Influența Concurenței Asupra Eficienței ȘI Progresului Economic
Cuprins
Introducere…………………………………………………………………………………………………..2
Cap. 1 CONCEPTUL DE CONCURENȚĂ ÎN TEORIA ȘI PRACTICA ECONOMICĂ
1.1.Definirea și obiectivele concurenței în gândirea economică clasică și contemporană…………………………………………………………………………………….4
Trăsăturile concurenței contemporane…………………………………6
Teoriile contemporane privind concurența……………………………..8
1.2. Tipuri și funcții ale concurenței………………………………………………………………13
1.3. Structura pieței și tipurile de piață…………………………………………………………..23
1.4. Mecanismul concurenței…………………………………………….………..27
Cap. 2 INFLUENȚA CONCURENȚEI ASUPRA EFICIENȚEI ȘI PROGRESULUI ECONOMIC
2.1. Aspecte metodologice privind eficiența și progresul economic………………….29
2.2. Implicațiile concurenței asupra eficienței economice………………………………..31
2.3. Importanța concurenței în reglarea forțelor pieței……………………………………..34
2.4. Efecte pozitive generate de funcționarea piețelor concurențiale………………….37
Concluzii…………………………………………………………………………………………………..40
Bibliografie………………………………………………………………………………………………..43
Introducere
Concurența e factorul determinant, esențial în succesul sau eșecul firmelor. Concurența determină oportunitatea acelor activități ale unei firme care pot contribui la performanța acesteia, cum ar fi inovațiile, o cultură unitară sau implementare judicioasă.
Concurența reprezintă un fenomen deosebit de important pentru viața economică, dar și pentru viața socială, deoarece ea reprezintă factorul motor care motivează, atât afacerile, cât si existența oamenilor. Este cert că omul, de când se naște și până moare, va încerca să se adapteze mediului natural, social și economic în care trăiește, ceea ce presupune că va trebui să cunoască ce înseamnă competiția. În primul rând, va concura cu sine însuși, pentru a-și depăși limitele și pentru a se situa într-o poziție favorabilă în societate. Apoi, va trebui să concureze cu alți competitori, evidențiindu-și anumite abilități, care îi vor permite situarea pe o poziție avantajoasă. Dacă ne referim la sfera economică, un agent economic va trebui să se raporteze permanent la ceilalți competitori de pe piață, jocul competiției fiind cel care va determina locul competitorilor în cadrul pieței. Desigur, că nu hazardul va fi cel care va determina această poziție ocupată în cadrul unei piețe, ci toate resursele și competențele de care dispune un agent economic și pe care le utilizează în lupta pentru câștigarea unei poziții dominante pe piață.
Dacă concurența este sau nu benefică pentru societate se poate afla numai în măsura în care, pe ansamblul economiei, deci la nivel macroeconomic, se înregistrează o creștere semnificativă de la o perioadă la alta, iar la nivelul unei unități economice, deci la nivel microeconomic, se observă câștigarea unei poziții competitive mai bune față de perioada anterioară. Se știe că datorită concurenței existente într-o economie de piață vor exista întotdeauna și învingători dar și învinși. Astfel, învingătorul, întreprinderea sau organizația în cauză, va considera benefică concurența, deoarece i-a permis să-și mobilizeze toate eforturile, resursele și abilitățile de care dispune pentru a atinge o poziție competitivă superioară prin obținerea unui avantaj competitiv cert față de ceilalți competitori. Odată cu atingerea unei poziții de lider sau challanger pe o anumită piață de referință, agentul economic trebuie să fie conștient că lupta concurențială nu s-a terminat.
El va trebui să continue să se adapteze la mediu concurențial, să fie flexibil la noile modificări din mediul la care se raportează, să caute noi strategii competitive, cu alte cuvinte să fie permanent “în alertă”, să caute noi soluții, să inoveze chiar, astfel încât să-și poată păstra poziția câștigată.Este evident că pentru un agent economic situat în poziția de “învins”, concurența va fi mai puțin benefică, deoarece aceasta l-a eliminat, el nereușind să câștige un loc în cadrul pieței de referință. Dar, poate paradoxal, ea poate deveni benefică, dacă acest agent economic va conștientiza că a piedut datorită propriilor greșeli, din care va trebui să învețe pe viitor. Și poate că aici intervine cel mai clar conceptul de strategie, dacă ne referim la felul în care sunt utilizate resursele existente, deoarece demersul strategic este singurul care determină rezultatele activității agentului economic.
Piața va fi dominată de cel care va ști să-și folosească cel mai eficient resursele de care dispune, de cel care va ști să adopte o strategie competitivă avantajoasă. Un “învins” are poate șansa de a imita strategiile învingătorilor, în felul acesta putând reuși să-și recâștige o poziție în cadrul pieței respective.Am putea spune că cele mai importante mutații sunt cele legate de trecerea fostelor țări socialiste de la un sistem economic centralizat către un sistem al economiei de piață. Acest sistem reprezintă o formă modernă de organizare și funcționare a economiei, caracterizat de faptul că agenții economici își desfășoară activitatea în mod liber, autonom și eficient, în concordanță cu cerințele și regulile dinamice ale pieței, urmărindu-se valorificarea maximă a resurselor limitate existente pentru a satisface nevoile umane care sunt nelimitate.
În acest context, prezenta lucrare își propune să analizeze fenomenul concurenței sub aspect teoretic și metodologic. Conținutul nu se dorește a fi exhaustiv sau foarte cuprinzător, ci doar să surprindă elementele esențiale.Plecând de la definirea conceptului, prezentarea formelor cunoscute ale fenomenului ,analizând principalele aspecte de studiu ale concurentei și sintetizând ideile relevante din domeniu, lucrarea a încercat să evidențieze pașii importanți pe care o entitate nou-venită ar trebui să îi urmeze pentru a face față concurenței existente și a deveni eficientă.
În continuare voi prezenta cele doua capitole ale lucrării, cu detalierea aspectelor esențiale care creionează firul conducător al temei propuse.
Capitolul I, Conceptul de concurență în teoria și practica economică are un caracter introductiv și realizează o trecere în revistă a abordărilor conceptuale ale pietei si concurenței de-a lungul timpului, urmărind cristalizarea noțiunii până în prezent. În urma consultării surselor bibliografice privind reglementarea juridică a concurenței am remarcat că nu există o definiție legală a termenului, de la această „scăpare” nefăcând excepție nici reglementările comunitare din domeniu. Importanța concurenței, formele de concurență sunt desfășurate pe larg în acest capitol. Tot aici sunt analizate și tipurile de concurență și modul lor de funcționare pe piață.
Capitolul II , Influența concurenței asupra eficientei și progresului economic are scopul de a prezenta interdependența dintr concurenta-eficiență- progres economic.
„Competiția conduce la continua perfecționare și eficientizare a producției. Ea determină producătorul să elimine risipa și să scadă costurile, astfel încât să vândă la un preț mai mic decât alții. Îi elimină pe cei ale căror costuri rămân ridicate și face astfel încât să concentreze producția în mâinile acelora ale căror costuri sunt mai mici”
Clair Wilcox
CAPITOLUL 1
CONCEPTUL DE CONCURENȚĂ ÎN TEORIA ȘI PRACTICA ECONOMICĂ
. Definirea și obiectivele concurenței în gândirea economică clasică și contemporană
Alături de cerere, ofertă și preț, concurența este una dintre variabilele definitorii ale pieței, o trăsătură esențială a pieței. Concurența reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecți de proprietate, care, pentru a-și atinge obiectivele, intră în raporturi de cooperare și confruntare cu ceilalți, fiind expresia liberei inițiative.
Concurența reprezintă atât o confruntare, cât și o cooperare între agenți economici, în vederea obținerii unor condiții mai bune de producție, de vânzare, de achiziție a bunurilor de consum, de efectuare a operațiunilor bănești, valutare, financiare. Este o întrecere pentru a obține avantaje (sau măcar pentru a diminua probabilitatea producerii riscurilor). În concurență, fiecare acționează din interes. De exemplu, cumpărătorul „aleargă” pentru a găsi vânzătorii cu prețul cel mai mic, calitatea cea mai bună, condițiile cele mai favorabile de livrare a bunurilor de consum și factorilor de producție etc. Vânzătorii se întrec între ei pentru „banul clientului”, pentru a atrage cumpărători cât mai mulți, cu forță economică ridicată, stabili în achiziții, receptivi la preț și alte favorabilități. Din această competiție, în mod normal și ca regulă, ies învingătorii cei mai buni.
Adeseori, concurența este privită ca o rivalitate sau o întrecere într-un anumit domeniu de activitate. Conform dicționarului explicativ al limbii române, concurența reprezintă: “o rivalitate comercială, lupta dusă cu mijloace economice între industriași, comercianți, monopoluri, țări pentru acapararea pieței, desfacerea unor produse, clientelă și pentru obținerea unor câștiguri cât mai mari”.Concurența sau competiția presupune existența a două sau mai multe întreprinderi care activează în cadrul unei piețe pentru atragerea unui număr cât mai mare de clienți în vederea atingerii unor obiective propuse. Ca urmare, concurența îi determină pe agenții economici să se orienteze către consumatori, mai precis către nevoile acestora, încercând să le satisfacă cât mai bine prin oferirea unor produse sau servicii diferențiate față de cele ale celorlalți competitori. Acest lucru presupune adoptarea unui anumit comportament concurențial, comportament care se manifestă în relațiile de concurență existente într-un domeniu de activitate sau într-o piață.
Concurența – considerată ca fiind unul din elementele fundamentale ale economiei de piață, conceptul privind concurența a apărut și s-a dezvoltat încă la începuturile economiei politice ca știință. Adam Smith în lucrarea sa ,, Avuția națiunilor, cercetare asupra naturii și cauzelor ei “ a pus temelia conceptului de concurență. El a formulat celebra ,,teorie a mâinii invizibile“, prin care afirma că din ciocnirea intereselor particulare egoiste ale indivizilor rezultă un echilibru de ansamblu al economiei de piață, care face posibilă funcționarea ei eficientă și armonioasă, capabilă să asigure nu numai câștigul și prosperitatea agenților individuali, ci chiar și binele/interesul general.
Potrivit teoriei lui A. Smith, doar libertatea de concurență este o garanție a progresului, prin cele două funcții principale pe care le îndeplinește :
alocarea optimală a resurselor în progresul utilizării factorilor de producție și anularea supraprofiturilor.
Grație pionieratului întreprins de către A. Smith, și a dezvoltării acestuia de către urmașii lui, teoria privind concurența devine unul din conceptele centrale ale ortodoxiei economice, studii asupra concurenței fiind prezente la neoclasicii L. Walras, A. Cournot, Bertrand, V. Pareto, Edgeworth, A. Marshall. Unul din cele mai mari merite ale marginaliștilor este elaborarea conceptului de concurență pură și perfectă.
Acest concept a fost elaborat de reprezentantul Școlii matematice de la Lausanne, L. Walras. Modelul lui a permis analiza ,, în stare pură “a mecanismului formării prețurilor în condiții de liberă concurență.Conform lui, piața perfectă îndeplinește simultan 5 condiții :
atomicitatea participanților (prezența unui număr foarte mare de vânzători și cumpărători
omogenitatea produselor (produsele vândute pe aceste piețe sunt absolut identice după calitate și aspect exterior, astfel încât consumatorului să îi fie indiferent de la ce vânzător să își procure bunul) ;
fluiditatea pieței (intrarea liberă pe piață a noilor producători) ;
mobilitatea perfectă a factorilor de producție ( trecerea lor liberă dintr-o ramură în alta);
transparența pieței (presupune circulația liberă a informației pe piață privind totalitatea condițiilor de vânzare a produselor (informații privind calitatea, cantitatea, preț ).
În prezent se poate constata că, aproape nici una din condițiile enumerate mai sus nu mai sunt respectate și o piață care ar întruni toate cele cinci principii nu există în realitate.Însă, modelul concurenței pure și perfecte trebuie luat drept axiomă a cărei proprietăți nu trebuiesc demonstrate, nici aprobate de realitate.Acest model de concurență nu poate fi o reprezentare a realității, dar poate exista în calitate de principiu, în prezent, el ne poate servi drept bază teoretică pentru explicații empirice ale structurilor de piață modernă.
Economistul francez A. A. Cournot a pus bazele teoriei care explică formarea cantităților și prețurilor în situații de piață de monopol și oligopol.
A. Cournot a cercetat modele reale de piață, care s-au dovedit a fi foarte diferite de modelul propus, mai târziu, de L. Walras. În acest scop, el simula diferite situații, în care vânzătorii, alegând cantitatea pe care o doresc să o vânda, puteau să influențeze mărimea beneficiului propriu, dar și cel al concurenților săi. Neoclasicul francez Bertrand a criticat abordarea lui A. A. Cournot și a propus studierea concurenței nu prin cantități ci prin prețuri.
În aceeași perioadă de timp, economistul englez Edgeworth propunea un model de schimb care soluționa teoretic problema monopolului bilateral, când doi agenți negociază împreună trocul bunurilor pe care le dețin înainte de schimb.
Începând cu anii ’20 ai secolului XX, influențați de procesele contradictorii ce se petreceau în economie, economiștii au revenit la ideea centrală că piața trebuie concepută prin prisma concurenței pure și perfecte.Ultimul neoclasic, economistul englez A. Marshall, cu modelul său de echilibru economic parțial, pune începutul studierii situațiilor concrete de concurență, introducând și definind pentru prima dată noțiunea de economii de scară.
Astfel, se constată că piața nu este simplu teren de întâlnire neformală a indivizilor anonimi, care nu posedă nici o putere de influențare a structurilor de schimb, specifice pieței cu concurență pură și perfectă.
Toți au insistat asupra importanței exercitări principiului libertății de concurență, ca o condiție fundamentală a unei economii de piață viabile.Ei afirmau că doar prin concurență se realizează mecanismul de piață și o intervenție a statului asupra corectării anumitor devieri de la modelul concurenței pure ar putea afecta procesele economice. J. M. Keynes, fondatorul doctrinei dirijiste, a criticat tezele ortodoxe privind autoreglarea pieței și a contestat, în acest sens, virtuțile liberei concurențe și a liberului schimb.Dar el nu a negat în totalitate importanța mecanismului liberei concurențe, insistând asupra necesității intervenției statului în corectarea abaterilor(concentrarea întreprinderilor, monopolizarea industriilor, abuzul de poziție dominantă, dictarea prețurilor,) prin diverse pârghii economice (masă monetară, rata dobânzii, cheltuieli publice ).
J. Robinson și E. H. Chamberlin au studiat una din formele concurenței imperfecte, concurența monopolistică. Studiile lor concluzionau că prezența unui număr sporit de ofertanți nu este însoțită automat de un echilibru al pieței concurențiale. Economistul austriac J. A. Schumpeter își orientează studiile, la fel, asupra concurenței monopoliste, analizând cu minuțiozitate actorii pieței și profiturile realizate de ei. El insistă asupra rolului statului în reglementarea piețelor cu concurență monopolistă. Meritul cel mai mare a lui J. A. Schumpeter îl constituie conceptul sau asupra naturii concurenței. Concurența, după A. Schumpeter, este motorul procesului de distrugere creativă și, în consecință, a progresului economic. El consideră capitalismul, prin natura sa, un sistem care își schimbă radical din interior structura economică, distrugând continuu elementele sale învechite și creând altele noi.
În condițiile economiei contemporane, se poate considera conceptul lui Schumpeter privind rolul concurenței, deosebit de valoros, deoarece tendințele de ultimă oră arată influența decisivă a concurenței asupra implementării noilor tehnologii, know-how, invențiilor, inovațiilor.
Laureatul Premiului Nobel, celebrul neoliberal de origine austriacă, F. Von Hayek, abordează și el concurența, dar începe prin negarea conceptului de concureță pură și perfectă. Unul din argumente este acela, că agenții economici de pe o piață nu posedă informația în aceeați masură, iar comportamentul lor este dictat de cunoștințele întreprinzătorilor, adică o informație. F.von Hayek consideră concurența un proces dinamic comportamental, cu rădăcini în percepția subiectivă a participanților asupra realității subiective.
Trăsăturile concurenței contemporane
Este relevantă delimitarea câtorva trăsături caracteristice ale concurenței contemporane care vor descrie condițiile în care au apărut aceste teorii.
Particularitățile concurenței în condițiile economiei contemporane :
Concurența contemporană este mai mult sau mai puțin activă.
Caracteristica principală a concurenței contemporane constă în caracterul său activ determinat de acțiunile firmelor, permise în economia modernă, rezultând aplicarea diferitelor strategii de atac-aparare, aplicarea negocierilor, ca manifestare a diferitelor acțiuni de conflict sau colaborare.Obiectivul acestei rivalități devine cucerirea puterii,prin creare de inegalități.
Aceste inegalități, inerente concurenței moderne, se manifestă în următoarele trei trăsături: inegalități de bunuri (concurența prin calitate), inegalitatea subiecților (concurența prin mărimea firmei), inegalități în condițiile de access (concurența prin bariere de intrare în ramură).
Predomină concurența prin calitate (produs ).
Astfel, se poate afirma că etapei actuale de dezvoltare economică îi este caracteristică , preponderent, concurența prin calitate sau produs ( ,, quality competition ‘’) decât concurența prin preț (,, price competition’’).
Schema concurențială modernă funcționează după modalități mult mai complexe decât modelul clasic, chiar dacă războiul prețurilor și transferul clientei fondate pe avantajele de preț mai există. Cu toate acestea, tendința actuală este câștigarea confruntării nu prin preț, ci prin calitate și diversitatea bunurilor, obținute ca rezultat al implementării inovațiilor.
Această strategie, care implică deplasări constante ale capitalurilor dintr-un sector în altul, ia amploare, instigată de aplicarea tot mai largă a publicității, a realizărilor din domeniul cercetării.
Prin urmare, se constată, că în această luptă de urmărire a concurenților și depășirii unuia de altul, se declanțează un fel de ,,spirală concurențială ‘’.
Acesta se manifestă printr-o serie de :
1. îmbunătățiri ale bunurilor și serviciilor produse, capabile să satisfacă o gamă mai largă și mai sofisticată a necesităților ;
2. propunerea unui asortiment mai larg, nu a produselor identice, ci a unor produse diferențiate (eterogene) și noi și prin aceasta, creșterea continuă a dimensiunilor piețelor.
Prin urmare, în mare parte, prin diversitatea calitativă a mărfurilor se realizează creșterea cantitativă de produse vândute și respectiv creșterea segmentului de piață deținut. Predomină concurența oligopolistă.
O altă caracteristică a concurenței contemporane, în opinia noastră, este că, concurența se desfășoară mai degrabă între un număr restrâns de firme de dimensiuni inegale decât între mai multe întreprinderi de dimensiuni mici.
Această tendință este dictată de noile condiții în care se desfășoară lupta de concurență – în lupta lor de existență întreprinderile, pe lângă faptul că sunt nevoite să sporească calitatea bunurilor, trebuie să mențină dimensiunile optime, cu scopul de a minimiza costurile de producție, obținute pe baza creșterii dimensiunilor întreprinderilor și micșorarea numărului lor pe piață, adică crearea piețelor oligopoliste.
Concurența contemporană creeeză bariere la intrarea în ramură.
Pentru a limita numărul de concurenți potențiali, strategiile contemporane ale firmelor au ca scop final crearea barierelor la intrare în ramură.Efectele acestei tendințe s-au accentuat și mai mult în condițiile globalizării și regionalizării vieții economice. Instrumente de limitare și de luptă împotriva acestor tendințe se regăsesc în legislații privind protecția concurenței a statelor și în legislația internațională care, în prezent, este în faza de elaborare.
Concurența contemporană devine interactivă
Prin avansarea progresului tehnico-științific, organizarea proceselor economice s-a diversificat foarte mult, luând forme diverse. Un impact puternic asupra acestor procese a avut intenția internetului-ului. Acesta a condiționat crearea unei adevărate ,,Economii Noi”, aspectele, trăsăturile caracteristice, influențele căreia au început a fi studiate de curând.
J. M. Chevalier, definește ,,Noua Economie” ca un nou mod de organizare a procesului de producție și a schimburilor care folosesc sistematic posibilitățile oferite de INTERNET și tehnologiile asociate.În funcție de această definiție,opoziția, frecvent utilizată, între Noua Economie (cea a ,, Clic-ului”) și vechea economie (cea a ,,cărămizii și cimentului”) nu mai este valabilă, deoarece este supusă transformărilor ansamblului organizării economiei, supusă influenței INTERNET-ului și a noilor tehnologii.
Teoriile contemporane privind concurența
În a doua jumătate a secolului XX, datorită schimbărilor ce au loc în mediul concurențial național și internațional, dezbaterile privind concurența au luat amploare. Astfel, în această perioadă, polemicele privind concurența s-au axat, cu precădere, asupra a două aspecte: atitudinea diferiților economiști față de puterea economică a firmelor, adică posibilitatea influenței lor asupra pieței (altor agenți economici, formării prețului, mobilității factorilor) și gradului de intervenție a statului în procesul exercitării libertății de concurență prin politica din domeniul concurenței.
Analizând ideile și teoriile privitoare la cele două aspecte, am ajuns la concluzia că s-au format două curente cu principii diametral opuse.O parte dintre economiștii contemporani manifestă o atitudine critică față de puterea economică deținută de firmele mari și subliniază rolul activ al agenților economici care, în loc să accepte un ansamblu de condiții prestabilite, le mdifică în favoarea lor.
Acești economiști recunosc că întreprinderile dețin puterea de a exploata imperfecțiunile piețelor și de a diminua ,și chiar a suspenda , jocul concurențial în favoarea lor și în detrimentul concurenților actuali sau potențiali. Unul dintre cei mai cunoscuți economiști care împărtășea aceste idei a fost J. S. Bain, reprezentant al ,, curentului structuralist” al ,,Școlii economice de la Havard”. J.S. Bain a elaborat ,, teoria barierelor la intrare “ în cadrul căreia explică absența intrărilor de noi firme pe piețele în care prețurile sunt mai mari decât costurile medii de producție (în mod normal aceasta ar trebui să provoace intrări în ramură a noi firme din cauza posibilităților de câștig evidente – preț de vânzare > cost mediu de producție). El a presupus că firmele care doresc să intre pe piață sunt în poziție dezavantajoasă față de cele care sunt stabilite deja pe piață, deoarece cele din urmă dispun de avantaje în costurile absolute, de economii de scară sau avantaje survenite din diferențierea gamei de produse. Aceste dezavantaje, în opinia lui Bain, reprezintă importante bariere la intrare în ramură.
El identifică patru tipuri de bariere la intrare:
1. avantaje absolute deținute de întreprinderile deja existente pe piață,
2. diferențierea produselor;
3. economiile de scară ;
4. excluziunile legale, acestea împiedicând mobilitatea întreprinderilor.
Abordarea lui J.S. Bain, care a avut o influență marcantă asupra politicii concurențiale a Statelor Unite ale Americii în anii ’60-’70, precum și asupra unui număr mare de economiști ai ,,Școlii de la Havard”, sugerează ideea că, concentrarea industrială (creșterea dimensiunilor întreprinderii) antrenează unele forme de comportament (exercitarea puterii pe piață, folosirea unor practici de concurență neloială), care, la rândul lor, afectează performanțele economice.
Astfel, devine necesară intervenția politicii concurențiale în sensul păstrării structurilor concurențiale atunci când se atinge un anumit nivel de concentrare.
Alți economiști, care au criticat vehement tendința firmelor de a-și impune propriul joc pe piață prin diferite metode (legale sau mai puțin legale), au fost instituționaliștii F.Rerroux și J. Lhomme, reprezentanți ai Școlii sociologice franceze. Ei au studiat puterea economică și asimetria dintre firmele dominante și concurentele lor. Acești doi autori își propun introducerea fenomenelor de putere și asimetrie în relațiile industriale.
Ei sunt de părere că, adesea, unii agenți economici, recurgând la diferite forme de concentrări și asocieri, creează asimetrii în interiorul piețelor, astfel creându-se ,, efectul de dominație”. Din cele expuse mai sus, rezultă că, conceptul de concurență a deviat de la ,,absolutul concurențial” care coincide cu situația de piață caracterizată de prezența unui număr mare de ofertanți independenți (condiția de atomicitate). În acest context conceptul de piață concurențială a fost înlocuit cu conceptul de piață contestabilă. Acest concept a fost elaborat, pentru prima dată, de economistul american, reprezentat al Școlii de la Chicago, W. Baumol, conform căruia, piața contestabilă este piața care verifică următoarele două condiții:
Condiția lui Stigler (1982), conform căreia absența barierelor la intrare este determinată de similaritatea condițiilor de costuri pentru firmele deja stabilite dar și pentru concurenții potențiali;
Situația în care concurenții potențiali au posibilitatea de a intra și de a ieși de pe piață fără costuri irecuperabile.
Prin urmare, piața contestabilă este o piață concurențială care ,,absoarbe” monopolul.Prin elaborarea conceptului de piață contestabilă, într-un fel, s-a dorit schimbarea atitudinii negative față de monopoluri. Prin urmare, s-a convenit că existența monopolurilor pe diferite piețe nu este neapărat un fenomen negativ, cu condiția ca aceste monopoluri să nu ridice bariere de intrare în ramură pentru a-și menține în mod artificial poziția de monopol. În același timp, procesul concurențial este evaluat în funcție de rolul concurenței potențiale, analiza structurilor pieței cedând locul studierii posibilităților de intrare și ieșire. Concentrarea industrială, adică absența concurenței, nu este incompatibilă cu contestabilitatea piețelor, este suficient a se determina dacă concurența este posibilă. Optimul economic pe piețele cu concurență pură și perfectă este, deci, generalizat de ansamblul situațiilor concrete de piață.
În anii ’90, totuși, se remarca o oarecare schimbare de directie, neliniștea publică orientându-se în favoarea revitalizării legislației antitrust.De fapt, politica ,, laisser faire’’-ului a anilor ’80 și abordarea structuralistă a anilor ’60 constituie două poziții extreme, începând cu care teoreticienii și practicienii caută să elaboreze o abordare mai nuanțată, mai pragmatică a structurii piețelor, reflectată prin evaluarea de la caz la caz a condițiilor concurențiale.
Într-o viziune tradițională, concurența prezintă o serie de caracteristici care se referă la libera inițiativă și interesul personal al agenților economici ce activează în cadrul unei piețe, la rezultatele economice analizate fără a ține cont de considerațiile instituționale, precum și la accentul pus pe teoria valorii.
Totuși , în opoziție cu teoria tradițională au apărut două alternative ale abordării concurenței:
1.Gruparea celor trei școli: școala capitalismului monopolist, școala managerialistă și școala planificării. Această alternativă își are rădăcinile în lucrarea “Noul stat industrial” a lui J. K. Galbraith, motiv pentru care gruparea mai poartă și numele de “Noul stat industrial”.
2. “Instituționaliștii” (școala germană, școala americană) care explică comportamentul economic și concurența criticând abordarea tradițională mult mai vehement decât “Noul stat industrial”.
Atât gruparea “Noul stat industrial”, cât și “instituționaliștii” au abordat concurența prin prisma a două viziuni: una dinamică (clasică), care pune în centrul atenției comportamentul agenților economici interesați de obținerea unui profit precum și tendința de egalizare a ratei profitului între diferite activități economice și una statică (neoclasică), care surprinde existența unor caracteristici structurale (număr mare de participanți) în analiza mediului concurențial. În cadrul abordării dinamice (clasice), un reprezentant de seamă este Friederich Hayek, care susține că, de fapt, concurența perfectă nu este concurență. Și aceasta deoarece ea exclude toate activitățile concurențiale desfășurate de agenții economici: publicitatea, vânzarea sub prețurile concurenței și diferențierea bunurilor și serviciilor oferite. De asemenea, o altă problemă abordată de Hayek a privit modul de dobândire și folosire a cunoștințelor în luarea deciziei economice, subliniind faptul că nu numai cunoașterea prețurilor joacă un rol important în luarea unei decizii economice, ci și alți factori care reflectă situația reală a pieței. Școala neoclasică a constituit o cotitură în abordarea concurenței prin îndepărtarea de la conceptul concurenței pure.
Astfel, teoriile competiției imperfecte au fost dezvoltate în cadrul școlii neoclasice sau marginaliste. Deși aceste teorii nu au fost pe deplin dezvoltate până la începutul anilor ’30, ele au rădăcini mult mai adânci. De exemplu, Cournot a dezvoltat modele de monopol și duopol pur încă din anii 1838, iar Edgeworth și Wicksell au analizat situațiile curbei cererii admise de competiție.
Conform mai multor economiști, teoria neoclasică a competiției pure a avut mai puțină aplicabilitate directă la producția industrială modernă și de comerț decât în agricultură. Teoria presupune existența mai multor cumpărători și vânzători și a unor produse perfect omogene, astfel încât nici un individ să nu aibă o influență perceptibilă pe piață, iar cumpărătorilor le este indiferent de unde achiziționează produsele. Într-o astfel de piață, fiecare vânzător poate dispune de orice cantitate de bunuri la prețul pieței, nefiind nevoie de nici o publicitate, un nume de marcă sau forță de vânzare. Dar o astfel de piață este ceva abstract, ce nu poate exista în realitatea practică.
Astăzi, tot mai mulți economiști sunt de acord că modelul competiției pure nu reușește să descrie corect situația din cadrul piețelor reale. Competiția pură, așa cum s-a văzut, nu poate exista cu adevărat în realitate, deoarece nu creează posibilități reale de creștere, eficiență și stabilitate. De fapt, termenul de competiție pură a fost înlocuit cu termenul de competiție operantă (“workable competition ”), care reprezintă un compromis între competiția pură și oligopol.
În cadrul Școlii neoclasice au fost dezvoltate o seamă de teorii referitoare la influența monopolurilor asupra creșterii prețurilor peste nivelul de echilibru, ceea ce poate aduce profituri economice pe termen lung. Datorită acestor teorii, economiștii au acceptat, în unele situații, măsurile guvernamentale antitrust, precum și reglementările referitoare la profiturile monopolurilor.Edward H. Chamberlin, în cartea sa “Teoria competiției monopolistice”, din 1933, precizează că prețurile pieței sunt determinate atât de elemente competitive cât și monopolistice.Un concept de bază al teoriei monopolistice este cel al diferențierii produselor.
În cadrul unei clase generale de bunuri, produsele specifice sunt diferențiate dacă există o bază semnificativă pentru a distinge bunurile sau serviciile unui producător de cele ale altora.
La sfârșitul anilor ’20 Chamberlin a fost printre primii mari teoreticieni care au aplicat ideea venitului marginal implicit în modelul de monopol Cournot. Venitul marginal reprezintă plusul la venitul total rezultat din vânzarea unei unități suplimentare de producție. În cadrul unei piețe cu competiție pură, fiecare întreprindere este capabilă sã-și vândă produsele la prețurile pieței, venitul marginal fiind egal cu prețul, iar curbele venitului marginal și ale cererii sunt două linii orizontale identice.
Situația este foarte diferită, însă, în cadrul piețelor în care competiția pură nu există. Cu o curbă a cererii înclinată în jos, curba venitului marginal se înclină în jos mult mai accentuat. Când costul marginal se află sub costul mediu, atunci costul mediu scade; când costul marginal este mai mare decât costul mediu, atunci costul mediu crește. Prin urmare curba costului marginal intersectează curba costului mediu la punctul de minim. Producția cu profit maxim este obținută la intersecția curbelor costului marginal și a venitului marginal.
Conform lui Chamberlin, o întreprindere se bucură de un monopol semnificativ dacă prețul ei depășește costul mediu atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Când mai multe întreprinderi operează într-o competiție monopolistică, intrarea liberă pe o piață va elimina profitul de monopol pe termen lung.
Un alt economist de seamă, Joan Robinson, în cartea “Teoria economică a competiției imperfecte”, a adăugat conceptului de competiție monopolistică ideea de monopson, o situație în care pe piață există un singur cumpărător sau un grup de cumpărători ce acționează ca unul singur. Când există mulți cumpărători ai unui produs, curba cererii agregate este înclinată în jos și spre dreapta, deoarece se bazează pe utilitatea marginală. Cu cât o persoană achiziționează mai multe utilități dintr-un bun, cu atât utilitatea marginală scade și cu atât persoana respectivă oferă mai puțin pentru o utilitate adițională.
Dacă există un singur cumpărător sau toți cumpărătorii formează un acord pentru a acționa împreună, se poate presupune că va rămâne neschimbată curba cererii pieței și curba ofertei, deoarece ea indică cât vor oferi vânzătorii la acest preț. Prețul de vânzare se bazează pe costul producerii fiecărei cantități și acest cost nu se schimbă în prezența monopsonului.
Robinson a stabilit două generalități:
1.În cadrul competiției pure, cumpărătorii vor achiziționa unități succesive dintr-un bun până la punctul unde prețul este egal cu utilitatea marginală.
2.În cadrul monopsonului, cumpărătorul își va regla cumpărările astfel încât costul marginal pentru el (distinct de costul marginal al producției) este egal cu utilitatea marginală.
Robinson arată că în prezența curbei ofertei elastice (când costurile marginale și cele medii ale producției sunt egale) prețul de producție va fi constant, iar cantitatea cumpărată, în condiții de monopson, va fi aceeași cu cea în condițiile concurenței pure.
Un reprezentant important al școlii economice postkeynesiste, Piero Sraffa, deși a fost un critic al neoclasicismului, munca sa de început s-a încadrat în tradiția metodologică a neoclasicismului, generând o critică cu privire la teoria competiției pure.
Sraffa a arătat existența variației costurilor unitare de producție pe măsură ce o întreprindere își mărește producția. Costurile unitare pot scădea datorită economiilor interne realizate de întreprindere.
Dar scăderea acestor costuri este incompatibilă cu competiția pură (în caz extrem aceasta poate conduce la monopol natural). Dacă o întreprindere crește mai eficient pe măsură ce dimensiunile sale cresc, vor exista mai puține întreprinderi și, deci, mai puțină competiție. Sraffa prezintă o teorie bine închegată, dar trebuie reamintit că, atât concurența pură, cât și monopolul natural sunt cazuri extreme. Există două condiții care pot distruge “puritatea” pieței:un singur producător poate afecta prețul pieței prin variația cantității de bunuri oferite pieței si fiecare producător se poate angaja în producție sub circumstanțele unor costuri individuale tot mai mici.Aceste două condiții au mai multe caracteristici de monopol decât de concurență pură.Teoria tradițională a competiției menționează că expansiunea rezultatelor unei întreprinderi este limitată de costuri. Sraffa arată că această expansiune a rezultatelor este limitată datorită prețurilor de monopol.
De regulă, o întreprindere nu va pierde toate afacerile dacă va crește prețul și nici nu va exclude de pe piață toți rivalii dacă va reduce prețul. Prin urmare, întreprinderea se bucură de elemente de monopol sigure, chiar în cadrul unei piețe competitive.Într-o economie stabilă, o întreprindere poate reduce prețul și astfel își poate spori vânzările și profitul în detrimentul concurenților. De asemenea, ea poate crește prețurile și, atunci, concurenții vor avea și ei de câștigat, prin creștera propriilor prețuri. Cea de-a doua metodă de creștere a profiturilor este mai acceptată de oamenii de afaceri, deoarece profiturile devin mai stabile dacă nu atrag “represalii” din partea concurenților.
În încercarea de a reprezenta corect problemele legate de lumea “practică ”, reală, Alfred Marshall a realizat o sinteză a celor două abordări ale concurenței, cea clasică și cea neoclasică, bazată pe existența a două modele, unul pe termen lung și altul pe termen scurt. Modelul pe termen scurt s-a concentrat pe numărul participanților pe piață, în timp ce modelul pe termen lung are în vedere fluxul de capital ce intră sau iese de pe piață. Ambele modele încearcă să explice modelul de concurență perfectă și cel de monopol. Marshall a mai ridicat o problemă ce a fost larg dezbătută de către teoreticieni și anume definirea conceptului de “concurență pură” și cel de “concurență perfectă”. Astfel, dacă primul concept se referă la existența unui număr mare de producători în cadrul pieței analizate, cel de-al doilea presupune și condiția suplimentară a unei intrări libere pe piață.
O alternativă la concurența perfectă a fost “concurența practică sau operantă (workable competition) ”, concept ce îi aparține lui J. M. Clark și care încearcă să reflecte cu obiectivitate situația reală din economie. Astfel, politica concurențială trebuie să urmărească realizarea unei concurențe operante, practice, desfășurate într-un mediu concurențial normal, care să stimuleze inițiativa agenților economici. Deși nu există un consens în această privință, criteriile care definesc concurența operantă sunt următoarele:barierele la intrarea pe piață trebuie să fie suficient de joase pentru a putea permite intrarea noilor firme atrase de existența unor profituri supranormale;numărul firmelor de pe piață trebuie sã fie suficient pentru a permite economia de scară și pentru a asigura un comportament independent al acestora; consumatorii sunt bine informați și alegerea lor are un caracter rațional; cheltuielile promoționale nu trebuie sã fie excesive și reclama trebuie să aibă un caracter informativ; evoluția profiturilor pe termen lung este strâns legată de gradul de risc al industriei respective; întreprinderile se caracterizează prin eficiență în activitatea de producție și în procesul de inovare;sunt evitate situațiile de supra și subcapacitate a activităților economice.
Condițiile concurenței sunt: libertatea formării prețului și existența proprietății private, iar drepturile de proprietate sunt riguros delimitate și garantate.
Concurența a evoluat în timp și spațiu, iar amploarea ei este influențată de:
numărul și puterea economică a agenților cererii și ofertei;
gradul de diferențiere a ofertei și preferințelor;
gradul de transparență a pieței;
măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile să stimuleze inițiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiție, dar și de cooperare;
reglementările privind intrarea/ieșirea de pe o anumită piață;
gradul de substituibilitate și complementaritate a bunurilor economice;
mărimea veniturilor și mecanismele prin care acestea se obțin;
nivelul de dezvoltare economică, cultural-spirituală și morală a membrilor societății;
natura politicilor economice;
amploarea, tipologia și plaja practicilor anticoncurențiale;
nivelul de instruire a agenților economici.
O piață este cu atât mai competitivă cu cât este mai redusă capacitatea fiecărei firme de a o influența prin prețuri, cantitate și mod de comercializare. Teoretic, competitivitatea este maximă când fiecare firmă are o putere nulă de a influența piața. De exemplu, dacă firma A mărește cu 10% prețul bunului „X” pe care-l comercializează, iar cererea pieței se reduce cu 0,1%, înseamnă că piața bunului „X” este o piață competitivă. Din contră, dacă prin respectiva măsură cererea pieței se contractă cu 4%, înseamnă că respectiva piață este puțin concurențială.
Obiectivele concurenței sunt acelea pentru ce se duce lupta de concurență. Acestea pot fi : cererea consumatorilor, piața internă, piața mondială ,factorii de producție (munca, capitalul, pământul, informația) ,puterea. În ultimul timp, obiectivele concurenței s-au orientat, mai ales, spre piețe dar și spre reîmpărțirea factorilor de producție (concurența pentru forța de muncă ieftină, pentru pământ și exploatarea resurselor energetice).Ca orice competiție, și concurența se desfășoară pe baza anumitor reguli, ea fiind, ca și piața, o creație socială conștientă. În toate țările cu economie cu piață concurențială există reglementări juridice privind regulile desfășurării concurenței, sancțiunile care se aplică celor care le încalcă, organismele abilitate să o supravegheze și să aplice măsuri punitive. În lipsa supravegherii și reglementării, concurența se poate autodistruge, poate duce la monopol și alte anomalii economice.
1.2. Tipuri și funcții ale concurenței
Referitor la funcțiile care pot fi atribuite concurenței, trebuie precizat că acestea rezultă chiar din definițiile date concurenței de-a lungul timpului în literatura de specialitate economică. Astfel, o primă funcție a concurenței menționată în literatura de specialitate se referă la stimularea preocupărilor agenților economici pentru creșterea, diversificarea și îmbunătățirea calității ofertei de mărfuri. Se recunoaște faptul că datorită competiției existente în cadrul pieței pare și o creștere a exigenței consumatorilor față de bunurile de consum, aceștia fiind mai bine informați asupra alternativelor de consum existente.
Oferta de mărfuri trebuie permanent adaptată la cerințele consumatorilor. Această regulă simplă, specifică marketingului, impune cunoașterea nevoilor crescânde ale consumatorilor, a gusturilor și preferințelor acestora. Privit din punct de vedere strict economic, concurența va elimina pe acei agenți economici care nu reușesc să satisfacă cererea de consum. Din punct de vedere al marketingului, lucrurile sunt mult mai nuanțate, în sensul că, datorită concurenței agenții economici vor încerca mai mult decât să satisfacă nevoile existente ale consumatorilor.
Datorită competiției acerbe existente în economia de piață, au fost atribuite acesteia o serie de descoperiri importante în domeniul bunurilor de consum care au permis situarea agenților economici într-o poziție fruntașă pe piața de referință.
Concurența stimulează progresul tehnico-economic, invențiile și inovațiile, oferind agenților economici motivația de a crea produse performante și, în același timp, de a produce la un cost mai scăzut. Această funcție de stimulare a progresului tehnico-economic reprezintă o cale optimă pentru cucerirea unor poziții avantajoase pe piață. Dacă noul produs, care înglobează cele mai noi cuceriri ale tehnicii și tehnologiei, va fi acceptat de către consumatori, atunci întreprinderea va putea să se dezvolte și să-și câștige o poziție competitivă.
În acest mod, competiția va stimula agenții economici să se diferențieze de ceilalți competitori prin crearea unui avantaj competitiv legat de inovația tehnologică, ceea ce le va permite să se poziționeze mai bine în cadrul segmentului de piață țintit.Ca urmare a acestui fapt, concurența va contribui la eliminarea concurenților slabi, care nu reușesc să se adapteze la cerințele pieței sau nu reușesc să țină pasul cu noile descoperiri.
O altă funcție importantă a concurenței se referă la alocarea rațională a resurselor utilizate în activitatea economică, precum și la repartizarea judicioasă a profiturilor obținute proporțional cu efortul efectiv depus de agenții economici în procesul de producție și de distribuție a bunurilor. De aici rezultă faptul că exercitarea concurenței pe o anumită piață împiedică realizarea profitului de monopol de către agenții economici, ceea ce constituie un element benefic pentru societate.
Concurența reglează cererea și oferta în orice domeniu al activității economice, ceea ce constituie o funcție de maximă importantă pentru o economie de piață liberă. În situațiile în care cererea este mai mare decât oferta, agentul economic va căuta să se specializeze într-un anumit domeniu de activitate care îi va permite să-și folosească resursele și abilitățile de care dispune pentru realizarea de produse sau servicii adaptate la nevoile și exigențele consumatorilor, în timp ce în situația în care oferta este mai mare decât cererea, agentul economic va căuta să se diferențieze față de competitorii săi prin produsele și serviciile oferite.
Prin faptul că favorizează raționalizarea costurilor, concurența contribuie la reducerea prețurilor de vânzare, ceea ce se constituie poate în cea mai evidentă funcție a sa. Un preț mic atrage de regulă o cerere mai mare, ceea ce duce la un volum mai mare al desfacerilor și, în final, la maximizarea profitului.
Concurența stimulează creativitatea agenților economici, având un efect direct asupra psihologiei acestora. Ei vor fi permanent preocupați de satisfacerea în condiții superioare a nevoilor de consum și de maximizare a profitului, elemente care se regăsesc în însăși definiția simplificată a marketingului.
Alături de creativitate vor fi stimulate și alte competențe individuale ale agenților economici, ceea ce demonstrează efectul benefic al concurenței economice.
Toate aceste funcții enumerate mai sus evidențiază rolul concurenței în economia de piață și anume influența sa benefică asupra eficienței și echilibrului pieței. Competiția trebuie să genereze competitivitate, adică însușirea unui agent economic de a concura cu alți competitori în cadrul unei anumite piețe. De multe ori, această competitivitate conduce, poate paradoxal, la apariția unor relații de cooperare (de exemplu, alianțe, carteluri, integrări) care au ca scop tocmai întărirea unor poziții competitive avantajoase deținute într-un anumit domeniu de activitate.Chiar în interiorul unei țări, competitivitatea înregistrată între mai mulți agenți economici ce își desfășoară activitatea într-un anumit domeniu de activitate, conduce la întărirea poziției competitive a ramurii respective.
Un alt punct de vedere referitor la rolul concurenței în cadrul unei economii de piață este acela că agenții economici vor fi determinați să descopere factorii de competitivitate care îi vor situa într-o poziție avantajoasă pe piața de referință. Nu trebuie uitat că un agent economic cu o viziune de marketing va încerca să-și orienteze toată strategia de marketing către piață, pentru a crea un produs sau serviciu mai avantajos și deci mai competitiv.
Clasificarea următoare cuprinde cei mai importanți factori care pot contribui hotărâtor la competitivitatea unei întreprinderi:
prețul produsului/serviciului.
Dacă un produs sau un serviciu satisface o anumită nevoie a consumatorilor, acesta va fi ales dacă prețul său este mai mic decât cel al concurenților. Drept urmare, concurența prin preț devine un factor eliminator.
calitatea produsului/serviciului.
Dacă produsul sau serviciul oferit consumatorilor la același preț este de o calitate mai bună decât cel al concurenților, atunci va fi preferat de către consumatori, calitatea devenind un factor eliminator.
raportul calitate-preț.
Acest factor surprinde cel mai bine modul de achiziție a unui produs sau serviciu de către majoritatea consumatorilor, evidențiind în același timp competitivitatea unei întreprinderi. Dacă la o anumită calitate a unui anumit produs sau serviciu se va cere un preț mai mare decât cel practicat pe piața respectivă, atunci raportul calitate-preț va deveni un factor eliminator pentru agentul economic în cauză, deoarece acesta nu reușește să obțină profit decât prin creșterea prețului la un produs (serviciu) de aceeași calitate cu cel oferit de către concurenții săi direcți sau prețul de vânzare este același cu cel al concurenților, dar calitatea produsului (serviciului) este inferioară. Utilizarea acestor trei factori cantitativi ai competitivității determină permanent o echilibrare a pieței, deoarece o reducere a prețului sau o îmbunătățire a calității produselor/serviciilor oferite vor determina o reacție din partea celorlalți concurenți, astfel încât consumatorii vor fi permanent puși în situația de a alege produsul sau serviciul cu cel mai bun raport calitate/preț.
costul produsului/serviciului.
Pentru a fi eficienți și competitivi agenții economici vor căuta să producă cu un cost cât mai mic produsele sau serviciile oferite consumatorilor.
profitul.
Diferența dintre prețul de vânzare și costul de producție devine profitul obținut în urma activității desfășurate de agentul economic. Profitul, ca factor de competitivitate reprezintă în același timp și o funcție obiectiv urmărită de către acesta.
raportul cost/profit.
Chiar dacă maximizarea profitului reprezintă scopul oricărui agent economic, acest lucru nu-i va permite obținerea competitivității dacă profitul se va realiza cu costuri mari. Pe termen lung, agentul economic va fi eliminat de pe piață de un concurent care înregistrează același profit dar cu un raport cost/profit mai eficient. Există situații, mai ales în cazul micilor întreprinzători, când o firmă poate activa pe o piață și obține un profit mic pe baza unor costuri de producție foarte mici. În timp însă, lipsa posibilității de a aloca o parte din profit pentru dezvoltare, investiții , adică exact lipsa competitivității sale o vor conduce la eliminarea de pe piață.
volumul vânzărilor realizate.
Acest factor de competitivitate determină dimensiunea agentului economic pe piața respectivă, mai ales atunci când pot fi calculați și o serie de indicatori ai capacitătii pieței (cota de piață, cota relativă de piață). Cu cât cota de piață deținută de o întreprindere va fi mai mare, cu atât se poate spune că aceasta ocupă o mare parte a pieței, deci deține o poziție competitivă.
economia de scară.
Acest factor calitativ contribuie semnificativ la competitivitatea unui agent economic. Cu cât acesta va realiza o producție mai mare cu costuri mai reduse va interveni curba de experiență care determină economiile de scară.
tehnologia utilizată.
Poate deveni un atu important al unui agent economic care utilizează o capacitate de producție modernă, deține o ridicată capacítate de inovare și de integrare a progreselor tehnologice înregistrate într-un anumit domeniu de activitate.
timpul.
Ca factor hotărâtor al obținerii avantajului competitiv, timpul are în vedere viteza de oferire a unui produs/serviciu, dar și viteza de reacție a competitorilor în anumite situații. La toate acestea se mai poate adăuga și “rapiditatea” cu care consumatorii pot alege produsul/serviciul oferit,dispunând de o mare varietate de surse de informare.
managementul.
Se constituie într-un factor competitiv decisiv atunci când este folosit cu precădere de către acei manageri care reușesc să-și armonizeze resursele disponibile și obiectivele propuse cu cerințele pieței. Cu alte cuvinte întregul sistem managerial trebuie orientat către piață, astfel încât întreprinderea să reușească să dețină o poziție competitivă.
marketingul.
Privit ca funcție a întreprinderii marketingul devine unul dintre cei mai semnificativi factori competitivi existenți la momentul actual.
Deoarece consumatorii se orientează către acele produse/servicii care le satisfac cel mai bine nevoile, ei le vor alege pe acelea care prezintă avantaje semnificative. Dacă considerăm o egalitate între prosperitate și competitivitate, atunci pe bună dreptate, viziunea de marketing, atât de necesară unei întreprinderi ce acționează pe o piață concurențială, presupune ca aceasta să fie orientată către piață, ținându-se cont de clienți, dar și de concurenți.
Toți acești factori ai competitivității unei întreprinderi trebuie cunoscuți de către manageri, deoarece fără o înțelegere corectă a rolului fiecăruia, obiectivele ce vizează eficiența și profitabilitatea nu vor fi atinse.
Deși fiecare factor în parte ocupă un loc important în cadrul viziunii strategice a unei întreprinderi, în ultimii ani, s-au observat o serie de schimbări în modul de abordare a acestora. Astfel, practica a demonstrat că specialiștii în marketing utilizează tot mai frecvent noi acțiuni strategice în vederea obținerii unor avantaje competitive.
Dacă inițial concurența prin preț a constituit o variantă strategică des utilizată de către agenții economici, astăzi, aceștia dezvoltă noi acțiuni ce au în vedere diferențierea produselor/serviciilor, diversificarea gamei sortimentale, îmbunătățirea calității ofertei, desfășurarea unor activități promoționale eficiente, rapiditatea adaptării la nevoile consumatorilor, orientarea spre client. Această reorientare spre alți factori de competitivitate demonstrează caracterul dinamic al competiției, precum și faptul că fenomenul concurențial cunoaște noi valențe datorită unui mediu de afaceri aflat în continuă schimbare.
Tipuri de concurență
Pornind de la formele tradiționale existente în literatura clasică, o primă clasificare ne indică două tipuri principale: concurența perfectă și concurența imperfectă. Cea din urmă prezintă o serie de forme caracteristice: monopolul, oligopolul, concurența monopolistică, oligopsonul și monopsonul. Din punct de vedere al marketingului sunt surprinse alte două forme importante:concurența directă și cea indirectă.
Concurența directă apare între întreprinderile ce oferă bunuri identice sau similare adresate aceleiași categorii de nevoi ale consumatorului
Concurența indirectă se referă la întreprinderile care realizează produse diferite destinate să satisfacă aceeași nevoie sau nevoi diferite. De exemplu, nevoia de petrecere a timpului liber poate fi satisfăcută fie prin vizionarea unui spectacol de teatru, fie prin vizionarea unui film. În acest caz cei doi prestatori de servicii intră în relații de concurență indirectă. În cazul în care avem în vedere întreprinderi ce oferă produse diferite pentru satisfacerea unor nevoi diferite, atunci exemplul pornește de la opțiunea cumpărătorilor în funcție de venitul disponibil. Astfel, o firmă de turism se află în concurență indirectă cu una ce oferă bunuri de folosință îndelungată, deoarece consumatorii, în limita venitului disponibil, vor opta, fie pentru a cumpăra o excursie, fie pentru a achiziționa o bibliotecă.
În încercarea de a surprinde și mai bine tipologia concurenței existente pe piață, Philip Kotler distinge existența a altor patru niveluri ale concurenței bazate pe gradul de substituire al produsului.
Concurența de marcă se referă la întreprinderile care oferă produse sau servicii similare, la prețuri similare, aceleași categorii de consumatori. De fapt, este vorba despre o concurență directă din punct de vedere al producătorului. Ca exemplu, concurența dintre producătorii de mașini automate de spălat, Bosch și Whirpool.
Concurența la nivel de industrie apare între întreprinderile care oferă aceleași produse sau clasă de produse, aceasta fiind tot o formă a concurenței directe privită din punct de vedere al producătorului (exemplu: toate firmele din industria produselor cosmetice).
Concurența formală apare între întreprinderile care oferă produse destinate să satisfacă aceeași nevoie. De exemplu, nevoia de deplasare prin intermediul unui mijloc de transport poate fi satisfăcută fie prin achiziționarea unui autoturism, fie a unei motociclete. Aceasta reprezintă o formă a concurenței indirecte, dacă privim din punct de vedere al pieței.
Concurența generică apare între întreprinderile care își dispută aceleași venituri ale consumatorilor, aceasta fiind de fapt, o concurență indirectă (exemplu: o întreprindere ce oferă mobilier de birou și un magazin de bijuterii).Din punct de vedere al dreptului comercial, concurența prezintă două forme:
concurența loială, considerată licită, deoarece se desfășoară în cadru legal, având ca bază perfecționarea propriei activități a agenților economici;
concurența neloială, considerată ilicită, deoarece nu sunt respectate reglementările din domeniul concurenței, din dorința de a câștiga prin orice mijloc piața și prejudiciind activitatea competitorilor.
Concurența loială reprezintă forma principală a competiției existente în cadrul unei economii de piață, ea luând naștere din dorința de a obține profit și a câștiga o poziție avantajoasă pe o anumită piață. Dar tot din aceeași dorință, de maximizare a profitului, în situații frecvente agenții economici pot recurge la mijloace neoneste pentru atingerea obiectivelor propuse. Dacă mijloacele precum: reducerea costurilor de producție, scăderea prețului de vânzare, îmbunătățirea calității produselor, lansarea de noi produse, utilizarea publicității și a promovării , nu sunt suficiente în lupta concurențială, atunci tentația de a folosi alte mijloace mai agresive precum denigrarea concurenților sau furtul de informații devine extrem de mare.
Aceste mijloace și metode sunt utilizate în funcție de atitudinea agenților economici vis-á-vis de ceea ce înseamnă competiție. Dacă aceasta este înțeleasă ca pe un mijloc de îmbogățire rapidă, fără scrupule, în dauna altor competitori sau chiar al societății în ansamblul ei, atunci se poate spune că există un comportament concurențial neloial, care presupune folosirea unor metode și practici necinstite.Acest tip de comportament care generează o concurență neloială este sancționat în țara noastră de către Legea concurenței nr.21/1996, lege care se armonizează cu legile concurenței comerciale existente la nivel european.
Concurența perfectă
Noțiunea de concurența perfectă și pură a fost tratată pe larg în literatură de specialitate economică de numeroși autori, care au explicat condițiile necesare pentru existența acesteia. În viziunea renumitului economist Gilbert Abraham-Frois, trebuie făcut distincție între ceea ce înseamnă “puritatea” concurenței și “perfecțiunea” concurenței. Astfel concurența este pură atunci când sunt indeplinite simultan trei condiții:
atomicitatea, care presupune existența unui număr suficient de mare de agenți economici (vânzători și cumpărători) de dimensiuni neglijabile în raport cu piața și nici unul dintre ei neputând influența semnificativ piața;
omogenitatea produsului, ceea ce presupune că pe piață există bunuri echivalente, identice fără deosebiri între ele, neexistând diferențierea produselor și nici publicitate;
intrarea și ieșirea liberă pe piață, care presupune să nu existe nici o barieră juridică sau instituțională care să limiteze intrarea noilor concurenți într-un domeniu de activitate, ramură sau industrie. Eficiența producătorilor va fi determinată exclusiv prin mijloacele economiei de piață.
Concurența perfectă apare atunci când sunt îndeplinite simultan următoarele două condiții:
transparența perfectă a pieței, care presupune ca deciziile agenților economici să fie luate în condiții de informare perfectă, informațiile fiind referitoare la calitatea și natura produselor și asupra prețului.
mobilitatea perfectă a factorilor de producție- această condiție presupune ca factorii de producție (munca și capitalul) să fie “distribuiți” acolo unde vor fi folosiți cel mai bine.
Ca urmare, concurența este pură și perfectă numai atunci când cele cinci condiții sunt satisfăcute simultan. Dacă una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, atunci se poate vorbi despre concurența impură sau imperfectă. În multe situații, în limbajul curent, se folosește doar termenul de concurența perfectă, ceea ce poate crea numeroase confuzii atunci când se încearcă delimitarea acesteia de ceea ce înseamnă concurența pură.
Pe o piață cu concurență perfectă și pură bunurile sunt produse la costurile cele mai mici, prețul acestor bunuri fiind egal cu costul marginal. Prețul de echilibru, determinat de intersecția curbelor cererii și a ofertei vă fi impus tuturor agenților economici, aceștia urmând să acționeze doar asupra cantităților oferite sau cerute în funcție de acest preț determinat de piață.
Piața cu concurență pură și perfectă are o existență doar teoretică, deoarece în practică este aproape imposibil să fie reunite concomitent toate cele cinci condiții enumerate mai sus. De aceea, situația reală existentă în cadrul oricărei economii de piață este aceea a unei concurențe imperfecte, cu o varietate de forme. Totuși, poate surprinzător, concurența perfectă începe să se contureze ca model existent în lumea reală.
Concurența imperfectă
Concurența imperfectă reflectă cel mai bine realitatea economică, fiind varianta întâlnită în practică și care, la rândul ei, prezintă următoarele forme: concurența monopolistică, oligopolul, monopolul, oligopsonul, monopsonul.
Monopolul se caracterizează prin existența unui singur producător al unui bun omogen care se confruntă cu o infinitate de cumpărători existenți pe piață. Produsul realizat de o întreprindere ce deține monopolul nu mai are un alt substitut pe aceea piață, situație ce nu se regăsește în realitate, fiind doar o ipoteză, ca și în cazul pieței cu concurență perfectă.
Întreprinderea care deține monopolul fixează prețul pe piață, dar nu poate impune cantitățile ce vor fi cumpărate la acest preț, ele depinzând de cererea cumpărătorilor. Această cerere este obținută prin agregarea cererilor individuale ale tuturor consumatorilor de pe piață. Dacă în cazul concurenței perfecte prețul este stabilit de piață, monopolistul poate alege orice nivel al prețului, dar cantitățile cerute de către consumatori pot fi afectate, ceea ce se va reflecta negativ în veniturile încasate. Comparativ cu concurența perfectă, monopolul conduce la prețuri mai mari, producții mai mici și profituri supranormale, ceea ce va determina un transfer de venituri dinspre consumatori înspre monopol. O întreprindere se poate constitui într-un monopol în următoarele situații semnalate în lucrările economice:când este singură pe piață și deține controlul întregii oferte;costul mediu minim este obținut pentru un output suficient de mare pentru a satisface toată cererea de pe o piață; existența unor licențe exclusive din partea unor agenți guvernamentali.
Existența monopolurilor este legată de existența unor bariere de intrare pe o piață, acestea împiedicând pătrunderea unor noi concurenți. Principalele bariere la intrare pot fi: economiile de scară, costurile de producție mai scăzute, existența unor brevete și licențe, materiile prime, localizarea nefavorabilă etc. Un monopol poate fi deținut fie de o singură întreprindere, fie de mai multe, care acționează ca un tot unitar, situație ce apare frecvent pe o piață oligopolistă.
În unele situații, se poate ajunge la deținerea unui monopol temporar, atunci când întreprinderea își dezvoltă activitatea de inovare și astfel, obține un avantaj competitiv.
Dar odată cu apariția unor produse similare sau substituibile ale concurenților, această poziție de monopol va fi pierdută. Existența îndelungată a unui monopol pe o piață are ca efect lipsa preocupărilor pentru minimizarea costurilor și promovarea inovațiilor tehnologice, risipă de resurse etc. Toate acestea se constituie în efecte negative, cu implicație pe termen lung, afectând grav mediul competițional existent. Pentru a preveni aceste aspecte nefavorabile se recurge la o serie de măsuri ca: eliminarea reglementărilor vamale protecționiste, accentuarea relațiilor comerciale internaționale .
Trebuie reținut că monopolul pur, ca de altfel și concurența perfectă, nu există în realitate. În practică poate exista situația de monopol natural. Acest concept relevă posibilitatea ca o singură întreprindere să poată deservi o piață specifică cu costuri mai reduse decât s-ar putea realiza acest lucru de două sau mai multe întreprinderi. Monopolurile naturale sunt caracterizate, în general, de costuri medii și marginale puternic descrescătoare pe termen lung, ceea ce face posibilă exploatarea eficientă a economiilor de scară de către o singură întreprindere. Monopolul natural apare datorită proprietăților tehnologice specifice unui anumit domeniu de activitate.
Odată ce și-a consolidat poziția pe piață, întreprinderea poate să-și creeze avantaje asupra unor eventuali concurenți, astfel încât să nu mai aibă nici un fel de restricții legate de creșterea prețurilor. De aceea, reglementarea prețurilor practicate de un monopol natural devine o necesitate, fiind justificată intervenția directă a statului. De regulă, monopoluri naturale se regăsesc în sectoare cheie ale infrastructurii economice, cum ar fi: energia electricã, transporturile, gazele naturale, comunicațiile. Deasemenea, în cazuri excepționale, statul poate conferi unei întreprinderi publice monopolul legal. În general, este vorba de producție de bunuri considerate importante pentru securitatea națională sau a căror producție trebuie să rămână sub control public strict, ca energia nucleară, armamentul,tutunul sau jocurile de noroc. Statul poate să acorde monopol legal unei întreprinderi publice sau private care se află deja în poziție de monopol natural.Această măsură înlesnește supravegherea și controlul acestei întreprinderi.
Prețul de monopol este o categorie de prețuri fixate și de obicei el este mai ridicat decât cel care rezultă din jocul liber al forțelor concurențiale.Acest preț se formează în funcție de raportul dintre cererea totală și oferta firmei monopoliste, la nivelul impus de cantitatea determinată de egalitatea dintre venitul marginal și costul marginal adică la care agentul economic înregistrează profit maxim. Datorită unicității producătorului, pe piața de monopol, prețul are tendința de creștere, dar dacă majorarea depășește limita acceptată de piață, respectiv de cerere, vânzările încep să scadă, ceea ce îl va determina pe monopolist să renunțe la sporul de preț aplicat. Cu alte cuvinte, producătorul trebuie să recurgă la majorarea prețului numai în situația în care acesta nu îi afectează volumul vânzărilor, pentru ca veniturile să nu se micșoreze la rândul lor. Desigur, piața de monopol fiind puternic reglementată, prețul nu poate depăți limita maximă impusă prin reglementările legale în vigoare.
Pe de alta parte, dacă piața nu suportă prețul practicat, monopolistul care acceptă practicarea unui nivel mai scăzut, trebuie să aibă în vedere limita minimă a acestuia. Ea corespunde nivelului de preț care asigură maximizarea profitului. Urmărind realizarea unor încasări cât mai mari și profituri ridicate, firmele monopoliste pot vinde aceleași produse la prețuri diferite: pe piețe diferite, la grupuri diferite de cumpărători sau pentru cantități diferite.
Această practică monopolistă este o politică de preț discriminatoare.Astfel, se cunosc trei tipuri de discriminare prin preț :discriminarea de gradul întâi sau perfectă, discriminarea de gradul doi și discriminarea de gradul trei. Discriminarea perfectă este cazul în care prețul este ajustat la cât este dispus clientul să plătească și se poate întâlni în cazul cumpărării unor cantități foarte reduse de bunuri și în cazul prestării unor servicii .
Acest tip de discriminare este un caz limită în care firma monopolistă stabilește un preț pentru fiecare consumator în scopul de a-și maximiza profitul.O astfel de discriminare este posibilă numai atunci când consumatorii nu pot avea legătură între ei.
Discriminarea de gradul doi se realizează atunci când o firmă monopolistă stabilește prețuri diferite pentru cantități diferite de bunuri. Discriminarea se realizează prin fixarea unor prețuri diferite pentru vânzarea aceluiași produs pe piețe diferite sau în localități diferite ținând seama de distanță, de cheltuielile de transport și de elesticitatea cererii repective, diferită pe piețele respective. Discriminarea se poate realiza și între cumpărătorii autohtoni și cei străini, stabilind prețuri mai mari pe piața internă și prețuri mai reduse pe piața externă pentru ca firma să fie competitivă la export.
În concluzie, monopulul își exercită numai în aparență dominația absolută asupra pieței, deoarece:
1. Dictatul pieței (exercitat prin stabilirea prețului de vânzare) modifică deseori dimensiunile cererii bunului creat de firma respectivă în sens contrar celor așteptate.
2. Există înlocuitori pentru orice bun economic, ceea ce dă naștere unei virtuale concurențe a produselor substituibile, monopolul putând să influențeze cererea prin reclamă, dar nu o poate schimba fundamental pentru că parametrii ei sunt determinați în ultimă instanță, de gusturile, veniturile, așteptările consumatorilor.
3. Poziția de monopol a unei anumite firme este pusă sub semnul întrebării chiar și în țările slab dezvoltate, datorită schimburilor economice internaționale.
4. Dominarea pieței de către monopolul se lovește de reacțiile consumatorilor și uneori, de reglementările eleborate de stat în vederea protejării consumatorilor.
Concurența monopolistică este una dintre cele mai răspândite forme ale concurenței imperfecte, considerându-se că reușește să combine atributele monopolului, ca de exemplu, puterea de piață, cu atributele concurenței perfecte și anume, inexistența supraprofiturilor. Piața cu concurență monopolistică se caracterizează prin diferențierea produselor și existența unui număr mare de vânzători de dimensiuni relativ reduse. De asemenea, o caracteristică esențială este și intrarea și ieșirea liberă pe/de pe piață, precum și faptul că fiecare întreprindere prezentă pe piață se confruntă cu o curbă a cererii descrescătoare în raport cu prețul.
Dar un argument important în favoarea acestui tip de concurență îl constituie diversificarea produselor și intrarea și ieșirea liberă de pe piață. Totusi, diferențierea produselor permite întreprinderilor să-și stabilească prețurile peste cele ale concurenților, fără a-și pierde astfel consumatorii, deoarece aceștia percep avantajul competitiv oferit și sunt dispuși să plătească un preț mai mare.
Pe piața monopolistică, pe termen scurt, firma se comportă ca un monopol. Ea își realizează echilibrul la acel nivel al prețului și producției, pentru care costul marginal este egal cu venitul marginal. În acest fel, obține profit normal, cât și supraprofit. Pe tremen lung, firma monopolistică își realizează echilibrul la acel volum de producție pentru care prețul pieței sau venitul marginal egalizează costul total mediu pe perioada lungă. Prin urmare, pe termen lung, firma monopolistică nu obține supraprofit. Alegerea prețului pe piața monopolistică este îngreunată de existența produselor substituente, ceea ce face ca fiecare producător să intensifice activitatea promoțională, și în ultimă instanță, să majoreze prețul.
Cu toate acestea pentru ca bunurile proprii să fie cerute pe piață în condițiile gradului ridicat de substituibilitate a mărfurilor, agentul economic caută să practice un preț ceva mai scăzut. Rezultă că prețul pe piața monopolistică se supune unor tendințe contradictorii: pe de o parte, nivelul său are tendința de creștere ca expresie a suportării unor cheltuieli promoționale sporite, iar, pe de altă parte, prețul tinde să se diminueze ca efect al preocupării firmelor pentru impulsionarea vânzărilor. În acest context, decizia de preț este adoptată la nivel individual în baza obiectivului de maximizare a profitului. Astfel, în condiții de concurență monopolistică prețul se formează la nivelul fiecărui agent economic în parte, în funcție de raportul dintre cerearea pentru produsele sale și oferta firmei, respectiv la nivelul producției pentru care venitul marginal coincide cu costul marginal, iar profitul înregistrat este maxim. Ca urmare, pe piața monopolistică, cumpărătorii se vor confrunta cu prețuri diferențiate datorită costurilor diferite suportate de producători, condițiile de producție specifice fiecăruia generând niveluri de preț maximizatoare de profit diferite.
Oligopolul se caracterizează prin existența unui număr mic de întreprinderi ce produc bunuri similare sau diferențiate, între ele putându-se stabili înțelegeri în privința fixării prețurilor.
În situația în care pe piață există câteva întreprinderi care produc aceeași marfa întâlnim situația de oligopol pur, în timp ce oligopolul diferențiat poate fi caracterizat prin existența câtorva întreprinderi care oferă produse parțial diferențiate (ex.: autoturisme). În acest caz, diferențierea se poate face prin calitate, prin diversificare sortimentală sau prin serviciile oferite.
Piața oligopolistă poate fi caracterizată prin interdependența acțiunilor întreprinderilor existente și prin incertitudinea reacțiilor întreprinderilor concurente. În cazul oligopolului pur întreprinderile concurează, de regulă, prin preț, acesta având un caracter rigid și formându-se prin înțelegerea dintre producători. Acest lucru nu mai apare în situația oligopolului diferențiat, când întreprinderile se concurează prin performanțele oferite consumatorilor, adică exact pe acele caracteristici ale produsului care creează avantajul competitiv.Teoria oligopolului a evidențiat și existența unor cazuri specifice, cum ar fi: duopolul simetric (ipoteza lui Cournot), care se referă la existența a două întreprinderi pe piața unui bun omogen, nici una dintre ele neavând o atitudine de dominație asupra celeilalte; duopolul asimetric cu un singur lider (ipoteza lui Stackelberg), în care o întreprindere este lider, iar cealaltă adoptă o atitudine de satelit; duopolul cu doi lideri (ipoteza lui Bowley), situație care poate conduce la constituirea unui monopol.
În cazul duopolului asimetric, echilibrul poate fi realizat prin 2 tipuri de strategii.
1. Strategia cantității se definește prin aceea că fiecare firmă pornește de la volumul producției celorlalți și de la ipoteza că aceasta nu se modifică. Ea își stabilește propria cantitate de produse la acel nivel care îi maximizează profitul urmând ca prețul să fie determinat de piață.
2.Strategia calității, firma pornește de la prețurile practicate de firmele rivale și de la premisa că ele nu se vor modifica. Ca urmare, ea își stabilește prețul care îi maximizează profitul, urmând ca volumul producției să fie determinat de piață.
Toate aceste forme ale concurenței prezentate, precum și cazurile specifice dezvoltate sunt tratate pe larg în literatura de specialitate economică, constituind elemente importante de studiu pentru economiști. Privite dintr-un anumit punct de vedere, toate formele concurenței imperfecte reprezintă “un tărâm” favorabil pentru aplicarea conceptelor, metodelor și instrumentelor specifice marketingului, deoarece acolo unde există competiție devine necesară abordarea acesteia și prin prisma marketingului.
Competiția va declanșa sau mai corect ar trebui să declanșeze dorința fiecărui agent economic de a se autodepăși, de a căuta noi oportunități pentru atingerea obiectivelor sale.
Marketingul devine astfel un factor competitiv de maximă importanță, deoarece supraviețuirea într-o economie de piață liberă presupune să fii competitiv. În zilele noastre, această competiție este din ce în ce mai acerbă și permite, prin eliminarea barierelor de intrare într-un anumit domeniu de activitate, participarea unui număr din ce în ce mai mare de competitori, chiar și din domenii diferite.
Chiar dacă competiția poate părea ca un factor eliminator pentru un agent economic ce-și desfășoară activitatea pe o anumită piață, aceasta reprezintă singura cale spre progresul societății, singurul mijloc de satisfacere mai bună a nevoilor consumatorilor, și de ce să nu recunoaștem, unica șansă de participare la circuitul economic mondial.
1.3. Structura pieței și tipurile de piață
În sens restrâns, piața desemnează ansamblul tranzacțiilor de vânzare- cumpărare dintre agenții economici privite în corelație cu prețul și alte împrejurări care le determină. Ea pune în contact – fizic și/sau virtual – vânzătorii, cumpărătorii și intermediarii care își confruntă intențiile – cererea, oferta – și negociază prețul
În sens larg, cuprinzător, piața este privită ca un canal de comunicații prin care agenții economici obțin informații și le difuzează cu privire la preț, cerere, ofertă, raportul dintre ele . Ea este, totodată, sursa informațiilor pe baza cărora se adoptă deciziile privind problema fundamentală a economiei și a modului în care resursele (factorii de producție în special) sunt alocați și utilizați în diferite domenii. Piața este tabloul de comandă prin care capitalul, forța de muncă, pământul, investițiile, inovațiile și tehnologia, cunoștințele și creativitatea, pe scurt bunurile economice sunt dirijate pe domenii în funcție de nevoia socială solvabilă, nivelul prețurilor și al veniturilor. Funcționarea corectă a pieței nu se poate realiza decât în economia concurențială, care permite agenților economici să se confrunte liber pe piață, deciziile lor să interacționeze, ea devenind instituția care mediază aceste legături.
Noțiunea de piață reflectă o realitate foarte complexă și nuanțată în timp și spațiu, neexistând o definiție unanim acceptată a acesteia.
Piața poate fi definită ca fiind:
locul de întâlnire a ofertei vânzătorilor cu cererea cumpărătorilor asociate cu capacitatea de cumpărare a mărfurilor oferite și convenabile pentru ei;
gama de acțiuni prin care cumpărătorii și vânzătorii intră în contact și schimbă bunuri și servicii, indiferent de locul unde se desfășoară. Piața poate fi înțeleasă în accepțiunea ei spațială și economică.
În accepțiunea ei spațială, piața este locul de întâlnire al agenților economici, vânzători și cumpărători, care schimbă între ei bunuri sau servicii.
În accepțiunea ei economică, piața, susține Michel Didier, apare ca o adevărată rețea de comunicații între vânzători și cumpărători, care se informează reciproc despre ceea ce au sau doresc să cumpere, despre prețurile cerute sau propuse pentru încheierea tranzacțiilor.
Există două funcții esențiale pe care piața le îndeplinește și care sunt absolut necesare pentru reproductibilitatea sistemului economic:
1. Piața asigură contactul permanent dintre producătorii și consumatorii de mărfuri, dintre ofertă și cerere, dintre producție și consum atât la nivel microeconomic cât și macroeconomic, având următoarele semnificații:
dinamica pieței reflectă schimbările care se produc în sistemul trebuințelor economice ale societății orientând activitățile de producere a bunurilor și serviciilor;
jocul liber al cererii și ofertei determină modul în care agenții economici își procură și utilizează resursele naturale, materiale, financiare și umane în cadrul pieței;
sistemul propriu de pârgii economice creat de piață duce la reglarea acesteia și a economiei naționale în ansamblu.
2. Piața are rolul de sistem de comunicație a informațiilor necesare agenților economici, în calitatea lor de producători și consumatori. Economia privită ca un tot se prezintă ca un sistem de piețe. Configurația lui ține de nivelul de dezvoltare economică și de cel al eficienței economice, de instituțiile, tradițiile și mentalitățile fiecărui popor, de volumul resurselor de care dispune. Piețele pot fi grupate în funcție de numeroase criterii.
După natura bunurilor care formează obiectul tranzacțiilor, se disting: piața bunurilor de consum; piața bunurilor de capital; piața bunurilor cultural-artistice; piața muncii; piața monetară; piața activelor financiare, piața valutară; piața informațiilor; piața imobiliară; piața resurselor naturale; piața turistică. În cadrul acestui criteriu, piața se diversifică continuu, pe măsură ce se adâncește diviziunea socială a muncii.În sens microeconomic, se poate vorbi de atâtea piețe câte categorii de bunuri omogene există în societate și sunt supuse tranzacțiilor pe piață. Pentru fundamentarea strategiei și tacticii, pentru producători și cumpărători este importantă delimitarea pieței relevante. Delimitarea pieței relevante a unui bun înseamnă a circumscrie plaja bunurilor substituibile și complementare lui, adică acelea a căror cerere este afectată de modificarea prețului bunului în cauză. Ea poate fi determinată doar cu aproximație. În analiza economică a pieței, prezintă o mare importanță cunoașterea structurii pieței.
Ea se apreciază în funcție de:
a. numărul de vânzători și compărători;
b. forța (puterea) economică a agenților cererii și ofertei;
c. gradul de concentrare care se apreciază prin ponderea pe care cele mai mari 3, 4, 5, 10 firme o dețin în volumul producției, al desfacerilor, în totalul capitalului fix al industriei și în totalul cheltuielilor pentru cercetarea științifică .
Din perspectiva structurii, piețele pot fi: atomizate (nonconcentrate), mediu concentrate și foarte concentrate.
După spațiul economic de proveniență a agenților cererii și ofertei și influența pe care o exercită asupra activității economice de ansamblu, se disting: piețe locale; piețe regionale; piața națională; piețe zonale; piața mondială; piața unică a UE. De reținut că piața națională respectiv, cea mondială nu reprezintă și nu trebuie percepute ca însumări mecanice ale celor care le preced în enumerare.
După volumul tranzacțiilor care se derulează, se disting: piețe dispersate, descentralizate, numite en-detail, în care bunurile de un anumit fel se vând în partizi mici unor cumpărători atomizați; piețe concentrate, centralizate, în cadrul cărora se efectuează tranzacții în partizi mari (bursele, piețele de en-gros) pe care au acces agenții molecularizați, cu o mare forță economică, care, prin deciziile ce le adoptă, pot să afecteze în mod sensibil volumul cererii, ofertei .
În funcție de gradul de informare al agenților economici, sunt piețe transparente – al căror mecanism de funcționare este bine cunoscut de către participanți, care sunt permanent și perfect informați asupra mecanismului și variabilelor pieței (cerere, ofertă, preț, starea concurenței, modul de derulare a tranzacțiilor ) și piețe opace – asupra cărora participanții dețin informații reduse, superficiale și izolate, iar mecanismul de funcționare „nu se încadrează în regulile normalității”. Este cazul multor piețe care sunt formate și funcționează în statele central și est-europene.
După modul de acces pe piață, se disting: piețe libere – la care au acces orice vânzător și orice cumpărător, eventual dacă plătesc o taxă (fără ca acest lucru să fie neapărat obligatoriu); piețe reglementate, în care agenții cererii și ofertei (dar mai ales ultimii) au acces doar dacă îndeplinesc anumite condiții (de exemplu: deținerea unor diplome autorizate de către cei în drept pentru a oferi servicii medicale, vânzare de produse farmaceutice, oferta serviciilor de taximetrie); piețe intermediare, pe care au acces doar persoane abilitate și expres autorizate (de exemplu: brokerii, dealerii pe piețele bursiere ).
În raport de forța economică a participanților există: piețe atomizate, în care agenții (și ai cererii și ai ofertei) sunt numeroși și de forță economică redusă, astfel că nici unul dintre ei, prin deciziile adoptate și acțiunile întreprinse, nu exercită influențe asupra nivelului și dinamicii prețului; agenții unor asemenea piețe sunt „primitori de prețuri” („prices toakers”); piețe molecularizate în care agenții sunt puțin numeroși, fiecare dintre ei având o forță economică ridicată, iar prin deciziile și acțiunile întreprinse exercită influențe notabile asupra variabilelor pieței, în special asupra prețului. Acești agenți sunt „creatori (căutători) de prețuri” („prices searchers”), fiind, după caz, agenții cererii, ai ofertei sau aparținând ambelor categorii. Între cele două situații limită, există numeroase piețe intermediare.
După capacitatea pieței de a reacționa la schimbările din economie, se întâlnesc: piețe fluide (dinamice, de cele mai multe ori adaptabile la schimbări), ele sunt piețe în care agenții cererii și ofertei acționează pe criterii de raționalitate, au o bună percepție asupra stării variabilelor pieței și capacitatea să facă anticipări raționale și piețe rigide (cele ai căror agenți și variabile reacționează lent, cu întârziere sau chiar imperceptibil la modificările care se produc în starea conjuncturii, în cerere, în ofertă sau în preț). Sunt piețe atipice, asupra cărora cu greu se pot face anticipări raționale.
În raport cu respectarea legislației, a cutumelor și a normelor de derulare a tranzacțiilor și concurenței, piețele pot fi: cu concurență loială (în care cerințele surprinse în criteriul de clasificare sunt respectare în mare măsură de către majoritatea covârșitoare a participanților la tranzacții) și piețe; cu concurență neloială (în cadrul cărora sunt încălcate normele de conduită și reglementările juridice privind domeniul; majoritatea participanților sunt susceptibili de a suporta efectul punitiv al legii sau oprobriul colectivității).
După modul în care funcționează sunt studiate: piața cu concurență perfectă, pură și piețe reale, cu concurență imperfectă; piață cu monopol (cu variantele: monopol bilateral, monopol contrat), oligopol, monopolistică etc.
În raport cu factorul timp, se poate vorbi de piețe: la vedere – (în care tranzacția se face imediat) sau în cel mult 48 de ore de la încheierea înțelegerii, adică după ce s-a convenit asupra prețului, cantității și condițiilor de livrare și plată; la termen – cele în care se convine la momentul To asupra termenilor tranzacției, dar ea se va derula ulterior, la o dată convenită (T1), conferind certitudine asupra prețului. De cele mai multe ori acestea au și un caracter speculativ.
Ca mijloace de comunicație, piața și prețurile pun în contact și în interacțiune cunoștințe, resurse și comportamente a milioane de agenți diferiți.
Prin ele se realizează coordonarea involuntară, chiar automată a oamenilor, activităților și firmelor, interacțiune mijlocită prin informațiile și recompensele (stimulentele) pe care le oferă. Prețurile, profiturile, drepturile de proprietate, salariile, datele statistice, lucrările științifice și de popularizare, panourile publicitare, mass-media sunt purtători de informații care reflectă starea diferitelor piețe și domenii de activitate și în funcție de care sunt permanent revizuite deciziile privind: ce și cât să se consume, ce, cât și cum să se producă, cât și unde să se investească, ce, cât și pentru cine să muncească.
Piețe intermediare
Tabelul nr .1.1.
Acesta este și sensul în care Adam Smith aprecia că piața liberă, prin mecanismul prețurilor, reprezintă „mâna invizibilă” care generează coerența milioanelor de decizii individuale. Mecanismul de funcționare a „mâinii invizibile” a fost aprofundat treptat prin aportul marilor școli și curente de gândire economică ulterioare, pe baza unor premise și presupoziții, considerate ca având coerență logică și care au dat naștere modelului concurențial de bază al economiei capitaliste.
1.4. Mecanismul concurenței
,, Mecanismul concurenței reprezintă legăturile numeroase între acțiunile subiective ale agenților economici și cadrul obiectiv al desfășurării acestor acțiuni.’’
Principalele componente ale mecanismului concurenței, sunt :
– sursele avantajelor concurențiale ;
– obiectivele concurenței ;
– subiecții concurenței ;
– obiectul concurenței ;
– metodele de luptă ;
– particularitățile concurenței ;
– metodele de apreciere a situației concurențiale ;
– modelele concurenței ;
Sursele avantajelor concurențiale pot fi : costurile de producție reduse, diferențierea produselor și informația.Costurile de producție scăzute reflectă capacitatea firmelor de a produce și vinde mărfuri comparabile la prețuri mai joase decât ale concurenților. Diferențierea este capacitatea de a furniza consumatorului bunuri unicat, de o calitate superioară sau cu, calități deosebite. În condițiile instalării societății informaționale, rolul acestor două avantaje concurențiale este în scădere, iar principala sursă a avantajelor devine informația. Prin deținerea informației depline privind clientela și concurenții, se poate optimiza și eficientiza strategia concurențială.
Obiectivele concurenței sunt acelea pentru ce se duce lupta de concurență. Acestea pot fi : cererea consumatorilor, piața internă, piața mondială ;factorii de producție (munca, capitalul, pământul, informația) ;puterea. În ultimul timp, obiectivele concurenței s-au orientat, mai ales, spre piețe dar și spre reîmpărțirea factorilor de producție (concurența pentru forța de muncă ieftină, pentru pământ și exploatarea resurselor energetice).
Subiecții concurenței sunt persoanele și grupurile care se luptă pentru obiectele concurenței. Subiecții primari pot fi considerați consumatorii și întreprinderile, organizațiile. Ceilalți derivă din cei primari și sunt ramurile, sectoarele, regiunile. Subiecții care capătă din ce în ce mai mare importanță și influență asupra economiei mondiale, în condițiile regionalizării și globalizării, sunt societățile transnaționale.
Obiectul concurenței sunt bunurile, lucrările și serviciile. Prin producerea acestora, subiecții concurenței își realizează strategiile în lupta pentru obiective. Bunurile produse, lucrările efectuate și serviciile prestate reprezintă momentul de legătură dintre subiecți și obiective. Conform ultimelor evoluții în economia mondială, are loc creșterea ponderii serviciilor în structura PIB-ului mondial, respectiv, are loc o reorientare a agenților de la producerea bunurilor, la prestarea serviciilor. În timpul concurenței pentru obiectele concurenței, subiecții întreprind diferite motode de luptă concurențială. Există o multitudine de metode : prin scăderea prețului, prin ameliorarea calității, lărgirea gamei de servicii, marketing, monotorizarea concurenților, concurența neloială.
Primele două metode, de scădere a prețului și amelionarea calității, sunt metode învechite, în schimbul lor au venit noi tehnici care aplică pe larg informația, analiza conjucturii pieței, pronosticul . Particularitățile concurenței reprezintă caracteristicile luptei de concurență într-o anumită sferă sau zonă, care o deosebește de normele concurenței libere.
Modelul concurenței reprezintă reflectarea schematică simplificată a proceselor luptei concurențiale.
Efecte la nivel național (micro și macroeconomic ). În virtutea tendințelor actuale ale societății, ,, homo economicus’’ s-a transformat în ,, homo competitor’’ , care prin absența sa, nu întotdeauna ia decizii raționale. Prin orientarea sa determinată exclusiv de principiile concurenței, acesta impune întregii societăți un atare comportament, ceea ce poate duce, spre exemplu, la marginalizarea și chiar excluderea oamenilor, întreprinderilor și zonelor, care nu sunt competitive în raport cu ceilalți membri ai societății.
La nivel macroeconomic, efectele negative ale concurenței excesive sunt și mai vizibile. De exemplu, situația care s-a creat în ultimul deceniu în SUA și în țările Uniunii Europene, care situându-se în topul rating-urilor țărilor celor mai competitive, s-au ciocnit cu o problemă majoră cum este diminuarea numărului de locuri de muncă, consecință a înlocuirii oamenilor cu tehnologii performante și plecării capitalului în alte zone (fostele țări socialiste, China) predestinate să diminueze costurile (bazate pe exploatarea forței de muncă ieftine) și să crească competitivitatea.
Efectele la nivel internațional (mondoeconomic). O nouă ,, eră a concurenței’’ s-a anunțat cu 20-30 ani în urmă când a început globalizarea.
Aceasta a modificat fundamental activitățile economice, transformând economiile axate pe teritoriul național, în economii deschise pe plan global.
Ca urmare, concurența la scară planetară amplifică consecințele luptei pentru cucerirea piețelor internaționale de desfacere, iar economiile naționale devin, în același timp, mai interdependente și mai sensibile în raport cu puterile inegale care se leagă. De fapt, logica ,, dură’’ a concurenței globale va duce la lichidarea producției mai puțin eficiente și la victoria celor ce dețin avantaje unicat și au o eficiență sporită în raport cu restul lumii.
Dezvoltarea unui astfel de scenariu al concurenței globale poate duce la înlăturarea fizică a mai mult de o jumătate din populația globului, care este antrenată în sectoare și ramuri ale priorității ineficiente, din punct de vedere al producerii. La nivel mondoeconomic, atunci când lupta de concurență se transferă de la nivelul întreprinderilor, la nivelul națiunilor, țărilor și blocurilor regionale, efectele inderizabile ale concurenței intensive se accentuează. Unul din cele mai grave este polarizarea țărilor.Țările competitive sunt, de regulă, cele mai bogate țări, iar cele mai puțin competitive, sunt țările sarace. Ca rezultat, primele își permit să stabilească ordinea economică mondială, favorabilă în primul rând, intereselor lor, ceilalți fiind nevoiți să se conformeze.
O situație similară este și continentul european, unde, actualmente, există două blocuri ; blocul țărilor Uniunii Europene, care sunt competitive, respectiv bogate în țările Europei Centrale și de Est (ne-membre UE), necompetitive și sărace. Această detașare tranșantă generează o serie de probleme grave, începând cu migrarea ilegală a forței de muncă (populația fostelor țări socialiste emigrează ilegal în țările UE), politici industriale agresive și terminând cu dezbinarea societății, generată de diferențierea tot mai profundă a nivelului de trai.
CAPITOLUL 2
INFLUENȚA CONCURENȚEI ASUPRA EFICIENȚEI ȘI PROGRESULUI ECONOMIC
2.1. Aspecte metodologice privind eficiența și progresul economic
În cadrul concurenței se folosesc mijloace numeroase care au evoluat odată cu piața și concurența. Cu titlu general și sintetic, ele pot fi prezentate ca instrumente (mijloace) economice și extraeconomice.
Dintre mijloacele economice se remarcă: reducerea costurilor, creșterea calității, diversificarea și reînnoirea sortimentului, publicitatea, acordarea unor avantaje cumpărătorilor, iar în unele situații chiar reducerea prețurilor sub cele ale concurenților. Printre instrumentele extraeconomice folosite în cadrul concurenței sunt frecvente: obținerea de informații privind concurenții, sponsorizarea unor activități social-culturale, spionajul economic, iar, în cazuri limită, corupția, șantajul, boicotul sau chiar violența deschisă.
Concurența în sine reprezintă un stimulent pentru companii, încurajându-le să acționeze la potențial maxim pentru a produce bunuri și furniza servicii de cea mai înaltă calitate și la cel mai mic preț. Concurența impulsionează spiritul antreprenorial și intrările de noi firme pe piață, recompensând companiile eficiente și sancționându-le pe cele ineficiente. În condiții ideale de piață companiile reacționează rapid și flexibil față de noii intrați și la modificările ce apar în structura cererii. Intrarea unor noi competitori pe piață determină adaptări în strategia firmelor existente. Capacitatea companiilor existente de a-și ajusta poziția față de noii intrați în piață și viteza cu care se realizează aceste modificări strategice sunt indicatori ai eficienței și competitivității unei firme. În lumina acestor considerente, ideal ar fi ca economiile naționale să funcționeze fără intervenția autorităților publice, doar pe baza raportului dintre cerere și ofertă, într-un sistem care să recompenseze companiile eficiente ce se adaptează cel mai bine la cerințele pieței.
Relația piață – echitate
O piață eficientă nu este obligatoriu și echitabilă. Chiar în condițiile unei piețe perfecte pot exista grupuri de indivizi cu venituri foarte mici sau foarte mari pentru a putea forma un întreg social. Orice sistem economic funcționează pe baza unor reguli care definesc activitățile acceptate de societate la un moment dat. În determinarea dimensiunii intervenției guvernamentale sau a politicilor care să genereze echitate, există multiple controverse. Aceasta, deoarece un efect economic echitabil de valorile individuale și de convingerile oamenilor. De aici, se ridică și întrebarea dacă piața asigură o distribuție corectă, echitabilă a resurselor. Pentru a răspunde, echitatea trebuie analizată pe trei planuri, respectiv în planul înzestrării cu resurse, al proceselor desfășurate într-o economie și al rezultatelor obținute. .
Faptul de a face ca întrprinderile să fie în concurență dezvoltă spiritul inovator, scăderea costurilor de producție, creșterea eficienței economice deci în consecință , întăresc gradul de competitivitate al economiei europene, mai ales în relațiile cu principalii săi parteneri de afaceri.
Întreprinderile care sunt stimulate datorită concurenței de piață, vor oferi produse și servicii care sunt competitive, atât din punct de vedere al prețurilor, cât și al calității.
În primul rând produsele și serviciile competitive sunt deosebit de avantajoase pentru firmele intermediare, care câștigă astfel în eficacitate și pot reinvesti acest beneficiu în propriul lor proces de producție. Deschiderea industriilor la rețeaua de concurență a condus în primul rând la îmbunătățirea competitivității industriei europene. Aceasta a beneficiat de servicii de transport, de telecomunicații și de livrare de energie care sunt mai eficiente și mai puțin costisitoare. Propagarea sistemului concurențial ajută în acest mod la consolidarea componenței industriale a pieței interne.Acest lucru oferă informații foarte valoroase pentru stabilirea politicilor de ocupare a forței de muncă.
În al doilea rând, o concurență crescută oferă consumatorului posibilitatea de a alege dintr-o gamă extrem de largă de produse și servicii, oferite la prețuri scăzute. De aceea, politica de liberalizare a antrenat și efecte concrete pentru utilizatori din punct de vedere al prețurilor scăzute și al accesului la servicii noi. Un studiu recent a demonstrat că în anumite cazuri tarifele telefonice au scăzut cu 35 %.
Concurența este mecanismul de bază al economiei de piață, ce implică oferta (producători, comercianți) și cererea (clienți intermediari, consumatori). Producătorii oferă mărfuri sau servicii pe piață, în efortul de a corespunde cereințelor. Cerințe care caută să realizeze cel mai corect echilibru între calitate și preț pentru produsele pe care le solicită.
Reacția cea mai eficientă are loc datorită concurenței care se creează între ofertanți. Astfel, concurența îi face pe toți cei implicați să caute să ajungă la o valoare de echilibru între calitate și preț, pentru a acoperi cererea la cel mai înalt grad cu putință. În concluzie, concurența este o metodă simplă și eficientă de a garanta consumatorilor un nivel de excelență în ceea ce privește calitatea și prețul produselor și serviciilor.
De asemenea, obligă firmele să depună eforturi pentru a deveni competitive și eficiente din punct de vedere economic. Acest lucru duce la consolidarea componenței industriale și comerciale a Comunității Europene, care poate astfel să se confrunte cu concurența impusă de partenerii noștri principali, iar firmele europene pot să-și asigure o pozițe de succes pe piața mondială.
Pentru a deveni eficientă, concurența pornește de la premisa că piața este format din ofertanți independenți unul de celălalt. Toți ceilalți participanți de pe piață îi supun pe fiecare dintre aceștia unei presiuni concurențiale. Inevitabil concurența este forța responsabilă care salubrizează economia de agenții incompetenți, inabili, inadaptabili la schimbări, conservatori, lipsiți de inițiativă și creativitate. Fenomenul devine presant în condițiile trecerii la Noua Economie, în care creativitatea, informația și cunoașterea sunt propulsate în prim-planul factorilor de producție ,pe fondul generalizării mecanismelor pieței concurențiale de tip capitalist și al tendințelor universale spre liberalizare economică. Datorită concurenței, mai ales dintre producători, oferta în mod normal se diversifică, bunurile marfare se diferențiază în funcție de preferințele consumatorilor. Este ameliorată calitatea , se reînnoiesc sortimentele ceea ce este in avantajul consumatorilor. Ei pot beneficia de concurență în ceea ce privește volumul, calitatea, structura ofertei,dar, uneori, și din perspectiva prețului absolut și relativ de obținere a bunurilor.
Pentru a face față concurenței sunt folosite numeroase instrumente. Unele sunt în forța decizională a fiecărei firme : publicitatea, îmbunătățirea calității, reducerea costurilor, reînnoirea ofertei, ocordarea unor avantaje consumatorilor.
Concurența stimulează progresul general, dar mai ales progresul tehnico- economic
Concurența incită la inovație și creativitate, care favorizează creșterea eficienței, satisfacerea mai bună a nevoilor. Producătorii care vor să supraviețuiască într-un mediu concurențial nu se pot mulțumi cu succesul prezent. Se poate întâmpla ca bunul sau serviciul care se bucură de o apreciere favorabilă în prezent să nu treacă testul competitivității pe un interval mai lung de timp. De aceea, pentru un agent economic producător, condiția de a reuși pe o piață concurențială o constituie anticiparea și rapida adaptare la mutațiile mediului. Prin competiția continuă între agenții economici, concurența deschide perspective de profituri pentru toți participanții la jocul pieței, favorizându-i pe cei creativi și izolându-i pe cei care nu reușesc să se adapteze la cerințele pieței. Între concurență și progresul economic se manifestă o relație de interdependență, prezentată schematic astfel:
Figura 2.1 Interdependența concurență-eficiență-progres economic
Masura generală a progresului economic constă în eficiența economică. Într-o economie de piață funcțională, respectarea normelor privind concurența asigură progresul economic.
2.2. Implicațiile concurenței asupra eficienței economice
Eficiența economică reprezintă maximum de bunuri economice și valoare nouă ce se poate obține la un moment dat cu minimum de factori de producție utilizați și consumați. Aprecierea eficienței economice a unei activități presupune luarea în considerare a implicațiilor economice și sociale ale acesteia. eficiența reprezintă un indicator care reflectă raportul dintre rezulate și cheltuieli (efect/efort) sau dintre consumul de factori și rezultate (efort/efect), atunci în aprecierea eficienței schimburilor economice externe trebuie să se țină seama, pe lângă cheltuieli, și de efectele cuantificabile (în expresie monetară sau materială) cât și de cele deloc sau mai greu cuantificabile (sociale, culturale, politice etc.), atît de cele directe, cât și de cele pe termen lung, atât de efectele la scară microeconomică, cât și de cele macroeconomice.
O activitate economică este eficientă nu numai atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, ci pentru societate are eficiență reală dacă se desfășoară în condiții de compatibilitate cu mediul natural, evitând degradarea acestuia.
Creșterea eficienței economice presupune:
competiția liberă și loială dintre agenții economici;
cunoașterea cererii pe piață și anticiparea ei;
promovarea tehnologiilor moderne;
alegerea și utilizarea celor mai bune metode de management și gestiune.
Diversitatea economiilor țãrilor reflectată de diferite nivele de producție și de satisfacere a trebuințelor are la bază diferența de eficiență dintre acestea. Înseamnă că o economie de piață poate fi mai mult sau mai puțin eficientă față de alta. Eficiența se asociază cu cea mai bună utilizare a resurselor în scopul obținerii maximului de efect. Eficiența poate fi de natură tehnică sau economică.
Eficiența tehnicã exprimă condițiile existente în care un agent economic (sau ramură sau economie) înregistrează un maxim de efect prin folosirea resurselor disponibile în cea mai bună alternativă. Eficiența economică denumită și eficiența Pareto sau de distribuție exprimă condițiile în care nu numai, un sistem înregistrează eficiență tehnică, dar și satisface preferințele consumatorilor producând acele bunuri și servicii cerute de aceștia, adică pentru care există o nevoie solvabilă.
În acest fel, o economie devine eficientă dacă îndeplinește urmãtoarele condiții:
să existe pe piață mulți cumpărători și vânzători;
să genereze informație deplină;
să nu existe costuri tranzacționale adică acele cheltuieli legate de realizarea schimbului, care de cele mai multe ori sunt ridicate și ignorate; de exemplu, costul obținerii de informații este un cost tranzacțional;
să nu se manifeste efecte propagate, adică consumul sau producția unui individ, respectiv agent economic să nu afecteze direct bunăstarea celorlalți.
În practica economică, aceste condiții nu se regăsesc simultan, ceea ce înseamnă că piețele reale sunt imperfecte și chiar dacă se caracterizează prin atomicitate, adică există mulți vânzători și cumpărători de puteri economice apropiate, informația nu poate fi totală, iar costurile tranzacționale nu pot fi zero.
De aceea, sistemele economice au grade diferite de eficiență și aspiră la nivele superioare, iar intervenția statului urmărește creșterea acesteia. Evoluția eficienței economice reflectă raportul dintre echilibru și dezechilibru în economie. Desfășurarea unei activități eficiente (pentru întreprinderile existente) sau fundamentarea deciziei de implantare într-un nou sector (pentru întreprinderile noi) necesită urmărirea și analiza atentă a tuturor factorilor care se manifestă în cadrul sectorului respectiv, pentru a valorifica acțiunea factorilor favorabili și a preveni impactul negativ pe care îl poate avea acțiunea factorilor nefavorabili asupra activității întreprinderii.
Capacitatea de concurență caracterizează posibilitățile de adaptare a antreprenorului la condițiile de concurență mereu schimbătoare. Există câteva niveluri ale capacității de concurență ale antreprenorului.
Astfel, la primul nivel se presupune orientarea spre o anumită stabilitate a situației pe piață datorită alegerii reușite a segmentului pieței. În acest caz, influența concurențelor este neînsemnată, iar conducerea activității întreprinderii este îndreptată spre soluționarea sarcinilor de ordin interior.
La al doilea nivel e necesară cercetarea atentă a concurențelor, în special atunci când întreprinderile tind să imite concurenții-lideri în organizarea activității de producție, de deservire a consumatorilor,
Al treilea nivel se caracterizează prin faptul că succesul în lupta de concurență depinde nu numai de funcția de producție, dar și de funcția gestiunii, organizarea dirijării și eficacitatea sistemului de gestiune în ramură.Esențială pentru orice sistem economic este cunoașterea formelor de exprimare a eficienței economice și a modalităților sale de creștere. În Figura nr. 2.2 sunt prezentate cele mai frecvente forme și căi de creștere a eficienței economice.
Figura 2.2 Formele eficienței și modalitãțile de creștere.
În schimb, echitatea demonstrează modul în care rezultatul economic este distribuit membrilor societății. Aceasta înseamnă că un sistem economic, în general, poate atinge o performanță ridicată în ceea ce privește volumul producției, dar aceasta poate fi scãzută în planul viziunii societății dacă firma nu reușește să asigure o corectă alocare a bunurilor și serviciilor realizate. Echitatea este un principiu adeseori esențial în adoptarea deciziilor economice. Aceasta exprimă corectitudinea sau justețea unei măsuri sau intervenții economice. Echitatea nu trebuie confundată cu egalitatea sau echilibrul economic, ea fiind necesară și în condiții sau, mai ales, în condiții de inegalitate economicã. În Figura nr. 2.3 sunt prezentate caracteristicile echitãții ca principiu aplicat în economie.
Figura 2.3 Echitatea ca principiu cu aplicabilitate economicã
2.3. Importanța concurenței în reglarea forțelor pieței
Orice întreprindere își desfășoară activitatea într-un mediu determinat, în care întreține relații cvasi-permanente cu piața, deoarece ea intervine aici atât în calitate de furnizor, cât și de beneficiar. Desigur, eficiența activității depinde de modul ei de integrare în relațiile de piață, unde apar o serie de alți agenți economici cu care intră în competiție pentru obținerea unor condiții mai bune de producție, desfacere, efectuare a operațiunilor bănești sau a altor activități, în scopul obținerii de cât mai multe avantaje. Deoarece concurența este o luptă permanentă, în care primează interesele economice și care se soldează întotdeauna cu învinși și învingători, fiecare întreprindere trebuie să cunoască bine structura și intensitatea concurenței, cauzele succesului concurenților importanți, formele în care se manifestă, pentru ca pe această bază să -și evalueze șansele de supraviețuire, racordându-și la realitate, obiectivele prioritare și adoptând cele mai potrivite strategii concurențiale.
Complexul legăturilor în care intră un agent economic în lupta pentru crearea, menținerea sau mărirea avantajului său față de ceilalți agenți economici cu care își dispută fie resursele, fie clienții, fie și una și alta, constituie sistemul relațiilor de concurență.
Manifestarea concurenței este expresia gradului de dezvoltare și liberalizare economică și de aceea intensitatea ei este diferită de la o etapă la alta, de la un domeniu la altul, în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, reflectând în general măsura în care societatea este capabilă să stimuleze creativitatea agenților economici, asigurând funcționalitatea normală a sistemului economic. În acest fel, prin menținerea concurenței în limita normală, mecanismul concurențial își dovedește rațiunea de a fi, aceea de servi consumatorul.
Cel mai evident aspect al relațiilor de concurență aste cel denumit de altfel concurența propriu-zisă, care are loc între producători, deci între întreprinderi în calitatea lor de ofertanți, care-și dispută întâietatea în acapararea consumatorului (a clientului), fiecare încercând să satisfacă în cât mai mare măsură necesitățile acestuia în condiții de maximă eficiență. În acest scop, fiecare agent economic va folosi o gamă largă de forme și mijloace precum: calitatea cât mai bună a produsului, originalitatea lui, prețuri cât mai accesibile, prezentarea adecvată, plăcută, atractivă, promovare discretă, dar penetrantă etc.
Trebuie subliniat un fapt important, și anume acela, că obiectul concurenței nu-l constituie doar prețul, cum apare la prima vedere, ci și produsul, și distribuția și promovarea, care constituie elementele mixului de marketing. De aceea, specialiștii consideră, că de fapt, cauzele succesului unei întreprinderi se găsesc în: buna calitate a produsului, lansarea de produse noi, prețuri competitive, avantaje în privința costului, buna ei localizare, marimea și importanța firmei, dominarea canalelor de distribuire, metode de vânzare și distribuție, publicitate și promovare .
Aspectul cel mai frecvent și vizibil al relațiilor de concurență este cel ce se desfășoară între întreprinderile care realizează același produs și deci satisfac aceași necesitate, determinând concurența directă, ele disputându-și aceași clientelă. În această situație, delimitarea se realizează prin nivelul calitativ al produsului, originalitatea (marca produsului), nivelul de servire, garanțiile care se acordă post- vânzare , reprezentând concurența orizontală. Relațiile de concurență apar și între întreprinderile care realizează produse substituibile, cum sunt cele fabricate din materii prime naturale și sintetice (ex. țesături, cauciuc) în care un rol esențial revine calităților acestor produse, dar și prețurilor, politica de promovare a produselor constituind un mijloc eficace de a învinge în competiție. Acest gen de concurență se desfășoară pe verticală și are ca efect extinderea pieții unui producător pe seama concurenților.
Tot relații de concurență, de data aceasta indirectă, apar și între întreprinderile ce oferă produse total diferite, dar care se adresează acelorași cumpărători și sunt destinate acelorași utilizatori. De exemplu, pentru furnizorul de cafea, alți furnizori de cafea sunt concurenți direcți, dar furnizorii de ceai sunt concurenți indirecți.
Figura 2.4 Tipuri de concurență
În aceași categorie de concurență indirectă intră și întreprinderile care în cadrul pieții, își dispută aceleași venituri ale cumpărătorilor. Vor câștiga cei care vor reuși să-i convingă pe consumatori că alegând produsul sau serviciul lor își satisfac cel mai bine una din numeroasele lor necesități.
Indiferent de situația concurențială în care se află întreprinderea, este cert că ea trebuie să lupte, să reziste și ca să învingă, trebuie să obțină un avantaj prin: reducerea cheltuielilor de producție și desfacere, introducerea progresului tehnico-științific, extinderea proporțiilor producției etc.
Prin urmare, concurența reprezintă un puternic factor de stimulare pentru agenții economici în direcția sporirii și diversificării ofertei, a adaptării la necesitățile dinamice ale societății. În același timp, ea impune stabilirea prețurilor la cote reale, dar și alocarea resurselor limitate în așa fel încât să se asigure satisfacerea maximă a nevoilor mereu în creștere. De asemenea, ea conduce la eliminarea acelora care nu desfășoară o activitate eficientă.
Analiza pieței utilizează un set de concepte și tehnici pentru a obține o imagine clară asupra schimbării condițiilor pieței și asupra naturii și puterii forțelor concurențiale. Este un mod de gândire strategică asupra situației generale a unei piețe și concluzionarea dacă aceasta reprezintă o investiție atractivă pentru companii. Cadrul de lucru pentru analiza pieței și a concurenței este legată de găsirea unor răspunsuri adecvate pentru următoarele 7 întrebări:
care sunt principalele caracteristici economice ale pieței?
care sunt factorii datorită cărora se înregistrează modificări ale pieței, și care este impactul acestora?
care sunt factorii cheie care determină succesul sau eșecul concurențial?
care sunt forțele concurențiale care acționează pe piață și cât de puternice sunt acestea?
ce companii sunt cele mai puternice / slabe din punct de vedere concurențial?
care sunt viitoarele acțiuni ale concurenților?
cât de atractivă este piața în termenii obținerii unei profitabilității peste medie?
În loc de a se opri pe produs, analiza concurenței se poate face în termeni de nevoi și clientelă-țintă. De exemplu, un constructor de mașini deschis definește deseori concurența sa pornind de la alți fabricanți.
Privind din perspectiva clientului, el fabrică tot un “instrument de scris” care intră în concurență cu creionul, stiloul sau computerul personal. Luarea în considerare a nevoilor pieței lărgește concurența și sensibilizează întreprinderea asupra mizelor importante ale dezvoltării.
Identificarea câmpurilor de acțiune a cuplurilor produs-piață este fundamentală.. O întreprindere care caută să penetreze alte segmente trebuie să estimeze piața, cota de piață a fiecărui concurent și capacitatea sa de reacție, precum și obiectivele și strategiile.
În spatele fiecărui concurent și a strategiei sale se profilează o anumită misiune. Bineînțeles că fiecare întreprindere are ca obiectiv final maximizarea profitului, însă chiar și aici există diferențieri de la caz la caz. Unele firme dau prioritate performanțelor pe termen scurt, iar altele pe un termen cât mai lung, satisfăcându-și rezultatele imediate în concordanța cu traiectoria lor (obiectivele pe termen lung). Mai mult, se poate să se descopere că fiecare concurent dozează obiectivele sale în mod variabil și ponderează diferit rentabilitatea, cucerirea cotei de piață, cash-flow-ul, avansul tehnologic, imaginea .Obiectivele alese de un concurent depind de mărimea sa, tradiție, management și de condițiile economice.
2.4. Efectele pozitive genetate de funcționarea piețelor concurențiale
Piața concurențială este instituția central care face din preț mesagerul și instrumentul prin care se realizează alegerea, selecția și implicit discriminarea între cei care au și nu au acces la bunurile economice . Piața reprezintă principalul canal de comunicații prin care ansamblul agenților economici și în primul rând agenții ofertei și cei ai cererii obțin informații, își transmit și receptează mesaje pe baza cărora adoptă deciziile care vizează problema fundamentală a economiei : ce, cât, de unde și la ce preț să se achiziționeze bunurile. În calitate de canal de comunicație, piața pune în contact și interacțiune cunoștiințe, resurse și comportamente a milioane de agenți diferiți .Prin ea se realizează coordonarea oamenilor, activităților și firmelor, coordonare mijlocită prin informațiile și stimulentele /sancțiunile pe care le oferă. Informațiile și recompensele sunt receptate și interpretate sau comparate prin purtătorii lor : prețuri, profituri, drepturi de proprietate, salarii, date statistice, lucrări științifice, mass-media, internetul. Ele reflectă starea diferitelor domenii de activitate și piețe specifice și în funcție de care se fundamentează, se verifică și sunt revizuite deciziile privind : ce și cât să se consume, cât și cum să se producă, cât și unde să se investească, cât și unde să se muncească.
Acesta este sensul în care Adam Smith aprecia că piața liberă, prin mecanismul prețurilor și al altor informații, este ”mâna invizibilă” care realizează comunicarea, cooperarea și în ultimă instanță coerența a milioane de decizii individuale, generate de interese specifice.
Stimulentele obținute prin intermediul pieței sunt motorul economiei, iar în măsura în care sunt legate direct de rezultate vor genera inevitabile inegalități. Cu cât răsplata este mai strâns legată de rezultate, cu atât inegalitatea este mai mare, iar dacă stimulentele sunt mai mari, este mai mare și outputul economic și decalajele rezultate din repartiția primară a valorii adăugate nete.Concurența realizează deasemeni o selecție a producătorilor, având în vedere inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce privește eficacitatea. Astfel agenții economici slabi sunt eliminați. Ca urmare, resursele se vor concentra la dispoziția unităților capabile să le gospodărească și să le utilizeze rațional.
Concurența tinde să așeze în echilibru ramurile de producție, cererea și oferta, să transmită de la producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară creată prin creșterea productivității muncii. Fără această transmitere care implică reducerea prețurilor nu s-ar putea vinde cantitățile tot mai mari de bunuri, iar producția s-ar sufoca. Concurența asigură consumatorilor libertatea de a alege bunurile și serviciile și de a-și satisface la un nivel superior nevoile.
Deasemenea asigură alocarea rațională a resurselor- împiedică realizarea profitului de monopol de către agenții economici și repartizarea profiturilor proporțional cu contribuția agenților economici în procesul de producție și distribuție a mărfurilor. Spre deosebire de alte sisteme economice, economia de piață nu limitează tipurile de firme cărora li se permite să intre în competiție. Este permisă orice formă legală de organizare a activității economice, condiția reușitei pentru orice firmă fiind eficiența, respectiv obținerea de profit suficient în raport cu costurile. Prin mecanismul concurenței sunt stimulate activitățile eficiente și sunt penalizate cele ineficiente, resursele rare fiind alocate spre activitățile cele mai eficiente.
Concurența contribuie la creșterea gradului de satisfacere a cerințelor. În condițiile economiei de piață, raporturile ce se stabilesc între cantitatea vândută și prețurile de desfacere practicate relevă faptul că profitul mai mare rezultă din creșterea desfacerilor și mai puțin din practicarea de prețuri ridicate. Un preț rezonabil atrage o masă mare de clienți, ajungându-se astfel la un volum mai mare al desfacerii, în acest caz se va obține un profit egal cu cel ce s-ar fi putut acumula în eventualitatea creșterii prețurilor. Stimulând creativitatea producătorilor, concurența îi determină să se preocupe în permanență de maximizarea profitului și implicit, de satisfacerea în condiții bune a nevoilor de consum.
Concurența are însă și unele consecințe negative, atrăgând după sine și efecte secundare nedorite, ca de exemplu încercarea unor întreprinderi de a reduce costurile prin micșorarea salariilor, prin reducerea unor cheltuieli necesare protejării mediului, sau prin crearea unor bunuri de slabă calitate.
Pentru ca efectele concurenței să fie predominant benefice este necesară eliminarea atât a surplusului de concurență, cât și a insuficienței acesteia.
Structurile piețelor se diferențiază în funcție de:
numărul și forța economică a producătorilor și consumatorilor și, deci, de posibilitatea influențării prețului;
gradul de diferențiere al produselor dintr-o anumită categorie, corespunzătoare unei anumite trebuințe și de substituire a unor produse cu altele;
gradul de mobilitate a factorilor de producție (muncă, natură, capital);
gradul de transparență a piețelor (de certitudinea cunoașterii cererii și ofertei).
Piața concurențială determină utilizarea eficientă a resurselor limitate pentru statisfacerea multiplelor trebuințe individuale și sociale, reglează și stimulează producția astfel încât comportamentul producătorilor, orientat către maximizarea profitului, devine mijloc de realizare a scopului sistemului economic, respectiv optimizarea consumului, maximizarea satisfacerii trebuinței consumatorilor.
Relațiile concurențiale impun producătorilor promovarea progresului tehnic, scăderea costurilor și a prețurilor, creșterea cantitătii, calitătii și diversității bunurilor economice, îmbunătățirea distribuției și utilizării acestora.
În concluzie, concurența reprezintă principalul mecanism prin care activitățile economice sunt coordonate într-o economie de piață, cele mai importante direcții în care se manifestă rolul său fiind:
-satisfacerea cererii consumatorilor;
-promovarea inovației;
-alocarea eficientă a resurselor;
-limitarea puterii economice și politice;
-distribuția echitabilă a veniturilor.
Concurența are un impact deosebit atât asupra pieței, cât și asupra entităților care acționează pe piață. Datorită concurenței sunt de așteptat mutații în comportamentul tuturor purtătorilor cererii: producători, prestatori, instituții, dar mai ales în cel al consumatorilor individuali, ca rezultat al schimbărilor de valori, al opțiunilor pentru noi stiluri de viață. Mutații în sistemul de valori ale consumatorilor se vor produce și ca urmare a schimburilor socio-demografice, a modului de gestionare a timpului liber .
În anumite situații, concurența poate fi însoțită și de unele urmări negative: poate genera o tendință de încetinire a progresului tehnic datorită păstrării secretului tehnologic; poate antrena o creștere a costurilor datorită cheltuielilor excesive pentru reclamă și alte acțiuni; poate genera confruntări neloiale între competitori, risipirea resurselor ori sacrificarea intereselor unor consumatori (producția se orientează spre cei care își permit să cumpere, pierzând din vedere nevoile de consum ale celor cu venituri mici).
În general, societatea se teme de consecințele concurenței, deoarece oamenii își pot pierde locurile de muncă, creșterea șomajului fiind considerată o consecință directă a concurenței, în ansamblu însă, concurența reprezintă un factor esențial al progresului economic, o pârghie fundamentală a asigurării unei funcționări eficiente a economiei de piață.
Concluzii
Omul modern a ajuns sclavul modernității, ”confortul ne înlănțuie”, afirma Paul Valery. Fiecare nou produs apărut pe piața creează o nouă nevoie, astfel încât omul a ajuns dependent de acestea. Concurența este cea care ne asigură calitatea dorită raportată și în funcție de preț. Competiția implică coerența și consecvența. Firmele se întrec să-și ofere produsele care le asigură succesul pe piață. Reușita lor depinde de efortul de a se menține pe piață și de a oferi clienților ce se așteaptă de la ele.
Lumea contemporană este în căutare de soluții de creștere a eficienței alocării resurselor, de îmbunătățire a calității, de sporire a gradului de satisfacție a consumatorilor.
În prezent, concurența este considerată ca fiind un factor de primă importanță, prin care firmele sunt constrânse să devină eficiente, să ofere o gamă cât mai largă de produse și servicii, la prețuri mai mici, facilitând astfel bunăstarea consumatorilor și alocarea optimă a resurselor în societate. Concurența nu are o definiție unanim acceptată, ea având semnificație în funcție de context. Integrarea economică constituie o realitate a lumii contemporane, încă din a doua jumătate a secolului trecut, concretizată în colaborarea dintre economiile naționale în speranța maximizării bunăstării economice, prin intermediul unui proces de creștere și dezvoltare economică durabilă. Astfel, în perioada actuală, piața mondială a ajuns să fie caracterizată printr-o accentuare a concurenței, mai ales, pe acele segmente (de exemplu produse industriale) care asigură obținerea unor avantaje cât mai mari.
Criteriul esențial de diferențiere al piețelor este gradul de concentrare a producției, care determină gradul de influențare a pieței, a prețului, precum și gradul de satisfacere al consumului.
Gradul de concentrare este aproape nul pe piața concurenței perfecte, crește pe piața monopolistică, respectiv oligopolistă și este maxim în cazul monopolului.
Deciziile întreprinzătorilor pe piața concurențială vizează stabilirea dimensiunii optime a ofertei pentru obținerea unui profit maxim.
Maximizarea profitului de către producători, în condițiile pieței concurențiale, duce în ultimă instanță la maximizarea satisfacerii consumatorilor.Gradul de satisfacere al consumului este maxim în condițiile concurenței perfecte (situație ideală) și minim în condițiile pietei de monopol.
Extinderea practicilor neloiale a impus extinderea legislației de protecție a concurenței.
Antreprenorul deseori activează pe piață în condiții de concurență. Succesul pe piață îl are acel agent economic, care a atras atenția consumatorilor potențiali în modul cel mai reușit, a diversificat sortimentul producției fabricate, și-a concentrat toate eforturile pentru cucerirea unor noi segmente ale pieței.
Întreprinzatorii îsi stabilesc individual, sub imperiul propriilor interese și al restricțiilor impuse de piață, atât obiectivele cât si modalitățile de acțiune pentru îndeplinirea lor. Pe măsura dezvoltării economice, raționamentul bazat pe cerința de „a se consuma ceea ce se produce” este înlocuit cu altul, diametral opus, care pornește de la necesitatea de „a se produce ceea ce se consumă”. Această schimbare determină întreprinzătorii ca în opțiunile privind domeniul de plasare a capitalului și în deciziile privind creșterea și diversificarea producției să se pornească de la analiza situației concurențiale pe piața corelată cu dinamica previzibilă a mărimii și structurii cererii de consum.
Prin urmare, fiecare agent economic se află într-o competiție permanentă pentru acapararea clientelei, competiție care, prin formele și domeniile în care se desfășoară, reprezintă tocmai esența și formele de concretizare a concurenței economice.
Concurența e factorul determinant, esențial în succesul sau eșecul firmelor. Concurența determină oportunitatea acelor activități ale unei firme care pot contribui la performanța acesteia, cum ar fi inovațiile, o cultură unitară sau implementare judicioasă.
Concurența reprezintă un fenomen deosebit de important pentru viața economică, dar și pentru viața socială, deoarece ea reprezintă factorul motor care motivează, atât afacerile, cât si existența oamenilor. Este cert că omul, de când se naște și până moare, va încerca să se adapteze mediului natural, social și economic în care trăiește, ceea ce presupune că va trebui să cunoască ce înseamnă competiția. În primul rând, va concura cu sine însuși, pentru a-și depăși limitele și pentru a se situa într-o poziție favorabilă în societate. Apoi, va trebui să concureze cu alți competitori, evidențiindu-și anumite abilități, care îi vor permite situarea pe o poziție avantajoasă. Dacă ne referim la sfera economică, un agent economic va trebui să se raporteze permanent la ceilalți competitori de pe piață, jocul competiției fiind cel care va determina locul competitorilor în cadrul pieței. Desigur, că nu hazardul va fi cel care va determina această poziție ocupată în cadrul unei piețe, ci toate resursele și competențele de care dispune un agent economic și pe care le utilizează în lupta pentru câștigarea unei poziții dominante pe piață.
Dacă concurența este sau nu benefică pentru societate se poate afla numai în măsura în care, pe ansamblul economiei, deci la nivel macroeconomic, se înregistrează o creștere semnificativă de la o perioadă la alta, iar la nivelul unei unități economice, deci la nivel microeconomic, se observă câștigarea unei poziții competitive mai bune față de perioada anterioară.
În economia de piață, concurența este recunoscută ca fiind forța motrice a progresului și bunăstării. Convingerea conform căreia concurența în sine rezolvă toate problemele este la fel de lipsită de realism ca și cea comunistă, care considera că o economie strict planificată, controlată de instituții și regulamente, este perfectă.
O piață viabilă se bazează pe trei componente: concurență,instituții și regulamente, și colaborarea (relațiile) dintre furnizori, clienți, consumatori . Relațiile impun existența a minimum două părți în contact una cu cealaltă. Relația principală în sfera comercială este cea a schimbului dintre vânzător (furnizor) și consumator (cumpărător), client. Relațiile presupun un contact activ între părți, o interacțiune. În viața de fiecare zi, suntem înconjurați de relații: ca oameni de afaceri, consumatori sau membrii de familie. Relația dintre vânzător și cumpărător este relația fundamentală a activității desfășurate, schimbul de valori care constituie esența afacerilor. În domeniul afacerilor, consumatorul este singura justificare pentru producție.
Relația comerciant-consumator trebuie să se bazeze pe o loialitate reciprocă și necondiționată, și nu pe stratageme menite să atragă clientul. O atare orientare prezintă trei avantaje majore:
asigură fidelitatea clientului pentru un timp mai îndelungat, reducând astfel cheltuielile de comercializare (promovare);
consolidează securitatea și stabilitatea afacerii;
contribuie la eficientizarea economiei, fapt benefic atât firmelor, cât și cetățeanului.
O mare parte din indivizi, în special cei ce sunt marcați de spiritual progresului propriu , se află într-o continuă concurență atât cu ei înșiși cât și cu cei din jurul său. Pentru manifestarea acestei concurențe ,societatea a instituit anumite reguli care și-au pus amprenta pe comportamentul fiecărui agent economic.
Astfel au apărut metode de a concura cât mai sofisticate, utilizând cele mai diverse informații. Pornind de le cele de tip tehnic sau tehnologic și continuând cu cele de tip economic.
A știi unde te afli la un moment dat comparativ cu activitatea ta din trecut dar și în comparație cu alți agenți economici cu care te întâlnești sau te poți întâlni pe piață, îți dă posibilitatea de a-ți formula o strategie, un plan de acțiune pentru viitor.
Din punct de vedere tehnic și tehnologic specialiștii pot analiza produsele concurenței sau pot obține informații despre dotarea și licențele utilizate de aceasta. Pentru a putea formula însă o concluzie , este nevoie și de opinia unui specialist în analiză economică deoarece informațiile obținute pe această cale reprezintă o maximă sinteză a activitătii firmei și oferă o bună imagine a locului ocupat de aceasta pe piață. Mai mult, rezultatul urmărit de investitor este unul economic, acesta dorind ca investiția făcută să-i aducă un plus de valoare exprimată și de cele mai multe ori reprezentată chiar de o sumă de bani.
Bibliografie
1. Balaure, V., (coordonator), Marketing, Editura Uranus, București, 2002.
2. Cara, E.- Microeconomie, Editura ASEM, Chișinău ,1996.
3. Crețoiu ,G., Cornescu ,V., Bucur, I., Economie, Ed. C.H. Beck, București, 2008.
4. Dima,A.M., Mediul european de afaceri. Politica în domeniul concurențial, Editura ASE, București, 2007.
5. Dobrotă, N. (coord.), Economie politică , Editura Eficient, București, 1992.
6. Doval E., Analiza strategică a mediului concurențial, Editura Fundației România de Mâine, București, 2003.
7. Dudian, M., Economie-ediția II, Editura C.H.Beck, București,2008.
8. Gavrilă, I., Gavrilă, T., Competitivitate și mediu concurențial, Editura Economică, București, 2009.
9. Iancu,A., Tratat de economie vol.3 Piața, Concurența, Monopol, Editura Expert,București, 1992.
10. Moșteanu ,T., Concurența, abordări teoretice și practice, Editura Economică, București, 2000.
11. Popescu, C., Gavrilă ,I., Ciucur ,D., Teorie economică generală, vol. I, Microeconomie, Editura ASE, București, 2005.
12. Samuelson,A.P., Nordhaus, W., – Economie, ediția a XV-a , Editura Teora, București,2000.
13. Prigoreanu A., G.,- Teză de doctorat – Afirmarea în mediul concurențial. Evaluarea tehnică de benchmarking, 2006.
14. Stiglitz, J.E., Walsh, C.E., Economie, Editura Economică, București, 2005.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Influența Concurenței Asupra Eficienței ȘI Progresului Economic (ID: 116645)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.