Influenta Divortului In Familie Asupra Stimei de Sine la Adolescenti

Influența divorțului în familie asupra stimei de sine la adolescenți

CUPRINS

Adnotare(română)

Adnotare(engleză)

Introducere

Capitolul I. Abordări teoretice ale familiei dezorganizate în urma divorțului

Familia dezorganizată în urma divorțului: delimitări conceptuale

1.2. Cauzele separării prin divorț a partenerilor

1.3. Dimensiunile divorțului și efectele acestuia asupra partenerilor și copiilor

1.4.Concluzii la capitolul I

Capitolul II. Stima de sine la adolescenți

2.1. Repere teoretice ale stimei de sine

2.2. Specificul dezvoltarii stimei de sine la adolescenți

2.3. Efectele divorțului părinților aupra stimei de sine a adolescenților

2.4. Concluzii la capitolul II

Capitolul III. Demersul experimental ale influenței divorțului părinților asupra stimei de sine la adolescenți

3.1. Particularități metodologice de studiere a stimei de sine la adolescenții din familii dezorganizate în urma divorțului

3.2. Influența divorțului părinților asupra stimei de sine la adolescenți: demers constatativ

3.3. Concluzii la capitolul III

Concluzii generale și recomandări

Bibliografie

Anexe

INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. Familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viată, interese și întrajutorare”.Familia este unitatea în care copiii se dezvoltă armonios, având modele parentale pe care și le pot însuși.

Conform Biroului Național de Statistică al Republicii Moldova (statistica.md): În 2013, au fost înregistrate 24 500 de căsătorii sau cu aproximativ 200 mai multe decât în 2012. Astfel, cifra se află pentru prima dată în ultimii ani în creștere, după ce timp de 5 ani cifra s-a aflat în scădere.

Totodată, numărul divorțurilor a constituit aproape 11 mii, la fel ca în anii precedenți. Chiar dacă adolescenții mai mari care trăiesc divorțul părinților au o mai mare putere de înțelegere a ceea ce se întâmplă între părinți, sunt predispuși la frustrare și pot resimți o lipsă de putere pentru restabilirea situației și adesea se implică în consum de alcool, droguri, activitatea sexuală prematură, comportamente agresive și delicvente ca formă de exprimare a supărării. Granițele dintre vârste se estompează și deseori adolescentul devine confidentul părintelui rezident și adesea este nevoit să asculte criticile și blamările părintelui plecat, dar și o parte din responsabilitățile casei pot fi preluate de copilul adolescent ceea ce face ca viața acestuia să sufere un dezechilibru semnificativ. Adolescenții au o descreștere la nivelul stimei de sine, lipsa de încredere și conflicte mai frecvente la nivelul relațiilor romantice și o mai mare probabilitatea a divorțului la vârsta adultă.

Pentru mulți adulți, divorțul este o perioadă a unei reforme la nivelul identității personale și a schimbărilor rapide în mai multe aspecte ale vieții. Rezultatele dezechilibrului parental pot fi manifestate sub forma unei deznădejdi temporare sau pe termen mai îndelungat poate apărea alcoolismul, abuzul de medicamente și depresia.

Aceste simptome sunt mai intense în primii ani după divorț, perioadă în care părinții trebuie să învețe să negocieze aspectele financiare și sociale, și să se adapteze la schimbările emoționale.

Una dintre cele mai mari și importante sarcini ale vieții noastre este stima de sine. Cunoașterea și formarea unei imagini pozitive despre sine sunt variabile fundamentale în funcționarea și adaptarea optimă la mediul social, în menținerea sănătății mentale și emoționale. Schimbările sociale și economice radicale ce au avut loc în ultimii ani‚ au afectat toate sferele vitale ale omului‚ inclusiv integritatea personalității. Sporirea instabilității la toate nivelele sistemului social, acutizarea tendințelor nefavorabile pentru viața și activitatea generației în creștere duc la manifestarea diferitor forme ale inadaptării persoanei la nivel intern psihologic și extern social. Un copil la orice vârstă are nevoie să fi e acceptat și respectat, indiferent cum este el, are trebuința de iubire din partea celor apropiați (mamă, tată), fără să aibă performanțe deosebite în anumite domenii.

Afecțiunea, aprecierea, respectul acordat din partea părinților nu trebuie condiționate de performanțe școlare sau de alți factori. Respectul, aprecierea, recompensa sunt stimuli ce încurajează dezvoltarea personală, previn și remediază atitudini și comportamente deficitare.

Autorii care au cercetat problemele de familie sunt : Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu; Elena Bonchiș , Dimitriu C,etc. iar cei care au realizat cercetari despre stima de sine sunt : Iluț, P.,Nathaniel Branden, etc .

Obiectul cercetării îl constitue influența divorțului părinților asupra stimei de sine la adolescenti.

Scopul cercetării: Determinarea influenței divortului părinților asupra stimei de sine la adolescenți.

Ipoteza cercetării: divortul părinților în familie influețează negativ asupra stimei de sine la adolescenti.

Obiectivele cercetării:

1.Analiza reperelor teoretice ale familiei dezorganizate în urma divorțului;

2.Generalizarea sfecificului stimei de sine la adolesceti;

3.Analiza cercetării experimentale a stimei de sine la adolescenți din familii dezorganizate în urma divorțului;

4. Elaborarea sugestiilor si recomandărilor pentru formarii stimei de sine adecvate la adolescenti.

Metode de cercetare:

Pentru realizarea obiectivelor și validarea ipotezei cercetării s-au utilizate urmatoarele metode:

metode teoretice: analiza literaturii de specialitate, sinteza, generalizarea

metode empirice:

chestionarea (scala de măsurare a nivelului stimei de sine după Moris Rosenberg,1965)

studiul de caz

Valoarea teoretică a cercetării constă în determinarea influenței divorțului în familie asupra stimei de sine la adolescenți, determinarea particularităților a stimei de sine. Stima de sine contribuie la formarea unei imagini pozitive despre sine, adaptarea optimă la mediul social, în menținerea sănătății mentale și emoționale.

Valoarea aplicativă a cercetării: constă în determinarea particularităților strategiilor de reglare a stimei de sine la adolescenți din familii divorțate. Rezultatele acestei cercetări vor fi utile în practica psihopedagogică pentru diriginți, în scopul de a eficientiza managementul clasei de elevi. La fel pentru psihologul școlar si consilierului educațional ,oferindule informații despre particularitațile acestor adolescenți, care la rindul lor vor servi pentru activitate mai eficientă a acestor cadre și ca un mijloc de imbunatațire a stimei de sine a celor adolescenți care au nevoie de acest suport.

CAPITOLUL I: ABORDĂRI TEORETICE ALE FAMILIEI DEZORGANIZATE ÎN URMA DIVORȚULUI

1.1. Familia dezorganizată în urma divorțului: determinări conceptuale

Se spune că e inutil să oprești scurgerea timpului și că cel mai bine este să înveți să mergi în aceeași direcție cu el.

Succesul deplin nu este asigurat atuni cînd privești dinspre tine spre aceea ce e în jurul tău, ci atunci când privești dinspre mediul în care exiști și acționezi către eul tău.

Constituind cea mai veche dintre instituțiile create de om, de-a lungul existenței sale social-istorice, familia reprezintă o formă de comunitate umană ale cărei relații între membrii săi (relații de esență natural-biologică, spiritual-afectivă și moral-juridică) permit continuitatea oricărei societăți umane și evoluția societății. Perenitatea oricărei societăți poate fi asigurată numai prin reproducere biologică și socială, iar aceste funcții de importanță fundamental pentru viitorul ei sînt îndeplinite de familie. [1, p 20]

Din punct de vedere etimologic, semnificațiile concept familie pun în evidență variabilitatea istorică a institușiei pe desemnează. Termenul “familie” provine de la latinescul “famulus” (servitor), ceea ce, potrivit Dicționarului etimologic al limbii latine, desemnează “ansamblul sclavilor și al servitorilor ce trăiau sub același acoperiș”, iar mai apoi casa în întregime: stăpânul – pe de o parte, soția, copii și servitorii – pe de alta. Prin extensie de sens, familia a ajuns să cuprindă agnati (rudele pe linie paternă) și cognati (rudele pe linie maternă) și să devină sinonimă cu gens (comunitate formată din toate rudele de sânge) în limbajul current, dar nu și în cel juridic. [12, p 83]

Căsătoria înseamnă actul juridic pe care îl încheie cei care vor să se căsătorească, exprimând acordul de voința al persoanelor respective, de asemenea încă una din definițiile căsătoriei este aceea că desemnează situația juridică, în principiu permanență, a celor căsătoriți, adică statutul legal al soților.

         Codul familiei prevede că în timpul căsătoriei soții au obligația de a purta un anumit nume.

Termenul “căsătorie” poate avea și înțelesul de instituție juridică, adică ansamblul normelor juridice care reglementează căsătoria. [11, p 15]

Derivând din latinescu famulus – „sclav domestic”, termenul familie s-a schimbat în decursul vremurilor, căpătând conotații diferite. Familia a fost și este un mdiu de generare și regenerare a resursei umane, dar și al formării personalității viitorilor adulți. Ea constituie mediul natural al copilului, exercitând o influență esențială asupra dezvoltării acestuia. Reprezentând una dintre verigile sociale cele mai vechi și mai specifice în asigurarea continuității și afirmării ființei umane, familia a devenit obiect de studiu sistematic abia în epoca modernă. Căutând o difiniție a familiei, ne-am confruntat cu poziții diferite, pentru că, așa cum subliniază Georgescu Roegen (1975) termenul familie nu are un conținut și o sferă noțională bine circumscrise, el stând sub semnul a ceea ce autorul numește „noțiune înconjurată de zone de penumbre”. Cu toate acestea, încercările de definire a familiei sunt numeroase.

Astfel, Doron și Parot (1999) definesc familia ca un grup de indivizi uniți prin legături transgeneraționale și interdependente privind elementele fundamentale ale vieții. Sillamy (2000) subliniază că familia este o instituție socială bazată pe sexualitate și pe tendințele materne și paterne, a cărei formă variază de la o cultură la alta. Însă familia nu este privită numai ca o instituție, ci și ca o ideologie. Moxnes (apud Pescaru-Băran, 2004) sublinează că, într-adevăr, familia presupune anumite relații între oameni, dar și cu privire la ideologii, relațiile dintre sexe, dragostea maternă, intimitatea familiei. Una dintre cele mai inovocate difiniții date familiei aparține lui Murdick; potrivit acesteia, familia este un grup social caracterizat prin rezidență comună, cooperare economică și reproducere. Ea include adulți de ambele sexe, dintre care cel puțin doi au relații sexuale recunoscute social și unul sau mai mulți copii proprii sau adoptați, pe care-i cresc și îngrijesc. Broderick (apud Pescarun-Băran, 2004) sublinează că familia este cea mai puternică structură umană evolutivă; ea va persista mai mult decât orice alt sistem, deoarece poartă cu sine elemente de cultură și civilizație.

Abordarea ca sistem a familiei o întâlnim și la alți autori, între care Schaffer (2005). Din această perspectivă, familia este văzută atât ca totalitatea complexă, cât și ca fiind alcătuită din subsisteme ce pot fi tratate ca entități independente. Ca orice sistem, familia se supune următoarelor principii:

-Totalitate, familia nu poate fi considerată o sumă a componentelor individuale sau a relațiilor; ea are proprietăți, cum ar fi coeziunea sau atmosfera emoțională, e nu pot fi aplicate părților;

-Integritatea subsistemelor se referă la faptul că fiecare sistem este alcătuit din subsisteme care relaționează între ele, fiecare relație putând fi privită, la rândul ei, ca un subsistem;

-Circularitatea influnței se referă la faptul că toate componentele sunt interdependente, în sensul că un anumit comportament al copilului este influențat și influențează la rândul său;

-Stabilitatea și modificarea se referă lamană evolutivă; ea va persista mai mult decât orice alt sistem, deoarece poartă cu sine elemente de cultură și civilizație.

Abordarea ca sistem a familiei o întâlnim și la alți autori, între care Schaffer (2005). Din această perspectivă, familia este văzută atât ca totalitatea complexă, cât și ca fiind alcătuită din subsisteme ce pot fi tratate ca entități independente. Ca orice sistem, familia se supune următoarelor principii:

-Totalitate, familia nu poate fi considerată o sumă a componentelor individuale sau a relațiilor; ea are proprietăți, cum ar fi coeziunea sau atmosfera emoțională, e nu pot fi aplicate părților;

-Integritatea subsistemelor se referă la faptul că fiecare sistem este alcătuit din subsisteme care relaționează între ele, fiecare relație putând fi privită, la rândul ei, ca un subsistem;

-Circularitatea influnței se referă la faptul că toate componentele sunt interdependente, în sensul că un anumit comportament al copilului este influențat și influențează la rândul său;

-Stabilitatea și modificarea se referă la faptul că familia este un sistem deschis.

Plecând de la aceste considerente, autorul consideră familia ca fiind un grup de oameni format dintr-un bărbat și o femeie, uniți prin căsătorie, și copiii pe care acest cuplu îi aduce pe lume. Deși acceptă ideea că familia tradițională a suferit numeroase modificări, R. Schaffer o consideră structura de bază a unei societăți. O definiție mai modernă a familiei este cea oferită de Coser Laub Rose: familia „este un grup ce are anumite atribute organizaționale, cum ar fi: își are originea în căsătorie, este alcătuită din soț, soție și copii născuți din căsătoria lor, cu toate că și alte rude își pot găsi un loc aproape de grupul nuclear, iar grupul e unit prin drepturi și obligații morale, legale, economice, religioase și sociale”.

În literatura română, Stănoiu și Voinea oferă familiei următoarea difiniție: „grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legate prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund una pentru alta în fața societății”. Observăm deci multitudinea perspectivelor de definire a familiei. Dificultatea definirii termenului derivă – subliniază Chipea – tocmai din „ multitudinea perspectivelor din care este abordată familia, din suprapunerea obiectivului și subiectivului, a formalului și informalului”.

Familia este una dintre cele mai importante instanțe socializatoare. Independent de societatea în care este plasată, familia are o structură și scheme de interacțiune care au un efect asupra copiilor. Familia introduce copiii în lumea relațiilor interpersonale, ei sunt îngrijiți pentru că sunt dependenți și primesc atenție pentru sociabilitatea lor. Pe măsură ce trece timpul ei devin conștienți de prezența altor persoane (și de dorințele, interesele acestora), învață să împartă spațiul (resursele) cu alte persoane iar interacțiunile presupun afecțiune, disciplină etc.; copilul își dezvoltă capacitatea de a interacționa cu alte persoane. Familia este primul grup de referință al copilului, îi adoptă normele, valorile și practicile de evaluare a propriului comportament.

Familia este principalul agent al socializării copilului, ea are rol de intermediar între societatea globală și copil, constituind locul în care se modelează principalele componente ale personalității umane. Abilitățile ce țin de construirea vocabularului și dezvoltarea dialectelor vin de asemenea din familie. Familia susține, încurajează, pedepsește, având un efect marcant asupra dezvoltării valorilor copilului. Dacă, de exemplu, copilul învață de la părinți că tăcerea este cel mai prețios lucru, același aspect al culturii se va refl ectă și în comportamentul lui. [17, p 56]

În aceeași manieră, Kiff subliniază că structura familiei se referă la diferitele aspecte ale acesteia, la modalitățile de organizare, la relațiile de putere din interiorul grupului, la numărul membrilor familiei etc. Când vorbim de tipologii familiale, ne gândim la structurile de idei sau norme în baza cărora acestea se constituie. Numeroși sociologi, istorici și antropologi au încercat să descrie și să explice variațiile și schimbările familiei de-a lungul timpurilor.

Vom prezenta mai jos câteva caracteristici ale tipurilor de familie:

1.Familia extinsă

Familia extinsă sau familia unită (foint family) cuprinde pe lângă nucleul familial și alte rude și generații: părinți, frați, surori ai/ale soțului/soției, bunici, unchi, mătuși etc. (Iluț, 1995). De regulă, în familia extinsă se regăsesc trei generații. Întâlnită preponderent în societățile nonindustriale, familia extinsă este considerată tradițională, o strutură de tip autoritar, condusă de un pater familias (Mitrofan și Mitrofan, 1991). În familiile extinse, membrii conviețuiesc laolaltă, iar diviziunea muncii și rolurile sunt bine stabilite. Alegerea este făcută de părinți pe baza statusului economic și social. Mitrofan și Ciupercă (2002) subliniază că familia extinsă include relații relative și nonrelative între membrii care locuiesc împreună în același spațiu, reprezintă două-trei generații reunite și uneori colaterale. În familiile extinse sistemul de reguli și norme se perpetuează de la o generație la alta, conservatorismul fiind caracteristica principală.

Familia extinsă se aseamănă cu o mică comunitate: copiii petrec mai mult timp în compania adulților, fapt ce ar putea influența în sens pozitiv dezvoltarea lor. Femeile stau însă acasă și fac menajul pentru întreaga familie, fiind responsabile și de educația copiilor, de însușirea limbii materne sau a bunelor maniere. În multe culturi (Africa, Coreea, India, Estul Asiei) familia extinsă constituie baza comunității.

2.Familia nucleară

Sintagma „familie nucleară” este folosită pentru delimitarea unui grup alcătuit de regulă din tată, mamă și copiii lor. De-a lungul istorie, familia a fost considerată baza societății, expresia uniunii pe temeiul dragostei dintre un bărbat și o femeie, care procreează și cresc copii. După opinia lui Merriam-Webster, sintagma datează dinainte de 1947. Antropologul Mead susține centralitatea familiei nucleare în societatea umană.

Cu alte cuvinte, vorbim de o pereche maritală care locuiește în același spațiu și se gospodărește. Aceeași autoare sublinează că se folosește frecvent sintagma „diadă nucleară” care desemnează ansamblul interrelațiilor ce se stabilesc între cele trei roluri din cadrul acestui tip de familie: soț-soție; tată-copil; mamă-copil. Se întâmplă uneori ca aceste diade să nu fie complete, întâlnindu-se următoarele situații:

tată cu un copil/copii;

mamă cu un copil/copii;

un cuplu fără copii;

doi sau mai mulți frați fără părinți.

Familia nucleară devine mai populară la începutul secolului XX, fiind în mare parte rezultatul unor practici promovate de o serie de industriași, între care și Ford, grație cărora din ce în ce mai multe familii ajung să fie independente din punct de vedere economic față de familia extinsă.

Numită și “familie conjugală”, acest tip de grup este o structură domestică, bazată, de regulă, pe egalitate și consens. Alegerea partenerului se bazează pe afecțiune, pe libertatea opțiunii, pe comunicare și acțiuni în comun. Iluț consideră că familia nucleară este “nucleul” tututor celorlalte structure familiale, este o unitate minimală a organizării sociale. Comparative cu familia extinsă, familia nucleară este mai expusă instabilității, “divorțul emotional fiind mai frecvent decât cel legal”. În ontextul civilizației industrial, familia nucleară este preferată de majoritatea indivizilor, ea asigurând unele funcții de bază, cum ar fi: cooperare economică între soți, relații sexuale, reproducere și educarea copiilor. Fiind un grup mai mic, relațiile interpersonale sunt mai intense, implică un grad sporit de competență emoțională și socială, sunt mai flexibile, mai creative. Unii cercetători consideră familia nucleară o “familie intactă”. Ea este extrem de importantă în creșterea și educarea copiilor, în asimilarea de către aceștia a normelor de etică. Adultul, respective soțul sau soția găsește în familie un refugiu în fața competiției socio-economice care poate duce la dezumanizare; familia aceasta îi oferă căldură, înțelegere, armonie, protective. În zilele noastre, o familie nucleară bine înghegată îi ajută pe membrii ei să facă față situațiilor stresante: ea devine o rețea cu un important rol protective.

3.Familia monoparentală

O categorie aparte de familie, a cărei frecvență a crescut mult în ultimul timp, este cea monoparentală; aceasta se distinge de familia nucleară ca structură doar prin absența unui părinte. Ea este o unitate socială constituită dintr-un singur părinte și unul sau mai mulți copii.

Abordarea familiei monoparentale trebuie să se țină cont de o serie de aspecte: motivul sau experiența care au generat apariția acestei categorii; vârsta mamei; numărul de contacte cu tatăl absent; suportul social care stă la dispoziția mamei; abilitatea acesteia de a face față problemelor. Din această perspectivă, Stănciulescu menționează că familia monoparentală poate fi consecința unor experiențe diferite, autoarea făcând trimitere la:

nașterea unui copil în urma unei experiențe sexuale juvenile care nu se finalizează cu o căsătorie;

decizia unei femei de a avea un copil în afara unei căsătorii legale;

decesul unuia dintre parteneri;

divorțul unor cupluri cu copii minori.

Pentru că în cele mai multe situații mamele rămân să-și crească singure copiii, cele mai multe studii le-au avut ca obiect. S-au constatat astfel problemele cu care acestea se confruntă, și anume:

venit scăzut: se consideră că cei care trăiesc în familii monoparentale pot fi incluși în categoria „populațiilor de risc”, fiind condamnați să îngroașe rândurile celor care luptă pentru subzistență, eșuează în plan școlar sau, mai rău, sunt predispuși la fenomene de delincvență juvenilă;

îndrumare parentală inadecvată, generată în principal de absența modelului patern;

insuficientă atenție acordată copilului/copiilor de mamă, din cauza multiplelor probleme la care trebuie să facă față;

schimbarea frecventă a domiciliului, fapt ce generează slăbirea legăturilor cu comunitatea și, consecutiv, pierderea „capitalului social”.

Situațiile în care tatăl este singurul părinte încep să devină din ce în ce mai uzuale, consecințele asupra copiilor fiind aceleași ca cazul mamelor singure. Studiile efectuate până acum nu relevă diferențe semnificative; mai mult, ele subliniează că și tații sunt capabili de afecțiune și sensibilitate.

Mitrofan și Ciupercă subliniază că experiența de părinte singur nu este neapărat devastatoare: este o experiență ce duce la schimbări în raporturile dintre părinți și copii. Se pare că elementul fundamental de asigurare a unor surse maxime de dezvoltare este situația socială a părintelui rămas singur, indiferent de experiența care a generat-o. Natura umană, susține Schaffer (1998), este flexibilă și poate să se dezvolte satisfăcător într-o mare varietate de structuri familiale, calitatea relațiilor dintre indivizi, căldura, armonia, înțelegerea reciprocă fiind factori care primează.

4.Familia compusă sau familia cu părinți vitregi

Astăzi a devenit o adevăratăregulă. Numită și „familie amestecată” (Stăniulescu, 1997) sau „mixtă”, acest tip de familie rezultă din căsătoria a doi părinți rămași singuri cu copii proprii și/sau copii comuni. Problema cea mai complicată care poate să apară este cea a raporturilor stabilite între copil/copii cu părintele vitreg. Recăsătorirea îl face pe copil să împartă afectiv părintele cu noul partener al acestuia, se teme de modificarea regulilor, trăiește sentimentul de vinovăție sau este pus în situația de a renunța la dorința de a-și vedea părinții din nou împreună.

Opiniile cercetătorilor cu privire la familia vitregă sunt diferite:

negativiștii susține ideea căsătoriei pe termen lung, plecând de la supoziția că părintele vitreg este, de regulă, inferior celui biologic;

voluntariștii consideră că părinților vitregi ar trebui să li se permită să-și asume responsabilității;

reformiștii susțin definirea legală a drepturilor și responsabilităților părinților vitregi.

Ei afirmă că părinții vitregi sunt „părinți de facto” dacă locuiesc împreună și asigură cel puțin jumătate din sprijinul acordat de părintele natural. Mai recent, definiția familiei vitrege este extinsă și asupra cuplurilor care coabitează fără să fie căsătorite. De asemenea, termenul poate fi aplicat și unor relații noncustodiale cu referire la copii care nu locuiesc cu părinții lor. O familie vitregă poate fi „simplă”, dacă un singur membru al cuplului are copii din prima căsătorie, sau „complexă” ori „amestecată” (blended), dacă ambii membrii ai cuplului au copii din prima căsătorie. Cea mai comună formă a acestui tip de familie este cea compusă din mamă (cel mai adesea, mama primește custodia copilului) și tată vitreg. După unele statistici, o treime dintre copiii unor astfel de familii s-au născut dintr-o legătură extraconjugală, iar două treimi rezultă din divorțul sau decesul unui părinte. [2, p 17]

Dezorganizarea familiei prin divorț ridică probleme și dificultăți puternice pentru parteneri, afectând stabilitatea familiei, căsătoriei și antrenând după sine multiple efecte demografice și sociale negative. Și aceasta în condițiile în care majoritatea statisticilor indică cele mai înalte frecvențe ale impactului negativ al dezbinării și destramării cuplului familial asupra copiilor, și chiar asupra vieții ulterioare a partenerilor. Dincolo de aspectele sale anomice pentru funcționarea întregii vieți sociale, dezorganizarea familiei prin divorț impiedică, o perioadă mai mult sau mai puțin îndelungată, pe adulți și, în permanență, pe copil, să primească sprijinul emoțional și securitatea atât de necesare unui echilibru și unei dezvoltări armonioase a personalității. Dintre toate evenimentele negative care pot exista la un moment dat în viața indivizilor – absența afecțiunii, conflictele între soți, confruntarea cu probleme economice indisolubile, alcoolism, privarea de libertate a unuia dintre părinți, etc – divorțul pare a exercita cele mai puternice influențe negative asupra copilului, în special a adolescentului, care este extrem de sensibil la aceste crize și este traumatizat profund suflețește de ruptura care se produce în urma despărțirii părinților săi. Cu cât vârsta lor va fi mai mică, cu atât traumele pe care le vor simți, ca urmare a separării părinților, vor fi mai puternice. [1, p 155]

1.2.Cauzele separării prin divorț a partenerilor

Divorțul nu mai este considerat o aberație în cadrul ciclului vieții normale de familie, ci o perioadă de tranziție normală pentru numeroase familii. Motivele legate de divorț se referă la dificultăți legate de comunicare și intimitate, la echilibrul puterii sau la structura rolurilor maritale, la stabilirea și menținerea unui nivel satisfăcător de intimitate psihologică, la așteptări nerealiste sau la evoluția în direcții diferite. Alți factori determinanți ai deciziei de a divorța sunt legați de abuzul sau dependența de alcool, de abuz fizic, infidelitate sau probleme de natură sexuală.

Studiile observaționale cu privire la cuplurile care ulterior ajung la separare indică faptul că ele se implică gradual în tot mai multe interacțiuni negative (critică, dispreț, defensivitate și împietrire), ajungându-se în situația în care partenerii își percep reciproc doar comportamentele negative, ignorându-le pe cele pozitive. Simultan, ei atribuie intenții negative, globale și stabilite comportamentele negativ sau ambiguu al partenerilor, considerând comportamentele pozitive ca fiind circumstanțiale. Urmează tentativele solitare și nu comune de rezolvare a problemelor, izolarea și viețele paralele, reconstruirea istoriei căsniciei într-o manieră negativă și, în final, decizia de a divorța.

Dacă neînțelegerile sunt profunde, de natură cronică, și induc în familie un conflict continuu, vechiul concept de a rămâne împreună de dragul copiilor este nesustenabil: rezultatele cercetărilor indică faptul că, pe termen lung, un conflict marital poate fi asociat cu mai multe probleme la nivelul copiilor familiei decât divorțul în sine, majoritatea copiilor fiind capabili să reducă intensitatea emoțiilor negative asociate despărțirii părinților în cel mult doi ani de la momentul producerii divorțului. Amato consideră conflictul parental ca singurul predictor puternic al dificultăților de adaptare a copilului după divorț.

În ceea ce privește impactul asupra rolurilor parentale, toate schimbările menționate pot compromite capacitatea părințiolor de a-și exercita în mod armonios rolurile în raport cu copii lor sau de a coopera în scopul de a răspunde nevoilor de siguranță, grijă, control, educație și relație ale copiilor lor. În această perioadă se dezvoltă stiluri parentale diferite: parentingul cooperativ (părinții dezvoltă un set unic de roluri și rutine valabil în ambele case); parentingul paralel (fiecare părinte dezvoltă un set de roluri și rutine și fac doar încercări limitate de a unifica aceste roluri) parentingul conflictual (membrii fostului cuplu nu comunică direct, ci își transmit mesaje exclusiv prin intermediul copiilor, punîndu-i într-o situație extrem de stresantă).

Impactul divorțului asupra copiilor este diferit și în funcție de stadiul de dezvoltare în care acesta se află în momentul producerii divorțului. Dacă divorțul are loc în perioada în care copilul are cel mult 2 ani, în perioada preșcolară pot să apară atașamente nesigure (copilul este anxios, rezistent, frustrat, negativist, aparent mofturos, greu de liniștit la contactul cu îngrijitorul sau este anxios-evitant – evită îngrijitorul și contactul cu acesta, manifestând o responsivitate emoțională și relațională redusă) și să le lipsească deprinderile de relaționare socială specifice vârstei (dificultății în stabilirea relațiilor cu covârstnicii și dependență excesivă față de profesori sau alte persoane percepute ca semnificative). Tot în cazul acestor copii, în perioada școlară pot apărea performanțe școlare slabe sau poate fi sesizat un coeficient de inteligență mai scăzut.

În perioada adolescenței (13-18 ani), divorțul părinților poate amplifica nivelul conflictului părinți-copii, poate favoriza un debut timpuriu al vieții sexuale, decizia pentru o căsătorie la o vârstă prematură, alegerea de către fete a unui partener nepotrivit, problematic (dependent de alcool, iresponsabil). Adolescenții pot să pună sub semnul întrebării competența lor de a fi parteneri stabili, de a construi sau menține o relație de iubire; de asemenea, pot manifesta vulnerabilități cu privire la viitoarele lor căsnicii. În plus, pot apărea delincvența juvenilă, promiscuitatea sexuală, depresia, deciziile impulsive, imature. Și în cazul lor pot apărea conflictele de loialitate, strategiile folosite variind între retragerea din interacțiunile de familie și supraprotecție și opțiunea pentru o viață socială frenetică. În cazul fetelor adolescente, Wallerstein (1984, apud Robinson, 1991) descrie „efectul somnambulului”, care se referă la categoria de fete care pot să facă față cu succes divorțului părinților până în momentul intrării în perioada vieții adulte, când manifestă frica de angajament sau alte anxietăți legate de construirea unei relații stabile de cuplu.

Uneori, adolescenții, suprizând vulnerabilitatea emoțională a unui părinte, pot simula indiferența legată de despărțire sau pot prelua ei înșiși roluri parentale în raport cu părintele pe care îl percep ca demn de protejat sau fragil. Totuși, prin suprimare nevoilor legate de dragostea parentală pot dezvolta vulnerabilități ulterioare. Adesea se înregistrează o accelerare cel puțin aparentă a procesului de maturizare a copiilor care trăiesc alături de un singur părinte, fiind implicați în procesul decizional în ceea ce privește treburile casnice, preluând rolurile părintelui care lipsește sau devenind prietenul și confidentul părintelui cu care rămân. De asemenea, mai ales adolescenții, pot prelua parental al adultului are lipsește în raport cu frații mai mici.

Perioada preșcolară pare a fi vârsta vulnerabilă în ceea ce privește momentul producerii divorțului parental, copiii foarte mici sau cei mai mari prezentând mai multă reziliență. Cu cît copiii sunt mai mici, cu atât mai scăzută este probabilitatea de a reacționa intens negativ la divorțul părinților: e mult mai posibil ca ei să își perceapă părinții într-un mod realist, ca o combinație de atribute pozitive și negative, și să își asume responsabilități, declarând că, în urma divorțului, au devenit mai puternici. Ei pot înțelege că, în ciuda faptului că unul dintre părinți locuiește în afara căminului său, legăturile emoționalepot fi menținute.

E. Mavis Hetherington clasifică în trei categorii copiii din familiile care se confruntă cu divorțul: învingători, învinși și supravețuitori. Evident, mai afectați tind să fie copiii care devin centrul conflictului ulterior al părinților lor. În aceste condiții, copiii pot adopta o serie de strategii cu rol în managementul disputelor interparentale: din dorința de a-și împăca părinții la copiii pot adopta o serie de strategii cu rol în managementul disputelor interparentale: din dorința de a-și împăca părinții la copiii mici poate apărea simularea unei stări de rău, regresul la niveluri anterioare de dezvoltare, tendința de a reduce distresul parental devenind triști ei înșiși la începutul sau sfârșitul vizitei părintelui cu care nu locuiesc; alți copii se pot transforma în țapi ispășitori pentru a absorbi conflictul dintre părinți sau pot opta să se retragă, cel puțin temporar, din relația cu un părinte pentru a demonstra loialitatea față de celălalt.

Wallerstein și Kellz disting șapte criterii prin care procesul de divorț al părinților pare să afecteze comportamentul și rezultatele pe termen lung ale copiilor:

măsura în care părinții sunt capabili să separeu conflictul marital de rolurile parentale;

schimbările survenite în relația părinți-copii;

măsura în care copilul poate dezvolta o relație de nonrespingere față de părintele noncustodial;

caractristicile și personalitatea copiilor;

capacitatea copiilor de a obține suport din relațiile cu părinții și cu ceilalți membri ai rețelelor sociale;

sexul și vârsta copiilor;

absența furiei și depresiei continue.

În mod cert, copiii evoluează mai bine dacă în viața lor se implică în mod constant ambii părinți. Contactele frecvente cu părintele cu care copilul nu mai locuiește sunt asociate cu dezvoltarea pozitivă, adaptarea socială, relațiile satisfăcătoare. Relația coparentală dezirabilă este cea care permite părinților să-și realizeze obligațiile și responsabilitățile legate de creșterea copiilor după divorț, într-un cadru nemarcat de ostilitate sau animozități, păstrând principii consistente ce asigură un mediu familiar și predictibil în care copilul este recompensat pentru comportamentele pozitive, dar și disciplinat în cazul apariției comportamentelor inacceptabile.

„Familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viată, interese și întrajutorare”. Astfel familia este unită prin căsătorie, iar divorțul este procesul desfacerii căsătoriei. Familia este unitatea în care copiii se dezvoltă armonios, având modele parentale pe care și le pot însuși. Lipsa unuia dintre părinți nu face altceva decât să dezechilibreze întreg sistemul familial, apărând o încărcătură de rol atât a părintelui rămas singur cât și a copiilor. De asemenea se modifică curba ascendentă a formării personalității copiilor, apărând o carență atât în educație cât și în structura afectivă a copiilor. Familia este singurul loc în care copiii se dezvoltă armonios din punct de vedere psihic, fizic și afectiv. „Familia este un context propice pentru socializarea copiilor și aproape universal, fiind înzestrată cu mijloace eficiente de control și cunoscând bine personalitatea copiilor”.

Înțeleasă și concepută ca funcționalitate integrală a familiei, normalitatea vieții familiale impune exercitarea adevărată a tuturor funcțiilor, rolurilor și sarcinilor din cadrul familiei. Absența uneia din aceste funcții, datorată unei organizări deficitare a structurii familiei (dezorganizarea ei) are o serie de implicații. O dată cu schimbarea compoziției familiale se schimbă rolurile familiei, conținutul acestora, precum și calitatea interacționistă dintre membri. În această situație, familia ca întreg se dezorganizează, performanțele ei devin minime, iar climatul său se deteriorează, exercitând influențe negative dintre cele mai profunde asupra membrilor comunității familiale. O familie, lipsită de funcționalitate normală, este o familie dezorganizată. Disfuncțiile ei apar și mai vizibil în situațiile de divorț, când căsătoria eșuează, în majoritatea cazurilor despărțirea partenerilor generând consecințe nefaste, uneori dramatice asupra familiei ca întreg și în special asupra copiilor. Dintre toate evenimentele care produc dezorganizarea familiei, divorțul pare să exercite cele mai puternice influențe negative asupra copilului, adolescentului extrem de sensibil la aceste crize și traumatizat profund sufletește de ruptura care se produce în urma despărțirii părinților lor.

Dezorganizarea familiei prin divorț împiedică o perioada mai mult sau mai puțin îndelungată pe adulți și în permanență pe copil să primească sprijinul emoțional și securitatea atât de necesare unui echilibru și dezvoltării armonioase a personalității. Conform Codului Familiei „Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și femeie, încheiat potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie”. Divorțul implică nu doar indivizii legați strict prin căsătorie, ci este un fenomen care are implicații directe asupra societății și asupra membrilor acesteia. Mai mult de atât, în ultimul timp s-au înregistrat creșteri spectaculoase privind numărul de divorțuri. Divorțul reprezintă un fenomen psiho-social complex privit ca formă finală a desfacerii vieții conjugale, ce modifică viața partenerilor și a descendenților acestora. Când începem să discutăm despre divorț trebuie să ținem cont de faptul că el nu este un simplu eveniment, ci un proces adesea traumatizant. El antrenează tensiuni, conflicte, frustrări și insatisfacții ale căror efecte se prelungesc dincolo de pronunțarea instanței judecătorești. Ca ultimă etapă în cadrul unui proces de erodare și disoluție a cuplului familial, divorțul mai este definit ca modalitate prescrisă social și legal de disoluție a căsătoriei. Deși pare mai degrabă un fenomen obișnuit el este un proces mult mai profund. „Divorțul este un fenomen psihic și social complex, determinat de o multitudine de factori economici, sociali, culturali și religioși, care acționează la nivelul indivizilor, în interiorul cuplurilor și în afara acestora”. 18

1.3.Dimensiunile divorțului și efectele acestuia asupra partenerilor și copiilor

Rezultatele studiilor și cercetărilor cu caracter sociologic sau psihologic demonstrează că copilul, în special adolescentul, reprezintă expresia cea mai acută și cea mai vizibilă a dificultăților și carențelor familiale. Influența patogenă a unei familii dezorganizate, la fel ca și efectele nefaste exercitate de conflictele părinților asupra personalității copilului, se concretizează atît la nivelul unor tulburări psihopatologice mai mult sau mai puțin grave, cît și la nivelul comportamentelor cotidiene ce-l vor defini mai tîrziu ca persoană matură.

Nu întîmplător adepții interpretării psihanalitice pun accentul pe ideea că familia este locul privilegiat al înțelegerii și tratării tulburărilor specifice copilăriei, în măsura în care starea sa de dependență „comandă” orice istorie „naturală” a relațiilor familiale. În mod normal, copilul are nevoie de ambii părinți, unul de același sex cu care să se poată identifica și funcție de care să-și poată modela conduita pînă la vîrsta adultă (tatăl), iar altul de sex opus, care să devină un obiect de afecțiune permanentă de la care emană dragoste și aprobare (mama). Prin rolurile și funcțiile lor diferite, dar strîns legate între ele, ambii părinți formează o unitate comună de direcție și organizare a vieții de familie ce oferă repere identificatorii copilului, orientîndu-i comportamentul. Formarea personalității copilului este de fapt un proces de simbolizare, adică de construcție a unor puncte de reper ce-i vor permite de a face ucenicia raporturilor familiale. În acest proces, identificarea persoanelor apropiate și urmarea exemplului lor apar ca adevărate procese de reperaj al „sinelui” și al „altuia”

Unitatea și coeziunea cuplului familial sînt necesare deci nu numai pentru ca orientarea și direcționarea activității copilului să fie unică, dar și pentru ca fiecare părinte să găsească în celălalt susținerea necesară pentru îndeplinirea rolului și sarcinilor sale. Tendința copilului de a se apropia de unul sau altul dintre părinții și a urma un singur model moral dispare dacă ambii părinți reușesc să formeze o unitate solidă și bine închegată. La rîndul său, eșecul unității familiale este echivalent cu eșecul procesului de socializare a copilului.

Viața familială va deveni un refugiu permanent, iar copilul va deveni excesiv de timid, timorat și stînjenit în relațiile cu cei din afara familiei. „Într-o familie în care tatăl își asumă funcțiile materne, din punct de vedere material și afectiv – notează T. Lidz –, copilul își va face o idee falsă asupra virilității și feminității”, asfel că inversarea rolurilor familiale perturbă în cel mai înalt grad comportamentul său.

Deoarece modul de organizare familială influențează profund modelele de identificare a copilului cu părinții săi și-i creează motivațiile necesare exercitării diferitelor roluri, disfuncțiile climatului familial vor fi resimțite în mod acut de copil, imprimându-se de-a lungul întregii sale dezvoltări psihologice și sociale.

Un cămin dezechilibrat, lipsit de armonie, conflictele puternice între părinți, disocierea și dezorganizarea familiei vor marca profund viața copilului, făcându-l să trăiască sentimente intense de insecuritate și să dobândească chiar o concepție falsă asupra vieții. Cea mai mare parte din tulburările de comportament și cele caracteriale ale adolescentului, demonstrează studiile studiile psihologilor, rezultă din perturbațiile evoluțiile efective determinate de carențele familiale, de disensiunile și disocierile parentale. Departe de a se identifica numai cu imaginea dezorganizării și disocierii căminului, noțiunea de carență familială acoperă o multitudine de situații caracterizate prin deficit afectiv, educativ, material, intelectual, moral și social. Ea se aplică deci la un deficit colectiv al comunității familiale în ansamblul său, căreia îi lipsește capacitatea de a oferi copilului un cămin în adevăratul înțeles al acestui termen. Carența afectivă nu înseamnă, astfel, numai absența afectivității manifestate față de copil sau adolescent, ci și direcționarea greșită a acestei afecțiuni într-un sens care ignoră propriile trebuințe afective ale copilului și nevoia sa acută de securitate. La rândul său, carența educativă poate apărea în absența unei orientări educative clare, care să faă capabil copilul sau adolescentul a-și însuși exigențele vieții sociale. Mulți părinți lasă prea liber adolescentul său, dimpotrivă, îi impun o serie de constrîngeri ferme, se arată neînțelegători față de dorințele și trebuințele lui, se dezinteresează de studiile sau anturajul său, manifestînd fie o atitudine prea autoritară, fie o atitudine excesiv de tolerantă. Aceste deficite se agravează în condițiile unor carențe familiale grave, constînd în discensiuni, conflicte, disoieri și separări ale părinților, care, în marea majoritate a cazurilor, sunt generatoare de importante tulburări caracteriale și comportamentale ale adolescentului, mergînd pînă la puternice reacții de inadaptare socială și acte antisociale.

Evidențiind rolul negativ al acestor carențe familiale asupra procesului de dezvoltare a personalității adolescentului, literatura de specialitate enumeră următoarele reacții de apărare ale adolescenților „normali” :

afective: anxietate, depresie, stări de excitație și hipomaniacale, fenomene ipohondrice, reacții psihosomatice, obsesii, fobii, insecuritate;

caracterologice: exacerbarea trăsăturilor caracteriale de tip schizoid, imaturitatea proceselor afective, agresivitate, ascetism, detașare, perfecționism, suprasensibilitate;

cognitive: eșecuri ale performanței școlare;

psihosociale: conflicte cu familia, comunitatea, identificarea negativă (revoltă contra părinților, efortul brutal pentru a slăbi legăturile de dependență față de părinți etc.).

Majoritatea copiilor aparținînd unor familii nedezbinate, dar ai căror membrii nu se înțeleg între ei, manifestă dificultățile lor sub formă de tulburări psihomotorii. Dintre aceștia, aproape o treime prezintă tulburări simultane sub mai multe forme: nervozitate, instabilitate, diverse ticuri, enurezie etc. Aceste tulburări sînt și mai accentuate în cazul existenței unor părinți alcoolici, între care se manifestă conflicte puternice ce afectează ambianța căminului. Interpretînd în mod concret datele acestei cercetări, care scot în evidență legătura existăntă între tulburările de comportament la copil și carențele grave ale nucleului familial, autoarea franceză notează următoarele:

sentimentele de mîine sau violență, la fel ca și manifestările de impulsivitate sau instabilitate predomină la copii familiilor nedisociate, dar unde domnește neînțelegerea; tot aici, anexietatea și lipsa de siguranță, create de tensiunea relațiilor copilului cu părinții sau de conflictele între părinți, favorizează exprimarea minciunii ca un fapt obișnuit;

furtul și fuga de acasă apar cu o frecvență mai mare atît în familiile dezbinate, cît și în cele compuse din cei doi părinți, dar unde există conflicte și dificultăți între aceștia; asemenea manifestării sunt, de altfel, tipice pentru familiile unde unul din soți nu este părinte al copilului, ceea ce determină pe copil să evadeze dintr-un mediu familial unde se simte străin.

Contrar altor păreri care prevalează în acest domeniu, M. J. Chombart de Lauwe conchide că „absența unui dintre părinți sau înlocuierea sa este probabil preferabilă pentru copil unei preezențe care este disprețuită sau care inspiră numai milă, sau a două prezențe care se ciocnesc și între care copilul este sfîșiat”.

Eficiența muncii de educație a părinților cu adolescenții constă în modalitățile de îmbinare armonioasă a afectivității cu exigența și respectul, în priceperea lor de a nu se rezuma doar la simple îndemnuri, sfaturi sau explicații, ci în a transmite acestora respectul și dorința de a imita comportamentele acelor indivizi care se disting prin calități morale și intelectuale deosebite. 13 p. 43

Dintre toate formele de dezorganizare a familiei, divorțul exercită cea mai puternică influență negativă asupra copilului. Consecințele divorțului pot fi de două tipuri:

1) directe, imediate: psihotraumatizarea partenerilor și a copilului în perioada premergătoare divorțului (când copilul poate fi solicitat de către unul dintre părinți să coalizeze împotriva celuilalt părinte);

2) indirecte: adoptarea, de către copil, a unui comportament deviant și delincvent.

Dacă partenerii suportă greu divorțul, copiii devin, în mod sigur, adevărate victime pentru că asupra lor el acționează ca o puternică și inexplicabilă agresiune. Având în vedere că divorțul emoțional începe cu mult înainte de cel juridic, copilul este supus pe rând tensiunilor afective, conflictelor, agresiunilor fizice dintre părinți, abandonului episodic, exceselor de sentimentalisme din partea mamei etc. 15 p. 96

În urma divorțului copilul este lipsit de influența indispensabilă a unuia dintre părinți, păstrând pentru acesta sentimente de nostalgie și regret, uneori chiar idealizându-l (mai ales în cadrul unei opoziții față de părintele rămas cu el). Uneori însă, părintele care părăsește cuplul conjugal, nu îi inspiră copilului vreun sentiment pozitiv și, în acest caz, lipsa sa va fi benefica pentru copil. Astfel, putem afirma că există cazuri în care divorțul poate avea consecințe pozitive deoarece constituie rezolvarea unei lungi perioade caracterizate prin numeroase tensiuni și conflicte care i-au provocat copilului o serie de suferințe.

Însă, oricât de indicată ar fi soluția divorțului, în anumite situații, rămân totuși, în urma sa, o serie de influențe negative asupra membrilor familiei și, mai ales, asupra copiilor. Reacțiile acestora față de divorț pot îmbrăca forme generale și particulare în funcție de vârsta lor în momentul producerii divorțului și de relațiile lor cu părinții după despărțirea acestora. În general, imediat după divorț, copiii manifestă două tipuri de reacții:  

          1) respingerea afectivă a unuia dintre părinți sau a ambilor, atitudine ce se poate extinde și asupra altor persoane din anturajul copilului;

          2) indiferența afectivă și refuzul participării chiar și la cele mai simple acțiuni (de alimentație, somn etc.) sau trăirea unui profund sentiment de culpabilitate (care, treptat, se poate transforma în frica patologică sau poate avea ca rezultat perturbarea funcțiilor intelectuale, inadaptabilitatea socială etc.).

          În afara acestor reacții imediate la divorț, copilul mai dezvoltă și reacții pe termen lung (tendința spre legături cu persoane imorale și periculoase, hiperautonomie, agresivitate crescută, înclinația spre delincvența) care sunt extrem de periculoase atât pentru echilibrul neuropsihic al copilului cât și pentru formarea personalității sale de viitor adult.

          De aceea părinții trebuie să-și pregătească copiii din timp, cu multă răbdare și blândețe, pentru o despărțire devenită inevitabilă. Deasemenea ei nu trebuie să-și aducă reciproc acuzații în fața copilului (acest lucru întunecând mult imaginea pe care copilul și-o formează despre ei) și nici nu trebuie să-l oblige pe copil să țină partea unuia dintre ei. Copilul trebuie asigurat ca, orice s-ar întâmpla, părinții îl vor iubi la fel de mult ca și înainte, și că el nu este cu nimic vinovat de situația care a produs divorțul. 15 p.96-97

          Din numeroasele și diversele studii efectuate pe această temă rezultă că mulți dintre copiii care au trăit experiența divortului părinților resimt acut nevoia unui cămin adevărat, mai ales că, de multe ori, sunt “păsați” de la un părinte la celălalt sau sunt lăsați în grija rudelor. În aceste cazuri ei fug des de acasă, vagabondează și, nu de puține ori, alunecă pe panta delincvenței. Una dintre soluțiile posibile pentru prevenirea unor astfel de situații este recăsătorirea părinților. Nici aceasta nu este însă o soluție reușită deoarece, în foarte puține cazuri, are ca rezultat reechilibrarea psihoafectivă a copilului. 5 p.133

De asemenea, acesti copii proveniți din familii carentate din punct de vedere afectiv și educațional, vor fi interiorizați, vor avea numeroase complexe de inferioritate (în mare parte nefondate realist), dezvoltând greu relații mai intime  cu ceilalți și manifestând un interes minim față de adaptarea armonioasă la colectivitate.

          Dezorganizarea familiei, împreuna cu lipsa respectului pentru fiecare din membrii săi, poate avea grave consecințe pentru copilul aflat în creștere. Pentru că familia este pentru copil instanța primară de transmitere a valorilor culturale, lipsa unității familiale îl poate lăsa fără puncte de sprijin morale sau nu-i poate aduce decât norme confuze și incoerente. 6 p.238

          Dezorganizarea familială este perturbătoare în cel mai înalt grad pentru copil, producându-i acestuia grave tulburări de comportament și de personalitate. “Influența patogenă a unei familii dezorganizate asupra personalității copilului se concretizează atât la nivelul unor tulburări psihopatologice mai mult sau mai puțin grave cât și la nivelul comportamentelor cotidiene ce îl vor defini mai târziu ca persoană. 1 p.153

         Un copil confruntat timp îndelungat cu dificultățile și carențele (de ordin social, moral, pedagogic etc.) vieții de familie va fi profund marcat de acestea, trăind sentimente intense de insecuritate și dobândind o concepție eronată asupra vieții. În fața influențelor negative exercitate asupra sa de către familia dezorganizată, copilul va adopta o serie de reacții de apărare:

1) afective: stări depresive sau de excitație psihomotorie, nenumărate fobii, obsesii, imaturitatea proceselor afective etc.

2) caracterologice: exacerbarea trăsăturilor caracteriale de tip schizoid, agresivitate, detașare, hipersensibilitate etc.

3) cognitive: eșecuri ale performanței scolare etc.

4) psihosociale: conflicte cu familia și cu societatea în general etc. 1 p.157

Concluzii la capitolul I.

Familia este o formă de comunitate umană, un grup primar, cu toate caracteristicile sale, care se deosebește de celelalte grupuri primare prin aspecte specifice: unește membrii prin relații de căsătorie; aceștia trăiesc împreună și desfășoară activități economice comune, dezvoltă relații de ordin biologic, spiritual și ideologic; își acordă sprijin emoțional; acceptă și respectă reguli prevăzute în documentele oficiale.

Familia introduce copiii în lumea relațiilor interpersonale, ei sunt îngrijiți pentru că sunt dependenți și primesc atenție pentru sociabilitatea lor. Astfel divorțului în familie și impactul acestuia asupra copiilor este diferit și în funcție de stadiul de dezvoltare în care acesta se află în momentul producerii divorțului.

Dezorganizarea familiei prin divorț impiedică, o perioadă mai mult sau mai puțin îndelungată, pe adulți și, în permanență, pe copil, să primească sprijinul emoțional și securitatea atât de necesare unui echilibru , unei dezvoltări armonioase a personalității și stabilirea unui nivel puternic a stimei de sine.

În perioada adolescenței ,divorțul părinților poate să pună sub semnul întrebării competența lor de a fi parteneri stabili, de a construi sau menține o relație de iubire; de asemenea, pot manifesta vulnerabilități cu privire la viitoarele lor căsnicii. În plus, pot apărea delincvența juvenilă, promiscuitatea sexuală, depresia, deciziile impulsive, imature.

Lipsa unuia dintre părinți nu face altceva decât să dezechilibreze întreg sistemul familial, apărând o încărcătură de rol atât a părintelui rămas singur cât și a copiilor.

CAPITOLUL II: STIMA DE SINE LA ADOLESCENȚI

2.1.Repere teoretice ale stimei de sine

Există realități pe care nu le putem ocoli. Una dintre ele este inportanța respectului de sine. Indiferent de ceea ce credem, nu putem ignora autoevaluarea.

P. Iluț definește stima de sine ca „evaluarea în termeni axiologici a caracteristicilor pe care cred oamenii că le dețin, adică cât de valoroși se cred oamenii și ce prețuire acordă propriei persoane” Cu alte cuvinte stima de sine este felul în care ne vedem și dacă ne place ceea ce vedem. 8 p.133

Stima de sine este vitală pentru echilibrul nostru psihologic și ne afectează performanțele în toate activitățile. Atunci când este pozitivă, ne permite să ne mobilizăm și să acționăm eficient, să facem față dificultăților existenței, să ne simțim bine în propria pele și să avem o părere bună despre noi. Dar când este negativă, sporește riscul insucceselor, ne provoacă numeroase suferințe și neplăceri care vin să ne perturbe viața noastră cotidiană și ne determină o părere și mai sumbră despre propria persoană.

Stima de sine este „rezultatul estimării propriei valori. Ea se manifestă ca satisfacție sau insatisfacție pe care omul o asociază imaginii de sine, conștient sau nu”. 7 p.102

Din organizarea trăsăturilor care compun imaginea de sine rezultă stima de sine. „Stima de sine se referă la evaluarea propriei persoane, această evaluare rezultând din auto-acceptare și auto-prețuire, în mod absolut ori prin comparație cu alții. Deși se poate schimba de la o situație la alta, există o tendință stabilă a fiecăruia de a se evalua, care funcționează ca o trăsătură de personalitate”. 10 p.46

Conform Adrianei Băban, stima de sine se află într-o strânsă legătură cu imaginea de sine, fiind o dimensiune fundamentală pentru orice ființă umană, indiferent devariabile. Aceasta se referă la modul în care o persoană se autoevaluează și se compară cu propriile expectanțe sau cu alte persoane. Imaginea de sine este dimensiunea evaluativă și afectivă a imaginii de sine. Stima de sine are o dezvoltare stadială, în funcție de vârsta, la fel ca și în cazul imaginii de sine. De exemplu, preșcolarii menționează despre ei doar trăsături generale ca de exemplu, sexul, vârsta, înălțimea etc. În adolescență globalitatea se accentuează și se deplasează spre trăsăturile stabile interne. L. Iacob et. Al. consideră că„o realizare, chiar și excepțională în ochii altora, dar puțin valorizată de cel în cauză, nu egalează și nici nu compensează automat o performanță mai slabă, dar intens dorită”. 7 p.103

Stima de sine reprezintă modul în care ne evaluăm pe noi înșine în raport cu propriile așteptări și cu ceilalți și este direct proporțională cu conștientizarea valorii noastre. Fiecare ființă umană este unică și are o valoare care merită să fie respectată. Valoarea unei ființe umane este dată de suma comportamentelor, acțiunilor și potențialităților sale trecute, prezente și viitoare. Capacitatea ființei umane de a se proiecta în viitor, de a-și conștientiza, dori și anticipa devenirea prin raportarea la experiențele și succesele anterioare și credința despre propria eficacitate contribuie la întărirea stimei de sine.

Concepția despre sine este al doilea stâlp al stimei de sine și se referă la părerea pe are o avem despre noi, fondată sau nu, despre calitățile și defectele noastre. Nu este vorba aici despre autocunoaștere, importantă nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea pe care o avem de a fi deținători ai calităților sau defectelor, ai potențialităților și limitelor. Concepția despre sine pozitivă este o forță interioară care ne permite să ne bucurăm de șansa noastră în ciuda adversităților. Dacă, din contra, avem o concepție de sine foarte limitată sau stăpânită de frică sau emoții, ne va face să pierdem mult timp până să ne găsim „calea” noastră. Ca și iubirea de sine, concepția de sine pe care o avem o datorăm mediului nostru familial și în special proiectelor pe care părinții noștri le fac pentru noi. În unele cazuri, copilul este împovărat inconștient de părinții săi să împlinească ceea ce ei înșiși nu au putut sau nu au știut să realizeze în viața lor. Este ceea ce B. Cyrulnik (1989) numește „copilul însărcinat cu o misiune”. O mamă suferind de lipsa banilor își va incita fiicele să nu iasă decât cu băieți din familii înstărite. Un tată care și-a ratat studiile își va forța fiul să se înscrie la o școală renumită. Aceste proiecte pot fi legitime cu condiția ca presiunea asupra copilului să nu fie prea mare și să se țină cont de dorințele și capacitățile sale. În lipsa lor se poate provoca o profundă vulnerabilitate a stimei de sine la copil. În alte cazuri, o concepție de sine limitată îl va conduce pe copil la o dependență de celălalt: poate stabili relații satisfăcătoare cu ceilalți, dar se limitează la rolul de succesor, nu calcă decât pe drumuri deja explorate de alții. Îi este greu să construiască și să ducă la bun sfârșit proiectele sale personale. 4 p.103

Încrederea în sine este al treilea pilon al stimei de sine și se aplică în special la actele noastre. Încrederea în sine este deseori confruntată cu stima de sine. A fi încrezător, înseamnă a considera că ești capabil să acționezi într-o manieră adecvată în situațiile importante. Contrar iubirii de sine și concepției de sine, încrederea în sine nu este prea dificil de identificat. Încrederea în sine are un rol primordial pentru individ, susțin F. Lelord și C. Andre, deoarece stima de sine are nevoie de fapte pentru a se menține sau a se dezvolta: micile succese cotidiene sunt necesare pentru echilibrul nostru corporal. Încrederea în sine provine din modul de educație care ne-a fost dat în familie sau la școală. Ea se transmite prin exemplu și conversație. Nu servește la nimic să-l încurajezi pe copil să-și accepte eșecurile, dacă tu însuți nu procedezi astfel. Copiii judecă convingerile adulților după fapte și mai puțin după sfaturi.

Unii cercetători consideră că stima de sine este cumulul a mai multor stime de sine, specific diferitor domenii, ce pot funcționa în mod relative independent unele de altele (de ex. putem avea o bună stimă de sine în domeniul profesional și una mai puțin bună în legătură cu viața personală). În funcție de circumstanțe și interlocutori, sentimentul valorii personale poate varia considerabil. La majoritatea persoanelor un succes sau un eșec dintr-un domeniu va determina efecte în alte domenii. O suferință din dragoste va determina la subiectul respins sau abandonat sentimentul pierderii valorii personale globale. Invers, o reușită într-un anumit domeniu va da cel mai adesea un imbold stimei de sine.

Corelând nivelul și stabilitatea stimei de sine, autorii citați mai sus, determină patru tipuri de stimă de sine 9 p.76 :

Înaltă și stabilă – circumstanțele „externe” și evenimentele „normale” de viață au o influență minoră asupra stimei de sine a subiectului. Acesta nu consacră prea mult timp și energie pentru apărarea sau promovarea imaginii sale; face dovadă de convingere în exprimarea punctului său de vedere; când este contrazis își ascultă interlocutorul fără a fitensionat și va încerca să-l convingă nu să-l destabilizeze.

Înaltă și instabilă – stima de sine a subiectului, chiar dacă este înaltă, poate suferi șocuri majore dacă se află într-un context competitiv sau destabilizator; eșecul și critica le percepe ca pe un pericol și încearcă să-și afișeze în exces calitățile sau succesele; tinde să monopolizeze timpul într-o discuție; se irită repede când este contrazis și va încerca să-l facă „șah-mat” pe interlocutorul său printr-o critică sau printr-o glumă agresivă.

Scăzută și instabilă – persoanele cu o astfel de stimă de sine sunt foarte sensibile și reactive la evenimentele exterioare negative sau pozitive; fac eforturi pentru a oferi, lor și celorlalți, o imagine de sine mai bună; nu vorbesc prea mult, se prezintă cu modestie; când își spun părerile o fac cu prudență, urmărind reacțiile celor din jur; contaziși se destabilizează repede și au tendința de a nu se opune cu fermitate interlocutorului; dacă este acceptat se poate destine și se prezintă mai bine.

Scăzută și stabilă – circumstanțele „externe”, chiar și cele favorabile, au o influență minoră în mobilizarea stimei de sine; subiectul depune puțin efort pentru promovarea imaginii și stimei sale de sine, al cărui nivel scăzut îl acceptă și-l suportă; această persoană riscă să treacă nebăgat în seamă; trebuie să fie solicitat pentru a vorbi, și în acest caz, preferă să se afilieze părerilor emise ănaintea lui; dacă i se cere mai explicit suferă și poate emite păreri destul de negative.

În formarea stimei de sine există patru surse de judecăți semnificative, deci patru surse ale stimei de sine: părinții, profesorii, colegii de clasă/școală, prietenii apropiați. Când funcționează împreună aceste patru surse permit plenititudinea și soliditatea stimei de sine. Dacă una sau alta este deficitară, celelalte o pot suplini: copilul suportă mai bine o neînțelegere cu profesoara, dacă se știe apreciat de părinții și prietenii săi.

Cele patru surse de evaluare constitue patru surse de presiune din partea a patru roluri sociale pe care copilul trebuie să le joace bine dacă vrea să-și mențină și întărească stima sa de sine. Importanța pe care o au aceste surse de întărire a stimei de sine variază în funcție de vârstă. În adolescență scade popularitatea părinților ca principali furnizori ai stimei de sine în favoarea persoanelor exterioare cercului familial, totuși aprobarea lor contează și începe să scadă cu adevărat doar când tinerii părăsesc familia, iar uneori nici atunci.

Stima de sine

a copilului

Fig. 2.1. Surse de presiune asupra stimei de sine

Sursa: F. Lelord și C. Andre, 2003.

Stima de sine nu este o trăsătură psihică dată pentru totdeauna. Anumite circumstanțe de viață pot constitui noi începuri pentru stima de sine. O întâlnire amicală, înserția într-un grup, accesul la o profesie, accesul la un statut social – pot ajuta la construcția sau la consolidarea unei stime de sine pănă atunci ezitantă.

Stima de sine este un fenomen care se auto întreține. Astfel, un subiect cu înaltă stimă de sine va acționa mai mult, aducând mai multe succese care îl vor valoriza. Dacă cunoaște eșecuri, stima de sine îl va împedica să se prăbușească și nu-l va face să se răzgândească, încercându-și norocul mai târziu. În schimb, un subiect cu scăzutăstimă de sine va ezita îndelung înainte de a se lansa într-o acțiune. Succesele pe care le va strânge vor fi mai puțin numeroase.. Pentru că se va îndoi mereu că le-a meritat cu adevărat și pentru că se va întreba dacă este capabil să le înnoiască, aceste succese îi vor spori prea puțin stima de sine. În caz de insuccese, subiectul se va descuraja, nu Stima de sine înaltă va persevera și nu-și încearcă iar norocul.

Tendința naturală a stimei de sine este de a rămâne la nivelul său inițial, în ciuda micilor oscilații legate de viața cotidiană. Dar ea se poate modifica semnificativ în urma unor evenimente de viață majore (așa cum am menționat mai sus) sau în cazul deciziei persoanei de a se schimba. În ultimul caz par mai importanți pentru factori (J. Simsons et al., 1994): identificarea cauzelor unei scăzute prețuri (stime) de sine și definirea domeniilor importante de competență; suport psiho-afectiv și aprobarea socială; asimilarea motivației de realizare, afirmare; tehnicile psihologice de a face față dificultăților și stresului. 8 p. 27 Acești factori se află în raporturi de intercondiționare și toți trebuie antrenați în eforturile și îmbunătățire a stimei de sine, de sigur, cu ponderi diferite de la situație și de la individ la individ. La scară statistică, într-o abordare macro și mezosocială – atunci când e vorba de politici și programe – primii doi factori sunt decisive și operanți. Există realități pe care nu le putem ocoli. Una dintre ele este importanța respectului de sine.

Indiferent de ceea ce credem, nu putem ignora autoevaluarea. Totuși, putem să întoarcem spatele unei asemenea cunoașteri, dacă asta ne face să ne simțim mai bine. Putem să ridicăm din umeri, putem să evadăm, putem să declarăm că noi nu suntem interesați decât de problemele „practice” și să ne refugiem într-un meci de baseball, în știrile de seară, sau rubrica financiară, într-o goană după cumpărături, o aventură amoroasă sau o băutură.

Și totuși, respectul de sine reprezintă o nevoie umană fundamentală. Iar impactul său nu ține cont nici de înțelegerea și nici de consimțământul nostru; el își croiește drum prin propria ființă, cu sau fără știrea noastră. Suntem liberi fie să încercăm să percepem dinamica respectului de sine, fie să ignorăm această dinamică, dar în al doilea caz rămânem un mister pentru noi înșine și suportăm consecințele.

Prin „respectul de sine” înțeleg mai mult decât simțul înnăscut al propriei valori, care se presupune că este dreptul nostru prin naștere – acea scânteie pe care prihoterapeuții și dascălii caută s-o aprindă în cei cu care lurează. Acea scânteie nu-i decât anticamera respectului de sine.

Respectul de sine, deplin conștientizat, este starea în care noi suntem adaptați vieții și cerințelor ei. Mai precis, respectul de sine este:

1.încrederea în capacitatea noastră de a gândi, încrederea în capacitatea de a face față provocărilor fundamentale ale vieții, și

2.încrederea în dreptul nostru de a avea succese și de a fi fericit, sentimentul că merităm, ca suntem îndreptățiți să ne afirmăm nevoile și dorințele, să ne împlinim valorile și să ne bucurăm de rezultatele eforturilor noastre.

A avea încredere în propria-țiminte și a ști că meriți să fii fericit reprezentă esența respectului de sine. Puterea acestei convingeri constă în faptul că ea este mai mult decât un raționament sau un sentiment. Este un factor motivațional care influențiază comportamentul.

Cu un grad ridicat al respectului de sine, este probabil să fiu mai perseverent în confruntarea cu dificultățile. Cu un respect de sine scăzut, mai degrabă am să renunț sau am să încerc fără să fac cu adevărat tot ce se poate. Cercetările arată că subiecții cu un respect de sine ridicat vor persevera în îndeplinirea unei acțiuni un timp semnificativ mai îndelungat decât cei cu un respect de sine scăzut.

Valoarea respectului de sine nu constă numai în simplu fapt că ne permite să ne simțim mai bine, ci și în ceea că dă posibilitatea să trăim mai bine; să reacționăm la provocări și la oportunități cu mai multe resurse și într-un mod mai adecvat. 14 p.15-17

2.2 Specificul dezvoltării stimei de sine la adolescenți

„Cu cât mai repede vei avea încredere în tine, cu atât mai repede vei ști cum să trăiești”

Johann Wolfgang von Goethe.

Adolescența este „vârsta oglinzii” vârsta la care adolescentul „caută să se coincidă cu sine”. Dacă am apreciat importanța adolescenței, rolul acesteia în ansamblul vieții umane, am putea spune că are o funcție dublă. În primul rând, o funcție de adaptare la mediu, iar rolul societății adulte, a familiei constă în a favoriza o astfel de integrare a adolescentului prin însușirea unor deprinderi adecvate. Însă o asemenea funcție nu este singură. Într-adevăr, la această vârstă elanul dezvoltării și al afirmării de sine împinge adolescentul deasupra lui însuși, nu numai deasupra a ceea ce era în copilărie, ci dincolo de ceea ce va deveni în vârsta adultă. Idealul tinereții este o sursă de progres moral și spiritual, o forță de șoc în fața imperfecțiunilor lumii pe care adolescentul le descoperă și pe care le judecă fără menajement.

O stimă de sine pozitivă se bazează pe percepția pozitivă despre propriile noastre comportamente. De aceea este important să fie respectate nevoile și limitele adolescentului, pentru că acțiunile acestuia să aibă o valoare, să fie viabile în ochii săi și a celor din jur. Încrederea în sine nu este înnăscută, dar depinde enorm de educația pe care o primim în familie, când părinții implică copilul într-o activitate, învață să „meșterească ceva” împreună cu ei: „cu mama la bucătărie sau cu tata la mașină”, stimulează asumarea responsabilității pentru a deveni autonomi în viață. Încrederea în sine este realistă și predictibilă, deoarece se sprijină pe rezultate concrete obținute în trecut, pe experiențele reale pe care o persoană le-a trăit și care-i permit să prezică rezultatele la care se așteaptă în viitor. Astfel, încrederea în sine nu este „oarbă” deoarece are o anumită doză de incertitudine. Ea se bazează pe conștientizarea propriilor cunoștințe și competențe într-un anumit domeniu, pe rezultatele pozitive obținute anterior și este întrținută prin abordarea treptată a altor experiențe în scopul de a fixa și transfera competențele, precum și pentru a descoperi alte competențe de care nu este conștient adolescentul. 3 p. 41

Pentru copii este foarte dificil să facă față presiunilor pe care le exercită părinții asupra lor atunci când se atacă recproc fie direct față de copii, fie în auzul lor (Rosen, 1977). Unii copii reacționează prin respingerea părintelui pe care îl percep ca fiind responsabil de producerea rupturii, alții fac vizite secrete părintelui absent pe la spetele părintelui căruia i-au fost încredințați și chiar copiii mici fug uneori de acasă în căutarea unui părinte pe care l-au idealzat în imaginația lor. Persoana pe care o găsesc ar putea să ajungă la un trist eșec în încercarea de a se potrivi fanteziei lor. Când ajungi la maturitate, un șir de legături rupte poate reflecta la acești copii o continuă căutare a părintelui perfect pe care ei cred că l-au avut odată.

Un adolescent rebel poate fi tentat să alerge de la părintele care exercită un control mai strâns asupra lui la cel care pare a fi mai permisiv, învățând astfel un model negativ de evitare a autorității, ori de câte ori aceasta devine stânjenitoare.

Stima de sine care se formează în perioada adolescenței este strâns legată de stima de sine pe care copilul a avut-o până în acest moment. Normal este că dacă un copil a avut o stimă de sine scăzută în copilărie, aceasta să fie la fel și când atinge pragul adolescenței. La fel și pentru stima de sine crescută. Dar, deși așa se întâmpla în majoritatea cazurilor, unii copii își măresc stima de sine în adolescență în funcție de o serie de factori. Dacă, până acum, accentul era pus pe părinți și educatori, de la vârsta când copilul se considera a fi un mic adult, influențele cele mai mari apar de la colegi și prieteni, de la grupul cu care își petrece timpul.

Stima de sine. Dificultățile, lipsa motivării sau a implicării într-o activitate și interesul pe care îl acorda reușitei sunt factori influențați în mod direct de stima de sine pe care o are un adolescent. Aceasta se formează în funcție de aprecierile primite de la părinți, educatori, profesori, colegi, prieteni etc. Pe tot parcursul timpului, putând fi pozitive sau negative. Așadar, dispoziția mentală și tipul de stimă de sine pe care le are adolescentul îl obligă să reacționeze într-un anumit fel față de eșec sau reușită.

Dacă, în copilărie, stima de sine ne pregătea pentru situațiile mature de care urma să ne lovim, acum ajută la conturarea a două necesități indispensabile propriei persoane, și anume cea de a fi iubit și cea de a fi competent.

Nevoia de a fi iubit cuprinde necesitățile adolescentului de activitate socială, dorința de a avea părinți cu care să interacționeze, un grup de prieteni în care să fie acceptat, clasa în care să aibă succes la învățătură.

Formarea unei stime pozitive, la adolescenți, se realizează prin punerea în balanța a așteptărilor pe care ceilalți (părinți, profesori, familie) o au de la ei și realitatea pe care o poate atinge. Dacă un părinte nu este niciodată mulțumit de rezultatele la învățătura ale unui tânăr, acesta va ajunge să dezvolte o stimă de sine scăzută, considerând că nu este în stare să facă nici un lucru bine, singura "calitate" a lui fiind să îi dezamăgească pe cei dragi lui. Astfel, activitățile indezirabile (absenteism școlar, eșec școlar, comportamente ilegale și deviante) ajung să reprezinte modul în care se revoltă față de nereușită să, considerată astfel de către părinți, considerând că nu este capabil să facă nimic altceva. Mulțumirea sa apare atunci când gașca este dispusă să îl accepte, indiferent care ar fi rezultatele sale la școală. 19

Consecințele unei stime de sine ridicate sau scăzute provin, deci, din maniera în care oamenii se raportează la evenimentele cotidiene. Cercetările arată că indivizii cu un nivel ridicat al stimei de sine sunt mai satisfăcuți de viața lor, au un nivel mai scăzut al anxietății sau depresiei și sunt caracterizați de o afectivitate pozitivă. În opoziție, cei cu o stimă de sine scăzută sunt deprimați, anxioși, pesimiști în legătură cu viitorul lor se simt incompetenți și mai degrabă supuși eșecului din cauza unui cerc vicios ce determină profeții care se autoîndeplinesc. Indivizii cu un nivel ridicat al stimei de sine tind să se autoevalueze în termeni dezirabili social, prezentându-se ca fiind sociabili, stabili emoțional, creativi, amabili, binevoitori, tendință care ar putea afecta măsurătorile efectuate asupra stimei de sine.

Dacă aceste afirmații pot fi făcute cu o oarecare siguranță, se știu însă puține lucruri despre caracteristicile de personalitate care disting indivizii cu un nivel scăzut de cei cu un nivel ridicat al stimei de sine. Înțelegerea legăturii dintre stima de sine și trăsăturile de personalitate este esențială în primul rând pentru că cele două constructe au aceleași baze ale dezvoltării. Pe de o parte, la fel cum temperamentul este înnăscut, 30% din varianța stimei de sine este explicată de diferențele genetice, iar pe de altă parte, caracteristicile temperamentale de bază înfluențează tendințele comportamentale ale indivizilor, precum și sentimentele referitoare la propria persoană. Mai mult, se pare că stima de sine și personalitatea au o influență directă una asupra celeilalte, ceea ce înseamnă că patternurile comportamentale influențează autopercepția și autoevaluarea, iar stima de sine joacă un rol important  în  alegerea strategiilor de abordare a situațiilor și de adaptare la noi condiții de mediu.

Una dintre criticile cercetărilor amintite este aceea că relațiile descoperite între stima de sine și trăsăturile de personalitate sunt mediate de dezirabilitatea socială, dar chiar și în condiția în care tendința răspunsului de fațadă a fost controlată, corelațiile puternice ale stimei de sine cu extraversiunea, stabilitatea emoțională și conștiinciozitatea au continuat să apară. Explicația oferită de autori a făcut referire la definiția dată de Coopersmith stimei de sine și la procesul de construire a autoevaluării, stima de sine și dezirabilitatea socială fiind aproape imposibil de separat conceptual.

O influență puternică se pare că o are și genul biologic. Bărbații au un nivel mai ridicat al stimei de sine comparativ cu femeile; stima de sine corelează mai puternic cu extraversiunea și conștiinciozitatea în cazul bărbaților și cu agreabilitatea în cazul femeilor, patern care sugerează o influență a stereotipului de gen.

Discuțiile pe care acești autori le aduc în atenția cercetărilor viitoare este dacă un anumit profil de personalitate determină un anumit nivel al stimei de sine și dacă există o legătură între caracteristicile de personalitate și fluctuațiile stimei de sine. 20

Stima de sine este cheia pentru obținerea succesului în viață. Dezvoltarea conceptului de sine pozitiv sau sănătos – stima de sine – este extrem de important pentru fericirea și succesul copiilor. Stima de sine reprezintă imaginea despre noi înșine reflectată în acțiunile noastre cotidiene. De exemplu, un copil cu stima de sine va fi capabil să:

acționeze independent;

să își asume responsabilități;

să fie mândru de realizările sale;

să suporte frustrarea;

să încerce rezolvarea de noi sarcini și provocări;

să-și gestioneze emoțiile pozitive și negative;

să fie suportiv cu ceilalții.

Pe de altă parte, un copil cu stima de sine scăzută va:

evita să testeze situațiile noi;

avea sentimente negative (lipsa de atenție și iubire);

dă vina pe alții pentru propriile neajunsuri;

se va considera a fi neînsemnat pentru cei din jur;

avea toleranța scăzută la frustrare;

reprima orice talent, deprindere, abilitate;

fi o persoană ușor influențabilă. 

Părinții pot stimula copilului lor stima de sine. Acesta nu este un lucru dificil de realizat. Majoritatea părinților o fac fără ca măcar să își dea seama ca acțiunile și cuvintele lor au un impact mare asupra modului în care copilul său adolescentul își conștientizează propriile trăiri. 21

“Una din cele mai mari aventuri ale vieții noastre este cunoașterea de sine. Este o adevărată tragedie faptul că unii oameni își petrec întreaga viață fără a avea o țintă precisă, împotmolindu-se în frustrări, pentru că nu știu nimic despre ei înșiși sau despre felul în care ar trebui să abordeze problemele, multe dintre acestea fiind create chiar de mediul în care trăiesc…pentru "a trăi" cu adevărat, adică pentru a găsi viața satisfăcător de rezonabilă, este nevoie de o imagine personală adecvată și realistă pe care s-o acceptăm. Trebuie să ne acceptăm singuri. Trebuie să ne stimăm. Nivelul stimei de sine afectează puternic performanțele în toate activitățile, o joasă stimă de sine sporește riscul insucceselor, determinând astfel o viziune și mai sumbră asupra propriei persoane.“ (pshilog Dorin Preoteasa)

Stima de sine este respectul pe care îl avem față de propria persoană; o bună stimă de sine conduce la un fel pozitiv de a privi viața și pe noi înșine, la aprecierea calităților și buna lor folosire în atingerea scopurilor noastre, la acțiuni constructive și care pun în valoare propria persoană, la relații echitabile cu cei din jur. În cazul unui respect de sine scăzut stabilim relații disproporționate atât cu ceilalți, dar mai ales cu noi înșine.

Adulții sunt modele importante pentru copii, rolul lor în construirea stimei de sine fiind foarte mare. Este greu pentru un adult să accepte sentimentele negative ale unui copil. De multe ori, propriile emoții îi sperie pe copii dacă sunt foarte intense. Dacă aceste emoții sunt etichetate ca fiind „rele”, reprimate, negate, atunci copilul poate dezvolta o stimă de sine scăzută, având comportamente neadecvate și fiind incapabil să facă diferența între emoțiile negative și cele pozitive. Pentru a evita această situație este necesar ajutor din partea adultului are va trebui să-l ajute pe copil să exprime corespunzător aceste emoții negative precum și să le înțeleagă. Stima de sine se formează ca și imaginea de sine prin preluarea unor atribute emise de părinți, valorizările pe care elevul le primește din partea grupului de studiu, compararea cu egalii și rolurile pe care le îndeplinește elevul și care-i conferă prestigiuori îl arunca în dizgrație.

Începuturile stimei de sine pot fi simplu corelate cu cele ale conștiinței de sine, a cărui componentă importantă este. Apariția frecventă a chipurilor parentale surâzătoare și atente joacă un rol important în constituirea viitoarei stime de sine în cazul bebelușilor. Deși cercetătorii caută instrumentele potrivite pentru a măsura și evalua științific stima desine a copiilor sub opt ani, acest lucru încă nu a fost în întregime posibil. Imaginea în curs de formare despre personalitatea lor reprezintă baza pentru viitoarea stimă de sine. Cele mai importante domenii în constituirea stimei de sine la copii și adolescenți îl reprezintă aspectul fizic, aptitudinile sportive, popularitatea în grupuri, conformismul comportamental și reușita școlară. Importanța pe care copilul o acordă diferitelor aspecte ale stimei de sine nu depinde doar de judecata lui, ci și de cea pe care persoanele semnificative o au despre competențele sale. Sursele principale de judecăți semnificative sunt reprezentate de părinți, profesori, prieteni și colegi. Acestea sunt pe lângă surse de judecată și surse de presiune la care este supus copilul. Atunci când acestea funcționează împreună, ele permit plentitudinea și soliditatea stimei de sine. Dacă una sau alta este deficitară atunci celelalte o pot suplini. Importanța corespunzătoare acestor diferite surse de întărire a stimei de sine variază în funcție de vârstă, copiii foarte mici punând accent pe părerea părinților, iar pe parcurs acest accent este treptat redirecționat asupra prietenilor. 22

2.3.Efectele divorțului părinților asupra stimei de sine a adolescenților

  ,,Copilul are nevoie de familie, dar nu de orice fel de familie”

Andre Berge

Prin caracterul său stabil și coerent familia este mediul educogen primar, cu valențe formative esențiale pentru dezvoltarea normală a copilului. Apartenența copilului la familie este condiționat de siguranța afectiv materială și afectiv esențială pentru dezvoltarea psihică, îndeosebi în etapele timpurii ale evoluției acestuia. Din această cauză separarea copilului de familie poate determina perturbări grave ale echilibrul lui biopsihic. Familia este cel mai adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă și volitivă a personalității copiilor, climatul și atmosfera familială devenind cadrul de ambianță materială, spirituală și afectivă în care se vor forma copii. Situația existentă pe plan familial se poate răsfrânge negativ asupra maturizăriifiziopsihice, fiziologice și sociale a copiilor lăsând sechele în structura psihică și de personalitate a acestora. În familiile de astăzi, legăturile sunt mai puțin durabile, pe considerentul că oamenii nu mai acceptă să conviețuiască împreună dacă nu se înțeleg bine, nici măcar de dragul unui copil, față de care au anumite responsabilități.

Uneori, din motive variate și complexe, nu putem evita o despărțire. Ceea ce trebuie să ne preocupe este nu atât dacă să divorțăm, ci cum să procedăm înainte de proces, în timpul procesului și după separare, pentru a diminua riscurile.

Statistic vorbind, copiii ai căror părinți au divorțat înregistrează mai multe probleme de sănătate, mai multe dezechilibre emoționale și comportamentale (consum de alcool și droguri, dificultăți de integrare în grupurile de vârstă, copii născuți în afara căsătoriei, gânduri de sinucidere) și obțin rezultate școlare mai slabe decât copiii care cresc alături de ambii părinți.

Efectele divorțului se resimt nu doar pe termen scurt și mediu, ci și pe termen lung. Când ajung la vârstele adulte, acești copii ating un nivel educațional mai scăzut, se simt mai puțin atașați de părinții lor, declară că au probleme în propriul mariaj și sunt mai puțin satisfăcuți de propria viață. Și, mai ales, sunt mai frecvent marcați de suferință psihologică (tristețe, regrete etc., fără a înregistra însă mai frecvent patologii psihice).

Totuși, nu toți copiii care au trăit experiența unui divorț sunt afectați în aceeași măsură: unii se restabilizează relativ repede, alții înregistrează chiar o îmbunătățire a calității vieții. Rezultă că problemele nu sunt produse de divorțul ca atare, ci de ansamblul de factori și condiții în care are loc despărțirea părinților și în care se reconstruiește noua configurație familială.

1. Atitudinile și comportamentele voastre de fiecare zi – nu divorțul în sine – îl expun pe copilul vostru la riscuri mai mari dacă :

nivelul veniturilor familiei scade semnificativ ;

părintele cu care locuiește nu își rezolvă propriile suferințe: sentiment de eșec personal, stimă de sine scăzută, încredere în sine scăzută, tristețe persistentă, iritabilitate, depresie…; dacă este cazul, apelați din timp la ajutor profesional, nu așteptați ca problemele să se complice!

părintele cu care locuiește copilul nu are competențele necesare pentru a-și asuma rolul de părinte în noile condiții; dacă este cazul, apelați de la început la un profesionist în educație parentală, pentru a învăța competențele de care aveți nevoie!

unul dintre părinți, sau amândoi, își exprimă în fața copilului resentimentele și atitudinea conflictuală față de fostul soț/fosta soție;

părintele cu care locuiește copilul nu îi permite să aibă relații consistente cu celălalt părinte; e crucial pentru orice copil să păstreze o relație consistentă cu ambii părinți și îndeosebi cu părintele de sex opus de care e atașat!

ca părinți, nu vă puneți de acord cu privire la detaliile legate de creșterea și educarea lui; – dacă este cazul, apelați din timp la un mediator!

îl puneți pe copil în fața unor schimbări / tranziții repetate: îi schimbați repetat condițiile de locuit, cartierul și școala (prietenii), stilul de viață; vă schimbați repetat noii parteneri și îi aduceți în contact cu copilul; vă recăsătoriți repetat.

2. Divorțul are efecte mai severe asupra acelor copii care au  predispoziții genetice către comportamente antisociale;familia biparentală echilibrată atenuează efectele acestor predispoziții.

Una dintre ipotezele testate de cercetători este aceea că divorțul ar apărea ca efect al unei predispoziții genetice la agresivitate și comportamente antisociale a părinților, iar problemele copiilor ar putea fi explicate prin aceeași predispoziție genetică, întrucât moștenesc de la fiecare dintre părinți aproximativ 50% din gene.

O parte dintre studii compară familii în care părinții sunt gemeni monozigoți cu familii în care părinții sunt gemeni dizigoți. În ambele cazuri, unul dintre gemeni și-a păstrat căsătoria, în timp ce celălalt a divorțat. În cazul gemenilor monozigoți, copiii (veri primari) au 50% din gene comune; în cazul gemenilor dizigoți, verii primari au 12,5% gene comune. Raționamentul este simplu: dacă predispoziția genetică ar fi cauza problemelor cu care se confruntă copiii, ar trebui ca aceste probleme să apară mai frecvent la copiii gemenilor monozigoți, indiferent dacă părinții au divorțat sau nu.

Un alt corpus de studii compară copiii biologici cu cei adoptați (fără gene comune cu părinții care îi cresc): dacă predispoziția genetică ar fi cauza, ar trebui ca problemele să apară mai frecvent la copiii biologici. O a treia metodă studiază copiii cu o patologie genetică asociată cu probleme de comportament, comparându-i pe cei care cresc în familii biparentale cu cei crescuți în familii monoparentale.

3. Factorii care agravează cu certitudine consecințele divorțului asupra copiilor sunt :

disputele conjugale care îl preced – și în care, adesea, copiii sunt folosiți de părinți drept confesori, judecători ai celuilalt, martori, complici, “paratrăsnet” pentru descărcarea frustrărilor și furiei…;

stressul la care sunt supuși copiii în timpul divorțului și după divorț (divorce-stress-adjustment): sentimente de insecuritate; zdruncinarea încrederii în părinți (care adesea înrăutățesc situația, când îi dezvăluie copilului toate păcatele celuilalt);  conflicte de loialitate – când este pus să aleagă “cu cine ține” sau cu cine dorește să locuiască; sentimente de vinovăție (întreținute adesea de părinți, care au nevoie de un “țap ispășitor”); rușine față de prieteni, colegi, vecini, cunoștințe – îndeosebi în adolescență; teama de schimbare / de necunoscut; obligația de a-și asuma roluri de suplinitor al părintelui absent;

tranzițiile succesive pe care este obligat să le parcurgă: schimbarea locuinței, cartierului, școlii, prietenilor, stilului de viață, acomodarea cu noii parteneri ai părinților și cu frații vitregi etc. 23

Abuzul fizic sau psihic pe care părinții îl fac asupra adolescentului îi dau de înțeles că este o persoană fără apărare și ca părinții îi vor fi tot timpul superiori. Desigur, această părere este una falsă, de fapt persoanele care abuzează fiind, adesea, inferioare victimelor lor, cel puțin din punct de vedere al dezvoltării psihologice. Repercursiunile abuzului continuu constau în închiderea în sine, frica de a întreține relații cu persoanele din jur și posibilitatea apariției comportamentelor deviante (ca urmare a stimei de sine scăzute).

O familie “normală” presupune existența, între membrii cuplului, a unei anumite egalități în ceea ce privește “investițiile” fiecăruia (de natură materială și spirituală) și “rezultatele” obținute (gradul de satisfacție resimțit, nivelul de realizare a așteptărilor, aspirațiilor etc.).

          Deși, în mod normal, soții își propun să trăiască împreună o viață fericită pe un timp cât mai îndelungat, în viața de familie pot apărea totuși situații ce crează fisuri în atmosferă de armonie a cuplului, fisuri care, treptat, pot duce la dezagregarea unității familiale și la disoluția cuplului. Motivele apariției acestor situații sunt numeroase, variate și cu grade diferite de periculozitate socială; nepotrivirea de caracter a partenerilor, incompatibilitatea lor (îin raport cu diferite idei, opinii, aspirații, preferințe etc.), neexercitarea parțială sau totală a rolurilor familiale de către unul sau ambii soți, divergentele membrilor cuplului parental în privința educației copiilor lor, situația socio-economică precară a familiei, cazuri de infidelitate, alcoolism, imoralitate, delincvență (caracteristice unuia sau ambilor parteneri) etc.

          “În grupul familial se cristalizeaza un stil de viață pe baza raporturilor biologice, economice, morale, juridice dintre membrii. Stilul de viață cristalizat generează un climat familial care reflectă concepțiile de viață ale membrilor familiei și este determinat de modul în care s-a realizat căsătoria, de calitatea rolurilor conjugale, de gradul de cultură și instruire al partenerilor, de condițiile materiale, de atitudinea părinților față de educația copiilor etc.”1. Deci climatul familial este determinat de realizarea în bune condiții, a funcțiilor familiei. Acest lucru depinde, în mare măsură, și de modul în care se manifestă afectivitatea între membrii familiei.

          “Într-un climat familial definit de echilibru, dragoste, coeziune a membrilor, educația morală se realizează cu succes. Lipsiți de dragostea și securitatea oferite de o familie normală, copiii proveniți din familiile dezorganizate au o personalitate morală imatură, definită de nonconformism și inadaptabilitate la regulile vieții colective”. De asemenea, acești copii proveniți din familii carentate din punct de vedere afectiv și educațional, vor fi interiorizați, vor avea numeroase complexe de inferioritate (în mare parte nefondate realist), dezvoltând greu relații mai intime  cu ceilalți și manifestând un interes minim față de adaptarea armonioasă la colectivitate.

          “Dezorganizarea familiei, împreună cu lipsa respectului pentru fiecare din membrii săi, poate avea grave consecințe pentru copilul aflat în creștere. Pentru că familia este pentru copil instanța primară de transmitere a valorilor culturale, lipsa unității familiale îl poate lăsa fără puncte de sprijin morale sau nu-i poate aduce decât norme confuze și incoerente”.

Dezorganizarea familială este perturbătoare în cel mai înalt grad pentru copil, producându-i acestuia grave tulburări de comportament și de personalitate. “Influența patogenă a unei familii dezorganizate asupra personalității copilului se concretizează atât la nivelul unor tulburări psihopatologice mai mult sau mai puțin grave cât și la nivelul comportamentelor cotidiene ce îl vor defini mai târziu ca persoană.

Un copil confruntat timp îndelungat cu dificultățile și carențele (de ordin social, moral, pedagogic etc.) vieții de familie va fi profund marcat de acestea, trăind sentimente intense de insecuritate și dobândind o concepție eronată asupra vieții.

În fața influențelor negative exercitate asupra sa de către familia dezorganizată, copilul va adopta o serie de reacții de apărare:

1) afective: stări depresive sau de excitație psihomotorie, nenumarate fobii, obsesii, imaturitatea proceselor afective etc.

2) caracterologice: exacerbarea trăsăturilor caracteriale de tip schizoid, agresivitate, detașare, hipersensibilitate etc.

3) cognitive: eșecuri ale performanței școlare etc.

4) psihosociale: conflicte cu familia și cu societatea în general etc.

Numeroasele cercetări sociologice au evidențiat că, deși un număr mare de minori delincvenți (circa 80I) provin din familii dezorganizate, în realitate conduite delincvente pot apărea și în cazul copiilor ce provin din familii normale. Deci, nu structura în sine a familiei constituie cauza principală a delincvenței juvenile, ci marile deficiențe afective, morale și mai ales educative care se manifestă în familiile dezorganizate.

Dintre toate formele de dezorganizare a familiei, divorțul exercită cea mai puternică influența negativă asupra copilului. Consecințele divorțului pot fi de două tipuri:

1) directe, imediate: psihotraumatizarea partenerilor și a copilului în perioada premergătoare divorțului (când copilul poate fi solicitat de către unul dintre părinți să coalizeze împotriva celuilalt părinte);

2) indirecte: adoptarea, de către copil, a unui comportament deviant și delincvent.

Numeroase anchete sociologice au demonstrat că majoritatea delincvenților minori provin din familii dezmembrate prin divorț deoarece divorțul se corelează cu lipsa autorității părintești, a controlului și a afecțiunii părinților, ceea ce are ca rezultat apariția la copil a unor serioase tulburări afective și comportamentale care îl împing pe acesta spre adoptarea unor conduite delincvente.

Dacă partenerii suporta greu divorțul, copiii devin, în mod sigur, adevărate victime pentru că asupra lor el acționează ca o puternică și inexplicabilă agresiune. Având în vedere că divorțul emoțional începe cu mult înainte de cel juridic, copilul este supus pe rând tensiunilor afective, conflictelor, agresiunilor fizice dintre părinți, abandonului episodic, exceselor de sentimentalisme din partea mamei etc.

Deci, foarte importantă pentru structurarea personalității viitorului adult, este situația caracterizată de alterarea progresivă a funcțiilor familiei, de neîndeplinirea obligațiilor normale și legale asumate de către părinți, de apariția, între aceștia, a unor numeroase stări tensionale. Copilul care asistă la toate aceste conflicte conjugale se va simți înstrăinat, frustrat afectiv și dominat de un acut sentiment de nesiguranță.

În urma divorțului copilul este lipsit de influență indispensabilă a unuia dintre părinți, păstrând pentru acesta sentimente de nostalgie și regret, uneori chiar idealizându-l (mai ales în cadrul unei opoziții față de părintele rămas cu el). Uneori însă, părintele care părăsește cuplul conjugal, nu îi inspiră copilului vreun sentiment pozitiv și, în acest caz, lipsa sa va fi benefică pentru copil. Astfel, putem afirma că există cazuri în care divorțul poate avea consecințe pozitive deoarece constituie rezolvarea unei lungi perioade caracterizate prin numeroase tensiuni și conflicte care i-au provocat copilului o serie de suferințe. În general, imediat după divorț, copiii manifestă două tipuri de reacții:

1) respingerea afectivă a unuia dintre părinți sau a ambilor, atitudine ce se poate extinde și asupra altor persoane din anturajul copilului;

2) indiferența afectivă și refuzul participării chiar și la cele mai simple acțiuni (de alimentație, somn etc.) sau trăirea unui profund sentiment de culpabilitate (care, treptat, se poate transforma în frica patologică sau poate avea ca rezultat perturbarea funcțiilor intelectuale, inadaptabilitatea socială etc.).

De aceea părinții trebuie să-și pregătească copiii din timp, cu multă răbdare și blândețe, pentru o despărțire devenită inevitabilă. Deasemenea ei nu trebuie să-și aducă reciproc acuzații în fața copilului (acest lucru întunecând mult imaginea pe care copilul și-o formează despre ei) și nici nu trebuie să-l oblige pe copil să țină partea unuia dintre ei. Copilul trebuie asigurat că, orice s-ar întâmpla, părinții îl vor iubi la fel de mult ca și înainte, și că el nu este cu nimic vinovat de situația care a produs divorțul.

Din numeroasele și diversele studii efectuate pe această temă rezultă că mulți dintre copiii care au trăit experiența divorțului părinților resimt acut nevoia unui cămin adevărat, mai ales că, de multe ori, sunt “păsați” de la un părinte la celălalt sau sunt lăsați în grija rudelor. În aceste cazuri ei fug des de acasă, vagabondează și, nu de puține ori, alunecă pe panta delincvenței. Una dintre soluțiile posibile pentru prevenirea unor astfel de situații este recăsătorirea părinților. Nici aceasta nu este însă o soluție reușită deoarece, în foarte puține cazuri, are ca rezultat reechilibrarea psihoafectivă a copilului. 24

O familie, lipsită de funcționalitate normală, este o familie dezorganizată. Disfuncțiile ei apar și mai vizibil în situațiile de divorț, când căsătoria eșuează, în majoritatea cazurilor despărțirea partenerilor generând consecințe nefaste, uneori dramatice asupra familiei ca întreg și în special asupra copiilor. Dintre toate evenimentele care produc dezorganizarea familiei, divorțul pare să exercite cele mai puternice influențe negative asupra copilului, adolescentului extrem de sensibil la aceste crize și traumatizat profund sufletește de ruptura care se produce în urma despărțirii părinților lor.

Divorțul ridică probleme și dificultăți puternice pentru parteneri, afectând stabilitatea căsătoriei și antrenând după sine multiple efecte demografice și sociale negative. Dezorganizarea familiei prin divorț împiedică o perioada mai mult sau mai puțin îndelungată pe adulți și în permanență pe copil să primească sprijinul emoțional și securitatea atât de necesare unui echilibru și dezvoltării armonioase a personalității. Conform Codului Familiei „Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și femeie, încheiat potrivit dispozițiilor legale, cu scopul de a întemeia o familie”. Ea se poate desface prin divorțul pronunțat de instanța judecătorească.

Dacă partenerii suportă greu divorțul, copii devin în mod sigur adevărate victime, întrucât asupra lor acționează ca o puternică și inexplicabilă agresiune. Având în vedere că divorțul emoțional începe cu mult înainte de desfășurarea divorțului juridic, copilul este supus rând pe rând tensiunilor afective, conflictelor, agresiunilor fizice dintre părinți, abandonul episodic, exceselor de sentimentalism din partea mamei, sau ai exceselor de răzbunări, întrucât copilul îl reprezintă pe adversar. Deci copilul se conflictualizează profund înainte de a trăi evenimentul ruptură, de fapt motivele invocate în fața justiției fiind mai întotdeauna circumstanțiale.

Aceștia ascund de fapt modificări psihoafective, de intensități diferite, ale personalități părinților. Reacțiile copiilor în fața divorțului părinților diferă în funcție de etapa de vârstă; astfel, ,,copiii de vâstă mică (sub șapte ani) sunt cel mai puternic afectați; ei par a fi mai dependenți, mai neascultători, mai agresivi, mai puțin afectuoși decât cei care rămân în familii complete, dezvoltarea lor generală fiind bulversată.’’ Aceția oferă prin comportamentul lor, semnele unui puternic stres, mulți dintre ei plângând, având tulburări în activitatea de hrănire-odihnire, probleme biologice și de asemenea, manifestă o agresiune în relația cu ceilalți copii. Ei pot experimenta sentimentul de culpă, considerându-se vinovați de divorțul părinților. În adolescență experiența divorțului nu este suportată fără probleme: aceștia simt mânie, depresie, vină, disperare, devin îngrijorați în privința perspectivei financiare, încep viața sexuală foarte devreme ca un răspuns individual la provocarea puternică a divorțului părinților săi. Copiii sunt deosebiți de afectați de divorțul părinților chiar dacă nu au o reprezentare conceptuală a relației întrerupte între părinți.

Relațiile post-divorț dintre părinți reprezintă un factor important înfuncționarea sistemului familial: cu cât contactele sunt mai continue, sunt calitative, cu atât efectele divorțului sunt mai diminuate. „Absența tatălui a fost corelată cu comportamentul deviant al copilului și cu tulburări de comportament precum și cu tulburări de viață sexuală”. Reacțiile copilului la impactul agresiv al divorțului, sunt atât de ordin general cât și de ordin particular, în funcție de vârsta la care survine divorțul, și de reacțiile părinților după divorț.

Din modul în care se confruntă adolescentul cu problemele familial și din modul în care-i sunt asigurate sau nu condițiile necesare pentru a putea socializa ca adult pot să rezulte fie reușita – reușită socială, pozitivă, fie eșec – de viață, marginalizare. „Marginalizarea apare atunci când are loc o, «ruptură a transmisiunilor sociale», când «opresiunea socială e suportată în liniște», când nu mai există rețeaua relațională cu finalitatea convivialității: contacte directe, firești, sincere, fără formalism și rigiditate.”

Fiecare societate încredințează familiei ca întreg, misiunea extrem de importantă de a transmite copiilor norme și reguli morale de conduită și de a asigura interrealizarea acestora sub formă de convingeri, atitudini și motivații. În acest sens pe lângă comunicarea verbală nemijlocită, care favorizează dezvoltarea unor atitudini și reprezentări corespunzătoare asupra noțiunilor de „bine” și „rău”, comportamentul nemijlocit al părinților, exemplele personale oferite de aceștia, exercită o influență deosebit de importantă asupra conduitei copilului. Se poate considera, din acest punct de  vedere, că totalitatea manifestărilor comportamentale adecvate ale copilului este funcție de integritatea funcționalității familiei, orice conduită morală pozitivă prezentată de copil purtând pecetea influențelor exercitate de anturajul său familial.

Situația de dificultate familială, lipsa de coeziune și profilitatea afectivă împiedică o dezvoltare morală adecvată, carențele afective și funcționale ale familiei, manifestându-se sub forma efectelor tardive, ale formării unei personalități morale imature, definite de noncomformism și inadaptabilitate. Lipsiți de dragostea și securitatea oferite de o familie cu funcționalitate normală, copiii din familiile dezbinate devin capricioși, instabili, incapabili de adaptarea unor norme de viață colectivă, revendicări etc. Excentrici și imaturi, ei își abandonează sarcinile în activitățile școlare la cea mai mică dificultate, manifestând un opoziționism disproporționat față de rigorile disciplinare, fiind sensibili sau hipersensibili la sancțiuni.

Un alt efect provocat de divorț ține de faptul că responsabilitățile paterne sunt redistribuite și preluate în totalitate de părintele căruia i s-a încredințat minorul. De multe ori copiii preiau o parte din responsabilitățile părintelui plecat. Astfel se observă o dezorganizare a întregului proces familial respectiv neglijarea copiilor pe plan afectiv, material, educațional.

„Monoparentalitatea, în special cea rezultată din divorț, este corelată cu o diminuare a activității educative și mai ales cu o adecvare și o eficiență mai mică ale eforturilor educative: rolul matern este caracterizat în termenii suprasolicitării (materiale, emoționale, relaționale), ai unui dezinteres relative sau al unui conflict de rol, în timp ce rolul patern este analizat în termenii «absenței paterne»,«deprivării paterne», «deresponsabilizării paterne». Se poate consemna faptul că divorțul are un efect negativ profund asupra copiilor atât pe plan afectiv, emoțional, psihologic cât și în plan educațional. Sunt identificate carențe mari și pe plan social. Un copil care face parte dintr-o familie dezorganizată prin divorț se confruntă cu etichetarea și marginalizarea socială necesitând un efort mult mai mare din partea lui pentru a reusi să se impună în comunitatea din care face parte. 12, p.91

Totodată, majoritatea adolescenților delicvenți își datorează comportamentul părințiilor, care nu s-au străduit să mențină un climat familial decent. Astfel tinerii tind să-și manifeste frustrarea din cauza relațiilor familiale nepotrivite în afara familiei, în cercul de prieteni sau în cadrul școlii.

De asemenea, se cunoaște că divorțul părinților pune o amprentă negativă în viața adolescențiilor. De obicei, în cazul divorțurilor copiii mai mici sunt mai puternic afectați, însă și cei cuprinși între 15-19 ani au de suferit. Divorțul este greu pentru copii indiferent de vârsta acestora. Cu toate că majoritatea adolescenților reușesc să înțeleagă motivele părinților și nu se consideră vinovați pentru separarea acestora (de obicei copiii mai mici tind să se considere vinovați pentru neînțelegerile părinților), îi afectează foarte mult această decizie. În unele cazuri separarea părinților a avut efecte pozitive asupra adolescenților, care au beneficiat de mai multă atenție din partea părinților. Aceștia au reușit să-și redirecționeze energia pe care o consumau în conflicte în susținerea copiilor lor după divorț. De multe ori după divorț adolescentul este tratat ca un adult iar responsabilitățile sale în cadrul familiei se accentuează până la un nivel incomod pentru acesta. 25

Concluzii la capitolul II.

Stima de sine reprezintă modul în care ne evaluăm pe noi înșine în raport cu propriile așteptări și cu ceilalți și este direct proporțională cu conștientizarea valorii noastre. Fiecare ființă umană este unică și are o valoare care merită să fie respectată. Stima de sine nu este o trăsătură psihică dată pentru totdeauna. Anumite circumstanțe de viață pot constitui noi începuri pentru stima de sine.

O stimă de sine pozitivă se bazează pe percepția pozitivă despre propriile noastre comportamente. De aceea este important să fie respectate nevoile și limitele adolescentului, pentru că acțiunile acestuia să aibă o valoare, să fie viabile în ochii săi și a celor din jur.

Părinții pot stimula copilului lor stima de sine. Acesta nu este un lucru dificil de realizat. Majoritatea părinților o fac fără ca măcar să își dea seama ca acțiunile și cuvintele lor au un impact mare asupra modului în care copilul său adolescentul își conștientizează propriile trăiri.

Din numeroasele și diversele studii efectuate pe această temă rezultă că mulți dintre copiii care au trăit experiența divorțului părinților resimt acut nevoia unui cămin adevărat, mai ales că, de multe ori, sunt “păsați” de la un părinte la celălalt sau sunt lăsați în grija rudelor. În aceste cazuri ei fug des de acasă, vagabondează și, nu de puține ori, alunecă pe panta delincvenței.

Un copil care face parte dintr-o familie dezorganizată prin divorț se confruntă cu etichetarea și marginalizarea socială necesitând un efort mult mai mare din partea lui pentru a reusi să se impună în comunitatea din care face parte.

CAPITOLUL III. DEMERSUL EXPERIMENTAL ALE INFLUENȚ EI DIVORȚULUI PĂRINȚILOR ASUPRA STIMEI DE SINE LA ADOLESCENȚI

3.1. Particularități și metodologie de studiere a stimei de sine la adolescenți din familii dezorganizate în urma divorțului.

Divorțul antrenează modificări la nivelul tuturor funcțiilor familiei. Funcțiile economice și funcțiile de socializare cunosc o restructurare de cele mai multe ori negativă. Disfuncțiile din familie se reflectă în egală măsură asupra soților, asupra copiilor și asupra relațiilor familiei cu mediul exterior.

Divorțul are ca efect pierderea funcției psiho-afective a familiei, stabilirea sau ruperea relațiilor formale și informale ale partenerilor. O serie de teorii psihologice afirmă că socializarea este un proces de maturizare progresivă a normelor și a valorilor, a modului de a interacționa cu ceilalți. În  procesul de maturizare progresivă, comportamentele și atitudinile părinților, complementare cu ale altor persoane din mediu apropiat, reprezintă experiențe de socializare decisive pentru evoluția ulterioară a copilului. În mod ideal familia ar trebui să îndeplinească toate funcțiile, însă în realitate aceste funcții sunt îndeplinite diferit. În urma rupturii, capacitatea de a exercita adecvat sarcina de părinte este puternic diminuată, părinții întâmpină dificultăți în comunicarea cu cei mici, nu mai sunt atât de afectuoși, nu le mai acordă atâta atenție cum o făceau odinioară.

Divorțul afectează foarte mult copiii. În societatea modernă, urbană, acest aspect aproape că nu mai contează, deși unii copii încă mai reacționează agresiv față de copiii din familiile destrămate. Deși divorțul presupune desființarea căsătoriei, mulți parteneri renunță în același timp și la rolul lor de părinți. Este necesar pentru buna dezvoltare a copilului ca amândoi părinți să fie implicați în mod egal în procesul educativ al familiei. Ei sunt din acest punct de vedere, dar și din cel al copilului, indispensabili evoluției psihice a copiilor. De cele mai multe ori, copiii cu părinți divorțați prezintă dificultăți de adaptare școlară și socială, labilitate și regresie emoțională, stări de anxietate, tendințe exagerate spre izolare socială sau violență. 
Copiii ai căror părinți divorțează trebuie să facă față unor schimbări majore, provocate de acest fenomen: schimbarea orașului și a locuinței, schimbarea școlii și a colectivului de elevi, schimbarea grupului de prieteni etc. De asemenea ei pot fi răniți în războiul pentru custodie, fiind implicați în conflictele dintre părinți referitoare la această problemă și nevoiți să-și împartă loialitatea față de aceștia, ca urmare a absenței unuia dintre ei.

Copiii fac față divorțului mult mai greu decât părinții. La început copiii nu vor ca părinții să divorțeze; conflictul este mai mult al părinților decât al copiilor. În timp ce părinții au motive reale pentru separare, copiii (în special cei mici) înțeleg rareori aceste motive, însă nu dețin nici un control asupra divorțului. Decizii referitoare la persoană cu care vor locui sau cât de des își pot vedea celălalt părinte nu sunt în mâinile lor.

Copilul începe să-și pună o serie de întrebări cărora nu le poate da un răspuns și nici nu este ajutat să o facă. Poate cea mai tulburătoare întrebare pe care și-o poate pune un copil aflat în această situație este: "Eu cui aparțin?". El se vede nevoit să rămână cu un părinte chiar dacă îl dorește pe celălalt. Dacă ramâne cu părintele dorit, copilul îl poate culpabiliza pe celălalt, dar se și poate autoculpabiliza, simțindu-se neiubit, respins, vinovat, fapt care-l poate face complexat, revoltat sau chiar antisocial.

Trebuie specificat însă că divorțul și familiile dezbinate sunt cauze ale multor probleme ale copiilor. Cei mai mulți copii cu tulburări de comportament provin din familii dezbinate sau destrămate, iar acest lucru va trebui să ridice un mare semn de întrebare și să-i determine pe părinți să acorde mai multă atenție acestui subiect. Pe de altă parte nici continuarea unei relații insuportabile în cuplu nu este recomandată pentru copii, o atmosferă încărcată de teroare, violență psihologică sau/și fizică este de cele mai multe ori mult mai dăunătoare pentru echilibrul afectiv, emoțional al copilului decât un divorț.

Conflictele din familie crează terenul favorabil apariției și dezvoltării carențelor afective și morale, afectează procesul de maturizare psihosocială a copiilor. Copiii, din cauza gradului ridicat de sensibilitate crescutei lor sensibilități, receptează și-și trăiesc deosebit orice conflict dintre părinți.

Cei mai mulți copii reacționează la divorțul părinților prin manifestarea unor semne de suferință, mai mult sau mai puțin vizibile. Uneori au accese de furie mai prelungite sau pot plânge mai ușor decât în mod obișnuit. Devin dintr-o dată mai temători cu privire la clipele separării, cum ar fi momentul lăsării la grădiniță sau atunci când trebuie să meargă la culcare. Pot apărea chiar și schimbări în obiceiurile culinare, semn că cei mici trec printr-un moment dificil. Divorțul părinților este o traumă majoră pentru copii, care nu înțeleg de ce unul dintre părinți trebuie să-i părăsească. Iar psihologii spun foarte limpede: copiii ai căror părinți s-au despărțit au mari șanse să treacă printr-un divorț la rândul lor.

Copilul se simte eliminat din aria centrului de interes al familiei, reacționează, își pierde încrederea în părinți, se simte lipsit de protecția împlicită pe care i-o ofereau aceștia și se vede pe sine ca abandonat, slab și vulnerabil în fața unei vieți din care a luat cunoștință doar cu partea întunecată. Trauma divorțului părinților este amplă și se poate dezvolta impredictibil. Nici unul din părinți nu își recunoaște culpa, fapt care repercutează asupra inteligibilității pentru copil a propriei situații. Situația devine și mai dramatică atunci când copilul este pus să aleagă între mamă și tată. Copilul nu este o ființă rațională, pentru că nici părinții nu sunt. El va fi de partea celui care-i oferă mai mult sau mai concret. Iar instanța e obligată prin lege să consemneze partajul afectiv al copilului.

3.2. Analiza influenței divorțului părinților asupra stimei de sine la adolescenți: demers constatativ

Educația omului ca individ pornește încă din copilărie, unde va deveni un om de știință miniatural odată ce mersul îl va ajuta să ajungă peste tot și oriunde dorește, și va putea să ajungă la lucruri la care înainte nu ajungea, va începe să descopere diverse lucruri, să facă experimente, cum ar fi să se autoobserve și autoanalizeze, în același timp să descopere ce se întâmplă dacă scuipă mâncarea din gură, o trage pe mama de păr, bagă în gură orice obiect pe care pune mâna etc, va dori să descopere din ce este făcută mâncarea băgându-și mâna în ea, va înțelege ce înseamnă “cădere” atunci când aruncă mingea sau jucăria din mână și multe altele pentru a vedea care lucruri fac zgomot, care cad, care plutesc, care se sparg etc.

Familia este un factor primordial de informare și de creare a copiilor și tineretului. Ea are rolul de a-l introduce pe copil în societate, de a implementa practice educative, construcții cognitive.

În cadrul familiei, omul, ca persoană, se dezvoltă prin prisma mai multor planuri, acestea cuprinzând mai multe ramuri de activitate. Un mediu tonifiant va ajuta individul de a-și face o idee potrivită asupra omenirii, societății, o educație optima va ajuta la crearea unui individ util societății.

În cadrul cercetării noastre au participat 2 eșantioane în numar de 40 de elevi din clasele a 10-a și a 11-a ale Liceului Teoretic ,,Mihail Sadoveanu’’, cu vîrste cuprinse între 16-18 ani. Primul eșantion a fost constituit din 20 de elevi din familii nedivorțate și al 2-lea eșantion din 20 de elevi din familii divorțate.

Pentru a verifica ipoteza în care presupunem că divorțul părinților în familie influețează negativ asupra stimei de sine la adolescenti, am aplicat chestionarul Chestionarul stimei de sine M.Rosenberg și am obținut următoarele rezultate pentru adolescenții din familiile divorțate și cei din familiile nedivorțate. Mai jos sunt reprezentate calcule și rezultatele obținute: media stimei de sine pe eșantion( X-familii divorțate, Y- familii nedivorțate), rezultatul criteriului T student și reprezentarea grafică a mediilor.

Tab. 3.1. Calculele și rezultatele în urma aplicării chestionarului.

Pentru a interpreta rezultatele obținute, am apelat la metoda de prelucrare statistică a datelor – criteriul T Student, de comparare a două medii pentru eșantioane mici, n ≥ 30.

Fig. 3.2 Prezentarea grafică a stimei de sine a adolescenților din familii divorțate și nedivorțate

Din calculele efectuate mai sus am obținut media X=28,55 , care reprezintă media rezultatelor stimei de sine la adolescenți din familii divorțate și media Y=31,3, care reprezintă media rezultatelor stimei de sine la adolescenții din familiile nedivorțate. După aceste rezultate putem confirma ipoteaza noastră.

În urma prelucrării datelor, la fel am obținut rezultate semnificative și pentru coeficientul de corelație T fiind egal cu 3.40 – valoare semnificativă pentru eșantionul nostru. Aceste rezultate iarăși ne demonstrează faptul că stima de sine la adolescenții din familiile nedivorțate este mai mare ca cea a celor din familiile divorțate, ceea ce presupune că totuși divorțul influențează în măsură negativă asupra personalității adolescentului și specific în cazuș nostru, asupra stimei de sine.

În concluzie, ipoteza pe care ne-am propus-o spre cercetare s-a confirmat, deoarece se observă diferența stimei de sine a adolescenților din familii divorțate și familii nedivorțate, în cazul manifestării strategiilor de reglare și de manifestare a stimei de sine, cu valoare mai mare pentru cei din familiile nedivorțate.

Concluzii la capitolul III.

În urma aplicării chestionarului și a rezultatelor obținute, am obținut o diferență semnificativă între mediile stimei de sine la adolescenții din familiile nedivorțate și cele divorțate , cu valoare mai mare pentru cei din familiile nedivorțate și un rezultat semnificativ pentru criteriul T student, ceea ce ne-a permis să confirmăm ipoteza propusă spre cercetare.

Din cele examinate putem concluziona că pentru buna dezvoltare a copilului ceea ce cuprinde respectiv și stima de sine a acestuia este necesar ca amândoi părinți să fie implicați în procesul educativ al familiei, în rezolvarea unei probleme emoționale cu care se confruntă aceștia, ceea ce presupune o familie unită și armonioasă cu ambii părinți. În caz contrar acesta se simte lipsit de protecția împlicită pe care i-o ofereau părinții anterior și se vede pe sine ca abandonat, slab și vulnerabil în fața provocărilor ce le întîmpină, prezintă dificultăți de adaptare școlară și socială, labilitate și regresie emoțională, stări de anxietate, tendințe exagerate spre izolare socială sau violență, toate acestea influențînd negativ și asupra stimei de sine .

Concluzii și recomandări

Stima de sine reprezintă modul în care ne evaluăm pe noi înșine în raport cu propriile așteptări și cu ceilalți și este direct proporțională cu conștientizarea valorii noastre. Fiecare persoană este unică și are o valoare care merită să fie respectată. Valoarea unei ființe umane este dată de suma comportamentelor, acțiunilor și potențialităților sale trecute, prezente și viitoare. Capacitatea fiecărei personae este de a se proiecta în viitor, de a-și conștientiza, dori și anticipa devenirea prin raportarea la experiențele și succesele anterioare și credința despre propria eficacitate contribuie la întărirea stimei de sine.

Cercetarea efectuată relevă problema stimei de sine la adolescenții ai căror părinți sunt divorțați. Valorificarea teoriilor cu privire la stima de sine la adolescenți, rezultatele cercetării cu privire la impactul divorțului asupra stimei de sine la adolescenți cu părinți divorțați, dar și realizarea cercetării din perspectivă de gen, confirmă actualitate și importanța subiectului dat în contextul schimbărilor actuale la nivel familial.

Rezultatele cercetării constituie premisa pentru realizarea următoarelor concluzii:

Divorțul părinților are efecte negative asupra stimei de sine la adolescenți și asupra capacității de reglare emoțională. Copii din familii cu părinți divorțați sunt mai predispuși spre o personalitate morală imatură, definită de nonconformism și inadaptabilitate la regulile vieții colective.

Adolescenții ai căror părinți au divorțat înregistrează mai multe probleme de sănătate, mai multe dezechilibre emoționale și comportamentale (consum de alcool și droguri, dificultăți de integrare în grupurile de vârstă, gânduri de sinucidere) și obțin rezultate școlare mai slabe decât adolescenții care cresc alături de ambii părinți.

Adolescenții din familii divorțate ating un nivel educațional mai scăzut, se simt mai puțin atașați de părinții lor, declară că au probleme în propriul mariaj și sunt mai puțin satisfăcuți de propria viață. Și, mai ales, sunt mai frecvent marcați de suferință psihologică (tristețe, regrete etc., fără a înregistra însă mai frecvent patologii psihice).

Recomandări:

Solicitarea adoptării unei strategii naționale cu privire la protejarea adolescenților care provin din familii divorțate;

Încurajarea adolescentului să se implice în activități școlare și extrașcolare;

Crearea unor evenimente, care să implice adolescenții în cadrul vieții sociale și a comunității;

Implicarea ambilor părinți în cadrul unor cursuri cu privire la particularitățile de dezvoltare a adolescentului și a necesităților lui în dependență de vârstă;

Implicarea adolescenților în procesul de luare a deciziilor la nivel familial și comunitar.

Pregătirea cadrelor didactice în scopul oferirii suportului emoțional/psihologic de care au nevoie adolescenții, din familii divorțate;

Instruirea adolescenților cu privire la deprinderile de viață;

Dezvoltarea serviciilor de asistență a părinților divorțați.

BIBLIOGRAFIE

Banciu Dan, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu. -Adolescenții și familia. Bucuresti: Editura Științifică și Enciclopedică, 1987. 290 p.

Bonchiș Elena.-Familia și rolul ei în educarea copilului.Iași: Editura Polirom,2011.419 p.

Briers Stephen, tr. Iustina Cojocaru. -Ghid practic pentru părinți. Iași: Editura Polirom, 2009. 252p

Chelcea, S., Iluț, P.- Enciclopedie de psihosociologie. București: Editura Economică, 2003. 390 p.

Dimitriu C.,- Constelația familială și deformările ei. București: Editura Didactică și Pedagogică,1973, 282 p.

Glueck S., Glueck E. -Déliquants en Herbe; sur les voies de la prévention, Animus et Anima. Lyon – Paris, 1956, 276 p.

Iacob L., Boncu Ș., Sălăstru D., Lungu O. – Psihologie, manual pentru clasa a X-a. București: Editura Polirom, 2000, 104 p.

Iluț, P.- Sinele și recunoașterea lui. Teme actuale de psihosociologie. Iași: Editura Polirom, 2001, 224 p.

Lelord, F., Andre C.- Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine ci ceilalți. București: Editura Trei, 2003, 300 p.

Luca M. R., Clinciu A. I., Pavalache-Ilie M., Lupu D., Fărcaș L. E.- Consilierea în școală, o abordare psihopedagogică. Sibiu: Editura Psihomedia, 2004, 172 p.

Lupașcu Dan. – Dreptul Familiei. București: Editura Rosetti, 2005, 360 p.

Mihăilescu I. Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord.) -Dicționar de sociologie. București: Editura Babel, 1993, 241 p.

Mitrofan I., Mitrofan N.- Familia de la A.. la Z – Mic dicționar al vieții de familie. București, Editura: Științifică, 1991, 359 p.

Nathaniel Branden.- Cei șase stâlpi ai respectului de sine. Bucuresti: Editura Colosseum, 1996, 329 p.

Păunescu C. -Agresivitatea și condiția umană. București: Editura Tehnică,1994, 228 p.

Pricopi C.- Dreptul familiei. București: Editura Lumina Lex, 2004, 277 p.

Tucicov-Bogdan, Ana., (coordonator). -Vocația familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. București, 1996, 142 pag.

http://www.mirelazivari.ro/divort-ce-se-intampla-viata-unui-copil

http://www.7p.ro/Default.aspx?PageID=1621

http://www.umfcv.ro/ccop-stima-de-sine

http://www.terapiam.ro/dezvoltarea-stimei-de-sine-responsabilitatea-parintilor

http://aptta.ro/tehnici-de-crestere-a-stimei-de-sine.html

Copiii şi divortul: cele mai recente rezultate de cercetare (2000-2009)

http://www.mirelazivari.ro/divort-ce-se-intampla-viata-unui-copil

http://addox.ro/familie/efectele+relatiei+dintre+parinti+asupra+adolescentului/482/2

Anexa 1

Scala de măsurare a nivelului stimei de sine

(Moris Rosenberg,1965)

Chestionarul de mai jos își propune să vă ofere o indicație despre nivelul stimei dvs. de sine. Citiți cu atenție fiecare frază și răspundeți în cel mai scurt timp, marcând cu o steluță varianta care se apropie cel mai mult punctui dvs. de vedere actual.

BIBLIOGRAFIE

Banciu Dan, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu. -Adolescenții și familia. Bucuresti: Editura Științifică și Enciclopedică, 1987. 290 p.

Bonchiș Elena.-Familia și rolul ei în educarea copilului.Iași: Editura Polirom,2011.419 p.

Briers Stephen, tr. Iustina Cojocaru. -Ghid practic pentru părinți. Iași: Editura Polirom, 2009. 252p

Chelcea, S., Iluț, P.- Enciclopedie de psihosociologie. București: Editura Economică, 2003. 390 p.

Dimitriu C.,- Constelația familială și deformările ei. București: Editura Didactică și Pedagogică,1973, 282 p.

Glueck S., Glueck E. -Déliquants en Herbe; sur les voies de la prévention, Animus et Anima. Lyon – Paris, 1956, 276 p.

Iacob L., Boncu Ș., Sălăstru D., Lungu O. – Psihologie, manual pentru clasa a X-a. București: Editura Polirom, 2000, 104 p.

Iluț, P.- Sinele și recunoașterea lui. Teme actuale de psihosociologie. Iași: Editura Polirom, 2001, 224 p.

Lelord, F., Andre C.- Cum să te iubești pe tine pentru a te înțelege mai bine ci ceilalți. București: Editura Trei, 2003, 300 p.

Luca M. R., Clinciu A. I., Pavalache-Ilie M., Lupu D., Fărcaș L. E.- Consilierea în școală, o abordare psihopedagogică. Sibiu: Editura Psihomedia, 2004, 172 p.

Lupașcu Dan. – Dreptul Familiei. București: Editura Rosetti, 2005, 360 p.

Mihăilescu I. Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord.) -Dicționar de sociologie. București: Editura Babel, 1993, 241 p.

Mitrofan I., Mitrofan N.- Familia de la A.. la Z – Mic dicționar al vieții de familie. București, Editura: Științifică, 1991, 359 p.

Nathaniel Branden.- Cei șase stâlpi ai respectului de sine. Bucuresti: Editura Colosseum, 1996, 329 p.

Păunescu C. -Agresivitatea și condiția umană. București: Editura Tehnică,1994, 228 p.

Pricopi C.- Dreptul familiei. București: Editura Lumina Lex, 2004, 277 p.

Tucicov-Bogdan, Ana., (coordonator). -Vocația familiei în dezvoltarea comunicării interetnice în România. București, 1996, 142 pag.

http://www.mirelazivari.ro/divort-ce-se-intampla-viata-unui-copil

http://www.7p.ro/Default.aspx?PageID=1621

http://www.umfcv.ro/ccop-stima-de-sine

http://www.terapiam.ro/dezvoltarea-stimei-de-sine-responsabilitatea-parintilor

http://aptta.ro/tehnici-de-crestere-a-stimei-de-sine.html

Copiii şi divortul: cele mai recente rezultate de cercetare (2000-2009)

http://www.mirelazivari.ro/divort-ce-se-intampla-viata-unui-copil

http://addox.ro/familie/efectele+relatiei+dintre+parinti+asupra+adolescentului/482/2

Anexa 1

Scala de măsurare a nivelului stimei de sine

(Moris Rosenberg,1965)

Chestionarul de mai jos își propune să vă ofere o indicație despre nivelul stimei dvs. de sine. Citiți cu atenție fiecare frază și răspundeți în cel mai scurt timp, marcând cu o steluță varianta care se apropie cel mai mult punctui dvs. de vedere actual.