilor. Sedimentele sunt în general formate din laturi sau pietrișuri în cazul terasei Tisei.

e) Luncile, apar lângă principalele cursuri de apă: Iza, Vișeu, dar principala luncă este a Tisei, lățimea ei atingând 1 km. Aluviunile acestor lunci sunt formate în cea mai mare parte din nisipuri și pietrișuri.

[NUME_REDACTAT] Maramureșului, predomină solurile acide: podzoluri și soluri brune podzolice, erodate pe partea versanților înclinați ai dealurilor. În cadrul piemonturilor solurile au adâncimi mijlocii cu schelet frecvent.

[NUME_REDACTAT], este intramontană de eroziune, formată în urma erupțiilor vulcanice și sedimentarea produselor de dezagregare și aluvionare în bazinul intravulcanic. Este înconjurată de un relief înalt, dezvoltat pe formațiuni eruptive. Altitudinea este de 200-220 m, cu valori maxime de 400-450 m, la periferii și minime de 150 m la partea râurilor Tur și Talna.

Sub aspect geomorfologic se pot deosebi câteva subunități mai importante, cum sunt:

a) Muncelele sau piemonturile înalte, intens degradate, care formează bordura înaltă a [NUME_REDACTAT], cu altitudini de 300-650 m și care fac trecerea spre zona montană. Ele sunt formate din aglomerate andezidice, frecvent acoperite cu sedimente piemontane. Întregul relief este fragmentat, ocupat de soluri puternic podzolite scheletice și soluri brune montane scheletice către zona montană.

b) Platformele colinare fragmentate sau dealurile Oașului, înconjoară întreg șesul aluvial, cuaternar al depresiunii, cu altitudini de 200-400 m. Au un relief colinar de podișuri neogene (sedimentare și eruptive) fragmentate și cu caracter piemontan.

Platformele sedimentare piocene și sarmațiene, formate din argile, gresii și nisipuri, sunt acoperite frecvent cu sedimente deluvio-proluviene argilo-prăfoase cuaternare.

Din cauza fragmentării pantelor, ocupă suprafețe importante în detrimentul suprafețelor plane, reduse, uneori la simple creste înguste. Pe platourile neerodate ale platformei, evoluează solurile podzolice (Racșa-Vama, Certeze), iar pe pante apar eroziuni moderate sau chiar puternice.

c) Terasele piemontane sau câmpiile piemontane, ocupă suprafețe foarte mari în zona Negrești-Bixad. Pe aceste terenuri plane sau ușor ondulate, pe depozite argiloase sau lutoase cu bolovănișuri în substrat, sărace în componente bazice s-au format solurile podzolice.

d) Terase locale joase (5-12 m), apar în Orașu-Nou, Gherța și Călinești, formate din luturi grele, argile și bolovănișuri. Solurile sunt foarte puternic podzolite.

e) Luncile din [NUME_REDACTAT], au o mare dezvoltare , cum sunt cele ale râurilor Tur, Talna și Lechincioara. Sedimentele mai grosiere din aceste lunci au favorizat formarea solurilor brune de luncă scheletice, iar sedimentele mai fine, argiloase au dat naștere solurilor amfigleice.

Din cele menționate mai sus se desprinde ca o concluzie, faptul că solurile din [NUME_REDACTAT] și zonele limitrofe, au însușiri cu totul nefavorabile pentru majoritatea plantelor de cultură. Complexul absortiv al solului este saturat în primul rând de ioni de hidrogen

( H+= 70-85 % din T), saturația în baze ( V %) variind între 15-53 %, conținutul în aluminiu mobil (Al-) între 50-200 ppm, iar pH(H2O) variază între 4,0-5,0.

Însușirile fizice și biologice sunt total nefavorabile, iar rezerva de macroelemente și microelemente este extrem de redusă.

[NUME_REDACTAT] Mare, apare ca o zonă mai coborâtă față de regiunea înconjurătoare, fiind situată la contactul a 3 unități de relief cum sunt: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].

În cadrul depresiunii se poate face o zonare pe verticală, astfel:

– o zonă înconjurătoare, formată din piemonturi sau porțiuni deluroase;

– depresiunea propriu-zisă, formată din luncile și terasele râurilor Someș, Sălaj, Bârsău, Lăpuș și Săsar.

Prima zonă cea a piemonturilor, face trecere constantă către depresiune, fiind continue și asemănătoare sub aspectul caracteristicilor și originilor. Altitudinea absolută a piemonturilor este cuprinsă între 200-700 m.

Dintre cele mai importante piemonturi amintim:

a) [NUME_REDACTAT] care face trecerea către Mogoșa.

b) [NUME_REDACTAT], care face trecerea către depresiunea propriu-zisă, spre zona montană în nordul depresiunii.

c) [NUME_REDACTAT], care face trecerea către zonele mai ridicate din sudul Șomcutei și coboară prin trepte, ca o caracteristică esențială.

d) Piemonturile din zona [NUME_REDACTAT] Mare, sunt fragmentate de văi secundare și apar în cadrul lor versanți cu diferite expoziții și înclinații cu frecvente alunecări și eroziuni de suprafață. În general sunt folosite ca arabil, livezi și fânețe.

În ceea ce privește depresiunea propriu-zisă, aceasta este formată din luncile și terasele râurilor și reprezintă formațiuni mai tinere ale depresiunii.

În general terasele sunt categorisite în 3 grupe, după altitudine, astfel:

– mai joase, 3-5 m mai ales pe stânga Someșului;

– de 5-10 m, în zona Satulung și Șomcuta;

– de 10-15 m, în [NUME_REDACTAT] Mare, Recea, Ariniș etc.

Principalele lunci care caracterizează condițiile naturale ale [NUME_REDACTAT] Mare, sunt cele ale râurilor Someș, Sălaj și Bârsău. În general ele ocupă suprafețe în care predomină sedimente luto-nisipoase, frecvent carbonatate, unde s-au format solurile aluviale (Someș) sau sedimente argiloase și lutoase, unde s-au format solurile gleice, uneori înmlăștinite (Sălaj). [NUME_REDACTAT] Lăpușului și Săsarului predomină aluviunile ușoare.

Pentru zona de referință, se mai pot menționa unele forme geomorfologice, cu însușiri în general, similare cu cele amintite, dar în puncte geografice diferite.

Astfel, menționăm, [NUME_REDACTAT], care cuprinde depresiunile Copalnic și Lăpuș, cu altitudini de 350-500 m , cu descreștere de la est la vest. [NUME_REDACTAT], își face prezența în Maramureș, prin dealurile Sălajului, culmea Braza și Prisnel precum și prin Platoul calcaros, [NUME_REDACTAT].

Partea vestică și sud vestică a zonei [NUME_REDACTAT], este o formațiune ce se face prezentă și în extremitatea sud-vestică a Careilor, fiind delimitată în est de [NUME_REDACTAT], în nord de dealurile Urmenișului și [NUME_REDACTAT], iar în vest de [NUME_REDACTAT].

Ca o treaptă superioară de trecere de la [NUME_REDACTAT], spre zona montană, apar și [NUME_REDACTAT], parte importantă în această evoluție geomorfologică de la câmpie la părțile mai înalte ale munților din zonă.

III.1.3. Zona de Câmpie a [NUME_REDACTAT] unitate geomorfologică, aceasta reprezintă terenurile plane din zona Carei, Satu-Mare și parțial zona Oașului (Livada, Turulung). În componența acestei mari unități geomorfologice se pot deosebi următoarele unități fizico-geografice, cum sunt:

[NUME_REDACTAT], de o parte și de alta a râului Someș, între poalele munților Oaș, piemonturile Făget, bordura estică a zonei Ecedea și [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT] este cea mai importantă ca suprafață, având o altitudine de 115-165 m, formându-se prin colmatarea lacului Panonic, apărând ca o câmpie de divagare a unui Someș vechi. Apele colectate de cursurile vechi ale Someșului, de îndată ce au intrat în câmpia joasă, lângă comuna Pomi, au încetinit, apărând meandre, cu depuneri de material.

După ce apele Someșului și Turului s-au stabilizat, s-au format lunci noi, favorabile agriculturii. Partea nord-estică a câmpiei aparține bazinului hidrografic al Turului.

[NUME_REDACTAT] Someșene se diferențiază după poziția lor. Astfel, în depresiuni s-au creat drenaje defectuoase, solurile gleizându-se puternic, în timp ce pe grinduri, drenajul de suprafață și cel vertical este bine asigurat, iar solurile se încadrează în categoria soluri brune. Rocile mamă sunt tufuri vulcanice (andezite, dacite), sedimente de pietrișuri, nisipuri sau luturi.

Aciditatea acestor soluri este datorată în parte și conținutului redus de baze alcalino-feroase ale rocilor vulcanice care stau la baza formării tuturor solurilor din bazinul râurilor Someș, Tur, Săsar, Lăpuș și afluenții Tisei din [NUME_REDACTAT] (Iza, Mara).

[NUME_REDACTAT], este o câmpie joasă formată prin secarea mlaștinei Ecedea, ca urmare a lucrărilor de drenaj, executate la sfârșitul secolului al XIX – lea și începutul secolului al XX – lea. Se află la nord-est de Carei (Berveni, Căpleni, Domănești, Boghiș), în jurul ei fiind unități geofizice, înalte de 10-20 m ([NUME_REDACTAT] și cea Someșană), cu soluri turboase și chiar turbe.

Suprafața acestei câmpii este ușor ondulată ca urmare a depunerilor neregulate a materialului antrenat de cursurile lente ale apelor râurilor etc.

[NUME_REDACTAT] și Careilor, sunt mai vechi și mai înalte decât [NUME_REDACTAT]. Relieful este ușor ondulat cu apa freatică la adâncimea medie de 4-5 m, chiar 6-8 m, iar în cazul terenurilor joase apa freatică poate ajunge doar la 1,5-2,5 m.

Solurile sunt: cernoziomuri levigate, soluri brune, brune-podzolite și lăcoviști.

[NUME_REDACTAT], alcătuiește un larg culoar care desparte [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT]. Ea reprezintă o veche vale a Someșului și are o altitudine de 111-120 m (Andrid) cu înclinație est-vest. Este semimlăștinoasă cu textură fină.

[NUME_REDACTAT] lui Mihai, este extremitatea sudică a câmpiei nisipoase a Nirului, cu altitudini de 131-148 m fiind situată în partea de vest a Careiului către granița cu Ungaria.

III.2. Clima și vegetația

Sub aspect climatic, zonele la care ne-am referit, mai puțin studiate experimental, se încadrează în două formule climatice:

– C.f.b.x. – climă continental moderată, care cuprinde clima câmpiilor și a dealurilor;

– D.f.b.x. – clima boreală, cu iarnă rece, caracteristică climatului de munte și vecinătatea lui.

Analizând succint, sub aspect climatic zonele geomorfologice prezentate mai sus, se constată următoarele:

În zona muntoasă, pe măsura creșterii altitudinii, precipitațiile devin tot mai abundente, iar temperaturile mai scăzute, existând un paralelism între relief, temperatură și precipitații.

[NUME_REDACTAT] Gutinului, de pildă, precipitațiile ajung la cote foarte ridicate, variind între 1200-1300 mm, în timp ce în [NUME_REDACTAT] și Rodnei urcă la 1400 mm. Aici temperatura este în jur de 60C, ca în Gutâi să scadă la 4-60 C, iar în nordul Maramureșului chiar la 40 C.

Sub aspectul vegetației, în vestul munților apare fagul care formează păduri masive, pure, bine dezvoltate, ca apoi și frasinul, carpenul și ulmul să fie mai mult prezenți în peisaj. Spre limita superioară sub Gutâi, își face apariția molidul, dar de cele mai multe ori vine în contact cu pajiștile subalpine.

Munții insulari ai Someșului, au o climă mai dulce cu precipitații abundente de 900 – 1000 mm și temperaturi de 7-80 C.

Vegetația ierboasă este formată din Agrostis tenuis, Festuca rubra, Nardus stricta, alături de pădurile de fag, amestecate cu stejar, carpen și mai rar cu arțar.

[NUME_REDACTAT] intramontane, cad precipitații abundente de 700-900 mm ([NUME_REDACTAT] – 742 mm, Vișeul de Sus – 830 mm, [NUME_REDACTAT] – 976 mm, Certeze -940 mm, [NUME_REDACTAT] – 794 mm).

Temperaturile medii anuale variază între 7-90C. În cadrul depresiunilor, predomină fagul, iar suprafețe importante sunt acoperite cu pajiști naturale. Terasele superioare ale râurilor și terasele piemontane cu soluri podzolice, pseudogleice, sunt dominate de specii ca: Agrostis canina, Nardus stricta, Festuca rubra, Rumex acetosella etc.

În această zonă se pot cultiva cu rezultate bune, ovăzul, cartoful, trifoiul, inul, lupinul etc.

[NUME_REDACTAT] Someșan precipitațiile căzute au valori ridicate, cuprinse între 700-800 mm ([NUME_REDACTAT]-724mm), iar temperaturile medii anuale între 8-90C. Aici se găsește zona de interferență dintre fag și gorun. Pajiștile naturale pe versanți sunt ocupate cu specii ca: Agrostis tenuis, Festuca rubra, Cynosurus cristatus, Poa pratensis și bulbosa, Lotus corniculatus etc.

Terenurile plane ale [NUME_REDACTAT], cu podzoluri, au în compoziția floristică specii, cum sunt: Nardus stricta, Agrostis tenuis etc.

În general, se cultivă cu predilecție, cartoful, ovăzul, porumbul timpuriu, grâul etc.

[NUME_REDACTAT] Silvaniei, este caracterizată printr-o climă mai moderată comparativ cu [NUME_REDACTAT]. Aici cad anual în medie 600-700 mm precipitații (Supuru de Jos – 601,8 mm), iar temperatura medie anuală oscilează între 8,5-9,50 C (Zalău – 9,30C). Zona de vegetație aparține stejarului, iar în lunci apar specii de Alopecurus pratensis (coada vulpii), Bromus inermis (obsiga), Agrostis alba (iarba câmpului), Poa pratensis (firuța), Lolium perene (zâzania) etc.

În această zonă reușesc bine culturile agricole de grâu, porumb, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, tutunul, trifoiul roșu, lucerna etc., iar pe pantele erodate, vița de vie și pomii fructiferi.

[NUME_REDACTAT] Vestice, temperatura medie anuală este de 8-90 C, extremele variind între – 30 C, în ianuarie și 10-200 C, în luna iulie. Cantitățile de precipitații căzute anual în această zonă oscilează între 600-700 mm. Aici domină cerul, gorunul, stejarul, jugastrul și arțarul, alături de carpen.

Pentru zona colinară sunt specifice ierburi ca: Agrostis tenuis, Festuca rubra, Cynosurus cristatus, în asociație cu Poa pratensis și bulbosa, Lolium perene + Lotus corniculatus, Trifolium pratense și repens etc. Tot aici predomină pomii fructiferi în localitățile Cehal, Sâi, Homorodu de Jos etc.

[NUME_REDACTAT], este cea mai importantă parte a zonei geomorfologice analizate până aici, și care sub aspectul climei și vegetației specifice are câteva aspecte caracteristice și anume:

– clima de câmpie, unde temperaturile medii anuale variază în limite strânse de 9-100 C ([NUME_REDACTAT] și Carei – 9,70 C), cu media lunară maximă în ianuarie, Carei – 3,10 C; [NUME_REDACTAT] – 2,40 C, cu amplitudini mai mici decât în alte părți de țară.

Precipitațiile căzute au o medie multianuală care variază între 550-700 mm ([NUME_REDACTAT], 667,9 mm; Carei, 584,2 mm). Se remarcă scăderile cantităților de precipitații de la est la vest, de la [NUME_REDACTAT] către cea a Careilor (ultima făcând parte din zona de silvostepă).

– vegetația lemnoasă, este formată în principal din gorun și cer, care se găsesc în asociație cu ulmul, carpenul și arțarul.

– vegetația ierboasă, caracteristică [NUME_REDACTAT], aparține tipurilor – Festuca rubra (păiușul de livezi), Agrostis tenuis (iarba câmpului), Cynosurus cristatus (pieptănarița), în care, funcție de umiditate domină una sau alta din aceste specii.

Pe locuri mai înmlăștinite cu soluri podzolice (Josib, Livada) întâlnim asociații de Agrostis canina, Juncus effusus și conglomeratus, iar în pâlcuri apare Nardus stricta (părul porcului).

În zonele excesiv de umede ale [NUME_REDACTAT], mai joase, depresionare, apar plantele higrofile – excesiv higrofile cum sunt: Alopecurus geniculatus, A. aequalis (coada vulpii), Agrostis alba, Deschampsia caespitosa (iarba bălții), Holcus lanatus (lânarița), Apera spica venti (iarba vântului), Echinochloa cruss-galli (iarba bărboasă), Gliceria aquatica și fluitans etc.

Terenurile depresionare înmlăștinite din [NUME_REDACTAT], prezintă o floră naturală excesiv de higrofilă formată din genuri de Carex (rogoz), Juncus (pipirig), Typha (papură), Phragmites communnis (trestia) etc.

[NUME_REDACTAT] Ecedea, pășunile mai drenate au în compoziția lor botanică specii ca: Poa pratensis (firuța), Festuca pseudovina (păiuș), Trifolium repens (trifoi târâtor), Achillea millefolium (coada șoricelului), Taraxacum officinale (păpădia) etc.

[NUME_REDACTAT] Careiului, Ierului și Crasnei, terenurile semiumede sunt utilizate ca pășuni în care domină: Festuca sulcata (păiușul de stepă), Alopecurus pratensis (coada vulpii), Poa pratensis (firuța), Lolium perene (zâzania), Lotus corniculatus (ghizdei) etc.

În zona nisipoasă se găsesc: salcâmul, stejarul, frasinul, ulmul și bozul.

Dintre plantele agricole se cultivă cu rezultate bune, grâul, porumbul, floarea-soarelui, sfecla de zahăr, ovăzul, tutunul, mazărea, iar în [NUME_REDACTAT], cartoful și cânepa.

În zona nisipurilor se cultivă: pepeni, porumb, secară, iar dintre pomii fructiferi – vișinul, piersicul, mărul, nucul și vița de vie.

III.3. [NUME_REDACTAT] cum se cunoaște, solul este rezultatul unor procese complexe determinate de condițiile de mediu, dintre care un rol principal îl are clima și vegetația (plantele și microorganismele din sol).

Principalele procese care duc la diferențierea în adâncime a solului, deci la formarea profilului de sol, sunt cele de spălare (eluviere) și de depunere (iluviere), precum și cele bioamumulative sau de acumulare a humusului și a altor substanțe organice.

Datorită gravitației, apa de suprafață se deplasează în adâncime spălând o serie de compuși, care se depun în straturile inferioare. Se spală în adâncime clorura de sodiu (NaCl) și clorura de potasiu (KCl), clorura de calciu, clorura de magneziu precum și sulfatul de sodiu și magneziu, etc.

Carbonatul de calciu se spală până la adâncimea de 60-70 cm. Datorită fenomenelor de spălare și depunere în sol, apar pe profil o serie de diferențieri care se numesc orizonturi.

Sub aspectul reacției solurilor, trebuie menționat faptul că aciditatea este determinată pe de o parte de ionii de hidrogen (H+) și aluminiu (Al-), aflați în sol sau absorbiți în complexul coloidal al solului.

Saturația în baze a solului se notează cu simbolul V %, care exprimă gradul de asigurare a solului în baze, a cărei valori oscilează între 75 % la solurile bine aprovizionate în baze, până la 30 %, care oglindesc solurile nesaturate în baze.

Rocile mamă pe care s-au format, sunt constituite din luturi, argile, nisipuri și gresii. Ele s-au localizat în zonele cu precipitații abundente ([NUME_REDACTAT] – 667,9 mm, [NUME_REDACTAT] – 976 mm), de 1100 mm media multianuală.

Eluvierea a determinat debazificarea complexului argilo-humic cât și prin migrarea argilei spre adâncime, care duce la diferențierea orizontului A (argilo-eluvial îmbogățit rezidual cu silice) și a unui orizont B (de acumulare a argilei). Sub acțiunea acizilor nesturați, aflați din abundență în soluția solului și a curenților descendenți a acestor ape, solul acidifiat a devenit sărac în baze, iar prin distrugerea argilei se formează un orizont superior de culoare cenușie deschisă, sărac în argilă, hidroxizi de fier și alți coloizi și îmbogățit în același timp rezidual în nisip și silice hidratată.

Din alterarea silicaților rezultă aluminiu mobil (Al-) în cantități ridicate, peste gradul de suportabilitate al plantelor, mai ales al celor cultivate.

Datorită climatului umed, drenajului intern și extern slab, a reliefului plan și a argilozității mari din orizontul B, solurile sunt supuse gleizării de suprafață (pseudogleizării).

În general, solurile zonei prezintă o diferențiere texturală foarte mare pe profilul de sol (orizontul A este luto-nisipos la Livada și luto-argilos la Oradea, iar orizontul B este argilos), datorită alterării intense, acumulării reziduale a silicei în partea superioară a profilului și migrării puternice a argilei și hidroxizilor coloidali de fier și aluminiu în adâncime.

Structura orizontului A1 și A2 este glomerulară, însă, este slab exprimată și puțin stabilă. Orizontul A2 este, în general, astructurat sau cu o structură lamelară și șistoasă.

Este de remarcat permeabilitatea redusă a solurilor zonei. Apa provenită din precipitații pătrunde până la orizontul B pe care îl imbibă și impermealizează, astfel că apa nu poate să se infiltreze mult în adâncime, din care cauză se produce pseudogleizarea solului, care influențează în mod negativ aerația solului.

Conținutul de humus variază între 1-2 % în primul orizont, dar sunt frecvente cazurile când conținutul de humus scade sub 1 % sau depășește 4 %, acumularea având loc pe o grosime mică de 10-20 cm, după care cantitatea de humus scade brusc.

În general, conținutul de humus (h %) și azot total (Nt %) este scăzut, ca de altfel și cel al fosforului mobil (P2O5), aflându-se sub forme greu accesibile. Solurile au un conținut de potasiu mobil (K2O) variabil, fiind slab sau mediu aprovizionat cu acest element.

Ca urmare a debazificării, complexul coloidal are o importanță hotărâtoare asupra reacției solului, a acumulării calciului (Ca++) pe profilul solului.

Reacția acidă sau puternic acidă limitează fertilitatea acestor soluri, atât din cauza efectului direct al acidității asupra plantelor cât și datorită faptului că aciditatea este asociată cu o sărăcire mare în elemente nutritive accesibile plantelor.

Aciditatea ridicată este asociată și cu prezența oxizilor de aluminiu (Al2O3) și mangan (MnO) mobili, care influențează negativ creșterea și dezvoltarea plantelor.

Aluminiul mobil are atât o acțiune directă de distrugere a perișorilor radiculari și a rădăcinilor tinere, însoțită de dezvoltarea anormală a plantelor, cât și o acțiune indirectă, contribuind la scăderea capacității de absorbție a fosforului mobil de către plante.

Lipsa calciului, reprezintă un alt factor care limitează gradul de fertilitate naturală a solurilor acide. Calciul are o influență directă ca element nutritiv, dar și o influență indirectă, ca regulator al absorbției microelementelor și ca agent important în formarea structurii solului.

Nutriția plantelor cu calciu pe solurile acide depinde nu atât de calciul din soluția solului în care se află în cantitate foarte mică, cât mai ales de gradul de saturare cu acest element al complexului coloidal al solului.

Dacă gradul de saturație în baze (V %) nu este mai mic de 50 %, planta nu suferă din lipsa de calciu, dar pe măsură ce aciditatea crește și deficitul de baze este mai mare, planta suferă din lipsă de magneziu.

Aciditatea mare și excesul de umiditate influențează negativ aciditatea biologică, care se reduce foarte mult.

Acesta este în mare, tabloul care reliefează gradul scăzut al fertilității naturale ale solurilor zonei.

Îmbunătățirea regimului aero-hidric al solurilor, impune aplicarea unui complex de lucrări culturale, măsuri agrotehnice și agroameliorative speciale, având drept scop reglarea regimului aero-hidric. Aceste măsuri se referă, printre altele, la adâncirea treptată a stratului arabil, efectuarea unor lucrări de evacuare a apelor care băltesc la suprafața solului, dar și înmagazinarea în profunzimea solului a apei, în vederea utilizării ei de către plante în perioadele secetoase și nu în ultimul rând la executarea unor drenaje de îndepărtare a surplusului de apă de la suprafața solului sau de pe profilul de sol.

III.4. [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] ocupă partea centrală a Câmpiei de Vest a României, întrepătrunzându-se la nord cu [NUME_REDACTAT]; la sud este separată de [NUME_REDACTAT] pe linia Crișului alb; la este delimitată de dealurile [NUME_REDACTAT], delurile Tășnadului, depresiunile Holodului, Vadului, Zărandului și Cigherului, iar la vest de granița cu Ungaria. [NUME_REDACTAT] ocupă bazinul inferior al celor trei crișuri; are o suprafață de 3059,6 km2, reprezentănd 25,5% din suprafața Câmpiei de Vest.

În ce privește limitele [NUME_REDACTAT] în literatura de specialitate există mai multe referiri. [NUME_REDACTAT]., 1977 pe baza argumentelor de ordin geologic și geomorfologic, climatic, pedologic, al vegetației naturale și a structurii culturilor agricole, a tipurilor de așezări umane, stabilește limită estică pe linia localităților: Pâncota, Moroda, Mocrea, Bocsig, Beliu, Craiva, Ucuriș, Oclea, Belfir, Tinca, Husasău de Tinca, Sititelec, Păușa, Apateu, Sânmartin; Oradea, Episcopia-Bihor, Biharia. Limita sudică a [NUME_REDACTAT] este dată de valea [NUME_REDACTAT], care o separă de [NUME_REDACTAT] pa linia localităților Pâncota-Olari-Sinaid-Sânmartin. La vest [NUME_REDACTAT] este limitată de granița cu Ungaria între localitățile [NUME_REDACTAT] la nord și Sânmartin la sud. Hotarul nordic al [NUME_REDACTAT] este considerat a fi pe la nord Biharia și [NUME_REDACTAT].

III.4.1. Evoluția paleogeografică

[NUME_REDACTAT] are o origine tectonică, fapt demonstrat de liniile de fractură care au generat erupții de , Mocrea, Pâncota și a izvoarelor minerale și termale de Felix, Tinca, Beliu și de originea identică a fundamentului cristalin cu cel al munților Carpați, pusă în evidență de foraje efectuate la adâncimi de peste , în diferite zone.

În evoluția [NUME_REDACTAT] se disting trei etape principale: etapa uscatului preneogen, etapa neogenă, etapa cuaternară.

În etapa uscatului preneogen datorită mișcărilor pe verticală fundamentul câmpiei primește o structură în blocuri până la sfărșitul oligocenului. În etapa neogenă cutările alpine au valoare maximă, scufundarea sedimentelor preneogene se intensifică, apele Mediteranei transgresează regiunea și pătrund în interiorul Munților apuseni, unde formează golfuri adânci (golful Crișului repede, al [NUME_REDACTAT] și al [NUME_REDACTAT]). Condițiile de sedimentare devin uniforme în întreg bazinul Panonic, iar mișcările de ridicare carpato-alpine însoțite de mișcările de scufundare a depresiunii duc la ruperea legăturilor cu bazinele din nord Europei, iar datorită depunerilor se realizează primele acumulări ale Câmpiei înalte. Apa din depresiunea Panonică sa retras definitiv odată cu formarea defileului de de Fier când se formează, deasupra nivelului terasei a cincea (90-) valea transversală a Dunării. Etapa cuaternară este etapa în care se formează câmpia glacisurilor cu 3-4 nivele de terase, apoi cămpia joasă și luncile râurilor. Geneza acesteia este determinată atât de procesele tectonice cât și de condițiile climatice.

III.4.2. [NUME_REDACTAT] cea mai mare a [NUME_REDACTAT] nu depășește 175-, iar cea mai mică este cu puțin sub . Formele de relief au o dispunere longitudinală, coborând în trepte de la est la vest.

Pe baza datelor morfometrice-densitatea fragmentării orizontale, energia și gradul de înclinare a reliefului și a evoluției poligeomorfologice, s-a constatat existența a două subunități în [NUME_REDACTAT] glacisurilor (cu Câmpia înaltă a glacisurilor și Câmpia mijlocie) și Câmpia joasă (aluvilă).

Câmpia înaltă a glacisurilor este situată la altitudinea de 120-. Acestea cuprinde [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Câmpia înaltă a Bocsigului. Are o vârstă pleistocenă. Este fragmentată de o rețea hidografică cu caracter torențial, indicele fragmentării medii este de 0,56-1,25 km/km2, energia de relief este cuprinsă între 10-, iar înclinarea medie este de 0,50-0,80%.

Câmpia mijlocie este situată la o altitudinea de 100- și cuprinde: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]; [NUME_REDACTAT] și Câmpia joasă a Bocsigului.

Câmpia mijlocie a apărut în holocenul inferior și are o fragmentare medie de 0,5 km/km2, energia reliefului este cuprinsă între 4-5 și 5-, iar înclinarea medie este de 0,20-0,45%. Văile sunt relativ dezvoltate și largi, iar cămpiile interfluviale joase și plate prezintă numeroase fenomene de înmlăștinire.

Câmpia joasă (aluvială) are o altitudine sub și se prelungește tentacular în câmpia glecisurilor de-a lungul râurilor. Din această subunitate fac parte: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], CâmpiaTeuzului și [NUME_REDACTAT]. Caracteristic acestei subunități este fragmentarea mică (0,0-0,25 km/km2), însă datorită rețelei de canale apar areale cu fragmentarea de 1,25 km/km2. În condoțiile unor râuri puțin adânci, lipsite de terase, energia de relief este mică (0-). Câmpurile interfluviale au înclinarea slabă, fiind situate la nivelul luncilor. În această subunitate se întălnesc numeroase, lacuri precum procese de colonatare a râurilor, a canalelor, precum și soluri sărăturate.

III.4.3. Hidrografia

III.4.3.1. Apele de suprafață

Rețeaua de apă a [NUME_REDACTAT] este formată din râuri autohtone -cele trei Crișuri și căteva afluenți cu izvoare în [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]- și râuri autohtone, care au izvoare în zona glacisurilor sau a teraselor și au caracter temporar. La această rețea naturală s-au adăugat canalele construite de-a lungul anilor.

Întregul sistem hidrografic străbate [NUME_REDACTAT] de la est la vest, unindu-se într-un curs comun pe teritoriul Ungariei și vărsându-se în Tisa.

Densitatea rețelei hirografice coincide cu densitatea fragmentării reliefului. La contactul câmpiei cu piemonturile vestice există cea mai mare densitate a rețelei hidrografice 1,25km/km2 Rețeaua de canale construită de-a lungul timpului a făcut ca la vest de canalul colector densitatea hidrografică să fie de 0,54 km/km2. În zona Gurba-Luntreni-Mișca-Socodor-Crișana densitatea canalelor artificiale atinge și chiar poate depăși 1,25 km/km2.

Construirea canalelor a modificat cumpâna apelor, schimbănd configurația benzilor hidrografice ale multori râuri.

Heleșteele ocupă aproximativ . heleșteele ocupă . Aici există o cunoscută întreprindere piscicolă. Heleșteele se mai găsesc , Cermei, Bocsig, Seleuș.

[NUME_REDACTAT] sunt slab spre moderat mineralizate. Mineralizarea este de tipul bicarbonato-calcic și nu prezintă pericol de alcalizare a solului. [NUME_REDACTAT] Negru sunt excelente pentru irigații (grupa I de irigații), iar cele ale [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Tuzului sunt foarte bune pentru irigație (grupa II de irigații).

Apa din principalele canale este slab mineralizată, cu același tip de mineralizare ca și apa râurilor. Apa din canalul colector (Ghiorac) este „excelentă pentru irigații”, iar și Inand „foarte bună”. Tot „foarte bună” pentru irigare este și apa din canalul Crișurilor

III.4.3.2. Apele subterane

Apele freatice sunt un foarte important factor de diversificare a peisajului geografic din [NUME_REDACTAT].

Adâncimea apelor freatice scade de la est la vest. Astfel, în zona Miersigului depășește , în Câmpia mijlocie este situată între 3 și iar în Câmpia joasă între 2 și . În zonele depresionare-Cefa, Salonta, [NUME_REDACTAT] sau în vechile albii părăsite-nivelul apei freatice variază între 0 și .

Alimentarea stratului acvifer se face în cea mai mare parte din precipitațiile și mai puțin din râuri.

Nivelul maxim al apei fretice se înregistrează în perioada februarie-martie, iar cel minim în octombrie-noiembrie.

[NUME_REDACTAT]., 1977 apreciază amplitudinea nivelului freatic la 1-, iar în apropierea râurilor chiar la ; în [NUME_REDACTAT] amplitudinea este apreciată a fi între 0,5-.

[NUME_REDACTAT], apreciază că cea mai mare amplitudine sezonală se întălnește pe solurile aluviale () urmată de cernoziomurile () și lăcoviști (); în solonețuri datorită circulației defectuoase a apei pe verticală se înregistrează cea mai mică variație sezonală a nivelului freatic.

În partea estică a [NUME_REDACTAT] litologia și viteza de circulație mai mare a apei determină o mineralizare mai redusă a apei freatice. Pe măsura înaintării spre vest crește gradul de mineralizare și duritatea acesteia.

Gradul de mineralizare este mai mare în zona cuprinsă între [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (01,01 g/l), comparativ cu zona cuprinsă între [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (0,97 g/l).

Mineralizarea apei freatice are valori de 0,55 g/l în zona solurilor aluviale, 0,62 g/l în zona cernoziomurilor, 0,82 g/l pe lăcoviști și 1,07 g/l pe soloneț.Valorile sunt sensibile mai mari vara față de primăvară. Tipul de mineralizare după conținutul de anioni este bicarbonatic. După conținutul în cationi, în zona solurilor aluviale și a cernoziomurilor, apele freatice sunt bogate mai ales în calciu și magneziu, iar în zona lăcoviștilor alcalizate, în sodiu.

În zona solurilor cernoziomice dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] apele freatice sunt „excelente pentru irigații” iar în zona dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] sunt „acceptabile” pentru majoritatea plantelor de cultură. În zona solurilor aluviale [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], apele freatice sunt „bune” și acceptabile pentru irigații, iar cele din zona dintre [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] sunt foarte bune pentru irigații. În zona lăcoviștilor apele freatice sunt acceptabile pentru irigații, iar cele din zona soloneților sunt „nesatisfăcătoare”.

Apele de adâncime situate până la au o mare răspăndire și prezintă un caracter ascensional sau artezian. Aceasta nu prezintă pericol de alcalinizare, au mineralizarea redusă și sunt „foarte bune pentru irigații”.

Apele subterane situate la adâncimi mai mari de au o mineralizare redusă (0,44 g/l) însă un conținut ridicat de sodiu (36,9%). De aceea sunt „dăunătoare” pentru majoritatea de cultură (grupa V de irigație) irigate.

III.4.3.2.1. Apa de irigație din câmpul de cercetare

Sursa de apă folosită pentru irigarea culturii este un foraj adânc de .

Analizele de laborator au evidențiat un pH (7,2) care, din acest punct de vedere încadrează apa în categoria celor corespunzătoare pentru irigat. După conținutul în anioni apa de irigat este de tip bicarbonato-sulfatic, iar după cel în cationi este de tipul calco-magnezic. Conținutul în sodiu este scăzut, 21,9% (tabel 3.1.). Reziduul mineral fix (0,5 g/l) este sub limita admisibilă de 0,8-1 g/l. (tabel 3.1.).

După coeficientul de irigare “Priklonski-Laptev” (57,6) apa este bună pentru irigare. După indicele CSR (-1,7) apa de irigație are un potențial de alcalizare redus (clasa C.1) putându-se utiliza fără restricții. Potențialul de alcalinizare (0,52) este de asemenea redus (clasa S.1), apa putând fi folosită fără restricții la irigarea solurilor. (tabel 3.1.).

Clasificarea apelor, în funcție de conținutul absolut de săruri și cel relativ de Na, arată că apa de irigare folosită în câmpul de cercetare se încadrează în grupa II, ape foarte bune pentru irigație. (tabelul 3.1.)

Tabel 3.1

Indici chimici de calitate a apei de irigație folosită în câmpul de cercetare,

[NUME_REDACTAT] Crișurilor (după Domuța C., 2009 )

Pe baza tuturor acestor indici calitativi se poate spune că apa folosită pentru irigație în câmpul de cercetare nu prezintă nici un fel de restricții pentru plante sau pentru sol. (Donnen D., 1988, Ayers R.S. and Wescot D.W., 1989).

III.4.3.3. Amenajările de irigații

[NUME_REDACTAT] Crișurilor sunt amenajate în sisteme de irigații și amenajări locale din județele Bihor și Arad.

Din cele amenajate, (61,2%) se găsesc în sisteme, iar (38,8%) în amenajări locale.

Cele mai mari suprafețe amenajate pentru irigații din [NUME_REDACTAT] se găsesc în județul Bihor, (83,6%) iar în județul Arad, diferența de (26,4%).

Suprafețele amenajate pentru irigații din județul Bihor se găsesc atât în sisteme – (53,5%), cât și în amenajări sisteme de irigații.

Localitățile cu cele mai mari suprafețe cuprinse în sisteme de irigații sunt: [NUME_REDACTAT] și Inand în judțul Bihor, Simand și Sicula în județul Arad. Localitățile cu cele mai mari suprafețe cuprinse în amenajări locale pentru irigații sunt Salonta și [NUME_REDACTAT].

Cu privire la perspectivele amenajărilor de irigții în [NUME_REDACTAT], Botzan M. aprecia că ar fi de mare folos realizarea canalului Someș-Crișuri-Mureș-Bega, cu o lungime navigabilă de , cu folosința de bază irigațiile, însă realizarea unei astfel de investiții nu pare posibilă în viitorul apropiat. Mai aproape de posibilitățile financiare prezenta ar fi echiparea amenajărilor și folosirea corectă a amenajărilor existente, în acest sens impunându-se un sprijin substanțial din partea statului. În sectorul particular se constată creșterea preocupărilor privind irigarea pe suprafețe mici, în special la culturile legumicole (varză, tomate, conopidă, ardei, vinete, etc.).

III.4.4. [NUME_REDACTAT] Crișurilor se găsește în zona moderat subumedă. Pentru caracterizarea climatică există observații meteorologice la stațiile meteorologice de la: Oradea, Salonta, [NUME_REDACTAT], Ineu și la posturile pluviometrice de , Tărian, Miersig, Talpoș, Ciumeghiu, Siad, Beliu, Cermi, Bocsig, Zerind, Pâncota, Sântana, Cheru, Siclău.

În atlasul climatologic al României stația meteorologocă Oradea figurează cu observații începând cu anul 1887. Datorită repetatelor schimburi de amplasamanet ([NUME_REDACTAT]., 1977) apreciază ca omogen șirul de date meteorologice obținut după anul 1930, pentru stația meteorologică [NUME_REDACTAT] care funcționează numai din 1951 completarea șirului de observații s-a făcut după stația Arad.

III.4.4.1. Clima din perioada de cercetare

În anii studiați condițiile climatice nu au fost foarte diferite, ambii ani fiind caracterizați ca ani secetoși. Temperatura medie anuală în anul 2012 a fost de 11,3 oC, iar în 2013 de 11,58 oC. Media multianuală (1931-2010) este de 10,63 oC. Umiditatea aerului a avut valoare mai mare decât cea a mediei multianuale (78,8%) în anul 2013 de 82,7% și mai mică, 70%, în 2012. Precipitațiile anuale în anul 2012 (418,9) s-au situat sub valoarea medie multianuale (616,3 mm), iar în anul 2013, precipitațiile înregistrate (633,1,0 mm), au depășit valoarea medie multianuală (616,3mm). (tabelul 3.2.)

III.4.5. [NUME_REDACTAT] punct de vedere floristic, [NUME_REDACTAT] se încadrează în subregiunea euro-siberiană, provincia [NUME_REDACTAT], districtul șesului Crișurilor.

Plantele din grupa mezofitelor ocupă 62% din suprafața cămpiei, aceasta, indicând umiditatea moderată. Urmează plantele xerofite (21,2%) hidrofitele, higrofitele și halofitele.

Districtul șesul Crișurilor este o unitate floristică distinctă. Districtul învecinat în nord (șesul Satu-Mare) are o vegetație hidro-higrofilă specifică zonei Eccedea, iar districtul din sud (șesul bănățean) conține specii termo și xerofile care lipsesc în șesul Crișurilor.

[NUME_REDACTAT] era ocupată ordinioară de mari suprafețe de păduri, fapt dovedit de prezența solurilor de pădure în Câmpia glacisurilor, de toponimia din regiune (la poiană, la pădure, etc.) și așezarea răsfirată, polinucleară a satelor, tipică pentru așezările din zona pădurilor.

Vegetația ierboasă naturală, datorită deștelenirilor, ocupă suprafețe foarte mici. Vegetația acvatică și palustră a avut în trecut o mare răspândire; în prezent este reprezentată de o vegetație mezohidrofilă (pipirig, papură, trestie). Vegetația mezohidrofilă este prezentă de-a lungul râurilor. (Agrostis alba, Poa pratensis). Vegetația xerofilă și xeromezofilă este reprezentată prin asociații de Festuca sulcata alături de care se întălnesc Festuca pseudovina, Poa bulbosa, Trifolium repens, etc. Vergatația halofilă este caracteristică Câmpiei joase. Structura floristică a pajiștilor halofile diferă în funcție de tipul de salinizare, adâncimea și concentrația sărurilor, umiditatea sărurilor, umiditaea solului. Hordeum hordeacus și Lepidum perfoliatum imprimă pajiștii o culoare roșie, iar Artemisia monogyna, Camphorosoma ovata, Trifolium parviflorum o culoare sură. Pe sărăturile umede se întălnesc Plantago tenuiflora, Horderum histris, Puccinelita distans, iar pe cele uscate Festuca ovina, Statice gmelini,Artemisa maritima.

Tabel 3.2.

Elemente ale climei la Oradea în perioada 2012 – 2013

(după Stația Meteorologicã Oradea)

* Media pe perioada 1931 – 2010

III.4.6. [NUME_REDACTAT] s-au format la suprafața scoarței terestre ca urmare a acțiunii interdependente și îndelungată a factorilor bioclimatici.

Rocile de suprafață pe seama cărora s-au format solurile din [NUME_REDACTAT] au o varietate pronunțată. [NUME_REDACTAT] înaltă predomină argilele și depozitele leosoide, iar în Câmpia joasă depozitele aluviale și argilo-nisipoase. Pe depozitele nisipoase s-au format cernoziomurile cambice.

Depozitele bogate în baze cu textură argiloasă, greu permeabile și cu drenaj intern slab au creat condiții de formare a lăciviștilor. Cernoziomurile tipice s-au format pe depozitele de loess.

Precipitațiile mai scăzute și temperaturile mai ridicate în sudul Câmpiei crișurilor au influențat formarea cernoziomurilor, iar pe măsura ce umiditatea crește spre nordul și estul câmpiei, descompunerea materiei organice este mai lentă, în timp ce levigarea este mai accentuată, formându-se solurile brune și brune luvice.

În geneza și evoluția solurilor o importanță mare au avut hidrografia și hidrologia [NUME_REDACTAT]. Nivelul și mineralizarea apelor freatice din Câmpia joasă provoacă fenomene de gleizare, necesitând lucrări hidroameliorative. [NUME_REDACTAT] înaltă nivelul apelor freatice este mai coborăt de și nu influențează procesele pedogenetice.

Vegetația ierboasă a determinat formarea solurilor un orizont superior bogat în humus și azot, tipic cernoziomurilor, iar vegetația de pădure a determinat formarea unui orizont superior mai scurt sub care cantitatea de humus scade foarte mult. Fauna prin rozătoare (formarea crotovinelor), râme și viermi (amestecul mecanic al solului),au contribuit de asemenea la formarea solurilor.

Omul a influențat procesul de evoluție a solului prin înlocuirea vegetației naturale cu plante de cultură și pajiște semănate, prin măsuri agrochimice, îndiguiri, desecare, drenaj, irigații.

În ce privește solurile, în zona de activitate a Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Agricolǎ Oradea, se remarcă o variabilitate foarte accentuată a condițiilor geomorfologice, climatice și de vegetație, situație răspunzătoare de existența diferitelor tipuri de sol, precum și de succesiunea lor, atât pe orizontală, în cadrul reliefului de câmpie, cât și pe verticală în regiunile de dealuri sau în cele montane.

Harta solurilor [NUME_REDACTAT] are un aspect mozaicat, imprimat în special de condițiile hidrogeologice și de relief. Din cele 12 clase de soluri existente în sistemul român de clasificare a solurilor sunt prezente 7 clase: cernisoluri (cernoziomurile tipice, freatic, umede, cambice), luvisoluri (preluvosoluri, luvosoluri, luvisoluri albice), hidrisoluri (lăcoviște), salsodisoluri (soloneț), protisoluri, pelisoluri, antrisoluri.

Din clasa cernisoluri în [NUME_REDACTAT] se întâlnesc cernoziomurile tipice pe suprafețe mai mari în zonele Grănicei, Socodor, Pâncota, Roit, Miersig. Tot din clasa cernisoluri, cernoziomurile fratic umede și cernoziomurile cambice se întălnesc în zonele: Pâncota, Marțihaz, Homorog, [NUME_REDACTAT], Palota, Girișul de Criș.

Din clasa luvisoluri, preluvosolurile se întâlnesc pe o fâșie care începe și se termină , de asemenea în jurul Bihariei.

Luvosolurile se întălnesc pe o porțiune pe linia Tinca-Tulcea, continuând pe la vest de Miersig pin Leș pe la sud-vest de Oradea. Cercetările noastre s-au desfășutat pe un astfel de sol. Acestea de asemenea ocupă partea de est a [NUME_REDACTAT] de la sudul localității Beliu până La nord de [NUME_REDACTAT] luvosolurile se întâlnesc de de Tinca până

Hidrisolurile din [NUME_REDACTAT] sunt reprezentate de lăcoviști. Lăcoviștele se întâlnesc pe suprafețe însemănate în Câmpia joasă în jurul localităților: Grăniceri, Zerind, Ciumerghiu, Homorog, Cefa, Ateaș, Toboliu. Solurile gleice sunt prezente în zone de la sud de Talpoș, de până și pe suprafețe mici în [NUME_REDACTAT].

Salsodisolurile sunt reprezentate de difeite tipuri de soloneț prezente în jurul localităților: Zerind, Socodor, Chișineu-Criș, Berechiu, Salonta, Cefa.

Pelisolurile ocupă o suprafață mică în jurul localităților Homorog și Cefa.

Protisolurile sunt reprezentate în special prin solurile aluviale care se ocupă suprafețe mari pe valea [NUME_REDACTAT] și a [NUME_REDACTAT]. Solurile aluviale sunt mozaicate cu suprafețe mici de coluvisoluri, solonețuri, soluri gelice. Suprafețele cu soluri neevoluate de pe valea [NUME_REDACTAT] sunt mai mici decât cele de pe văile [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].

III.4.6.1. Solul din câmpul de cercetare

Preluvosolul din câmpul de cercetare are următorul profil: Ap = 0-; At = 24-; Bt1 = 34-; Bt2 = 54-; Bt/c = 78-; C = 95-. Se remarcă faptul că migrarea argilei coloidale a determinat apariția a două orizonturi de acumulare a argilei coloidale Bt1 și Bt2 cu 39,8% și 39,3% argilă coloidală. (Domuța C., 2009).

Proprietățile fizice și hidrofizice

Pe stratul de 0- preluvosolul din câmpul de cercetare se caracterizează printr-o hidrostabilitate foarte mare a agregatelor de sol mai mari de (47,5%). (tabel 3.3.).

Solul are o porozitate totală mijlocie pe adâncimile 0-, 20-, 40- și mică pe adâncimile 60-, 80- și 100-. Valorile porozității totale scad pe profilul solului de la suprafață spre adâncime.

Conductivitatea hidraulică este mare pe adâncimea 0-, mijlocie pe adâncimile 20- și , mică și foarte mică pe următoarele adâncimi studiate (tabelul 3.3.).

Densitatea aparentă – 1,41 g/cm3 – caracterizează un sol slab tasat pe adâncimea 0-. Pe celelalte adâncimi studiate greutatea aparentă evidențiază un sol moderat și puternic tasat. Pe adâncimea de udare a grâului (0-) și pe 0- solul este puternic tasat.

Capacitatea de câmp are o valoare mijlocie pe întreg profilul de sol, iar coeficientul de ofilire are, de asemenea, valoare mijlocie până la adâncimea de și mare sub această adâncime.

Intervalul umidității active (IUA) sau capacitatea de apă utilă (CU) are valoare mare pe adâncimea 0- și mijlocie pe adâncimea 80-. Pe adâncimile de udare folosite în câmpul de cercetare intervalul umidității active are valoare mare (tabel 3.3.).

Tabel 3.3.

Însușiri fizice și hidrofizice ale preluvosolului din câmpul de cercetare, Oradea

(după Domuța C., 2009 )

Proprietăți chimice

Solul din câmpul de cercetare are o reacție slab acidă pe întreaga adâncime studiată, cu valori crescătoare de la suprafață spre adâncime (tabelul 3.4.).

Aprovizionarea cu humus este slabă, iar cea cu azot totală, slabă – mijlocie, pe întreaga adâncime cercetată. Raportul C/N are o valoare mai mare pe adâncimea 0- (8,01) și scade cu adâncimea de determinare (tabelul 3.4.).

Fertilizarea an de an cu doze de fosfor specifice agrotehnici solurilor irigate, a determinat ridicarea nivelului fosfatic al solului din câmpul de cercetare încât după 16 ani de cercetări staționare cantitatea de fosfor mobil din sol a crescut pe stratul arat de la 22,0 ppm (sol mijlociu aprovizionat) la 150,8 ppm (sol foarte bine aprovizionat).

Conținutul solului în potasiu mobil este mic – mijlociu, cu valori ce cresc de la stratul arat (124,5 ppm pe 0-) spre profunzime (145,4 ppm pe 100-) (tabelul 3.4.).

Conținutul solului în magneziu schimbabil pe profilul solului are o evoluție similară cu a potasiului solului fiind mijlociu aprovizionat cu acest element pe întregul profil.

Manganul activ caracterizează solul din câmpul de cercetare ca sol cu un conținut mijlociu pe adâncimile 0- și 20- și mic pe adâncimile următoare. Solul este moderat submezobazic pe întreaga adâncime studiată (tabel 3.4.).

Tabel 3.4.

Principalele însușiri chimice ale preluvosolului din

câmpul de cercetare, Oradea, [NUME_REDACTAT]

(după Domuța C., 2009 )

Capitolul IV

MATERIALUL ȘI METODA DE CERCETARE

Cercetările s-au efectuat la Oradea, localitate situată la 45003’ latitudine nordică și 21056’ longitudine estică. Câmpul de cercetare este amplasat pe un versant cu panta de 10%. Profilul solului este următorul: Ap= 24 cm; El= 24-34 cm; Bt1=34-54 cm; Bt2= 54-78 cm; Bt/c= 78-95 cm; C= 95-145 cm. Pe stratul arat s-a determinat un conținut de azot mineral accesibil (N-NH+NO3) de 3,86 ppm, 6,0 ppm, conținut în fosfor mobil și 88,5 ppm, conținut în potasiu mobil, valoarea pH este de 5,5. Coeficientul de ofilire are valoare mijlocie pe adâncimea de 0-75 cm și o valoare mare sub această adâncime. Capacitatea de câmp este mijlocie pe întreaga adâncime, iar capacitatea de apă utilă este mare pe adâncimea de 0-50 cm și mijlocie pe adâncimea de 50-150 cm.

O parcelă de scurgere are dimensiunile de 45×3,5 m, iar delimitarea s-a realizat prin panouri metalice la bază și cu digulețe de pământ pe versant. Parcelele de control al scurgerilor au fost cultivate în următoarele variante:V1: cereală păioasă; V2: porumb din deal în vale;V3: porumb pe curba de nivel; V4: pajiște; V5: ogor negru

Umiditatea gravimetrică (A. Canarache, 1990) s-a calculat după formula:

în care: Ug = umiditatea gravimetrică (%);

b = masa solului umed (g);

c = masa solului uscat (g);

a = masa fiolei (g);

100 = factor de raportare procentuală

Calcularea rezervei de apă din sol s-a făcut după formula: (Domuța C., 2000)

Ra = Ug x DA x H;

în care: Ra = rezerva de apă (m3/ha);

Ug = umiditatea gravimetrică (%);

DA = densitatea aparentă (%);

H = grosimea stratului de sol (cm)

Consumul total de apă s-a calculat folosind ecuația de bilanț al apei în solul cu circuit închis (fără aport freatic)

Ri + Pv + ∑m = Rf +∑(e+t), în care:

Ri = rezerva inițială (la semănat, plantat, reluarea vegetației), m3/ha;

Pv = precipitațiile din perioada de vegetație a culturii , m3/ha;

∑m = norma de irigare (m3/ha);

Rf = rezerva finală din sol (la recoltare), m3/ha;

∑(e+t) = consumul total de apă, m3/ha.

Valorificarea apei consumate de către plante se poate calcula cu indicatorii:

Eficiența valorificării apei (EVA) arată cantitatea de producție principală obținută prin consumul unei unități (m3 sau mm) de apă.

în care:

Prod. = producția (kg/ha);

Σ (e+t) = consumul total de apă (evapotranspirația) (m3/ha sau mm/ha).

Valori mai mari ale indicatorului arată valorificarea superioară a apei consumate.

Coeficientul de valorificare a apei totale, notat Kvt (Grumeza N., 1987) sau CVA (Nagy Z., 1992); acesta indică consumul de apă necesar pentru o unitate de produs principal.

Kvt sau

în care:

Kvt sau CVA = coeficienții de valorificare a apei (m3/kg sau mm/kg);

Σ (e+t) = consumul total de apă (evapotranspirația) (m3/ha sau mm/ha);

Prod. = producția principală (kg/ha).

Creșterea valorii acestui indicator reflectă o folosire mai puțin bună a apei consumate.

Recoltarea experiențelor și calculul rezultatelor s-a efectuat cu respectarea instrucțiunilor prevăzută de tehnica experimentală (N.A. Săulescu., N.N. Săulescu., 1967).

Producția principală a fost calculată la umiditatea stas de 15,5%.

Rezultatele de producție au fost prelucrate folosind „analiza varianței” (N.A. Săulescu, N.N. Săulescu, 1967, Domuța C., 2006).

Capitolul V

REZULTATE OBȚINUTE

V.1. Influența eroziunii asupra producției de grâu

În anul 2012, între producția de grâu obținută la baza versantului (67,64 q/ha) și producția obținută la vârful versantului (50,18 q/ha) există o diferență foarte semnificativă statistic (tabel 5.1, Fig. 5.1.). Această diferență se va accentua cu trecerea anilor dacă cultura va fi amplasată din deal în vale.

Tabel 5.1

Influența poziției pe versant asupra producției de grâu, Oradea 2012

DL5% 2,65

DL1% 3,96

DL0,1% 5,26

Fig. 5.1. Influența poziției pe versant asupra producției de grâu, Oradea 2012

Și în anul 2013, între producția de grâu obținută la baza versantului (70,1 q/ha) și producția obținută la vârful versantului ( 52,4 q/ha) există o diferență foarte semnificativă statistic (tabel 5.2, Fig. 5.2.).

Tabel 5.2

Influența poziției pe versant asupra producției de grâu, Oradea 2013

DL5% 350

DL1% 465

DL0,1% 712

Fig. 5.2. Influența poziției pe versant asupra producției de grâu, Oradea 2013

V.2. Influența eroziunii asupra valorificării apei

Primăvara pe adâncimea de 0-150 cm, la cultura grâului de la baza versantului s-a determinat o rezervă de apă mai mare decât la vârful versantului cu 210 m3/ha, rezerva finală fiind de asemenea mai mare la baza versantului decât la vârful versantului.(tabel 5.3)

Tabel 5.3

Bilanțul apei în sol pe adâncimea 0-150 cm la cultura de grâu de la vârful

și de la baza versantului, Oradea 2012

Valorile consumului total de apă au fost cu puțin (1,6%) mai mari la baza versantului comparativ cu vârful versantului, precipitațiile înregistrate în perioada de primăvară- vară (272,2 mm) acoperind cea mai mare parte din consumul total de apă, 67,5% la vârful versantului și 66,5% la baza versantului (tabel 5.4).

Tabel 5.4

Influența poziției pe versant asupra consumului de apă și sursele

de acoperire în condițiile de la Oradea 2012

Poziția pe versant a influențat eficiența valorificării apei consumate, la 1m3 de apă consumat la baza versantului obținându-se 1,65 kg grâu față de numai 1,24 kg cât s-a obținut la vîrful versantului (tabel 5.5).

Tabel 5.5

Influența poziției pe versant asupra eficienței valorificării apei (EVA)

de către cultura grâului, Oradea 2012

Cantitatea de apă consumată la 1 kg de grâu a fost mai mare la vârful versantului comparativ cu baza versantului: 0,8 m3/kg față de 0,61 m3/kg (tabel 5.6).

Tabel 5.6

Influența poziției pe versant asupra coeficientului de valorificare a apei

consumate (CVA) de către cultura grâului, Oradea 2012

În anul 2013, primăvara pe adâncimea de 0-150 cm, la cultura grâului de la baza versantului s-a determinat o rezervă de apă mai mare decât la vârful versantului cu 210 m3/ha, rezerva finală fiind de asemenea mai mare la baza versantului decât la vârful versantului.(tabel 5.7).

Tabel 5.7

Bilanțul apei în sol pe adâncimea 0-150 cm la cultura de grâu

de la vârful și de la baza versantului, Oradea 2013

Valorile consumului total de apă au fost cu puțin (1,6%) mai mari la baza versantului comparativ cu vârful versantului, precipitațiile înregistrate în perioada de primăvară- vară (305,2 mm) acoperind cea mai mare parte din consumul total de apă, 70,9% la vârful versantului și 69,8% la baza versantului (tabel 5.8).

Tabel 5.8

Influența poziției pe versant asupra consumului de apă și sursele de acoperire

în condițiile de la Oradea 2013

Poziția pe versant a influențat eficiența valorificării apei consumate, la 1m3 de apă consumat la baza versantului obținându-se 1,60 kg grâu față de numai 1,22 kg cât s-a obținut la vîrful versantului (tabel 5.9).

Tabel 5.9

Influența poziției pe versant asupra eficienței valorificării apei (EVA)

de către cultura grâului, Oradea 2013

Cantitatea de apă consumată la 1 kg de grâu a fost mai mare la vârful versantului comparativ cu baza versantului: 0,82 m3/kg față de 0,62 m3/kg (tabel 5.10).

Tabel 5.10

Influența poziției pe versant asupra coeficientului de valorificare a

apei consumate (CVA) de către cultura grâului, Oradea 2013

Capitolul VI

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI

Cercetările s-au efectuat la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] Oradea în anii 2012 și 2013 și au vizat studiul influenței eroziunii în condițiile unui versant cu panta de 10% asupra producției de grâu și asupra valorificării apei.

Producțiile de grâu au fost mai mari la baza versantului decât la vârful versantului în anii studiați, diferențele fiind foarte semnificative statistic.

La baza versantului, s-au determinat valori mai mari ale rezervei de apă, și ca urmare, valorile consumului total de apă ale grâului de la baza versantului au fost ușor mai ridicate (1,6% în 2012 și 2,6% în 2013).

La grâul de la baza versantului, s-a obținut o cantitate mai mare de producție principală, comparativ cu grâul de la vârful versantului, diferențele fiind de 32,2% în 2012, de 31,1% în 2013.

Cercetările evidențiază diferențieri importante între producțiile obținute la baza și vârful versantului, chiar și la cultura de grâu – cultură bună protectoare împotriva eroziunii – ceea ce reflectă necesitate stabilirii unei structuri de culturi care să nu accentueze diferențele de producție dintre baza și vârful versantului, produse ca urmare a eroziunii.

BIBLIOGRAFIE

BERCA M., 2004 – Managementul integrat al buruienilor. Ed. Ceres, București.

budoi gh., penescu a., 1996 – Agrotehnică. Ed. Ceres, București.

budoi gh. și colab., 1997 – Lucrările solului componentă de bază a sistemului de conservare a solului. Simpozionul „Alternative de lucrare a solului”, 9-10 oct., .

CANARACHE A., 2001 – Utilizarea eficientă a resurselor funciare din agricultură. În vol. „Cercetarea științifică în sprijinul redresării și relansării agriculturii și silviculturii românești. Ed. Ceres. București.

CIOBANU GH., 2003 – Agrochimia. [NUME_REDACTAT] din Oradea.

Colibaș I., Colibaș maria, tirpe gheorghe, 2000 – Solurile brune luvice, caracterizare și ameliorare, Ed. Mirton, .

domuța c., bronț ilona, 1993 – Cercetări privind influența irigării asupra alcătuirii granulometrice, hidrostabilității, macrostructurale și a capacității de înmagazinare a apei în solurile brune luvice din [NUME_REDACTAT]. Analele ICITID Băneasa-Giurgiu.

domuța c., , 1999 – Cercetări pentru stabilirea unui sistem de agricultură durabilă pe terenurile arabile în pantă din Bihor. [NUME_REDACTAT] din .

domuța c., 1999 – Ameliorarea fertilității solurilor erodate pe terenurile în pantă din vestul țării. Cereale și plante tehnice nr. 7.

domuța c., , șandor maria, 2000 – Researches for establishing a sustainable agriculture system on the erosioned ploughing land from Bihor. [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT]. Agricultural .

domuța c. și colab., 2000 – Irigarea culturilor. Ed. Universității din .

domuța c., , 2000 – Agrotehnica – lucrări practice, partea I. Ed. Universității din .

DOMUȚA C.,, 2001 – Agrotehnică partea I, partea II. [NUME_REDACTAT] din .

DOMUȚA C., 2001 – Cercetări pentru stabilirea unui sistem de agricultură durabilă pe terenurile în pantă amenajabile și neamenajabile antierozional din Bihor. [NUME_REDACTAT]. AMCSIT Politehnica. (date nepublicate)

DOMUȚA C., BANDICI GH., SABĂU N. C., ȘANDOR MARIA, , BREJEA R., 2003 – The erosion influence on the main physics properties and on the yield in the conditions from Bihor. Proceedings of the international symposium „Natural resources and sustainable development”, – Debrecen 2003.

.DOMUȚA C., CIOBANU GH., SABĂU N. C., MARIA ȘANDOR, 2003 – Agricultura durabilă pe terenurile erodate din Bihor. [NUME_REDACTAT] din Oradea.2003

DOMUȚA C., 2005 – Agrotehnica trerenurilor în pantă din nord-vestul României. Ed. Universității

DOMUȚA C., 2006 – Tehnică experimentală. Ed. Universității

DOMUȚA C., 2007- Practicum de agrotehnică. [NUME_REDACTAT] din .

DOMUȚA C., coord., 2011- Eroziunea terenurilor în pantă din Bihor. [NUME_REDACTAT] din .

DOMUȚA C., 2012- Agrotehnică. [NUME_REDACTAT] din .

dumitru elisabeta, 1998 – Cercetări privind modificarea însușirilor fizice și a relațiilor solului cu apa sub influența tehnologiilor agricole. Teză de doctorat. ASAS „[NUME_REDACTAT] Șișești”.

[NUME_REDACTAT]., Ghinea L., [NUME_REDACTAT], 1983 – Bazele biologice ale fertilității solului. Ed. [NUME_REDACTAT]

edwards a.c. et al., 1993 – The role of agroecology and integrated farming system in agricultural sustainability. [NUME_REDACTAT] and Environment, .

guș p. și colab., 1997 – Influența lucrărilor solului asupra producției și a unor însușiri ale solului. Simpozionul „Alternative de lucrare a solului”, 9-10 oct. .

GUȘ P. și colab., 1998 – Agrotehnica. Ed. [NUME_REDACTAT]–Napoca .

jitereanu g., 1995 – Ingineria conservării solului și apei. Curs. Ed. Univ. Agronomice și de [NUME_REDACTAT], .

lăzureanu a., 1993 – Agrotehnica. Ed. [NUME_REDACTAT] S.A. .

și colab., 1998 – Harta terenurilor României la scara 1:1000000 privind riscul și gradul de manifestare a proceselor de eroziune, alunecări, prăbușiri și inundații. În „[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] în Agricultură. București 29 sept. 1999”, vol. II. [NUME_REDACTAT] .

NEAMȚU T. și colab., 1992 – Contribuția asolamentelor la creșterea producției de porumb pe terenurile în pantă. Cereale și plante tehnice nr.1.

NEAMȚU T., RÂCLEA C., 1992 – Protecția agroecosistemelor din zona colinară, consecință a introducerii complexului de măsuri antierozionale. Cereale și plante tehnice nr.3.

NEAMȚU T., 1996 – Ecologie, eroziune și agrotehnică antierozională. Ed. [NUME_REDACTAT].

NICOLAESCU I.M., IOANIȚOAIA H., MIHAIU GH., 2003 – Lucrările de îmbunătățiri funciare – condiție a protecției și dezvoltării mediului rural. În vol. „Probleme actuale ale agriculturii în contextul integrării europene și globalizării”. [NUME_REDACTAT] București.

și colab., 2000 – Lucrările agropedoameliorative. Ed. Ceres, București.

onisie t., 1992 – Agrotehnica. .

și SORAN V., 1999 – Dezvoltarea sustenabilă – o nouă paradigmă în simbioza om-natură. Lucrările simpozionului ,,Agricultura durabilă performantă” [NUME_REDACTAT], București.

răuță c., canarache a., , 1995 – Îndrumător privind lucrările agropedoameliorative. ICPA București

, DOMUȚA C., BERCHEZ O., 1999 – Geneza, degradarea și poluarea solurilor. Partea I. Geneza solului. Ed. Universității din .

, DOMUȚA C., BERCHEZ O., 2003 – Geneza, degradarea și poluarea solurilor. Partea II Degradarea și poluarea solului. Ed. Universității din Oradea.

simota c., 1988 – Effect of [NUME_REDACTAT] on [NUME_REDACTAT] Balance and [NUME_REDACTAT] Estimated with a [NUME_REDACTAT] Model. 11-14 [NUME_REDACTAT] on [NUME_REDACTAT], .

tianu al. și colab., 1992 – Curs de agrotehnică. [NUME_REDACTAT] Atheneum, București.

tianu al., 1995 – Cercetări privind sistemul de lucrări ale solului în ultimii 30 de ani în România. [NUME_REDACTAT] „Lucrările solului” Cluj-Napoca, 22-23 iunie.

timariu gh., 1992 – Fondul funciar al României și măsurile de inventariere, conservare, ameliorare și folosire rațională. Ed. Tehnică agricolă.

TONCEA I., 1999 – Agricultura ecologică în contextul agriculturii durabile. Lucrările simpozionului ,,Agricultura durabilă performantă” [NUME_REDACTAT], București.

, alecu i.n., 1999 – Ingineria sistemelor agricole. [NUME_REDACTAT] București.

unger p., cossel d., 1991 – Tillage implement disturbance effects on soil properties, related to soil and water conservation, a literature review. Soil and [NUME_REDACTAT] 19.

zăhan P., Bandici gh., 1997 – Mic dicționar de agrobiologie. [NUME_REDACTAT] din .

zăhan P., bandici gh., 1999 – Agrotehnica solurilor acide din N-V României. [NUME_REDACTAT] din .

**** – Metodologia elaborării studiilor pedologice. ICPA București, 1987.