Influenta Dansului In Prima Copilarie Si Despre Terapia Prin Dans

Cuprins

INTRODUCERE………………………………………………………………………………………………………

CAPITOLUL I

DEZVOLTAREA FIZICA SI COGNITIVA IN PRIMA COPILARIE………………………………………………………………………………………………

1.1 Dezvoltarea fizica………………………………………………………………………………………………………..

1.1.1 Cresterea corpului si schimbarile lui…………………………………………………………………..

1.1.2 Dezvoltarea creierului……………………………………………………………………………………….

1.1.3 Abilitatile motorii……………………………………………………………………………………………..

1.1.4 Sanatatea copilului si influentele mediului…………………………………………………………..

1.2 Dezvoltarea cognitiva …………………………………………………………………………………………………..

1.2.1 Procesele gandirii preoperationale-Piaget…………………………………………………………….

1.2.2 Memoria………………………………………………………………………………………………………….

1.2.3 Inteligenta……………………………………………………………………………………………………….

1.2.4 Limbajul………………………………………………………………………………………………………….

1.2.5 Educatia………………………………………………………………………………………………………….

1.3 Dezvoltarea psihosociala……………………………………………………………………………………………….

1.3.1 Eul in formare…………………………………………………………………………………………………

1.3.2 Genul …………………………………………………………………………………………………………….

1.3.3 Prima ocupatie in copilarie……………………………………………………………………………….

1.3.4 Parentajul………………………………………………………………………………………………………

1.3.5 Relatiile cu alti copii……………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL II

DANSUL…………………………………………………………………………………..

2.1 Scurta prezentare a istorie dansului………………………………………………………………………..

2.1.1 Dansul in Romania………………………………………………………………………………..

2.2 Dansul ca activitate fizica…………………………………………………………………………………….

2.2.1 Avantajele activității fizice…………………………………………………………………….

2.2.2 Promovarea activitatii fizice in scoli……………………………………………………….

2.2.3 Dansul in viata copilului

CAPITOLUL III

TERAPIA PRIN DANS…………………………………………………………………

3.1 Terapia ……………………………………………………………………………………………………………….

3.1.1 Terapia prin arta…………………………………………………………………………………………….

3.1.2 Dansul ca forma de terapie………………………………………………………………………………

3.2 Studii ce au avut ca scop “Terapia prin dans”……………………………………………………………

CAPITOLUL IV

IMPACTUL DANSULUI IN PRIMA COPILARIE………………………………..

4.1 Introducere ………………………………………………………………………………………………………………

4.2 Motivația cercetării………………………………………………………………………………………….

4.3 Scopul cercetării……………………………………………………………………………………………..

4.4 Metodologia cercetării

4.4 1 Definirea colectivității cercetate, a unității de cercetare și a unității de sondaj……………………………………………………………………………………………

4.4.2 Definirea metodelor de cercetare și a instrumentelor de culegere a datelor……………………………………………………………………………………………

4.4.3 Stabilirea metodei de cercetare și elaborarea instrumentului de cercetare

4.5 Interpretarea rezultatelor…………………………………………………………………………………..

4.6 Concluzii……………………………………………………………………………………………………….

Concluzii finale

Anexă(-chestionare ce am flosit etc)

Bibliogra

INTRODUCERE

Explorarea artei dansului și a coregrafiei vizează superioarele modalități deexprimări ale domeniului, înscrise pe traiectoria istorică a civilizației umane .Sondarea ambianței social – istorice ți cultural estetice, în care s-a dezvoltatexistența dansului pe solul țării noastre, ca și procesul de elaborare a certitudinilor derestituire a valorilor coregrafice autohtone au impus introducerea instrumentelor actuale de cercetare specifică, sub o optică nouă a artei coregrafice, desfășurată de-alungul vremii și de descifrarea a semnificației conținutului sau de creație .Readucere din câmpul de investigare a unor date ale coregrafiei, puțin defectate până în prezent la noi, ne-a permis nu numai recunoașterea componentelor acestei arte,dar și permisele morfologice ale vocabularului diferitelor experimentări, practicacoregrafică .Dansul este o totalitate de mișcări plastice, de gesturi și de pași, care se executăsuccesiv în ritmul unei muzici anumite, exteriorizându-i conținutul emoțional.

Poate fio manifestare artistică (dansul popular; profesionist) sau o formă de distracție însocietate: (dans de salon). Evoluția artei dansului reprezintă în îndelungat procesistoric – cultural, de la dansurile vechi ale omului primitiv, care erau niște imitări alemișcărilor caracteristice unor procese de muncă, până la formele complexe ale arteicoregrafice contemporane. Dansul a atins o înaltă perfecțiune artistică încă înantichitate.

Bibliografie………………………………………………………………………..

1.

2.

3.

Orientările UE privind activitatea fizică, Bruxelles, 10 octombrie 2008

7. Dicționar de termeni muzicali, Academia Română, Institutul de Istoria Artei „G. Oprescu”, Editura Enciclopedică, 2010

8. Articol – Revista ALR (Asociatia Logopezilor din Romania) in luna iunie 2011

9. Atkinson, K. & Wells, C. Creative Therapies: A Psychodynamic Approach within Occupational Therapy, Nelson Thorned Ltd., Cheltenham, 2003

http://www.centrulsintagma.ro/

Judith Aron Rubin, Art-terapia-Teorie si tehnica, Editura Trei, 2009

A se vedea: „Why Move for Health" („De ce să facem mișcare pentru sănătate”), http://www.who.int/moveforhealth/en/

CAPITOLUL I

DEZVOLTAREA FIZICA SI COGNITIVA IN PRIMA COPILARIE

1.1 Dezvoltarea fizica

“Copilăria e o stare fără vârstă, ea ține de infinit, este singura felie care topește întregul univers înconjurător, vârsta în care nu spaimele de moarte îl macină pe om, ci spaimele de care se înfioară și gâzele, parte și ele din acest întreg fabulos numit natură. Copilăria este seismograful care anunță cutremurele intime de mai târziu; în funcție de ea, omul se comportă într-un anumit fel când e matur, și nu altfel.”( Petre Sălcudeanu)

1.1.1 Cresterea corpului si schimbarile lui

Prima copilarie este cuprinsa intre varsta de 3-6 ani, in aceasta perioada copii cresc mai lent decat inainte dar totusi rapid. Se inregistreaza progrse destul de mari in dezvoltarea musculara si coordonare, devenind capabili sa faca mult mai multe lucruri. Avanseaza si in ceea ce priveste capacitatea de a gandi, a vorbi si a-si aminti.

In perioada dezvoltarii fizice in prima copilarie, copii devin mai zvelti, incep sa se inalte, destul de repede totusi. Simt nevoia sa doarma mai putin decat inainte si nu sunt excluse problemele de somn. Devin buni la alergat, la sarituri, la aruncarea mingii, de asemenea devin mai buni la a-si lega sireturile la pantofi, la desenat, sa isi puna cereal in farfurie si incep sa isi foloseasca preferential mana dreapta sau pe cea stanga.Incep sa creasca cu repeziciune, pe la 3 ani cresc in mod normal, isi pierd rotunjimile de bebelus si capata o onfatisare zvelta, atletica a copilariei.Muschii abdominali incep sa se dezvolte si ei, burtica de bebelus dispare, trunchiul, bratele si picioarele se lungesc. Capul este in continuare relative mare dar celelate parti ale corpului continua sa-l ajunga din urma iar treptate devin mai similar cu a unui adult.

In aceasta perioada baietii au un usor avantaj in ceea ce priveste inaltimea cat si kilogramele spre deosebire de fete, iar aceast avantaj persista pana la varsta pubertatii.

Cresterea aparatului osteo-muscular continua, facandu-i pe copii mai puternici, cartilajele devin oase, iar oasele devin mai tari, dand copilului o forma ferma si aparandu-I organelle interne. Acestea sunt schimbari coordonate de creier si de sistemul nervos, ambele aflandu-se in curs de maturizare. Un plus de rezistenta fizica il ofera capacitatea crescuta a aparatului respirator si a celui circulator alaturi de sistemul imunitar in dezvoltare.

1.1.2 Dezvoltarea creierului

In aceasta perioada dezvoltarea creierului nu este atat de spectaculoasa precum la sugari. Densitatea sinapselor la nivelul cortexului prefrontal atinge apogeul la 4 ani (Lenroot si Giedd, 2006). Mielinizarea cailor de conducere auditive este si ea complete la acea varsta (Benes, Turtle, Khan si Farol, 1994). Cand se ajunge la varsta de 6 ani, creierul ajunge la cica 95% din volumul sau maxim, totusi exista diferente individuale, de exemplu intre doi copii de aceeasi varsta, sanatosi si cu functionare normala poate sa existe o diferenta de pana la 50% in ceea ce priveste volulmul creierului (Lenroot si Giedd, 2006).

La nivelul corpului calos exista o schimbare treptate care face lagatura emisfera stanga si emisfera dreapta. Mielinizarea treptata a fibrelor corpului calos permite transmiterea mult mai rapida a informatiilor.

Intre 3 si 6 ani , cresterea cea mai rapida are loc in ariile frontale care regleaza planificare si organizarea actiunilor. Dezvoltarea creierului in aceasta perioada influenteaza si alte aspecte ale dezvoltarii, unul dintre acestea fiind reprezentat de abilitatile motorii.

1.1.3 Abilitatile motorii

Ariile senzoriale si motorii ale scoartei cerebrale permit coordonarea mult mai eficienta intre ceea ce vor copii sa faca si ceea ce pot face. Copii prescolari in aceasta faza progreseaza deja foarte mult, in privinta abilitatilor motorii grosiere, de exemplu alergatul si saritul, implicand muschii mari. Oasele si muschii lor au devenit tot mai puternici, iar capacitatea pulmonara etste mai mare, pot alerga, sa sara sis a se catere cat mai rapid.

Nivelul performantei copiilor este variat in functie de zestrea lor genetica si de ocaziile de a deprinde si exersa abilitatile motorii.

Comisia AAP pentru medicina sportiva si fitness, 1992 arata ca numai 20% din copii de 4 ani pot sa arunce mingea bine si doar 30% o pot prinde bine. Cei mai multi copii cu varsta mai mica de 6 ani nu sunt inca pregatiti sa participle la vreun sport organnizat, asadar, dezvoltarea fizica infloreste cel mai bine in jocurile libere, active, fara reguli si nestructurate.

Progresele in privinta abilitatilor fine, cum ar fi sa isi incheie nasturii, elaborarea unor desene, acestea presupun coordonarea ochi-mana si cea a muschilor mici, permitandu-le copiilor mici sa-si asume in mai mare masura responsabilitatea propriei ingrijiri. Odata ce copii incep sa isi dezvolte abilitatile motorii, incep sa combine aproape mereu capacitatile de care dispun deja cu cele pe care le-au dobandit , de aici rezultand capacitate mul mai complexe, ele numinduse sisteme de actiune.

In jurul varstei de 3 ani se poate observa deja preferinta pentru utilizarea unei maini, si nu a celeilalte, intrucat emisfera cerebrala stanga, care controleaza jumatate dreapta a corpului, este in general dominant. Mana dominanta la majoritatea oamenilor fiind cea dreapta, insa la oamenii cu crier simetric din punct de vedere functional tinde sa domine emisfera dreapta, deci mana dominanta fiind stanga.

Rhoda Kellogg(1970), a examinat peste un million de desene facute de copii, intr-un studiiu major asupra produselor artistice ale copiilor, jumatate din acesti copii aveau varsta sub 6 ani. Descoperirile prin acest studiu arata ca la acesti copii exista o succesiune de schimbari, care reflecta maturizarea creierului si a muschilor.

A constata ca, in jurul varstei de 2 ani copii incep sa mazgaleasca, nu aleatoriu ci cu anumite tipare, cum ar fi liniile vertical si in zigzag. Can ajung la 3 ani, copii incep sa deseneze, forme, cercuri, patrate, dreptunghiuri, triunghiuri, cruci, X-uri, dupa care incep sa le combine in forme mai complexe, compozitii in jurul varstei de 4-5 ani. Trecand astfel de la forme si modele abstracte la infatisarea unui obiect real marcheaza o schimbare fundamental in ceea ce priveste scopul desenelor copiilor, reflectand astfel achizitia capacitatii de reprezentare.

Dupa cum afirma Kellogg, secventa aceasta de dezvoltare se produce in virtutea unor procese interne ale copilului, spune ca, cu cat adultii se imiplica mai putin, cu atat mai bine. Daca copii vor fi intrebati, ce reprezinta desenul, Kellogg avertizeaza ca copii vor devenii mai atenti la ceea ce deseneaza, eliminand astfel libertatea in ceea ce vor desena.

Acest model este utilizat in Statele Unite, dar nu si singurul. Vigotki afirma ca aptitudinile de desen se dezvolta in contextual interactiunilor sociale (Braswell, 2006). Copii cu varsta cuprinsa intre 4 si 5 ani care pot desena deja siluete simple ar putea sa imite felul cum deseneaza mama lor o mana, spre deosebire de acei copii care se afla inca in stadiul mazgalelilor, ei nu pot face asta. Copii invata totodata si privindu-si reciproc desenele si discutand despre ele (Braswell si Callanan, 2003).

1.1.4 Sanatatea copilului si influentele mediului

Multe boli ale copilarie cum ar fi: rubeola, tusea convulsive, etc pot fi prevenite prin vaccinare. Insa, chiar daca societatile sunt avansate tehnologic, epoca prezenta este mai putin sanatoasa pentru unii copii decat pentru altii.

O mare problema in societatea de astazi o prezinta obezitate, mai este numita si exces ponderal. Aceasta problema este mult mai avansata in randul prescolarilor americani decat la noi. In perioada 2003-2006, peste 12% din copii cu varsta cuprinsa intre 2-5 ani aveau un indice de masa corporala (IMC) situate la nivelul percentilri 95 sau mai sus pentru grupa lor de varsta si altii aproximativ 12% se aflau la nivelul de 85 sau peste (Ogden, Caroroll si Flegal, 2008).

Un indice de masa corporal foarte mare crescut s-a inregistrat la copiii din familii cu venit redus, in toate grupurile entice ( Comisia AAP pentru alimentatie, 2003).

La nivel mondial, se estimeaza 22 de milioane de copii ce au varsta sub 5 ani sunt obezi (Belizzi, 2002). Odata ce alimentele nesanatoase au inceput sa fie popularein tarile in curs de dezvoltare , cum ar fi, Egiptul, Marocul si Zambia, pana la 20-25% din copii de 4 ani sunt obezi, acest procent fiind mai mare decat procentul vopiilor subnutriti.

Tendita obezitati poate fi ereditara, dar, principalii factori din spatele epidemiei de obezitate tin de mediu. Aceasta crestere ponderala excesiva tine de aportul caloric si de lipsa activitatilor/ exercitiilor fizice. Pe masura ce cresterea incetineste, copii au nevoie de mai putine calorii in raport cu greutatea decat aveau inainte.

In primii ani din viata, obezitatea devine critica, acesti copii obezi vor creste si vor devein adulti obezi, iar excesul de masa corporala constituie un pericol pentru sanatate.

Deci, prima copilarie este momentul oportun pentru a trata excesul ponderal, de aceea trebuie sa acordam o importanta deosebita la alimentatia copilului. Un element cheie in prevenirea obezitatii este Acela de a da copiilor cantitati adecvate de mancare sis a nu fie fortati sa manance tot din farfurie. Activitatea fizica are si ea un rol foarte important in creste, dezvoltarea si prevenirea obezitatii. Un studio longitudinal pe 8 158 de copii americani a aratat ca fiecare ora in plus de vizionare a emisiunilor TV peste cota-reper de doua ore creste cu 7% probabilitatea obezitatii la varsta de 30 de ani ( Viner si Cole, 2005).

O alta ramura importanta a sanatatii este subnutritia. Aproape jumatate (46%) din copii mici din sudul Asiei, 30% din Africa, 8% din America de Sud si Caraibe si 27% la nivel mondial sunt moderat grav subponderali (UNICEF, 2002). Subnutritia este cauza a peste jumatate din totalul deceselor copiilor cu varsta de 5 ani.

Copii subnutriti, traiesc de regula , in conditii de privatiuni extreme, efectele concrete ale proastei alimentatii pot fi greu de decelat. Aceste privatiuni pot avea efect negativ asupra cresterii si starii fizice de bine cat si asupra dezvoltarii cognitive si psihosociale.

Efectele subnutritiei asupra cresterii pot fi anulate in mare masura cu ajutorul alimentatiei imbunatatite , insa tratamentele cele mai eficace se extind dincolo de ingrijirea fizica.

Educatia timpurie poate contriui si ea la contractarea efectelor subnutritiei. Intr-un studiu din insula Mauritius , copii cu varsta intre 3-5 ani au primit suplimente alimentare , au beneficiat de examene medicale, au fost plasati in institutii prescolare speciale. La 17 ani, acesti copii aveau o incidenta mai mica a comportamentelor antisociale si a problemelor de sanatate psihica fata de altii copii care ajung la aceasta varsta tot subnutriti.

1.2 Dezvoltarea cognitive

1.2.1 Procesele gandirii preoperationale-Piaget

CAPITOLUL II

DANSUL

2.1 Scurta prezentare a istorie dansului

Dansul a existat inca din cele mai vechi timpuri. In epoca primitiva cand oamenii nu aveau nici unul din mijloacele de trai fara de care nu s-ar putea concepe viata civilizata de astazi, dansul era o parte a vietii lor. Este un mijloc artistic de exprimare a unui mesaj printr-o succesiune de mișcări ritmice, variate și expresive ale corpului, executate în ritmul muzicii, având caracter religios, de artă sau de divertisment.

Istoric

Originile dansului coincid cu începuturile comunităților omenești, având funcții rituale (mistice, războinice), de invocare a forțelor divine, pentru reușita la vânătoare, confruntări tribale etc. La unele popoare, caracterul ritual s-a păstrat, până în zilele noastre.

În Grecia antică, dansul făcea parte dintre disciplinele fundamentale ale educației, a fost considerat eficient pentru sădirea, menținerea și întărirea sentimentelor de solidaritate socială. În acest scop, se practicau dansuri războinice (pirice), pacifice (emelii), de cules al viilor (epilenice) etc.

În Roma antică, dansul a existat ca ritual saltatio, cu funcții invocatoare, acesta a degenerat odată cu decăderea Imperiului Roman.

În perioada Evului Mediu, în ciuda tendinței clerului de a menține funcția religioasă a dansului, influențele laice au inceput sa devina din ce în ce mai puternice, accentuându-se în sec. 13, când au inceput sa se practice genuri diverse de dans (denumite chorea, charola, carole, danse, estampie, ductia, pastourelle ș.a.), ca o expresie simplă și puternică a dragostei de viață a poporului.

Renașterea a adâncit acest proces. Pașii simpli din dansurile vechi s-au dezvoltat, au combinat gesturile și mișcările si s-au individualizat. Au inceput sa apara forme noi de dans și s-au creat succesiuni tipice, în care un dans lent, binar, era urmat de altul rapid, ternar. În felul acesta, a luat naștere suita, care consta în patru părți fixe: allemanda, couranta, sarabanda și giga. În vremea lui Johann Sebastian Bach, suita se executa independent și a jucat un rol important în dezvoltarea muzicii instrumental, pe lângă cele patru dansuri de bază, au început să fie incluse și altele – boureé, gavota, musette, polacca, menuetul (foarte important, devenind parte constitutivă a simfoniei), ciacona, passacaglia (variațiuni pe o temă ostinato, cu rol determinant în unele forme muzicale).

Spre sfârșitul sec. 18, din Viena a inceput sa se răspândeasca valsul, un dans derivat din Ländler. În aceeași perioadă, au început să se impună și dansuri ale altor popoare, cum ar fi: mazurca, polca, boleroul, jota, fandango, ceardașul ș.a. acestea au pătruns în toate mediile sociale, având rol de seamă în constituirea și afirmarea școlilor naționale. Valsul, a carui viteza ametitoare provenea din suprafata lustruita a podelelor salii de bal si era favorizata de renuntarea la pantofii cu tinte, a devenit extrem de popular. Totusi pozitia strans imbratisata a partenerilor in vals sfida convenientele sociale ale vremii.

La hotarul dintre secolele 19 și 20, s-au răspândit dansuri de origine americană, precum tango, samba, habanera, charlestonul, foxtrotul etc., care poartă amprenta muzicii de jazz din ziua de azi, influențând creația unor compozitori moderni. Progresul tehnologic si cele doua razboaie mondiale au restructurat astfel viata in secolul 20 incat dansul de societate s-a schimbat aproape constant, alternand rapid cu valorile si practicile din mediul inconjurator la acea vreme.

Cum conditiile existentei umane se schimba in timp, dansurile de societate le urmeaza. Desi ele nu servesc unui scop concret, nu mai venereaza zei, nu mai servesc scopurilor militare, se leaga fundamental si strict, de conceptele vietii moderne la fel de intim pe cat erau legati stramosii nostri primitivi de ritualurile lor. Spre deosebire de arta, dansul de societate nu s-a format in mod constient, insa traiectoria dezvoltarii sale este departe de a fi aleatorie sau accidentala. Fara exceptie, dansurile unei epoci reflecta fidel spiritul si structura acesteia, traditiile sociale si ideologiile predominante.

Numeroasele schimbari in dansul de societate de-a lungul vremii demonstreaza concis interdependenta sa cu lumea inconjuratoare. Spre exemplu in secolul XIV cand dansul de societate si dansul folcloric erau aproape imposibil de deosebit, dansurile populare in cerc au urcat la patura sociala superioara, ca parte a divertismentului de seara.

Dansul de salon (ballroom dance) este impartit in doua stiluri : american si international. In cadrul stilului “american” exista dansuri “ritmate” si dansuri “moi” (smooth dance). Categoria“ritmat” din stilul american este asemanatoare celei “latino-americane” din stilul international, dupa cum si categoria “smooth” este asemanatoare celei “standard”. Dansul de salon il putem considera dans de societate pentru ca incurajeaza interactiunea sociala, avand in vedere ca partenerii danseaza in pereche. Principiile specifice dansului de salon pot fi aplicate oricarui tip de dans, indiferent ca este rock, disco sau vals clasic si aceasta pentru ca dansurile de salon au un tempo strict care se incadreaza in general in masuri de 3/4 sau 4/4.

Exista persoane care evolueaza in dansul de salon nu pentru divertisment, ci de dragul competitiei, in acest mod a inceput sa ia nastere dansul sportiv, care nu este altceva decat dansul de salon, acum devenit dans de competitie. De asemenea, deoarece majoritatea oamenilor au tendinta de a asocia notiunea de “dans de salon” doar cu valsul si tangoul, denumirea de “dans sportiv” vine sa intregeasca imaginea sugerand cuprinderea tuturor celor 19 dansuri de salon, dintre care 10 apartin clasei internationale. Din varietatea dansurilor latino-americane printre care se numara cunoscutele ritmuri mambo, salsa, merengue, bossa nova si multe altele, doar 5 sunt incluse in clasa internationala sectiunea “latino” (Samba, Rumba, Cha-Cha, Jive si Paso Doble) in timp ce la sectiunea “standard” cele 5 dansuri sunt: Vals vienez, Vals lent, Tango, Slow Fox, Quick, Step.

Intr-o societate care se mandreste cu viteza transformarilor sale, formele noi sunt inevitabile. Fara indoiala ca si dansul de societate va continua sa evolueze exact ca societatea si in acelasi mod, oarecum rapid.

2.1.1 Dansul in Romania

Poporul român are dansuri de o deosebită bogăție și varietate, care se execută individual, sau în grup (perechi, linie, cerc), diferind de la regiune la regiune. Caracteristică este practica folosirii ca suport muzical a unor melodii diverse pentru unul și același dans, ca și executarea pe aceeași melodie a mai multor dansuri.

Cele mai răspândite sunt hora, sârba, învârtita, călușul și multe altele, cu tendința de generalizare datorită activităților artistice de amatori și, îndeosebi, a televiziunii.

În creația muzicală românească, dansurile populare au fost utilizate mai întâi în aranjamente, rapsodii instrumentale, apoi au stat la baza unor prelucrări mai complexe, mergând până la invenții melodico-ritmice sugerate de structurile tipice.

Dansul românesc a pătruns nu numai în muzica de balet a lui Mihail Jora, Paul Constantinescu, Zeno Vancea ș.a., ci și în creația corală,camerală și simfonică a lui George Enescu, M. Jora, Mihail Andricu, Marțian Negrea, P. Constantinescu, Theodor Rogalski ș.a.

2.2 Dansul ca activitate fizica

Lipsa unei activitati fizice este al 4 – lea factor de risc in randul decesurilor. Peste 3 milioane de oameni la nivel mondial mor in fiecare an din cauza lipsei unei activitati fizice, conform datelor publicate de Organizatia Mondiala a Sanatatii. Inactivitatea si activitatile sedentare ce au inceput sa fie din ce in ce mai “practicate” stau la baza principalelor boli netransmisibile, precum bolile cardiovasculare, cancerul sau diabetul. La nivel global, unul din trei adulti nu exercita o fizica, sa nu exercita suficienta activitate.

OMS recomanda pentru copii o activitate fizica moderata de 60 de minute pe zi, iar pentru adulti 150 de minute de activitate intensa pe saptamana. Aceasta ar fi suficienta pt optimizarea sanatatii si prevenirea la riscurile mai multor boli. Lipsa activitatii fizice cauzeaza, conform OMS, 6% dintre decese, are acelasi nivel de risc ca glicemia crescuta.

Statisticile arata ca persoanele care nu fac deloc o activitatea sau miscare fizica, au un risc cu 20-30% mai mare de a muri fata de cei care fac macar 30 de minute de activitate fizica moderata zilnic.

Acestea sunt principalele afectiuni care apar datorata inactivitatii fizice: 21 -25% din cazurile de cancer la colon sau cancer la san, 27% din cazurile de diabet si 30% din boala ischemica cardiaca. Activitatea fizica regulata este un beneficiu pentru sanatate, atat in viata copiilor cat si in viata adultilor, imbunatateste functionarea inimii si a oaselor si este fundamentala pentru mentinerea unei greutati normale a corpului. In acelasi timp, reduce riscul de hipertensiune, boala coronariana, atac cerebral, diabet, cancer de colon si de san, depresie.

2.2.1 Avantajele activitatii fizice

Activitatea fizică este definită în general drept „orice mișcare a corpului asociată cu contracție musculară care crește consumul de energie peste nivelul de repaus”. Definiția generală include toate contextele activității fizice, și anume activități fizice care sunt executate în timpul liber (inclusiv majoritatea activităților sportive și dansul), activități fizice executate la locul de muncă, activități fizice executate la domiciliu sau în apropierea domiciliului și activități fizice asociate transportului. Pe lângă factorii personali, influențele mediului înconjurător asupra nivelurilor de activitate fizică pot fi fizice (de exemplu, mediu construit, amenajare teritorială), sociale și economice. Activitatea fizică, sănătatea și calitatea vieții se afla intr-o strâns legatura. Organismul uman a fost conceput pentru a se mișca; prin urmare, are nevoie de activitate fizică regulată pentru o funcționare optimă și pentru evitarea bolilor. S-a demonstrat că un stil de viață sedentar reprezintă un factor de risc pentru dezvoltarea multor boli cronice, printre care bolile cardiovasculare, una dintre principalele cauze ale mortalității în lumea occidentală. În plus, o viață activă aduce cu sine multe alte beneficii atat sociale cat și psihologice, există o legătură directă între activitatea fizică și speranța de viață, astfel încât populațiile active tind să trăiască mai mult decât populatiile mai putin active sau chiar inactive. Persoanele sedentare care încep să devină mai active declară că se simt mult mai bine atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere psihic in acelasi timp se bucură si de de o mai bună calitate a vieții.

Ca o consecință a activității fizice regulate, în organismul uman au loc modificări morfologice și funcționale, care pot preveni sau întârzia apariția anumitor boli și crește capacitatea de efort fizic. Există in prezent elemente suficiente care atestă faptul că cei care duc o viață activă din punct de vedere fizic pot obține o serie de efecte benefice pentru sănătate, printre care se pot numara:

– Prevenirea și/sau întârzierea dezvoltării hipertensiunii arteriale și un control mai mare al tensiunii arteriale la persoane care suferă de hipertensiune arterială.

– Riscul redus de boli cardiovasculare.

– Funcție cardio-pulmonară adecvată.

– Menținerea funcțiilor metabolice și o incidență scăzută a diabetului de tip II.

– Accelerarea arderii grăsimilor, care poate fi utilă în controlul greutății, scăzând riscul obezității.

– Scăderea riscului apariției anumitor tipuri de cancer, precum cancerul mamar, de prostată și de colon.

– Creșterea mineralizării oaselor la vârste fragede, contribuția la prevenirea osteoporozei și a fracturilor la vârste înaintate.

– Îmbunătățirea digestiei și reglarea tranzitului intestinal.

– Menținerea și îmbunătățirea forței musculare și a anduranței, care determină o consolidare a capacității funcționale de a desfășura activități cotidiene.

– Menținerea funcțiilor motorii, inclusiv a forței și a echilibrului.

– Menținerea funcțiilor cognitive și scăderea riscului de depresie și demență.

– Scăderea nivelului de stres și, asociată acestei scăderi, îmbunătățirea calității somnului.

– Îmbunătățirea imaginii despre sine și a încrederii în sine și creșterea entuziasmului și a optimismului.

– Scăderea nivelului de absenteism (concediu medical) la locul de muncă.

– La vârste foarte înaintate, scăderea riscului căderilor și prevenirea sau întârzierea apariției bolilor cronice asociate îmbătrânirii.

Copiii și tinerii desfășoară diverse tipuri de activitate fizică, spre exemplu, atunci când se joacă ori practică diferite sporturi, insa obiceiurile lor cotidiene s-au modificat din cauza noilor modalități in care isi petrec majoritate timpului liber, cum ar fi: televiziune, internet, jocuri video. Această schimbare a coincis cu o creștere a incidenței excesului de greutate și obezitate în rândul copiilor dar si adultilor, drept rezultat, s-a constatat o preocupare intensă în legătură cu faptul că activitatea fizică în rândul copiilor și tinerilor a fost înlocuită în ultimii ani de activități mai sedentare sau activitati care nu pun deloc corpul omenesc in miscare. Posibilitățile de a fi activi din punct de vedere fizic tind să se reducă pe măsură ce înaintăm în vârstă, iar modificările recente ale stilului de viață au intensificat acest fenomen. Datorită marilor invenții din ultimul timp, s-a înregistrat o scădere accentuată a volumului de efort fizic necesar pentru responsabilitățile casnice cotidiene, pentru deplasarea dintr-un loc în altul (automobile, autobuze) și chiar pentru desfășurarea de activități de recreere (inclusiv cele cu un conținut de activitate fizică). Potrivit datelor disponibile, între 40% și 60% din cetățenii UE duc o viață sedentară.

Activitățile fizice și sportive neorganizate, sunt acele activitățile fizice din viața de zi cu zi cum ar fi mersul pe jos sau mersul pe bicicletă la școală sau la serviciu, mersul pe jos la cumpărături, urcatul scărilor, desfășurarea de activități casnice etc., ele sunt asociate sănătății, activitățile sportive din timpul liber pot reprezenta o completare importantă a activităților fizice. Activitățile sportive neorganizate sunt în continuă extindere în numeroase țări: frecventarea centrelor de fitness și de wellness, activitățile de agrement, precum înotul, vâslitul și navigația (în piscine, în mare sau în lacuri) sau activități precum mersul pe jos, drumețiile, călăritul, ciclismul montan, pe dealuri și în alte medii în aer liber. Acest fel de activități fizice neorganizate sunt în special interesante deoarece ajută oamenii să descopere sau să redescopere că activitățile fizice le pot oferi beneficii atât psihice, cât și fizice. Acesta poate fi în special cazul pentru copiii de vârstă mică, atunci când „joaca” nestructurată, organizată independent, este o componentă esențială a activității fizice care promovează bunăstarea fizică și mentală. Odată cu creșterea presiunii asupra terenurilor și cu intensificarea utilizării autovehiculelor, este important ca spațiile de joacă pentru copii să nu fie marginalizate în discuțiile referitoare la urbanism și amenajare.

Este important să se analizeze ce tipuri de activități sunt mai potrivite pentru sectorul de activități organizate independent sau neorganizate. Activitățile asociate deplasării par cele mai potrivite, și anume mersul pe jos sau alergatul într-un mediu plăcut și sigur, dacă este posibil în spații verzi, sau ciclismul, în acest caz acordându-se atenție specială condițiilor de siguranță rutieră. Sporturile de competiție în echipă, cum ar fi baschetul sau fotbalul, sunt exemple de activități organizate independent. Activități precum mersul pe jos, alergarea sau vâslitul se pot desfășura nu doar într-un mediu urban, ci și în mediu natural, în afara orașului. Aceasta înseamnă că politicile din domeniul conservării și gestionării mediului pot avea un impact puternic asupra unui număr mare de activități fizice organizate independent. Datorită naturii activităților neorganizate sau organizate independent sprijinul acordat acestor activități este opțional, observațiile de mai sus subliniază in mod direct importanța sprijinului acordat de administrația națională sau, mai precis, de administrația locală, pentru dezvoltarea și răspândirea unor astfel de activități.

Pentru a promova activitățile fizice si pentru ca ele să devină o prioritate în cadrul domeniul sănătății, este necesar ca activitatea fizică să fie analizată în sens larg, printr-o abordare cuprinzătoare și sustenabilă, la scară largă și bazată pe populație. Sistemele de sănătate din fiecare tara in parte ar putea facilita luarea de măsuri coordonate, pe mai multe niveluri, prin includerea activităților fizice în prevenirea primară, documentarea intervențiilor eficace și publicarea rezultatelor cercetării, toate acestea pentru a putea demonstra avantajul economic al investițiilor în activitățile fizice, prin susținere și schimb de informații și prin crearea de legături între politicile relevante pentru a facilita legături între sănătate și alte sectoare, în vederea asigurării sporirii prin politicile publice a posibilităților de desfășurare a activităților fizice.

2.2.2 Promovarea activitatii fizice in scoli

Relația dintre sectorul educației și activitatea fizică are trei dimensiuni diferite: educația

fizică în școli, educația fizică în comunitățile locale (de exemplu, cluburi de sport) și

educația și formarea instructorilor de educație fizică, antrenorilor și specialiștilor din

domeniul sănătății. Mediile sociale reprezentate de școli și de cluburile sportive sunt locuri importante pentru îmbunătățirea activităților asociate sănătății desfășurate de copii și de tineri. Copiii și tinerii sedentari prezintă semne de probleme metabolice, precum diverși factori de risc pentru apariția afecțiunilor cardiovasculare. Acesti copii, tineri devine din ce în ce mai numerosi în multe țări europene, însă poate fi dificil de abordat de către organizațiile sportive. Pe de o parte, experiența acumulată de acești copii și tineri în domeniul sporturilor de competiție este insuficientă și, pe de altă parte, organizațiile sportive nu oferă, adesea, programe adecvate în afara activităților sportive tradiționale de competiție. Educația fizică este un curs obligatoriu în școli în majoritatea țărilor, mediul școlar poate oferi cursuri de educație fizică interesante și sănătoase, pentru a spori interesul copiilor și al tinerilor în activitățile fizice. Este important să se evalueze dacă înmulțirea și/sau îmbunătățirea cursurilor de educație fizică pot determina îmbunătățirea sănătății și consolidarea comportamentului legat de sănătate în rândul copiilor și al tinerilor. Educația fizică în cadrul programului școlar este foarte eficientă în creșterea nivelului de activitate fizică și prin îmbunătățirea stării fizice. Insa, pentru schimbări majore legate de sănătate, este necesară o oră de activitate fizică zilnică organizată ca joacă în curtea școlii sau ca lecții de educație fizică. Intervențiile care includ educație fizică doar de două sau trei ori pe săptămână au demonstrat îmbunătățiri minore ale sănătății. Creșterea nivelului de activitate fizică se poate obține prin creșterea timpului dedicat activităților din programă și din afara programei în mediul școlar și nu trebuie să fie în detrimentul altor cursuri din programa școlară. Activitatea fizică poate fi integrată în activitățile desfășurate după programul școlar (after-school), motiv pentru care intervențiile pot fi neutre din punct de vedere economic. Educația fizică din școli este cea mai răspândită sursă de promovare a activităților fizice în rândul copiilor respective tinerilor. Trebuie depuse toate eforturile pentru a încuraja școlile să furnizeze zilnic activități fizice elevilor din toate clasele, în cadrul și în afara programului școlar și în cooperare cu parteneri din cadrul comunității locale. Profesorii din școli ar putea fi principalele personae care ar putea sa le implementeze desfasurarea unei activitati fizice. Exista, totusi și alte persoane importante in viata copiilot, precum educatorii în grădinițe, antrenorii din cluburile sociale și sportive și, în special pentru copiii cu vârste mai mici de 12 ani, părinții acestora. Pentru a maximiza oportunitățile de învățare în cadrul educației fizice, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiții. Acestea includ timpul acordat în programul școlar, dimensiune rezonabilă a clasei, spații și echipamente adecvate, un program bine planificat, proceduri de evaluare adecvate, profesori/educatori calificați și sprijin administrativ pozitiv acordat rețelelor care asociază părți interesate din domenii legate de activitatea fizică și sănătate din comunitatea locală, cum ar fi cluburile sportive. Activitățile fizice desfășurate în afara mediului școlar ar putea fi promovate substanțial prin punerea la dispoziție a spațiilor sportive ale școlilor după programul școlar și prin crearea de parteneriate cu respectivele scoli. Terenurile de joacă din școli și orele de educație fizică ar trebui să fie adaptate tuturor elevilor, avându-se în vedere în special echipamentele corespunzătoare pentru fete pentru a le încuraja pe acestea să participe la activități sportive și de recreere. Terenurile de joacă școlare pot juca, de asemenea, un rol important, furnizând în cadrul comunității locuri de joacă în afara programului școlar. Pentru a crește importanța educației fizice și pentru a garanta succesul acesteia în rândul tuturor copiilor și al tuturor tinerilor, este necesară analizarea, evaluarea și punerea în aplicare a unor teorii de învățare inovatoare și a unor percepții noi asupra disciplinei educație fizică. Educația fizică de calitate trebuie să fie adecvată vârstei tuturor copiilor și tinerilor, in functi de cultura si tara lor specifica, în ceea ce privește atât instrucțiunile, cât și conținutul. Educația fizică prin instrucțiuni adecvate incorporează cele mai cunoscute practici derivate din cercetare în experiențe de predare și programe de educație care maximizează oportunitățile de învățare și succesul pentru toți.

CAPITOLUL III

TERAPIA PRIN ARTA

3.1 Terapia

3.1.1 Terapia prin arta

Art-terapia se bazeaza pe recunoasterea faptului ca gandurile si emotiile fundamentale, ce vin din inconstient, capata expresie mai degraba in imagini decat in cuvinte.

Nu exista modalitate corecta sau gresita in exprimarea emotiilor prin art-terapie. Nu trebuie sa excelezi in pictura sau sculptura. Trebuie doar sa te simti liber si sa te exprimi liber. Si cine poate face asta mai bine decat copii.

Art-terapia invata copiii si oamenii mari deopotriva, sa se exprime, sa dea frau liber creativitatii. Fie ca este art-terapie prin pictura, art-terapie prin modelaj, art-terapie prin joc, art-terapie prin teatru sau dans, copilul invata sa devina el insusi, sa se exprime liber sa devina increzator in fortele sale proprii, sa comunice si sa relationeze, intr-un cuvant, sa fie un copil fericit.

Art-terapia este o oportunitate pentru fiecare de a se exprima spontan si autentic, o experienta care in timp duce la implinire personala, vindecare emotionala si profunda transformare.

Atelierele unde se desfasoara art-terapia sunt locurile in care copiii isi exprima emotiile,  trairile, temerile si dorintele. Rolul psihologului este acela de a modera si de a incuraja exprimarea libera, spontana, intr-o atmosfera degajata, in care copilul se simte in siguranta si protejat.

Aceasta forma de terapie a vindecat sufletul oamenilor din cele mai vechi timpuri, si astazi continua sa o faca cu succes, gratie tendintei spontane a omului de a se exprima mai lesne prin creatie; limbajul fiind o achizitie ulterioara in ontogeneza.

Paternitatea art-terapiei este atribuita pictorului englez Adrian Hill, care a experimentat-o in 1940. Fiind tuberculos si internat in sanatoriu, in timpul convalescentei sale, face desene si tapiserii care, spre marea mirare a medicilor, ii amelioreaza starea de sanatate.
~ 1940 Crucea Rosie britanica va utiliza aceasta metoda cu pacientii ei.
In 1950, primele programe de formare in art-terapie au luat nastere in Statele Unite.
~ 1500 in timpul unei epidemii de ciuma catalanii s-au vindecat transpirand (eliminand astfel toxinele) in timpul dansurilor;
In 1872, Tardieu face unele consideratii diagnostice pe marginea productiilor artistice ale bolnavilor;
In 1929 Hayer si Paneth utilizeazã desenul în cursul psihoterapiei;

Este o metoda psihoterapeutica care imbina joaca si creativitatea artisticã ca mijloc de recuperare. (Din acest motiv ea este foarte potrivita copiilor, stiindu-se faptul ca jocul este taramul pe care le castigi cel mai lesne cooperarea).
Înca din perioada jocului simbolic, copilul îsi exerseaza functiile de simbolizare, modelaj, desen, toate fiind modalitatile unui act de comunicare bipolar – cu propria fiinta si cu cei din afara.

Orice mijloc de creatie, în special artistic oferã câmp de actiune art-terapeutic:
– expresie plasticã: desen, pictura, modelaj, colaj, sculptura, dactilopictura
– expresivitatea mimicogestualã: mima, euritmia, dansul
– creativitatea poeticã/literara: creatie de versuri, povesti
– expresivitatea scenicã: interpretare roluri

În timpul sedintelor de art-terapie, subiectul:
– are ocazia de a se exprima, ceea ce duce la scaderea nivelului tensional
– stabileste relatii cu grupul (intrã în dinamica grupului) si cu psihoterapeutul
– isi remodeleazã atitudinea fata de el insusi si fata de ceilalti
– Copilul invata intr-un mediu atractiv si distractiv despre/si cum sa gestioneze diferite situatii de viata. Terapeutul are intotdeauna grija sa ofere sarcini provocatoare care sa favorizeze invatarea, fara insa sa suprasolicite copilul. Sunt folosite jocuri si activitati motrice si senzoriale prin care se incearca favorizarea initiativei, cautarea unei solutii, exprimarea unei dorinte, constientizarea propriului corp.
Un principiu important este promovarea castigarii independentei, ajutand copilul sa depasesca pasivitatea.

Art-terapia are forta:
– de a sprijini Egoul, 
– de a stimula dezvoltarea
– de a înlesni maturizarea în general
– de a contribui la dezvoltarea organizarii psihice, astfel ca aceasta sa fie capabila sa functioneze în conditii de stres fara a se deteriora.

Ce efecte are art-terapia asupra copiilor:
– imbunatatirea starii emotionale prin formarea imaginii si increderii in sine
– dezvoltarea intercomunicarii (cu colegii si cu semenii, in general) 
– depasire a anxietatii.
– asigurarea unui sentiment de confort prin aceste activitati
– formarea capacitatii de a reactiona adecvat in diversele situatii de viata cotidiana, 
– dezvoltarea abilitatilor de munca, 
– educarea si dezvoltarea capacităților cognitive, 
– dezvoltarea si antrenarea motricitatii generale si fine, 
– prevenirea / ameliorarea tulburarilor de vorbire si de exprimare, 
– dezvoltarea si antrenarea simtului formelor, culorilor, expresivitatii artistice.

Rolul art-terapeutului:
– recunoaste si raspunde aspectelor evidente cât si celor ascunse ale productiilor copilului
– il ajuta pe acesta sa creeze materiale expresive emotional
– faciliteaza dezvoltarea creativitatii copilului

Terapia prin artă, desfășurată în cadrul instituțiilor școlare, ajută copiii să își rezolve problemele de comportament, potrivit unui nou studiu, realizat în Marea Britanie, transmite Reuters.

Demarat în 2002, programul "The Art Room" (Camera de artă) se adresează copiilor cu vârsta între 5 și 16 ani, despre care profesorii lor cred că au nevoie de suport emoțional și comportamental.

Potrivit unui studiu publicat în revista The Arts in Psychotherapy, cercetătorii au descoperit că elevii care au terminat programul de zece săptămâni "The Art Room" erau mai puțin deprimați, cu mai puține probleme comportamentale și cu mai multă încredere de sine.

Programul "The Art Room" oferă un mediu de îngrijire și creativitate prin care copiii pot "învăța și reuși prin intermediul artei", a declarat Melissa Cortina, un psiholog implicat în programul educativ.

Specialiștii din cadrul programului "The Art Room" lucrează cu copiii în ceea ce privește aptitudinile sociale, educația, dar și ca o formă de terapie.

Personalul este antrenat să urmeze o anumită metodologie, potrivit psihologului Melissa Cortina.Scopul programului este ca, în cele din urmă, să ajute copiii și adolescenții să se dedice din nou educației.

"În momentul în care își dau seama că pot avea succes în ceea ce fac, cu ajutorul programului, pot folosi acest sentiment de încredere în sine în viața de zi cu zi și la școală", a spus Melissa Cortina.

Pentru noul studiu, Melissa Cortina și colega sa Mina Fazel de la Universitatea Oxford au analizat chestionarele completate de 169 de elevi înscriși în program și de profesorii acestora înainte și după anul școlar 2012-2013. În total, în acea perioadă, peste o mie de copii din treisprezece școli au participat la programul "The Art Room".

Potrivit răspunsurilor profesorilor, rezultatele elevilor s-au îmbunătățit în toate domeniile. Cercetătoarele au înregistrat o scădere cu 37% în ceea ce privește o categorie numită "Total Difficulties" ("Toate problemele"), o scădere cu 41% a problemelor emoționale, o reducere cu 15% a problemelor de conduită, o scădere cu 33% a hiperactivității, o micșorare cu 41% în ceea ce privește problemele cu colegii de clasă și o îmbunătățire cu 24% a comportamentului social.

Din răspunsurile oferite de copii, cercetătoarele au observat o scădere notabilă a simptomelor de depresie. Înainte de includerea în program, 16 studenți (22%) au fost catalogați drept deprimați. După program, mai puțin de patru procente dintre aceștia au mai fost considerați deprimați.

În prezent există mai multe modalități de a defini art terapia, fiecare dintre ele accentuând o anumită latură a ei. American Art Therapy Association (AATA) consideră că art terapia este un domeniu în cadrul sănătății mentale care utilizează procese creative din artă pentru a întări și crește starea de bine la nivel fizic, mental și emoțional1. În accepțiunea British Association of Art Therapists2 aceasta reprezintă utilizarea mijloacelor artistice pentru exprimarea sinelui și reflecția acestuia în prezența unui art terapeut specializat.

Teoria și practica din domeniul art terapiei par a putea fi grupate în două tipuri de intervenție (Young, 1975): a) terapie suportivă – care folosește procesul creativ și tehnicile artistice pentru îmbunătățirea stimei de sine și a propriei identități; și b) terapie ce urmărește înțelegerea (eng. insight) și care caută să stimuleze o comunicare non-verbală în cadrul psihoterapiei. Spre exemplu, în lucrul cu pacienți diagnosticați cu schizofrenie prima dintre abordări pare a înregistra un succes mai ușor de evidențiat. Rezultatele obținute prin utilizarea tehnicilor specifice art terapiei au fost evidențiate atât în lucrul cu persoane care suferă de diferite afecțiuni, cât și cu cele sănătoase din punct de vedere clinic. Totuși, există o tendință de a scoate în evidență efectele art terapiei în combaterea simptomelor unor afecțiuni grave, precum cancerul (Geue et al., 2010), traumele psihologice (Talwar, 2006) sau dependența de substanțe (Holt & Kaiser, 2009; Iacob & Odobeștianu, 2012). Interesul cercetătorilor crește atunci când se obțin rezultate în tratarea simptomele considerate ca fiind mai grave, dar nu trebuie neglijate rezultatele obținute cu persoane fără afecțiuni evidente, care se angajează într-un demers de dezvoltare personală.

Unul din principalele mijloace prin care s-a coagulat comunitatea de practicieni este reprezentat de conferințele și seminariile care au adus la un loc la începutul anilor 2000 diferiți actori interesați de promovarea acestui domeniu. Printre primele astfel de întâlniri au fost „Creativitate și drepturile omului în terapie, educație și joc” (Bacău, 2003) și „Împreună prin arte pentru persoane cu dizabilități” (Sinaia, 2004). În anul 2006 de UNICEF România și Fundația Internațională pentru Copil și Familie, împreună cu parteneri locali au organizat două Conferințe Naționale pentru Promovarea Art Terapiei care au adus în dezbatere elaborarea standardului ocupațional al acestei profesii. Acest tip de manifestări a continuat de-a lungul timpului sub auspiciile a diferite organizații implicate în dezvoltarea acestui domeniu (ex. „Călătorii pe curcubeu” – Brașov, 2010).

Există mai multe organizații care promovează art terapia în diversele ei forme și cu diferite finalități. Printre inițiativele de durabile în această arie, remarcăm Rețeaua de Arte pentru Comunitate3 care colectează experiențe ale practicienilor, publicând revista „Împreună”. Un aspect controversat și disputat este cine poate practica art terapia. În lipsa unor reglementări la nivel național privind meseria de art terapeut, oricine se poate „juca”cu art terapia. Confuzia este întreținută de existența unor profesii cu diferite grade de recunoaștere precum ergoterapeutul, ludoterapeutul sau lucrătorul prin arte combinate, care își asumă demersuri similare art terapiei, în lipsa unor foruri profesionale care să le reglementeze activitatea. Un mare pas înainte a fost făcut în anul 2011, când în Clasificarea Ocupațiilor din România (COR) a fost inclusă profesia de art terapeut. Din păcate ea a fost asimilată domeniului asistenței sociale, fapt de natură să-i scadă prestigiul și să inducă în eroare persoanele care prospectează formarea în acest domeniu. În România domeniului art terapiei este împărțit de practicieni proveniți din filiere de formare : a) arte, b) psihologie și științe sociale, c) pedagogică. Psihologii care folosesc tehnicile creative tind să le considere doar ca instrumente ajutătoare în procesul therapeutic integrat orientării psihologice la care au aderat prin formare. În consecință, psihologii par a fi puțin interesați de promovarea unei identități separate a art terapiei, după cunoștințele noastre, lipsind un curent de sprijinire al acestei direcții. Formarea pedagogică din România a valorizat de-a lungul timpului utilizarea mijloacelor expresive și creative în contextul învățământului preșcolar și primar. În ultimii ani acest tip de activități au început să fie incluse și la alte niveluri de educație, fiind cuprinse în conceptul de educație nonformală. Adoptarea acestui aparat metodologic se face adesea în lipsa unei asumări a aspectelor terapeutice, dar nu înseamnă că acestea nu există.

În România art terapia nu este acreditată ca școală terapeutică, abia acum începând să se coaguleze în jurul unor ONGuri și organizații ale psihologilor interesați de această abordare. Printre primele cursurile de formare în art terapie le putem menționa pe cele organizate de Centrul de Art-terapie Eliza Ionescu din Timișoara, care au început în anul 1998, fiind treptat extinse în mai multe județe din Romania cu sprijinul UNICEF. In acest moment nu este clar care filieră de formare (arte, psihologie și științe sociale, pedagogie) este mai interesată de a-și asuma explicit sfera art terapie, promovând module de art terapie în oferta de formare inițială. Spre exemplu la Cluj în cadrul Facultății de Arte Plastice, secția Pedagogia Artelor se urmărește oferirea de competențe de art terapeut4, în timp ce la Universitatea de Vest din Timișoara, există module de art terapie în cadrul masteratului de Supervizare în servicii sociale și sănătate mentală. Profesorii au acces la numeroase cursuri de formare în diferite metode de educație nonformală, care sunt de fapt metode de art terapie.

Mai ales în ultimii ani, oferta de formare s-a diversificat, fiind disponibile ateliere de formare ținute de formatori români și străini pe teme specifice art terapiei, dar din păcate acestea nu sunt articulate pe standardul ocupațional al art terapeutului. Un program de formare în art terapie este oferit de Asociația Română de Terapii Expresive și Școala de Art Terapie din Viena (Wiener Schule fur Kunsterapie), forma art terapie promovată este numită Phronetik, iar primul program formativ a fost organizat în toamna anului 2010, al doilea program urmând în toamna 2012.

Modul în care art terapia încearcă să- și găsească propria voce prin opoziție cu arta poate fi rezumat prin adagiul: în artă beneficiarul este opera de artă – în art terapie beneficiarul este omul, arta fiind un mijloc de dezvoltare personală la dispoziția acestuia. Așa cum detaliat la începutul articolului rezultate intervențiilor expresive și creative sunt concrete și vizibile, dar în lipsa unor studii bine fundamentate metodologic, ele sunt greu de atribuit art terapie. Acest aspect este valabil chiar și în țările cu o lungă tradiție în acest domeniu, fiind resimțit cu atât mai acut în România, unde documentarea practicii terapeutice este limitată. Din păcate școlile de psihoterapie recunoscute tind să reducă art terapia la un set de practici pe care le folosesc în corelație cu propriul cadru conceptual, refuzându-i acesteia o identitate proprie. Acest fenomen conduce la o desconsiderare a domeniului și o lipsă de interes în formarea specifică art terapiei.

Datorită costurilor ridicate legate de materialele specifice și a contextului economic defavorabil, marja de profit a terapeutului este adesea redusă, fapt ce face programele de art dependente de finanțatori interesați de sprijinirea acestui tip de intervenție. Serviciile de art terapie din România, deși nu dispun încă de un cadru profesional bine organizat la nivel național, au reușit să se impună ca formă de intervenție terapeutică. Numeroase organizații și profesioniști și-au asumat promovarea acestei forme de terapie, dar nu s-a ajuns încă la a avea o viziune unitară asupra modului în care acest domeniu ar trebui să se dezvolte. Identitatea profesională a celor care se revendică drept practicieni în art terapie se află încă în construcție. În lipsa unui cadru formativ și profesional clar definit este dificilă construirea unei identități proprii, iar capacitatea de lobby a organizațiilor și persoanelor care sprijină acest domeniu este redusă.

3.1.2 Dansul ca forma de terapie

Dansul, expresia mimicogestualã, euritmia, mima îsi gãsesc aplicabilitatea în mod special în tulburãrile psihosomatice, dismorfofobii si tulburãri isterice, paralizie cerebrala, autism, tulburari emotionale (la copii), diverse tulburari neurologice, dizabilitate mintala, hipoacuzie si cecitate.

Apărută și consolidată în SUA, terapia prin dans este fondată pe premisa conform căreia corpul și mintea se află într-o permanentă legătură. Potrivit specialiștilor din cadrul Asociației Americane de Dans Terapeutic, folosirea mișcării în scop psihoterapeutic este un proces prin care individul își manifestă emoțiile, gândurile și starea de spirit. Terapia prin dans provoacă schimbări complexe asupra celui care o practică. Aceste schimbări sunt resimțite atât la nivel emoțional, cognitiv, cât și la nivel fizic și comportamental. Terapia prin dans se adresează atât persoanelor cu probleme emoționale, cât și persoanelor cu probleme de alimentație, persoanelor care au supraviețuit unui abuz, vârstnicilor, copiilor cu autism, dar și persoanelor care doresc să scape de stresul acumulat.

Privită ca o formă de tratament, terapia prin dans ajută la detensionarea nervoasă, la arderea caloriilor, la întărirea oaselor, și nu în ultimul rând la socializare. Nu este vorba despre o artă cu reguli exacte și cu pași dinainte cunoscuți. Din contră, cei care predau astfel de cursuri de terapie prin dans afirmă că în timpul terapiei nu există rutină, fiecare ședință aducând elemente noi, în funcție de cât a evoluat pacientul. Este vorba despre o mișcare care urmează propriul ritm, cu scopul eliminării tensiunii acumulate.

La baza terapiei prin dans stă ideea potrivit căreia o bună stare de spirit, mentală și emoțională, favorizează existența unei stări generale de bine. Potrivit Asociației Americane de Terapie prin Dans, această metodă de tratament se deosebește de dansul obișnuit, bazat pe aspectul estetic, prin exploatarea naturii fiecărei mișcări firești a corpului pentru obținerea unei stări de bine și de calm.

Terapia prin dans a luat ființă în 1940, cu ajutorul pionierului său Marian Chance. Psihiatrii din Washington D.C. au descoperit că pacienții lor prezentau o evidentă îmbunătățire fizică și psihică, după ce urmau cursul de dans al lui Chance. Ca rezultat, Chance a fost rugat să lucreze la siptalul St. Elizabeths, cu pacienții considerați prea agitați pentru a urma o ședință normală de terapie.

The Self Assesment Manikin (SAM) a fost conceput pentru a ajuta oamenii in indentificarea starii lor emoțională actuală. Participantul evalueaza sentimentele lor de-a lungul a trei dimensiuni: valență / plăcere (rândul de sus), excitare / activare (rândul din mijloc), și dominare / încredere (rândul de jos).

Acest tip de sistem de evaluare ne ajută să înțelegem diferențele individuale ale emoțiilor.