Influenta Dimensiunilor de Personalitate Extraversiune Introversiune Si Stabilitate Instabilitate Emotionala Asupra Randamentului Scolar

Cuprins

INTRODUCERE

După cum observăm în literatura de specialitate contemporană se tratează mai puțin tipurile psihologice pentru că tipologia în ziua de azi și-a pierdut din importanță, se consideră perimată. S-a considerat că oamenii pot fi grupați și încadrați în câteva categorii și tipuri “pure”, bine delimitate, acestea fiind discontinue. Psihologia contemporană a personalității neagă acest lucru, considerând că tipurile și temperamentele “pure” sunt rare, ele se manifestă accentuând trăsăturile unui tip, în funcție de situația în care se află individul. În realitate, se întâlnesc doar combinații ale acestor tipuri.

Am ales această temă pentru că mă simt într-un fel atras de tipologiile clasice, respectiv teoriile moderne referitoare la dimensiuniile personalității, care sunt bine elaborate și reconsiderate. Cred că acestea sunt utile și ne ajută mult în descifrarea și cunoașterea comportamentului uman, ne facilitează interacțiunea socială, acordându-ne niște modele și repere pe care le putem ușor adapta și utiliza în relaționarea optimă cu societatea.

Am legat psihologia personalității de psihologia școlară și educațională, deoarece cred că activitatea didactică nu se poate desfăsura favorabil, cu un randament considerabil, fără a cunoaște însușirile și caracteristicile diferitelor dimensiuni ale personalității și a temperamentelor, avantajele și dezavantajele acestora.

Studiul de față este un non-experiment tip pretest-posttest cu trei ipoteze și își propune să demonstreze superioritatea randamentului școlar al persoanelor care au trăsături puternic introvertite și stabile față de cei care au trăsături accentuate extravertite și instabile. Subiecții au fost împărțiți în prealabil în funcție de cele două variabile etichetă amintite, extroversiune-introversiune și stabilitate-instabilitate respectiv după anii ciclului liceal, clasele a X-a și a XI-a, și semestrelor acestora.

Cercetarea de față oferă informații valoroase și utile în raza activității psihologiei într-o formă nouă care îmbină teoriile vechi și clasice a personalității cu teoriile moderne referitoare la dimensiunile personalității. Cercetarea realizată prestează informații utile într-o variațiune nouă despre cele două dimensiuni ale personalității și despre impactul acestora cu randamentul școlar.

CAPITOLUL I extraversiunea-introversiunea și insabilitatea-stabilitatea Emoțională

1.1. Extravertirea și introvertirea

Extravertirea și introvertirea se referă la modul cum preferăm să interacționăm cu lumea, atutudinea noastră față de lume și direcția în care ne canalizăm energiile. Carl Jung a stabilit conceptele de „extraversiune” și „introversiune” pentru a descrie cum anume trăim în lumea din exteriorul, respectiv în cea din interiorul nosrtru. Fiecare individ are o preferință înnăscută pentru lumea exterioară ori pentru cea interioară, deși din necesitate, cu toți activăm în amândouă. Indiferent ce predispoziție avem ea reprezintă sursa noastră de energie. Cu alte cuvinte activitatea din lumea pe care o preferăm ne sporește energia; activitatea din cealaltă lume ni se pare mai dificilă și ne obosește. Pe cei care preferă lumea exterioară îi numim extravertiți, iar pe cei care o preferă pe cea interioară îi numim introvertiți. Astfel putem spune că oamenii cu firea deschisă sunt extravertiți, iar cei cu firea închisă sunt introvertiți.

Extravertiții simt nevoia să comunice; ei vorbesc mult și tare, se exprimă cu ușurință, uneori gesticulează intens pentru a convinge și sunt mai degrabă expansivi decât rezervați. Introvertiții au nevoie de singurătate, de perioade în care să reflecteze și să cântărească lucrurile; ei vorbesc mai rar și mai încet, mimica și gesturile lor fiind mai puțin expresive, ei sunt mai curând rezervați decât expansivi.

În fața solicitărilor lumii extravertiții “ies” din ei înșiși pe când introvertiții „intră” în ei înșiși. Extravertiții sunt sociabili și prietenoși, simțind nevoia să intre în contact cu oamenii, să interacționeze, să le împărtășească și celorlalți ideile și problemele lor, ei „își încarcă bateriile” alături de alții și, de obicei cunosc o mulțime de oameni, ei sunt de obicei persoane „populare”. Le place să fie în centrul acțiunii, sunt abordabili și tind să-și facă noi cunoștințe, frecvent și cu ușurință. Când privesc o situație ei de obicei se întreabă: „Cum o influențez?” Prezența introvertiților, acasă sau la serviciu, îi neliniștește, iar pasivitatea și neputința acestora de a comunica îi fac să-și piardă răbdarea. Ei nu înțeleg nevoia acestora de a avea un spațiu care să le aparțină doar lor. Ca să-și protejeze acest spațiu, introvertiții devin din ce în ce mai retrași, determinându-i astfel pe extravertiți să-i „invadeze” și mai mult. Introvertiții sunt cât se poate de diferiți: ei sunt mai reținuți, acționează mai încet, sunt mai răbdători și mai detașați. Au nevoie de momente de liniște, răgazuri, în care să nu fie tulburați pentru a-și „încărca bateriile”. Ei preferă interacțiunea socială la o scară mai redusă – bilaterală, sau în grupuri mai reduse. Evită să se afle în centrul atenției și preferă să facă cunoștințe ceva mai lent. Când privesc o situație ei de obicei se întreabă: „Cum mă influențează?” Când au în preajmă extravertiți, acasă sau la serviciu, se simt extenuați: Adesea se închid în sine, ascunzându-și emoțiile.

Deseori extravertiții trebuie să vorbească pentru a gândi, ei își clarifică gândurile și ideile pe măsură ce le expun, ceea ce, desigur, duce uneori la idei „pe jumătate coapte”. Introvertiții ajung la același rezultat în urma cugetărilor solitare, ei fac o pauză înainte de a răspunde la o întrebare, pentru a-și „coace” ideile înăuntru, acestea fiind expuse doar după ce sunt bine formulate.

De obicei extravertiții sunt interesați de multe lucruri, dar nu neapărat la un nivel foarte profund. Introvertiții au mai puține interese, dar le urmăresc mai în profunzime.

Singurătatea îi neliniștește pe oamenii puternic extravertiți, căci comunicarea este pentru ei o necesitate. O dată ce reușesc să comunice, își pot relua, pentru o vreme, activitățile solitare. La rândul lor persoanele puternic introvertite își pierd orice interes, obosesc și simt nevoia să se retragă atunci când sunt obligate să stea vreme îndelungată în compania oamenilor. “Realimentate” de singurătate, aceste persoane pot redeveni sociabile.

Pentru a deveni mai echilibrați atât extravertiții cât și introvertiții ar trebui să-și dezvolte mai accentuat trăsăturile opuse să facă față mai optim la diferite situații de singurătate respectiv compania oamenilor.

Cu toate acestea fiecare persoană în parte își dezvoltă într-o măsură mai mare sau mai mică o latură opusă, accentuând trăsăturile opuse, în funcție de situația în care se află individul (oamenii în mare parte fiind ambiverți), ceea ce ajută în a intra în contact cu ceilalți.

Conform statisticilor americane, 70-75% din populație aparține tipului extravertit, iar 25-30%, tipului introvertit. Acasta explică predilecția națională pentru localuri de tip „fast food” (de cele mai multe ori, extravertiții sunt pe fugă) și reducerea informațiilor importante la „titluri” de zece secunde, în cadrul emisiunilor de știri (în general, extravertiții nu se dau în vânt după analize detaliate). Ambele tipuri cuprind în egală măsură bărbați și femei. Fiind în număr mai mic, ei sunt adesea considerați excentrici și nesociabili. De fapt nu ar trebui să se facă asemenea discriminări, căci și unii, și ceilalți contribuie în felul lor la dezvoltarea societății.

1.2. Neuroticism (instabilitate)-stabilitate emoțională

Această grupare a fost postulată de Wilhelm Wundt numit “emotivitate” și cuprinde gama de manifestări situate între instabilitatea și stabilitatea externă.

Și analiza factorială a arătat că pe lângă gruparea extraversiune-introversiune există și o grupare importantă de caracteristici ale comportamentului uman care se subsumează altei dimensiuni generale și exprimă emoționalitatea oamenilor. Acest factor de nevrotism a primit diverse denumiri ca: anxietate(în psihologia americană), stabilitate-instabilitate emoțională sau emoționalitate (în caracterologia franceză) emotivitate, adaptare, stabilitate-instabilitate afectivă, emotivitate nevrotică, labilitate emoțională, etc.

Indivizii instabili (cu neuroticism ridicat) se caracterizează printr-o labilitate emoțională accentuată, sunt înclinați spre anxietate și iritabilitate, își restabilesc cu greu echilibrul psihic după șocuri emoționale. Forța eului acestor persoane este mai redusă, avînd capacitate mai reduse de control și de adaptare în exprimarea tensiuniilor. Sunt înclinați spre sentimente de culpabilitate și sunt frământați de numeroase griji. Se plâng, în general, de dereglări somatice difuze, ca de exemplu dureri de cap, dureri dorsale, tulburări de alimentație, insomnii, etc.

“Numim emotiv (instabil) pe acela care este tulburat cînd majoritatea oamenilor nu sunt deloc și care în circumstanțe date,este mai evident emoționat decât media” (G. Berger, 1952, p. 22)

Sub efectul stresului, aceste persoane sunt predispuse mai accentuat la tulburări nevrotice grave, decât persoanele stabil emoțional. Totuși persoanele cu nevrotism accentuat se pot adapta în mod adecvat exigențelor muncii, ale vieții de familie și pot fii persoane valoroase ale societății.

Indivizii stabili au răspunsuri emoționale de un nivel scăzut fiind stabili și echilibrați din punct de vedere emoțional. Datorită forței eului (ego-strength) persoanele acestea sunt în general, calme, pașnice, temperate și controlate în exprimarea tensiuniilor, rezolvarea problemelor, etc.

Reacționează mai lent și cu grad de intensitate mai scăzut la evenimentele șocante, riscante și emoționale, fiind greu de impresionați. Se adaptează și se integrează ușor chiar la situații ciudate și stresante.

Trebuie să menționăm că în literatura de specialitate română pentru denumirea dimensiunii stabilitate-instabilitate se folosesc doi termeni nevrotism și neuroticism, cu același înțeles. În această lucrare folosim abii termeni în funcție de materielele consultate.

1.3. Definirea termenilor

Pentru a înțelege mai bine tema acestei lucrări și pentru a nu ajunge la neînțelegeri din cauza cuvintelor polisemantice posibile, consider că este fundamental și indispensabil necesar definirea unor noțiuni de bază al acestei lucrări.

Tema aleasa face parte din psihologia personalității abordând mai pe larg tipurile psihologice din perspectiva lui Carl Gustav Jung, analiza factorială a personalității din perspectiva lui Hans Eysenck și psihologia școlară și educațională, analizând mai detaliat randamentul școlar.

Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice, care determină adaptarea unică a individului la mediu prin gândirea și comportamentul său caracteristic. Ea include trăsături psihologice general-umane, trăsături tipologice (comune numai anumitor grupuri) și trăsături strict individuale, ce conferă fiecărui individ calitatea de unicat irepetabil.

Temperamentul reprezintă dispoziția caracteristică, sensibilitatea la stimuli și nivelul energetic al unui individ. Constituie latura dinamico-energetică a personalității.

Tip/ Tipologie Domeniu al psihologiei personalității și al psihologiei diferențiale ce clasifică oamenii în categorii cu trăsături relativ asemănătoare în general pe baza caracteristicilor biologice sau de personalitate.

Tipul de personalitate este un construct teoretic de înaltă generalitate, cu valoare descriptivă, reunind indivizii pe baza similarităților.

Trăsătura este o structură relativ stabilă, cu capacitatea de a echivala funcțional stimulii și de a iniția forme de comportament adaptativ. La un nivel superior de generalizare se întâlnesc tipurile – ca structuri sau configurații specifice formate din mai multe trăsături.

Extraversia și introversia este dinensiunea fundamentală a personalității, care semnifică direcția majoră de ojoră de orientare a energiei. Este foarte rar de întâlnit o persoană extravertită sau introvertită complet, în schimb aceste tendințe pot fi mai accentuate sau mai puțin accentuate.

Neuroticismul este o dimensiune majoră a personalității descrisă în teoria lui Eysenck, constituind dimensiunea stabilitate / instabilitate emoțională.

Stabilitatea emoțională se referă la indivizii care au răspunsuri emoționale de un nivel scăzut, sunt în general calmi, temperați, controlați și au un puternic respect de sine.

Instabilitatea emoțională se referă la indivizii caracterizați prin înclinații spre anxietate și iritabilitate, dezechilibru emoțional, autocontrol slab, respect de sine scăzut.

Analiza factorială este procedura statistică pentru a determina relațiile dintre aspectele personalității și se bazează pe conceptul de corelație.

Factorul de personalitate este un element descriptiv al personalității situat, ca grad de generalitate, între trăsătură și tip, având valoare predictivă asupra comportamentului.

Psihologia școlară studiază, din punct de vedere psihologic, procesul instructiv-educativ desfășurat în școală cu scopul de a spori eficiența acestuia.

Randamentul școlar reprezintă performanțele obținute de un elev la un obiect, la un concurs, la un examen care pun în evidență un anumit nivel de dezvoltare psihică, un anumit nivel de pregătire teoretică și practică.

Reușita școlară are un sens mai larg și ea desemnează adaptarea elevului la cerințele școlare, echilibrarea cu aceste cerințe – susceptibilă a fi evaluată prin nivelul de desfășurare a activității.

Eșecul școlar semnifică situația unui elev ale cărui rezultate nu satisfac normele, cerințele și expectațiile școlii.

1.4. Tipuri și trăsături în antichitate. La izvoarele personalității

Fiecare om are un anumit fel de a fi, de a reacționa și de a acționa, de a se manifesta și de a comunica, fiecare om există ca o ființă unică, originală și irepetabilă. Evidența deosebirilor și asemănărilor temperamentale a făcut ca acestea să fie observate și supuse studiului de foarte mult timp. Astfel oamenii au fost incadrați în tipuri și categorii deja din antichitate. Această teorie începe cu credința grecilor antici, atribuită lui Empedocle în secolul al V-lea î.e.n., că întreaga natură este compusă din patru elemente: aer, pământ, foc și apă. A doua etapă în teorie a fost curând adăugată de Hippocrate, “părintele medicinei” (460-377 î.e.n.), care a susținut că această formulă pentru natura luată ca întreg (macrocosmos) trebuie să se reflecte în construcția proprie a omului (microcosmos). După izvoarele scrise, Hippocrates este primul care a vorbit despre temperamente și a încercat o clasificare al lor. Vestitul medic cu mult înainte de epoca endocrinologiei, a hotărât că aceste elemente sânt reprezentate în corpul omenesc sub forma celor patru umori: sânge, flegmă, bilă galbenă și bilă neagră. Dacă o umoare este predominantă în corp ne vom aștepta să găsim o predominanță corespunzătoare a unuia din temperamente.

Un alt medic antic, Galen, a preluat această idee și a dat denumirea celor patru temperamente de bază (sangvin, coleric, flegmatic și melancolic).Astfel preponderența sângelui rezultă în temperament sangvin, bila neagră dă temperament melancolic, bila galbenă conduce la temperament coleric, iar flegma la temperament flegmatic. Galen a socotit umorile ca fiind nu numai rădăcina temperamentului, ci și a bolilor. Prea multă bilă galbenă poate produce febră, prea multă bilă neagră, poate produce depresie și slăbiciune.

Tabel 1. Cele patru tipuri de temperamente

Din tabel se poate constata că medicii antichității au făcut legătura chiar și cu cele patru anotimpuri: sangvinicii sunt plini de viață ca primăvara (cald și umed), melancolicii sunt triști ca toamna (rece și uscat), colericii sunt precum vâlvătaia verii (cald și uscat), iar flegmaticii sunt reci ca iarna (rece și umed).

Deși știința modernă a arătat că substanțele hormonale din corp sânt mult mai numeroase și mai complexe decât știau anticii, totuși presupunerea că temperamentul, fundamentul emoțional al personalității este condiționat de chimia corpului a fost din ce în ce mai mult confirmată de cercetarea modernă. Această primă clasificare a temperamentelor, cu o serie de îmbunătățiri, a rezistat până în zilele noastre. Cele patru modele descrise de această teorie se potrivesc în aproape orice schemă dimensională modernă de clasificare a temperamentului.

Să vedem pe scurt portretele celor patru temperamente de bază:

Sangvinicul (sânge): se caracterizează prin ritmicitate și echilibru. Manifestă o anumită plăcere de a trăi, au în general o bună dispoziție, nu ia lucrurile în tragic, se adaptează ușor și economic. Au o sănătate aproape perfectă, neștirbită de suferințe grave. Uneori marea lor mobilitate se apropie de nestatornicie, superficialitate, periclitând persistența în acțiuni și relații.

Colericul (bila galbenă): este o persoană emotivă, irascibilă, are trăiri afective intense, constant în sentimente, oscilează între entuziasm și decepție cu tendințe de exagerare în tot ceea ce face; este o fire deschisă, foarte expresivă, ușor “de citit”, gândurile și emoțiile i se succed cu repeziciune, are tendințe de dominare.

Flegmaticul (flegma): este o persoană inperturbabilă, rezistent la schimbare, inexpresiv lent, și neobișnuit de calm. Puțin comunicativ, închis în sine, orientat mai mult spre trecut, greu adaptabil, statornic în sentimente, calculat, poate obține performanțe deosebite în muncile de lungă durată datorită perseverenței și meticulozității sale.

Melancolicul (bila neagră): este la fel de lent și inexpresiv ca flegmaticul, dar îi lipsește forța și vigoarea acestuia; emotiv și sensibil, sentimente profunde și de durată, are o viață interioară agitată datorită unor exagerate exigențe față de sine și a unei încrederi reduse în forțele proprii, are dificultăți de adaptare fiind dependent de grup și e exagerat de prudent.

Cele patru temperamente au însă și câteva caracteristici generale, comune: ele sunt înnăscute și deci stabile, menținându-se, în linii mari pe tot parcursul vieții; sunt educabile în sensul că pot fi influențate, modelate, prin mijloace educaționale; sunt neutre din punct de vedere valoric, ceea ce înseamnă că nici un temperament nu poate fi considerat mai bun sau mai rău decât celelalte, fiecare având atât aspecte pozitive, cât și negative.

Trebuie să precizăm însă că temperamentele nu se întâlnesc decât extrem de rar în formele pure descrise de cei doi medici ai antichității: de cele mai multe ori întâlnim niște mixturi, ceea ce face ca tipurile definite ca atare să-și piardă valoarea. Se întâmplă, de asemenea, ca diferitele temperamente să treacă unul în altul, așa încât de exemplu, un copil să fie la început coleric, mai târziu melancolic și să sfârșească prin a deveni flegmatic la influențele mediului și a educației.

Figura 1. Reprezentări fiziognomice ale celor patru temperamente

Coleric Melancolic Sangvinic Flegmatic

Consider că este necesară o scurtă prezentare a fiziognomiei, care este arta (și știința potențială) descoperirii caracteristicilor personalității – în special ale temperamentului pe baza aparenței exterioare (pantomimică, gesturi și mișcări), și mai ales din configurația, conformația sau expresia feței (mimica, alte modificări expresive ale feței). Cel mai vechi tratat asupra acestui subiect este intitulat Physiognomica și este atribuit lui Aristotel. Deși antic el se referă la sisteme de citire fiziognomică a caracterului practicate într-un trecut și mai îndepărtat. Cercetările și teoria modernă a fiziognomiei susține că structura oaselor, țesutul corpului și corpul (constituția) dezvăluie ceea ce este înnăscut și relativ neschimbător, temperamentul, în timp ce structura musculară și mișcarea dezvăluie trăsăturile dobândite ale personalității.

Să examinăm aceste afirmații prin analiza a patru reprezentări fiziognomice ale celor patru temperamente ,care sânt ilustrate mai sus în figura 1

Colericul: pare să fie un luptător furios cu mâinile strânse în pumn, fața acestuia trădează vigoare și forță naturală a fizicului (temperamentului) și deprinderi dobândite de reactivitate vigilentă față de mediu și o ridare bogată datorită unui sentiment emoțional intens.

Melancolicul: pare să fie un om bolnav, nefericit, zveltețea și structura delicată este dată de natură, dar ochii aplecați și cutele verticale de pe frunte reflectă deprinderi dobândite de renunțare și gânduri neplăcute.

Sangvinicul: pare a fi un om optimist, nonșalant, fața lui nu este marcată de linii care să indice o expresie emoțională profundă sau de durată, el pare în permanență bine dispus.

Flegmaticul: pare un om somnoros, moale, cu o constituție letargică (apatică, amorțită) și neatentă ca deprindere, liniile feței se datorează mai curând grăsimii, decât sentimentului.

O dată cu renașterea aristotelică din secolul al XIII-lea, fiziognomia a devenit populară și a avut o istorie neîntreruptă de atunci până în zilele noastre. Cantitatea de literatură despre acest subiect este foarte vastă. Consider că această scurtă prezentare este totuși suficientă.

1.5. Tipuri psihologice din perspectiva lui Carl Gustav Jung

Tipologia psihiatrului elvețian C.G. Jung este în mare măsură cuprinsă în cartea sa Tipuri psihologice (1923). Această tipologie are ca și criteriu direcția majoră de orientare a energiei psihice, după care se diferențiază tipul extravertit și cel introvertit.

1.5.1. Atitudinea extravertită și cea introvertită

Pe baza dimensiunii extraversie-introversie, se pun în evidență diferențele interindividuale, exprimând modalitatea dominantă a interacțiunii individului cu lumea, precum și orientarea energiilor sale. Altfel spus Jung distinge două atitudini diferite față de viață, două moduri de a reacționa la împrejurări, pe care el le găsește suficient de pronunțate și de răspândite încât să le descrie ca fiind tipice: “Există o întreagă clasă de oameni – spune el –, care în momentul reacției față de o situație dată, mai întâi dau puțin îndărăt, ca la un neauzit <Nu>, ca numai după aceea să fie capabil să reacționeze; și există o altă clasă de oameni care, în aceeași situație, pornesc înainte cu o acțiune imediată, în aparență încredințați că comportamentul lor este în mod vădit corect. Prima clasă ar fi, în consecință, caracterizată de o anumită relație negativă cu obiectul, iar celaltă de o relație pozitivă… Prima clasă corespunde atitudinii introvertite, iar cea de-a doua atitudinii extravertite” („Psychological Theory op Types”, Modern Man in Search of a Soul, p. 98, C.W., vol.6).

Atitudinea extravertită este caracterizată printr-o revărsare exterioară a libidoului, prin interesul față de evenimente, oameni și lucruri, prin reacția cu acestea și dependența de ele. Acesta este tipul extravertit care este motivat de factori din afară și este în mare măsură influențat de mediu, apoi este sociabil, inițiază ușor contacte sociale și este sigur pe sine în ambianțe nefamiliare.

Adultul extravertit este sociabil, el merge în întâmpinarea celorlalți și este interesat de oricine și de orice. Îi plac organizațiile, grupurile, întrunirile comunitare și partidele, fiind de obicei activ și, în general, util, este tipul care face să meargă viața noastră economică și socială. Intelectualii extravertiți au calități similare și se simt excelent lucrând cu ceilalți, fiind cadre didactice fac să circule într-un fel oarecare cunoștințele lor; buna lor relație cu lumea îi ajută să facă pe deplin acest lucru.

Extravertiții tind să fie atât optimiști cât și entuziaști, deși entuziasmul lor nu durează mult. La fel putem remarca despre relațiile lor cu ceilalți oameni, care se fac și se desfac la fel de ușor și de repede.

Slăbiciunea extravertiților constă în tendința către superficialitate și în trebuința de a face bună impresie; nimic nu-i bucură mai mult decât audiența la public. Nu le place singurătatea, iar lucrul acesta, laolaltă cu lipsa de autocritică, îi face mai atractivi pentru străini decât pentru familia lor sau pentru anturajul imediat, unde ei pot fi văzuți fără mască. Deoarece sunt bine adaptați la societate, de obicei acceptă moravurile și convingerile momentului, tinzând astfel să fie oarecum convenționali în raționamentele lor; dar sunt, cu toate acestea, oameni foarte utili și absolut necesari pentru orice viață în comun. Pot devenii mai echilibrați dacă reușesc să-și dezvolte trăsături introvertite.

Atitudinea introvertită, dimpotrivă, este una de retragere; libidoul se revarsă înlăuntru, se concentrează asupra unor factori subiectivi, iar influența predominantă este “necesitate interioară”. Acesta este tipul introvertit, care este lipsit de încrederea în sine în relația cu oamenii și lucrurile, tinde să fie nesociabil, are tendințe spre solitudine și preferă reflecția în locul activității.

Adulții introvertiți, nu iubesc societatea și se simt stingheri și pierduți în marile adunări. Ei sunt impresionabili și le este teamă să nu pară ridicoli, adesea părând incapabili să învețe cum să se comporte în situații sociale: sunt neîndemânatici sau sunt prea sinceri, ori scrupuloși și de o ridicolă politețe. Tiind să fie hiperconștiincioși, pesimiști și critici, păstrându-și întotdeauna pentru ei înșiși cele mai bune calități, așa încât, firește, sunt lesne rău înțeleși.

Întrucât își pot demonstra darurile numai în anturaje pline de simpatie, au mai puțin succes decât colegii lor extravertiți; cu toate acestea ei au cantități mari de energii depozitate și canalizate pe activități individuale, astfel adesea posedă cunoștințe ieșite din comun sau dezvoltă vreun talent care depășește standardele.

Introvertiții se simt în largul lor în singurătate sau în grupuri mici și familiare, preferă propriile lor gânduri conversației și cărților, precum și ocupațiile liniștite unei activități zgomotoase. Pe parcursul vieții când trebuie să se-nfrunte cu tensiuni, au tendința să se retragă în viața lor interioară. În pofida lipsei lor de farmec social, introvertiții își fac adesea prieteni loiali și plini de înțelegere cu care se pot degaja. Propria lor judecată independentă și lipsită de convenționalitate este mai importantă pentru dânșii decât opinia general acceptată. Pot devenii mai echilibrați dacă reușesc să-și dezvolte trăsături extravertite.

Diferențierea pe aceste două atitudini par adesea să înceapă foarte de timpuriu în viață; de fapt, există temeiuri să se considere că atitudinea poate fi înnăscută, dar aceasta poate fi schimbată de educație și ambianță până ce se consolidează. În aceeași familie se pot găsi atât copii extravertiți, cât și introvertiți, situație uneori nefericită pentru cei din urmă, care tind să fie puși în umbră de frații și surorile lor sociabile:

“Cel mai timpuriu semn de extraversiune la copil este rapida sa adaptare la mediu, atenția ieșită din comun pe care o arată față de obiecte, în special efectului său asupra acestora. Circumspecția față de obiecte este foarte mică, copilul se mișcă și trăiește printre ele cu încredere. El le percepe timpuriu, dar la întâmplare. În aparență el se dezvoltă mai repede decât un copil introvertit, deoarece este mai puțin precaut și, de obicei, nu-i este teamă. În aparență, de asemenea, nu simte nici o barieră între sine și obiecte și de aceea se poate juca cu ele liber, învățând cu ajutorul lor. Își împinge cu încântare inițiativele până la extremă și își asumă riscuri. Orice lucru necunoscut i se pare ademenitor” („Psychological Types”; Contributions to Analytical Psychology, p. 303, C.W.6).

Acesta este tipul de copil iubit atât de către părinți cât și de către învățători. Se spune despre el că este “bine adaptat” și adesea este considerat mai “strălucit” decât e în realitate, din cauza dezvoltării sale precoce și a capacității de a face bună impresie.

Copilul introvertit este timid și ezitant. Lui îi displac situațiile noi și se apropie de obiectele noi cu circumspecție și câteodată cu frică. Preferă să se joace singur, având mai degrabă un singur prieten decât mai mulți. Din cauza răspânditei preferințe pentru extraversiune, astfel de copii intravertiți le cauzează adesea anxietate părinților, pe când ei sunt la fel de “normali” și de inteligenți ca și celălalt tip de copil. Ei sunt meditativi și adesea au o bogată viață imaginativă. Au mai mare nevoie de timp pentru a-și dezvolta mai puțin evidentele lor înzestrări și a învăța să se simtă acasă în lume.

Fiecare tip îl subapreciază pe celălalt, văzând mai degrabă negativul decât calitățile pozitive ale atitudinii opuse, fapt care conduce la neînțelegeri reciproce. Fordham (1967) arată că orientările celor două tipuri de personalitate sunt esențial diferite, fapt care are consecințe pe planul percepției reciproce; de exemplu extravertitul va percepe introvertitul ca fiind “egocentric și plictisitor”, pe când introvertitul va percepe pe extravertit ca fiind “superficial și nesincer”.

În încercarea de a împărți ființele umane în tipuri recognoscibile, Jung se ocupă în principal cu psihologia conștiinței; când o persoană este descrisă fie ca extrovertită fie ca introvertită, aceasta înseamnă că atitudinea sa conștientă obișnuită este fie una, fie cealaltă. Nimeni însă nu trăiește complet o atitudine sau alta, ci manifestă câteodată atitudinea inconștientă, deși într-un mod atenuat. Atunci când dispozițiile interne și condițiile externe “favorizează foarte adesea un mecanism” al orientării introversiunea sau extraversiunea, aceasta nu înseamnă excluderea completă a celuilalt “care aparține și el, de asemenea, activității psihice. Astfel nu putem avea niciodată un tip pur, care să nu posede decât unul din mecanisme, celălalt fiind total atrofiat” (C.G. Yung, 1963).

“Din punct de vedere dinamic, introversiunea-extroversiunea se relevă ca expresie a două procese contrarii, de interiorizare și exteriorizare, care coexistă la același individ. Aceste procese vor determina, deci, la fiecare subiect, trăsături de personalitate ale ambelor tipuri. Faptul pare a fi în contradicție cu exigențele clasificării tipologice a cărei rațiune constă în separarea cât mai netă a claselor de însușiri opuse și, în funcție de acestea, a grupelor de subiecți introvertiți și extravertiți.” (R. Crăciunescu, 1991, p.98-99).

“În Tipuri psihologice, Jung urmărește influența pe plan istoric a celor două atitudini, modul în care este afectat discursul filosofic și dezvoltarea religiei; el urmărește efectele acestora asupra poeziei, esteticii și, în sfârșit, asupra psihologiei. În această viziune, deosebirea dintre “școlile psihologice”, în special dintre acelea ale lui Sigmund Freud, Alfred Adler și propria-i școală, se bazează pe această deosebire de atitudine. Atitudinea freudiană este extravertită, deoarece plasează factorii determinanți ai caracterului în oameni și evenimente din afară. Atitudinea adleriană este intravertită deoarece pune accentul pe importanța atitudinii interne, pe “voința de putere”. Atitudinea jungiană poate fi calificată drept introvertită, devreme ce factorii care îl interesează cel mai mult pe Jung aparțin lumii interioare și în special “inconștientului colectiv” (F. Fordham, 1998, p. 64-65.). Jung a mai subliniat că introversiunea normală nu are nu are nici o legătură cu nevroza, contrar lui Freud, care aprecia această constituție deja un stadiu incipient al nevrozei.

În concepția psihiatrului elvețian Herman Rorschach sensul extraversiunii-introversiunii nu este același ca la Jung. Le numește intratensiv-extratensiv și sunt considerate tendințe caracteristice, proprii ființei umane, ce pot fi întâlnite la toți indivizii, în etape diferite din viața lor. Aceste noțiuni apar în opera s-a intitulată “Psychodiagnostic” în 1921 care conține metoda proiectivă a petelor de cerneală (testul Rorschach) și rezultatele experiențe diagnostice a acestuia. Originalitatea sa se referă la stabilirea experimentală a relației percepție-personalitate. El arată că răspunsurile kinestezice (de mișcare) sunt în relație cu imaginația și tendința spre introversiune, în timp ce răspunsurile culoare se referă la viața afectivă și la tendința spre extravertivitate.

La H. Rorschach intratensivitatea are în vedere caracterul activ sau pasiv al acestei proprietăți, fixitatea, mobilitatea. Kinestezia exprimă replierea asupra lui însuși, gust pentru viața interioară, căutând, mai curând, sprijin în interiorul său psihic pentru a găsi satisfacții pulsionale și fantasmatice, favorizând conduitele intelectuale, creativitatea, producțile imaginare, uneori în detrimentul afectelor, relativ independent de obiectele externe. La subiecții normali ea este mobilă, constituie un fenomen pasager, ușor de dominat. Astfel el face distincție între procesul de introversiune și starea de introversiune, care este patologică. Subiectul normal, având o structură a tipului kinestezic, nu trebuie considerat ca introvertit, ci doar capabil de introversiune. Starea de inroversiune este caracterizată prin predominanța stabilă a tendinței spre introversiune.

Extratensivul la H. Rorschach corespunde în general tipului (culoare), care este nu ca un psihism contrar introversiunii, ci ca un psihism diferit. Culoarea exprimă sensibilitatea pentru lumea externă, gustul pentru contactul cu această lume în activități exterioare, relaționare, privilegiind mai ales sensibilitatea la mediu și exprimarea afectelor, .manifestând o dependență față de obiectele externe.

Jung distinge două niveluri la care se poate manifesta extraversiunea și introversiunea. Dacî la nivelul conștient se manifestă extraversiunea, atunci la nivelul inconștient va acționa tendința contrară, de introversiune. În cazul existenței unei introversiuni conștiente, în inconștient va apare tendința de extraversiune.

1.5.2. Cele patru funcții psihologice în explicarea structurii personalității

Jung mai adaugă dimensiunii extraversie-introversie, în explicarea structurii personalității, patru funcții psihologice, polarizate două câte două: gândire-sentiment (afect), respectiv senzație-intuiție:

Gândirea (G) și afectul (Af) reprezintă două modalități alternative de a emite judecăți de valoare asupra unei realități, judecăți care vor constitui baza unor raționamente decizionale. De pildă, o persoană poate lua decizii bazate pe funcția gândire (evaluarea rațională a alternativelor, calculul avantajelor și dezavantajelor, etc.) sau bazate pe funcția sentiment (aprecierea valorii afective a alternativelor). Jung consideră că există o echilibrare între gândire și sentiment, personalitatea adultă valorizând ambele alternative.

Senzația (S) și intuiția (It) reprezintă modalități complementare de a extrage informații despre realitate. Senzația, presupunând contactul direct al organelor de simț cu realitatea, tipul “senzație” va fi interesat predominant de detalii, de concret, concentrându-și atenția mai ales pe elemente, eșuând informațiile, nefiind preocupat de detalii, deoarece intuiția presupune surprinderea unor relații comprehensibile implicit, fără apelul la pașii progresivi ai unui raționament.

În concluzie:

Gândirea ca funcție psihologică fundamentală se bazează pe acordarea de semnificații unui conținut, pe o relaționare conceptuală;

Afectul sau sentimentul reflectă produsul unui proces care are loc între Eu și anumite conținuturi, prin care Eul conferă acestora o anumită valoare; este tot un mod de a judeca, diferit însă, de judecata intelectuală, deoarece are loc nu pentru realizarea unei legături logice, ci pentru acceptarea sau respingerea subiectivă a unui conținut;

Senzația, ca fenomen psihic elementar, constituie un dat imediat, nesupus legilor rațiunii; un individ care își orientează atitudinea generală după acest principiu, aparține tipului senzație;

În intuiție, ca percepție inconștientă, orice conținut este un tot gata conturat, fără posibilitatea descoperirii modului în care a luat naștere conținutul; conținuturile sale au caracterul a “ceva dinainte dat”, contrar caracterului de “dedus” specific gândirii.

Din combinarea fiecărei dimensiuni (extraversie-introversie) cu fiecare dintre cele 4 funcții psihologice (gândire, afect, senzație și intuiție) rezultă 8 tipuri de personalitate. Cele 8 tipuri de personalitate precum și principalele particularități ale acestora sunt (Clonninger,1993, p.66)

Tabel 2. Caracteristicile psihotipurilor elaborate de Yung

Funcția care va direcționa și controla personalitatea se va numi funcție dominantă (sau principală), celelalte devenind funcții auxiliare. Ca funcție auxiliară poate interveni numai o funcție a cărei natură nu contrastează cu cea a funciei dominante; de pildă, pe lângă funcția de gândire nu poate interveni ca a doua funcție, sentimentul, ci intuiția sau senzația. Dacă funcția dominantă la un individ este senzația, fie intuiția, atunci auxiliară trebuie să fie gândirea sau sentimentul (relații compensatorii), (I. Macsinga, 2000, p. 27).

Pe baza constructelor teoretice identificate și elaborate de Jung, a fost construit instrumentul de cercetare și măsurare a funcțiilor psihologice Chestionarul de personalitate M.B.T.I. (Myers-Briggs Type Indicator) elaborat de Myers și Briggs (1976) și îmbunătățit ulterior de către Mc Caulley (1990).

Tipologia lui Jung a avut un larg ecou, a fost mereu reluată, de pe noi poziții de cercetare, constituindu-se în prezent ca o contribuție modernă la teoria clasică a celor patru temperamente.

1.6. Teoria lui Eysenck

Eysenck a reactualizat și a sintetizat concepția categorială clasică a celor patru temperamente (Hipocrate, Galenus, Kant, Pavlov) și cea modernă, bidimensională (Wundt) preluând conceptele introvertit-extravertit din tipologia realizată de Jung. În urma studiului realizat prin tehnica factorială, el a concluzionat că personalitatea poate fi descrisă prin două dimensiuni majore: introversie-extraversie și neuroticism (instabilitate)-stabilitate.

1.6.1. Descrierea structurii personalității

Eysenck alături de Allport și Cattell, este reprezentantul perspectivei multidimensionale a abordării personalității, teoria sa având puncte comune cu cea a celorlalte cercetări, dar și multe diferențe specifice.

Aspectul care unifică cele trei abordări se referă la viziunea generală a personalității, adică, la elementele descriptive ale acestuia. În acest sens toți pornesc de la premisa că tipul de personalitate, ca structură ce reunește indivizii pe baza unor similitudini, este un descriptor mult prea general pentru surprinderea particularităților individuale. Este cert că toți indivizii au o structură primară, comună a personalității, dar diferă între ei tocmai în funcție de manifestările trăsăturilor particulare. Aceste observații au condus la impunerea noțiunii de personalitate, prin care persoanele “să nu fie plasate, în mod rigid, în câteva categorii” (S. Hampson, 1988, p.61).

În acest sens putem observa diferențe semnificative dintre concepția lui Allport și cea al lui Cattel și Eysenck. Pentru Allport trăsătura este o descriere calitativă a personalității individului, însă Cattell și Eysenck prin noțiunea de factor surprind mult mai sensibil diferențele dintre oameni, în funcție de gradul în care se manifestă, pe plan comportamental, o trăsătură de personalitate.

Eysenck a reactualizat și a sintetizat concepția categorială clasică a celor patru temperamente (Hipocrate, Galenus, Kant, Pavlov) și cea modernă, bidimensională (Wundt) preluând conceptele introvertit-extravertit din tipologia realizată de Jung.

Eysenck, pe un lot de 700 de subiecți, foști soldați, diagnosticați ca nevrotici, prin tehnica factorială, a analizat rezultatele obținute, a testelor și chestionarlor. Pentru descrierea personalității, Eysenck pornește de la inventarierea a 39 de puncte referitoare la aspecte, ca: situație socială, trăsături de personalitate, simptomatologie nevrotică. Trebuie subliniat faptul că cercetarea lui Eysenck se realizează în domeniul clinic, unde a studiat bolnavii spitalizați, luând în considerare aspectele de mai sus. Pentru a înțelege modul de funcționare a personalității normale, a pornit de la cercetări și studii asupra personalității patologice. Cele două dimensiuni pe care Eysenck le identifică în structura personalității sunt relevante pentru personalitatea normală, acestea dobândind doar o anumită specificitate în cazul patologiei. În urma studiului, el a concluzionat că personalitatea poate fi descrisă prin două dimensiuni majore: introversie-extraversie și nevrotism (instabilitate)-stabilitate. Cele două dimensiuni au o distribuție normală la nivelul populației, majoritatea persoanelor plasându-se în zona centrală a curbei de distribuție și doar câteva la ambele extreme, așadar acesta nu reprezintă două categorii sau tipuri rigide de oameni, ci mai degrabă există un continuum care are la cei doi poli trăsături extreme, iar subiecții se situează undeva pe acest continuum. (anexa 1.)

“Prezentăm, mai jos câteva dintre caracteristicile pe care Eysenck le-a asociat pozițiilor extreme ale acestor dimensiuni și celor patru factori:

Introversiune-Extraversiune (E). Introvertiții tipici sunt serioși și rezervați, preferând solitudinea și activitățile individuale. Sunt precauți, ordonați și cumpătați. Extravertiții tipici sunt sociabili, permanent în căutare de companie; sunt atrași de activitățile excitante și sunt gata să-și asume riscuri. Sunt impulsivi, permanent în activitate, optimiști, dar nu întotdeauna demni de încredere.

Nevrotism (Instabilitate)-Stabilitate (N). Indivizii cu nevrotism ridicat sunt înclinați spre anxietate și iritabilitate. Se plâng, în general, de dureri de cap și suferă de tulburări de alimentație și somn. Indivizii stabili au răspunsuri emoționale de un nivel scăzut; sunt în general, calmi temperați și controlați.” (Birch și Hayward, 1999, p.69).

Reamintim că aceste descrieri se aplică doar extremelor dimensiunilor personalității, astfel încât majoritatea oamenilor se plasează într-o poziție centrală a continuumului delimitat de aceste extreme.

Pentru a percepe și înțelege mai bine diferențele dintre comportamentul extravertit și introvertit, prezint un exemplu desfășurat la o petrecere. Să ne imaginăm că doi buni prieteni, unul extravertit iar altul introvertit, sunt la o petrecere, amândoi se îmbată, apoi se dezbracă și în pielea goală și dansează pe o masă. A doua zi dimineața extravertitul va întreba ce sa întâmplat și unde îi sunt hainele?! Când i se va povesti el va râde și va începe să facă aranjamente pentru o nouă petrecere. Introvertitul, pe de altă parte, își va aminti absolut fiecare moment penibil și nu va mai ieși din cameră prea curând.

Așa cum a mai fost prezentat mai sus grecii au elaborat un sistem de descriere a personalității, cu patru categorii, după cum un om era socotit melancolic, coleric, flegmatic ori sangvin.

Figura 2. Clasificarea categorial-dimensională a temperamentelor

Sunt prezentate după propunerea făcută de Eysenck.(1975) cele două dimensiuni majore ale personalității, care pot fi divizate în patru categorii de temperamente și trăsăturile cele mai caracteristice ale acestora. Cele patru categorii sunt realizate din combinațiile dimensiunilor introvertit-extrovertit respectiv stabilitate-instabilitate emoțională cu valorile lor înalte precum și cele joase (Cocoradă E. și colab, 1999, p.156).

Psihologii contemporani consideră că această categorisire este întrucâtva utilă, deși, desigur, nu există persoane sută la sută melancolice colerice, flegmatice ori sangvine, Wilhelm Wundt, psiholog german, a atras atenția asupra faptului că atât la melancolici cât și la colerici, emoțiile sunt intense și instabile, în timp ce flegmaticii și sangvinicii tind să fie mai stabili. Wundt a postulat existența dimensiunii numită “emotivitate”, cuprinzând gama de manifestări situate între instabilitatea externă și stabilitatea externă. Adică a dedus clasificarea temperamentelor din două principii ale realității afective: forța și viteza schimbării sentimentelor. Colericii și melancolicii se aseamănă între ei printr-o puternică emotivitate, în timp ce sangvinicii și flegmaticii au trăiri afective mai slabe. Pe de altă parte sangvinicii și colericii au în comun o rapidă schimbare a sentimentelor, în timp ce la melancolici și flegmatici aceasta e mai lentă. Temperamentele emotive au dificultăți în viață, pe când cele cu emoționalitate mai scăzută se adaptează mai ușor. Mai putem preciza că cele două temperamente rapid schimbătoare (sangvinicii și colericii) reacționează adecvat la impresiile prezentului și la noile idei. Temperamentele lente sau neschimbătoare (melancolici și flegmatici) sunt mai preocupate de viitor și fără a reacționa la fiecare schimbare de impresie își urmăresc mult timp propriile idei. Dacă înlocuim termenii schimbător și neschimbător cu variantele mai moderne extravertit și intravertit, putem spune că Wundt a prefigurat și cea de a doua dimensiune esențială a personalității.

Hans Eysenck a unit clasificarea făcută de greci cu descoperirile făcute de Wilhelm Wundt și a elaborat clasificarea categorial-dimensională a temperamentelor. Axele sunt cele două dimensiuni majore ale personalității: emotivitate/nevrotism, având ca opus stabilitatea, și extravertirea opusă introvertirii. Deși fiecare om se situează pe o poziție anume în raport cu aceste două axe, nu se poate spune că cineva trebuie neapărat să se încadreze într-una din cele patru căsuțe ale clasificării.

După această schemă, flegmaticul este un introvertit stabil emoțional, sangvinicul este extravertit stabil, colericul este exravertit cu instabilitate emoțională, iar melancolicul este introvertit instabil.

Să analizăm mai pe larg aceste categorii de tipuri:

Dacă introvertitul este și stabil emoțional (flegmatic) atunci acesta este: pasiv, grijuliu, îngândurat (atent), pașnic, controlat, perseverent, loial, sigur, (demn de încredere, de nădejde), echilibrat, (temperat) și calm.

Dacă introvertitul este instabil (melancolic) atunci acesta este: întristat, neliniștit, (anxios), rigid, sobru, pesimist, rezervat, nesociabil, tăcut, (liniștit) meditativ, serios, suspicios și alarmist.

Dacă extravertitul este stabil (sangvinic) atunci acesta este: sociabil, vorbăreț, prietenos, (hazliu), bine dispus, (cu spirit de grup), energic (vivacitate), lipsit de griji (indolent), nonșalant (comod), tendință de dominare (atitudine de conducere, autoritar) și încrezător.

Dacă extravertitul este instabil (coleric) atunci acesta este: foarte sensibil (emotiv, reactiv), neastâmpărat (neliniștit), impulsiv, (irascibil, furios), agresiv, excitabil (excitabil), schimbător, (histrionic), optimist și activ.

În realitate, oamenii, în marea lor majoritate, se apropie de un punct de intersecție, nefiind nici extrem de stabili, nici extrem de instabili, nici total extravertiți, nici total introvertiți, ci “ambiverți” –undeva între extreme. Termenii plasați în interiorul celor patru căsuțe indică trăsăturile cele mai caracteristice ale celor patru categorii. Luate în ansamblu, justifică încadrarea unei persoane în categoriile introvertit sau extravertit, stabil sau instabil.

Așadar, personalitatea poate fi descrisă prin două dimensiuni majore: extraversia-introversia și stabilitatea-instabilitatea emoțională.

Studiile ulterioare, bazate pe analiza factorială, i-au permis lui Eysenck să identifice o a treia dimensiune – psihoticismul (P). În 1975, a fost construită o nouă scală, având inclusă și această a treia dimensiune a personalității, psihoticismul, care este mai puțin elaborată, scala fiind normalizată, în 1991, de către Zuckerman.

Psihoticismul nu se relaționează cu dimensiunea E sau cu dimensiunea N. Persoanele cu scoruri înalte pe scala psihoticismului au tendințe către singurătate și sunt lipsite de sentimente pentru cei din jur, fiind insensibile, agresive și ostile, manipulatoare și cautătoare de trăiri neobișnuite. Spre deosebire de celelalte două dimensiuni P nu se distribuie normal la nivelul populației. Majoritatea indivizilor obțin scoruri scăzute pentru această dimensiune (Eysenck și Eysenck, 1976), scoruri ridicate se întâlnesc la criminali și schizofrenici (Hampson, 1988).

1.6.2. Structura ierarhică a personalității

Odată precizate și delimitate dimensiunile majore ale personalității, Eysenck propune un model de structurare ierarhică a personalității (anexa 2.) care include diferite aspecte ale acestuia, organizate în funcție de gradul lor de generalitate. Personalitatea are o organizare piramidală, nivelurile cu gradul cel mai înalt de generalitate subordonându-și nivelurile inferioare. Nivelul cu gradul cel mai înalt de generalitate este nivelul tipului (nivelul 4), care cuprinde dimensiunea E sau N, (în cazul nostru acesta este reprezentat de extraversiune) la un nivel mai scăzut de generalitate sânt situate trăsăturile de personalitate (nivelul 3) caracterizate ca tendințe individuale spre acțiune(în cazul nostru sociabilitate, impulsivitate, asumarea riscului, acestea fiind doar trei din ansamblul subcomponentelor dimensiunii). Nivelul imediat următor, cu grad mai scăzut de generalitate, este cel al răspunsurilor habituale (nivelul 2), cuprinzând acțiunile repetitive ale subiectului în situații asemănătoare, cele care se automatizează (modalități tipice de comportament). La nivelul cel mai scăzut de generalitate se află răspunsurile specifice (nivelul 1), care se referă la preferințele subiectului de a acționa într-o anumită manieră (precum o discuție purtată în magazin sau citirea unei cărți în autobuz).

În mod similar, dimensiunea N sau P a personalității va subordona nivelul anumitor trăsături, ca tendințe manifestate la nivel individual; aceste trăsături se concretizează în răspunsuri habituale, iar acestea subsumează răspunsurile specifice într-o anumită situație.

Cunoscând situarea persoanei pe o anumită poziție între cele două extreme, se pot face predicții asupra nivelurilor următoare de integrare a personalității – care sunt trăsăturile de personalitate predominante, care sunt răspunsurile subiectului în situații tipice (acțiuni habituale) și, de asemenea, care sunt răspunsurile individuale într-o anumită situație (acțiuni specifice).

1.6.3. Bazele fiziologice ale personalității

“Zuckermann (1991) afirmă că teoria lui Eysenck asupra personalității poate fi considerată o teorie a temperamentului (deși Eysenck nu a folosit acest termen), deoarece cei 4 factori de descriere ai personalității (extraversiunea, introversiunea, stabilitatea și instabilitatea emoțională) sunt considerați factori dispoziționali. Termenul de dispozițional subliniează existența unei moșteniri genetice semnificative, a unui pattern înnăscut, de tip energic (I / E) și emoțional (N). Dezvoltarea personalității este influențată de elemente genetice, ereditare. Se cunoaște că unul dintre cele mai importante aspecte înscrise genetic este structura sistemului nervos. Activitatea nervoasă superioară, echilibrul excitație-inhibiție primește nuanțe genetice. Eysenck pune în legătură cele două dimensiuni majore ale personalității cu starea de excitație și inhibiție corticală, explicând că:

dimensiunea E/I este controlată de sistemul activator reticular (reticular activating system ARAS), funcția acestuia fiind aceea de a controla nivelul stimulării din S.N.C. Eysenck sugerează că, în cazul extraversiunii, sistemul activator tinde să inhibe răspunsurile neuronale, ceea ce are ca efect scăderea stimulării la nivel cortical. Cu alte cuvinte, extrovertiții au un nivel scăzut al excitabilității corticale (arousului), pragul de vigilență este mai înalt și de aceea, pe plan comportamental, inițiază acțiuni care să le crească stimularea (sociabilitate mare, căutarea contactelor, acțiuni riscante, căutarea de senzații tari). Sistemul activator al introvertițiilor determină o puternică excitație, acesta se declanșează mai rapid și mai ușor, pragul lor de vigilență fiind mai scăzută, ei devin astfel supraexcitați cortical (nivel crescut al arousului), de aceea vor iniția comportamente care să limiteze creșterea stimulării externe (implicații sociale mai slabe, tendințe de evitare a situațiilor potențial tensionate, evitarea senzațiilor tari)” (I. Macsinga, 2000, p.101).

După câte am văzut deja, extravertiții au un nivel de stimulare scăzut, iar introvertiții unul superior. Majoritatea oamenilor caută să-și mențină acest nivel la cotele intermediare. Extrema de jos și extrema de sus sunt resimțite ca neplăcute, astfel se tinde spre evitarea lor. Astfel se explică de ce extravertiții caută “senzații tari”, ei încearcă să-și ridice nivelul de stimulare printr-un comportament care să-i aducă în contact cu lumini puternice, zgomot mare, sexualitate intensă, acțiuni riscante, sociabilitate mare și așa mai departe. Din contra introvertiții evită excesul de contacte sociale, deoarece acestea le-ar aduce nivelul stimulării la valori prea ridicate și, deci, neplăcute.

dimensiunea N are ca bază fiziologică sistemul nervos autonom (autonomic nervous system – ANS). Pe baza stimulării acestui sistem, relațiile emoționale intense se vor asocia cu reacții somatice (creșterea pulsului și a ritmului cardiac, transpirații, etc.). În cazul persoanelor al cărui comportament se situează spre polul instabilității emoționale, A.N.S. reacționează mult mai rapid și mai intens (provocând axietate) decât în cazul subiecților stabili emoțional.

Persoanele extravertite au deci o inhibiție puternică: când sunt confruntate cu un stimul traumatic, de exemplu un accident de mașină, creierul lor se inhibă, ceea ce înseamnă că devine “insensibil” la traumă astfel își va aminti foarte puțin din ceea ce s-a întâmplat. După accident totuși ar putea simți că a colapsat în timpul evenimentultui și ar putea începe să-i întrebe pe alții despre ceea ce s-a întâmplat de fapt. Dat fiind că ei nu simt în totalitate impactul accidentului, ei pot să fie gata să conducă din nou o mașină chiar și a doua zi. Un introvertit, pe de altă parte, are o inhibiție mai slabă: în cazul unei traume, cum este un accident, creierul său nu îl protejează destul de repede, nu se “închide”. De aceea ei sunt foarte atenți și învață repede, aducându-și aminte tot ceea ce s-a întâmplat. Ei pot să afirme că au văzut totul cu încetinitorul. În mod sigur ei nu vor mai urca la volan foarte curând, unii s-ar putea chiar să renunțe la șofat.

Așadar Eysenck consideră că factorii biologici pot explica diferențele dintre introvertiți și extravertiți, dintre nevrotici și stabili. “El a studiat interacțiunile dintre cele două dimensiuni și ce ar putea să însemne acest lucru, în legătură cu variatele probleme psihologice. A mai descoperit că oamenii cu fobii și cu nevroza obsesiv compulsivă, tind să fie foarte introvertiți, pe când oamenii cu nevroze de conversie (ex. paralizia histerică), sau nevroze disociative (ex. amnezia) tind să fie mai mult extravertiți. Explicația este că persoanele cu un grad ridicat de neuroticism răspund puternic la stimuli de care se tem. Dacă sunt introvertiți vor învăța bine să ocolească situațiile care le cauzează panică până la punctul de a se panica la simboluri mici ale situației respective; ei dezvoltă fobia. Alți introvertiți vor învăța repede și bine comportamente care evită producerea panicii – cum ar fi verificarea lucrurilor de mai multe ori, sau spălarea obsesivă a mâinilor. Pe de altă parte extravertiții neurotici ignoră și uită lucrurile care îi supără; se angajează în mecanisme de apărare clasice, cum ar fi refularea și negarea realității. Ei pot să uite un sfârșit de săptămână dureros, sau chiar să “uite” abilitatea de a-și folosi picioarele.” (www.ship.edu/~cgboeree/eysenckminitest.html).

Evaluarea reacției la stimularea senzorială este obținută printr-o probă fiziologică, “lemon test” care diferențiază pe extrovertiți de introvertiți. În timp ce extravertiții extremi nu prezintă nici o sporire de salivă la 20 de secunde după ce au fost stimulați cu 4 picături de lămâie plasate pe limbă, la introvertiții extremi creșterea este de aproape 1 gram. Pentru grupele intermediare se obțin cantități intermediare.

Relația dintre introversiune și excitația corticală și dintre extraversiune și inhibiția corticală (reactivă) a fost probată prin experimente de laborator. În experimentele de rapidă schimbare și mare varietate a stimulării sau în condiții naturale, extravertitul ar da un randament mai bun. În situații opuse în schimb, introvertitul ar da un randament mai bun.

Un prim argument îl constituie experimentele conform legii Yerkes-Dodson asupra raportului dintre motivare și performanță. Introvertiții ating un raport optim al performanței la un nivel mai scăzut de motivare, întrucât ei se află deja într-o stare de activare mentală mai crescută. Dar extravertiții dau un randament mai bun la o creștere a complexității sarcinii și a extensiunii stimulării.

Un al doilea argument îl constituie mai buna rezistență a introvertiților la privarea senzorială. Veghea corticală a acestora poate fi întreținută și de o slabă excitare a mediului, pe când la extravertit numai o amplă conexiune senzorială o face posibilă (Claridge, 1967, proba de vigilență).

Al treilea argument îl constituie randamentul mai bun al extravertiților la probe desfășurate în context social. S-a constatat că prezența grupului acționează ca un stimulent pentru extravertit, dar adesea îl inhibă pe introvertit.

Al patrulea argument este experimentul pe animale al lui Pavlov. În laborator unde stimularea este mai săracă, monotonă și repetitivă tipul vioi și excitabil (extravertitul) se inhibă. Invers, tipul care în condiții naturale este considerat mai puțin activ, inhibat (introvertit) în condiții de laborator devine subiect valoros de condiționare, adică cu excitabilitate corticală.

Datorită sensibilității lor la stimulare, introvertiții pot fi condiționați mai repede și mai puternic decât extravertiții. Această diferență a fost demonstrată de Franck (1956, 1957). Datele biologice sugerează că, nivelul excitației este mai ridicat la introvertiți decât la extravertiți, sistemul lor nervos este mai disponibil să formeze asociațiile necesare unui reflex condiționat. Schackelton și Fletcher (1984) evidențiază că introvertiții, a căror condiționare socială este mai accentuată, sunt mai conformiști și mai precauți decât extravertiții.

“Unele cercetări din domeniul psihologiei muncii au evidențiat o anumită relație între dimensiunea E-I și performanța în muncă. Cooper și Payne evidențiază o relație între E și comportamentul de muncă în serie, în sensul că muncitorii mai extravertiți prezentau o adaptare mai slabă și tendință mai mare de “migrare în alte munci”, iar Taylor relevă corelația dintre E și absenteism. D.A. Laird stabilește din cercetările întreprinse că personalul de conducere se recrutează mai mult din rândul oamenilor extravertiți, în timp ce la activitățile de supraveghere, unde este nevoie de o mai mare vigilență, sunt de preferat introvertiții.” (M. Zăpârțan, 1990, p. 88-89).

1.6.4. Metode de cercetare

Eysenck și colaboratorii săi au elabortat o serie de chestionare pentru evaluarea dimensiunilor E și N. Cea mai recentă și cunoscută versiune este Inventarul de personalitate Eysenck (Eysenck Personality Inventroy-EPI), elaborat de Eysenck (1964). Și mai recent, a fost elaborat Chestionarul de personalitate Eysenck (Eysenck Personality Questionnaire-EPQ, 1975), care, spre deosebire de EPI, conține și o scală. de evaluare a dimensiunii P.

Inițial, EPI și EPQ au fost destinate cercetării și mai puțin diagnozei clinice, dar, ulterior, ele au fost reconsiderate în privința fidelității și validității, acum fiind aplicate și în scopul evaluării tendințelor patologice ale personalității.

O prezentare mai largă se va face în cadrul lucrării la prezentarea metodelor și tehnicilor aplicate în cercetarea de față!

1.6.5. Evaluarea teoriei lui Eysenck. Aprecieri și critici

Teoria lui Eysenck are o bază biologică reală fiind susținut de patru tipuri de date: date genetice, studii de laborator, date clinice și comportamentul real (în situații naturale). Chiar dacă acestea oferă garanție teoriei, există mulți teoriticieni și cercetători ai domeniului (Kendrick, Farrington, Cochrane, Lanyon, Heim), care o critică, spunând că nu există o bază solidă pentru unele aspecte ale teoriei, fiind destul de precare (dimensiunea P, condiționabilitatea socială, simplitatea și insuficienta validare clinică a EPI). În ciuda acestor critici, alți cercetători apreciază în mod deosebit teoria lui Eysenck și remarcă faptul că acesta a generat foarte multe studii și a propus un model al personalității de mare valoare pentru cercetători.

Luchins (1957) bazându-se pe cercetările făcute de Eysenck, a observat relațiile interpersonale și comportamentul de grup, constatatând că oamenii îi judecă pe ceilalți ca “introvertiți” sau “extravertiți” în funcție de primele informații (efectul de întâietate, prima impresie) pe care le au despre aceștia, chiar dacă ele sunt contrazise mai târziu.

Loo (1979), Rocklin și Revelle (1981), au găsit și alți factori plecând de la alte chestionare sau de la alte analize factoriale, complectând teoria lui Eysenck. Rezultatul lor este că factorul de extraversie se combină cu alți doi factori: un factor de impulsivitate și un factor de sociabilitate, deoarece cele două trăsături sunt puternic colerate cu factorul de extraversie.

P.E. Vernon consideră și el dihotomia E-I ca o dimensiune principală a personalității, pe lângă trăsătura denumită de el “dependability” (cu semnificația de “a avea simțul răspunderii”). La acest autor sociabilitatea este identificată cu E-I.

Psihologul român D. Todoran a adăugat factrului E-I și însușirile psihice primare: iuțeala reacției, sensibilitatea și flexibilitatea.

Alți cercetători au ajuns la sisteme și mai complexe de trăsături. Chestionarul 16 PF al lui R. Catell, cel care pentru descrierea structurii personalității, regrupează 16 factori dintre care primele trei factori se aseamănă foarte bine cu cele descrise de Eysenck. Cei 16 factori surprind mai detaliat și mai fin diferențele dintre gradul de manifestare a unor trăsături individuale. În acest chestionar dimensiunea E-I este reprezentată prin factorul F “surgență-desurgență”(expansivitate-nonexpansivitate), respectiv factorul de gradul II “introversiune-extroversiune”cu sumarea factorilor intercorelaționali (A+, E+, F+, H+, Q-).

Un nou model de descriere și analiză a personalității se numeste BIG-FIVE (“Marele cinci”), care la fel are câteva puncte comune cu teoria lui Eysenck.Acest model reprezintă de fapt un compromis rezonabil între pozițiile extreme pe care se situează Eysenck și Catell. Cei cinci factori sunt următorii: extraversia (capacitatea de orientare a personalității către exterior), agreabilitatea (amabilitatea), conștiinciozitatea, stabilitatea emoțională (trăirile emoționale în ansamblu), cultura sau intelectul. Această teorie a fost concepută și elaborată de autorii: Fiske (1949), Norman (1963), Borgatta (1964), Costa și MCCrae (1985), Peabody și Goldberg (1989), și Digman (1990).

Cercetările lui Furnham (1981) bazându-se pe teoria lui Eysenck referitor la comportamentul social arată că extravertiții manifestă tendințe spre competivitate socială, relaționare intimă și afirmare socială, iar introvertiții au tendința de a evita stimulările de natură socială, au relații puține, dar calitative, evită situațiile de competitivitate socială.

M. Zuckerman influențat de teoria personalității a lui Eysenck și prin teoria sa asupra bazelor neurologice ale personalității realizează un model complex al personalității. El se referă la 3 dimensiuni majore ale personalității și anume: psihoticism – impulsivitate (Ps-Im), neuroticism – emoție (Ne-Em), extraversiune . Sociabilitate (Ex – So).

Studiile ulterioare i-au permis lui Eysenck să identifice o a treia dimensiune – psihoticismul (P). A construit o nouă scală, având inclusă și această a treia dimensiune a personalității, psihoticismul, dar mai puțin elaborată, scala fiind normalizată de către Zuckerman (1991).

Capitolul II Randamentul școlar

2.1. Randamentul școlar

Randamentul școlar reprezintă eficiența procesului de predare – învățare la un moment dat, exprimând performanțele obținute de un elev, la un concurs, la un examen care pun în evidență un anumit nivel de dezvoltare psihică, un anumit nivel de pregătire teoretică și practică. Randamentul școlar e strâns legat de noțiunea de progres școlar, care desemnează măsura evoluției ascendente a randamentului, ce se înregistrează cu prilejul fiecărei noi evaluări a lui.

“Randamentul școlar se stabilește prin actul didactic al evaluării activității școlare (evaluare docimologică) și al personalității elevilor, în interacțiune. El este evidențiat, în primul rând, de evaluarea pregătirii teoretice și practice a tinerilor, ca urmare a aprecierii raportului dintre conținutul învățământului (curriculum), oglindit în documentele școlare oficiale (planuri de învățământ, programe analitice, manual) și cunoștințele (inclusiv capacitățile) teoretice și practice dobândite de elevi” (I. Botaș, 2001, p. 224). Principiul fundamental al evaluării randamentului școlar este cel al coerenței între obiective, predare și modalități de evaluare. După executarea evaluării putem avea rezultate foarte diferite. Cele două extreme sunt reușita școlară,ce reprezintă un randament optim, respectiv eșecul școlar, ce reprezintă un randament nefavorabil.

Rezultatele obținute de elevi provoacă acestora anumite reacții care își au originea directă în trăirea psihologică a rezultatului ca reușită (succes) sau eșec (nereușită).

2.1.1. Reușita școlară

Reușita școlară desemnează adaptarea elevului la cerințele școlare, echilibrarea cu aceste cerințe. Cu alte cuvinte reușita școlară exprimă gradul de concordanță dintre prevederile programei și cunoștințele și abilitățile pe care le posedă real elevul și are la bază un element de comparație furnizat de conținutul programei școlare.

Reușita școlară este condiționată de mai mulți factori. factori externi și factori interni. Cei externi includ factorii sociali (mediul școlar cu interacțiunile, relațiile și climatul lui, mediul extrașcolar, grupul de prieteni, mediul familial) și factorii pedagogici (personalitatea profesorului, strategiile sale instructiv-educative, conținutul informațional al materiei predate elevilor). Factorii interni sau psihologici țin de personalitatea elevului și includ factorii intelectuali sau cognitivi și factorii nonintelectuali.

Factorii intelectuali au în vedere inteligența în general și inteligența școlară în special. Inteligența cuprinde un ansamblu de procese logice, verbale, imaginative, un ansamblu de acțiuni și scheme operatorii care permit persoanei să obțină rezultate bune în rezolvarea unor probleme noi, complexe.

Inteligența școlară este o formă specială a inteligenței generale. Ea îi permite elevului să se adapteze cât mai bine la cerințele specifice activității școlare. Din acest punct de vedere există mari diferențe între copii: Unii obțin rezultate foarte bune, care indică supradotarea sau cpacități intelectuale bune, alții rezultate foarte proaste, care indică diferite grade ale deficienței mintale. Inteligența școlară se formează în procesul de școlarizare prin valorificarea potențialităților (disponibilităților) mentale generale ale copilului, sub impactul activității de învățare, care, prin conținutul și formele sale de organizare, exercită un rol modelator și structurant asupra fondului potențialității. Ea coincide cu însăși capacitatea de a învăța, care rezultă din centrarea proceselor de învățare pe dobândirea acelor abilități și aptitudini pe care le reclamă confruntarea reușită a elevului cu diferitele conținuturi ale învățării (matematice, istorice, literare, tehnice). Este o structură complexă în care se îmbină procesele de organizare perceptiv-motorie, cu cele reproductive, logice sau creative, ea având semnificație atât ca premisă cât și ca rezultat al activităților școlare. Inteligența școlară introduce diferențe individuale între elevi, concretizează în randamentul lor școlar și are ca principal indicator rapiditatea funcționalității mentale. Totuși, inteligența – nici cea generală, nici cea specială – nu se reflectă nemijlocit și fidel în performanțe. Aici “intră în joc” factorii noncognitivi, în principal procesele emoționale (afective), motivaționale și atitudinale (voliționale) care pot determina ca forțele intelectuale latente și manifeste ale copiilor să fie “utilozați” foarte diferit, cu un randament mai mare sau mai mic. Astfel se poate întâmpla ca elevii bine dotați și dezvoltați sub raportul inteligenței să obțină rezultate școlare slabe și elevi cu niveluri de inteligență modestă să obțină rezultate mai bune. În acest sens contează foarte mult indicele de activitate și mobilizare energetică a elevului, ambianța cu care lucrează, sârguința, perseverența, aspirația și dorința de autodepășire, interesul și pasiunea cu care el stăruie asupra activității de învățare, tensiunea la care o face, temerile și complexele pe care le poate avea față de ea, încrederea în forțele proprii, etc.

2.1.2. Eșecul școlar

Eșecul școlar desemnează sutuația unui elev cu rezultate care nu satisfac normele școlii. Un eșec scolar cronicizat (permanentizat) este periculos, deoarece el determină efecte negative atât în plan psihologic individual (alterarea imaginii de sine, pierderea încrederii, o teamă exagerată față de eșec) cât și pe plan socia (marginalizare socială, limitarea șansei de calificare profesională).

Problematica eșecului școlar este cvasicontemporană obligației școlare de vreme ce aceasta impune tuturor copiilor programe de bază și ritmuri identice, ea devenind mai acută o dată cu prelungirea școlarității: cu cât se avansează în etapele cursurilor, cu atât se mărește numărul copiilor care nu pot să le parcurgă.

Dintre indicatorii care sunt utilizați, de obicei, pentru aprecierea existenței unei situații stabilizate de eșec școlar, menționăm: abandonarea precoce a școlii; decalaj între potențialul preșcolar și rezultate; părăsirea școlii fără o calificare; incapacitatea de a atinge obiectivele pedagogice; eșecul la examenele finale (sau de concurs); inadaptarea școlară, etc.

Există două tipuri de eșec școlar:

Un eșec școlar de tip cognitiv, care se referă la nerealizarea de către elevii în cauză a obiectivelor pedagogice (sau educative, cum le numește De Landsheere). Acest tip de eșec atestă niveluri scăzute de competență la elevii respectivi, provocând rezultate slabe la examene și concursuri școlare, respectiv la corigențe, repetenție, etc. Aceste niveluri scăzute de competență se explică prin întârzieri în dezvoltarea intelectuală și prin neajunsuri în plan motivațional, volițional și operațional (nivel scăzut de aspirații și de expectanțe, disponibilități reduse de voință, deficiență mentală, absența unori deprinderi, priceperi și obișnuințe de muncă, insuficiențe la nivelul operațiilor logic-abstracte ale gândirii).

Un eșec școlar de tip necognitiv, care se referă la inadaptarea elevului la exigențele ambianței școlare, la rigorile vieții de elev, la exigențele de tip normativ. Cauzele dezadaptării școlare al elevului constau fie în probleme individuale de natură afectivă (teamă sau repulsie față de școală, tendință de izolare, stări de insecuritate și anxietate, stări depresive sau de șoc, conflict și frustrare, revoltă și agresivitate) fie în determinări psiho-nervoase de natură congenitală (hiperexcitabilitate, irascibilitate, dezechilibru emoțional, autism infantil).

Eșecul școlar poate surveni și datorită factorilor școlari și familiali. Dintre factorii școlari menționăm: rigiditatea ritmului de învățare, diferențele semnificative existente între profesori și chiar școli, abordările educative de tip frontal fără a ține cont de particularitățiile psihologice ale elevilor, mărimea clasei de elevi, eterogenitatea clasei de elevi, stiluri didactice deficitare, deficiențe privind resursele școlare. Factorii familiali pot fi: mediul familial nefavorizant cu un climat distructiv, neglijența și indiferența părinților față de școală, stare materială proastă, etc.

“Desigur, în evaluarea corectă a eșecului școlar trebuie să luăm în considerare persistența și amploarea cu care el se manifestă. Astfel, el poate avea un caracter episodic, limitat la circumstanțele unei situații conflictuale sau tensionale care l-au generat, sau poate lua aspectul unui fenomen de durată, atunci când el se grefează pe fondul unor handicapuri senzoriale sau intelectuale, mai mult sau mai puțin severe, sau atunci când situațiile psihotraumatizante care l-au generat persistă. De asemenea eșecul școlar poate avea grade diferite de amplitudine: de exemplu, o amplitudine redusă (parțial), atunci când insuccesul se manifestă doar în raport cu anumite materii sau sarcini de învățământ, ca expresie a lipsei de interes și de înclinații (atitudini) pentru respectivele materii sau modul neinteresant în care sunt predate respectivele materii. Când eșecul vizează toate materiile de învățământ, toate aspectele activității școlare, se poate spune că el dobândește un caracter generalizat. Un astfel de elev cu insucces generalizat prezintă lacune grave în cunoștințe, absentează nemotivat, manifestă aversiune față de învățătură și dispreț față de autoritatea școlară în general, iar în clasă perturbă orele prin tachinarea colegilor și realizarea unor glume de prost gust (bufonerie).” (A. Cosmovici, L. Iacobi, 1998, p. 214).

Atunci când un elev are un randament școlar mediocru sau foarte slabe, reprezentat de note ca 5, și 6 uneori nota 4, putem concluziona că este vorba de un semieșec școlar, care poate duce mai târziu la un eșec școlar parțial (doar la unele materii) sau chiar un eșec școlar generalizat (la toate materiile).

Pe lângă aceste situații de eșecuri reale, există și numeroase situații de false eșecuri școlare sau încercări de exagerare ori diminuare de către unii elevi a nereușitelor lor de moment. Falsele eșecuri pot fi realizate și bine direcționate de elevi spre mai puține sau mai multe materii, cu scopul de a transmite un mesaj, de a pedepsi pe cineva sau de a demonstra dependența și curajul față de părinți. De regulă acestea ar trebui să fie de scurtă durată, deoarece cu realizarea scopurilor elevii încetează de a simula eșecul.

În mare măsură insuccesul școlar reprezintă o noțiune subiectivă, deoarece autoaprecierea negativă cu privire la sine și neîncrederea în propriile capacități pot influența formarea rapidă a impresiei de incompetență personală sau de nereușită în raport cu sarcina propusă. Astfel timizii, indecișii, resemnații, apreciază de obicei, în mod exagerat dificultatea sarcinilor școlare de moment, considerându-le chiar de netrecut, deoarece nu au încredere în propriile posibilități de acțiune. Cel mai mic eșec înregistrat îi determină pe acești elevi să se devalorizeze și mai mult și să dezvolte o teamă de eșec, pe care-l vor privi ca pe o fatalitate.

2.1.3. Succesul și insuccesul

Succesul implică o relație de concordanță între exigențe, capacități și realizări și el reprezintă reușita efectivă, acompaniată de alternativa pozitivă a aprecierii randamentului școlar (rezultatele activității) celui care învață, apreciere dată de cei din jur, în speță, de educator. Insuccesul constituie reversul: neconcordanța dintre cerințe, capacități și realizări, nereușite acompaniate de alternativa negativă a aprecierii randamentului școlar (rezultatele activității) al elevului.

Din cele de mai sus rezultă că succesul-insuccesul sunt fenomene mixte, compuse, în care intră mai multe dimensiuni: performanța propriu zisă,evaluarea ei de către cei din jur, prin intermediul unor relații și opinii favorabile – nefavorabile (de recunoaștere, aprobare, laudă, încurajare sau de critică, dezaprobare) și, lucru foarte important din punct de vedere psihologic, sentimentul de izbândă sau de eșec pe care îl are școlarul în raport cu performanța cotată de cei din jur ca reușită sau nereușită. Tocmai acest sentiment – reflexul emoțional al succesului sau eșecului – va funcționa pe mai departe ca suport energetic al succesului, ca motiv sau impuls – pozitiv sau negativ – al activității de învățare.

Prin ce se caracterizează elevii care își traduc prestațiile în termeni de succes școlar? Ei recepționează și înțeleg materialul predat în clasă; completează și aprofundează prin muncă independentă cunoștințele predate; se asigură de corectitudinea rezolvărilor, revenind asupra lor și corectând erorile; asimilează profund și sistematic cunoștințele; se adaptează continuu cerințelor de instrucție și educație, găsind sursa dificultăților ivite și exersându-se în depășirea lor; se preocupă de autocontrol, folosind, în acest scop, nota ca mijloc de autoreglare; au un nivel de autoapreciere concordant cu realitatea; aspiră spre rezultate din ce în ce mai bune.

Contrar acestui tablou, este cel al elevului care nu înțelege mateialul predat, cedează în fața dificultăților, persistă în erori, acumulează lacune în cunoștințe, pierde ritmul de înaintare în cunoștințe, în raport cu exigențele școlare și cu ceilalți. Toate aceste caracteristici se pot constitui ca factori de risc, care pot să conducă la apariția insuccesului școlar.

Încă din clasele mici, apar elevi care, concomitent cu faptul că reușesc bine la învățătură, reușesc să fie și comunicativi, expansivi, cooperatori, agreați, preferați, ocupând o poziție superioară în sistemul de relații, percepții și judecăți de valoare ale grupului. Ocupând o asemenea poziție, ei își sporesc șansele ca, în continuare, să profite și mai mult de pe urma contactului cu învățătura. Efectul devine cauză, care generează alte efecte.

2.2. Potențialul educațional la diferitele tipuri

După cum știm oamenii diferă foarte mult unii de alții, aceste diferențe fiind foarte profunde, ele au la bază predispoziții genetice ferme, care, deși pot fi modificate de influența factorilor de mediu, determină în mod clar comportamentul uman. Aceste diferențe ale personalității pot fi sesizate foarte ușor observând latura dinamico-energetică al ei, adică temperamentele.

Să vedem în continuare cum se comportă pe de o parte elevii extravertiți și intravertiți și pe de altă parte stabilii și instabili emoțional, sintetizați cu cele patru temperamente clasice :

Elevii extravertiți vorbesc de obicei despre lucrurile pe care le învață, ceea ce le permite să-și confirme ce au înțeles. Profesorilor nu le este greu să afle ce știu acești elevi, căci ei se destăinuie aproape în permanență fiind activi (cu mâinile ridicate) chiar și când nu sunt întrebați. În general răspund cu promptitudine la întrebări, fără a sta prea mult pe gânduri. Ei sunt de obicei preferații clasei din cauză că sunt prietenoși, vorbăreți, deschiși și vorbesc cu ușurință despre sentimentele lor. Ei simt nevoia ca profesorii și colegii să le dea atenție tot timpul. În caz contar ei devini sâcâitori și obraznici. În această categorie pot fi încadrați elevii colerici și sagvinici. Să vedem acum caracteristicile lor cele mai relevante.

Elevii colerici (extravertiți instabili) sunt agresivi, gălăgioși; nu-și pot stăpâni furia atunci când se simt nedreptățiți, dar nici veselia, râzând în hohote chiar în mijlocul lecțiilor. Ajung frecvent în fața dirigintelui și directorului pentru răbufnirile și violențele lor. Le place să se impună celorlalți colegi, sunt încăpățânați și nesăbuiți în actele lor, riscând adesea. Cadrele didactice trebuie să aibă o grijă deosebită pentru educarea afectivității acestor elevi, date fiind instabilitatea emoțiilor, a sentimentelor și a intensității cu care se desfășoară.

Elevii sangvinici (extravertiți stabili) molipsesc și pe ceilalți cu veselia lor, sunt mereu neastâmpărați, puși pe glume, bravează cu succes atunci când iau note proaste, sau au diferite probleme, greșesc din grabă și superficialitate dar sunt dispuși să-și ceară scuze și să se împace cu toată lumea; ei se entuziasmează cu ușurință, vorbesc neîntrebat și bârfesc fără mari rețineri, nu pot păstra mult timp un secret. Ei trec repede de la o activitate la alta, se adaptează ușor, nu se descurajează prea ușor, sunt instabili în stări afective, influențabili, ușuratici și superficiali.

Elevii introvertiți continuă să asimileze informațiile fără să vorbească neapărat despre ele. Profesorilor le este destul de greu să afle ce știu acești elevi, căci aceștia dezvăluie mai greu cunoștințele acumulate. Ei se refugiază și se izolează în bancă deseori, mai ales când extravertiții nu-i lasă în pace. Ore întregi se pot scufunda în activități solitare, căci trebuie să asimileze lucrurile în propriul lor ritm. Sunt mai degrabă elevi reticenți, timizi și tăcuți. Colegii exuberanți și gălăgioși îi copleșesc pe acești elevi, care au nevoie de un spațiu numai al lor unde să se poată retrage. Pentru că nu se dezvăluie cu ușurință, sunt mai greu de înțeles, astfel și calitățile lor adeseori nu sunt întrezărite. În această categorie pot fi încadrați elevii flegmatici și melancolici. Să vedem acum caracteristicile lor cele mai relevante.

Elevii flegmatici (introvertiți stabili) sunt reținuți în tot ceea ce fac și spun; își aleg cu grijă cuvintele atunci când trebuie să vorbească, analizează problemele din diverse puncte de vedere, cântăresc îndelung orice răspuns, sunt conștiincioși și se țin întotdeauna de cuvânt; de aceea sunt, în general, respectați și apreciați de ceilalți care sunt totuși intrigați de conservatorismul și conformismul lor. Ei se adaptează destul de greu, sunt elevi închiși, reci, puțin sociabili. Timpul de închegare a unor prietenii este de lungă durată, însă acestea dureză mult. Prin educație pot deveni destul de productivi, oameni de acțiune pe care se poate conta.

Elevii melancolici (introvertiți instabili) tremură veșnic de teama celor din jur a colegilor și profesorilor, roșesc ușor, se sperie de tot ce ar putea fi o amenințare pentru ei, se îmbolnăvesc (mai mult subiectiv, imaginar) atunci când trebuie să se dea lucrări, plâng cu ușurință când sunt șicanați sau din cauza tensiunii afective. Printr-o antrenare progresivă, elevii melancolici devin capabili de eforturi intense și dau rezultate destul de bune la învățătură. Lăsați fără sprijin educativ ei se demobilizează, devin pesimiști, nesociabili, cu complexe de inferioritate, consumându-se datorită eșecurilor.

Elevii cu tendințe neurotice sau cu instabilitate emoțională sunt înclinați spre anxietate și iritabilitate, își restabilesc cu greu echilibrul psihic după șocuri emoționale. Forța eului acestor persoane este mai redusă, avînd capacități mai reduse de control și de adaptare în exprimarea tensiunilor. Sunt înclinați spre sentimente de culpabilitate și sunt frământați de numeroase griji. În situații stresante sau de criză ei se refugiază des în bancă, izolându-se complet de colegi, sau se pot manifesta prin agresivitate, stăpânindu-se greu, fiind obraznici, indisciplinați și bătăuși.

Elevi stabili emoțional au răspunsuri emoționale de un nivel scăzut, fiind stabili și echilibrați din punct de vedere emoțional. Datorită forței eului (ego-strength) persoanele acestea sunt în general, calme, pașnice, temperate și controlate în exprimarea tensiuniilor, rezolvarea problemelor școlare, etc. Reacționează mai lent și cu un grad de intensitate mai scăzut la evenimentele șocante, riscante și emoționale, fiind greu de impresionați. Se adaptează și se integrează ușor, atât în situații școlare obișnuite cât și în cele speciale.

După cum vedem elevii sunt foarte diferiți unul de altul, totodată având și multe trăsături în comun. Trebuie să precizăm că portretele sau tipurile prezentate mai sus se întâlnesc în forme pure doar foarte rar, majoritatea elevilor având trăsături amestecate, mixte. De exemplu elevii pot avea câteva trăsături dominante caracteristice colericului dar pot avea și unele trăsături ale flegmaticului sau sangvinului.

S-a cercetat relația dintre personalitate și nivelul pregătirii școlare. “S-a remarcat adesea că elevii extravertiți au rezultate mai bune la învățătură decât introvertiții. Situația se prezintă astfel în cursul primar și în primele clase de liceu. Dar în ultimii ani de liceu și la universitate, introvertiții îi lasă mult în urmă pe extravertiți. Acest lucru se datorează, după cât se pare, metodelor didactice relativ mai relaxate aplicate în acești primi ani de studiu, mai potrivite copiilor extravertiți, care se simt foarte bine într-o atmosferă lipsită de formalism, ce le permite să sară de la un subiect la altul sau de la o materie la alta. Introvertiții preferă ambianța mai serioasă a liceului unde le place să studieze cât pot de mult despre o anumită problemă. Din acest motiv, introvertiții obțin rezultate mai bune în a doua jumătate a pregătirii școlare, pe măsură ce se pune un accent din ce în ce mai clar pe specializare.” (H. Eysenck, M. Eysenck, 1998, p. 190).

Studiile lui W. D. Furneaux, A. W. Bendig I. E. Gordon și alții au stabilit relația dintre succesul școlar și extraversiune pe de o parte, respectiv reușita școlară și neurotism pe de altă parte. Subiecții introvertiți, cu un grad relativ ridicat de neurotism obțin rezultate școlare superioare extravertiților. Aceste constatări se explică atât prin preferința extravertiților pentru rapiditate, în detrimentul preciziei, cât și prin faptul că introvertiții sunt mai perseverenți în sarcini intelectuale.

În concluzie educatorilor și profesorilor le revine sarcina și rolul de a cunoaște cât mai bine personalitatea fiecărui elev și de a se adapta la el cu un comportament adecvat și cu metode pedagogice și didactice adecvate la fiecare în parte. Există posibilitatea ca unele metode pedagogice și strategii de predare să se dovedească potrivite elevilor extravertiți, de pildă, însă nepotrivite introvertiților. Pe de altă parte, e posibil ca un profesor extravertit, necunoscând însușirile elevilor introvertiți, îi judecă după comportamentul lor exterior, considerând-i mai puțin inteligenți, neinteresați sau nepregătiți din cauza reticenței lor.

CAPITOLUL IIi Metodologia cercetării

3.1. Obiectivul general și obiectivele principale

Obiectivul general al lucrării este studiul performanțelor scolare a elevilor sub influența dimensiunilor extraversiune și neurotism ale personalității.

Obiectivele principale ale cercetării sunt:

studierea influențelor dimensiunii extraversiune asupra randamentului școlar;

analiza randamentului școlar sub influența neurotismului;

studierea randamentului scolar sub impactul dimensiunilor de personalitate extraversiune și neurotism;

3.2. Ipotezele cercetării

Lucrarea de față are trei ipoteze. Acestea sunt următoarele:

Dimensiunea de personalitate extraversiune-introversiune influențează randamentul școlar.

Impactul dimensiunii neurotism asupra randamentului școlar la elevii de liceu.

Influența dimensiuniilor extraversiune și neurotism, asupra randamentului școlar la elevii de liceu.

3.3. Participanți

Pentru demonstrarea celor trei ipoteze ale acestei cercetări s-a lucrat cu un lot de 104 de subiecți cu vârste cuprinse între 16-19 ani, majoritatea având 17 ani. Subiecții sunt elevi ai celor patru clase paralele de clasele a XI-a ale Liceului Teoretic ”Nikolaus Lenau” din Timișoara, dintre care 47 de sex masculin și 57 de sex feminin, părinții acestora având diverse ocupații.

3.4. Materiale și metode utilizate

Din întregul “arsenal” al metodelor și materialelor de investigație psihologică, la această cercetare am utilizat următoarele:

Inventarul de personalitate Eysenck (Eysenck Personality Inventroy-EPI);

Chestionarul de temperament Teplov;

Studiul documentelor școlare;

Analiza randamentului școlar al elevilor;

Consider că acestea mă pot ajuta suficient în furnizarea datelor specifice, din diverse laturi ale fenomenelor în cauză în cercetarea de față, oferind astfel o imagine cât mai completă și cât mai corectă.

Inventarul de personalitate Eysenck (Eysenck Personality Inventroy-EPI)

A fost elaborat de Eysenck (1964) cu scopul de a măsura dimensiunile E / I (extraversiune-introversiune) și N (neuroticism). Elaborarea acestui inventar a fost precedat de alte câteva instrumente, și anume, chestionarul clinic Mandsley (“Mandsley Medical Questionnaire”) și inventarul de personalitate Mandsley (1959).

Inventarul E.P.I. are două forme (A și B) care permit retestarea subiectului, din diverse motive, fără ca rezultatele să fie invalidate de către memorarea răspunsurilor la anumiți itemi. Întrebările nu sunt identice, dar au același conținut. Cele două forme pot fi utilizate separat sau împreună. La această cercetare am aplicat doar varianta A a testului, fiindcă numai aceasta a fost etalonată la populația României. Acesta poate fi găsit la anexa 3. Fiecare formă a chestionarului conține 57 de întrebări (itemi) grupate în trei scale:

scala pentru evaluarea extraversiunii și introversiunii (notat cu E)

Extravertiții tipici sunt sociabili, permanent în căutare de companie; sunt atrași de activitățile excitante și sunt gata să-și asume riscuri. Sunt impulsivi, cu tendințe de agresivitate și dominare, nepăsători, permanent în activitate, optimiști, dar nu întotdeauna demni de încredere. Introvertiții tipici sunt serioși, rezervați, distanți (nu și cu prietenii săi intimi), ponderați și introspectivi, preferând solitudinea și activitățile individuale. Sunt precauți, liniștiți, ordonați și cumpătați. Își stăpânesc impulsurile de moment și își controlează sentimentele în măsură mai mare decât extravertitul.

scala pentru evaluarea neuroticismului (notat cu N)

sau neurotism (instabilitate)-stabilitate. Indivizii cu neurotism ridicat se caracterizează printr-o labilitate emoțională accentuată, sunt înclinați spre anxietate și iritabilitate, își restabilesc cu greu echilibrul psihic după șocuri emoționale. Se plâng în general de dureri de cap, dureri dorsale și suferă de tulburări de alimentație și somn. Indivizii stabili au răspunsuri emoționale de un nivel scăzut, fiind stabili din punct de vedere emoțional; sunt în general calmi, temperați și controlați, cu grad de integrare ridicat.

scala pentru evaluarea minciunii (notat cu L).

Descrierea scalei pentru evaluarea minciunii (notat cu L) este justificată de tendința subiectului de a oferi răspunsuri dezirabile examinatorului, de a se pune într-o lumină favorabilă în cursul autodescrierii.

Prezentăm grila chestionarului cu întrebările (itemii) fiecăreia dintre cele trei scale în următorul tabel:

Tabel 3. Grila chestionarului

Itemii chestionarului E.P.I. sunt prezentați sub formă de întrebări dihotonizate, adică ele obligă subiectul să aleagă între două posibilități de răspuns. Acest fapt limitează „libertatea” de exprimare a subiectului, dar ușurează cotarea răspunsurilor.

Cotarea răspunsurilor se face cu ajutorul unei grile de cotare, care se așează pe chestionar în așa fel încât cercurile cu asteriscuri de pe grilă să corespundă celor de pe chestionar. Pentru fiecare răspuns care apare într-un cerc al grilei se acordă un punct, suma acestora constituie nota (cota) brută la scara respectivă.

Interpretarea rezultatelor se face pe baza etalonului românesc elaborată de Institutul de Psihologie al Academiei de Științe Sociale și Politice – din 1975.

Pe baza mediilor obținute la scala E și N, se constată că între cele două sexe nu există diferențe în privința gradului de extraversiune. În schimb diferențele între medii sunt semnificative în privința neurotismului. Iată motivul care a determinat elaborarea a două etaloane diferențiate pe sexe, unul pentru populația masculină și altul pentru cea feminină (tabel 4.).

Tabel 4. Etalon E.P.I. pentru populația masculină și feminină realizat de Institutul de Psihologie al Academiei de științe Sociale și Politice – din 1975

Cu ajutorul tabelelor-etalon, cotele brute ale subiecților se transformă în cote standard. În general, notele standard de 4, 5, și 6 se consideră a fi cote medii. Subiecții cu note mai mici sau mai mari decât punctele de secțiune, dispun într-un grad mai scăzut sau mai înalt decât media, de trăsătura considerată, ei fiind calificați introvertiți sau extravertiți, respectiv stabili sau instabili.

Pentru depistarea și evaluarea minciunii (incertitudinii), notat cu L, avem în total nouă itemi și un scor de peste 5 coincidențe, subiecții sunt considerați nesinceri, iar aceasta ne sugerează că nu putem conta pe o prelucrare fidelă și adevărată.

Chestionarul poate fi aplicat subiecților începând de la vârsta de 16 ani, indiferent de climatul socio-cultural.

Chestionarul E.P.I. este aplicat și în scopul evaluării tendințelor patologice ale personalității, în general, scorurile înalte ale celor două dimensiuni fiind un astfel de indiciu.

Chestionarul de temperament Teplov

Acest chestionar a fost elaborat de psihologul rus Boris Mihailovici Teplov și măsoară cele patru tipuri clasice de temperament, respectiv proporția introversiei și extraversiei a personalității. Acest măsurător se găseste la anexa 4. Chestionarul conține 80 de itemi, câte 20 pentru fiecare dintre cele patru temperamente clasice (coleric, sanguinic, flegmatic, melancolic) și câte 40 pentru cele două tipuri de personalitate (introversune-extraversiune). Chestionarul este împărțit pe 20 de “pachete” a câte patru răspunsuri (80:4=20). Fiecare pachet conține câte un enunț (item) pentru cele 4 temperamente de bază în ordinea: coleric, sanguinic, flegmatic, melancolic.

Pentru cotarea răspunsurilor trebuie să numărăm câte răspunsuri afirmative (Da) s-au obținut la enunțurile chestionarului. Prima dată trebuiesc numărate răspunsurile afirmative (Da) obținute la primul enunț din fiecare pachet, apoi câte s-au obținut la al doilea enunț, la al treilea și la al patrulea enunț.

Interpretarea rezultatelor se face pe baza sumei celei mai mari dintre cele patru tipuri, care indică faptul că subiecții respectivi aparțin acelui temperament. Dacă se obțin două rezultate foarte apropiate ca valoare, înseamnă că temperamentul subiecților sunt un amestec din cele două corespunzătoare.

Trebuie însumate rezultatele corespunzătoare primelor două temperamente și rezultatele corespunzătoare celorlalte două temperamente. Astfel se află dacă subiecții sunt firi predominant extrovertite, respectiv introvertite. În cazul în care se realizează totaluri foarte apropiate, înseamnă că acestea sunt firi ambiverte.

Studiul documentelor școlare

Acesta este studiul produselor activităților școlare în general și a notelor școlare în special pentru a afla randamentul școlar. Notele școlare sunt indicatorii cuantificați al evaluării realizate de profesori în cadrul unei școli. Din ansamblul notelor se calculează media semestrială și anuală. Pentru documentare acestea pot fi găsite în cataloagele fiecărei clase.

Analiza randamentului școlar a elevilor

Randamentului școlar constituie forma sintetică de exprimare a succesului școlar, concretizat în nivelul diferit de realizare, pe linie teoretică și practică, a fiecărui elev, ca urmare – printre altele – a efortului depus de a satisface solicitările școlii. În exprimarea lui apelăm la rang, media anuală, media fiecărui obiect de învățământ. O analiză mai profundă asupra personalității școlare a fiecărui elev impune un studiu prin prisma considerării factorilor subiectivi și obiectivi care au determinat un anumit nivel de reușită sau de eșec școlar, pentru fiecare elev în parte.

3.5. Designul cercetării

Tipul de desing care se pretează la experimentul de față este designul non-experimental Pretest-Post-test (Subiecții servesc la propriul lor control în două momente diferite. Acesta implică două măsurători ale variabilei dependente, în timp, pe parcursul administrării unui singur tratament sau nivel al variabilei independente. Astfel pentru a analiza randamentul școlar sunt luate în evidență mediile școlare și semestriale a claselor a X-a și a XI-a ale aceluiași lot de subiecți ).

Prima variabilă etichetă a cercetării de față este reprezentată de dimensiunea extraversie cu valorile: introversiune și extraversiune.

A doua variabilă etichetă este reprezentată de dimensiunea neurotism cu valorile: stabilitate, instabilitate emoțională.

Variabila dependentă este randamentul școlar, mediile semestriale și anuale ale subiecților care fac parte din această cercetare.

3.6. Desfășurarea non-experimentului

Pentru demonstrarea celor trei ipoteze și pentru desfăsurarea cercetării am apelat la liceul N. Lenau din Timișoara pentru a chestiona elevii celor patru clase paralele de clasa a XI-a și pentru studiul randamentului școlar al acestora din clasa a XI-a și anul anterior, clasa a X-a.

Am aplicat Inventarul de personalitate Eysenck (Eysenck Personality Inventroy-EPI) și Chestionarul de temperament Teplov, prezentate mai sus, pentru evaluarea dimensiunilor extraversiune și nevrotism. Am utilizat aceste două măsurători concomitent, pentru o mai mare exactitate a rezultatelor.

Elevii au fost examinați în liceu, în mediul lor obișnuit, pe durata de o oră pentru fiecare din cele patru clase paralele. După completarea chestionarelor elevii au participat și la cotarea și interpretarea datelor. Durata orei școlare de 50 de minute a fost împărțită în patru etape: 5 minute pentru organizare și prezentarea măsurătorilor, 30 de minute acordate pentru completarea lor și 15 minute pentru cotarea răspunsurilor, interpretarea datelor și concluzii. Ulterior aceste date au fost verificate din nou de mine pentru a elimina eventualele greșeli comise.

Pentru analiza randamentului școlar al acestor elevi am întrebuințat din cataloagele acestora mediile școlare anuale ale claselor a X-a și a XI-a respectiv cele patru medii semestriale ale celor doi ani. Cu ajutorul acestor medii urmăresc creșterea, descreșterea și menținerea lor de către fiecare elev în parte în funcție de dimensiunile de personaliate extraversiune și nevrotism.

La dimensiunile extraversiune și nevrotism se iau doar cei doi poli extremi, cei medii fiind ignorați, ne incluși în calculele statistice. Astfel avem două perechi: extrevertit-introvertit și nevrotic (instabil)-stabil.

CAPITOLUL IV Analiza datelor

În ceea ce privește analiza cantitativă a datelor, s-a realizat prin intermediul programului SPSS.

Vom prezenta în cele ce urmează corelația dintre cele două măsurători, vom descrie pe scurt fiecare ipoteză pe rând, după care vom trece la prezentarea cantitativă și calitativă a datelor pentru fiecare ipoteză în parte.

4.1. Corelare între măsurători

Pentru evaluarea dimensiunilor extraversiune și neurotism am aplicat Inventarul de personalitate Eysenck și Chestionarul de temperament Teplov, prezentate mai sus,. Am utilizat aceste două măsurători concomitent, pentru o mai mare exactitate a rezultatelor.

Să prezentăm mai întâi datele obținute pentru fiecare măsurător în parte.

După aplicarea, cotarea și interpretarea celor două probe am calculat frecvența trăsăturilor de personalitate la cei 104 de participanți. La Inventarul de personalitate Eysenck avem următoarele proporții:

pentru dimensiunea extroversiune (E) avem

introvertit 13

ambivert 39

extravertit 52

pentru dimensiunea neurotism (N) avem

stabilitate 30

nevrotism mediu 60

instabilitate 14

(pentru vizualizare mai bună, grafica cu bare pentru acestea se află la anexa 5.)

După cum putem observa din lotul de 104 de subiecți, la dimensiunea extraversiune, introvertiții sunt într-un număr foarte mic, doar 12,5 % față de extravertiți care sunt reprezentați în 50 %, iar ambiverții sunt reprezentați între cele două grupuri într-o proporție de 37,5 %. Aceste date se apropie mult de datele care apar în literatura de specialitate după care din populație 70-75% aparține tipului extravertit, iar 25-30% tipului introvertit, ambiverții fiind calculați și ei în aceste date.

La dimensiunea nevrotism din lotul de 104 de subiecți cei care sunt stabili emoționali sunt reprezentați 28,8%, instabilii în proporție de 14%, iar cei cu nevrotism mediu sunt reprezentați 60%. Putem constata că cei cu cotele medii sunt reprezentați într-un număr ridicat față de cele două extreme.

La Chestionarul de temperament Teplov participanții se împart în următoarele proporții:

introvertit 15

ambivert 31

extravertit 58

(pentru vizualizare mai bună, grafica cu bare pentru acestea se află la anexa 6.)

Aceste date sunt puțin diferite față de datele anterioare, astfel din lotul de 104 de subiecți introvertiții sunt într-un număr foarte mic, doar 14,4% față de extravertiți care sunt reprezentați într-un procentaj de 55,8%, iar ambiverții sunt reprezentați între cele două grupuri într-o proporție de 29,8%.

Să prezentăm acum analiza statistică corelațională pentru dimensiunea extraversiune a personalității între cele două măsurători.

Tabel 5. Calculul coeficientului de corelație r, Bravais-Peterson între și Chestionarul de temperament Teplov

Analiza statistică corelațională realizată între cele două măsurători ne arată o asemănare mare între rezultatele lor, corelația fiind puternic semnificativă, coeficientul de corelație este de r=0,908, pragul de semnificație p< 0,01.

Pentru dimensiunea neurotism această corelație nu se poate prezenta fiindcă Chestionarul Teplov nu analizează această dimensiune, numai Inventarul Eysenck..

4.2. Prima ipoteză

Dimensiunea de personalitate extraversiune-introversiune influențează randamentul școlar.

Pentru demonstrarea ipotezei se iau în calcul pe de o parte mediile școlare anuale din clasele a X-a și a XI-a, pe de altă parte mediile semestriale I și II ale celor doi ani.

Conform acestei ipoteze extravertiții au un randament școlar mai ridicat în clasa a X-a, decât în clasa a XI-a. Mediile semestriale au la fel o descendență. Mediile din primul semestru sunt mai ridicate decât cele din al II-a semestru.

Randamentul școlar al introvertiților crește pe parcursul anilor școlari, mediile din clasele a XI-a fiind mai mari decât în clasele a X-a. Mediile semestriale au la fel o ascendență, ele cresc din semestru I spre al II-a semestru.

Mai presupunem că randamentul școlar al introvertiților din clasa a XI-a este mai mare decât al extravertiților.

După cum s-a mai explicat am integrat în grupul extravertiților toți acei subiecți care au obținut la Inventarul de personalitate Eysenck cote standard ridicate (7, 8 și 9) la scara E. În grupul introvertiților am integrat toți acei subiecți care au obținut la același inventar cote standard scăzute (1, 2 și 3). Iar cei care nu se includ în aceste două grupuri sunt socotiți ca ambiverți cu cote standard medii (4, 5, și 6). Deoarece în această cercetare se lucrează doar cu cei doi poli extreme extravertiți și introvertiți, ambiverții sunt excluși.

Eysenck a descris “portretul tipic” al extravertitului și al introvertitului, dar menționează că ele nu se întâlnesc ca atare în realitate, ci reprezintă extremele idealizate ale unui continuum, față de care persoanele reale se apropie mai mult sau mai puțin; deci ar fi tipuri teoretice, abstractizate din nenumărate cazuri particulare concrete.

Pentru demonstrarea acestei ipoteze se vor face comparații între mediile școlare anuale (X-XI) și semestriale cu cele două valori ale dimensiunii extraversiune în funcție de creșterea, menținerea și scăderea mediilor.

4.2.1. Analiza cantitativă pentru randamentul școlar la dimensiunea extraversiune

Mediile generale ale clasei a X-a trebuie să fie mai mari la extravertiți decât în clasa a XI-a, pentru ca ipoteza să se confirme, iar pentru introvertiți tocmai invers, mediile generale ale clasei a X-a trebuie să fie mai mici față de clasa a XI-a.

Tabel 6. Descrierea statistică a celor două grupe de subiecți, și anume cei extravertiți și cei introvertiți pentru anii școlari de clasa a X-a și clasa a XI-a.

Pentru compararea mediilor se folosește testul t pentru eșantioane perechi. Acesta se folosește pentru prelucrarea statistică a diferențelor între pretest (clasa a X-a) și posttest (clasa a XI-a). Eșantioanele perechi sunt acele situații experimentale unde subiecții sunt și propriul lor grup de control (situația test-retest), ele alcătuind perechi. Cu testul t se calculează diferențele dintre aceste două grupe.

Tabel 7. Testul t (eșantioane perechi), pentru variabila randamentul școlar

Analiza ststistică realizată și prezentată în tabelul 7. ne a permis:

identificarea unor diferențe semnificative între mediile celor două clase ale grupului extravertiților; testul t pentru eșantioane perechi t(51)=3,65 pentru p=0,001 argumentează statistic această ipoteză. Diferența apare în sens pozitiv, adică media claselor de a XI-a sunt semnificativ mai mici decât cele din anul anterior. Aceste medii, după cum s-a prezentat în tabelul 6. au scăzut de la 8,80 (X.) la 8, 28 (XI.).

identificarea unor diferențe nesemnificative între mediile celor două clase a grupului intravertit; testul t pentru eșantioane perechi t (12)=1,81 pentru p=0,095 nu argumentează statistic această ipoteză. Diferența apare în sens negativ, adică media claselor de a XI-a sunt mai mari decât cele din anul anterior, dar aceasta nu este semnificativă. Aceste medii, după cum s-a prezentat în tabelul 6. au crescut de la 9,12 (X.) la 9, 22 (XI.). Analiza statistică este nesemnificativă.

Dat fiind că cele două eșantioane sunt eșantioane perechi, prezentăm și tabelul corelațional în cele două cazuri.

Tabel 8. calculul coeficientului de corelație r, Bravais-Peterson, între cei doi ani școlari (X-XI) pentru cele două tipuri de subiecți

Dat fiind că ambele corelații sunt puternic semnificative, r=0,857, pentru p<0,01 și r=0,943, pentru p<0,01, rezultă că diferențele găsite între cele două eșantioane perechi sunt sistematice, intervenția afectând subiecții în mod organizat.

În continuare prezentăm situația școlară din cele două semestre ale clasei a X-a.

Mediile semestrului I.ale clasei a X-a trebuie să fie mai mari la extravertiți decât în semestrul al II-lea, pentru ca ipoteza să se confirme. În ceea ce privește introvertiții este tocmai invers, mediile semestrului I trebuie să fie mai mici față de mediile semestrului II.

Tabel 9. Descrierea statistică a celor două grupe de subiecți, și anume cei extravertiți și cei introvertiți pentru clasa a X-a semestrul I și II.

Pentru compararea mediilor se folosește testul t pentru eșantioane perechi.

Tabel 10. Testul t (eșantioane perechi), pentru variabila randamentul școlar

Din analiza datelor din tabelul 10. se observă că:

nu există diferențe semnificative între mediile celor două semestre ale grupului extravertiților; testul t pentru eșantioane perechi t(51)=2,55 pentru p=0,014 nu argumentează statistic această ipoteză. Diferența apare în sens pozitiv, adică media semestrului al II-lea este mai mică dar nu semnificativ mai mică decât cea din anul anterior. Aceste medii, după cum s-a prezentat în tabelul 9. au scăzut de la 8,85 (sem. I.) la 8, 74 (sem. II.).

există diferențe semnificative între mediile celor două semestre ale grupului intravertit; testul t pentru eșantioane perechi t (12)=-5,33 pentru p=0,001 argumentează statistic această ipoteză. Diferența apare în sens negativ, adică media semestrului II este semnificativ mai mare decât cea din semestrul anterior. Aceste medii, după cum s-a prezentat în tabelul 9. au crescut de la 9,03 (sem.I.) la 9, 22 (sem.II.). Analiza statistică este semnificativă.

Pentru demonstrarea ipotezei vom prezenta randamentul școlar din cele două semestre ale clasei a XI-a.

Mediile semestrului I.ale clasei a XI-a trebuie să fie mai mari la extravertiți decât în semestrul al II-lea, pentru ca ipoteza să se confirme, iar pentru cei introvertiți tocmai invers, mediile semestrului I trebuie să fie mai mici față de mediile semestrului II.

Tabel 11. Descrierea statistică a celor două grupe de subiecți, și anume cei extravertiți și cei introvertiți pentru clasa a XI-a semestrul I și II.

Pentru compararea mediilor se folosește testul t pentru eșantioane perechi.

Tabel 12. Testul t (eșantioane perechi), pentru variabila randamentul școlar

Din analiza datelor din tabelul 12. se observă că:

există diferențe semnificative între mediile celor două semestre ale grupului extravertiților; testul t pentru eșantioane perechi t(51)=4,03 pentru p=0,001 argumentează statistic această ipoteză. Diferența apare în sens pozitiv, adică media semestrului al II-lea este semnificativ mai mică decât cea din anul anterior. Aceste medii, după cum s-a prezentat în tabelul 11. au scăzut de la 8,59 (sem. I.) la 8, 15 (sem.II.).

există diferențe semnificative între mediile celor două semestre ale grupului intravertit; testul t pentru eșantioane perechi t (12)=–4,44 pentru p=0,001 argumentează statistic această ipoteză. Diferența apare în sens negativ, adică media semestrului II este semnificativ mai mare decât media din semestrul anterior. Aceste medii, după cum s-a prezentat în tabelul 11. au crescut de la 9,12 (sem.I.) la 9, 32 (sem.II.). Analiza statistică este semnificativă.

Pentru demonstrarea presupunerii că randamentul școlar al introvertiților din clasa a XI-a este mai mare decît al extravertiților, trebuie să realizăm prelucrarea statistică pe eșantioane independente. Așadar sunt comparați intravertiții și extravertiții între ei, cu randamentul școlar pe același an (clasa a XI-a).

Tabel 13. Descrierea statistică a celor două grupe de subiecți, și anume cei extravertiți și cei introvertiți pentru clasele aX-a și a XI-a.

Tabel 14. Testul t (eșantioane independente), pentru variabila randamentul școlar al introvertițiilor și extravertițiilor

Din tabelul prezentat putem conchide următoarele concluzii:

Mediile claselor a X-a încă nu diferă semnificativ între elevii introvertiți și cei extravertiți; testul t pentru eșantioane independente t (23)=1,65 pentru p=>0,05;

Mediile claselor a XI-a sunt semnificativ mai ridicate la elevii introvertiți față de cei extravertiți; testul t pentru eșantioane independente t (55)=3,46 pentru p=<0,05. Deci presupunerea că introvertiții au performanțe școlare mai bune în clasa a XI-a s-a adeverit.

Analizând rezultatele mai sus expuse, se constată că prima ipoteză se confirmă în mare parte, în ceea ce priveste influența extroversiunii și introversiunii asupra randamentului școlar.

Ipoteza s-a confirmat semnificativ la extravertiți în următoarele cazuri:

Din comparația anilor școlari, mediile școlare scad din clasa a X-a spre clasa a XI-a, așa cum am presupus.

Din comparația semestrelor anului școlar a clasei a X-a, reiese că mediile nu scad semnificativ din semestrul I spre semestrul al II-lea, deci afirmația e greșită.

La comparația semestrelor anului școlar a clasei a XI-a, reiese că mediile din nou scad semnificativ din semestrul I spre semestrul al II-lea, deci afirmația e corectă

Ipoteza s-a confirmat semnificativ la introvertiți în următoarele cazuri:

Din comparația anilor scolari, mediile școlare nu urcă semnificativ din clasa a X-a spre a XI-a, așa cum am presupus

Din comparația semestrelor anului școlar, clasa a X-a, reiese că mediile se ridică semnificativ din semestrul I spre semestrul al II-lea, așadar presupunerea este afirmată.

La comparația semestrelor anului școlar clasa a XI-a, reiese că mediile cresc semnificativ din semestrul I spre semestrul al II-lea, deci afirmația e corectă.

Din comparația anilor de studiu, rezultă că mediile introvertiților în clasele a XI-a sunt semnificativ mai ridicate față de mediile extravertiților în același an.

4.2.2. Analiza calitativă

Conform datelor statistice prezentate mai sus, reiese că ipoteza noastră cu privire la extravertiți și randamentul lor școlar în mare parte s-a confirmat. Deci extravertirea poate influența randamentul școlar în sens negativ, rezultând ca acesta pe parcursul anilor școlari, în a doua parte a ciclului liceal să scadă semnificativ. Această descendență a mediilor se arată și în semestrul al II-a față de semestrul I în clasa a XI-a. Scăderea mediilor în semestrul II față de semestrul I în clasele a X-a nu este semnificativă.

În cazul introvertiților conform datelor statistice ipoteza se confirmă în ceea ce privește semestrele anilor școlari. Atât în clasele a X-a, cît și în clasele a XI-a mediile semestriale cresc semnificativ din semestrul I spre semestrul al II-a. Acestă ascensiune nu mai e valabilă în ceea ce priveste cresterea mediilor din clasele a X-a spre clasele a XI-a. Progresul randamentului școlar între acești ani nu este semnificativă.

Din comparația mediilor anuale din clasele a XI-a, reiese că intravertiții au un randament școlar semnificativ mai ridicat, față de randamentul extravertițiilor. Intravertiții deci au medii superioare față de extravertiți din clasele de a XI-a.

Relația dintre personalitate și nivelul pregătirii școlare a mai fost studiată de mulți alți cercetători care au ajuns la rezultate similare (H. Eysenck, W.D. Furneaux, A. W. Bendig, I.E. Gordon, G.O. Leith, E.A. Trown, etc.).

Așa cum arată și datele statistice extravertiții au performanțe școlare mai bune în clasa a X-a decât în clasa a XI-a. Situația se prezintă astfel căci extravertiții sunt mai activi și mai rapizi, răspund cu promtitudine la întrebări, preferând activitățile de scurtă durată, ambianța mai lejeră și noutatea cursurilor școlare. Se adaptează cu ușurință la tot ceea ce reprezintă noutate, la condițiile și cerințele școlare, la situațiile stresante. Aceste caracteristici le facilitează activitățile școlare în primele clase de liceu.

Spre sfârșitul anilor de liceu ei se plictisesc într-o anumită măsură de viața școală, nu mai prezintă interes în același grad față de cursurile școlare ca și în primii ani de liceu, fiindcă nu preferă activitățile de lungă durată și seriozitatea prea accentuată a școlii. În această perioadă ei pot avea mai multe conflicte și incidente cu colegii și cu cadrele didactice, datorită preferințelor pentru noncomformism și informalitate, mai accentuate acum. Aceste însușiri le îngreunează activitățile școlare în ultimele clase de liceu, performanțele școlare devenind semnificativ mai scăzute.

Scăderea performanțelor școlare se pot observa și pe parcursul semestrelor celor doi ani de liceu la elevii extravertiți. În primul semestru sunt interesați de obicei de toate materiile, totul este foarte nou pentru ei, atât materiile care s-au schimbat față de anii precedenți, cât și profesorii noi. Ei se acomodează cu ușurință la aceste noutăți pentru că preferă noutățile, se simt foarte bine într-o atmosferă lipsită de formalism, ceea ce permite să sară de la un subiect la altul sau de la o materie la alta. În aceste situații randamentul lor școlar poate fi foarte mare.

În al doilea semestru situația școlară al extravertiților se schimbă. Ei își pot pierde interesul și motivația pentru școală, cursurile școlare, care până acum li s-au părut mult mai vioaie și pline de viață, devin prea monotone, plictisitoare și prea serioase, profesorii devin prea obișnuiți. În astfel de împrejurări randamentul lor școlar scade semnificativ. Această descendență a mediilor semestriale în cazul nostru nu se arată decât în clasele a XI-a. Scăderea mediilor semestriale în clasele a X-a din semestrul I spre semestrul II nu sunt semnificative, din cauza că în clasa a X-a încă nu se accentuează așa de puternic acele caracteristici amintite anterior, ai eleviilor extravertiți, care pot diminua rezultatele școlare.

În cercetarea de față, introvertiții au performanțe școlare bune în clasele a X-a, dar acestea nu sunt semnificativ mai ridicate în clasele a XI-a după cum ne-am așteptat. Ei nu au performanțe școlare mai ridicate, dar nici mai scăzute în acești ani de liceu menținându-și randamentul. Situația se prezintă astfel căci introvertiții preferă ambianța serioasă, stabilă a școlii, înclinând spre activitățile de lungă durată, studiază cu perseverență cât mai mult despre o anumită problemă. La începutul școlii se adaptează mai greu, dar pe parcursul anilor se obișnuiesc cu acestea. Probabil că această adaptare s-a realizat deja până în clasa a X-a și randamentul lor școlar este deja bun. Astfel nu observăm diferențe semnificative între clasele a X-a și a XI-a. Dacă am fi comparat clasele de a IX-a cu clasele de a XI-a probabil că am fi observat diferențe mai mari. Dar aceasta rămâne o presupunere necercetată în această lucrare.

Creșterea performanțelor școlare se poate observa însă pe parcursul semestrelor celor doi ani de liceu la elevii introvertiți. Mediile din primul semestru ai celor doi ani de liceu cresc semnificativ pentru semestrul al II-a. În primul semestru situațiile noi, profesorii noi, îi fac să se refugieze, izolându-se într-o oarecare măsură de ei. În al doilea semestru deja se obisnuiesc cu toate acestea și pot avea randament ridicat. Acestea cresc fiindcă introvertiții au preferințe pentru activitățile de lungă durată, ambianță serioasă, le place să studieze cât mai mult și cât mai profund despre o anumită problemă sau materie. Ei sunt potriviți pentru munci de precizie și migală. Toate aceste considerente îi ajută pentru randament școlar mai bun.

Din comparația mediilor anuale din clasele a XI-a reiese că intravertiții au un randament școlar semnificativ mai ridicat, față de randamentul extravertiților. În timp ce extravertiții au performanțe mai scăzute în clasele a XI- a, introvertiții au performanțe mai bune, chiar dacă nu semnificativ mai bune în comparație cu clasele a X-a.

Să prezentăm opinia lui Eysenck referitor la aceasta. “S-a remarcat adesea că elevii extravertiți au rezultate mai bune la învățătură decât introvertiții. Situația se prezintă astfel în cursul primar și în primele clase de liceu. Dar în ultimii ani de liceu și la universitate, introvertiții îi lasă mult în urmă pe extravertiți. Acest lucru se datorează, după cât se pare, metodelor didactice relativ mai relaxate aplicate în acești primi ani de studiu, mai potrivite copiilor extravertiți, care se simt foarte bine într-o atmosferă lipsită de formalism, ce le permite să sară de la un subiect la altul sau de la o materie la alta. Introvertiții preferă ambianța mai serioasă a liceului unde le place să studieze cât pot de mult despre o anumită problemă. Din acest motiv, introvertiții obțin rezultate mai bune în a doua jumătate a pregătirii școlare, pe măsură ce se pune un accent din ce în ce mai clar pe specializare” (H. Eysenck și M. Eysenck,1998, p. 190).

Cercetarea de față a fost realizată pe cele două clase de mijloc ale ciclului liceal, clasele a X-a și a XI-a. Când am ales clasele, am ținut cont de afirmația lui Eysenck prezentată mai sus. Dacă am fi ales primii doi ani ai ciclului liceal am fi favorizat extraverțiții, dacă am fi ales ultimii doi ani de liceu am fi favorizat introvertiții.

Motivația și interesele joacă un rol important în relație cu randamentul școlar. La introvertiți motivația se instalează destul de ușor și se menține mult, atingând performanțe școlare optime și la un nivel mai scăzut de motivare. La extravertiți motivația se instalează ușor dar se menține mai greu (de aceea în permanență caută situații noi) și pentru atingerea performanțelor optime au nevoie de un nivel mai ridicat de motivație. (R.Crăciunescu, legea Yerkes-Dodson, 1991, p.131).

Concluzie: Așadar dimensiunea extraversiune-introversiune poate influența randamentul școlar, rezultând ca acesta pe parcursul anilor de liceu și a semestrelor să se modifice în sens negativ respectiv pozitiv. Performanțele școlare ale elevilor extravertiți în clasele a XI-a sunt mai scăzute decât în clasele a X-a, iar mediile semestriale pot avea și ele o descendență din semestru I spre cel de-al II-a. Performanțele școlare ale elevilor introvertiți în clasele a XI-a nu sunt semnificativ mai ridicate decât în clasele a X-a, dar mediile semestriale au o ascendență din semestru I spre al II-a.

4.3. A doua ipoteză

Impactul dimensiunii neurotism asupra randamentului școlar la elevii de liceu.

Pentru demonstrarea ipotezei se iau în calcul mediile școlare anuale din clasele a X-a și a XI-a analizând fluctuațiile acestora.

Conform acestei ipoteze se presupune că dimensiunea nevrotism a personalității influențează randamentul școlar. Așadar subiecții instabili emoțional (nevroticii) au un randament școlar mai scăzut pe tot parcursul claselor a X-a, și a XI-a, decât cei stabili emoțional, la cei care mediile cresc. La această ipoteză nu ne interesează special dacă mediile cresc, se mențin sau scad semnificativ pe parcursul celor doi ani, aici intră în preocupările noastre doar dacă ele sunt considerabil mai ridicate sau nu la subiecții stabili față de cei instabili.

După cum s-a mai explicat am integrat în grupul instabililor toți acei subiecți care au obținut la Inventarul de personalitate Eysenck cote standard ridicate (7, 8 și 9) la scara N. În grupul stabililor am integrat toți acei subiecți care au obținut la același inventar cote standard scăzute (1, 2 și 3). Iar cei care nu se includ în aceste două grupuri, sunt socotiți ca nevrotici medii cu cote standard medii (4, 5, și 6).

Pentru demonstrarea acestei ipoteze se vor face comparații între mediile școlare anuale (X-XI), cu cele două valori ale dimensiunii nevrotism în funcție de creșterea, menținerea și scăderea mediilor. Cei care sunt socotiți ca fiind nevrotici medii sunt ignorați din această cercetare

4.3.1. Analiza cantitativă pentru randamentul școlar la dimensiunea nevrotism

Mediile generale pe parcursul claselor a X-a și a XI-a, trebuie să fie mai scăzute la instabili decât la stabilii emoțional pentru ca ipoteza să se confirme. Direcția crescătoare sau descrescătoare a mediilor, celor două grupe este apreciată (luată în calcul).

Să realizăm prima dată prelucrările statistice pentru care am luat în considerare doar subiecții care sunt instabili și stabili, după datele furnizate de Chestionarul Eysenck la scara N. Cei care se află între aceste două categorii extreme, nu sunt inclusi în studiul de față, acestia fiind 60 la număr. Așadar din întregul lot de 104 de subiecți la această prelucrare sunt incluși 14 instabili emoțional și 30 de stabili emoțional.

Analizăm doar randamentul școlar în clasele a X-a și a XI-a, fără a mai detalia situațiile școlare semestriale. Acestea se realizează mai jos sub alt aspect.

Tabel 15. Descrierea statistică a celor două grupe de subiecți, și anume cei instabili și cei stabili pentru anii școlari de clasa a X-a și clasa a XI-a.

Pentru compararea mediilor se folosește testul t pentru eșantioane perechi.

Tabel 16. Testul t (eșantioane perechi), pentru variabila randamentul școlar

Analiza statistică realizată și prezentată în tabelul 16. ne a permis:

identificarea unor diferențe nesemnificative între mediile celor două clase ale grupului instabililor; testul t pentru eșantioane perechi t(13)=0,95 pentru p=0,358 nu argumentează statistic această ipoteză. Diferența apare în sens pozitiv, adică media clasei a XI-a este mai mică dar nu semnificativ mai mică decât cea din anul anterior. Aceste medii, după cum s-a prezentat în tabelul 15. au scăzut de la 8,76 (X.) la 8, 48 (XI.).

identificarea unor diferențe nesemnificative între mediile celor două clase ale grupului stabililor; testul t pentru eșantioane perechi t (29)=1,43 pentru p=0,163 nu argumentează statistic această ipoteză. Diferența apare în sens pozitiv, adică media clasei a XI-a este mai mică (ar trebui să fie mai mare) decât cea din anul anterior, dar acesta nu este semnificativ. Aceste medii, după cum s-a prezentat în tabelul 15. au scăzut de la 8,91 (X.) la 8,70 (XI.). Analiza statistică este nesemnificativă.

În continuare suntem nevoiți să modificăm datele brute al Intervalului E.P.I. la scara N, pentru a continua analizele statistice. Aceste modificări sunt necesare din cauză că subiecții stabili și instabili de la scara N nu coincid toți cu cei extravertiți și intravertiți de la scara E, care au fost deja analizați în prima ipoteză. După cum s-a mai explicat la scara N există și valori medii din care fac parte 60 de subiecți ignorați din acestă ipoteză. Valorile acestora trebuie să le modificăm spre stabilitate respectiv instabilitate, în funcție de înclinațiile lor pe scală, pentru ca subiecții stabili și instabili să coincidă cu cei extrovertiți și introvertiți.

Să prezentăm analizele statistice cu datele modificate la scara N a inventarului EPI cu ajutorul descrierilor statistice și a testului t.

Tabel 17. Descrierea statistică a celor două grupe de subiecți, și anume cei instabili și cei stabili pentru anii școlari de clasa a X-a și clasa a XI-a.

Pentru compararea mediilor se folosește testul t pentru eșantioane independente, care sunt situații unde subiecții sunt împărțiți pe grupuri independente. Așadar sunt comparați stabilii și instabilii între ei, cu randamentul lor școlar pe același an, prima oară pentru clasele a X-a, a doua oară pentru clasele a XI-a.

Tabel 18. Testul t (eșantioane independente), pentru variabila randamentul școlar raportat la variabila stabil-instabil

Analiza statistică efectuată a permis identificarea datelor următoare:

mediile generale ale stabililor este semnificativ mai mare în clasa a X; testul t pentru eșantioane independente t(52)=1,94 pentru p=0,005. Diferența apare în sens pozitiv, adică media generală a clasei a X-a la stabili este semnificativ mai mare față de media instabililor.

mediile generale ale stabililor nu este semnificativ mai mare în clasa a X; testul t pentru eșantioane independente t(51)=1,95 pentru p=0,342. Diferența apare în sens pozitiv, adică media generală a clasei a X-a la stabili este mai mare, dar nu semnificativ mai mare față de media instabililor.

Mediile semestriale ale celor două clase nu le prezentăm fiindcă la această ipoteză nu ne înteresează minuțios dacă ele cresc, se mențin sau scad la cele două grupe, ci dacă ele sunt semnificativ mai mari la stabili decât la instabili.

Analizând rezultatele mai sus expuse se constată că a doua ipoteză se confirmă, în ceea ce priveste stabili emoționali în clasa a X-a, întrucât mediile lor sunt semnificativ superioare instabililor. În clasa a XI-a această superioritate a mediilor nu este semnificativă.

4.3.2. Analiza calitativă

Conform datelor statistice prezentate mai sus, reiese că ipoteza noastră cu privire la stabilitate-instabilitate și randamentul școlar al acestora se comfirmă în parte, în ceea ce priveste stabilii emoționali în clasa a X-a, întrucât mediile lor sunt semnificativ superioare instabililor. In clasa a XI-a această superioritate a mediilor nu este semnificativă. Astfel putem trage concluzia că stabilitatea-instabilitatea emoțională nu are întotdeauna influențe considerabile asupra randamentului școlar.

În studiul de față stabilii au medii superioare în clasa a X-a față de instabilii emoțional, deoarece labilitatea emoțională, anxietatea, eșecurile repetate, etc. pot îngreuna performanțele școlare. Eysenck susține că: “atât elevii cât și studenții cu grad ridicat de nevrotism-instabilitate-emotivitate au rezultate mai slabe decât ale colegilor lor. Ei ar putea fi ajutați să-și depășească dificultățile și să dea adevărata măsură a talentelor lor”. Această afirmație nu se poate argumenta în situația prezentă în clasa a XI-a unde cei instabili nu au medii considerabil mai mici decât stabilii.

Elevii cu tendințe neurotice sau cu instabilitate emoțională sunt înclinați spre anxietate și iritabilitate, își restabilesc cu greu echilibrul psihic după șocuri emoționale. Forța eului acestor persoane este mai redusă, avînd capacități mai reduse de control și de adaptare în exprimarea tensiunilor. Sunt înclinați spre sentimente de culpabilitate și sunt frământați de numeroase griji. În situații stresante sau de criză ei se refugiază des în bancă, izolându-se complet de colegi, sau se pot manifesta prin agresivitate, stăpânindu-se greu, fiind obraznici, indisciplinați și bătăuși.

Toate aceste cararteristici ale elevilor instabili pot avea efecte negative intense sau mai puțin intense asupra performanțelor școlare.

Totuși persoanele cu neurotism accentuat se pot adapta în mod adecvat exigențelor și cerințelor școlare, la realizarea optimă a relațiilor elev-elev, elev-profesor și pot fi persoane valoroase ale școlii cu performanțe școlare similare stabililor. Aceasta este dovedit prin rezultatele clasei a XI-a, unde randamentul școlar al instabililor nu diferă de cel al stabililor. Explicația poate fi că acești elevi fiind deja în al 3-a an de studiu s-au adaptat optim la cerințele și condițiile școlare, la relaționarea cu colegii și profesorii lor. Au reușit să învețe comportamente necesare pentru a face față diverselor situații și circumstanțe școlare. Putem presupune că și majoritatea profesorilor au reușit să-i cunoască mai bine pe acești elevi instabili emoțional, și au adoptat comportamente mai adecvate, înțelegând problemele mai speciale de relaționare și de comportament ale acestora.

Elevii stabili emoțional au rezultate semnificativ mai bune la învățătură în clasa a X-a, căci ei se adaptează mai ușor la viața școlară, realizând mai bine comunicarea și relaționarea, pe de o parte înre ei și colegii lor, pe de altă parte între ei și profesori.

Acești elevi au răspunsuri emoționale de un nivel scăzut, fiind stabili și echilibrați din punct de vedere emoțional. Datorită forței eului (ego-strength) persoanele acestea sunt în general, calme, pașnice, temperate și controlate în exprimarea tensiuniilor, rezolvarea problemelor școlare, etc. Reacționează mai lent și cu un grad de intensitate mai scăzut la evenimentele șocante, riscante și emoționale, fiind greu de impresionați. Se adaptează și se integrează ușor, atât în situații școlare obișnuite cât și în cele speciale.

Pentru ca elevii puternic instabili emoțional să depășească problemele personale și școlare mai ușor, e nevoie ca pe de o parte profesorii să adopte metode didactice adecvate pentru ei, pe de altă parte este necesară antrenarea progresivă a lor în rezolvarea unor sarcini și educarea încrederii în forțele proprii. Astfel ei se pot integra mai ușor în colectivul clasei, devin capabili de eforturi intense și dau rezultate mai bune la învățătură.

Concluzie: Dimensiunea neurotism-stabilitate a personalității influențează randamentul școlar. Subiecții instabil emoțional au un randament școlar mai scăzut în clasele a X-a, în comparație cu stabilii. In clasa a XI-a această superioritate a mediilor nu este semnificativă.

4.4. A treia ipoteză

Influența dimensiunilor extraversiune și neurotism asupra randamentului școlar la elevii de liceu.

Pentru demonstrarea ipotezei se iau în calcul pe de o parte mediile școlare anuale din clasele a X-a și a XI-a, pe de altă parte mediile semestriale I și II ale celor doi ani, la fel ca și în prima ipoteză.

Conform acestei ipoteze se presupune că aceste combinațiile ale dimensiunilor extravertit-introvertit și stabilitate-instabilitate ale personalității influențează randamentul școlar.

Așadar subiecții pot fi grupați în patru combinații:

extravertiți stabili

extravertiți instabili

introvertiți stabili

introvertiți instabili

Explicația ipotezei este că introvertiții stabili trebuie să aibe medii superiorioare față de introvertiții instabili și față de celălalte două categorii, iar extravertiții stabili față de extravertiții instabili pe tot parcursul claselor a X-a, și a XI-a și inclusiv în semestre.

4.4.1. Analiza cantitativă

Din lotul de 104 de subiecți la această analiză avem în total 65 care fac parte din combinațiile amintite deja, în următoarele proporții:

extravertiți stabili 32

extravertiți instabili 20

introvertiți stabili 8

introvertiți instabili 5

Aceste patru categorii de subiecți se pot diviza în următoarele patru combinații, după cum urmează:

extravertiți stabili cu extravertiți instabili;

intravertiți stabili cu intravertiți instabili;

instabili intravertiți cu instabili extravertiți;

stabili intravertiți cu stabili extravertiți

Prelucrarea statistică se realizează cu ajutorul eșantioanelor independente, adică subiecții se compară între ei pe un singur an sau semestru în funcțiie de mediile deținute. Să analizăm pe rând cele patru combinații de subiecți.

Tabel 19. Descrierea statistică a subiecților extravertiți divizate pe două grupe și anume cei instabili și cei stabili pe tot parcursul claselor a X-a, și a XI-a inclusiv în semestre

Tabel 20. Testul t (eșantioane independente) pentru subiecții extravertiți divizate pe două grupe și anume cei instabili și cei stabili pe tot parcursul claselor a X-a, și a XI-a inclusiv în semestre

După cum se observă din tabelul 20. nici una dintre diferențe nu este semnificativă, adică randamentul școlar al extravertiților stabili nu diferă (nu este mai mare) semnificativ de cel al extravertiților stabili.

Tabel 21. Descrierea statistică a subiecților introvertiți divizate pe două grupe și anume cei instabili și cei stabili pe tot parcursul claselor a X-a, și a XI-a inclusiv în semestre

Tabel 22. Testul t (eșantioane independente) pentru subiecții introvertiți divizate pe două grupe și anume cei instabili și cei stabili pe tot parcursul claselor a X-a, și a XI-a inclusiv în semestre

Analiza statistică realizată și prezentată în tabelul 22 a permis identificarea unor diferențe semnificative în toate cazurile. Pragul de semnificație la toate cazurile este p=<0,05, adică toate mediile introvertiților stabili sunt mai mari semnificativ decît mediile introvertiților instabili, pe tot parcursul claselor a X-a, și a XI-a și inclusiv în semestre.

Tabel 23. Descrierea statistică a subiecților instabili divizate pe două grupe și anume cei introvertițí și cei extravertiți pe tot parcursul claselor a X-a, și a XI-a inclusiv în semestre

Tabel 24. Testul t (eșantioane independente) pentru subiecții instabili divizate pe două grupe și anume cei introvertiți și cei extravertiți pe tot parcursul claselor a X-a, și a XI-a inclusiv în semestre

După cum se poate constata din tabelul 24. la nici una între grupurile instabili introvertiți și instabili extrovertiți nu sunt diferențe semnificative, pe tot parcursul claselor a X-a, și a XI-a și inclusiv în semestre. Pragul de semnificație la toate cazurile este p=>0,05.

Tabel 15. Descrierea statistică a subiecților stabili divizate pe două grupe și anume cei introvertiți și cei extravertiți pe tot parcursul claselor a X-a, și a XI-a inclusiv în semestre

Tabel 26. Testul t (eșantioane independente) pentru subiecții stabili divizate pe două grupe și anume cei introvertiți și cei extravertiți pe tot parcursul claselor a X-a, și a XI-a inclusiv în semestre

Analiza statistică realizată în tabelul 26 a permis identificarea unor diferențe semnificative după cum urmează:

mediile în majoritatea cazurilor (excepție făcând doar clasa a X-a semestrul I) sunt semnificativ mai mari la stabilii introvertiți față de stabilii extravertiți, pe tot parcursul claselor a X-a, și a XI-a și inclusiv în semestre. Pragurile de semnificație la aceste cazuri sunt p=<0,05.

mediile în clasa a X-a semestrul I nu sunt semnificativ mai mari la stabilii introvertiți față de stabilii extravertiți. Pragul de semnificație în acest caz este p=>0,05, deci diferențele nu sunt semnificative.

Dintre cele patru grupe de combinații introvertiții stabili dețin primul loc, ei dețin randamentul școlar cel mai ridicat, mediile lor sunt semnificativ superiori față de celelalte trei grupe de elevi. Analizele statistice pentru aceată afirmație nu se mai realizează, întrucât nu este necesar. Se poate deduce logic. Dacă au medii mai ridicate decât inrovertiții instabili și extravertiții stabili, după cum am văzut, atunci trebuie să aibe medii mai ridicate și față de extravertiții instabili.

Analizând rezultatele mai sus expuse, putem conchide că a treia ipoteză se confirmă doar parțial. Să reexpunem pe scurt rezultatele:

extravertiții stabili nu au medii semnificativ superioare față de extravertiții instabili;

introvertiții stabili au diferențe semnificative față de introvertiții instabili;

instabilii introvertiți nu au diferențe semnificative față de instabilii extravertiți;

stabilii introvertiți au diferențe semnificative față de stabilii extrtavertiți;

introvertiții stabili au randamentul școlar cel mai ridicat față de celelalte trei grupe;

4.4.2. Analiza calitativă

Conform datelor statistice prezentate mai sus, reiese că ipoteza noastră cu privire la extravertiți-introvertiți, stabili-instabili și randamentul lor școlar se confirmă doar parțial.

Să vedem aceste situații și să le explicăm:

extravertiții stabili nu au medii semnificativ superioare față de extravertiții instabili;

introvertiții stabili au diferențe semnificative față de introvertiții instabili;

instabilii introvertiți nu au diferențe semnificative față de instabilii extravertiți;

stabilii introvertiți au diferențe semnificative față de stabilii extrtavertiți;

introvertiții stabili au randamentul școlar mai ridicat față de celelalte trei grupe;

În continuare să analizăm calitativ pe rând, cele cinci rezultate expuse mai sus:

Extravertiții stabili nu au medii semnificativ superioare față de extravertiții instabili.

În această situație putem relata că dimensiunea nevrotism-stabilitate nu a influențat semnificativ randamentul școlar al celor două grupe de elevi în clasele a X-a și a XI-a respectiv în semestrele acestor ani.

Explicația poate fi că în aceste două grupe, elevii stabili și instabili sunt toți extravertiți, ceea ce influențează considerabil comportamentul elevilor. Am prezentat deja descrierea stabililor și instabililor, la analiza ipotezei anterioare, așadar acesta nu o mai repetăm. Caracteristicile negative ale instabililor (anxietate, iritabilitate, instabilitate, etc.) se pot desfășura într-o altă conotație dacă aceștia sunt influențați de factorul extraversiune. Ei se pot adapta mai ușor și economic, trecând peste situațiile dificile mai ușor, cu un nivel de emotivitate și iritabilitate mai mică, decât instabilii introvertiți. Așadar e posibil ca randamentul școlar al instabililor extravertiți să fie foarte apropiat de cel al stabililor extravertiți. Deci în această situație dimensiunea nevrotism-stabilitate nu a influențat semnificativ randamentul școlar.

Introvertiții stabili au diferențe semnificative față de introvertiții instabili.

În această situație putem relata că dimensiunea nevrotism-stabilitate a influențat semnificativ randamentul școlar al celor două grupe de elevi în clasele a X-a și a XI-a respectiv în semestrele acestor ani. Mediile sunt semnificativ mai mari la stabili decât la instabili.

Explicația poate fi că elevii stabili introvertiți corespund în mare parte cerințelor și condițiilor școlare, relațiile lor fiind puține dar bune atât între ei și colegi cât și între ei și profesori, având puține incidente și probleme școlare. Dotați cu aceste caracteristici ei au performanțe școlare superioare față de instabili. Aceștia din urmă fiind labili emoțional, sunt mai puțin rezistenți la eforturi, mai anxioși, timizi, interiorizați, tăcuți și nehotărâți, profesorilor fiindu-le destul de greu să-i evalueze. Aceste caracteristici îi ajută să facă față și să se adapteze mai ușor la viața școlară, performanțele lor fiind considerabil mai scăzute decât al stabililor.

Instabilii introvertiți nu au diferențe semnificative față de instabilii extravertiți;

Introvertiții în general au medii semnificativ mai ridicate față de extravertiți, dar în cazul în care acești factori de personalitate sunt combinați cu instabiliatetea, mediile nu sunt considerabil mai mari ci se situează la același nivel fără a prezenta diferențe considerabile. Prin urmare factorul instabilitate influențează negativ doar randamentul școlar al introvertițiilor, așa cum s-a arătat deja în alienatul anterior și în ipoteza a doua, iar performanțele școlare al exrtravertițiilor instabili sunt același.

Stabilii introvertiți au diferențe semnificative față de stabilii extrtavertiți.

Elevii stabili introvertiți sunt cei care prezintă trăsăturile cele mai adecvate pentru a face față cerințelor și condițiilor școlare, sunt ușor educabili și serioși, relaționează eficient cu colegii și cu cadrele didactice. Toate aceste condiții îi ajută să dea randament școlar strălucitor. Elevii stabili extravertiți au și ei un randament bun dar nu la nivelul introvertițiilor. Caracteristicile lor ca plictiseala, pierderea interesului față de activități de lungă durată și constante, căutarea permanentă a situațiilor noi, fac ca ei să realizeze performanțe școlare mai reduse față de introvertiți.

Introvertiții stabili au randamentul școlar mai ridicat față de celelalte trei grupe;

Elevii stabili introvertiți sunt cei care realizează un randament școlar semnificativ superior față de celelalte trei grupe (introvertiții instabili, extravertiții stabili și extravertiții instabili). Ei prezintă trăsăturile cele mai adecvate pentru a face față cerințelor și condițiilor școlare, sunt ușor educabili și serioși, relaționează eficient cu colegii și cu cadrele didactice.

Studiile lui W. D. Furneaux, A. W. Bendig, I. E. Gordon și alții susțin și ei acestă afirmație. Ei au stabilit relația dintre succesul școlar și extraversiune pe de o parte, respectiv reușita școlară și neurotism pe de altă parte. Subiecții introvertiți, cu un grad mic de neurotism obțin rezultate școlare superioare extravertiților. Aceste constatări se explică atât prin preferința extravertiților pentru rapiditate, în detrimentul preciziei, cât și prin faptul că introvertiții sunt mai perseverenți în sarcini intelectuale. (Tăciulescu S.)

Ne putem întreba: “Putem oare să îmbunătățim rezultetele elevilor în funcție de factorii de personalitate?” Răspunsul la întrebare este “Da”. G.O. Leith după numeroasele sale cercetări spune că: “ educatorilor le revine sarcina de a-și adapta strategiile de predare la caracteristicile elevilor lor”. Studierea interdependenței personalitate-randament metodologic demonstrează că extravertiții nu sunt, în mod intrinsec, elevi mai slabi. Ei sunt doar dezavantajați de metodele potrivite introvertițiilor.

Un alt teritoriu educațional unde personalitatea își impune o întâietate clară este cel al învățării “în perechi”- elevii sau studenții studiind câte doi. H.J. Eysenck, O.G. Leith și E.A. Trown au întreprins cercetări unde elevii învățau în perechi , adică un elev stabil cu unul instabil și un elev extravertit cu unul introvertit. Au ajuns la concluzia că elevii nevrotici beneficiază cel mai mult atunci când sunt asociați cu elevi stabili. La asocierile elevilor extravertiți cu cei introvertiți rezultatele au fost asemănătoare cu cei ai perechilor pure. Așadar acești elevi profită mai puțin unul de la altul, atuci când ei învață în perechi. În aceste cazuri probabil sunt implicate alte condiții, care îmbunătățesc rezultatele școlare, așa cum a fost deja prezentat..

Concluzie: Dimensiunile de personalitate extraversiune-introversiune și stabilitate-instabilitate influențează randamentul școlar. Introvertiții stabili au performanțe școlare superiorioare în clasele a X-a și a XI-a, inclusiv în semestre, față de introvertiții instabili și față de extravertiții stabili și cei instabili. Extravertiții stabili nu au rezultate școlare mai ridicate față de extravertiții instabili pe tot parcursul celor două clase liceu și a semestrelor.

capitolul V concluzii

Studiul despre relația dimensiunilor de personalitate extravertit-introvertit, stabilitate-instabilitate emoțională și randamentului școlar este, în mică măsură, explorat de cercetarea românească. În această lucrare ne-am propus investigarea impactului acestor dimensiuni de personalitate asupra performanțelor școlare.

Sperăm ca rezultatele obținute să contribuie la îmbogățirea literaturii de specialitate în domeniul studierii randamentului școlar, a factorilor de personalitate și relația dintre acestea. Apoi, de asemenea, să constitue un punct de plecare valid pentru noi cercetări.

Cercetarea de față oferă informații valoroase și utile în raza activității psihologiei într-o formă nouă care îmbină teoriile vechi și clasice a personalității cu teoriile moderne referitoare la dimensiunile personalității. Cercetarea realizată prestează informații utile într-o variațiune nouă despre cele două dimensiuni ale personalității și despre impactul acestora cu randamentul școlar.

Totodată, această cercetare poate oferii cadrelor didactice informații sintetizate despre dimensiunile și trăsăturile de personalitate care descriu comportamentele tipice a elevilor în diverse situații școlare.

Rezultatele obținute indică fapul că dimensiunile extravertit- introvertit și stabilitate-instabilitate a personalității influențează considerabil randamentul școlar. Să reexpunem rezultatele pe scurt, pentru fiecare ipoteză în parte.

Așadar dimensiunea extraversiune-introversiune poate influența randamentul școlar, rezultând ca acesta pe parcursul claselorde liceu și a semestrelor să se modifice în sens negativ respectiv pozitiv. Performanțele școlare ale elevilor extravertiți în clasele a XI-a sunt mai scăzute decât în clasele a X-a, iar mediile semestriale pot avea și ele o descendență din semestru I spre cel de-al II-a. Performanțele școlare ale elevilor introvertiți în clasele a XI-a nu sunt semnificativ mai ridicate decât în clasele a X-a, dar mediile semestriale au o ascendență din semestru I spre al II-a.

Dimensiunea nevrotism-stabilitate a personalității influențează randamentul școlar. Subiecții instabil emoțional au un randament școlar mai scăzut în clasele a X-a, în comparație cu stabilii. In clasa a XI-a această superioritate a mediilor nu este semnificativă.

Dimensiunile de personalitate extraversiune-introversiune și stabilitate-instabilitate influențează randamentul școlar. Introvertiții stabili au performanțe școlare superiorioare în clasele a X-a și a XI-a, inclusiv în semestre, față de introvertiții instabili și față de extravertiții stabili și cei instabili. Extravertiții stabili nu au rezultate școlare mai ridicate față de extravertiții instabili pe tot parcursul celor două clase de liceu și a semestrelor.

Chiar dacă cercetarea de față și-a atins scopul propus, există totuși anumite limite de abordare pe care considerăm necesar a le discuta. Eșantionul luat în considerare, prin numărul prea mic de persoane introvertite și mai ales introvertite instabile, nu a permis stabilirea exactă și clară a rezultatelor referitoare la performanțele școlare. Apoi am fost nevoiți să modifcăm valorile subiecților care le scara N al chestionarului E.P.I. au obținut rezultae neurotice medii. Pentru ca subiecții extravertiți și introvertiți să coincidă toți cu cei stabili și instabili, cei cu valori nevrotice medii au fost transformați în stabili respectiv instabili, în funcție de înclinațiile lor pe scală, spre una sau alta. Aceste modificări au schimbat într-o anumită măsură rezultatele obținute la prelucrările statistice.

Pentru a îmbogății rezultatele acestei cercetări și pentru a-i depăși limitele mai sus menționate, propunem câteva direcții de urmat în eventualele cercetări viitoare. Așadar este necesar pentru eventualele cercetări viitoare să se stabilească un lot mult mai mare de subiecți, pentru evitarea modificărilor prezentate mai sus și pentru a obține rezultate mai exacte.

ANEXA 1

A) reprezintă tipologiile vechi când încă sa considerat că oamenii sunt incadrați în tipuri discontinue, rigide;

B) astăzi în schimb se consideră că trăsăturile unui tip constituie dimensiuni continue. Dimensiunea extraversiun- introversuune nu reprezintă două categorii sau tipuri rigide de oameni, ci mai degrabă există un continuum care are la cei doi poli trăsături extreme, iar subiecții se situează undeva pe acest continuum..

ANEXA 2

Structurare ierarhică a personalității propusă de Eysenck

ANEXA 3

INVENTARUL DE PERSONALITATE EYSENCK E. P. I.

Vă rugăm să răspundeți la fiecare întrebare de mai jos prin DA sau NU, în dreptul cifrei corespunzătoare întrebării respective. Nu există răspunsuri corecte sau greșite. Acționați rapid la prima citire și nu vă gândiți prea mult asupra înțelesului exact al fiecărei întrebări!

1. Doriți adesea să fiți într-o situație care să vă stimuleze?

2. Aveți frecvent nevoie de prieteni înțelegători care să vă înveselească?

3. De obicei nu vă faceți griji?

4. Vă este greu să acceptați un refuz?

5. Vă opriți pentru a vă gîndi înainte de a face ceva?

6. Dacă promiteți că veți face ceva, vă țineți întotdeauna de cuvânt, ori cît v-ar fi de neplăcut?

7. Vi se schimbă adesea dispoziția?

8. În general, vorbiți și acționați repede fără a vă opri pentru a reflecta asupra lucrurilor?

9. Vă simțiți vreodată “pur și simplu nefericit” fără un motiv serios?

10. Ați face aproape orice cînd sunteți pus la ambiție?

11. Vă simțiți vreodadă intimidat cînd doriți să vorbiți cu o necunoscută atrăgătoare/ tor?

12. Vi se întîmplă să vă pierdeți din cînd în cînd stăpînirea de sine și să vă înfuriați?

13. Acționați adesea pe inspirația momentului?

14. Vă necăjiți adesea pentru lucruri pe care nu trebuia să le spuneți sau să le faceți?

15. Preferați,în general,să citiți în loc să vă întâlniți cu alți oameni?

16. Vă simțiți jignit cu ușurință?

17. Vă place să ieșiți des în oraș?

18. Vi se întâmplă să aveți, din când în când, gînduri și idei care nu v-ar plăcea să fie cunoscute de alții?

19. Vă simțiți uneori plini de energie iar alteori apatici?

20. Preferați să aveți prieteni puțini, dar aleși?

21. Visați mult cu ochii deschiși?

22. Cînd oamenii țipă la dvs răspundeți și dvs la fel?

23. Aveți adesea sentimente de vinovăție?

24. Sunt toate obiceiurile dvs. bune și de dorit?

25. De obicei,vă puteți destinde și petrece foarte bine cînd participați la o petrecere veselă?

26. Credeți despre dvs că sunteți încordat sau foarte sensibil?

27. Sunteți considerat de cei din jur că sunteți foarte vioi?

28. După ce ați făcut un lucru important,vi se întîmplă frecvent să plecați cu sentimentul că ați fi putut să-l faceți mai bine?

29. Cînd sunteți cu alți oameni, sunteți în majoritatea cazurilor tăcut?

30. Bîrfiți cîteodată?

31. Vi se întîmplă să nu puteți dormi din cauza unor idei care vă umblă prin minte?

32. Dacă doriți să aflați un lucru, preferați să-l căutați într-o carte, în loc să discutați cu cineva despre acest lucru?

33. Aveți vreodată palpitații sau o greutate pe inimă?

34. Vă place genul de muncă în care trebuie să fiți atent?

35. Aveți crize de tremurături și frisoane?

36. Ați declara întotdeauna la vamă tot ce aveți,chiar dacă ați ști că nu veți fi prins niciodată?

37. Vă displace să fiți într-o adunare (societate) în care oamenii joacă feste unul altuia?

38. Sânteți o persoană iritabilă?

39. Vă place să faceți lucruri în care trebuie să acționați repede?

40. Vă frământați în legătură cu anumite lucruri îngrozitoare care s-ar putea întâmpla?

41. Sunteți lent și lipsit de grabă în felul dvs.de a vă mișca?

42. Ați întârziat vreodată la întâlnire sau la serviciu?

43. Aveți multe coșmaruri?

44. Vă place atât de mult să vorbiți cu oamenii,încât nu scăpați niciodată ocazia să vorbiți cu un necunoscut?

45. Aveți junghiuri sau dureri?

46. Ați fi foarte nefericit dacă n-ați putea să vedeți mulți oameni în majoritatea timpului dvs.?

47. Vă considerați a fi o persoană nervoasă?

48. Din toți oamenii pe care-i cunoașteți, sunt unii care,.categoric nu vă plac?

49. Considerați că aveți suficientă încredere în dvs.?

50. Puteți fi cu ușurință ,jignit, când oamenii vă găsesc defecte personale sau greșeli în muncă?

51. Vă vine greu să vă distrați efectiv la o petrecere însuflețită?

52. Sunteți frământat de sentimente de inferioritate?

53. Vă vine ușor să înviorați o petrecere plictisitoare?

54. Vorbiți câteodată despre lucruri despre care nu știți nimic?

55. Sunteți îngrijorat în legătură cu sănătatea dvs.?

56. Vă place să faceți farse altora?

57. Suferiți de insomnie?

ANEXA 4

CHESTIONARUL TEPLOV

Vă rugăm să răspundeți prin DA sau NU la enunțurile de mai jos în dreptul cifrei corespunzătoare întrebării respective. Nu există răspunsuri corecte sau greșite.

Sunt un om agitat, fără astâmpăr, mai tot timpul.

Sunt vesel și optimist aproape mereu.

Sunt un om calm, cu sânge rece .

Sunt un om timid .

Sunt impulsiv, irascibil.

Sunt energic și întreprinzător.

Sunt consecvent și serios în tot ce fac.

Mă pierd cu firea în relațiile cu necunoscuții.

Sunt un om nerăbdător.

Deseori nu duc un lucru la bun sfârșit.

Sunt prudent și chibzuit.

Întâmpin dificultăți în stabilirea relațiilor.

Sunt aspru și sincer în relațiile cu oamenii.

Sunt înclinat să mă supraapreciez.

Pot să aștept fără mari dificultăți.

În general, sunt neîncrezător în propriile mele forțe.

Sunt hotărât și plin de inițiativă.

Sunt capabil să sesizez noul.

Sunt un om tăcut.

Pot să suport ușor singurătatea.

Sunt un om încăpățânat.

Sunt nestatornic în înclinațiile și interesele mele.

Vorbesc calm, cu opriri, fără mimică.

Sunt deprimat dezorientat după un eșec.

Sunt ingenios în discuții.

Suport ușor neplăcerile.

Suport ironiile la adresa mea.

Am tendința de a mă închide în mine însumi.

Lucrez în salturi (depun un efort inegal în timp).

Mă adaptez ușor la diferite împrejurări.

Nu-mi cheltuiesc forțele în zadar.

Obosesc repede.

Sunt înclinat spre risc.

Manifest receptivitate față de nou.

Respect cu strictețe un anumit mod de viață.

Vorbesc domol, stins, până la șoaptă.

Nu sunt ranchiunos și nici supărăcios.

Nu mă consum când îmi scade interesul pentru activitate.

Sunt puțin sensibil la laude și mustrări.

Mă adaptez greu la caracterul interlocutorului.

Vorbesc repede, cu pasiune și intonație.

Mă deprind repede cu o muncă nouă.

Îmi pot reprima ușor pornirile.

Sunt foarte impresionabil.

Sunt înclinat spre acțiuni hazardate.

Mă apasă monotonia, munca cotidiană migăloasă.

Sunt constant în interesele și înclinațiile mele.

Sunt exagerat de receptiv la laude și dojeni.

Sunt scandalagiu și agresiv.

Sunt comunicativ, vorbăreț.

Mă încadrez greu într-o activitate nouă.

Sunt exigent față de mine însumi și față de cei din jur.

Sunt neângăduitor față de lipsuri.

Sunt un om răbdător.

Sunt egal în raporturile cu cei din jur.

Sunt predispus la suspiciune, neîncredere.

Am o mimică expresivă.

Vorbesc repede, gesticulând, cu intonație.

Sunt punctual și ordonat.

Sunt un om foarte sensibil.

Sunt capabil să gândesc și să găsesc soluții.

Îmi păsterz sângele rece în situații limită.

Mă adaptez greu la situații noi.

Sunt foarte vulnerabil (pot fi ușor “rănit”).

Năzuiesc spre nou (mă interesează tot ce este nou).

Întodeauna sunt plin de viață.

Sunt inert, greoi, indiferent.

Sunt un om închis, necomunicativ.

Fac mișcări violente, bruște.

Adorm și mă trezesc ușor.

Știu să mă stăpânesc.

Sunt puțin activ și fricos.

Sunt perseverent în realizarea scopurilor propuse.

Mă pripesc atunci când vreau să iau o hotărâre.

Pot să-mi controlez pornirile.

Sunt un om docil, ascultător.

Deseori îmi schimb brusc dispozițiile.

Tind să tratez lucrurile cu superficialitate .

De obicei, duc până la capăt o treabă începută.

Tind să stârnesc compasiune în jurul meu (ceilalți au tendința să mă compătimească).

ANEXA 5

La Inventarul de personalitate Eysenck avem următoarele proporții, în rândul elevilor, din lotul de 104 de elevi:

pentru dimensiunea nevrotism avem:

introvertit 13

ambivert 39

extravertit 52

pentru dimensiunea nevrotism avem:

stabilitate 30

nevrotism mediu 60

instabilitate 14

ANEXA 6

La Chestionarul de temperament Teplov cei 104 de participanții se împart în următoarele proporții:

introvertit 15

ambivert 31

extravertit 58

BIBLIOGRAFIE

ADLER, A. (1996) – Cunoașterea omului, Ed. Iri, București;

ALLPORT, G.W. (1989) – Structura și dezvoltarea personalității, Ed. Didactică și Pedagogică, București;

ANUCUȚA, L., ANUCUȚA, P.(2000) – Psihologie școlară. Învățarea rapidă și eficientă, Ed. Eurostampa, Timișoara;

ANUCUȚA, P. (1999) – Metode de cercetare psihologică a personalității, Ed. Eurostampa, Timișoara;

Atkinson, R.L. și Co. (1997) – Pszichológia, Ed.Osiris, Budapest;

BARNA, A. (1989) – În puterea noastră autoeducația, Ed. Albatros, București.

BENSON, N.C. (2000) – Câte ceva despre psihologie, Ed. Curtea Veche;

BERGER, G. (1958) – Traité partique d`analyse du caractére,Ed. P.U.F., Paris;

Birch, A. și Hayward, S. (1999) – Diferențe interindividuale, Ed. Technică, București;

BOTAȘ, I. (2001) – Pedagogie, Ed. All Educational, București;

Carver, C.S. și Scheier, M.F. (1999) – Személyiség pszichológia, Ed. Osiris, Budapest;

CLONNINGER, S. (1993) – Theory of Personality, Prentice Hall, New Jersey, U.S.A.

Cocoradă, E. și Niculescu, R.M. (1999) – Psihologie generală pentru liceu, Ed. All Educational, București;

Cosmovici, A. și Jacob, L. (1998) – Psihologie Școlară, Ed. Polirom, Iași;

COTEȚ, I.C., GHERHEȘ, V.(2001) – Noțiuni de statistică socială asistată de calculator, Ed. Vest, Timișoara.

CRĂCIUNESCU, R. (1991) – Introversiune-Extraversiune, Ed. Științifică, București;

Doron, R. și Parot, F. (1999) – Dicționare de psihologie, Ed. Humanitas, Bucursști;

Drăgan, I. și Petroman, P. (2001) – Psihologie educațională, Ed. Mirton, Timișoara;

Eysenck, H. Eysenck, M. (2001) – Descifrarea comportamentului uman, Ed. Teora, București;

Fordham, F. (1998) – Introducere în psihologia lui C. G. JungEd. Iri, București;

HAMPSON, S. (1988) – The Construcțion of Personality, Routledge, London;.

Hedges, P. (2000) – Personalitate și temperament (Ghidul tipurilor psihologice), Ed. Teora, București;

INTERNET: www.ship.edu/~cgboeree/eysenckminitest.html;

INTERNET: www.ship.edu/~cgboeree/jung.html;

Lieury, A. (1998) – Manual de psihologie generală, Ed. Antet, Oradea;

LUNGU, O. (2000) – Ghid introductiv pentru SPSS 10.0, Ed. , București.

Macsinga, I. (2000) – Psihologia diferențială a personalității, Ed. Vest, Timișoara;

MORDEA, M. (1998) – Psihologia în exemple și modele explicative, Ed. Aliter, Focșani;

PALICICA, M. (1999) – Pedagogie, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara;

SAVA, F.( 2000) – Caiet de seminar pentru statistică socială, Ed. Vest, Timișoara;

Șchiopu, U. (1997) – Dicționare de psihologie, Ed. Babel, București;

STOICA, D. și STOICA, M. (1982) – Psihologie școlară, Ed. Scrisul românesc, Craiova;

TĂCIULESCU, S. (1985) – Inventarul de personalitate Eysenck, p.150-171;

TIEGER, P.D. și TIEGER B.B. (1999) – Descrierea propriei personalități, Ed. Teora;

YUNG, C.G. (1963) – Types psychologigues, Genéve, Georg;

ZĂPÂRȚAN, M. (1990) – Eficiența cunoașterii factorilor de personalitate în orientarea școlară și profesională a elevilor, Ed. Dacia, Cluj;