Influenta Clivajului Post Comunismanti Comunism In Formarea Preferintelor Electorale
CUPRINS
Introducere 6
I.1 Tema lucrării 6
I.2 Relevanța lucrării pentru domeniul științelor politice 7
I.3 Ipoteză 8
I.4 Metodele utilizate în demersul de cercetare 9
I.5 Limite ale demersului de cercetare 11
II Capitolul 1 Cadrul teoretic și conceptual 12
Partide și sisteme de partide 12
Clivaje unidimensionale și clivaje multidimensionale 15
Teoria clivajelor politice și revizuirea ei în contextul prăbușirii regimurilor comuniste 17
Dihotomia post-comunism – anti-comunism 19
Formarea preferinței electorale în contextul spațiului est-european 20
Constructul teoretic al lucrării 24
Capitolul 2 Partidul Democrației Sociale din România – continuator al Frontului Salvării Naționale și promotor al economiei sociale de piață 25
2.1 Conducerea PDSR – cheia succesului electoral 25
2.2 Libertatea, egalitatea de șanse, solidaritatea – principii ale PDSR 26
2.3 Atitudini post-comuniste la nivelul electoratului PDSR 29
2.4 PDSR – partid post-comunist sau anti-comunist? 31
Capitolul 3 Convenția Democratică Română 2000 – valori naționale și absența unui lider charismatic 32
3.1 Conducerea CDR 2000 – lideri vechi și lideri noi, lipsiți de credibilitate 32
3.2 Doctrine diferite, câteva puncte comune 33
3.3 Atitudini anti-comuniste la nivelul electoratului CDR 2000 35
3.4 CDR 2000 , mai degrabă post-comunist sau mai degrabă anti-comunist? 37
Capitolul 4 Partidul Național Liberal – liberalism și atât? 38
4.1 Conducerea PNL – oameni noi și colaboratori ai Securității 38
4.2 Liberalismul economic – calea cea dreaptă pentru România? 39
4.3 Electoratul PNL-confuzii ideologice 41
4.4 PNL – nici post-comunist, nici anti-comunist? 43
Capitolul 5 Partidul România Mare – ofensiva doctrinei naționale 44
5.1 Conducerea PRM – controversată din perspectivă biografică 44
5.2 Doctrină națională și formulări populiste 45
5.3 Electoratul PRM-dependent și nepăsător față de trecut 47
5.4 PRM-opțiune vizibil post-comunistă 49
Capitolul 6 Partidul Democrat – libertatea mai presus de orice 49
6.1 Conducerea PD în anul 2000-pregătiri pentru schimbare 49
6.2 Libertatea și egalitatea de șanse – valorile supreme pentru PD 50
6.3 Ideologie modernă, dar electorat post-comunist 52
6.4 PD – nici post, nici anti-comunist 55
Capitolul 7 Alianța pentru România – anti-doctrinară, atipică, pragmatică 55
7.1 Conducerea ApR-feseniști reconvertiți 55
7.2 A treia republică – alternativa ApR 56
7.3 Electorat slab conturat ideologic cu atitudini contradictorii 58
7.4 ApR-partid efemer, dar unicat 60
III. Concluzii 61
III.1 Structura electoratului românesc 61
III.2 Sistemul de partide din România conform clivajului post-comunism – anti-comunism 63
III.3 Clivajul post-comunism – anti-comunism și rolul în formarea preferinței electorale 64
Bibliografie
=== l ===
CUPRINS
Introducere 6
I.1 Tema lucrării 6
I.2 Relevanța lucrării pentru domeniul științelor politice 7
I.3 Ipoteză 8
I.4 Metodele utilizate în demersul de cercetare 9
I.5 Limite ale demersului de cercetare 11
II Capitolul 1 Cadrul teoretic și conceptual 12
Partide și sisteme de partide 12
Clivaje unidimensionale și clivaje multidimensionale 15
Teoria clivajelor politice și revizuirea ei în contextul prăbușirii regimurilor comuniste 17
Dihotomia post-comunism – anti-comunism 19
Formarea preferinței electorale în contextul spațiului est-european 20
Constructul teoretic al lucrării 24
Capitolul 2 Partidul Democrației Sociale din România – continuator al Frontului Salvării Naționale și promotor al economiei sociale de piață 25
2.1 Conducerea PDSR – cheia succesului electoral 25
2.2 Libertatea, egalitatea de șanse, solidaritatea – principii ale PDSR 26
2.3 Atitudini post-comuniste la nivelul electoratului PDSR 29
2.4 PDSR – partid post-comunist sau anti-comunist? 31
Capitolul 3 Convenția Democratică Română 2000 – valori naționale și absența unui lider charismatic 32
3.1 Conducerea CDR 2000 – lideri vechi și lideri noi, lipsiți de credibilitate 32
3.2 Doctrine diferite, câteva puncte comune 33
3.3 Atitudini anti-comuniste la nivelul electoratului CDR 2000 35
3.4 CDR 2000 , mai degrabă post-comunist sau mai degrabă anti-comunist? 37
Capitolul 4 Partidul Național Liberal – liberalism și atât? 38
4.1 Conducerea PNL – oameni noi și colaboratori ai Securității 38
4.2 Liberalismul economic – calea cea dreaptă pentru România? 39
4.3 Electoratul PNL-confuzii ideologice 41
4.4 PNL – nici post-comunist, nici anti-comunist? 43
Capitolul 5 Partidul România Mare – ofensiva doctrinei naționale 44
5.1 Conducerea PRM – controversată din perspectivă biografică 44
5.2 Doctrină națională și formulări populiste 45
5.3 Electoratul PRM-dependent și nepăsător față de trecut 47
5.4 PRM-opțiune vizibil post-comunistă 49
Capitolul 6 Partidul Democrat – libertatea mai presus de orice 49
6.1 Conducerea PD în anul 2000-pregătiri pentru schimbare 49
6.2 Libertatea și egalitatea de șanse – valorile supreme pentru PD 50
6.3 Ideologie modernă, dar electorat post-comunist 52
6.4 PD – nici post, nici anti-comunist 55
Capitolul 7 Alianța pentru România – anti-doctrinară, atipică, pragmatică 55
7.1 Conducerea ApR-feseniști reconvertiți 55
7.2 A treia republică – alternativa ApR 56
7.3 Electorat slab conturat ideologic cu atitudini contradictorii 58
7.4 ApR-partid efemer, dar unicat 60
III. Concluzii 61
III.1 Structura electoratului românesc 61
III.2 Sistemul de partide din România conform clivajului post-comunism – anti-comunism 63
III.3 Clivajul post-comunism – anti-comunism și rolul în formarea preferinței electorale 64
ABSTRACT
Lucrarea de față urmărește să analizeze clivajul post-comunism – anti-comunism și manifestările sale în societatea Românească după 1989, cu particularizare pe momentul electoral 2000, singurul pentru care există suficiente informații utile într-un astfel de demers. La momentul actual, dezbaterea privind moștenirea comunistă continuă să fie de actualitate în spațiul public românesc, fiind una din temele predilecte din campania electorală a actualului președinte Traian Băsescu, dar și subiectul unei propuneri legislative cu caracter punitiv prin care reprezentanților nomenclaturii și poliției politice comuniste să le fie interzis accesul la anumite funcții publice. Am considerat util un astfel de demers întrucât identificarea mecanismelor de formare a preferinței electorale, precum și a liniilor directoare ale programelor partidelor politice raportat la clivajul post-comunism – anti-comunism, reprezintă o inițiativă prin care se pot extrage informații aplicabile în contexte temporale diferite și care pot fi utilizate în cadrul unei cercetări ulterioare
Acest demers de cercetare este circumscris ipotezei conform căreia în determinarea preferinței electorale a românilor clivajul post-comunism – anti-comunism are un rol decisiv. Pentru a facilita testarea acestei ipoteze am recurs la statuarea a două ipoteze de lucru: la nivelul mentalului colectiv persistă reziduuri comuniste, recte valori și atitudini și sistemul de partide din România este structurat în funcție de clivajul post-comunism – anti-comunism. În conformitate cu aceste ipoteze, structura lucrării s-a axat într-o primă fază pe expunerea principalelor teorii referitoare la clivaje politice, sisteme de partide și formarea preferinței electorale, precum și identificarea structurii teoretice a lucrării prin preluarea teoriei Alinei Mungiu Pippidi conform căreia distincția dintre partidele post-comuniste și cele anti-comuniste se întemeiază pe trei criterii: conducerea, doctrina și cultura politică a votanților.
Ulterior am detaliat aceste criterii prin analiza a șase partide semnificative pentru momentul electoral 2000: PDSR, CDR 2000, PNL, PRM, PD și ApR. Conform acestor criterii în România pot fi identificate două partide post-comuniste, recte PDSR și PRM, contrabalansate de două partide anti-comuniste, CDR 2000 și PNL. În același timp însă din cele șase partide avute în vedere , două nu pot fi încadrate cu fermitate în nici una dintre aceste două categorii, recte PD și ApR, neîndeplinind criteriile nici din punct de vedere al anti-comunismului, nici din punct de vedere al post-comunismului, deși la nivelul electoratului în cazul ambelor persistă reziduuri comuniste identificate prin variabila „comunismul a fost o idee bună, dar greșit aplicată”.
În cazul variabilelor selectate ca indicatori ai post sau anti-comunismului, precum „comunismul a fost o idee bună, dar greșit aplicată”, ”întreprinderile de stat ar trebui susținute de guvern”, „statul ar trebui să controleze economia națională”, „situația chiriașilor și nu cea a proprietarilor ar trebui să ne preocupe”, restituirea proprietăților imobiliare și a pădurilor nu este o chestiune importantă, acestea s-au dovedit relevante în conturarea opțiunii electorale confirmă cel puțin parțial ipoteza, în sensul în care într-adevăr acest clivaj influențează formarea preferinței electorale, dar atâta timp cât nu am avut în vedere indicatori și pentru alte clivaje nu putem susține că acesta este determinantul decisiv.
Astfel, concluziile acestui studiu afirmă că sistemul de partide din România în anul 2000 era vizibil influențat de clivajul post-comunism – anti-comunism, aceeași dihotomie persistând și la nivelul electoratului, chiar dacă unele atitudini post-comuniste puteau fi determinate de contextul respectiv.
INTRODUCERE
I.1 Tema lucrării
Spațiul Europei Centrale și de Est se distinge prin caracterul de unicitate conferit de evoluțiile istorice, culturale și politice, unicitate care în planul analizelor din științele sociale se traduce prin necesitatea structurării unor metodologii și teoretizări inovatoare, care să reflecte și să explice realitățile acestei regiuni. Perioada post-comunistă a relevat pentru știința politică construcția unor noi teorii sau adaptarea celor elaborate din perspectivă occidentală astfel încât demersurile analitice și explicative să poată fi aplicate în studiul tranziției, al schimbărilor profunde din toate domeniile. Dintre domeniile care au suscitat interes din partea cercetătorilor, clivajele politice și aplicabilitatea lor într-un spațiu cu o evoluție socială distinctă se diferențiază prin relevanța atât în explicarea configurării sistemului de partide cât și în identificarea cauzelor conflictelor latente sau manifeste de la nivelul societății.
Specificitatea condițiilor socio-politice a determinat construcția unei teorii a clivajelor pornind de la cea statuată de Stein Rokkan și Martin Lipset, dar care să permită utilizarea ei pentru toate țările din acest spațiu și care să fie un factor cheie în studierea diferențelor dintre tranzițiile post-comuniste. Această nouă teorie a venit ca o necesitate pentru a identifica efectele revoluțiilor anti-comuniste și pentru a măsura importanța persistenței reziduurilor mentale comuniste în evoluțiile sistemelor politice ale țărilor în tranziție din Europa de Est. Particularizând pe cazul României, analiza clivajului post-comunism – anti-comunism s-a impus prin dezbaterea referitoare la menținerea în structuri de conducere a unor reprezentanți ai nomenclaturii comuniste, dar și prin atitudinile rezistente la schimbare manifestate la nivelul cetățenilor și concretizate prin conflicte deschise, precum cele din perioada 1990-1991, dar mai ales prin sprijinul acordat unor actori politici care promovau ideea unei tranziții lente.
La momentul actual, dezbaterea privind moștenirea comunistă continuă să fie de actualitate în spațiul public românesc, fiind una din temele predilecte din campania electorală a actualului președinte Traian Băsescu, dar și subiectul unei propuneri legislative cu caracter punitiv prin care reprezentanților nomenclaturii și poliției politice comuniste să le fie interzis accesul la anumite funcții publice. În ce măsură onestitatea lui Traian Băsescu în a-și recunoaște originea sa comunistă, precum și extinderea aceleiași anateme și asupra contra candidatului său a avut un impact asupra electoratului? Care ar fi beneficiile pentru consolidarea democratică din interzicerea unei categorii de oameni a exercitării unui drept constituțional? Cât timp mitul conspirației securiste va fi scos în față pentru a explica diverse neajunsuri? Sunt doar câteva din întrebările legitime care domină societatea românească. Lucrarea de față nu va încerca să răspundă direct la ele, dar va căuta să identifice unor explicații pentru persistența unui asemenea tip de atitudini.
I.2 Relevanța lucrării pentru domeniul științelor politice
Demersul din această lucrare va avea două axe fundamentale de argumentație, sistemul de partide românesc și comportamentul electoral, ambele circumscrise teoriei clivajului post-comunism – anti-comunism. Un asemenea demers poate părea redundant la 15 ani de la prăbușirea regimului comunist, însă așa cum am demonstrat anterior dezbaterea privind post-comunismul continuă să fie pregnantă în societatea românească. Absența datelor consistente referitoare la alegerile din 2004 va limita din relevanța actuală a demersului. Cu toate acestea consider că identificarea mecanismelor de formare a preferinței electorale, precum și a liniilor directoare ale programelor partidelor politice raportat la clivajul post-comunism – anti-comunism, reprezintă o inițiativă prin care se pot extrage informații aplicabile în contexte temporale diferite și care pot fi utilizate în cadrul unei cercetări ulterioare.
Relevanța lucrării de față constă și în necesitatea identificării unor mutații la nivelul psihologiei politice, care operează la nivel intra-individual, înțeleasă ca sumă a identității politice, recte credințe, valori, atitudini, ideologii politice proprii, a sistemului normativ propriu, ilustrat prin normele și obiceiurile sociale adoptate, și a statusului politic, caracterizat de identificarea de grup, afilierea și resursele politice personale.
De asemenea, discuțiile referitoare la consistența ideologică a partidelor românești și afilierile lor la familiile europene argumentează necesitatea unei revizuiri a teoriei clivajelor specifice regiunii est-europene pentru a identifica în ce măsură dihotomia post-comunism – anti-comunism rămâne de actualitate la nivelul sistemului de partide sau dacă în opțiunea de vot valorile post-comuniste joacă un rol determinant. De aceea o lucrare precum cea de față, prin care să fie analizată actualitatea clivajului post-comunism – anti-comunism și rolul său ca variabilă independentă în conturarea preferințelor electorale ale românilor continuă să fie relevantă pentru dezvoltarea studiilor de știință politică în spațiul românesc.
La nivelul politicii practice relevanța lucrării se traduce prin necesitatea partidelor politice de a beneficia de studii prin care să fie analizată structura electoratului, valorile și principiile care îl animă, astfel încât acestea să constituie fundamentul construirii de strategii electorale care răspund așteptărilor cetățenilor. De asemenea, în contextul integrării în Uniunea Europeană și necesității implementării unor noi reguli și practici, identificarea unor reziduuri mentale și instituții informale care pot împiedica emergența unor noi instituții se constituie într-un imperativ al procesului de construire a unor programe viabile pentru informarea cetățenilor.
I.3 Ipoteză
Ipoteza pe care se axează demersul argumentativ al acestei lucrări este aceea că în determinarea preferinței electorale a românilor clivajul post-comunism – anti-comunism are un rol decisiv. Pentru a facilita testarea acestei ipoteze am recurs la identificarea a două ipoteze de lucru: (1) la nivelul mentalului colectiv persistă reziduuri comuniste, recte valori și atitudini și (2) sistemul de partide din România este structurat în funcție de clivajul post-comunism – anti-comunism. Am optat pentru aceste două afirmații întrucât ele reprezintă etape în testarea ipotezei generale. Astfel prima ipoteză de lucru se va axa pe identificarea valorilor caracteristice electoratului român și în ce măsură acestea se înscriu în tipologia valorilor determinate de socializarea din timpul perioadei comuniste. În același timp, prin testarea celei de-a doua ipoteze vom urmări în ce măsură aceleași valori sunt prezente și în programele partidelor politice, care ar răspunde astfel așteptărilor electoratului. În plus pentru validarea ipotezei generale, voi recurge la date și metode statistice prin care să corelez informațiile obținute anterior.
Structura lucrării se va axa pe identificarea cadrului teoretic necesar susținerii argumentației și validării ipotezelor, iar ulterior acestei etape cele două ipoteze de lucru vor fi supuse testării prin date empirice. Voi analiza principalele partide politice în România anului electoral 2000, într-o ordinea aleatoare, Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), Convenția Democrată Română 2000 (CDR 2000), Partidul Național Liberal (PNL), Partidul România Mare (PRM), Partidul Democrat (PD) și Alianța pentru România (ApR). În cadrul analizei voi urmări trei criterii, prin care să fac distincția dintre partide post-comuniste și partide anti-comuniste, dar și între electorat post-comunist și electorat anti-comunist, testând astfel ambele ipoteze de lucru.
În finalul lucrării, datele obținute prin testarea celor două ipoteze de lucru vor fi corelate astfel încât să fie identificate argumentele necesare validării sau invalidării ipotezei generale. De asemenea, voi urmări și evidențierea potențialelor consecințe asupra evoluției societății românești, determinate de factorii ce țin de manifestarea clivajului post-comunism – anti-comunism.
I.4 Metodele utilizate în demersul de cercetare
Pentru a testa ipotezele expuse anterior am recurs la combinarea unor metode cantitative și calitative, care să se completeze reciproc și prin care să extrag argumentele necesare validării ipotezelor. Astfel, principalele metode la care voi recurge pe parcursul demersului argumentativ sunt analiza de conținut și analize cantitative de asociere și stabilire a relevanței variabilelor independente, recte valori post sau anti-comuniste asupra variabilei independente, opțiunea de vot. În continuare voi detalia acest cadru metodologic pentru a evidenția justificarea și relevanța acestuia în contextul studiului de față.
„Analiza conținutului reprezintă o modalitate calitativ-cantitativă de studiere a comunicării, dar nu numai a conținutului manifest al acestuia, ci și a celui latent…pentru a trage concluzii privind individul și societatea sau comunicare însăși, ca proces de interacțiune socială”. Dintre procedeele analizei de conținut voi utiliza analiza tendinței, care pornește de la analiza frecvențelor, recte „determinarea numărului de apariții ale unităților de înregistrare în sistemul categoriilor de analiză”, însă analiza tendinței urmărește „să pună în evidență, în cadrul comunicării, orientarea(atitudinea) pozitivă, neutră sau negativă a emițătorului față de o persoană, o idee, un fapt social, un eveniment istoric”. Întrucât analiza de conținut va fi utilizată în analiza programelor partidelor politice am considerat necesar a nu reduce demersul de cercetare la o simplă înfățișare a frecvențelor de apariție a valorilor post sau anti-comuniste, ci să extindem pe cale de consecință analiza la atitudinile pe care respectivul partid le are față de aceste valori. Grila de analiză va include următoarele categorii care să reflecte atașamentul față de valori post sau anti-comuniste: egalitatea, libertatea, proprietatea, stat minimal, stat paternalist, naționalismul, economie de piață. Unitatea de înregistrare va fi fraza, iar paragraful, unitatea de context. Am optat pentru aceste categorii întrucât acestea se înscriu în definițiile conceptele de post-comunism și anti-comunism, diferențiind practic cele două orientări. Atunci când voi opera clarificarea conceptuală a acestor termeni vor fi evidente distincțiile în ceea ce privește opțiunea între egalitate sau libertate, stat minimal sau stat paternalist, economie de piață sau economie centralizată etc. Menționez de asemenea că analiza de tendință pe care o voi realiza nu va respecta întrutotul regulile stricte ale metodologie, neurmărind să obțin date numerice, relevante într-adevăr, ci mai degrabă să urmăresc linia discursivă a textului.
În ceea ce privește metodele cantitative, studiul de față va recurge la metode statistice de analiză a corelațiilor dintre diverse variabile, astfel încât să fie identificată ponderea clivajului post-comunism – anti-comunism în determinarea formării preferințelor electorale. Analiza va fi efectuată asupra datelor din sondajul realizat de Centrul pentru Sociologie Urbană și Regională(CURS) în anul 2000, la comanda Societății Academice din România(SAR). Variabila dependentă pe care o voi lua în considerare va fi opțiunea de vot, recodificată dihotomic sub forma votului pentru PDSR, PD, ApR, PRM, PNL și CDR2000. Pentru variabilele independente voi utiliza aceleași categorii ca și în cazul analizei de conținut asupra programelor partidelor politice, iar întrebările selectate au fost: „Oamenii politici trebuie să declare dacă au lucrat sau nu pentru fosta Securitate? În ce măsură sunteți sau nu de acord cu următoarea afirmație: comunismul a fost o idee bună, dar care a fost aplicată greșit? Cât de important considerați este ca întreprinderile de stat trebuie susținute de către Guvern? Dar, că oamenii și nu Guvernul ar trebui să facă ceva pentru a trăi mai bine? Dar că proprietățile imobiliare confiscate de regimul comunist ar trebui integral restituite? Dar că pădurile aflate cândva în proprietate privată trebuie restituite proprietarilor de drept? Sau că situația chiriașilor din casele naționalizate și nu cea care ar trebui să ne îngrijoreze? Cum apreciați importanța afirmației scopul privatizării este ca proprietatea de stat să treacă repede și indiferent de preț în mâini private ? Dar aceea că statul trebuie să controleze economia națională?” În capitolul dedicat stabilirii ponderii clivajului post-comunism – anti-comunism în formarea preferințelor electorale, voi prezenta detaliat și modul în care aceste variabile au fost recodificate.
I.5 Limite ale demersului de cercetare
Înainte de a construi logica argumentativă a demersului de cercetare, consider necesar a statua care sunt limitele care intervin în a diminua relevanța academică a prezentului studiu. În primul rând, așa cum menționam la începutul lucrării, nu există date suficiente astfel încât ipotezele să poată fi testate în condiții optime. Pentru perioada electorală 2004, la fel ca și în anii ’90, nu au fost efectuate cercetări sociologice care să măsoare valorile prezente la nivel societal, precum și impactul acestora asupra comportamentului electoral. Limitarea lucrării doar la perioada electorală din anul 2000 are drept consecință o diminuare a relevanței studiului pentru perioada actuală, deși valorile și atitudinile prezente la nivelul societății comportă mutații în perioade temporale prelungite. De asemenea, studiul de față poate servi drept fundament pentru cercetări ulterioare care vor beneficia de informații empirice actualizate.
Trebuie menționat și că lucrarea de față nu și-a propus elaborarea unui model de vot inclusivist , ceea ce are drept efect o limitare a analizei doar la variabile care reflectă credințe, valori, atitudini post sau anti-comuniste și ignorarea altor factori care influențează comportamentul electoral. Consider însă că prin natura ipotezelor statuate în debutul lucrării, nu este necesar a include și alte variabile, acestea neprezentând relevanță pentru acest demers de cercetare. În același timp nu cred că variabilele luate în considerare acoperă întregul spectru al clivajului post-comunism – anti-comunism întrucât baza de date utilizată nu includea unii factori atitudinali relevanți pentru tema de față , fapt relevat și de comparația cu sondajul utilizat în „Democrația și alternativele ei” de Richard Rose, William Mishler și Christian Haerpfer. Sondajul „Barometrul Noilor Democrații” redat prin respectivul volum a fost inițiat de societatea Paul Lazarsfeld din Viena în 1991 și cu o arie de cercetare extinsă pe nouă state foste comuniste, inclusiv România, iar printre variabilele suplimentare avute în vedere se numără „sprijinul față de regimul democratic” sau „percepția asupra democrației și alternativelor ei”.
Un alt factor limitator al relevanței concluziilor acestei lucrări îl constituie caracterul deseori demagogic al programelor partidelor politice românești, ale căror afirmații nu sunt susținute și prin politici publice coerente și consistente prevederilor doctrinare. Cu toate acestea consider însă că o analiză asupra acestor programe va oferi o imagine de ansamblu asupra manifestărilor clivajului post-comunism – anti-comunism la nivelul sistemului de partide.
II
Capitolul 1 Cadrul teoretic și conceptual
Partide și sisteme de partide
În cele ce urmează voi recurge la o clarificare a principalelor concepte utilizate pe parcursul lucrării, precum și la o detaliere a teoriilor în baza cărora funcționează logica argumentativă a acestui studiu. Structura acestui capitol va include definirea partidelor și a sistemelor de partide, cu particularizare pe cazul României post-1989, teoriile dezvoltate în domeniul clivajelor politice și a manifestării acestora în spațiul est-european, accentuând semnificația și relevanța clivajului post-comunism – anti-comunism și explicitând în același timp și opțiunile pentru categoriile de analiză în ceea ce privește identificarea atitudinilor și valorilor post și anti-comuniste, pentru ca în cele din urmă să argumentez modul în care se formează preferințele electorale raportat la clivajele politice. De asemenea o parte separată a acestui capitol o va constitui identificarea și detalierea principalelor studii cu o temă similară celei de față și care se constituie în modele pentru demersul meu argumentativ.
Pentru definirea și analiza partidelor și sistemelor de partide voi recurge la sinteza conceptuală realizată de George Voicu în lucrarea „Pluripartidismul. O teorie a democrației” , considerând că aceasta răspunde obiectivelor iterate anterior. Astfel, Voicu remarcă „o extraordinară unitate în diversitate a diverselor definiții date partidelor politice”, identificând însă trei elemente comune tuturor definițiilor: „(1)partidul politic este o asociație de tip liber-voluntar, (2),având drept liant un proiect politic(ideologie, doctrină, credință, opinie, idei sau vederi politice), (3)în numele căruia acționează pentru a cuceri puterea(parțial sau total) prin intermediul alegerilor și pentru a o exercita nemijlocit”. Având în vedere faptul că din perspectivă sociologică accentul în definirea partidelor cade pe conceptul de „organizație partizană”, consider necesar a statua și cele patru caracteristici ireductibile ale acestuia, conform teoriei dezvoltate de Joseph LaPalombara și Myron Weiner. Aceștia consideră că o organizație partizană este „durabilă, în sensul că trebuie să aibă o speranță de viață politică superioară liderilor săi, completă, în sensul că ea trebuie să se întindă de la nivelul central până la eșaloanele locale, are o voință deliberată de a exercita în mod direct puterea, singur sau cu alte partide la nivel local sau/și național în sistemul politic existent sau într-un sistem politic nou, și, nu în ultimul rând, are voința de a căuta sprijin popular atât la nivelul militanților, cât și a alegătorilor”.
În ceea ce privește rolul partidelor într-o societate democratică, Leon D. Epstein aserta că „partidele s-au dezvoltat în toate țările democratice ca mediatori între interesele societale și stat”. Aceeași viziune este împărtășită și de Otto Kirchheimer care „descrie partidele ca și curele de transmisie permanent organizate între populație și guvern, fără de care politici responsive în fața oamenilor ar fi de neimaginat.” Pe de altă parte Timothy Colton opinează că, „chiar dacă partidele s-ar putea să joace și alte roluri consecinționale, cum ar fi coordonarea adunărilor legislative și socializarea cetățenilor, rațiunea lor de a fi este pentru a contesta și controla alegerile.”
Definirea sistemului de partide pornește de la definiția sistemului social, o „pluralitate de actori individuali aflați în interacțiune.” Ca elemente de particularizare a sistemelor de partide, trebuie avute în vedere „similitudinile și deosebirile care există în structurile interioare ale fiecărui partid component al sistemului, distingându-se astfel sisteme de partide centralizate și descentralizate, de partide totalitare și de partide specializate, de partide suple și de partide rigide, etc.” Un alt nivel de analiză al sistemelor de partide, condiționat de o perspectivă holistă și o viziune comparativistă, presupune considerarea unor criterii multiple, precum „numărul partidelor, dimensiunile și tipul lor, alianțele, localizarea geografică, repartiția politică, etc” și a raporturilor între aceste caracteristici. Blondel limitează numărul variabilelor care trebuie luate în considerare în definirea sistemelor de partide la cinci: „numărul lor, importanța lor relativă, baza ideologică, natura socială a susținătorilor, precum și caracteristicile organizării și ale conducerii lor”.
După această prezentare conceptuală cu privire la tipologia și caracteristicile generale identificate de politologi cu privire la sistemele de partide, voi particulariza în cele ce urmează pe specificitatea sistemelor de partide în Europa Centrală și de Est. Astfel se pune problema în ce măsură sistemele de partide din Europa post-comunistă pot fi încadrate în categoria sistemelor structurate de partide, așa cum le definea Giovanni Sartori, adică „partidele de masă au înlocuit partidele de cadre(sau de notabili).” Novak argumentează că partidele din Europa de Est se apropie mai degrabă de pattern-ul partidului de cadre decât cel de mase, ceea ce nu semnifică însă că în mod automat trebuie incluse în categoria sistemelor nestructurate de partide, întrucât aceeași tendință este vizibilă și la nivelul democrațiilor occidentale.
Politologul ceh consideră că emergența sistemelor de partide în Europa Centrală și de Est este strâns corelată derulării unei anumite perioade de timp în tranziția către democratizare. Chiar dacă durata acestei perioade nu poate fi generalizată pentru întreg spațiul post-comunist, Novak propune o schemă cronologică aplicabilă la majoritatea țărilor din regiune, articulând drept principal criteriu corelarea cu primele trei alegeri libere. Prima fază corespunde în viziunea lui Novak etapei organizării primelor alegeri libere, etapa fiind marcată în general de „lupta purtată de un front pentru democrație și împotriva regimului(care poate fi legată de obținerea independenței sau a autonomiei).” A doua fază constă în diferențierea și dezintegrarea acestor mișcări sau fronturi, ceea ce duce la apariția unor noi partide, diferențierea producându-se predominant în cadrul Parlamentului. Presupoziția lui Novak este că abia a treia rundă de alegeri libere poate fi marcată de stabilizarea relativă a sistemului de partide.
La rândul lor, Mary Kaldor și Ivan Vejvoda, opinează că „după 1989 au apărut trei tipuri principale de partide: comuniștii s-au reorganizat sub diferite nume și cu o tendință mai mult spre centru-stânga; alte partide au încercat să continue tradiția partidelor formate înainte de anii ’40; partide în întregime noi au apărut cel mai adesea înființate de foști dizidenți sau alte persoane care nu au fost legate direct de fosta nomenclatură comunistă”
1.2. Clivaje unidimensionale și clivaje multidimensionale
Dintre paradigmele explicative utilizate în științele sociale , cea conflictuală conform căreia viața politică este circumscrisă unui conflict permanent între minoritatea ce se află pe poziții de putere și majoritatea lipsită de putere este una dintre cele mai răspândite. În acest sens clivajele politice se definesc prin diferențe valorice semnificative care structurează societatea în două sau mai multe grupuri semnificative care se confruntă pentru cucerirea pozițiilor de putere. După existența unuia sau mai multor conflicte distingem între clivaje unidimensionale, reprezentate de clivajul stânga – dreapta, și clivaje multidimensionale, fundamentate pe ideea că opoziția dintre revoluția politică și cea industrială a generat o escaladare a conflictului european, manifestându-se patru tipuri de clivaje : centru-periferie, stat-biserică, rural-urban și angajat-patron.
În ceea ce privește clivajul stânga-dreapta, relevanța lui pentru spectrul politic contemporan este din ce în ce mai contestată, teoria lui Norberto Bobbio conform căreia partidele tind să se deplaseze spre centru căpătând din ce în ce mai mulți adepți. Bobbio susține că cei doi termeni antitetici, „dreapta” și „stânga”, sunt obiectul desemnării de mai bine de două secole a contradicției dintre ideologiile și mișcările în care s-a scindat domeniul politic, eminamente conflictual în planul acțiunii, dar și în planul teoriei. Paradoxal, deși sunt termeni opuși, excluzându-se în mod reciproc, în același timp sunt și atotcuprinzători în sensul în care privind partea esențială a diadei, o doctrină nu poate fi decât de stânga sau de dreapta. Bobbio minimalizează actualitatea clivajului stânga-dreapta, desuetudinea fiind pusă în evidență prin apariția „centrului”- spațiul central dintre cele două extreme. Vechiul dualism este considerat desuet și ca o consecință a faptului că societatea e4ste în continuă schimbare, că au apărut probleme politice noi, astfel încât noile mișcări nu se încadrează în schema tradițională de contrapunere dintre dreapta și stânga.
În contextul acesta, teoria clivajelor multidimensionale, dezvoltată de Stein Rokkan și Martin Lipset, a dobândit o nouă relevanță, dovedindu-se mult mai inclusivistă și reflectând cu o mai mare acuratețe realitățile socio-politice. Demersul lui Lipset și Rokkan se fundamentează pe ideea că opoziția dintre revoluția politică și cea industrială a generat o dezvoltare a conflictului european. În acest sens, revoluția politică a determinat manifestarea a două tipuri de clivaj, centru-periferie și stat-biserică, iar revoluția industrială a generat alte două clivaje, rural-urban și angajat-patron. Clivajul stat-biserică este considerat ca fondator al lumii moderne și evidențiază primordialitatea statului în raport cu individul. Clivajul centru-periferie este un produs al procesului de construcție a statului centralizat sau statul-națiune și are la bază conflictul dintre capitală(centru) și provinciile care sunt asimilate politic și cultural. Pe aceste coordonate se disting două tipuri de partide, naționaliste și regionaliste/autonomiste ce întrunesc atașamentul politic al populației în funcție de așteptările acesteia.
Clivajul rural-urban reprezintă o consecință directă a revoluției industriale și este ilustrat de dezvoltarea zonei urbane în raport cu cea rurală, dezvoltare care determină o realocare a resurselor în favoarea zonei urbane. Acest clivaj generează apariția a două tipuri de partide politice, recte țărănești și agrariene, care se presupun că reprezintă interesele proprietarilor funciari. Clivajul angajat-patron apare ca rezultat al influenței revoluției industriale asupra structurii de clasă și profesionale, precum și asupra proprietății și principiilor economice. Conflictul de interes dintre patroni și angajați produce la nivel politic configurarea a două tipuri de partide politice, cele socialiste și cele burgheze/patrimoniale.
1.3 Teoria clivajelor politice și revizuirea ei în contextul prăbușirii regimurilor comuniste
În ce măsură însă aceste tipologii construite pe baza modelului de dezvoltare vest-european se aplică și democrațiilor recente din aria central și est-europeană? Analizele lui Kitschelt și Sielr au demonstrat că deși partidele din aceste țări pot fi încadrate în unul dintre aceste tipare, aplicabilitatea teoriei tradiționale a clivajelor este limitată de particularități regionale, fiind necesară o nouă abordare. Astfel, în ceea ce privește clivajul stat-biserică acesta s-a manifestat în Europa Centrală și de Est, de cele mai multe ori în jurul unei mize reale „și anume restituirea bunurilor imobiliare ale Bisericii confiscate de guvernele comuniste; o miză reală însă deloc mobilizatoare”. În cazul României, acest clivaj poate fi analizat cel mult la nivelul Bisericii Catolice, întrucât Biserica Ortodoxă Română și-a menținut un statut privilegiat în raport cu statul. Mult mai bine reprezentat în Europa Centrală și de Est este clivajul centru-periferie, sub forma unor conflicte teritorial – culturale reizbucnite în perioada post-comunistă ca și consolidate de experiența socialismului real. Vladimir Tismăneanu caracteriza naționalismul post-comunist ca fiind „expresie a unei falii istorice, care respinge internaționalismul nelegitim al propagandei comuniste și scoate în evidență valorile naționale, îndelung reprimate; pe de altă parte el este un naționalism marcat deși înrădăcinat în mentalitățile și habitudinile leninist-autoritariste, îndreptat împotriva oricărui principiu al diferenței-în primul rând împotriva grupurilor și forțelor care susțin orientări pluraliste și pro-occidentale” .
Despre clivajul rural-urban, Seiler afirmă că în Europa Centrală și de Est acesta este „atât cultural, cât și economic, sau, pentru a folosi o terminologie weberiană, interesele ideale primează uneori asupra celor materiale. Expresia sa istorică a fost integrală în Ungaria, unde exista opoziția dintre „urban și populism” și chiar dacă în zilele noastre acest clivaj interferează cu altele, el este în continuare prezent și complet în sistemul de partide al țări”. Instrumentalizarea clivajului patron-angajat în sistemele de partide emergente în spațiul post-comunist a fost puternic afectată de dominația comunismului timp de 40 de ani, iar „actorii politici s-au străduit să transpună viața partizană în termenii clivajului proprietari-muncitori sau, pentru a folosi vocabularul clasic, în termenii raportului stânga-dreapta, din dorința de a face credibilă similitudinea lor cu configurația dominantă care stă la baza sistemelor partizane occidentale. Or, cu excepția comuniștilor, nici un partid care aparținea acestui clivaj înainte de război nu a reapărut după căderea „socialismului real””.
În urma analizei lui Seiler asupra sistemelor de partide din Europa Centrală și de Est a rezultat faptul că un număr însemnat de partide nu pot fi încadrate conform tipologiei lui Rokkan și Lipset, și chiar și cele asociate unui anumit clivaj nu reflectă în totalitate caracteristicile respectivului pattern. Pe cale de consecință, Seiler propune „postularea existenței unei a treia revoluții, o revoluție care să fie specifică Europei creștine orientale, eliberate de sub socialismul real.” Această a treia revoluție determină în viziunea politologului francez emergența a două noi clivaje, clivajul care opune pe post-comuniști democraților(anti-comuniștilor) și clivajul care divizează elita politică între maximaliști și minimaliști. Pe lângă aceste două noi clivaje identificate de Seiler, literatura de specialitate identifică și un alt clivaj propriu spațiului post-comunist, recte cel format pe falia autoritar-democratic, clivaj „structurant, întrucât toate partidele se poziționează în funcție de acest clivaj care se plasează deasupra tuturor celelalte clivaje.”
Întrucât studiul de față își propune să analizeze rolul clivajului post-comunism – anti-comunism în structurarea sistemului de partide în România post 1989, precum și ponderea acestui clivaj în determinarea preferințelor electoratului autohton, voi recurge în continuare la o succintă prezentare a noilor tipuri de clivaje mai sus menționate, urmând a accentua particularitățile clivajului post-comunism – anti-comunism din perspectiva unor autori ca Seiler și Kitschelt. Astfel, clivajul democratic-autoritar identificat de De Waele reunește pe de o parte formațiuni care au drept obiectiv „stabilirea durabilă a unei democrații politice moderne”, pe când „reprezentanții versantului autoritar sunt partidele naționaliste și populiste, pentru care apărarea identității și a specificităților naționale este prioritară în raport cu funcționarea democratică a instituțiilor.” Clivajul maximaliști-minimaliști este construit în jurul dihotomiei dintre susținătorii unei reforme economice rapide și respectiv cei care militează pentru o abordare graduală în transformarea economică. Disensiunile dintre formațiunile politice pe marginea acestui clivaj pot fi încadrate în „trei problematici comune: ritmul reformelor, amploarea lor și gestionarea factorului social.”
1.4 Dihotomia post-comunism – anti-comunism
Paradigma în care se înscrie această lucrare este cea articulată de Seiler, conform căreia spațiul post-comunist se evidențiază prin emergența clivajului post-comunism–anti-comunism, clivaj care structurează sistemul de partide și ulterior, comportamentul electoral. În acest sens, clivajul post-comunism–anti-comunism opune „formațiunilor care au moștenit structurile regimului precedent partidelor născute din mișcările de disidență și opoziție față de regimurile comuniste.” Mai precis, anti-comunismul se definește în primul rând prin ostilitatea față de comunism și față de continuatorii politici ai acestuia. „În calitate de „dublu permanent” al comunismului, anti-comunismul nu este numai o atitudine sau un discurs caracteristic din Europa Centrală și de Est de după 1989, acesta este o componentă a culturii politice din regiune, care își trage originile, cel puțin în parte, dintr-un trecut anterior lui 1945.” La momentul actual, anti-comunismul nu se mai traduce doar într-o atitudine negativă, ci „s-a transformat într-o idee politică independentă, un proiect care se traduce în propuneri legislative de corectare a abuzurilor trecutului prin retrocedarea bunurilor abuziv confiscate, printr-o condamnare globală a trecutului, prin proiecte de lustrație, etc”
Dihotomic, post-comunismul se traduce prin atitudinea circumspectă față de politicile memoriei, prin promovarea gradualismului ca temei al reformării economiei socialiste, prin propunerea unor politici egalitariste, prin demonizarea ideii de proprietate privată, prin susținerea intervenționismului statului în economie sau prin erijarea în lideri ai partidelor post-comuniste a unor reprezentanți ai nomenclaturii comuniste. Trebuie de asemenea avută în vedere și distincția între două accepțiuni ale conceptului de post-comunism, în speță definiția statuată anterior și post-comunismul înțeles ca perioadă temporală care urmează comunismului. În lucrarea de față diferențierea dintre cei doi termeni va fi de natură contextuală, cu mențiunea că accepțiunea centrală va fi acea de set de valori, credințe, atitudini așa cum le-am precizat mai sus.
Demersul meu de cercetare se va întemeia pe această diferențiere între post-comunism și anti-comunism, iar în logica argumentativă cu privire la distincția partide post-comunist – partide anti-comuniste voi utiliza „teoria celor 3 criterii de identificare a partidelor post-comuniste” elaborată de Alina Mungiu-Pippidi în lucrarea „Politica după comunism”. În primul rând Mungiu-Pippidi aduce în discuție criteriul conducerii, recte „prezența în structurile de conducere ale noilor partide a unor foști membri ai nomenclaturii sau Securității.” Al doilea criteriu enumerat de Mungiu-Pippidi este cel al ideologiei și orientării politice, reperul fiind „existența unei linii conservatoare față de moștenirea comunistă, susținerea ideii politice directoare că o importantă parte a acesteia trebuie păstrată(un reper clar este atitudinea față de proprietatea confiscată de regimul comunist).” Cel din urmă criteriu enunțat este cel al culturii politice manifestat prin „prezența atitudinilor comuniste la nivelul susținătorilor și votanților acestor partide.”
1.5 Formarea preferinței electorale în contextul spațiului est-european
Comportamentul electoral a animat dezbaterea academică în Europa Centrală si de Est în perioada ulterioară desfășurării primelor alegeri democratice după prăbușirea regimurilor comuniste. Nu puțini observatori interni sau externi au fost surprinși de turnura luată în Polonia începând cu anul 1993 când foștii comuniști, conduși de charismaticul Aleksander Kwasniewski, au primit votul de încredere al electoratului polonez, același care în 1989 asigura „Solidarității” lui Lech Walesa obținerea majorității absolute în Parlament. Iată deci ca, în doar trei ani de zile, opțiunea de vot s-a modificat radical, chiar și într-unul dintre actorii statali esențiali în declanșarea procesului de democratizare în Europa Centrală și de Est. După precedentul Meciar în Slovacia, România a fost și ea extrem de aproape de a legitima democratic instalarea la putere a unui președinte catalogat de mediile occidentale drept extremist, șovin, anti-semit. Astfel de spețe s-au manifestat în majoritatea statelor post-comuniste ale Europei Centrale și de Est, fapt ce poate pune la îndoială acuratețea teoriei alegerii raționale(pe care o voi expune în continuare) în configurarea preferințelor electorale în acest spațiu de analiză. Care sunt deci fundamentele formării preferințelor electorale în spațiul politic al Europei Centrale și de Est în era post-comunistă?
Știința politică contemporană s-a axat pe două dimensiuni de cercetare, reprezentate prin teoria alegerii raționale și perspectiva raționalității limitate, cu o predominanță a primei dintre acestea. Teoria alegerii raționale pleacă de la presupoziția că preferințele individuale ne sunt cunoscute întrucât „preferința fiecărui jucător este să-și maximizeze partea sa de profit, de ci să ajungă/să rămână la putere, și să aibă o felie cât mai mare din aceasta.” În cercetările întemeiate pe teoria alegerii raționale, „se presupune că cei care iau decizii își vor maximiza profitul pe baza stimulentelor oferite de instituțiile politice, astfel încât caracteristicile lor nu contează: în situații similare, actorii politici se vor purta la fel. Să presupunem că actorii care nu au acest comportament rațional sunt eliminați printr-un proces de selecție naturală.”
Teoria raționalității limitate încearcă să depășească inconvenientele teoriei alegerii raționale care nu ia în considerare o serie de factori contextuali ce pot juca un rol decisiv în luarea deciziilor. Principala presupoziție pe care se fundamentează teoria raționalității limitate este aceea că actorii sunt imprevizibili, spre deosebire de teoria alegerii raționale care asertează că prin cunoașterea anumitor date stabile, poți presupune cu acuratețe care vor fi acțiunile actorilor în cauză. În cadrul raționalității limitate actorii „nu caută să-și maximizeze automat profitul din două motive. În primul rând că nu pot: ei sunt „zgârciți cognitiv”, adică încearcă să realizeze sarcinile intelectuale cu un minim de investiție cognitivă, resursele intelectuale fiind limitate și deci trebuind „drămuite”. În al doilea rând ei se confruntă cu un mediu complex care interacționează cu capacitatea lor cognitivă limitată: chiar presupunând că ar putea maximiza, nu e clar ce anume din acest mediu ar trebui maximizat.” În lucrarea de față, teoria raționalității limitate va constitui paradigma explicativă utilizată pentru argumentarea formării preferințelor electorale în România post-comunistă, luând în considerare faptul că valorile și atitudinile post și anti-comuniste care conform ipotezei acestui studiu determină comportamentul electoral sunt intrinseci prezente la nivelul votantului român, ca produs al procesului de socializare socialistă.
Conform teoriilor socializării, valorile și convingerile politice fundamentale se formează în timpul unui proces lung de socializare început în copilărie. Aserțiunea fundamentală în cadrul teoriilor socializării privește faptul că în alegerile pe care le face o persoană, de cea mai mare importanță sunt atitudinile dobândite în copilărie, ca urmare a influențelor părinților și ale propriei generații. În conturarea identității post sau anti-comuniste Alina Mungiu-Pippidi evaluează prin intermediul aceluiași sondaj utilizat și în prezentul demers de cercetare cinci factori de socializare ca având un rol determinant: vârsta, identificarea cu o perioadă istorică, consumul media, ideologia și rolul factorilor de performanță.
În acest sens, Mungiu Pippidi observă o predispoziție pentru persoanele tinere să nu se raporteze în vreun fel la perioada comunistă, în timp ce „vârstnicii sunt mai curând comuniști și colectiviști convinși, păstrând nostalgia timpurilor de aur ale perioadei comuniste.” Factorul identificării cu o perioadă istorică face referire la atașamentul față de regimul în care persoana respectivă a trăit cea mai mare parte din viață, cu mențiunea că nivelul de educație este de asemenea un determinant semnificativ în această ecuație. În ceea ce privește consumul media, deși „teoria clasică a comunicării politice susține că cei care sunt mai interesați de politică și mai bine informați tind să fie mai curând democrați, în eșantionul românesc consumul media sporit nu este un indicator al atitudinilor democratice, în timp ce munca în sectorul privat este.” Având în vedere corelațiile realizate de Mungiu Pippidi în „Politica după comunism”, opțiunea pentru stânga sau centru-stânga este puternic asociată cu preferința pentru autoritarism. În același timp „plasarea la dreapta sau la stânga spectrului politic nu reprezintă practic nimic mai mult decât o poziționare față de clivajul comunist-anticomunist. A fi de centru sau a respinge dihotomia stânga-dreapta crește probabilitatea ca cel chestionat să fie un democrat.” Rolul factorilor de performanță se referă în particular la performanțele economice, existând o corelație pozitivă între cei nemulțumiți de tendințele economice și atitudinea anti-democratică.
Tot în contextul formării preferinței electorale un rol semnificativ îl au și teoriile identificării partizane, statuate inițial în ”American Voter”, care definea identificarea partizană ca „identificarea psihologică” a cetățeanului sau „atașamentul afectiv” față de un partid politic. „Identificarea cu un partid determină o proiecție perceptivă prin care individul tinde să vadă ceea ce este favorabil orientării sale politice. Cu cât se simte mai legat de partid cu atât procesul de selecție și distorsiunea perceptuală vor fi mai exagerate”. În „The New American Voter”, J. Merrill Shanks și Warren E. Miller definesc „identificarea partizană ca cea mai rezistentă dintre atitudinile politice, responsabile pentru formarea unei varietăți largi de valori și percepții.”Politologii se diferențiază în mod semnificativ în abordarea echilibrului dintre conținutul emoțional și respectiv, instrumental conferit de identitățile partizane. În timp ce unii continuă să accentueze dimensiunea afectivă a identității partizane, dezacordul privind conținutul a generat revizuiri ale teoriei clasice în ceea ce privește latura temporală a afilierii partizane. În acest sens „The American Voter” susținea că identificarea pentru cele mai multe persoane rezidă în socializarea din copilărie și adolescență. În contrast Morris P. Fiorina a preferat să conceptualizeze identificarea ca „analize și evaluări retrospective permanente mai degrabă decât ceva învățat în copilărie și necontestat niciodată”. Teoria expusă de Fiorina este contrazisă de o cercetare longitudinală a unei echipe de cercetători condusă de M. Kent Jennings și care concluzionează că „identificarea partizană nu se schimbă la întâmplare sau doar ca reacție la performanța partidului de guvernământ așa cum sublinia Fiorina, ci în conformitate cu ideile evoluționiste și preferințele de politici ale indivizilor”
1.6 Constructul teoretic al lucrării
După această expunere exhaustivă a teoriilor care au tratat problematica expusă în lucrarea de față, consider necesară o delimitare a argumentației teoretice care va servi drept fundament studiului de față. Astfel, în primul rând voi adopta criteriile clivajului post-comunism – anti-comunism așa cum au fost delimitate de către Daniel Louis Seiler și Jean Michel de Waele, preluând în același timp și definiția anti-comunismului asertată de Sorina Soare pentru a distinge între valori și atitudini post și anti-comuniste. În același timp pentru analiza partidelor politice din România voi recurge la tipologia identificată de Alina Mungiu Pippidi, prin care partidele post-comuniste pot fi catalogate conform unui set de criterii. Într-o fază inițială de analiză voi avea în vedere doar primele dintre aceste două criterii, recte cel al conducerii și cel al ideologiei și orientării politice, urmând ca cel de-al treilea, cultura politică a electoratului, să se constituie într-o argumentație distinctă întrucât are drept scop și validarea ipotezei generale a lucrării, clivajul post-comunism – anti-comunism este determinant în formarea preferinței electorale în România.
În ceea ce privește teoriile privind formarea preferinței electorale voi adopta expunerea din „The American Voter”, conform căreia determinantă este identificarea partizană, înțeleasă ca atașamentul față de un partid, atașament care determină „o proiecție perceptivă favorabilă orientării sale politice”. În lucrarea de față însă este necesară o adaptare a acestei teorii întrucât nu putem vorbi de un sistem de partide structurat și stabil care să favorizeze o identificare a electorilor cu una dintre formațiunile politice. Pe cale de consecință, identificarea partizană o definesc ca aderența la anumite valori, în cazul de față post-comuniste sau anti-comuniste, și care are drept consecință un comportament electoral care să favorizeze formațiunea politică în care se regăsesc aceste valori.
Demersul din această lucrare nu reprezintă o inovație pentru științele politice, literatura în acest domeniu așa cum ilustrează și numeroasele teorii expuse anterior, fiind semnificativă. Cu toate acestea studiile propriu-zise care să coreleze teoria clivajului post-comunism – anti-comunism cu formarea preferințelor electorale sunt destul de rare, iar pentru cazul României cea mai reprezentativă cercetare de acest tip este cea din „Politica după comunism” realizată de Alina Mungiu Pippidi, de o complexitate superioară însă, având în vedere mai multe tipologii de modele de vot, iar clivajul post-comunism – anti-comunism este argumentat în special la nivelul atitudinilor electoratului și mai puțin la nivelul partidelor, fiind circumscrisă domeniului psihologiei politice.
Capitolul 2 Partidul Democrației Sociale din România – continuator al Frontului Salvării Naționale și promotor al economiei sociale de piață
2.1 Conducerea PDSR – cheia succesului electoral
În cele ce urmează voi recurge la o analiză graduală a celor mai importante partide din România în anul electoral 2000 conform opțiunilor de vot pentru acestea, analiză care va avea în vedere în ce măsură aceste partide se înscriu în tipologia clivajului post-comunism – anti-comunism conform criteriilor asumate anterior. Astfel, voi avea în vedere în primul rând criteriul conducerii la nivelul PDSR, urmărind a identifica în structurile de conducere ale partidului foști membri ai nomenclaturii comuniste sau angajați, colaboratori ai poliției politice. Din păcate însă, acest criteriu este oarecum problematic în a demonstra întrucât nu există decât foarte puține date factuale despre biografia oamenilor politici români de dinainte de 1989, avute în vedere mai ales ca armă de campanie negativă în perioadele electorale. De asemenea, eficiența redusă a activității Consiliului Național de Studiere a Arhivelor Securității are drept efect o cantitate limitată de informații în privința celor care au prestat activități de poliție politică, iar astăzi sunt activi în viața politică.
Conducerea PDSR în anul 2000 era asigurată de Ion Iliescu, președinte, iar Adrian Năstase, președinte executiv. Despre ambii există informații conform cărora au sprijinit comunismul și Partidul Comunist Român, Ion Iliescu ca secretar al Comitetului Central și președinte al Consiliului Popular Iași, iar Adrian Năstase ca susținător fervent al regimului prin intermediul unor articole și lucrări științifice . De asemenea însă despre Ion Iliescu există informații conform cărora în anii’80 s-a erijat în disident în cadrul PCR, neexistând argumente pentru a face același afirmații și despre Adrian Năstase. Tot Ion Iliescu însă este recunoscut pentru atitudini și afirmații după 1989 care denotă o continuitate ideologică a sa cu comunismul, recte atitudinea față de proprietate: „proprietatea e un moft”, „retrocedarea pădurilor a fost o prostie istorică” , față de libertatea presei (cazul Evenimentul Zilei) sau față de principiile democrației ( cazul mineriadei din 13-15 iunie 1990). Toate aceste exemple se încadrează în tiparul atitudinilor post-comuniste, așa cum am definit anterior această orientare.
Deși la nivelul conducerii de vârf avem dovezi că din punct de vedere biografic și , în cazul lui Ion Iliescu și al acțiunilor post-1989, nu consider că putem concluziona că PDSR îndeplinește în totalitate criteriul conducerii pentru a fi încadrat în categoria post-comunist. Pentru aceasta ar fi necesar a avea informații statistice despre membrii conducerii PDSR nu doar la nivel central , cât și local care să ateste implicarea lor în structurile PCR sau ale Securității înainte de 1989. Dacă avem în vedere însă rolul liderilor într-un partid, ca vizibilitate electorală și asociere cu partidul și ca trasare a liniilor directoare ale programului politic, există posibilitatea de a afirma că PDSR îndeplinește acest principiu cu condiția menținerii unei doze de scepticism și corelării cu celelalte criterii.
2.2 Libertate, egalitate de șanse, solidaritate – principii ale PDSR
Al doilea criteriu este cel al ideologie, prin care am urmărit să identificăm prezența în programele partidelor ale unor principii continuatoare ale comunismului sau dimpotrivă propuneri de politici care vizează o rupere față de trecutul comunist. Analiza de tendință efectuată a avut în vedere o serie de categorii similare celor utilizate și în analiza electoratului, pentru a putea ulterior corela opțiunea pentru un partid și valorile promovate de respectivul partid.
Principala caracteristică a programului politic al PDSR o reprezintă insistența pe identificarea sa cu familia social-democrată europeană, o dorință de legitimare în contextul în care PDSR, fost, FDSN a fost multă vreme izolat pe scena internațională datorită acuzelor cum că ar fi un continuator al PCR, iar în anul 2000 România avea un parcurs bine stabilit pe drumul integrării euro-atlantice. În aceeași tendință se înscrie și afirmarea caracterului reformator al partidului, atât în interiorul său, cât și capacitatea pe care o are de a implementa măsuri reformiste la nivelul societății. O altă insistență vizibilă în program o reprezintă acuzele la adresa guvernării de coaliție CDR-USD-UDMR, practic o speculare a dezamăgirilor existente la nivelul electoratului, PDSR susținând chiar că guvernarea 1996-2000 a fost mai ineficientă și a sabotat mare parte din realizările perioadei 1992-1996, determinând o „înapoiere” în timp a României. PDSR se revendică de la Frontul Salvării Naționale mizând pe imaginea idealizată a rolului pe care la avut FSN în schimbarea de regim din 1989.
Revenind însă la grila de analiză, prima observație care se impune este aceea că cei mai des folosiți termeni sunt : libertate, economie socială de piață și economie de piață, fiecare având peste 15 menționări în cadrul textului, toate în contexte pozitive de susținere : „opțiunea strategică de edificare a unei economii sociale de piață modernă”, „valorile de bază ale democrației moderne: libertate, …”. Este evidentă astfel o orientare pro-democratică, pro-capitalistă a PDSR, cel puțin la nivel discursiv.
În ceea ce privește categoriile din grilă, voi urmări în continuare o prezentare succintă a modului în care se regăsesc acestea pe cuprinsul programului. „Egalitatea” ,are alături de „libertate”, o reprezentare consistentă, încadrându-se astfel în prescripțiile social-democrației moderne. De cele mai multe ori, opt, egalitatea este menționată ca egalitate de șanse, în sensul că PDSR urmărește obținerea egalității șanselor de afirmare pentru fiecare persoană, „aceasta reprezentând condiția esențială pentru dezvoltarea liberă a fiecărei persoane, indiferent de sex, etnie, religie sau statut social”. De asemenea, PDSR pune accent și pe egalitatea dintre sexe, chiar dacă perspectiva asupra rolului femeii este una tradiționalistă „noi ne angajăm să reconsiderăm rolul femeii în societate, pentru a garanta participarea egală și activă a femeii la viața comunității și a societății, pentru o protecție socială sigură, menită să-i garanteze demnitatea de mamă, de soție , de tânără”. Egalitatea în viziunea PDSR se referă și la egalitate în fața legii,egalitate în drepturi, și este o valoare inserabilă de libertate și dreptate.
Libertatea, este așa cum menționam anterior, printre cei mai folosiți termeni, existând un paragraf dedicat în totalitate valorii libertății, o apologie a acesteia. Semnificativă este însă abordarea conform căreia există un anumit tip de condiționare reciprocă între libertate și „climatul economic și moral-spiritual, care să asigure emanciparea fiecărui individ de orice fel de coerciție”, deși ulterior se afirmă că aceasta este o valoare de sine stătătoare.
Proprietatea nu se numără printre temele de campanie ale PDSR, existând doar două contexte în care este menționat termenul. În primul rând PDSR denunță așa numitele „excese ale capitalismului”, printre care și „situarea dreptului de proprietate deasupra drepturilor omului”. Astfel PDSR se diferențiază de viziunea democratică conform căreia dreptul la proprietate este unul din drepturile fundamentale ale omului, acesta fiind practic un prim argument de natură ideologică prin care PDSR ar putea fi catalogat drept post-comunist. Celălalt context în care se regăsește conceptul de proprietate este cel de „garantare a pluralității formelor de proprietate”, cu referire la proprietatea privată și cea publică, însă practic este doar o mențiune printre altele fără ca acesta să se constituie într-un obiectiv al PDSR.
O altă categorie pe care am avut-o în vedere, de fapt o categorie dihotomică, stat minimal vs stat paternalist, nu a avut o foarte mare aderență la programul PDSR, cel puțin nu cele două concepte ca atare, doar stat minimal fiind menționat de două ori, de fiecare dată în contexte negative de tipul „ne opunem liberalismului care preconizează utopia unui stat minimal”. În schimb, în același context am încadrat și intervențiile pe marginea rolului statului în economie, pornind de la premiza că susținerea unei implicări masive a statului în economie și societate exprimă o atitudine post-comunistă, pe când un rol neintervenționist al statului presupune o opțiune anti-comunistă. Astfel, PDSR militează pentru un „rol activ, rațional dimensionat al statului” și în același timp pentru „restrângerea rolului statului în economie”. PDSR se înscrie astfel în linia social-democrată existentă și la nivel european, de susținere a intervenției statului doar în anumite domenii și în special pentru a asigura corectarea dezechilibrelor și inegalităților de natură economică. PDSR vede statul ca „reglator”, acest atribut fiind menționat de patru ori, spre deosebire de referirile directe la intervenția statului în economie care sunt doar în număr de două.
În ceea ce privește prezența categoriei naționalism, aceasta este extrem de redusă, existând doar niște referințe la „promovarea intereselor naționale pe plan european”, iar în ceea ce privește minoritățile naționale se precizează că drepturile acestora trebuie respectate și protejate. Așadar, din nou un argument pentru orientarea pro-europeană a PDSR.
Așa cum precizam anterior, foarte numeroase sunt referirile la categoria economia de piață, conceptul central al programului fiind „economie socială de piață”. PDSR propune eficiență economică prin promovarea economiei de piață libere, economia de tip capitalist și în același timp protecție socială printr-o intervenție a statului „care să nu afecteze economia capitalistă” . Cu toate acestea viziunea PDSR respinge soluția „terapiei de șoc”, propunând reforme graduale, care să ia în considerare și problematica socială, considerând că doar acestea pot asigura emergența unei economii care să răspundă provocărilor globalizării, dar care să asigure o redistribuire echitabilă a resurselor.
În concluzie, din punct de vedere al criteriului ideologic, nu există decât un singur argument pentru a cataloga PDSR drept partid post-comunist, recte atitudinea față de proprietate, prin celelalte categorii identificând argumente pentru orientarea pro-europeană, social-democrată.
2.3 Atitudini post-comuniste la nivelul electoratului PDSR
În urma analizelor statistice asupra electoratului PDSR prin corelarea cu variabilele expuse în începutul lucrării, concluzia generală este că la nivelul electoratului acestui partid, persistă atitudini post-comuniste care au relevanță în explicarea opțiunii de vot pentru acest partid. În continuare voi prezenta rezultatele acestei analize, tabelele complete fiind în anexa 1 a acestei lucrări.
Astfel pentru variabila independentă „comunismul a fost o idee bună, dar care a fost aplicată greșit”, testul chi square arata o asociere semnificativă între opțiunea de vot pentru PDSR și această variabilă. În plus, dintre cei care votează cu PDSR(296), 29 nu sunt de acord cu afirmația, adică 9,8% iar 199, adică 67,2% sunt de acord, restul răspunzând prin „nici da, nici nu” sau „nu știu/nu răspund”. De aici, concluzia că electorii PDSR tind să fie în același timp și adepți ai comunismului.
La afirmația „întreprinderile de stat trebuie susținute de către Guvern”, testul chi square arată o asociere semnificativă, iar o pondere de 78,04% dintre cei care votează cu PDSR susțin această afirmație, în timp ce doar 6,76% nu o susțin. Din nou, această variabilă demonstrează o atitudine caracteristică post-comunismului, recte o intervenție masivă a statului în economie, deși în același timp răspunsurile la această întrebare pot fi justificate și contextual în sensul în care guvernarea 1996-2000 este recunoscută pentru restructurările, concedierile masive din întreprinderi fapt pentru care s-a acumulat un nivel ridicat de frustrare și dezamăgire al nivelul electoratului, răsfrânt într-o opțiunea pentru alternativa politică din acel moment, recte PDSR.
Pentru întrebarea „Cât de important vi se pare că este afirmația oamenii și nu Guvernul ar trebui să facă ceva pentru a trăi mai bine”, testul chi square arata o asociere semnificativă, adică ipoteza conform căreia votul pentru PDSR este determinat de răspunsul la această întrebare se invalidează. De asemenea se observă procentaje strânse între cei care optează pentru una din variantele de răspuns la această întrebare și în același timp votează și cu PDSR.
Variabila „proprietățile imobiliare confiscate de regimul comunist ar trebui integral restituite” testul chi square arată o asociere semnificativă și o diviziune a electoratului între cei care consideră această problematică importantă, 37,16% și cei care nu văd o prioritate în aceasta, 38,85%. Spre deosebire de problematica restituirii proprietăților imobiliare, prentru cea a restituirii pădurilor testul chi square nu arată o asociere semnificativă. În același timp însă este interesant faptul că dintre cei care votează cu PDSR, 44,59% optează pentru o importanță ridicată a acestei chestiuni în comparație cu problematica anterioară unde scorul era strâns între cele două părți. O explicație plauzibilă o constituie preponderența electoratului din zone rurale în cadrul celor care votează cu PDSR, adică cei care sunt mai afectați de această temă.
În ceea ce privește importanța acordată afirmației situația chiriașilor din casele naționalizate și nu cea a proprietarilor este cea care ar trebui să ne îngrijoreze, testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. La nivelul distribuției răspunsurilor la această variabilă și opțiunea pentru PDSR, se remarcă în cadrul celor care votează cu PDSR o preponderență a celor care consideră că afirmația este importantă, 33,46% față de 29,73% care resping această afirmație, iar 26,5% care se situează pe o poziție oarecum de mijloc.
Pe de altă parte, pentru variabila „scopul privatizării este ca proprietatea de stat să treacă repede și indiferent de preț în mâini private” testul chi square arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Dintre cei care votează cu PDSR, 39,53% nu susțin această afirmație, 23,99% care consideră această chestiune importantă, însă 20,61%, adică un procentaj destul de mare care apreciază problema în cauză ca „oarecum importantă”. Și în urma acestor rezultate se observă o tendință spre post-comunism a electoratului PDSR, manifestată prin reticența față de sectorul privat, reticență care poate fi interpretată însă și în contextul percepției generalizate că privatizările echivalează cu concedieri de personal.
În ceea ce privește relevanța variabilei „statul trebuie să controleze economia națională” , aceasta este comparabilă cu cea a primelor variabile luate în considerare, recte „comunismul a fost o idee bună, dar greșit aplicată” și „întreprinderile de stat trebuie susținute de guvern”, testul chi square arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot pentru PDSR. În cadrul electoratului PDSR predomină cei care sunt de acord cu această afirmație, 72,97%, ceea ce demonstrează din nou atitudini post-comuniste.
Pentru variabila „Oamenii politici trebuie să declare dacă au lucrat sau nu pentru fosta Securitate” testul chi square arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. În schimb, nu putem vorbi de tendințe în această chestiune în ceea ce privește electoratul PDSR, proporțiile fiind aproape egale.
2.4 PDSR, partid post-comunist sau anti-comunist?
În finalul acestui capitol, voi încerca o sinteză a concluziilor rezultate în urma argumentației pe baza celor trei criterii. Astfel, a reieșit că PDSR poate fi considerat din anumite puncte de vedere partid post-comunist din punct de vedere al conducerii sale, reprezentată la vârf de doi susținători recunoscuți ai regimului comunist, dintre care Ion Iliescu a dovedit și după 1989 un atașament față de valorile comuniste. În același timp, însă din perspectiva programului politic, PDSR apare ca un partid social-democrat modern, doar atitudinea în domeniul proprietății ridicând câteva semne de întrebare. Mult mai concludente sunt însă atitudinile la nivelul electoratului PDSR, care manifestă atitudini post-comuniste relevante pentru preferința electorală la șase din cele nouă variabile aduse în discuție, dintre care patru cu un grad ridicat de relevanță. Așadar, consider oportun a încadra PDSR în categoria partidelor post-comuniste, în ciuda faptului că se pot aduce obiecții importante din punct de vedere ideologic, însă manifestările ideologice nu pot fi reduse la programele politice, ci trebuie avute în vedere și discursurile liderilor și politicile implementate, care nu fac obiectul demersului meu de cercetare.
Capitolul 3. Convenția Democrată Română 2000 – valori naționale și absența unui lider charismatic
3.1 Conducerea CDR 2000 – lideri vechi și lideri noi, lipsiți de credibilitate
Analiza asupra CDR 2000 suferă de pe urma caracterului de alianță electorală al acestei formațiuni politice, fapt care determină o eterogenitate a trăsăturilor care trebuie avute în vedere pentru testarea criteriilor stabilite. CDR 2000 era alcătuită din cinci partide politice de orientări diferite, de la creștin-democrație la conservatorism și ecologism : PNȚCD, UFD, ANCD, FER și Partidul Moldovenilor. Astfel, în ceea ce privește conducerea, CDR 2000 se remarcă prin absența unui lider charismatic precum Ion Iliescu în cazul PDSR, candidatul la președinție al alianței, Mugur Isărescu, nefiind nici membru al vreuneia din formațiunile din CDR 2000 și de departe cu o priză la electorat mult sub cea a președintelui PDSR. De asemenea, marea problemă cu care se confrunta CDR 2000 în acel an electoral era dată de asocierea PNȚCD, principalul partid din alianță, dar și a CDR 2000 ca și continuatoare CDR, cu toate nereușitele guvernării 1996-2000, având drept răsfrângere un nivel extrem de scăzut al încrederii nu doar în formațiunea politică ca atare ci mai ales în liderii aceștia, drept urmare candidatul președinție fiind din afara structurilor de partid.
Conducerea CDR 2000, cea pe care o voi avea în vedere în analiza corelației cu primul criteriu, era alcătuită din liderii formațiunilor componente: Ion Diaconescu, Varujan Vosganian, Victor Ciorbea, Remus Opriș, Ioan Mureșan, Constantin Ticu Dumitrescu, Gabriel Țepelea și alții. În ceea ce privește apartenența lor la structuri ale partidului comunist sau ale poliției politice nu există informații referitoare la nici unul dintre aceștia, mai mult o parte dintre cei enumerați au fost deținuți politici în perioada comunistă. Astfel, este evident că primul criteriu nu este îndeplinit de CDR 2000, chiar dacă există probabilitatea ca membri ai PCR sau angajați și colaboratori ai Securității să fie încadrați într-unul din partidele componente CDR 2000 dat fiind numărul mare de cetățeni români care au deținut una dintre aceste calități. Mai curând, prin biografiile și atitudinile liderilor săi, cât și prin poziția pe care a avut-o față de procesul decomunizării prin promovarea legii accesului la dosarele Securității (legea Ticu), CDR 2000 se încadrează în tipologia anti-comunistă,urmărind în continuare să identificăm în ce măsură acest fapt se reflectă și în programul politic promovat.
3.2 Doctrine diferite, câteva puncte comune
Analiza asupra programului CDR 2000 ridică unele probleme de ordin metodologic datorate faptului că fiind o alianță electorală programul său politic este reprezentat de protocolul de înființare, un document destul de schematic redactat, cu noțiuni vagi și câteva principii pe care le vor urmări și promova. Cu toate acestea, nu am recurs la analiza programelor separate ale partidelor, acestea nefiind relevante pentru perioada analizată, recte cea electorală din anul 2000, când identitatea CDR 2000 prima în fața celei a partidelor ca entități individuale.
Astfel, inexistența unui program politic amplu și detaliat ca în cazul PDSR, explică absența unora dintre variabilele avute în vedere inițial din analiză prin simplul fapt că nu am identificat referiri la acestea în corpul textului. Nu există nici o menționare a valorilor libertate și egalitate și nici o referire la statul paternalist, ceea ce are drept efect asupra analizei noastre o diminuare a relevanței, întrucât aceste concepte se înscriu pe două din axele fundamentale de identificare a clivajului post-comunist – anti-comunist, egalitate vs libertate și stat paternalist vs stat minimalist.
Oarecum surprinzător, cele mai dese menționări pot fi încadrate în categoria naționalism, deși trebuie avută în vedere conotația extinsă a termenului și faptul că CDR 2000 nu a făcut din aceasta o marcă a sa, în anul 2000 palierul naționalist al spațiului politic românesc fiind dominat copios de PRM. Explicația pentru desele referiri cu o conotație naționalistă rezidă în ideologia UFD, recte conservatoare de dreapta, dar și în cea a PNȚCD, chiar dacă există o diferență între cele două partide în intensitatea cu care au promovat acest tip de discurs. Revenind la programul CDR 2000, aceasta se angajează „să respecte valorile naționale” și „să afirme interesele naționale”, iar obiectivul principal al acesteia este „construcția națională”, o formulare vagă și care poate părea anacronică pentru respectiva perioadă temporală, dar care are menirea de a atrage electoratul cu o structură de valori naționaliste pregnante.
O altă temă bine reprezentată în programul CDR 2000 este cea a proprietății, de altfel existând o dezbatere intensă în cadrul coaliției de guvernământ din acea perioadă asupra acestui capitol pentru care membrii PNȚCD în special au militat îndelung. Dreptul la proprietate este definit de protocolul și doctrina CDR 2000 ca „drept inalienabil, fundament al societății libere și democratice”, iar „retrocedarea proprietății funciare și imobiliare abuziv preluată de regimul comunist rămâne un imperativ” al acțiunii politice a CDR. Dacă în legătură cu nuanțele naționaliste consider că nu există argumente pentru a fi încadrat în post sau anti-comunism, aceste principii în legătură cu dreptul la proprietate reflectă clar o atitudine anti-comunistă de reparare a nedreptăților din trecutul comunist.
Chiar dacă nu există menționări la statul paternalist, nici pozitive, nici negative, în analiza textului am identificat afirmații care pot fi încadrate în categoria statului minimalist, chiar dacă nu există o opțiune fermă în acest sens. Astfel, CDR 2000 își propune o reformă instituțională prin „diminuarea aparatului birocratic, schimbarea mentalității funcționarului public și continuarea procesului de descentralizare și aplicare a principiului subsidiarității”. Evident, din aceste afirmații nu putem concluziona că CDR 2000 susține un stat minimal, în același timp deoarece nu există și alte afirmații care să confirme sau să infirme această teză, precum și pentru că nu există nici un fel de referiri la statul paternalist, consider că această axă trebuie ignorată în cadrul analizei raportate la criteriul al doilea de distincție între partide post și anti-comuniste.
Alături de „respectarea valorilor naționale și creștine”, promovarea „economiei de tip capitalist” este inclusă între principiile fundamentale ale alianței, iar politicile propuse vizează finalizarea procesului de privatizare al întreprinderilor de stat, consolidarea mediului competițional, reducerea poverii fiscale, adică măsuri cu caracter liberal care indică o susținere a valorilor democrației și ale economiei de piață și evident o opoziție față de valorile economiei centralizate. Din nou însă există un număr redus de referiri la această problematică, doar faptul că este indicat ca principiu fundamental arătând importanța acestei tematici pentru CDR 2000.
Concluzionând, după analiza documentelor programatice ale CDR 2000 este evidentă susținerea unor valori anticomuniste, în special prin atitudinea față de proprietate. În același timp însă faptul că jumătate din categoriile incluse în analiză nu sunt reflectate în aceste documente diminuează considerabil relevanța analizei și posibilitatea de a avea o concluzie fermă. Astfel, mă limitez la a aserta că CDR 2000 este mai degrabă înclinat din punct de vedere ideologic spre anti-comunism.
3.3 Atitudini anti-comuniste la nivelul electoratului CDR 2000
În continuare voi urmări a explica rezultatelor corelațiilor statistice efectuate pentru a determina raportul dintre atitudinile post-comuniste și cele anti-comuniste manifestate la nivelul electoratului partidelor. Cazul electoratului CDR 2000 este similar celui al PDSR, dintre cele nouă variabile avute în vedere, patru dovedindu-se relevante, dintre care trei indică atitudini anti-comuniste.
Astfel, pentru variabila „comunismul a fost o idee bună, dar care a fost aplicată greșit”, testul chi square arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot pentru CDR 2000. Atitudinile la nivelul electoratului nu sunt însă la fel de pregnante ca în cazul PDSR, între cele două poziții, acord sau dezacord fiind un echilibru relativ ca pondere a susținătorilor, 44,83% dezaprobând, iar 37,93% aprobând. Este evident însă că numărul celor care nu sunt de acord cu afirmația este superior celor care sunt de acord, fapt care indică o atitudine anti-comunistă.
La afirmația „întreprinderile de stat trebuie susținute de către Guvern”, testul chi square arată de asemenea o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Cu toate acestea însă surprind ponderile celor care sunt de acord sau dimpotrivă cu această afirmație, 58,62%, respectiv 17,24%, ceea ce indică o pregnanță a unei atitudini de sorginte post-comunistă la nivelul electoratului PDSR. Fapt explicabil însă dacă avem în vedere perioada de aplicare a chestionarului, căreia îi corespund restructurări masive în industria de stat traduse în concedieri în principal. În același timp este evident că nu vorbim de o diferențiere clară la nivelul electoratului ca în cazul PDSR unde ponderea celor care erau de acord cu afirmația era covârșitoare, acum fiind o majoritate într-adevăr, dar fiind mulți care preferă o poziție de mijloc.
În cazul întrebării „Cât de importantă vi se pare că este afirmația oamenii și nu guvernul ar trebui să facă ceva pentru a trăi mai bine”, testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Procentajele se dovedesc de asemenea neconcludente, chiar dacă 37,93% consideră că e importantă, însă foarte mulți mențin o poziție de mijloc. Bineînțeles însă că faptul că cei mai mulți o consideră importantă denotă o atitudine anti-comunistă, individualistă.
Pentru variabila „proprietățile imobiliare confiscate de regimul comunist ar trebui integral restituite”, testul chi square arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot pentru CDR 2000. În ceea ce privește diviziunea la nivelul electoratului, 34,48% nu consideră chestiunea ca fiind importantă, pe când 48,28% apreciază ca fiind o tematică relevantă, fiind astfel în concordanță și cu principiile programatice ale CDR 2000. Surprinzător însă că pentru o formațiune care s-a afirmat ca promotoare a dreptului la proprietate și a restituirii proprietăților confiscate și care avea înscrise aceste principii și în doctrină, această variabilă se dovedește irelevantă pentru determinarea comportamentului electoral, iar între cele două poziții există un echilibru relativ, neputând fi identificată o majoritate semnificativă de partea restituirii proprietăților.
Variabila „pădurile confiscate ar trebui restituite” testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot, surprinzător în condițiile în care CDR 2000 promova politici de restituire a pădurilor. Inexplicabil pare și faptul că 55,17% din electoratul CDR 2000 apreciază această chestiune ca fiind importantă, iar doar 27,59% ca neimportantă. În ceea ce privește relevanța în determinarea comportamentului electoral, explicația plauzibilă rezidă în structura mediului de rezidență al electoratului, cu preponderența urban în cazul CDR 2000.
În ceea ce privește importanța acordată chestiunii situației chiriașilor din casele naționalizate în opoziție cu cea a proprietarilor, testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot, iarăși în contradicție cu politicile și principiile susținute de CDR 2000. La nivelul ponderii la nivelul votanților, 51,72% nu consideră problema ca fiind importantă, iar 20,69% apreciază ca fiind importantă situația chiriașilor. Aceste rezultate vin însă în concordanță cu poziția alianței, fiind de altfel și o dovadă a persistenței unor atitudini anti-comuniste la nivelul electoratului CDR 2000.
Pe de altă parte, variabila „scopul privatizării este ca proprietatea de stat să treacă repede și indiferent de preț în mâini private” testul chi square arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Dintre cei care votează cu CDR, 62,07% consideră această problematică drept importantă, comparativ cu doar 20,69% pentru care chestiunea nu este importantă. Astfel, avem un nou indiciu în ceea ce privește atitudinile anti-comuniste la nivelul electoratului CDR 2000.
În același timp însă variabila „statul trebuie să controleze economia națională” , practic opusul precedentei, testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot, fapt care sugerează confuziile persistente la nivelul electoratului și importanța contextului. Surprinzător însă, 58,62% din cei care votează CDR 2000 consideră că este important ca statul să controleze economia națională, adică sunt adepții unui stat centralizat, nu a unei economii de piață, iar 24,14% nu cred că este important. O explicație posibilă pentru acest rezultat îl reprezintă atitudinile paternaliste persistente la nivelul electoratului în ansamblu, dovadă și procentajul celor care consideră comunismul o idee bună, dar greșit aplicată, și în același timp și contextul economic din perioada aplicării sondajului.
Variabila „oamenii politici trebuie să declare dacă au lucrat sau nu pentru fosta Securitate” este, ca și în cazul PDSR, relevantă, însă cu o majoritate covârșitoare care susțin importanța acestei chestiuni, 58,62%, față de 27,59%, spre deosebire de cazul PDSR unde ponderile erau relativ egale.
3.4 CDR 2000, mai degrabă post-comunist sau mai degrabă anti-comunist?
Spre deosebire de cazul PDSR, unde cantitatea de informații a fost suficientă pentru a pute a înclina balanța între post-comunism și anti-comunism, în cazul CDR 2000 concluziile se dovedesc mult mai greu de tras. Singurul criteriu unde este evidentă latura anti-comunistă este cel al conducerii, liderii CDR 2000 fiind oponenți recunoscuți ai regimului comunist. În ceea ce privește criteriul ideologic, lipsa unui program detaliat diminuează relevanța analizei, iar dintre categoriile avute în vedere doar pentru patru au fost găsite referiri, iar dintre acestea cele privind chestiunea restituirea proprietăților confiscate sunt indicator clar al atitudinii anti-comuniste.
În ceea ce privește atitudinile existente la nivelul electoratului, acestea sunt destul de evidente, existând indicatori clari ai anti-comunismului, precum ponderile de la variabila „comunismul a fost o idee bună, dar greșit aplicată”, „oamenii politici ar trebui să declare dacă au colaborat sau nu cu fosta Securitate”, „scopul privatizării este ca proprietatea de stat să treacă repede și indiferent de preț în mâini private”, restituirea proprietăților și pădurilor. Surprinzător în acest peisaj clar anti-comunist este opțiunea pentru controlul economiei de către stat, explicabilă așa cum menționam prin contextul existent la momentul efectuării sondajului, dar și prin atitudinile induse prin socializarea în timpul comunismului.
Așadar, prin faptul că două din cele trei criterii ne permit să afirmăm că la nivelul conducerii și electoratului CDR 2000 sunt evidente atitudini anti-comuniste, dar și prin susținerea unor măsuri reparatorii pentru victimele comunismului, voi considera CDR 2000 ca formațiune politică anti-comunistă.
Capitolul 4. Partidul Național Liberal – liberalism și atât?
4.1 Conducerea PNL – oameni noi și colaboratori ai Securității
Pentru PNL, alegerile din 2000 au reprezentat o reîntoarcere la postura de competitor solitar după experiența CDR, chiar dacă acest fapt a determinat diviziuni în interiorul partidului. Conducerea PNL în momentul 2000 era asigurată de Valeriu Stoica, personaj important al guvernării 1996-2000, chiar dacă cu o cotă scăzută de popularitate și credibilitate, fapt care a determinat și desemnarea lui Theodor Stolojan, nemembru al PNL, ca și candidat la președinție. Printre ceilalți lideri ai PNL se mai remarcă doar Mircea Ionescu Quintus, Crin Antonescu, Călin Popescu Tăriceanu.
În ceea ce privește relaționarea acestor lideri cu primul criteriu, cel al conducerii, nu există indicatori clari nici referitori la poziții post-comuniste, dar nici atitudini anti-comuniste. Doar în ceea ce îl privește pe Mircea Ionescu Quintus, înaintea alegerilor din 2000, Colegiul Național pentru Studierea Arhivelor fostei Securități a publicat informații conform cărora acesta a fost colaborator al Securității, prin care poate fi încadrat în categoria liderilor post-comuniști. În același timp însă nu există informații similare despre ceilalți membri ai conducerii PNL, și, mai important, nu există referiri de acest tip privindu-l pe liderul de facto al partidului, Valeriu Stoica.
Concluzionând, există indicii privind lideri post-comuniști ai PNL, prin deconspirarea lui Mircea Ionescu Quintus, Dan Amedeo Lăzărescu și Alexandru Paleologu ca foști colaboratori ai Securității, dar în același timp ei nu pot fi acuzați că au făcut parte din nomenclatura comunistă, iar calitatea de informator putea fi dobândită nu prin voință proprie, ci și prin șantaj, amenințări etc. Având în vedere și faptul că nu există informații despre alți lideri ai PNL că au susținut regimul comunist, nu consider că există suficiente argumente pentru a afirma că PNL îndeplinește criteriul conducerii și poate fi încadrat în categoria partid post-comunist, în ciuda informațiilor care atestă colaborarea unor lideri cu Securitatea. Mai curând cred că trebuie asertată o poziție neutră a PNL, din punct de vedere al conducerii nefiind nici post-comunist, ca PDSR, nici anti-comunist, ca CDR 2000.
4.2 Liberalism economic, calea cea dreaptă pentru România?
În ceea ce privește programul politic al PNL în anul 2000, analiza identifică două axe fundamentale pe care se construiește discursul liberalilor: limitarea rolului guvernului, adică stat minimal, și economie de piață de tip capitalist, ambele categorii încadrate în această lucrare în tipologia anti-comunistă.
Înscriindu-se în familia liberală, PNL militează pentru prevalența drepturilor fundamentale ale omului, dintre care libertatea este identificat ca cel mai important, alături însă de egalitatea de șanse. Astfel, chiar dacă ambele categorii de pe această axă se regăsesc în programul PNL, opțiunea pentru libertate, dar și pentru egalitate înțeleasă ca egalitate de șanse și nu o egalitate utopică apriorică de tip comunist, sunt argumente pentru o opțiune anti-comunistă a PNL.
Această opțiune este reconfirmată și de militantismul în favoarea retrocedării proprietăților confiscate abuziv și garantării dreptului la proprietate, drept inalienabil, nerecunoscut ca atare de către Constituția din 1991, pentru a cărei modificare s-au luptat liberalii. Astfel, liberalii promit garantarea dreptului la libertate, dar și luarea de măsuri în vederea retrocedării în natură a caselor naționalizate și pădurilor și a despăgubirilor doar în cazuri excepționale. Așa cum afirmam anterior aceasta poziție constituie un indicator important pentru atitudinea anti-comunistă din punct de vedere ideologic a PNL.
În ceea ce privește menționările referitoare la statul paternalist, acestea lipsesc, neputând fi sesizată astfel o atitudine pozitivă sau negativă referitoare la acest subiect decât prin prisma referirilor care pot fi încadrate în categoria stat minimal. Se poate afirma astfel, că PNL respinge statul paternalist și militează pentru un stat minimal, fiind astfel în concordanță cu principiile liberalismului clasic, care vizează o reducere a rolului statului în societate, acesta fiind văzut doar ca garant și apărător al drepturilor fundamentale ale omului. Nu putem concluziona însă că PNL susține liberalismul clasic, în programul acestuia întâlnindu-se și elemente de protecție socială, caracteristice mai degrabă unui liberalism social, adaptat realitățile din România anului 2000.
Revenind la referirile care pot fi încadrate în categoria statului minimal, așa cum precizam acestea sunt circumscrise ideii de „limitare a rolului statului la asigurarea unui cadru stabil de activitate.” De asemenea, PNL milita și pentru o politică regională prin care puterea de decizie să fie transferată de la nivel central la nivelul comunităților locale, fiind astfel „avantajoasă nu numai pentru regiunile mai puțin dezvoltate ci și pentru dezvoltarea de ansamblu a României.”
Consecvent tradiției sale istorice în care s-a afirmat prin susținerea idealurilor naționale, PNL promovează și în anul 2000 prin programul său valori și concepte care pot fi încadrate în categoria stabilită pentru analiza de conținut a programelor partidelor politice, aceea a naționalismului. PNL propune în programul său susținerea intereselor naționale ale României și „adâncirea integrării economice și a consolidării spațiului cultural și spiritual comun, aceasta fiind adevărata cale legală a reîntregirii naționale.” Valeriu Stoica, unul dintre liderii partidului statua în anul 2000 că „ideea națională astăzi deformată sau disprețuită de comunism are o nouă dimensiune, afirmarea identității naționale nu are nimic de-a face cu naționalismul gregar, cu spiritul de turmă. Identitatea națională înseamnă afirmarea valorilor într-o lume în care diversitatea este condiția de existență”, asociind identitatea națională cu integrarea europeană.
Obiectivul activității politice a PNL, așa cum este el definit din program, nu este afirmarea identității sau ideii naționale, ci „instituirea capitalismului, a pieței și a economiei de piață, ca model de organizare socială și economică.” De altfel, conceptul de economie de piață este cel mai des citat în cadrul programului, liberalii identificând o serie de măsuri prin care România să aibă o economie de piață funcțională, bazată pe principiile concurenței, liberei inițiative sau relaxării fiscale.
În concluzie, programul PNL din 2000, chiar dacă evident marcat de principiile liberalismului și istoria partidului, conține o serie de elemente cu o conotație anti-comunistă pregnantă, cum ar fi restituirea proprietarilor abuziv confiscate de regimul comunist, instituirea economiei de piață, limitarea rolului statului, toate acestea îmi permit să afirm că din punct de vedere doctrinar PNL este un partid anti-comunist.
4.3. Electoratul PNL-confuzii ideologice
În continuare voi urmări să analizez și să expun în ce măsură atitudinea anti-comunistă evidentă la nivelul doctrinei și programului promovat de PNL se regăsește și la nivelul electoratului. Astfel, dintre cele nouă variabile luate în considerare, cinci se dovedesc a fi relevante în determinarea opțiunii de vot.
Pentru variabila „comunismul a fost o idee bună dar greșit aplicată” testul chi square arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot pentru PNL. Surprinzător însă, electoratul PNL nu este dominat de o atitudine vizibil anti-comunistă, așa cum încearcă variabilă să măsoare, doar 38,6% nefiind de acord cu afirmația, comparativ cu un scor asemănător de 35,09% care sunt de acord cu ea. O posibilă explicație pentru acest scor strâns îl reprezintă procentajul mare al celor care sunt de acord cu această afirmație, cei care o dezaprobă fiind o minoritate puțin relevantă, iar acest fapt se reflectă într-o împărțire a electoratului care nu este de acord cu afirmația între mai multe partide cu discurs anti-comunist. Cu toate acestea însă voi avea în vedere această variabilă ca indicator al unei atitudini anti-comuniste, chiar dacă ea este mai puțin pregnantă decât în cazul CDR 2000.
În cazul variabilei „întreprinderile de stat trebuie susținute de Guvern”, testul chi square arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Din nou însă relevanța este negativă, în ponderea electoratului PNL majoritatea, adică 56,14% fiind deținută de cei care sunt de acord cu afirmația și care implicit susțin modelul statului paternalist, doar 21,05% dovedindu-se partizani ai statului minimal, nefiind de acord cu susținerea întreprinderilor de stat de către Guvern. Este evident astfel că electoratul românesc este dominat încă de atitudini post-comuniste, iar liberalismul economic nu are încă o priză suficient de mare la publicul larg.
Luând în considerare variabila „oamenii și nu Guvernul ar trebui să facă ceva pentru a trăi mai bine” testul chi square arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot pentru PNL. De data aceasta însă relevanța este dublată și de o consistență ideologică a electoratului cu principiile partidului, 54,39% considerând această afirmație ca importantă și implicit fiind susținători ai individualismului și liberei inițiative. Ponderea celor care nu consideră această problematică importantă este de doar 15,79% din electoratul PNL. În cazul acestei variabile este vizibilă atitudinea anti-comunistă.
Pentru variabila „proprietățile imobiliare confiscate de regimul comunist ar trebui integral restituite” testul chi square arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Asemănător electoratului CDR 2000, și electoratul PNL este majoritar susținător al acestei idei, diferența dintre cele două poziții fiind chiar mai evidentă decât în cazul CDR 2000, cu 49,12% care consideră această chestiune importantă, față de 28,07% care neagă acest fapt. Acesta este un nou indicator pentru atitudinea anti-comunistă.
Acest tip de atitudine se regăsește și în cazul variabilei „pădurile ar trebui restituite integral”, chiar dacă testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. În același timp însă, la nivelul electoratului PNL este evidentă o susținere masivă pentru această chestiune, 52,63% fiind de părere că aceasta este importantă, față de 28,07% care nu sunt de acord că aceasta este importantă.
În ceea ce privește variabila „situația chiriașilor și nu cea a proprietarilor ar trebui să ne îngrijoreze”, testul chi square arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot pentru PNL. Cu toate acestea însă în cadrul electoratului PNL ponderile nu sunt cele așteptate, adică similare cu cele de la întrebările precedente, doar 26,32% neconsiderând această chestiune importantă, față de 33,33% care o susțin, în condițiile în care PNL s-a erijat în apărător al proprietarilor și nu al chiriașilor. Și în acest caz explicația plauzibilă constă în atitudinile post-comuniste persistente la categorii largi ale populației și care se regăsesc astfel și la electoratul PNL.
Un electorat care votează cu un partid liberal se presupune că aderă la principiile economice promovate în primul rând de acel partid. Pentru cazul României însă valoarea chi square de 0,195 pentru variabila „scopul privatizării este ca proprietatea de stat să treacă repede și indiferent de preț în mâini private” demonstrează lipsa de relevanță a acesteia în opțiunea electorală pentru PNL. Ponderea în cazul electoratului confirmă însă aderența electoratului la principiile liberale, 43,86% recunoscând importanța afirmației față de 33,33% care neagă acest fapt.
În cazul variabilei „statul ar trebui să controleze economia națională” testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Din nou însă, la fel ca și în cazul CDR 2000, electoratul se îndreaptă într-o proporție covârșitoare spre susținerea acestei afirmații, 64,96% față de 15,79% care nu sunt de acord că acest fapt este important. O explicație posibilă pentru acest rezultat îl reprezintă atitudinile paternaliste persistente la nivelul electoratului în ansamblu, dovadă și procentajul celor care consideră comunismul o idee bună, dar greșit aplicată, și în același timp și contextul economic din perioada aplicării sondajului.
La fel, nici pentru variabila „oamenii politici ar trebui să declare dacă au lucrat sau nu pentru fosta Securitate” testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Însă electoratul se pronunță ca și în celelalte cazuri pentru importanța acestui aspect al biografiilor politicienilor, 47,37% față de 24,56% care nu apreciază această problematică drept importantă. Se verifică astfel faptul că exista un consens la nivelul societății asupra acestui aspect, controversat la nivelul clasei politice.
4.4 PNL – nici post-comunist, nici anti-comunist?
Dacă trecem în revistă concluziile rezultate în urma analizei celor trei criterii avute în vedere pentru încadrarea unui partid ca post sau anti-comunist, observăm că PNL excelează ca partid anti-comunist la nivelul ideologiei printr-un program cu ferme convingeri și măsuri liberale, dar și reparatorii față de trecutul comunist. În același timp însă pentru criteriul conducerii balanța nu poate fi înclinată spre nici o parte, eventual mai degrabă spre post decât spre anti-comunist, deși dovezile sunt insuficiente.
Electoratul PNL suferă, ca și cel al CDR 2000, de pe urma predominanței atitudinilor post-comuniste la nivelul electoratului, dar și datorită contextului economic din perioada respectivă. Astfel, deși în chestiunile proprietății există o opțiune clară pentru retrocedare, iar ponderea celor care consideră comunismul o ide bună dar greșit aplicată este inferior celor care nu sunt de acord cu această afirmație, în același timp electoratul PNL consideră că statul trebuie să controleze economia, că întreprinderile de stat trebuie susținute de către guvern sau că ar trebui să ne intereseze mai degrabă situația chiriașilor decât cea a proprietarilor. Pe de altă parte, este evidentă și opțiunea pentru individualism și liberă inițiativă. Cu toate acestea există mai multe argumente pentru atitudinea anti-comunistă a electoratului PNL.
În concluzie, prin faptul că PNL îndeplinește două dintre cele criterii avute în vedere, consider că acesta trebuie încadrat în categoria partidelor anti-comuniste, chiar dacă există unele rezerve referitoare la electorat și membrii structurilor de conducere.
Capitolul 5. Partidul România Mare – ofensiva doctrinei naționale
5.1 Conducerea PRM, controversată din perspectivă biografică
Partidul România Mare a fost în contextul alegerilor din anul 2000, marea surpriză impunându-se ca al doilea partid al țării, prin specularea frustrărilor și dezamăgirilor acumulate la nivelul electoratului și prin promovarea unui discurs naționalist-populist.
Nu putem vorbi în cazul PRM de mai mulți lideri, ci de un singur lider, omul care a produs ascensiunea PRM, Corneliu Vadim Tudor. Pentru analiza asupra criteriului conducerii voi avea în vedere tangențial și alți exponenți ai PRM, chiar dacă au un grad de vizibilitate scăzut. În ceea ce îl privește pe Corneliu Vadim Tudor, acesta a fost în dese rânduri asociat cu regimul comunist prin faptul că a produs numeroase scrieri de laudă la adresa clanului Ceaușescu și a societății comuniste în ansamblu și pentru că era un apropiat al soților Ceaușescu. Mai mult dosarul său intrat în posesia CNSAS demonstrează că a desfășurat și activitate de colaborator al Securității, chiar dacă nu există o decizie oficială în acest sens. Chiar dacă după 1989 Corneliu Vadim Tudor s-a delimitat de aceste activități, în continuare el îndeplinește condițiile necesare pentru a fi catalogat drept lider post-comunist.
Vadim Tudor nu este singurul membru al PRM care a fost apropiat de regimul comunist și susținător fervent al acestuia, existând la momentul 2000 și alți membri în partid recunoscuți cu această calitate, precum Ilie Merce, Sever Meșca sau Dan Ioan Mirescu, toți foști ofițeri ai Securității.
Toate aceste informații demonstrează că PRM se înscrie în primul criteriu de identificare a partidelor post-comuniste, cu o conducere formată din susținători ai regimului comunist și colaboratori ai poliției politice.
5.2 Doctrină națională și formulări populiste
Dacă am demonstrat deja că PRM îndeplinește criteriul conducerii, în cele ce urmează voi urmări în ce măsură această conducere post-comunistă a imprimat și programului partidului o atitudine post-comunistă, analizând prin prisma celor șapte categorii avute în vedere și pentru celelalte partide.
Pentru început trebuie menționat că programul PRM pentru alegerile din anul 2000 este unul schematic, fără prea multe detalii și cu multe fraze cu tentă populistă care precizează doar efectul, nu și modalitatea în care se va ajunge la acel efect.
Axa centrală de construcție a programului PRM este reprezentată de sintagma „doctrină națională”, definită ca „studierea, cunoașterea și popularizarea marilor valori naționale românești, a poziției națiunii române în lume, identificarea relațiilor și interdependențelor în care este implicată”. Chiar dacă această frază nu denotă un naționalism exacerbat având mai degrabă un caracter neutru, corelată cu afirmațiile și pozițiile liderului partidului, putem concluziona că PRM promova un tip de naționalism în concordanță cu cel practicat de regimul comunist, acesta fiind astfel un indiciu al orientării post-comuniste a acestei formațiuni politice.
Dintre categoriile incluse în analiza pe care am efectuat-o asupra programelor partidelor politice, doar trei se regăsesc cu referiri și în cazul PRM: naționalismul, statul paternalist și economia de piață. Pentru prima categorie am expus anterior argumentația care dovedește înclinația PRM către un naționalism continuator al celui de tip comunist, chiar dacă acesta este combinat cu o opțiune pro-europeană manifestată prin „deschiderea față de toate națiunile lumii, cu care dorește să întrețină și să dezvolte relații de prietenie în folosul reciproc al părților”.
În ceea ce privește categoria stat paternalist, acesta nu se regăsește formulat ca atare în program, însă prezența sintagmei „accentuarea rolului pe care statul trebuie să îl aibă procesul de privatizare” consider că poate fi încadrată în această categorie, în opoziție cu referirile din programele celor două partide care mizau pe un rol al statului diminuat în societate.
Categoria „economie de piață” de asemenea nu se regăsește sub această formulare, nefiind astfel evidentă o opțiune pozitivă sau negativă a partidului față de acest principiu. Referirile de factură economică fac referire la angajamentul PRM de a „stopa prăbușirea economică și socială a țării și a diminua coeficientul de risc de țară”, chiar dacă nu există un program coerent de îndeplinire a acestor obiective. Tot în domeniul economic PRM; vorbește de relaxare fiscală, eliminarea monopolurilor, „instituirea unor contingențe la import pentru acele mărfuri care, fie sunt produse în țară, fie nu sunt de primă necesitate” sau „recâștigarea piețelor tradiționale (CSI, Orient, Asia, Africa, America de Sud)”, acestea două din urmă constituind noi indicii ale opțiunii pentru o politică de continuitate în raport cu regimul comunist.
Nu am identificat în programul PRM pentru anul 2000 nici un fel de referiri la drepturile omului, cu atât mai puțin la cele două categorii avute în vedere în analiza noastră, recte „libertate” și „egalitate”, iar prin urmare absența acestei axe din demersul de cercetare influențează relevanța întregului prin diminuarea acesteia. De asemenea nu există referiri nici cu privire la dreptul la proprietate, referiri care au determinat practic încadrarea acelor partide analizate anterior într-o categorie sau altă. Pe de altă parte, absența referirilor, adică neconsiderarea acesteia ca fiind o temă prioritară, poate fi utilizată ca argument pentru a demonstra o nouă atitudine post-comunistă prin ignorarea corectării abuzurilor regimului comunist. Categoria „stat minimal” nu este de asemenea prezentă în cadrul demersului cercetare, fiind întâlnită însă o referire la corolarul acesteia, stat minimal, insuficient însă pentru a concluziona că PRM susține statul paternalist, ci mai degrabă un argument în plus pentru opțiunea față de o economie centralizată în opoziție cu economia de piață.
Concluzionând, PRM se încadrează în criteriul ideologic ca partid post-comunist prin opțiunea naționalistă, și prin elementele de continuitate economică cu regimul comunist, neexistând nici un fel de referiri care să sugereze o atitudine anti-comunistă. Chiar dacă aceste argumente pentru orientarea post-comunistă nu sunt foarte multe, corelate cu absența unor altfel de menționări care să susțină varianta anti-comunismului fac posibilă această încadrare fermă.
Electoratul PRM – dependent și nepăsător față de trecut
În continuare voi urmări să analizez și să expun în ce măsură orientarea post-comunistă persistentă la nivelul doctrinei și programului promovat de PRM se regăsește și la nivelul electoratului. Dintre cele nouă variabile luate în considerare, doar una s+a dovedit relevantă în conturarea opțiunii electorale pentru PRM, deși trebuie avut în vedere în același timp că sondajul de față nu a prezis succesul electoral pe care îl va înregistra această formațiune politică.
Pentru variabila „comunismul a fost o idee bună dar greșit aplicată”, testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot pentru PRM. Din punct de vedere al ponderii în cadrul electoratului care votează cu PRM, majoritatea o dețin ca și în cazul PDSR, cei care sunt de acord cu afirmația, 59,62% comparativ cu doar 21,15% care nu sunt de acord. Este un prim argument că atitudinile post-comuniste promovate de conducerea PRM și prin program se regăsesc și la nivelul electoratului.
În cazul variabilei „întreprinderile de stat trebuie susținute de Guvern”, testul chi square de asemenea nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Dintre cei care votează cu PRM, o majoritate covârșitoare de 63,46% susțin această afirmație, față de doar 21,15% care nu sunt de acord. Este evident astfel că electoratul românesc este dominat încă de atitudini post-comuniste, paternaliste, dar în același timp acesta este și un semnal că PRM va fi principalul partid care va beneficia în urma eșecului reformelor economice promovate de guvernarea 1996-2000.
Variabila „oamenii și nu Guvernul ar trebui să facă ceva pentru a trăi mai bine” testul chi square arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot pentru PRM. Din nou, în cadrul structurii electoratului PRM este vizibilă predominanța mentalităților paternaliste, cu 46,15% față de 32,69% susținând importanța acestei afirmații, ceea ce implică un nou indicator pentru o cultură politică post-comunistă a electoratului PRM, dar și influența factorilor contextuali avuți în vedere și pentru variabila anterioară.
În ceea ce privește variabilele referitoare la restituirea proprietăților imobiliare și a pădurilor confiscate abuziv în timpul regimului comunist, testele chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. În schimb, la nivelul electoratului PRM se reconfirmă parțial afirmațiile pentru variabilele anterioare, recte prezența atitudinilor post-comuniste, prin majoritatea covârșitoare a celor care nu admit că retrocedarea caselor naționalizate este un subiect important, recte 48,08% față de 25% care apreciază că aceasta este o problematică relevantă. În schimb însă, în cazul restituirii pădurilor se constată un echilibru relativ și cu balanța înclinând mai degrabă înspre cei care susțin importanța subiectului, 40,38% față de 38,46% care nu recunosc acest subiect ca fiind de actualitate. Așadar, în problematici similare, electoratul PRM manifestă atitudini oarecum contrare, atitudinea vizibil post-comunistă din primul caz fiind contrabalansată de o tendință anti-comunistă.
În ceea ce privește variabila „situația chiriașilor și nu cea a proprietarilor ar trebui să ne îngrijoreze”, testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. În cadrul structurii electoratului PRM, predomină cei care sunt de părere că acesta este un subiect important și deci că într-adevăr situația chiriașilor ar trebui să ne preocupe și nu cea foștilor proprietari, cu o pondere de 36,54%, față de 28,85% care susțin contrariul. Din nou, aceste rezultate dovedesc persistența atitudinilor post-comuniste la nivelul electoratului PRM.
Pentru variabila „scopul privatizării este ca proprietatea de stat să treacă repede și indiferent de preț în mâini private” testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot, deși în cadrul structurii electoratului PRM este evidentă o structurare în favoarea uneia intre cele două poziții, recte cea de dezaprobare. Raportul însă nu este pregnant în favoarea uneia dintre cele două tabere, cu doar 38,46% care nu susțin că acest subiect este important și 32,69% care afirmă contrariul și cu o categorie importantă care preferă o poziție de mijloc. Putem însă prin prisma acestor rezultate statua din nou prezența atitudinilor post-comuniste la nivelul electoratului PRM.
Nici în cazul variabilei „statul ar trebui să controleze economia națională” testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Din nou însă, la fel ca și în cazul PDSR, CDR 2000 sau PNL electoratul se îndreaptă într-o proporție covârșitoare spre susținerea acestei afirmații, 65,38% față de 17,31% care nu sunt de acord că această problematică este importantă. Un argument suplimentar pentru predominanța la nivelul întregului electorat, indiferent de opțiunea pentru un partid sau altul, a valorilor post-comuniste.
La fel, pentru variabila „oamenii politici ar trebui să declare dacă au lucrat sau nu pentru fosta Securitate” testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Însă surprinzător electoratul se pronunță ca și în cazul celorlalte partide pentru importanța acestui aspect , 44,23% față de 34,62% care nu apreciază această problematică drept importantă. Se verifică astfel faptul că exista un consens la nivelul societății asupra acestui aspect.
PRM, o opțiune vizibil post-comunistă
În urma expunerii argumentelor referitoare la cele trei criterii de distincție între partide post-comuniste sau anti-comuniste, cazul PRM pare a fi unul dintre cele mai clare, doar gradul redus de argumente la nivelul programului, putând constitui un impediment în catalogarea acestuia ca partid post-comunist. Argumentele evidente în ceea ce privește structura de conducere și regăsirea în rândul ei a unor membri ai PCR, susținători recunoscuți ai regimului comunist sau ofițeri de Securitate, precum și structura valorilor electoratului PRM, permit încadrarea PRM ca partid post-comunist, cu argumente mai solide decât în cazul PDSR.
Așa cum am afirmat doar lipsa unor informații concludente referitoare la doctrina partidului și opțiunea electoratului PRM pentru restituirea pădurilor și recunoașterea de către politicieni a activităților de poliție politică pot fi avute în vedere ca argumente în defavoarea acestei încadrări. Acestea sunt contrabalansate de opțiunea clară la nivelul electoratului în favoarea „comunismului ca idee bună, dar greșit aplicată”, nerestituirii proprietăților imobiliare, intervenției statului în economie și în viața individului. Așadar, PRM intră alături de PDSR în categoria partidelor post-comuniste, în opoziție cu CDR 2000 și PNL, catalogate conform criteriilor utilizate în analiză drept partide anti-comuniste.
Capitolul 6 Partidul Democrat – libertatea mai presus de orice
6.1 Conducerea PD în anul 2000 – pregătiri pentru schimbare
Partidul Democrat în anul 2000, de factură auto-declarat social-democrată și continuator cel puțin perspectivă istorică a Frontului Salvării Naționale, era reprezentat la conducere de Petre Roman, fapt care alimenta percepția conform căreia PD se înscrie de asemenea în linia partidelor dominate de foști membri ai PCR, susținători ai regimului comunist.
Cu toate acestea despre membrii structurilor de conducere ale PD, recte Petre Roman, Radu Berceanu, Simona Marinescu, Bogdan Niculescu Duvăz, Alexandru Sassu, Traian Băsescu nu există informații care să ateste legăturile lor cu regimul comunist, doar în privința lui Traian Băsescu existând speculații pe marginea unei eventuale colaborări cu Securitatea, precum și admiterea de către acesta a faptului că a fost membru PCR. Despre Petre Roman, liderul partidului în acel moment, singura conexiune cu regimul comunist este datorată tatălui acesta, luptător comunist de rangul întâi. Este evident însă că orientarea ideologică a membrilor familiei este irelevantă în demersul de față.
În concluzie, analizând informațiile existente nu putem afirma despre PD că se încadrează în criteriul conducerii nici ca partid anti-comunist, întrucât liderii săi nu au avut poziții de condamnare fermă a trecutului și de susținere a unor măsuri reparatorii, nici ca post-comunist, nedeținând funcții de conducere în PCR, nesusținând fățiș regimul comunist. În ceea ce privește atitudinea anti-comunistă se poate argumenta eventual pentru cazul lui Petre Roman, ca lider al revoluției din 1989, însă atâta timp cât nu există informații că ar fi avut o poziție de dizidență față de regim sau că ar fi fost prizonier politic nu voi lua în considerare poziția acestuia la revoluție, așa cum nici în cazul lui Ion Iliescu nu am făcut-o. Astfel, criteriul conducerii se dovedește nerelevant pentru cazul PD, cu lideri care nu pot fi catalogați nici drept post-comuniști, nici drept anti-comuniști. Bineînțeles însă că pot exista informații care să infirme cele susținute în această lucrare, iar o anchetă de profunzime asupra conducerii PD poate identifica lideri post sau anti-comuniști.
6.2 Libertatea și egalitatea de șanse – valorile supreme pentru PD
Programul PD este construit în jurul valorilor specifice social-democrației: libertate, dreptate socială și solidaritate, cu accent însă pe libertate și pe interdependențele dintre cele trei valori. „Liberalii cred numai în libertatea individuală. Ca social-democrați ne întrebăm: putem trăi cu toții fără dreptate și solidaritate? Comuniștii au accentuat egalitatea și solidaritatea pe seama libertății individuale! Ca social-democrați, ne întrebăm poate trăi omul fără libertate individuală?”.
Dintre categoriile avute în vedere în cadrul analizei, cea mai des întâlnită a fost „libertatea”, în viziunea democraților valoare fundamentală a social-democrației, condiție ca „societatea să se organizeze, să se structureze și să-și definească performanța”. Libertatea este clamată de PD sub forma libertății individuale prin care individul se poate dezvolta, fără a afecta însă libertatea celorlalți. De asemenea PD militează și pentru libertatea economică înțeleasă ca liberă inițiativă și reducere a rolului statului în economie.
Egalitatea este la rândul ei o constantă a discursului PD, în special sub forma egalității în drepturi și șanse prin care individul își poate exercita pe deplin libertatea. De asemenea, consecvenți principiilor social-democrației, PD reclamă și necesitatea unei egalități a distribuției veniturilor și eliminării inegalităților economice. Egalitatea se regăsește în programul democraților și sub forma egalității în demnitate, formulare vagă, dar care face mai mult trimitere tot la egalitatea de șanse.
Surprinde însă absența referirilor la dreptul la proprietate deși există numeroase menționări ale celorlalte drepturi fundamentale ale omului. Așa cum am argumentat și în cazul PRM, absența acestor referiri poate fi argumentată ca desconsiderare a importanței acestui subiect și implicit absența unei orientări anti-comuniste care urmărește repararea abuzurilor comunismului. Mai mult, în perioada guvernării 1996-2000, deși ceilalți parteneri de guvernare aveau drept prioritate promovarea legilor pentru restituirea proprietăților imobiliare, PD a fost un opozant constant al unor măsuri reparatorii integral, susținând drepturile chiriașilor și retrocedarea unor suprafețe limitate.
În ceea ce privește axa stat minimal-stat paternalist, deși nu există referiri specifice la acești doi termeni, am identificat afirmații privind rolul statului care să se încadreze în aceste categorii. Astfel, PD apreciază că „statul trebuie să fie un partener al cetățeanului și nu un paznic al acestuia. Într-o societate democratică, statul trebuie să lase cetățeanului cât mai mult spațiu pentru manifestarea libertății individuale. El trebuie să fie un garant al drepturilor și libertăților cetățeanului”. Această viziune asupra statului se încadrează în teoria statului minimal, corelate și cu militarea pentru un rol diminuat al statului în economie și pentru descentralizare, deși bineînțeles că ar fi fost necesare referiri suplimentare. Nu am regăsit în programul PD nici un fel de menționări la adresa statului paternalist, ceea ce prin corelație cu referirile la statul minimal, confirmă presupoziția spre o înclinație a PD înspre stat minimal în opoziție cu statul paternalist. De altfel, în program se și afirmă că „avem prea mult stat”
Referirile care pot fi încadrate în categoria „naționalism” nu se regăsesc în programul PD, fapt care denotă o distanțare a acestui partid de valorile și atitudinile post-comuniste. În contra-partidă, PD insistă asupra integrării europene și egalității de șanse indiferent de rasă sau etnie.
O altă temă predilectă din programul PD este cea a economiei de piață, la care există dese referiri prin care se accentuează suportul acestui partid față de reforma economică prin care să fie diminuate inegalitățile economice. PD susține o dezvoltare economică durabilă, bazată pe mecanismele pieței, concurență, competitivitate și sector privat majoritar, înscriindu-se altfel în curentul liberalismului economic.
În concluzie, în urma analizei programului politic propus de PD în anul 2000, identificăm o serie de elemente circumscrise doctrinei social-democrate moderne, dar care în același timp pot fi considerate indicatori pentru anti-comunism. Cu toate acestea, absența referirilor la dreptul la proprietate, principalul indicator al post sau anti-comunismului pentru celelalte partide, relevă o apropriere mai degrabă de orientarea post-comunistă. În același timp nu putem face abstracție de referirile la libertate, la diminuarea rolului statului, la economie de piață, adică indicatori clari ai anti-comunismului. Astfel, PD nu poate fi catalogat conform acestui criteriu nici ca post, nici ca anti-comunist.
6.3 Ideologie modernă, dar electorat post-comunist
În continuare voi analiza și expune în ce măsură la nivelul electoratului PD predomină atitudini post sau anti-comuniste. Dintre cele nouă variabile luate în considerare, doar două s-au dovedit relevante în conturarea opțiunii electorale pentru PD, explicația plauzibilă fiind și ambiguitatea la nivelul programului partidului în a se poziționa pe axa post-comunism – anti-comunism.
Pentru variabila „comunismul a fost o idee bună dar greșit aplicată”, relevantă în cazul partidelor analizate anterior, testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot pentru PD. Din punct de vedere al ponderii în cadrul electoratului PD, majoritatea o dețin ca și în cazul PDSR și PRM, cei care sunt de acord cu afirmația, 51,72% comparativ cu doar 24,14% care nu sunt de acord. Astfel, chiar dacă la nivel doctrinar nu avem argumente pentru o orientare post sau anti-comunistă a PD, electoratul partidului este dominat de atitudini post-comuniste.
În cazul variabilei „întreprinderile de stat trebuie susținute de Guvern”, testul chi square la fel nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot Dintre cei care votează cu PD, o majoritate covârșitoare de 65,52% susțin această afirmație, față de doar 24,14% care nu sunt de acord. Și în acest caz, ies în evidență atitudinile și valorile post-comuniste pregnante la nivelul electoratului PD, chiar dacă partidul susține o diminuare a rolului statului în economie.
Pentru variabila „oamenii și nu Guvernul ar trebui să facă ceva pentru a trăi mai bine” însă testul chi square arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. În cadrul structurii electoratului PD, surprinzător în comparație cu rezultatele anterioare, este vizibilă predominanța principiilor individualiste, propagate și de programul partidului, cu 58,62% din repondenții care votează PD susținând importanța acestei afirmații față de 20,69%, care nu sunt de acord. Așadar atitudinile post-comuniste sesizate la variabilele precedente sunt infirmate de această opțiune vizibilă pentru valorile individualiste, deci anti-comuniste.
În ceea ce privește variabilele referitoare la restituirea proprietăților imobiliare și a pădurilor confiscate abuziv în timpul regimului comunist, testele chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. La nivelul electoratului PD se reconfirmă parțial afirmațiile pentru primele două variabile, recte prezența atitudinilor post-comuniste, prin majoritatea covârșitoare a celor care nu admit că retrocedarea caselor naționalizate este un subiect important, recte 37,93% față de 24,14% care apreciază că aceasta este o problematică relevantă. În schimb însă, în cazul restituirii pădurilor se constată un echilibru relativ cu scoruri egale între cei care apreciază importanța subiectului și care nu recunosc acest subiect ca fiind de actualitate, recte 37,93%. Așadar, această problematică similară este pentru electoratul PD un nou indicator al comunismului rezidual, chiar dacă în cazul restituirii pădurilor vorbim de scoruri egale, însă tendința este spre post-comunism.
În ceea ce privește variabila „situația chiriașilor și nu cea a proprietarilor ar trebui să ne îngrijoreze”, testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot pentru PD. În structura electoratului PD, predomină cei care sunt de părere că acesta este un subiect important și deci că situația chiriașilor ar trebui să ne preocupe și nu cea foștilor proprietari, cu o pondere de 41,38%, față de 31,03% care susțin contrariul. Din nou, aceste rezultate dovedesc persistența atitudinilor post-comuniste la nivelul electoratului PD.
Pentru variabila „scopul privatizării este ca proprietatea de stat să treacă repede și indiferent de preț în mâini private” testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot, dar în cadrul structurii electoratului PD este evidentă o structurare în favoarea uneia intre cele două poziții, recte cea de aprobare. 34,48% din electoratul PD susține importanța acestei problematici, fiind consistent cu individualismul manifestat și la variabila „oamenii și nu Guvernul ar trebui să facă ceva pentru a trăi mai bine”, iar doar 20,69% afirmă contrariul, o categorie importantă preferând o poziție de mijloc. Putem însă prin prisma acestor rezultate statua din nou prezența atitudinilor anti-comuniste la nivelul electoratului PD.
Testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot nici pentru variabila „statul ar trebui să controleze economia națională”. Din nou însă, la fel ca și în cazul PDSR, CDR 2000, PNL sau PRM electoratul se îndreaptă într-o proporție covârșitoare spre susținerea acestei afirmații, 41,38% față de 24,14% care nu sunt de acord că această problematică este importantă, însă din nou cu un număr semnificativ de persoane adoptând o poziție de mijloc sau nerăspunzând. Ceea ce surprinde însă este faptul că aceste scoruri sunt superioare celor din cazul PNL sau CDR 2000, care au electorate teoretic îndreptate spre atitudini anti-comuniste, însă în același timp în cazul PD numărul celor care nu au o părere bine conturată este mult mai mare, ceea ce poate indica un grad superior de parohialism.
În cazul variabilei „oamenii politici ar trebui să declare dacă au lucrat sau nu pentru fosta Securitate” , la fel, testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Ca și în cazul electoratelor celorlalte partide analizate și în cazul PD majoritatea se pronunță pentru importanța acestui aspect , 51,72% față de 20,69% care nu apreciază această problematică drept importantă. Se verifică astfel faptul că exista un consens declarativ la nivelul societății asupra acestui aspect.
6.4 PD – nici post, nici anti-comunist?
În final, voi trece în revistă principalele argumente iterate în susținerea celor trei criterii avute în vedere pentru a identifica în care dintre cele două categorii de partide se încadrează PD.
Astfel, din punct de vedere al criteriului conducerii, nu există suficiente informații pentru a înclina înspre post sau anti-comunism, deși indicii ar fi mai degrabă spre prima variantă. La fel, în cazul doctrinei aceasta nu susține în mod vizibil politici post sau anti-comuniste, doar absența referirilor la problematica proprietății putând conduce la concluzia că PD se îndreaptă spre post-comunism, dar acest indicator este contrabalansat de susținerea manifestată față de libertate și reducerea rolului statului. Așadar, nici criteriul doctrinei nu prezintă relevanța în încadrarea PD ca partid post sau anti-comunist.
Din punct de vedere al orientării electoratului, rezultatele sunt oarecum contradictorii, dar în concordanță cu cel obținute în cazul celorlalte partide. Astfel, există indicatori clari ai post-comunismului prin susținerea comunismului, a intervenției statului, prin desconsiderarea problematicii restituirii proprietăților, dar în același timp electoratul PD manifestă un individualism superior și celui al PNL, însă consistent cu doctrina promovată de partid. Astfel, electoratul PD se aseamănă în unele privințe cu cel al PDSR, manifestând atitudini evidente post-comuniste, dar și un individualism caracteristic anti-comunismului. Consider însă că opțiunea în cazul variabilei „comunismul a fost o idee bună, dar greșit aplicată” este determinantă pentru stabilirea tendințelor electoratului și astfel electoratul PD se dovedește post-comunist.
În concluzie, chiar dacă partidul în sine nu poate fi inclus în clivajul post-comunist – anti-comunist electoratul său se dovedește înclinat mai degrabă spre post-comunism.
Capitolul 7. Alianța pentru România – anti-doctrinară, atipică, pragmatică
7.1 Conducerea ApR – feseniști reconvertiți
Alianța pentru România era un partid nou apărut pe scena politică românească, în 1997 prin scindarea PDSR după eșecul în alegerile generale din 1996, și cu o durată de viață efemeră fuzionând prin absorbție în PNL în 2002. Liderii acestei formațiuni politice proveneau tot din fosta structură de conducere a Frontului Salvării Naționale, președintele formațiunii și candidatul la președinție al ApR fiind Teodor Meleșcanu, fost vicepreședinte în cadrul PDSR și ministru de externe în guvernarea 1992-1996. Alți lideri marcanți ai ApR erau Iosif Boda, Vladimir Pasti, Marian Enache, Viorel Sălăgean, Viorel Cataramă, Doru Viorel Ursu, Mircea Coșa.
Ca și în cazul PD, nu există informații despre aceste persoane că ar fi fost susținătoare ale regimului comunist, colaboratori ai Securității, dar în același timp nici nu se poate afirma că au manifestat atitudini anti-comuniste. Simpla apartenență la FSN a atras însă asupra lor percepția de foști comuniști cu care a fost catalogat FSN ca întreg, însă așa cum am menționat nu există probe care să vină în întâmpinarea acestei afirmații, ci doar simple zvonuri și speculații de presă.
7.2 A treia republică – alternativa ApR
Programul politic propus de ApR , A treia republică, reprezenta și el o provocare pentru spațiul politic românesc, preluând doctrina celei de – a treia căi, elaborată de Anthony Giddens și aplicată de către Partidul Laburist al lui Tony Blair în Marea Britanie. Programul ApR este adaptat la realitățile economice și sociale ale României anului 2000, propunând măsuri economice liberale, urmate de protecție socială în urma stabilizării economice, făcând chiar precizarea că nu doresc aplicarea unor modele doctrinare, ci adoptarea unor politici pragmatice.
Dintre categoriile urmărite în cadrul analizei, cea mai des întâlnită face referire la rolul intervenționist al statului, chiar dacă nu până la limita statului paternalist. O prezență pregnantă o reprezintă și valorile și interesul național, dar nu putem vorbi de un naționalism exacerbat ca în cazul PRM. „Suntem republicani convinși. Devotați ideii de unitate națională noi considerăm că atitudinile și practicile naționalist extremiste și șovine nu servesc în nici un caz interesului național. Partidul Alianța pentru România se constituie ca un factor coagulant al realizării interesului național care privește în esență realizarea binelui public, el reprezentând o sinteză materială, psihologică și spirituală a poporului român în întregul său, nu pe segmente și curente sociale ”În practică, naționalismul ApR se traduce prin propuneri de natură protecționistă pentru capitalul autohton, prin care să fie încurajate investițiile.
Ca și în cazul celorlalte partide poziționate la centru-stânga eșichierului politic, nici pentru ApR problematica proprietății, definitorie pentru încadrarea în post-comunism sau anti-comunism, nu se regăsește în program, neprezentând importanță, fiind astfel îndreptățită, ca și în cazul PD definirea ca tendință spre post-comunism.. De asemenea, nici celelalte drepturi fundamentale ale omului, libertatea și egalitatea nu se regăsesc explicit în programul ApR, putând doar să presupunem că ele sunt incluse în valorile umane și ale democrației moderne pe care ApR proclamă că și le asumă.
Așa cum am menționat anterior, programul ApR face ample referiri la rolul statului în societate, referiri prin care balanța se înclină mai degrabă spre stat paternalist, cu un intervenționism puternic în economie, cultură, educație , decât spre stat minimal. „Alianța pentru România consideră că rolul statului în economie trebuie abordat dintr-o dublă perspectivă , pe de o parte pe termen lung statul trebuie să își redimensioneze funcțiile economice și sociale, retrăgându-se din acele domenii în care el poate fi suplinit cu mai mult succes de către inițiative particulară. Pe termen scurt, fără a fi adepții dirijismului, ApR consideră că implicarea statului în economie și în viața socială este o măsură dictată de situația actuală de criză în care se află România, de stadiul procesului de tranziție și de exigențele integrării europene.”Concret, această implicare a statului s-ar traduce prin subvenții în agricultură, privatizare planificată, sprijinirea capitalului autohton, toate sub spectrul pragmatismului considerat „concept politico-managerial esențial pentru ApR”. Așadar, chiar dacă promovează un rol pregnant al statului în economie, faptul că aceasta este văzută ca o măsură temporară și că pe termen lung este promovat un model al statului bunăstării, nu permite încadrarea în tipologia post-comunistă.
ApR susține prin programul său dezvoltarea economie de piață așa cum o dovedesc și afirmațiile anterioare, o economie de piață competitivă prin care să se creeze premisele unei protecții sociale care să asigure redistribuirea echitabilă a veniturilor.
Astfel, în urma analizei programului ApR nu putem evidenția indicatori clari post sau anti-comuniști, simpla ignorare a regimului proprietății și militarea pentru un rol intervenționist al statului pe termen scurt, nu sunt argumente suficiente pentru încadrarea în categoria partidelor post-comuniste, la fel cum însă nu putem extrage din program afirmații, poziții prin care ApR se delimitează ferm de trecutul comunist și susține măsuri reparatorii sau de deconspirare. Cel mai probabil, pentru ApR această chestiune nu constituia o prioritate în comparație cu situația economică presantă.
7.3 Electorat slab conturat ideologic, cu atitudini contradictorii
În ceea ce urmează voi analiza structura electoratului ApR luând în considerare prevalența atitudinilor post-comuniste sau anti-comuniste. Cazul ApR este însă unicat în demersul meu de cercetare, întrucât nici una dintre cele nouă variabile nu s-au dovedit a fi relevante în determinarea preferinței electorale pentru ApR. Așadar, dacă la nivelul retoricii politice ApR s-a definit ca un partid pragmatic, fără excese ideologice, electoratul acestui partid pare a fi pe aceeași lungime de undă, neputând a fi încadrat ideologic pe axa post-comunism – anti-comunism.
Pentru variabila „comunismul a fost o idee bună dar greșit aplicată”, relevantă în cazul partidelor analizate anterior, testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Din punct de vedere al ponderii în cadrul electoratului ApR, majoritatea o dețin ca și în cazul PDSR și PRM și PD, cei care sunt de acord cu afirmația, 45,45% comparativ cu 30,31% care nu sunt de acord. Astfel, chiar dacă la nivel doctrinar nu avem argumente pentru o orientare post sau anti-comunistă a ApR, electoratul partidului este relativ înclinat către atitudini post-comuniste, întrucât diferența procentuală dintre cele două curente majore de opinii este mai redusă decât în cazurile electoratelor PDSR, PRM și PD.
În cazul variabilei „întreprinderile de stat trebuie susținute de Guvern”, din nou testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Dintre cei care votează cu ApR, o majoritate de 54,55% susțin această afirmație, față de doar 21,21% care nu sunt de acord. Și în acest caz, ies în evidență atitudinile și valorile post-comuniste pregnante la nivelul electoratului ApR, în consonanță însă cu retorica statului intervenționist proiectată de acest partid în programul său politic..
Pentru variabila „oamenii și nu Guvernul ar trebui să facă ceva pentru a trăi mai bine” testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. În cadrul structurii electoratului ApR, surprinzător în comparație cu rezultatele anterioare, dar asemănător rezultatelor cu privire la electoratul PD, este vizibilă predominanța principiilor individualiste, traduse prin principiul liberei inițiative, cu 39,39% din repondenții care votează ApR susținând importanța acestei afirmații față de 33,33%, care nu sunt de acord. Așadar atitudinile post-comuniste sesizate la variabilele precedente sunt infirmate de această opțiune relativă pentru valorile individualiste, deci anti-comuniste.
În ceea ce privește variabilele referitoare la restituirea proprietăților imobiliare și a pădurilor confiscate abuziv în timpul regimului comunist, ambele se dovedesc nerelevante pentru construcția opțiunii de vot a ApR testele chi square nearătând o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. La nivelul electoratului ApR se reconfirmă parțial afirmația pentru variabila anterioară, recte prezența atitudinilor anti-comuniste, prin majoritatea relativă a celor care admit că retrocedarea caselor naționalizate este un subiect important, recte 36,36% față de 30,3% care apreciază că aceasta este o problematică irelevantă. În schimb însă, în cazul restituirii pădurilor se constată un dezechilibru major între cele două opțiuni, majoritatea covârșitoare a electoratului ApR, adică 51,52% apreciind ca important subiectul în cauză, față de doar 18,18% care negaă importanța subiectului. Așadar, această problematică similară este pentru electoratul ApR un nou indicator al atitudinilor anti-comuniste și al prevalenței unui electorat de tip liberal în structura votanților acestui partid.
În ceea ce privește variabila „situația chiriașilor și nu cea a proprietarilor ar trebui să ne îngrijoreze”, testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot pentru ApR. În structura electoratului ApR, predomină cei care sunt de părere că acesta este un subiect important și deci că situația chiriașilor ar trebui să ne preocupe și nu cea foștilor proprietari, cu o pondere de 27,27%, față de 24,24% care susțin contrariul. Aceste valori apropiate, dublate și de scorul consistent a celor care nu se pronunță explicit sau nu în favoarea uneia dintre cele două opțiuni, ilustrează interesul redus al votanților ApR pentru această temă, ca și efect probabil al absenței ei inclusiv de pe agenda politică a partidului.
Testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot pentru variabila „scopul privatizării este ca proprietatea de stat să treacă repede și indiferent de preț în mâini private”, dar în cadrul structurii electoratului acestui partid este evidentă o structurare în favoarea uneia intre cele două poziții, recte cea de aprobare. 45,45% din electoratul ApR susține importanța acestei problematici, fiind consistent cu individualismul relativ manifestat și la variabila „oamenii și nu Guvernul ar trebui să facă ceva pentru a trăi mai bine”, iar doar 12,12% afirmă contrariul, o categorie importantă preferând o poziție de mijloc. Putem însă prin prisma acestor rezultate statua din nou prezența atitudinilor anti-comuniste la nivelul electoratului ApR.
Pentru variabila „statul ar trebui să controleze economia națională” testul chi square nu arată o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Din nou însă, la fel ca și în cazul PDSR, CDR 2000, PNL PRM sau PD electoratul se îndreaptă într-o proporție covârșitoare spre susținerea acestei afirmații, 51,51% față de 27,27% care nu sunt de acord că această problematică este importantă, însă din nou cu un număr semnificativ de persoane adoptând o poziție de mijloc sau nerăspunzând. Aceste rezultate nu pot decât să confirme confuzia ideologică din rândul electoratului românesc care deși pledează pentru libera inițiativă și pentru privatizarea sectorului public al economiei naționale, consideră în același timp ca foarte importantă controlarea economiei naționale de către stat.
Variabila „oamenii politici ar trebui să declare dacă au lucrat sau nu pentru fosta Securitate” nu este relevantă, testul chi square nearătând o asociere semnificativă cu opțiunea de vot. Ca și în cazul electoratelor celorlalte partide analizate și în cazul PD majoritatea se pronunță pentru importanța acestui aspect , 48,48% față de 30,3% care nu apreciază această problematică drept importantă. Astfel, deși programul politic al ApR nu înclină în mod tranșant către adoptarea unei poziții împotriva oamenilor politici care au făcut parte din fosta nomenclatură comunistă sau din poliția sa politică, electoratul acestui partid se declară pentru importanța tranșării acestei problematici în societatea românească.
7.4 ApR – partid efemer, dar unicat
Așa cum am menționat și pe parcursul analizei cazul ApR este unicat în spațiul politic românesc, cu caracteristici distincte de celelalte partide și cu un electorat la fel de contradictoriu. În ceea ce privește încadrarea ApR într-una din cele două categorii aceasta se dovedește la fel de dificilă ca și în cazul PD, la nici unul dintre criterii neidentificând argumente clare în favoarea uneia sau alteia dintre orientări. Astfel, dacă în cazul PD pentru primul criteriu puteam supune atenției unele indicii, în cazul ApR nu există informații referitoare la atitudini în favoarea sau împotriva regimului comunist. În ceea ce privește criteriul ideologic, ca și în cazul PD, doar absența referirilor la proprietate poate fi avută în vedere ca argument puternic pentru o eventuală încadrare în categoria partidelor post-comuniste, susținută pentru ApR și de opțiunea unui intervenționism pregnant al statului în diferite domenii sociale . Însă aceste afirmații nu sunt suficiente pentru o încadrare pe axa post-comunism – anti-comunism, întrucât sunt contra-balansate de măsuri de modernizare și reformă socială și economică.
Structura electoratului ApR nu este de asemenea concludentă, oscilând între atitudini clar post-comuniste, ca opțiunea pentru comunismul o idee bună, dar greșit aplicată, indicatorul decisiv în această ecuație. În același timp însă votanții ApR consideră importante repararea abuzurilor comunismului prin restituirea proprietăților abuziv confiscate, susțin o perspectivă individualistă în care „oamenii și nu Guvernul ar trebui să facă ceva”, adică au o serie de caracteristici specifice anti-comunismului. În același timp însă trebuie avută în vedere și opțiunea pentru comunism amintită anterior și susținerea unei intervenții puternice a statului în economie. Așadar, în ciuda unor atitudini anti-comuniste, la nivel profund electoratul ApR este mai degrabă înclinat spre post-comunism.
ApR în sine nu poate fi catalogat drept partid post-comunist, doar electoratul său fiind înclinat spre acest tip de atitudine și valori, factor insuficient pentru a susține o astfel de ipoteză. În același timp, nici pentru categoria anti-comunist nu există argumente, cu excepția unor atitudini la nivelul electoratului. Partidul propune o nouă abordare pentru spațiul politic românesc, neinfluențată de clivajul post-comunism – anti-comunism, și astfel nu permite încadrarea pe axa de analiză avută în vedere pe parcursul acestui demers argumentativ.
Concluzii
III.1 Structura electoratului românesc
În final, consider necesară o recapitulare a principalelor argumente vehiculate pe parcursul lucrării în favoarea validării sau invalidării ipotezelor de lucru și a ipotezei generale pentru a putea statua ferm în ce măsură aceste ipoteze se confirmă. Voi urmări în primul rând testarea primei ipoteze de lucru, recte la nivelul mentalului colectiv persistă reziduuri comuniste, recte valori și atitudini, precum și a celei de-a doua, sistemul de partide din România este structurat în funcție de clivajul post-comunism – anti-comunism. În urma concluziilor obținute după testarea acestor două ipoteze de lucru, voi putea afirma și validitatea sau dimpotrivă infirmarea ipotezei pe care se fundamentează acest demers.
Astfel, în ceea ce privește prima ipoteză de lucru, referitoare la structura de valori și atitudini persistentă la nivelul electoratului voi avea în vedere proporțiile celor care la variabilele independente alese pentru determinarea opțiunii electorale manifestă atitudini post-comuniste, precum „comunismul a fost o idee bună, dar greșit aplicată”, ”întreprinderile de stat ar trebui susținute de guvern”, „statul ar trebui să controleze economia națională”, „situația chiriașilor și nu cea a proprietarilor ar trebui să ne preocupe”, restituirea proprietăților imobiliare și a pădurilor nu este o chestiune importantă.
Dintre aceste nouă variabile, în cazul a trei dintre ele se obțin majorități impresionante în favoarea unor atitudini post-comuniste. Astfel, 54,47% dintre repondenți sunt de acord cu afirmația „comunismul a fost o idee bună dar greșit aplicată”, iar dintre electoratele partidelor, doar la nivelul celor identificate precis ca fiind anti-comuniste, precum CDR 2000 și PNL predomină cei care dezaprobă o astfel de afirmație. În cazul variabilelor ”întreprinderile de stat ar trebui susținute de guvern” și „statul ar trebui să controleze economia națională”, este și mai evidentă opțiunea post-comunistă a electoratului, cu 68,87%, respectiv 62,91% în favoarea acestor afirmații, obținând majoritatea și în cadrul electoratelor partidelor cu o viziune liberală asupra economiei. ÎN același timp însă, așa cum am precizat și pe parcursul lucrării, trebuie avuți în vedere și factorii contextuali, recte eșecurile din domeniul reformei economice.
În cazul celorlalte variabile, domină atitudini post-comuniste, deși nu la fel de pregnante ca în cazul acestora trei, în cazul restituirilor proprietăților imobiliare, deși nu și în cazul restituirii pădurilor, și în ceea ce privește scopul privatizării. În același timp însă observăm și tendințe individualiste, caracteristice mai degrabă anti-comunismului, precum și o dorință de a afla adevărul despre oamenii politici care au colaborat cu fosta Securitate.
În concluzie, există suficiente argumente pentru a valida această ipoteză de lucru și a afirma că la nivelul mentalului colectiv persistă reziduuri comuniste, recte valori și atitudini.
III.2 Sistemul de partide din România conform clivajului post-comunism – anti-comunism
În cele ce urmează voi sintetiza argumentația expusă în cazul fiecărui partid luat în considerare pentru a observa în ce măsură sistemul de partide din România se structurează conform clivajului post-comunism – anti-comunism. Așa cum am precizat în primul capitol al acestei lucrări, în conturarea tipologiei partidelor am utilizat o teorie elaborată de Alina Mungiu Pippidi prin care sunt identificate trei criterii de diferențiere între partide post-comuniste și partide anti-comuniste: conducerea, doctrina și cultura politică a electoratului, în cazul tuturor trei trebuind să se manifeste atitudini și valori post-comuniste.
Astfel, conform acestor criterii în România pot fi identificate două partide post-comuniste, recte PDSR și PRM, contrabalansate de două partide anti-comuniste, CDR 2000 și PNL. În același timp însă din cele șase partide avute în vedere , două nu pot fi încadrate cu fermitate în nici una dintre aceste două categorii, recte PD și ApR, neîndeplinind criteriile nici din punct de vedere al anti-comunismului, nici din punct de vedere al post-comunismului, deși la nivelul electoratului în cazul ambelor persistă reziduuri comuniste identificate prin variabila „comunismul a fost o idee bună, dar greșit aplicată”. Ambele propun însă programe reformiste, cu măsuri economice liberale, chiar dacă nu au în vedere și problematica reparării abuzurilor din timpul comunismului și beneficiază și de lideri care nu pot fi asociați direct cu regimul comunist ca în cazul celorlalte partide post-comuniste.
Dintre cele patru partide care reprezintă clivajul post-comunism – anti-comunism, doar PRM îndeplinește toate cele trei criterii, având o conducere formată din foști susținători ai regimului comunist și angajați ai Securității, un program continuator al economiei centralizate specific comuniste și un electorat ancorat încă în trecutul comunist. Celălalt partid post-comunist se diferențiază de PRM printr-un program modernist, în care partidul se reclamă reprezentant al familiei social-democrate moderne și propune măsuri reformiste în concordanță cu această imagine. Singurul amănunt din program care ridică suspiciuni în privința adevăratei orientări a partidului este atitudinea față de proprietate, deși și aceasta este îndeajuns de nuanțată încât să nu poți da un verdict clar.
În ceea ce privește formațiunile politice anti-comuniste, CDR 2000 îndeplinește criteriul conducerii și al electoratului, în schimb există o cantitate redusă de informații în ceea ce privește doctrina alianței, ceea ce nu împiedică însă să admitem că CDR 2000 îndeplinește și criteriul ideologic. În cazul PNL, argumentele rezidă mai ales în criteriul ideologic și parțial cel al culturii politice a electoratului, deși și aici întâlnim derapaje spre post-comunism.
Consider că prin această expunere sintetică există argumente pentru a afirma că sistemul de partide din România este determinat de clivajul post-comunism – anti-comunism.
III.3 Clivajul post-comunism – anti-comunism și rolul în formarea preferinței electorale
Validarea celor două ipoteze de lucru nu semnifică și validarea ipotezei de start, pentru aceasta urmând a analiza relevanța variabilelor selectate ca indicatori ai post sau anti-comunismului în opțiunea electorală pentru un anumit partid prin valoarea chi square.
Astfel, dintre cele nouă variabile cele mai relevante s-au dovedit „comunismul a fost o idee bună, dar greșit aplicată” și „întreprinderile de stat ar trebui susținute de guvern”, determinanți ai votului în cazul PDSR, CDR 2000 și PNL, „oamenii și nu guvernul ar trebui să facă ceva pentru a trăi mai bine”, semnificativă în cazul PNL, PRM și PD. De asemenea dintre celelalte variabile și „ scopul privatizării este ca proprietatea de stat să treacă repede și indiferent de preț în mâini private”, „oamenii politici ar trebui să declare dacă au lucrat sau nu pentru fosta Securitate” și „statul ar trebui să controleze economia națională” sunt relevante în cazul opțiunii electorale pentru PDSR și CDR 2000, respectiv PDSR și PD. În cazul opțiunii electorale a PNL, relevante se dovedesc și variabilele referitoare la situația imobilelor confiscate de către regimul comunist, o temă de altfel importantă în discursul acestui partid. Dintre toate partidele, doar în cazul ApR opțiunea electorală nu este influențată de nici una dintre aceste variabile, un argument în plus că acest partid nu poate fi încadrat pe axa post-comunism – anti-comunism. De asemenea, dintre variabilele selectate, doar cea referitoare la restituirea pădurilor s-a dovedit nepotrivită în explicarea opțiunii electorale pentru oricare dintre cele șase partide.
În concluzie, faptul că variabilele selectate ca indicatori ai post sau anti-comunismului s-au dovedit relevante în conturarea opțiunii electorale confirmă cel puțin parțial ipoteza, în sensul în care într-adevăr acest clivaj influențează formarea preferinței electorale, dar atâta timp cât nu am avut în vedere indicatori și pentru alte clivaje nu putem susține că acesta este determinantul decisiv. Cercetări ulterioare ar putea testa aceste variabile în modele de vot pentru fiecare partid în parte pentru a determina ponderea pe care o au în explicarea opțiunii de vot. O cercetare mai aprofundată asupra clivajelor manifestate la nivelul societății românești ar putea confirma pe deplin ipoteza de start, însă până atunci prefer să rămân circumspect.
Referințe bibliografice
1. A treia republică, program politic al Alianței pentru România, http://politics.rol.ro/partide/apr/program_cap3.php
2.Bobbio, Norberto, Stânga și dreapta, Humanitas, București, 1997
3.Bulai, Alfred,Mecanismele electorale ale societății românești, Paideia, București, 1999
4.Chelcea, Septimiu Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative și calitative, Editura Economică, București, 2001
5. Colton, Timothy J. Transitional Citizens. Voters and What Influences Them in the New Russia, Harvard University Press, Cambridge-Massachusetts, 2000
6.De Waele, Jean-Michel Consolidare democratică. Partide și clivaje în Europa Centrală și de Est în De Waele, Jean-Michel Partide politice și democrație în Europa Centrală și de Est, Humanitas, București, 2003
7.Doctrina CDR 2000, www.electoral2000.ro/platoforme/cdr.html
8.Heywood , Andrew Political Ideologies. An Introduction, Macmillan, London, 1992
9Kaldor, Mary , Vejvoda, Ivan, Democratisation in Central and Eastern Europe, Pinter, Londra, 1999
10.Kitschelt, Herbert, The Formation of Party Cleavages in Post-communist Democracies, în Party Politics, vol.1, 1995
11.Lijphart, Arend, Modele ale democrației, Polirom, Iași,2000
12.Lipset, Martin &Rokkan, Stein Cleavages Structures Party Systems and Voter Alignments, Oxford University Press, Oxford, 1990
13.Mungiu-Pippidi, Alina, Doctrine politice, Polirom, Iași, 1998
14.Mungiu – Pippidi, Alina Politica după comunism, Humanitas, București, 2002
15.Novak, Miroslav Sistemele de partide din Republica Cehă, Polonia și Ungaria în De Waele, Jean-Michel Partide politice și democrație în Europa Centrală și de Est, Humanitas, București, 2003
16. Pîrvulescu, Cristian Politici și instituții politice, Editura Trei, București, 2002
17. Powell, Bingham G., Contemporary Democracies: Participation, Stability and Violence , Harvard University Press, Cambridge, Massachussets,1982
18.Programul Partidului Democrat http://politics.rol.ro/partide/pd/program_cap1.php
19.Programul politic al PDSR, http://politics.rol.ro/partide/pdsr/index.php
20.Programul Partidului Național Liberal http://www.electoral2000.ro/platforme/pnl.html 21.Programul Partidului România Mare http://www.electoral2000.ro/platforme/prm.html
22.Protocolul Alianței politice Convenția Democrată Română 2000, www.electoral2000.ro/platoforme/cdr.html
23.Rose, Richard, Mishler, William, Haerpfer, Christian Democrația și alternativele ei, Institutul European, Iași, 2003
24.Seiler, Daniel-Louis, Partis et familles politiques, PUF, Paris, 1983
25.Seiler, Daniel-Louis, Pot fi aplicate clivajele lui Rokkan? în De Waele, Jean-Michel Partide politice și democrație în Europa Centrală și de Est, Humanitas, București, 2003
26.Soare, Sorina Despre anticomunisme(Cehia, Polonia, Ungaria și România) în De Waele, Jean-Michel Partide politice și democrație în Europa Centrală și de Est, Humanitas, București, 2003
27.Sondaj CURS-SAR, martie 2000
28.Stoica, Valeriu Puterea, un rău necesar, Editura Allfa, București, 2002, p. 155
29.Tismăneanu, Vladimir Fantasmele salvării. Democrație, naționalism și mit în Europa post-comunistă, Polirom, Iași, 1999
30.Toka, Gabor, Partidele politice în Europa Centrală și de Est, în Diamond, Larry, Chu, Yun-han, Plattner, Marc F., Tien, Hung-mao, Cum se consolidează democrația, Polirom, Iași, 2004
31.Voicu, George, Pluripartidismul. O teorie a democrației, B.I.C. All, București, 1998
32. *** A Quest for Political Integrity. With an introductory essay by Alina Mungiu Pippidi, Polirom , Iași, Polirom, 2005
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Influenta Clivajului Post Comunismanti Comunism In Formarea Preferintelor Electorale (ID: 108412)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.