Influenta Climatului Familial Asupra Stimei de Sine a Copilului

Economie

Influenta Climatului Familial Asupra Stimei de Sine a Copilului

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

A devenit o tradiție ca atunci când un copil sau un adolescent are dificultăți, să acuzi de ele educația pe care a primit-o în familie sau „neglijența” sau „delăsarea” părinților săi. Asemenea atitudine îi încurajează pe părinți să se intereseze de problemele de educație, atitudine care îi culpabilizează pe aceștia, dându-le o stare de neliniște. Din teama părinților de a proceda rău și teama de a nu „rata” o educație adecvată copilului lor se naște ideea potrivit căreia în jurul acestuia nu se naște o atmosferă perfect sănătoasă și tocmai din această cauză am considerat importanța climatului familial atât în educația copilului cât și în realizarea încrederii în sine pe care o va avea ulterior acesteia.

Societatea contemporană consideră că cea mai mare parte din răspunderea formării tinerilor dincolo de copilărie o deține familia, totuși societatea nu tolerează creșterea liberă și dezordonată a unei ființe omenești a cărei viață oscilează între lărgirea cunoștințelor dar care trebuie să le și limiteze. Unul dintre aspectele esențiale ale educației este faptul că înveți, afli și asimilezi cât mai multe cunoștințe în același timp cu învățarea copilului de a-și domina pornirile.

Părinții au în general, o idee foarte exactă despre copiii lor și despre scopurile educației pe care le-o dau. Se întreabă mai rar ce imagine a lor înșiși le oferă copiii și cum și-i reprezintă aceștia pe adulți, cum le înțeleg rolul. Totuși educația nu poate exista decât prin intermediul schimbului intelectual sau afectiv.

Pornind de la două din funcțiile principale ale familiei (asigurarea protecției materiale și emoționale pentru descendenți și formarea unui climat de dezvoltare a personalității tuturor membrilor ei) prin lucrarea de față vom încerca să demonstrăm legătura directă și foarte strânsă dintre climatul familial și stima de sine a copiilor. Vom realiza acest lucru prin punerea în evidență a câtorva dintre cele mai importante dintre drepturile copiilor așa cum sunt percepute ele în mod real de un eșantion de copii care sunt elevi în câteva dintre școlile și liceele din municipiul Pitești din județul Argeș. Nu în ultimul rând se va demonstra cum stima de sine are legătură cu respectarea sau nu a acestor drepturi. În cadrul familiei, în mod inevitabil copiii, în plin proces de dezvoltare a personalității, sunt supuși fenomenului de identificare.

Identificarea constă în adoptarea de copil a caracteristicilor, convingerilor, atitudinilor și comportamentelor unor persoane semnificative. Identificarea este o consecință a observării și imitării unui model. Cel mai frecvent, modelul îl constituie părintele, dar poate fi si unul dintre bunici, un frate mai mare, un profesor sau o personalitate TV. Copii preiau frecvent caracteristicile mai multor modele, pe care le selectează și le aglutinează. Selecția modelelor se face fie pe baza puterii pe care o dețin aceste modele, fie a prestigiului de care dispun. Copiii vor să fie asemeni modelului lor, vor acționa și vor trăi emoții similare modelului. De aici decurge importanța modului de comportament al adultului (părinte, profesor) și mai puțin a „prelegerilor”educative pe care adultul le oferă copiilor. Acest lucru se face în mod frecvent prin respectarea drepturilor copiilor.

Așadar, una din sarcinile majore ale copilului o reprezintă formarea unei identități personale prin dezvoltarea cât mai rapidă a unei stime de sine pozitive și înțelegerea propriei persoane drept o entitate distinctă de toți ceilalți care este în același timp coerentă de-a lungul diferitelor situații de viață.

CAPITOLUL 2

2.1. Familia – baza identității noastre

Omul este însoțit în întreaga sa existență de familie, care s-a dovedit a fi una din cele mai vechi și stabile forme de comunitate umană, care asigură perpetuarea speciei, evoluția și continuitatea vieții sociale.

Fiind concepută ca formă de comunitate umană se poate spune despre familie că este cea mai trainică dintre ele. Ea este caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică și având o mare stabilitate de structură socială ocupă un loc aparte în raport cu toate celelalte forme de comunitate.

2.1.1. Conceptul de familie

Conform dicționarului UNESCO, familia este o formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie care-i unește pe soți și descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic, economic, psihologic și cultural. Familia este o formă complexă de relații biologice, sociale, materiale și spirituale între oameni legați prin căsătorie, sânge sau adopțiune. Fiind un fenomen social de dezvoltă o dată cu dezvoltarea societății și se modifică în raport cu aceasta.

În 1949 antropologul american George Peter Murdock definea familia drept grupul social ai cărui membrii sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopție și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii. VOINEA, 1993, P.7.

Familia se distinde de alte forme de asociere umană prin următoarele caracteristici:

este formată din persoane unite prin relații de căsătorie, sânge sau adopție;

membrii familiei, de regulă, locuiesc sub același acoperiș, alcătuind un singur menaj;

este compusă din persoane ce interacționează, comunică în cadrul rolului de soț-soție, mamă-tată;

menține și perpetuează o cultură comună, derivată în principal din cultura societății date.

Familia este unicul grup social caracterizat prin determinări naturale, biologice, în care legăturile de dragoste și consangvinitate capătă o importanță primordială. Familia este în societatea contemporană singurul grup întemeiat pe iubire. Condițiile juridice sunt normele practice nu intervin în general decât pentru a consolida legăturile reciproce de înțelegere, unitatea de aspirații și scopuri. În prezent, afecțiunea nu-și au locul la serviciu, de exemplu, sau la școală sau atunci când facem cumpărături. Multe dintre relațiile pe care le avem cu ceilalți oameni în afară familiei sunt impersonale. În secolele trecute (dar și în multe societăți tradiționale contemporane) lucrurile stau cu totul altfel: viața publică era impregnată de afecțiune sau ură, în timp ce viața familială se desfășura în mare măsură din datorie sau din nevoie, nu neapărat din iubire.

Putem a defini familia și ca „un grup de persoane între care există drepturi și obligații care izvorăsc din copilărie, rudenie (inclusiv adopții) precum și din alte raporturi asimilate relațiilor din familie”. VLĂSCEANU , 1993, p.236.

În acest caz, accentul cade pe elementele juridice implicate în viața de familie.

Familia de origine este grupul din care face parte individul prin naștere, în acest caz raporturile parentale și filiale sunt dominante, familia de origine asigurând protecția și socializarea descendenților.

Familia conjugală este constituită prin alegerea partenerului și are ca fundament căsătoria, înțeleasă ca uniune liber consimțită între două persoane de sex opus, în condițiile legii și cu scopul întemeierii unei familii.

Familia nucleară este compusă dintr-un bărbat și o femeie căsătoriți și urmașii lor. Nașterea copiilor declanșează fenomenul rudeniei. Rudenia firească este legătura de sânge și, prin reglementarea legală, și legătura juridică dintre două sau mai multe persoane care coboară unele din altele sau care au un antecesor comun.

Fiind nucleul social elementar, „celula” care îi unește pe soți și pe descendenții acestora, familia este în același timp unicul grup social caracterizat prin determinări naturale și biologice, singurul în care legăturile de dragoste și rudenie capătă o importanță primordială.

2.1.2. Structura familiei

Evoluția formelor de viață familială evidențiază influențele sociale și culturale multiple. În plan structural, familia a trecut de la o formă mai largă cu descendență mare, cu cel puțin trei generații, cu o strictă diviziune a rolurilor și autorităților familiale, la o formă restrânsă de tip nuclear, alcătuită din două generații și cu o descendență redusă.

Fiecare societate are un sistem familial propriu, adică un sistem de reglementare a relațiilor dintre bărbații și femeile de vârstă matură și dintre aceștia și copii. Sistemele familiale pot fi foarte diferite de la o societate la alta, dar ele au existat și există dintotdeauna și oriunde în lume. Sistemele familiale se diferențiază între ele după gradul de cuprindere a grupului familial, forma de transmitere a moștenirii, modul de stabilire a rezidenței noilor cupluri, modul de exercitate a autorității în cadrul familiei.

În raport cu gradul de cuprindere, familia se poate limita la soț, soție și copiii lor minori (familia nucleară) sau poate cuprinde un număr mare de rude de sânge (familia extinsă). În prezent, familia nucleară se răspândește tot mai mult în lume. Un individ face parte din alte două familii nucleare: familia părinților săi, sau familia de origine, în care el deține rolul de copil și familia pe care și-o constituie prin propria căsătorie, sau familia de procreație, în care are rolul de soț sau de soție.

În raport cu modul de exercitare a autorității în cadrul familiei, sistemele familiale pot fi patriarhale, matriarhale sau egalitate. În sistemul patriarhal, autoritatea în cadrul familiei este deținută de bărbatul cel mai în vârstă (la familia extinsă), sau de soț (în familia nucleară). În sistemul matriarhal, autoritatea este deținută de femeia cea mai în vârstă sau de soție. În societățile moderne este răspândit sistemul egalitar: puterea și autoritatea fiind sensibil egal distribuite între soț și soție.

Pe plan economic în societățile tradiționale, familia era deplin autonomă, se ocupa de exploatarea agricolă și asigura existența tuturor membrilor ei prin munca în comun în gospodăria familială. Socializarea prin familie comporta atât formarea profesională propriu-zisă, cât și transmiterea către descendenți a unor principii, norme și reguli morale și religioase necesare integrării lor optime în viața familială și în cea socială. Solidaritatea membrilor familiei făcea posibilă asigurarea protecției și îngrijirii copiilor, infirmilor, bolnavilor și bătrânilor, împărțirea resurselor între membrii grupului, asigurarea securității tuturor. Copiii nu constituiau un scop în sine, ci, mai degrabă, un mod de asigurare a perenității grupului, pentru participarea la sarcinile cuplului și gospodăriei. Individul se estompează în folosul instituției căreia îi aparține și care există atât timp cât există patrimoniul care-i asigura continuitatea.

În societatea modernă, ca urmare a unor puternice mutații economice și sociale, structura și funcțiile familiei se restructurează, se redimensionează și se reorientează. Secolul al XX-lea a scindat unitate dintre familie și muncă, a antrenat schimbarea modelelor tradiționale prin apariția unor noi modele familiale.

Funcțiile familiei

Prin funcție înțelegem un ansamblu coerent de activități care realizate duc la atingerea unui set de scopuri (obiective).

Familia îndeplinește anumite funcții pentru cei care fac parte din ea dar și pentru societate în general.

Cunoscutul sociolog american Reuben Hill (1973) prezenta drept funcții ale familiei următoarele:

subzistența fizică a membrilor familiei, prin procurare de hrană, adăpost și îmbrăcăminte;

creșterea numărului de membrii ai familiei prin reproducere sau adopție;

socializarea copiilor pentru rolurile de adulți în familie și în alte grupuri sociale;

menținerea ordinii între membrii familiei, între aceștia și străini;

păstrarea moralei și motivației necesare pentru îndeplinirea unor sarcini în familie și alte grupuri sociale;

6. producerea și distribuția de bunuri și servicii necesare pentru menținerea unității familiei. HILL ,1973.

Familia este o instituție universală, întâlnită pretutindeni și îndeplinind aceleași funcții principale: transmiterea moștenirii biologice și culturale, asigurarea protecției materiale și emoționale pentru descendenți, formarea unui climat de dezvoltare a personalității tuturor membrilor ei. VOINEA , 1993, p. 44.

În orice societate familia s-a distins ca un grup specific caracterizat printr-o puternică sudură internă, menținută atât prin acțiunea unor forțe interne, cât și prin presiunea societății.

Forțele interne care unesc familia contemporană sunt sentimentele de dragoste și atașament al soților, precum și al părinților și copiilor, respectul reciproc și solidaritatea membrilor. Alte forțe interne importante sunt nevoile de sprijin material și psihologic – atât ale copiilor cât și ale adulților. Supraviețuirea este mai ușoară într-o familie decât pe cont propriu, în special în societățile sărace.

Presiunea socială pentru întemeierea și menținerea unei familii a scăzut în ultimul timp. În secolele trecute, celibatul sau divorțul erau foarte greu acceptate de societate. În prezent toleranța a crescut și indivizii au posibilități mai mari de a-și hotărî singuri viața. Totuși, presiunea socială în favoarea familiei încă mai există și este puternică. O femeie necăsătorită după o anumită vârstă, de exemplu, este etichetată ca „fată bătrână” și este deseori considerată „ciudată”, „neîmplinită”.

O familie se individualizează în raport de alte grupuri sociale prin stilul propriu de viață: prin limba, regulile de comportament, obiceiurile, valorile specifice poporului și categoriei sociale cărora le aparține.

2.1.4. Relațiile în viața de familie

Factorii care au stat la baza întemeierii căsătoriei îți pun amprenta asupra relațiilor dinte parteneri, părinți-copii, soț-soție și rude, familie și alte instituții sociale.

Referitor la relațiile dintre parteneri, doi factori rețin atenția în mod deosebit:

similaritatea în sistemele de valori și atitudinale, în trăsăturile de personalitate;

complementaritatea nevoilor și a satisfacerii lor, care formează unitatea cuplului.

Traseul vieții de familie parcurge mai multe etape, care diferă în funcție de vârsta partenerilor,starea materială, condițiile sociale, nivelul de instrucție, tradițiile și obiceiurile religioase, factorii culturali,. În viața de familie există anumite etape care sunt marcate de caracteristici definitorii:

· viața cuplului dinaintea apariției copilului este considerată adesea mai frumoasă, ușoară, fără griji, și care tinde în prezent să se prelungească și ca urmare a condițiilor socio-economice dificile, a mijloacelor de contracepție existente, a dorinței tinerilor de a fi independenți, de a-și asigura o bază materială proprie;

· primul copil afectează relația partenerilor. Rolurile de mamă, tată implică anumite responsabilități care vor fi asumate și în funcție de socializarea din familia de proveniență. Prezența copilului înseamnă o situație nouă, partenerii având de rezolvat sarcini mai puțin plăcute decât cele din perioadele precedente;

· în familia cu mai mulți copii apar probleme suplimentare, generate și de relațiile între copii, de controlul și sancțiunile diferite date de părinți în funcție de afecțiunea discriminatorie (real sau fals percepută), dar și satisfacții mai multe.

Conviețuirea mai multor generații în familiile tradiționale (în prezent și în cele din mediul rural) generează noi tipuri de relații, valori și norme care asigură o continuitate a familiei.

Ca instituție socială, familia are relații cu școala, biserica și statul, care la rândul lor își aduc contribuția la socializarea și învățarea socială. Este vorba de educația morală primită în practicile de cult religios, de cea intelectuală și profesională prin educația în școală. Statul își afirmă autoritatea asupra instituției familiei prin reglementările juridice cu privire la căsătorie și politicile sociale promovate (alocații, sprijin material, burse, concedii de maternitate ș.a.).

2.2. Rolul climatului familial în formarea stimei de sine

2. 2.1. Conceptul de climat familial

Psihologia acordă un interes cu totul deosebit interdependenței complexe care îi leagă pe cei care participă la o activitate totuși încercările de a studia caracteristicile specifice ale unei familii față de alta nu sunt la fel de numeroase. Pentru a explica o anumită trăsătură de caracter a copilului, o anume tulburare, o anume dereglare, psihanaliștii au îndeosebi tendința de a invoca în mod direct personalitatea mamei sau a tatălui. Însă de acest aspect nu se poate ține seama separat ci de cadrul particular de referință adică de climatul familial.

Un alt element important de care se ține seama în determinarea climatului familial este caracteristica familială adică numărul și vârsta copiilor.

Se crede că, de obicei, familiile numeroase sunt mai vesele și mai călduroase decât celelalte. Este adevărat când părinții i-au dorit pe toți acești copii și când între ei domnește o atmosferă de colaborare, rezultată ea însăși din educația primită și din caracterul celor care o oferă și o primesc. Însă atunci când mama este copleșită de numeroasa progenitură și încearcă fără succes să instaureze ordinea, aceste familii există și ele tot așa cum există și familiile puțin numeroase în care domnește veselia sau plictisul.

Climatul familial se deosebește în mod infailibil de la un grup familial la altul. El poate fi asemănat cu aerul pe care îl respirăm adică ceea ce țese relațiile dintre membrii familiei și totodată rezultatele acestor relații.

În definitiv, climatul familial nu poate fi înțeles decât ca o rezultantă complexă a unui ansamblu în care se combină o mulțime de elemente. Aspecte precum mediul, personalitatea, momente privilegiate, adaptarea la lumea înconjurătoare, mărimea familiei, mulțumiri și încurajări sau, dimpotrivă, decepții aduse de copii pot juca un oarecare rol în formarea climatului familial.

2.2.2. Tipuri de climat familial

Pentru a ne face o părere asupra unui număr de climate familiale vom propune un sistem de clasificare care nu are câtuși de puțin pretenția să fie singurul, și nici să nu epuizeze în întregime complexitatea faptelor. Astfel, după Rose Vincent, sunt trei tipuri de climat familial:

Climatul autoritar. Părintele care adoptă stilul autoritar se caracterizează prin faptul că îi cere copilului să respecte cu strictețe și fără să comenteze regulile existente. Aceste reguli au o valoare absolută, iar cea mai mică greșeală este însoțită de pedeapsă, mergând pe următoarea filosofie de viață: ”Nimic nu este mai presus de lege!”. Din această cauză, părintele nu se simte obligat să ofere explicații suplimentare, justificarea fiind formulată prin expresii de tipul: „De ce? Pentru că sunt mama/tatăl tău! Nu discutăm!”.

Intenția copilului de a-și manifesta independența este interpretată ca o formă de rebeliune, fapt care reprezintă o sursă importantă a conflictelor copil-părinte. De obicei, părintele este rece și detașat de copil, impunând respectul muncii și al efortului. Astfel, stilul autoritar îl învață pe copil să fie ordonat, disciplinat, respectuos față de cei de care îi este frică. De asemenea, se dezvoltă spiritul critic al copilului, îl învață să devină „perfecționist” („Dacă faci ceva, atunci fă-o perfect!”).

Din păcate, adoptarea acestui tip de climat familial, atrage după sine numeroase dezavantaje:

În primul rând, copilul crescut de părinți autoritari, va învăța foarte greu să fie maleabil, sensibil la dorințele altora, el va fi neiertător cu cei care greșesc („Cum poate fi așa proastă?”).

De asemenea, acest copil va întâmpina dificultăți în realizarea unei comunicări eficiente, ei vor fi frecvent lipsiți de inițiativă, de curaj și veșnic nemulțumiți, deoarece se tem în permanență că vor putea greși. Pentru ei, „a greși” este sinonim cu „a fi un ratat”, de aceea preocuparea lor majoră este „Ce va zice mama sau tata dacă va afla?”

Trăsăturile de mai sus reflectă diminuarea stimei de sine („Am greșit! Nu sunt bun de nimic” Niciodată nu voi putea să…”). Unele cercetări (W. Damon, D.Hart, 1988) arată că un nivel scăzut al stimei de sine în copilărie are urmări negative foarte marcante pe parcursul întregii vieți, asemenea unui coșmar care te urmărește în permanență și care (în cazurile fericite) scapi cu mare greutate.

Climatul anarhic sau „lasă-mă să-te-las”. În cadrul acestui tip de climat părintele nu este preocupat de realizările copilului și nici nu manifestă frecvent trăiri emoționale pentru el. Mai mult chiar, în unele cazuri duse la extrem, lasă de înțeles că acesta este „în plus”, și reprezintă o povară de care s-ar putea lipsi oricând mergându-se pe principiul: „În viață nu te poți baza pe nimeni altcineva decât pe tine însuți!”.

Copilul al cărui părinte se manifestă indiferent, învață că părerea lui nu contează prea mult, se simte lipsit de importanță și uneori absolvit de orice responsabilitate. Asemenea copilului crescut într-un climat autoritar el poate dezvolta o stimă de sine redusă, poate deveni timorat și urmărit în permanență de un complex de inferioritate („Niciodată nu voi fi în stare să fac ceva suficient de bun ca să-i mulțumesc pe ai mei!”).

Spre deosebire de copilul crescut autoritar (care toată viața se va ghida după regulile stricte pe care le-a învățat în copilărie), copilul crescut de părinți indiferenți, se va baza doar pe experiența lui de viață. De aceea, după ce va ajunge la vârsta adultă și se va pune problema cum să primească sfaturi referitoare la cum ar trebui să se comporte, cum ar trebui să-și educe copilul, de ce ar trebui să se ferească etc., el nu va fi dispus să asculte („Ce ști tu? Ai trăit ce am trăit eu? Cine ești tu să-mi dai sfaturi?”).

Lipsa afecțiunii, chiar dacă pe de o parte îl face mai rezistent la greutățile vieții, copilul crescut în climatul „lasă-mă să-te-las” va fi mai rigid, mai insensibil la sentimentele și dorințele celorlalți, mai apatic, mai pragmatic. Unii se grăbesc să-l eticheteze ca fiind un copil „fără suflet”, „de gheață” fără să bănuiască faptul că prejudiciul afectiv pe care îl resimte, îl determină să se ghideze pe principiul „Iubirea te face mai vulnerabil, mai slab.”

Climatul ”democratic”. Părinții care sunt adepții dezvoltării acestui tip de climat au în vedere întotdeauna în vedere ca drepturile copilului să fie respectate fără a omite stabilirea unor reguli care să fie respectate consecvent și urmate de toți membrii familiei, cu excepția situațiilor în care este imposibil acest lucru..

Impunerea de reguli implică o anumită flexibilitate, deoarece pentru el nu legea este cea mai importantă (așa cum este pentru părintele autoritar), ci omul este pe primul loc, ghidându-se după principiul „Toți suntem egali în fața lui Dumnezeu!” și este împotriva ideii „Unii sunt mai egali decât alții!” . Prin urmare, părintele care îmbrățișează acest stil parental este suficient de indulgent, flexibil și deschis pentru a accepta tot ceea ce ar putea ameliora viața copilului și familiei, însă în același timp suficient de autoritar pentru a impune o disciplină riguroasă, a-l învăța pe copil să accepte reguli și să îndeplinească eficient sarcinile care i se dau. Pe de altă parte, adopții acestui tip de climat familial sunt suficient de protectori pentru a-i oferi copilului securitatea de care are nevoie pentru a-l sprijini atunci când situația o cere, însă sunt suficienți de înțelegători și încrezători în capacitățile copilului de a lua unele decizii personale. Copilul este încurajat să fie independent, respectându-i opiniile, interesele și personalitatea. Față de copil se manifestă căldură, este apreciat și este considerat un membru responsabil al familiei.

Ca urmare a acestei atitudini parentale, copilul își va dezvolta un echilibru emoțional care va sta la baza dezvoltării armonioase a personalității, își va dezvolta deprinderi de comunicare eficientă, va manifesta creativitate, capacitate decizională și autonomie personală.

Ca urmare a încurajărilor făcute și a încrederii care i se acordă, copilul va avea un nivel ridicat al stimei de sine care îi va permite să obțină eficiență ridicată și productivitate în acțiunile întreprinse. Respectul pentru om, cultivat de stilul democratic îl va învăța pe copil să îi respecte pe alții, să ia în considerare opinia celorlalți, să accepte observații având totodată curajul să își exprime punctul de vedere. Pe măsură ce va crește copilul, independența care i s-a acordat îl va ajuta să-și identifice propriile atitudini și să-și aleagă meseria care i se potrivește cel mai bine, să își îndeplinească propriile vise, nu pe cele ale părinților.

Cu toate că în aparență climatul democratic are numai avantaje, totuși, este bine să menționăm faptul că un copil crescut în acest mod se va adapta cu greu stilului autoritar(pe care îl poate întâlni la școală, în grupurile de prieteni, în armată etc.). El ar putea fi considerat „bleg” pentru că nu va executa foarte prompt sarcinile solicitate, sau, dimpotrivă, „impertinent” pentru că „discută ordinele”. VINCENT , 1972, p. 181.

Viața unei familii este din ce în ce mai receptivă față de lumea exterioară, este în cele din urmă o realitate, pe care este mai bine s-o cunoaștem și care poate că în sine nu e nici bună, nici rea, conținând totodată atât aspecte favorabile cât și nefavorabile. Fiecăruia în parte îi revine sarcina să găsească în ea partea cea mai bună.

2.2.3. Consecințe ale atmosferei familiale

Părinții sunt din plin preocupați atât material și moral de acțiunile copiilor lor și în cazul schimbării tipului de climat rezultă o stare de neliniște pentru că această acțiune este urmată întotdeauna după un eșec și o perioadă de nehotărâre cu privire la atitudinea ce trebuie adoptată.

Atitudinea caldă în relațiile cu părinții și dintre ei (acceptantă și de înțelegere) are, în general, efecte pozitive. Părinții afectuoși și calzi pot fi de control lejer sau activ intensiv. ȘCHIOPU, 1995, p.193.

În familiile în care acceptanța și căldura este asociată cu un control lejer și neglijențe – copiii sunt mai dezordonați, necompetitivi, deseori neadaptați la școală unde întâlnesc profesori care nu suportă autonomia și independența. Părinții care manifestă un control activ intensiv măresc dependența copiilor față de ei și, în consecință, copiii din aceste familii sunt mai puțin prietenoși și creativi, mai puțin liberi (autonomi) cu dificultăți mai mari de maturizare. Permisivitatea și restricția la părinții calzi dau efecte diferite, mai accentuate la băieți, în sensul celor descrise mai sus.

Dacă în copilăria timpurie părinții sunt restrictivi, calzi și atenți față de autonomia copiilor, iar în perioada școlară mică rămân calzi și atenți (control activ), adeseori copiii lor devin ordonați și pretențioși în conduitele cu colegii lor. Copiii din această categorie manifestă mai puține conduite nepermise la școală atunci când cadrul didactic nu este de față – și au motivații bune în munca școlară. Cele mai bune situații sunt cele ale familiilor cu atitudine clară, caldă, atente la autonomie, control echilibrat.

Părinții ostili, cu autoritate (rejectivi) creează la copii deseori conformism ușor agresiv ce nu poate fi exprimat, deoarece în forul lor interior acești copii nu admit ostilitatea constituită și o condamnă – adeseori trăiesc sentimente profunde de culpabilitate și revoltă de sine și de aici incidența reacțiilor nevrotice la acești copii, uneori tendințe de autopedepsire, încredere redusă în alții, „dificultăți” în relațiile cu colegii, teamă de adulți, timidități, nefericire. Părinții ostili (rejectivi) neglijenți – în controlul conduitelor copiilor – maximizează activitatea – duritatea, neglijența, impulsivitatea. Dacă astfel de părinți au accese de disciplinare a copiilor (de cele mai multe ori arbitrare, inconsistente și dezordonate), provoacă stări și conduite dezordonate. În această categorie de familii se întâlnește mai deseori delincvența juvenilă. Ca atare, disciplina dezordonată în familie are efectele cele mai dăunătoare. Unele studii, efectuate mai ales în Danemarca, au pus în evidență un fel de imunitate față de influențele negative ale familiei, ostile restrictive și dezordonate la unii copii. ȘCHIOPU, VERZA , p. 194.

În perioada școlară mică se conturează atitudinea față de părinți, stilul evaluării acestora. Rose Vincent a efectuat un studiu mai amplu privind imaginea mamei și a tatălui la copii de la 4 la 8 ani și de la 9 la 13 ani. Observațiile sale au fost condensate în tabelul nr.1. VINCENT, p.197.

Tabel nr.1:

În general, copiii sunt mai severi față de mamă și mai critici. Au față de ea o imagine ideală mai puțin clară, pe când față de tată, opiniile sunt mai clare.

Relațiile din familie (dintre copii și părinți) au efecte și în ceea ce privește formarea conștiinței de sine a copilului – ori de aceasta depinde în cea mai mare măsură autoechilibrul și acele fonduri de trăiri subiective ce se denumesc prin termenii de fericire și nefericire. SCHIOPU, VERZA, p. 194.

Copiii care trăiesc tensiunea rejecției și a autoritarismului excesiv și brutal suferă de pe urma simțirii valorii inadecvate. Ei tind să se simtă inferiori și au dificultăți în a primi și a da afecțiunea altora, se simt singuri și nefericiți, vinovați și depresivi din aceste motive. Acești copii trăiesc potențialul redus de a reuși și de a învinge dificultățile vieții. Unii dintre ei sunt agresivi cu tendințe defensive exacerbate – ca reacții de apărare. Copiii acceptați cu căldură în familie manifestă în genere estimație înaltă de sine, au încredere, primesc responsabilități cu auto conștiința realizării lor.

2.2.3.1. Influența grijii părintești

Importanța simțului de răspundere al părinților și a unei îngrijiri părintești competente este larg recunoscută în primul rând sub aspectul asigurării supraviețuirii fizice și a sănătății mamei și a copilului; dar, în al doilea rând, se recunoaște din ce în ce mai mult și marea importanță a grijii părintești pentru sănătatea psihică a copiilor, deoarece părinții sunt cei care influențează dezvoltarea personalității copilului și viitoarea lui atitudine față de muncă, căsătorie și viața socială în general. În zilele noastre, este larg răspândită părerea că între modul de creștere al copiilor și climatul moral și emoțional al unei țări, există o strânsă legătură. Autoritatea părintească reprezintă o indispensabilă garanție împotriva a numeroase plăgi sociale, cum ar fi: delincvența, insuccese școlare, intoleranța națională și rasială, sau alte diverse forme de contradicții și prejudecăți.

Rapoartele pe care unele țări le prezintă expun, cu toată sinceritatea, deficiențele existente în domeniul educației și al asigurării sociale. STEM, 1972, p. 36.

Unele se opresc asupra lipsei de preocupări în această direcție, asupra dezbinării vieții de familie, asupra exploatării copiilor și a maternității ignorante, lipsite de protecție, ca și asupra paternității indiferente. Rapoartele care sunt prezentate de țările cu asigurare socială și medicală adecvată subliniază neglijarea factorilor psihologici și, în special, sentimentali. Oricare ar fi problemele scoase în evidență, toate rapoartele exprimă o adâncă preocupare pentru ca părinții să-și educe copiii în interesul viitorului tinere generații și pentru binele colectivității căreia îi aparțin.

2.2.3.2. Rolul personalității părinților

Rolul important care le revine părinților în creșterea climatului familial tinde să se extindă din ce în ce mai mult. De când s-au răspândit ideile psihanalizei, s-a creat obișnuința ca, pentru a explica deosebirile de climat familial de la o familie la alta, să se invoce personalitatea părinților, a unuia, a celuilalt sau a amândurora, comentariile fiind de altfel în general în scop critic.

Personalitatea părinților – ca a oricărei ființe umane – cuprinde două aspecte. Un aspect conștient: este constituit prin personajul care vrea să fie și crede să fie fiecare. Al doilea este subconștient: este adesea, după cum se crede, mai important decât cel dintâi. Subconștientul este cel care participă la construirea vieții familiale și la educarea copiilor. Adesea o intonație nefericită, o remarcă, niște observații involuntare care contrazic anumite scopuri afișate de noi au mai multă importanță pentru ceilalți, care se asemenea ne percep prin subconștient, decât un an de eforturi. Psihanaliștii cred că acest subconștient vine de la părinți. Subconștientul este purtătorul de cuvânt care face ca ordinele, restricțiile, și amenințările de odinioară să fie din nou auzite, după ce au fost modificate sau întărite de constrângerea socială.

Modul cum individul evoluează este la fel de important ca și caracterul lui formând a ceea ce se numește „personalitate echilibrată”. Dar acest echilibru poate relua în cursul unei existențe forme foarte variate și poate să și dispară pentru a reapărea mai târziu. În concluzie, în loc să se studieze în mod izolat caracterul, greșelile fiecărui personaj din familie, în prezent se tinde pentru a înțelege ceea ce se petrece în interiorul unei familii, să se privească faptele sub aspect istoric și dinamic.

2.2.3.3. Tensiunile din familie și succesul școlar

Între succesul școlar și viața de familie există o strânsă interdependență. Astfel, elevul bun face cinste familiei, creează în exterior o impresie măgulitoare despre ea în timp ce „elevul rău” care nu realizează ambițiile părinților săi și , de asemenea, făcându-i să se simtă vinovați, inspirându-le îndoieli legate de aptitudinile lor de educatori, provoacă adesea o stare de nemulțumire generală în familie. El stârnește certuri: „Fiul tău a luat o notă proastă. Dacă te-ai fi ocupat mai mult de el…”etc. și această atmosferă neprielnică îl marchează pe copil, care trăiește într-o stare de tensiune puțin favorabilă succesului: este un cerc vicios. Copilul pierde puțin câte puțin orice siguranță. Studii foarte numeroase au arătat că elevii cu note proaste ajung să aibă o părere foarte proastă despre ei înșiși (stima de sine scăzută) pe toate planurile.

Și invers, s-a observat deseori cât de mult influențează dificultățile familiale succesul la școală. Copilul preocupat de neînțelegerile dintre părinții săi, sau care nu se simte iubit, nu poate să-și concentreze atenția. Cel care are grave rivalități cu un frate, o soră, se răzbună manifestându-și agresivitatea față de colegi, uneori chiar printr-un mic furt. Cel care simte nevoia să atragă atenția ia o atitudine provocatoare și „răspunde”profesoarei. Cel care se manifestă agresiv față de părinți poate refuza să lucreze și chiar să asculte. În cazuri de lene sau indisciplină, o conversație între părinți și profesori poate uneori elucida cauzele.

2.2.3.3. Colaborarea familie-școală

Contactul dintre părinți și profesori se dovedește a fi necesar dar este totuși destul de dificil. Cele medii schimbă o cantitate mică de informații și raporturile lor nu sunt întotdeauna lipsite de „agresivitate”. Nu sunt rare cazurile când părinții se arată geloși pe profesor, ceea ce-i face să-l critice în mod sistematic. Se întâmplă să comenteze metodele sau temele date, să spună că e prea puțin, să-l copleșească pe copil cu lecții particulare, sau să spună că-i prea mult și să le facă în locul copilului, sau chiar să meargă la controversă deschisă și până la plângere oficială.

Este destul de periculos pentru copil să distrugi astfel în închipuirea lui imaginea profesorului. Dar nici cealaltă extremă nu este bună: atitudinea părinților care aprobă sistematic tot ceea ce se face la școală, un șiretlic pentru a se dispensa să se gândească la asta și a arunca profesorilor întreaga răspundere a educației copilului.

Pe de altă parte, profesorii nu se arată întotdeauna liberi de conflictele lor personale și de reacțiile lor emotive, și nici disponibili întotdeauna. Nu este bine nici ca ei să facă apel la părinți pentru a-și întări autoritatea prin pedepse.

Părinții și profesorii nu trebuie niciodată să acționeze ca niște complici uniți pentru a-l strivi pe copil. Colaborarea lor este cu totul altceva: ea se bazează pe o cunoaștere reciprocă și pe o recunoaștere reciprocă și pe o înțelegere sinceră a problemelor fiecăruia. Cu toate că nu este suficient, contactul dintre profesor și părinte, poate preveni eșecurile școlare de ordin psihologic sau se pot depista suficient de devreme, acestea având și ele un rol important în determinarea nivelului stimei de sine.

2.3. Dezvoltarea personalității copilului și formarea stimei de sine

Încă de la naștere suntem diferiți unul de celălalt și diferențele interindividuale se manifestă încă de la această vârstă. Putem identifica două categorii de influențe în diferențierea interindividuală: cele care țin de temperament, și care par a fi în cea mai mare parte înnăscute și cele ce țin de influențele mediului.

Temperamentul se referă la trăsături cu o anumită bază genetică ce modulează gradul de activism, energie, emoționalitate, reactivitate și sociabilitate al copilului. Aceste trăsături manifestate imediat după naștere pot rămâne relativ stabile de-a lungul vieții, dar pot și și puternic influențate de factorii de mediu. BĂBAN , 2001, p. 49.

Printre aceștia se numără: nivelul de activism și energie, adaptabilitatea la schimbare, reactivitate emoțională, orientare spre lume sau spre sine.

Cu toate că factorii ereditari pot determina temperamentul inițial al copilului, totuși mulți copii, pe parcursul dezvoltării lor, cunosc schimbări semnificative ale stilului de comportament. Aceste schimbări se datorează evenimentelor de viață „pozitive sau negative, favorizante sau nefavorabile dezvoltării), implicării speciale a părinților în munca cu copilul (expunerea copilului la stimuli diferiți, interacțiuni multiple, comunicare activă), experiențelor școlare (bogate/sărace) și a celor sociale (recompensatorii/restrictive). Rezultă că temperamentul nu apare ca o programare prestabilită ce determină în mod mecanicist personalitatea , ci este un program deschis care suportă influențele factorilor de mediu.

Un moment important în dezvoltarea personalității îl constituie dobândirea identității. Procesul de formare a identității este frecvent asociat cu perioada unor interogații ale adolescentului de genul „Cine sunt de fapt eu?”, „Încotro merg?” etc. Acest tip de experiențe pot fi regăsite în încercările adolescentului de a adopta diferite roluri ale Eului. Astfel se explică modalitățile impredictibile de comportament ale adolescenților și implicit inconsistența comportamentelor de la o zi la alta. Ceea ce la prima vedere poate semnifica aspecte negative de comportament nu sunt decât etape firești de căutare și consolidare a identității de sine. Dacă la început Sinele este fluctuant și inconsistent, cu timpul devine funcțional și confortabil. Pentru unii adolescenți, procesul dobândirii identității se desfășoară relativ calm, cu tensiuni și conflicte minore. Pentru alții însă, adolescența este o perioadă de mare confuzie, acompaniată de crize existențiale, de conflicte puternice și de încercarea de subminare a autorității (părinți, profesori, școală etc.). Dacă copilul observă și imită modelele, adolescentul le caută, le experimentează, le compară și le selectează. Pe baza modelelor, adolescentul își sintetizează un Eu ideal. Idealul rezultă pe baza aglutinării mai multor modele.

Caracterul dinamic al dezvoltării personalității copilului se formează pornind de la aspectul cel mai stabil al acestuia și anume la temperament. Formarea personalității copilului nu este prestabilită pe baza unui program genetic inflexibil, factorii de mediu punându-se puternic amprenta pe parcursul vieții. În acest sens se poate vorbi de personalitate ca un proces continuu, a cărui formă, conținut și expresie nu se finalizează la sfârșitul adolescenței, așa cum se tindea să creadă.

2.3.1. Formarea imaginii de sine și rolul ei în viața cotidiană

Viața noastră pe parcursul desfășurării ei cuprinde o serie de „aventuri” iar una dintre cele mai mari este cunoașterea de sine. Este o adevărată tragedie că unii oameni își petrec întreaga viață fără să aibă o țintă precisă, împotmolindu-se în frustrări, pentru că nu știu nimic despre ei înșiși sau despre felul în care ar trebui să abordeze problemele, multe dintre acestea fiind create chiar de mediul în care trăiesc. Fără îndoială, imaginea personală are o putere atât de mare încât impactul ei este copleșitor asupra destinului ca ființa umană, ea putând influența atât reușita, cât și eșecul. Există unii oameni care își accentuează aspectele negative și nu reușesc niciodată să se împlinească, să-și pună în valoare calitățile de care dispun și să-și folosească întregul potențial uman. Imaginea personală este reală, chiar dacă nu o putem atinge, simți sau vedea. Eșecul și succesul sunt la fel de reale.

Imaginea personală este propria noastră părere despre ce fel de persoană suntem. Este rezultatul experiențelor trecute, reușitelor sau eșecurilor, umilințelor sau triumfurilor și poarta amprenta modului în care am fost tratați de ceilalți, mai ales în primii ani ai copilăriei. Această imagine odată formată noi o socotim corectă. Dar ea poate fi falsă – și în multe cazuri ea chiar este falsă – dar important este faptul că noi ne comportăm ca și cum ar fi adevărat. Teoretic ea este adevărată. Asta înseamnă că imaginea de sine, cea a unei ființe pline de slăbiciune, a unei victime, căreia i se întâmplă tot felul de lucruri este cea adevărată

Viața noastră se desfășoară ca și cum imaginea ar fi adevărată, dar, imaginea personală se poate schimba și este nevoie de o altă perspectivă. Putem spune că imaginea personală stă la temelia întregii noastre personalități. În raport cu ea, experiențele noastre tind să se adeverească și să întărească propria imagine, ducând astfel la un cerc vicios. Toate acțiunile și sentimentele noastre sunt în concordanță cu imaginea noastră personală. Ne vom comporta așa cum credem că suntem. Pur și simplu nu putem acționa astfel, indiferent de câtă voință am da dovadă. Cel care se socotește un "ratat" va face în așa fel încât să rateze, oricât de mult s-ar strădui să cunoască succesul și oricâte șanse iar ieși în cale. Cel care se socotește "ghinionist" va face în așa fel încât să demonstreze că este într-adevăr victima "ghinionului". De exemplu, un agent de vânzări care se socotește un incapabil își va începe prezentarea cu atitudine descurajantă. Aproape că-și va cere scuze, invitând pur si simplu să fie refuzat. El va trezi neîncrederea potențialului cumpărător și astfel va avea "dovada" ca imaginea sa personală este cea corectă, este un tip antipatic, net inferior și un ratat; fata de liceu care se socotește urâtă și neatrăgătoare va găsi o cale să demonstreze că imaginea sa personală este corectă. Dacă un băiat îi spune că este drăguță, ea se va gândi la alunița de pe față. Dacă i se va spune că are ochi frumoși, automat își va zice în gând că are nasul prea lung. Atitudinea sa defensivă îi va alunga, în cele din urmă, pe toți potențialii admiratori, și astfel ea va avea confirmarea faptului că felul în care se percepe, ca fiind urâtă, reprezintă adevărul.

Din cauza așa zisului " adevăr obiectiv", o persoană își dă seama rareori că problema constă în evaluarea de sine. Ne dăm seama că imaginea de sine poate fi dușmanul sau prietenul nostru, depinzând de hrănirea cu eșecurile din trecut pentru a ne submina în prezent, sau dacă se hrănește din succesele trecute pentru a ne da curaj să trăim în prezent și să progresăm. Trebuie să descoperim secretul conviețuirii cu propria persoana și să nu ne temem de nimic. O imagine personală sănătoasă este cheia conviețuirii cu sine. Dacă ne percepem realist și ne acordăm respectul meritat, acumulând succesele si sentimentele, păstrându-ne încrederea în sine în ciuda eșecurilor și iertându-ne propriile greșeli, ajungem într-adevăr să trăim în armonie cu propria persoană. Trebuie sa practicăm deprinderea de a ne accepta așa cum suntem, în loc sa ne forțăm să devenim ceea ce nu suntem. Acceptarea de sine ne dă încredere, în timp ce încercarea de a ține pasul cu ceilalți duce la o stare de tensiune permanentă.

Pentru ca omul sa fie adaptabil și eficient, el trebuie sa fie format ca atare de timpuriu și ajutat să-și mențină disponibilitățile pe care le are la cote înalte de funcționare. Într-o lume a căutărilor și eforturilor spre mai bine, referirea la o personalitate cu adevărat eficientă, încetează să mai fie o problema de conjunctură efemeră și perisabilă, devenind, dimpotrivă, una de interes maxim.

Cunoașterea de sine se dezvoltă odată cu vârsta și cu experiențele prin care trecem. Pe măsură ce persoana avansează în etate, dobândește o capacitate mai mare și mai profundă de auto-reflexie. Totuși, niciodată nu vom putea afirma că ne cunoaștem pe noi înșine în totalitate; cunoașterea pe sine nu este un proces care se încheie odată cu adolescența sau tinerețea. Confruntarea cu evenimente diverse poate scoate la iveală dimensiuni noi ale personalității sau le dezvoltă pe cele subdimensionate. Cunoașterea de sine este un proces cognitiv, afectiv și motivațional individual, dar suportă influențe puternice de mediu.

Imaginea de sine se referă la totalitatea percepțiilor privind abilitățile, atitudinile și comportamentele personale. Imaginea de sine poate fi înțeleasă ca o reprezentare mentală a propriei persoane sau ca o structură organizată de cunoștințe declarative despre sine care ghidează comportamentul social. Altfel spus, imaginea de sine presupune conștientizarea a „cine sunt eu” și a „ceea ce pot să fac eu”. Imaginea de sine influențează atât percepția lumii cât și a propriilor comportamente. O persoană cu o imagine de sine săracă sau negativă va tinde să gândească, să simtă și să se comporte negativ. De exemplu, un elev care se percepe pe sine ca o persoană interesantă, va percepe lumea din jurul său și va acționa complet diferit față de un elev care se vede pe sine drept o persoană anostă. Imaginea de sine nu reflectă întotdeauna realitatea. Astfel, o adolescentă cu o înfățișare fizică atractivă se poate percepe ca fiind urâtă și grasă și invers.

2.3.2. Imaginea de sine – cheia pentru o viață mai bună

Studiile efectuate de diverși psihologi arată că înțelegerea psihologiei sinelui poate însemna diferența dintre reușită și eșec, dintre dragoste și ură, dintre amărăciune și fericire. ZLATE, 2004, p. 109. Indiferent că ne dăm seama sau nu, absolut toți avem o imagine mentală a noastră. Poate fi una vagă sau prost definită, dar conștientul nostru o sesizează și care uneori, s-ar putea să nu fie recunoscută, cu toate că ea există până în cele mai mici amănunte.

Imaginea personală este părerea noastră despre ce fel de persoană suntem. Ea a fost creată din propriile convingeri despre noi înșine. Dar majoritatea acestor convingeri despre noi înșine s-au format în subconștient din experiențele trecutului, din succese și eșecuri, din umilințe, din triumfuri și din felul cum au reacționat alții față de noi, mai ales în prima copilărie.

Din toate acestea, omul a construit mental un „sine” (sau o imagine de sine). De îndată ce o idee sau o convingere despre noi intră în imagine, ea devine automat „adevărată” în ceea ce ne privește. Noi nu-i putem pune la îndoială validitatea, ci acționăm conform ei ca și cum ar fi reală. Odată construită, toate acțiunile noastre și comportamentul – chiar și capacitățile noastre – sunt întotdeauna în concordanță cu imaginea personală. Vom acționa „conform” persoanei pe care o concepem. Pur și simplu nu putem acționa altfel, în ciuda tuturor eforturilor conștiente și a voinței.

Imaginea personală este o „premisă”, o bază pe care se construiește întreaga personalitate. Din această cauză, experiențele avute de om par să se verifice și deci să întărească imaginea personală, ajungându-se la un cerc vicios din care cu greu se mai poate ieși. COSMOVICI, p.245. Pentru „a trăi„ cu adevărat, adică pentru a găsi viața satisfăcător de rezonabilă, este nevoie de o imagine personală adecvată și realistă pe care s-o acceptăm. Trebuie să ne acceptăm singuri și trebuie să ne stimăm. Nivelul stimei de sine afectează puternic performanțele în toate activitățile iar o joasă stimă de sine sporește riscul insucceselor, determinând astfel o viziune și mai sumbră asupra propriei persoane.

Stima de sine este legată de raportul dintre Sinele autoperceput și Sinele ideal (dorit), adică modul în care am vrea să arate, sub multiple aspecte, persoana noastră. După unii autori, distanța dintre Sinele actual și cel dorit ne dă măsura prețuirii (stimei) de sine. ZLATE , 2004, p. 119.S-a constatat că o diferență mare între Sinele actual (perceput) și Sinele dorit conduce la stări deprimante. Trebuie să ne stimăm, trebuie să avem un Eu în care să avem încredere și de care să nu ne fie rușine și pe care să-l putem exprima liber, trebuie să avem un Eu care să corespundă realității pentru a funcționa eficient în lumea reală; trebuie să ne cunoaștem atât punctele tari cât și punctele slabe și să fim onești în ambele direcții. Imaginea noastră personală trebuie să fie o aproximare rezonabilă a noastră, nefiind nici mai mult decât ceea ce suntem, nici mai puțin. Atunci când această imagine este intactă și sigură, ne simțim bine. Când este amenințată, ne simțim neliniștiți și nesiguri. Când este potrivită și ne simțim întru totul mândri de ea, căpătăm încredere în sine. Ne simțim liberi să fim noi înșine și să ne exprimăm ca atare și atunci vom funcționa optim. Atunci când imaginea personală devine obiect de rușine, avem tendința s-o ascundem și să n-o etalăm. Exprimarea creatoare este blocată, devenim ostili și greu de abordat.

Însă, o imagine pozitivă ne dă posibilitatea de a stabili o ștachetă mai înaltă pentru reușita în viață, ne poate transforma într-o persoană care rezolvă problemele și care nu le acumulează, ne poate controla stresul pentru ca acesta să nu se transforme în disperare, ne poate ajuta să obținem relaxarea sănătății fizice, ne sprijină în afirmarea spiritului și a entuziasmului pentru viață, ne stimulează perseverența chiar și în împrejurări dificile, ne ajută să transformăm un moment de criză într-o șansă și nu într-o înfrângere, ne indică drumul de urmat spre o direcție pozitivă.

2.3.3. Imaginea de sine între opinie și adevăr

În viața de toate zilele, în relațiile interpersonale, fiecare dintre noi aspiră la cunoașterea de sine și de altul. Eșalonat, fiecare individ ajunge să-și formeze o imagine de sine conturându-și în același timp și impresii și aprecieri despre ceilalți. Se elaborează, încet și sigur o adevărată busolă a vieții care ne permite să ne orientăm mai mult sau mai puțin eficient în păienjenișul vieții cu urcușuri și coborâșuri. Acest proces cuprinde sinteza a două laturi: orice persoană abordează pe un altul pornind de la sine, după cum reprezentarea despre altul face parte din procesul percepției de sine. Se pare că informațiile noastre privind formarea imaginii de sine și a modului de percepție a celorlalți, a semenilor – ceea ce s-a numit percepție socială – destul de lacunare, încât simțul comun prin adevăratele clișee a dominat adevărul obiectiv. În psihologia socială prin clișeu se înțelege o judecată simplificată care corespunde unei opinii modale (cu frecvența mare) într-un grup, care deformează modul de gândire personal. În felul acesta, acest clișeu-prejudecată provine dintr-o conștiință colectivă și este preluată de individ de la grupul căruia îi aparține și se exprimă sub formă de reprezentări și aprecieri personale. RADU, ILUȚ, MATEI, 1994, p.52.

Aceste opinii pot conține o parte de adevăr, dar pot fi și în întregime o eroare sau o iluzie. Concluzia ar fi că în cadrul simțului comun adevărul și eroarea sunt indistincte. Se poate da ca exemplu, faptul că în realitate întâlnim destui oameni care admit ideea că inteligența și non-inteligența se înscrie în fizionomia unei persoane. Este adevărat că prin observarea expresiei mimice se pot obține o serie de informații privind dispoziția emoțională a persoanei respective: vigoare sau oboseală, asprime sau blândețe sufletească, dar nu putem obține date despre inteligența însăși. Deci simțul comun este gata să stabilească ușor corelații între aspectele fizice și cele psihice pe baza unor coincidențe mai mult sau mai puțin întâmplătoare întâlnite în experiență . RADU, ILUȚ, MATEI, p.52.

O altă problemă care mai apare aici este aceea că omul e dotat cu un adevărat mecanism prin care simte nevoia de a introduce „ordine” în mediul natural și în ambianța socială. În felul acesta el lipește adevărate „etichete” peste fapte, evenimente și comportamente riscând simplificări grosolane pentru a se orienta în ambianță. În felul acesta, fiecare om plasează pe ceilalți oameni în categorii mai mult sau mai puțin sumare pentru a-și face cât de cât o idee despre ceilalți. Astfel, mintea noastră „controlează” realitatea printr-o reducție a complexității și a diferențelor pe care o compun. Avantajul este acela că în acest chip se obțin posibile previziuni pentru anumite reacții și chiar un posibil control asupra lor.

Compararea cu altul și înscrierea individului în contextul social la care se adaugă opnia grupului, adică imaginea socială de sine sunt elemente oferite de contextul social care constituie matricea în care se cristalizează imaginea de sine.

Socializarea reprezintă cel mai amplu și mai complex proces prin care indivizii devin nu doar ființe sociale, ci și umane ca atare. Socializarea se delimitează în două etape: primara și secundara. RADU, ILUȚ, MATEI, p.58.

Socializarea primară are loc în copilărie și presupune achiziționarea unor cunoștințe, deprinderi, valori, atitudini și comportamente umane. În acest fel, se interiorizează lumea socială, se cristalizează versiunea subiectivă a realității obiective (socio-umane). În viața copilului, care se naște într-o structură socială, apar primele persoane semnificante: părinții. Dacă acesta se naște într-o lume săracă, el absoarbe perspective respectivelor pături asupra lumii sociale, dar la care adaugă particularitățile atașate de părinții lui. În procesul necontenitei interacțiuni dintre individul în creștere și ceilalți (în speță cei semnificativi) are loc formarea Eului, identității și imaginii de sine. De reținut că, un copil nu poate alege persoanele semnificative, iar identificarea cu ele este automată, după cum interiorizarea unei relații anume este si ea inevitabilă. Copilul nu realizează diversitatea din jurul lui, de aceea îți închipuie că mediul din jurul său este "singura lume existentă și imaginabilă" RADU, ILUȚ, MATEI, p.58.

Apare la un moment dat socializarea secundară, în cadrul căreia are loc o interiorizare a normelor, cerințelor, a informațiilor, a valorilor promovate. Și aici funcționează persoane semnificative, dar deosebirea e că în acest caz individul are un anumit control asupra lor, în sensul că poate renunța la unele în favoarea altora, că poate selecta din potențialul relațiilor interpersonale pe acelea care îi confirmă stima de sine. În aceasta etapă are loc trecerea de la gândirea concretă la gândirea abstracta, de la copilărie la adolescentă. În concluzie, relațiile față în față, comunicarea verbala și non-verbală în grupurile, comunitățile restrânse rămân în continuare de importantă vitală.

În perioada copilăriei mici are loc un fenomen numit centrarea pe sine. Dacă punem întrebarea:"Cine fuge mai tare dintre băieții de aici ?" vom primi răspuns din partea tuturor “Eu". Interpretarea este următoarea: în absența unor repere sau norme de comparație copilul se proiectează pe sine drept etalon implicit, ceea ce are ca efect o supraestimare, o “dilatare" a imaginii de sine. Ulterior, pe măsură ce înaintează în vârstă, colectivul din școală oferă un termen de comparație în activitățile comune. Ca urmare, autoaprecierea copilului devine din ce în ce mai modesta, având loc o creștere a obiectivității. RADU,ILUȚ, MATEI, pp.61-80.
Un rol important în formarea imaginii de sine îl joacă conștiința eficienței proprii. Aceasta va determina la subiect o valoare motivațională deosebită, care la rândul ei va determina o creștere apreciabilă a nivelului de aspirație, care la rândul lui va spori considerabil perseverența si investiția de efort pe termen mai lung. Problema care se pune în acest moment este să înțelegem cum la același nivel aptitudinal performanțele obținute de subiect sunt total diferite în funcție de autoaprecierea eficienței proprii. Acest lucru poate să presupune o evoluție în dublu sens: atât ascendentă (din succes în succes) cât și descendentă (din eșec în eșec). Un exemplu concret îl constituie modul în care o persoană sau alta rezista la acțiunea factorilor de stres. Rezultatele sunt diferite; astfel, la o persoană cu o conștiința a eficientei scăzute (cum ar fi la anxioși și depresivi) apare o decompensare rapidă la confruntarea cu un factor stresant, mergând chiar până la diminuarea sistemului imunitar. La polul opus, o persoană care abordează cu încredere încercările vieții nu se expune la modificări fiziologice defavorabile. Astfel, imaginea de sine nu este un simplu epifenomen, ci ea este însoțită de modificări pe toată scala sistemului bio-psiho-social. Omul participă cu întreaga lui ființa la evenimentele vieții cotidiene. BANDURA, pp. 1175-1184.

Apare limpede ca viețile noastre nu reprezintă doar desfășurarea unui program natural genetic dat de la naștere, ci conjuncția acestuia cu deciziile altora în legătură cu noi (în copilărie) și mai apoi cu propriile alegeri între diverse alternative de moduri de viată. Aceasta împletire între factorii natural-ereditari și socializanți educative este însă atât de fină și complexă, inextricabilă, încât greu ne putem pronunța asupra ponderii unora sau altora în edificarea aspectelor legate de auto-stimă și auto-eficiență. Sigur însă că opțiunile de viață, încrederea în posibilitățile proprii și în eficiența de sine sunt drastic limitate social, atât la nivel micro (mediul familial, profesie etc.) cât și la nivel macrosocial. Se pare că corelația pozitivă între eficacitatea de sine și performanța se datorează chiar și producerii unor anumite substanțe biochimice endogene care anihilează oboseala și durerea provocată de eforturi fizice prelungite în cazul activității unor sportive de performanță. BANDURA, pp. 1175-1184.

Psihosociologii se pare că nu au studiat încă în profunzime condițiile concrete în care noi căutam să ne îmbunătățim pe noi înșine, ce atribuții sunt prioritare în acest efort și ce surse de informație folosim. Chiar iluziile pozitive despre noi înșine care însă nu merg prea departe de datele reale, pot crea funcții adaptative și pot contribui la creșterea de sine. Se ajunge la ideea mai veche a lui Adler a compensării, potrivit căreia persoanele care nu au aptitudini sau nu reușesc într-un domeniu își focalizează potențialul în altul, unde cred că vor avea succes, unde se vor afirma (de exemplu, o fată mai puțin atrăgătoare se va concentra asupra performanțelor sale academice).

În mod concret, tânărul ca și adultul ia act de opiniile și aprecierile colectivului, în situații de grup, în activități colective (munca, școala etc.), sau în relațiile zilnice cu ceilalți. Sesizarea imaginii de sine în viziunea celorlalți este numită meta-percepție. Înainte de a fi însoțite, interiorizate, aprecierile colectivului devin vizibile în contactele interpersonale. Dar fiecare adolescent sau tânăr face parte simultan din mai multe grupuri care se intersectează: familia, clasa de elevi, grupa de muncă, formația culturală, echipa sportivă, anturajul prietenilor etc. În acest fel, unității imaginii de sine i se opune multiplicitatea imaginilor sociale (părinți, profesori, colegi de școală și de muncă, șefi ierarhici, etc.).
Se poate face distincție între imaginea sociala de sine, adică opinia, aprecierea grupului cunoscută de subiect și imaginea de sine, adică cum se vede subiectul pe el însuți. Cele două reprezentări sunt genetic strâns legate.

Imaginea pe care o promovează grupul și ponderea ei, depinde de stadiul de dezvoltare a tânărului. Astfel, la adolescenți, reprezentarea de sine este mai labilă și mai fragmentară, fiind în permanentă confruntare cu opinia grupului. Școlarul mai mare înțelege faptul că ceilalți îl privesc în chipuri diferite. În consecință, are loc un proces continuu de decantare și formare, încât preluarea versiunii sociale este rezultatul unor aproximări succesive, fiind întotdeauna filtrată prin prisma autopercepției. Deci imaginea de sine nu este un simplu ecou al aprecierii celorlalți.

Imaginea de sine mai are calitatea de a se proiecta în viitor. Numai că tinerii proveniți din păturile sărace care trăiesc experiența frustrării vor fi împiedicați să-ți proiecteze cu îndrăzneală speranțele. Preocupați de obținerea mijloacelor de existenta trăiesc într-o perspectivă limitată a zilei de mâine. Încrederea în sine se prezintă la cote foarte modeste. Reducerea la scara vieții a imaginii de sine și a nivelului de aspirație este o cucerire a maturității. În plus, de toate acestea trebuie să ținem cont că fiecare persoană face în mod spontan anticipații, predicții, se angajează în abstracții și generalizări pe cont propriu, elaborează “constructe” mentale bipolare: alb-negru, ușor-greu, amical-ostil. Aceste constructe mentale permit nu numai să “etichetăm” lucrurile, persoanele, elementele universului 28ostrum dar să încercăm și predicții. Astfel subiectul evaluează, clasifică persoanele cu care este confruntat. Evantaiul de “etichete” se poate largi sau restrânge în funcție și de experiența de viață.

2.3.4. Amprenta stimei de sine asupra copilului

2.3.4.1. Conceptul de stimă de sine

În strânsă legătură cu imaginea de sine se află stima de sine. Stima de sine este o dimensiune fundamentală pentru orice ființă umană, indiferent că este copil, adult sau vârstnic, indiferent de cultură, personalitate, interese, statut social, abilități. Stima de sine se referă la modul cum ne evaluăm pe noi înșine, cât de „buni” ne considerăm comparativ cu propriile așteptări sau cu alții. Stima de sine este dimensiunea evaluativă și afectivă a imaginii de sine.

Stima de sine pozitivă este sentimentul de autoapreciere și încredere în forțele proprii. O stimă de sine pozitivă și realistă dezvoltă capacitatea de a lua decizii responsabile și abilitatea de a face față presiunii grupului. Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieții din experiențele pe care copilul le are și din acțiunile pe care le realizează și la care participă. Experiențele din timpul copilăriei au un rol esențial în dezvoltarea stimei de sine. Astfel, succesele și eșecurile din copilărie precum și modalitățile de reacție a copilului la acestea definesc imaginea pe care o are copilul despre el. Atitudinile părinților, ale profesorilor, colegilor, fraților, prietenilor, rudelor contribuie la crearea imaginii de sine a copilului.

Copiii cu stimă de sine crescută reușesc să facă față mai bine situațiilor și comportamentelor de risc cum ar fi consumul de substanțe, relații interpersonale nesănătoase, situațiilor de criză, eșecurilor. Adulții sunt modele importante pentru copii, de aceea rolul lor în construirea stimei de sine este foarte mare.

Copiii cu stimă de sine scăzută se simt nevaloroși și au frecvente trăiri emoționale negative, de cele mai multe ori cauzate de experiențe negative. Sarcina adulților este de a identifica aceste caracteristici ale stimei de sine scăzute și de a-i dezvolta copilului abilitatea de a-ți modifica atitudinile negative față de sine. Copiii gândesc deseori despre sine „nu sunt bun de nimic”, „nimeni nu mă place”, „sunt urât”, „sunt un prost”. În consecință, adulții trebuie să-i ajute să își construiască sau să își întărească stima de sine, astfel încât să se simtă ființe umane valoroase.

Riscurile unei stime de sine scăzute sunt multiple: probleme emoționale – depresie, anxietate, iritabilitate; probleme de comportament – agresivitate; scăderea performanțelor școlare – eșec școlar, abandon școlar; creșterea riscului consumului de alcool, tutun, tulburări alimentare – anorexie, bulimie, suicid.

Pentru un adult este foarte greu să accepte sentimentele negative ale unui copil. De multe ori, propriile emoții îi sperie pe copii dacă sunt foarte intense. Se întâmplă ca cei mici să fie copleșiți de frustrare, gelozie, sau teamă. Dacă aceste emoții sunt etichetate ca fiind „rele”, reprimate, negate sau respinse, consecințele sunt:

– stimă de sine scăzută („Înseamnă că sunt rău dacă simt așa ceva.”);

– comportamente neadecvate („Trebuie să fac ceva ce îi place profesorului. Dacă ar ști ce simt cred că m-ar abandona.”);

– nediferențierea sentimentelor negative de cele pozitive. Bucuria, plăcerea, încântarea sau curiozitatea vor fi puse de către copii în aceeași categorie cu furia, gelozia, sau teama. Identificarea emoțiilor negative de către un adult în exprimarea lor corespunzătoare este o modalitate de control și înțelegere a sentimentelor.

Stima de sine constituie o valoare umană fragilă și schimbătoare. Ea crește de fiecare dată când ne străduim să ne respectăm standardele și scade atunci când nu reușim să atingem respectivele standarde. Așa încât, pe parcursul vieții, este posibil să cunoaștem valori foarte înalte ale stimei de sine, dar și foarte scăzute…Cercetările au dus la concluzia că adolescenții din familii în care se discută des, pozitiv, despre diversele aspecte ale vieții, sunt și devin mai optimiști. De asemenea, ele indică faptul că părinții al căror control asupra adolescenților se diminuează pe măsură ce aceștia cresc și capătă experiențe proprii din ce în ce mai numeroase procedează benefic, favorizând conturarea și consolidarea stimei de sine a tinerilor, apariția unui sentiment de siguranță ce se întemeiază din ce în ce mai mult pe resurse personale.

Stima de sine se conturează, conform literaturii de specialitate, din 4 componente principale:COSMOVICI, p-247.

sentimentul de siguranță;

cunoașterea de sine;

sentimentul de apartenență (la o familie, la un grup, la o categorie socio-profesională etc.);

sentimentul de competență.

Sentimentul de încredere anticipează apariția stimei de sine. Individul trebuie ca mai întâi să simtă și să trăiască realmente pentru ca să capete disponibilitatea de a înțelege că are motive de a-și hrăni stima de sine. Cunoașterea de sine, sentimentul de apartenență și sentimentul de competență pot fi stimulate în fiecare stadiu de dezvoltare, în fiecare perioadă a vieții, prin atitudini educative adecvate și prin mijloace concrete. Așadar, trebuie acordată o importanță cu totul specială securității și încrederii. Totuși, este dificil să izolezi stima de sine ca aspect esențial și pur al individului. Adesea, stima de sine este percepută ca o dezvoltare psiho-dinamică, alteori este percepută ca fiind un comportament, nu în ultimul rând, ea poate fi privită și ca o stare psihologică. Tocmai din cauza acestor dimensiuni variate stima de sine este dificil de definit. Pe de altă parte, apar și confuzii în perceperea stimei de sine. Se vorbește din ce în ce mai des despre „motivație”, iar tendința este generată de audiența pe care au căpătat-o în ultima perioadă, mai peste tot în lume, practicile de inspirație nord-americană de „self-help”. Din această perspectivă, „self-esteem” (așadar, stima de sine) se dezvoltă ca o activitate terapeutică ce încurajează creșterea stimei personale.

Americanii spun, de exemplu, că „o stimă de sine crescută este foarte importantă în obținerea unor rezultate școlare excelente”.COSMOVICI, p-249. Așadar, potrivit lor, pentru început, ar fi necesară o – ca să spunem așa – încredere nefundamentată pe experiență care ar conduce la experiență și, finalmente, la o încredere consolidată. În SUA au existat școli (în literatura de specialitate se citează cazul uneia din Colorado) în care, pe lângă disciplinele obișnuite de studiu, în prima clasă de școală, s-au „predat” și până la 3 ore pe săptămână de „self-esteem”. Asta până ce s-a constatat că doar cel mult 12% dintre elevii respectivi au reușit să învețe să citească și prin urmare, programul de „self-esteem” a fost stopat.

Este clar însă, că o stimă de sine crescută favorizează dezvoltarea potențialului uman. Fiecare dintre noi – și este normal să se întâmple astfel – se străduiește să-și materializeze aspirațiile, să se dezvolte, să progreseze. Când stima de sine este ridicată, individul nu încetează să creadă că merită să reușească și nu precupețește nici un efort înspre atingerea scopului său. Este vorba, în fond, despre o atitudine care atrage succesul, care confirmă încrederea. Când stima de sine este scăzută, persoana riscă să-și abandoneze proiectele din cauza lipsei de tenacitate, fiindcă ea nu posedă suficientă forță pentru a atinge reușita. Iar lipsa de perseverență este adesea responsabilă de eșecuri și duce la lipsă de încredere. O astfel de persoană se mulțumește cu puțin, nu se străduiește, nu-și face planuri: trăiește „de azi pe mâine” cum s-ar spune.

Stima de sine nu este, așadar, o acțiune de definire și definitivare de „self-esteem”, nici egoism sau narcisism ce s-ar fi dezvoltat printr-o astfel de acțiune, ci, pur și simplu, este recunoașterea sentimentului de încredere că ești în stare.

2.3.4.2. Copilul și stima de sine

Stima de sine este considerată ca fiind rezultatul raportului între succes și pretenții, între ceea ce copilul face și ceea ce i se cere să facă sau își propune să facă. Stima de sine este în strânsă corelație cu încrederea în sine, cu concepția despre sine și iubirea de sine. Se întâmplă de multe ori, ca, din diverse motive, acești trei parametri să nu fie realizați. Urmările se observă imediat în atitudinea copilului față de el însuși și față de cei din jur. Pentru a ieși din impas, copilul apelează la unele atitudini, determinate de intrarea în funcțiune a mecanismului de autoapărare.

În cele ce urmează vom prezenta câteva din comportamentele pe care le are copilul care nu are stimă de sine:

Încearcă să supraevalueze realizările sale în fața celorlalți. Povestește la rude, cunoscuți întâmplări în care el este eroul principal iar acțiunile sale au avut rezultate uimitoare. Părintele este tentat să creadă despre copil că este un lăudăros, acesta de fapt încearcă să compenseze lipsa de încredere în sine, să se autoconvingă și să convingă de forța sa;

Uneori copilul încearcă să scoată în evidență greșelile altora. Indirect vrea să se înțeleagă că el este cel mai bun, că el nu ar avea niciodată acele eșecuri, că s-ar fi descurcat mai bine în astfel de situații;

Alteori se victimizează, exagerează amplitudinea eșecului, toți din jurul lui sunt buni, numai el nu este. În spatele acestei atitudini se ascunde de fapt, un strigăt de ajutor și dorința de a fi încurajat. El așteaptă să i se confirme că nu are dreptate, că poate fi la înălțimea celorlalți;

Există situația când copilul nu-și asumă nici o responsabilitate, se consideră total nevinovat. Tot ce i se întâmplă se datorează altcuiva și nu lui, este tot o modalitate de autoapărare;

O altă atitudine poate fi cea de dur. Pentru că în sinea sa se simte vulnerabil, copilul se înconjoară de un zid, bravează, vrând să dea impresia că el poate să rezolve orice, că este invincibil. Uneori în spatele acelui zid se ascunde teama de a fi respins sau amintirea neplăcută a unor eșecuri anterioare;

Copilul refuză sarcinile pentru că se teme de eșec, de atitudinea celor din jur față de el. Nu are încredere în forțele proprii, pornește de la premiza că nu va reuși să facă față situației. BĂBAN, 2001, p. 73.

Uneori chiar părinții sunt cei care prin anumite atitudini negative duc la scăderea încrederii în sine a copilului. BĂBAN, p.80. Astfel:

Părinții au pretenția că tot ceea ce face copilul să fie perfect, mai ales cu referire la rezultatele școlare. Acesta simte că atenția acordată de părinți este condiționată de performanțele școlare. Acesta simte că atenția acordată de părinți este condiționată de performanțele sale și consideră că el este mai puțin important decât activitățile în sine;

Se exagerează atunci când i se cere copilului să facă față oricărei situații, să fie puternic, să nu-și exprime sentimentele, să-și camufleze slăbiciunile. Desigur, nu trebuie să-l compătimim și să-l alintăm pentru orice mică zgârietură, dar nici să-i cerem să aibă comportarea super-eroilor din filme. Neputând să facă acest lucru își va pierde încrederea în sine;

Alteori i se cere excesiv să nu deranjeze, să nu supere, să se comporte în așa fel încât să-i mulțumească pe alții, indiferent de opinia lui. Cerându-i un asfel de comportament, copilul va înțelege că el nu este important, că este cu mult sub nivelul celorlalți;

Unii părinți, numai succese pentru copiii lor, visând ca aceștia să realizeze ce ei înșiși nu au putut realiza, îi suprasolicită, nu țin seama de resursele copilului și volumul de muncă la care este supus. Intervine oboseala, stresul, inevitabil unele eșecuri urmate de reproșuri.

2.3.4.3. Metode eficiente de modelare a stimei de sine

Dezvoltând la copil încrederea în sine îi dezvoltăm capacitatea de a se autoaprecia corect și a avea încredere în potențialul său. Treptat copilul, va dobândi un mod de a simți și a gândi despre calitățile și defectele sale, formându-și imaginea de sine, dar sunt „bătălii” pe care copilul trebuie să le „poarte” de unul singur, pentru a căpăta încredere în el și în tot ceea ce face.

Chiar dacă un copil greșește, este important ca părinții să găsească un ton potrivit de a explica fără să-l jignească sau să-i minimalizeze eforturile făcute de el până atunci. Felul în care părinții vor discuta cu copiii ține de faptul în care aceștia se raportează la ei, de iubirea pe care o simt pentru ei și de percepția părinților asupra rolului pe care îl au. Moștenirea educațională este și ea importantă prin felul în care propria copilărie a părinților își lasă amprenta asupra lor și determină un anumit gen de atitudine. În funcție de vârsta copilului, în special la vârste fragede, mesajul cognitiv este mai important. Astfel, este important ce se transmite afectiv copilului prin: tonalitatea vocii, stare afectivă, limbaj corporal.

Stima de sine la copil se construiește și se consolidează treptat, ca rezultat al influenței unor diverși factori precum:

gradul în care se simte copilul dorit, apreciat și iubit de persoanele importante din viața lui;

modul în care se vede pe sine (factor sub influența căruia ne aflăm o întreagă viață fiecare dintre noi), imagine deseori imprimată de atitudinea persoanelor dragi lui;

capacitatea sa de a realiza ceva prin forțe proprii, primii pași spre independența, încrederea că poate finaliza un lucru singur, când poate spune mândru: „Uite, este gata! Am terminat! Este atât de frumos! Îți place, mami?!”;

maniera în care relaționează cu persoanele din jur: copii și adulți.

Copiii sunt niște ființe foarte sensibile, care rezonează afectiv cu tot ceea ce este în jurul lor și care, o bună perioadă din viața lor, se raportează la lumea din jur în termenii: „vreau sau nu vreau”, „îmi place sau nu îmi place”, prin comparații, admirație, puterea exemplului celorlalți, înțelepciunea pildelor etc. Important este ca în părinți, copilul să simtă miracolul iertării, puterea îngăduinței, toleranța autorității, imparțialitatea echitabilității, responsabilitatea libertății sau a independenței, „flexibilitatea” regulii.

Pentru copii este util să știe că au făcut o greșeală, dar mult mai important este să afle de la părinți (prin prisma climatului familial) implicațiile acelei greșeli. De asemenea, este important să înțeleagă urmările acelor fapte sau decizii pe care părinții doresc să o corijeze și trebuie să știe că mama (sau tata) nu este lângă el pentru a-l pedepsi sau critica, ci pentru a-l ajuta să înțeleagă ce s-a întâmplat și ca tocmai prin corectitudinea și imparțialitatea ei este demnă de încrederea și dragostea lor.

CAPITOLUL 3

OBIECTIVELE ȘI IPOTEZELE CERCETĂRII

Societatea contemporană consideră că cea mai mare parte din răspunderea formării tinerilor dincolo de copilărie o deține familia, totuși societatea nu tolerează creșterea liberă și dezordonată a unei ființe omenești a cărei viață oscilează între lărgirea cunoștințelor dar care trebuie să le și limiteze.

Tipul tradițional de educație, precum și mentalitățile referitoare la copil, văzut nu ca o personalitate distinctă, ci ca un adult în devenire, fac ca majoritatea celor care lucrează cu copiii sau îi îngrijesc să privească cu indiferență sau suspiciune participarea copiilor. Vocea copiilor nu este niciodată auzită, în ciuda faptului că multe decizii politice și economice îi afectează direct sau indirect. O treime din populație este astfel exclusă din actul decizional. Experiența unor organizații neguvernamentale relevă următorul aspect: atunci când copiilor li se creează oportunitatea de a participa, ei au un cuvânt de spus, iar ideile lor adeseori sunt inovative și pertinente.

Prin lucrarea de față vom încerca să demonstrăm legătura directă și foarte strânsă dintre climatul familial și stima de sine a copiilor pornind de la două din funcțiile principale ale familiei (asigurarea protecției materiale și emoționale pentru descendenți și formarea unui climat de dezvoltare a personalității tuturor membrilor ei). Vom realiza acest lucru prin punerea în evidență a câtorva dintre cele mai importante dintre drepturile copiilor așa cum sunt percepute ele în mod real de un eșantion de copii care sunt elevi în clasele V-VIII a unei școli generale din municipiul Pitești, județul Argeș (Școala Nr.11 „Mihai Eminescu”).

Nu în ultimul rând se va demonstra cum stima de sine are legătură cu respectarea sau nu a acestor drepturi. În cadrul familiei, în mod inevitabil copiii, care sunt în plin proces de dezvoltare a personalității, sunt supuși fenomenului de identificare de unde rezultă și importanța modului de comportament al adultului (părinte, profesor), acest lucru se realizează în mod frecvent prin respectarea drepturilor copiilor.

3.1. Obiectivele studiului sunt puse în evidență printr-un chestionar care a fost aplicat unor copii din diferite categorii de vârstă, elevi dintr-o școală în orașul Pitești. Pentru aceasta am investigat opinia copiilor (printr-un chestionar care are atât întrebări deschise cât și închise) în legătură cu câteva din principalele drepturi și responsabilități pe care le au aceștia în cadrul familiei (în climatul familial) și relația directă pe care o are respectarea acestor drepturi cu imaginea de sine pe care o are copilul, fapt care ne oferă o oglindă a realității conturată de acesta prin stima de sine rezultată.

Studiul și-a propus următoarele obiective esențiale:

Determinarea gradului în care copiii din România sunt implicați în mediul familial și școlar;

Evaluarea percepției pe care copiii o au asupra stimei de sine;

Identificarea de modele și, eventual, de soluții, privind participarea copiilor;

Consultarea opiniilor copiilor în privința nevoilor și nemulțumirilor pe care le au.

Nu avem însă pretenția ca rezultatele pe care le vom determina prin această cercetare să fie general valabile (la nivel național) dar putem, totuși, spera că va fi un punct de plecare pe agenda părinților, profesorilor, specialiștilor în acest domeniu și de ce nu al politicienilor (cel puțin la nivel local) pentru a ridica cât mai mult nivelul stimei de sine al copiilor noștrii. Sperăm că studiul nostru, va contribui, desigur, împreună cu alte acțiuni la: educarea opiniei publice, a diferitelor grupuri ale populației (mai ales a părinților) care să perceapă într-o manieră nouă copilul și să-l recunoască ca un partener social activ; abordarea participării copiilor ca pe un proces în cadrul căruia diferite activități să se constituie într-o mișcare cu scopul schimbării statutului copilului în societate pornind de la climatul familial din care face parte.

3.2. Ipotezele cercetării

Prin lucrarea de față vom încerca să demonstrăm legătura directă și foarte strânsă dintre climatul familial și stima de sine a copiilor pornind de la două din funcțiile principale ale familiei (asigurarea protecției materiale și emoționale pentru descendenți și formarea unui climat de dezvoltare a personalității tuturor membrilor ei). Vom realiza acest lucru prin punerea în evidență a câtorva dintre cele mai importante dintre drepturile copiilor așa cum sunt percepute ele în mod real de un eșantion de copii care sunt elevi în clasele V-VIII a unei școli generale din municipiul Pitești, județul Argeș (Școala Nr.11 „Mihai Eminescu”).

Nu în ultimul rând se va demonstra cum stima de sine are legătură cu respectarea sau nu a acestor drepturi. În cadrul familiei, în mod inevitabil copiii, care sunt în plin proces de dezvoltare a personalității, sunt supuși fenomenului de identificare de unde rezultă și importanța modului de comportament al adultului (părinte, profesor), acest lucru se realizează în mod frecvent prin respectarea drepturilor copiilor.

CAPITOLUL 4

METODOLOGIA CERCETĂRII

Eșantionul – principalele date demografice

În construcția eșantionului s-au parcurs două stadii:

– În primul stadiu s-a ales unitatea de învățământ din orașul Pitești;

– În al doilea stadiu s-au selectat aleator respondenții din aceste școli, în cadrul unor cote pe gen și grupe de vârstă.

Eșantionul (N=102) a avut următoarea formulă finală:

Structura familiei:

Ocupația mamei

Ocupația tatălui

Chestionarul – instrumentul de investigare utilizat

Metodologia studiului este bazată, în principal, pe ancheta de opinie. Instrumentul de cercetare folosit a fost chestionarul, aplicat după metoda „extemporal”, în cadrul unităților școlare ce au fost selectate pentru a constitui eșantionul anchetei.

Activitatea de teren s-a desfășurat în perioada octombrie-noiembrie 2008.

Chestionarul a fost conceput pentru a răspunde obiectivelor studiului. Fiind un instrument cantitativ, el se adresează copiilor și adolescenților din școlile și liceele care alcătuiesc eșantionul nostru.

Principalele capitole ale chestionarului se referă la următoarele aspecte (vezi Anexa 1):

1. Care este gradul în care copiii anchetați definesc noțiunea de copil (întrebarea 1);

2. În ce măsura copiii anchetați sunt conștienți de necesitatea unor obligații ale copiilor, specifice și distincte, precum și a unor obligații ale adulților în raport cu copiii (întrebările 2 și 3);

3. Percepția asupra copiilor asupra factorilor care să se ocupe de creșterea stimei de sine prin evaluarea organismelor statale în unele domenii de interes pentru copii (întrebarea 13) și prin capacitatea copiilor de a reacționa în fața unor încălcări ale drepturilor lor (întrebarea 12);

4. Identificarea concretă a punctelor critice în ceea ce privește situația copiilor în mediul familial cât și dimensiunile încălcării unor drepturi:

– exprimarea opiniei (întrebările 4 și 5);

– autonomia (întrebările 6 și 7);

– respectul și demnitatea persoanei (întrebările 8 și 9);

– nivelul de trai, igiena, relațiile familiale (întrebările 10 și11);

5. Aprecierea egalității de șanse al tuturor copiilor la educație (întrebarea 14);

6. Întrebările de identificare (15-20) au fost formulate pentru a ajuta la efectuarea unor corelații statistice și la interpretarea datelor prin prisma unor criterii socio-demografice, cum ar fi: genul, grupa de vârstă, caracteristicile familiei de origine, categoria socio-ocupațională a părinților.

4.3. Designul cercetării

Procedura de lucru se bazează întocmai pe structura chestionarului aplicat și urmărește cursul firesc al întrebărilor care scot în evidență unele păreri ale copiilor despre drepturile lor care sunt în strânsă legătură cu dezvoltarea stimei de sine.

CAPITOLUL5

REZULTATELE CERCETĂRII

5.1. Prezentarea și analiza datelor

5.1.1. Definirea noțiunii de copil

Conform Convenției ONU cu privire la drepturile copilului, copiii sunt persoanele sub 18 ani (dacă legislația țării respective nu consideră majoratul la altă vârstă). Copiii supuși studiului nostru care au reușit să definească noțiunea de copil ca mai sus au fost de aproximativ un sfert (24,8%).

Noțiunea de copil este definită corect în proporția cea mai mare de către categoria de vârstă 12-14 ani (30%). Celelalte categorii de vârstă reușesc într-o proporție mai redusă definirea corectă a copilului. (16% – categoria 9-11 ani; 26% – categoria 15-18 ani). Prin urmare, studierea educației civice în gimnaziu a contribuit decisiv la ameliorarea gradului de corectitudine a definirii copilului.

Copiii a căror mamă este șomeră au capacitatea cea mai redusă de a defini în mod corect noțiunea de copil (14%- în raport cu 27%, media eșantionului). Șomajul părinților, care se corelează, de obicei, cu un nivel de educație redus al acestora, influențează, astfel, și gradul de informare al copiilor lor. Diferențele dintre alte categorii socio-demografice nu au fost semnificative din punct de vedere statistic.

Graficul nr.1 – Definiția corectă a noțiunii de copil în funcție de unele criterii socio-demografice (procente din subeșantioanele respective)

VÂRSTA OCUPAȚIA MAMEI

În general, copiii se autopercep ca având trăsături distribuite pe următoarele dimensiuni:

Ființe slabe, care au nevoie de protecție și iubire (23,2%);

Ființe neștiutoare, care trebuie să asculte și să învețe (16,4%);

Ceva important, ceva de preț, un dar de la Dumnezeu, viitorul țării și al omenirii (13,6%);

Ființe pure, gingașe, inocente (11,7%);

Persoane care au drepturi (9%).

Se observă că, în autopercepția copiilor, predomină aspectele referitoare la o poziție de oarecare inferioritate a lor în cadrul societății. Ei își percep vulnerabilitatea și nevoia de ocrotire și de dragoste. „Protecție” și „iubire” sunt cuvintele cele mai frecvente prin care copiii înșiși se autodefinesc. În același timp, copiii fac corelația dintre pregătire și învățare și preluarea în perspectivă a responsabilităților societății („viitorul țării și al omenirii”).

Mulți dintre ei se simt în afara vieții sociale, a „vieții reale”. Ei se autopercep ca fiind prea slabi, prea nepregătiți pentru a participa cu adevărat la această viață. Pe de altă parte, aceste definiții ale noțiunii de copil implică și o percepție negativă a societății înconjurătoare, care este văzută ca un mediu dur, pervertit, un mediu în care puritatea, gingășia și inocența sunt rar întâlnite.

Relația adulți-copii/copii-adulți

La întrebările privind obligațiile adulților față de copii și respectiv ale copiilor față de adulți, copiii conștientizează că trebuie să se bucure de o serie de drepturi, dar că, în același timp, nu sunt scutiți de anumite obligații.

Ce așteptă copiii, în primul rând, din partea adulților? Ce consideră ei că le datorează adulții?Ce obligații trebuie să aibă adulții față de copii?

Răspunsurile subiecților anchetei au relevat următoarea situație:

Datele tabelului de mai sus se referă la aspectul principal al așteptărilor copiilor în raport cu adulții. Analiza răspunsurilor denotă că prin adulți copiii înțeleg în principal părinții. Copiii au în vedere modul în care părinții trebuie să se raporteze la ei și să le asigure dezvoltarea (educația, respectul opiniei, accesul la școală, timpul liber) și supraviețuirea (un adăpost, hrană, îmbrăcăminte). Am selectat câteva răspunsuri (pe care le-am considerat sugestive) ale copiilor la această întrebare: „să ne lase să învățăm”, „să ne trimită la școală”, „să ne ajute la lecții”, „să fie modele pentru noi”, „să se joace cu noi”, „să ne facă brad”, „să ne facă petrecere de ziua noastră”, „să ne scoată în parc, în pădure, la iarbă verde”.

Semnificativ este faptul că pe prima poziție copiii situează obligația părinților de a-i educa, de a-i sfătui, de a comunica (63%). Copiii resimt o nevoie firească de a fi îndrumați și sprijiniți de părinți pentru a se forma, pentru a-și dezvolta personalitatea. În condițiile în care, acaparați de problemele complicate ale asigurării traiului zilnic sau ale succesului în afaceri, părinții acordă copiilor un timp tot mai limitat, aceștia percep problemele de comunicare ca fiind prioritare. Problema comunicării este și o consecință a distanței dintre generații. Astfel, ea a fost frecvent menționată de copiii de pensionari (52% dintre acești copii au considerat că este obligația adulților de a-i înțelege, de a comunica cu ei, de a-i sfătui). Acești copii își doresc ca părinții lor să petreacă mai mult timp liber cu ei, să se joace cu ei, să îi ajute la teme etc.

Un procentaj ridicat din copiii intervievați (31%) consideră că părinții au obligația să nu abuzeze de copii (să nu-i maltrateze, exploateze sexual, să nu-i pună să muncească, să nu-i bată prea des sau fără motiv). Este posibil ca răspunsurile să ascundă situații în care subiecții înșiși sunt victime ale unei forme de abuz/exploatare/maltratare exercitată chiar de părinții lor.

Răspunsurile a 21%dintre subiecți se referă la obligația părinților de a-i iubi și a nu-i părăsi niciodată. Coroborând răspunsurile cu structura eșantionului din punct de vedere al caracteristicilor familiei se poate presupune că acest tip de răspuns este relevant pentru copiii proveniți din familii monoparentale și/sau din centre de plasament. Carențele de afectivitate pot fi însă specifice și familiilor în care copilul este neglijat și/sau supus unei forme de abuz sau violență.

Cuvântul – cheie al răspunsurilor este acela de „suport”, fie material, fie spiritual. Dacă adunăm procentele pe cele două dimensiuni ale suportului (materială și spirituală) se observă că interesul copiilor este dirijat într-un mod destul de echilibrat între cele două aspecte: suport materia și suport spiritual din partea adulților.

La vârstele mai mari (15-18 ani) și în rândul copiilor ai căror părinți au cel puțin studii medii, este mai accentuată obligația adulților de a-i respecta pe copii, de a le oferi libertate și autonomie.

Este însă îngrijorătoare ponderea acelor copii (5%) care consideră bătaia ca pe o obligație esențială a adulților față de copii, ca pe un mod eficient de formare și educație.

Copiii din mediul rural au accentuat într-o proporție mai mare, decât cei din mediul urban, următoarele obligații ale adulților: obligația de a nu-i pune să muncească (10% față de numai 5% în urban) și obligația de a-i lăsa la școală (18% față de 12% din urban). Aceste ponderi procentuale mai mari ilustrează diferența dintre aspirațiile copiilor de la sate și realitatea cu care sunt nevoiți să se confrunte (medii familiale care sunt mult mai solicitante decât pentru copilul care trăiește în mediul urban).

În ceea ce privește obligațiile copiilor față de adulți, opiniile copiilor intervievați au ilustrat conștientizarea, într-o proporție relativ ridicată, a necesității ca și copiii să îți asume responsabilități. Numai 4% din eșantion au fost de părere că nu trebuie asumată nici o obligație de către copii față de adulți. Principalele obligații menționate în mod liber de către copii au fost următoarele:

Participarea copilului în familie

Consultarea copiilor în luarea deciziilor

Participarea copiilor este un proces cu un profund caracter educativ, un proces de învățare socială. Ea constituie o necesitate pentru dezvoltarea armonioasă a copilului și devenirea sa ca cetățean responsabil. Participarea este o condiție a însușirii mecanismelor specifice unei societăți democratice.

Dreptul copilului la participare este un concept care se remarcă prin complexitate și multilateralitate. Participarea copilului trebuie să se manifeste în toate marile sfere ale vieții lui: în familie, timp liber, sănătate, proceduri judiciare etc. Principalele dimensiuni ale participării sunt: opinia, decizia și acțiunea.

Participanții la anchetă au declarat, într-o proporție însemnată, că nu sunt consultați în luarea deciziilor care îi privesc.

Sub acest aspect, mediul familial este prea puțin favorabil participării copilului și stimulării acestuia pentru a-și exprima opinia.

Din răspunsurile subiecților, s-a constatat că nu există un model familial unic în ceea ce privește participarea copilului.

Astfel, familiile în care părinții au cel puțin liceul, copiii sunt consultați „deseori” sau „întotdeauna” într-o proporție relativ ridicată – peste 60% dintre ei.

În schimb, în mediul rural și în familiile în care mama este casnică, copiii sunt consultați foarte puțin. Astfel, 54% dintre copiii de la țară și 56% dintre copiii casnicelor au declarat că sunt consultați rar sau niciodată în luarea deciziilor care îi privesc.

Analiza statistică a pus în evidență faptul că – pentru aderarea familiei la un model cultural de participare sau, dimpotrivă, de neparticipare a copilului – rolul hotărâtor este deținut de către nivelul de educație și de statutul mamei, și nu al tatălui.

Dacă mama are niveluri de școlaritate și de pregătire profesională scăzute, atunci, este probabil ca, în familia respectivă, să se impună un model al neparticipării copilului.

O a doua sferă din viața copiilor unde a fost investigat dreptul la participare a fost mediul școlar. Aici, consultarea copiilor în luarea deciziilor este și mai redusă decât în cadrul familiilor.

Autonomia

Participarea copilului se traduce și prin posibilitatea de a decide singur în unele aspecte ale vieții sale, de a-și organiza (măcar parțial) viața conform opțiunilor proprii.

În cercetare s-au avut în vedere două componente esențiale pentru procesul de socializare al copilului, și anume: prietenii și timpul liber. Factorii de intruziune în aceste două sfere ale vieții copilului au fost, din nou, familia și școala.

a) În general, copiii ce au alcătuit eșantionul cercetării se bucură de o autonomie consistentă în alegerea prietenilor. În cazul a 78% dintre ei părinții nu se amestecă niciodată sau se amestecă rareori.

Cum era de așteptat, datorită diferențelor de model de socializare, acest amestec este mai prezent în cazul fetelor decât al băieților (24% față de 18%, în cazul băieților).

b) În ceea ce privește timpul liber, și aici s-a constatat o autonomie relativ largă. Astfel, 76% dintre copiii intervievați au declarat că mai mult ei, singuri, își organizează timpul liber, fără contribuția școlii sau familiei. Proporții mai mici s-au semnalat în rândul copiilor din prima grupă de vârstă (9-11 ani) – 64%.

Respectul și demnitatea persoanei

Am intenționat să determinăm, prin intermediul anchetei, care este frecvența unor abuzuri în această privință, atât în mediul familial, cât și cel școlar.

A fost investigată frecvența unor moduri de pedepsire a copiilor – bătaia, cearta, jignirile, interdicțiile – atât la nivelul eșantionului total, cât și în funcție de unele criterii socio-demografice.

Ca indicator al gradului în care se asigură respectul și demnitatea persoanei am considerat frecvența răspunsurilor „niciodată”, referitoare la aplicarea pedepselor de mai sus.

Respectul și demnitatea persoanei în mediul familial

Modelul de educație utilizat în majoritatea familiilor românești continuă să fie de tip punitiv, și nu participativ. Mecanismul bazat pe folosirea sancțiunilor în obținerea modelării dorite a personalității copiilor funcționează ca un mijloc important de educație.

Această concluzie este pusă în evidență chiar de răspunsurile copiilor, prin tabelul următor:

Analiza grupurilor de copii care prezintă riscuri mai mari de a le fi încălcată demnitatea persoanei (procente mari la codul 1- „deseori” și procente reduse la codul 3 – „niciodată”) a reliefat faptul că nu acționează o „lege” de compensare în ceea ce privește aplicarea pedepselor asupra copiilor; în sensul că, dacă s-ar folosi mai mult o pedeapsă, nu s-ar folosi celelalte.

Acest lucru se întâmplă pentru că aplicarea pedepselor nu se face punctual, ci în conformitate cu un anumit model cultural, latent sau manifest.

Putem afirma că există, din acest punct de vedere, două modele principale de educație familială:

Punitiv, în care relația cu copilul (modelarea personalității, obținerea efectelor dorite) este bazată pe mecanismul sancțiune/recompensă (cu accent pe sancțiune); acest model predomină în societatea românească.

Participativ, în care relația cu copilul se bazează pe comunicare, explicare, justificare, înțelegere; acest model este mai prezent la categoriile favorizate din societatea noastră (intelectuali, patroni).

Pentru a decela care sunt grupurile de risc adică grupurile de copii cu un grad mai redus de asigurare a respectului și demnității persoanei, au fost comparate procentele obținute – de către diferitele subpopulații care au alcătuit eșantionul (la întrebarea din tabelul de mai sus). Astfel, grupurile care au obținut scoruri semnificativ mai reduse la codul 3 (niciodată) și semnificativ mai ridicate la codul 1 (deseori) au fost:

copiii din mediul rural. Acești copii sunt bătuți (deseori sau câteodată) în proporție de 54%; jigniți (deseori sau câteodată) în proporție de 75%, fapt ce denotă că acei copii care locuiesc în mediul rural au un nivel destul de scăzut al stimei de sine;

copiii șomerilor și ai persoanelor fără ocupație. Acești copii sunt bătuți (deseori sau câteodată) în proporție de 62%; jigniți (deseori sau câteodată) în proporție de 72%, aceștia punând în evidență nivelul scăzut al stimei de sine.

În concluzie, copiii care fac parte din grupurile de risc menționate anterior au un nivel scăzut al stimei de sine deoarece climatul din familiile din care fac parte este unul neprielnic (locuiesc la țară – unde nu sunt condiții așa de prielnice ca pentru cei care locuiesc în mediul urban sau părinții nu au un loc de muncă – copiii nu au siguranța materială pe care o au cei ai căror părinți care nu-și fac atâtea griji pentru asigurarea unor venituri care să ajute familia să supraviețuiască ).

Respectul și demnitatea persoanei în mediul școlar

Modelul punitiv de educație este folosit pe scară largă și în mediul școlar. Deși bătaia este mai puțin utilizată decât în mediul familial, cearta și jignirile sunt la fel de prezente, ca, de altfel, și celelalte pedepse.

În mediul școlar, prezența (deseori sau câteodată) în proporție de 40% în cazul copiilor între 9 și 11 ani, bătaia se reduce la 17% în cazul copiilor între 15 și 18 ani.

În mediul școlar se mențin aceleași grupe de risc și modelul educativ bazat pe metode punitive nu funcționează exclusiv în raport cu greșeala comisă, ci are o importantă încărcătură subiectivă.

5.1.5.Gradul de asigurare al nevoilor de bază și de educație

5.1.5.1. Locuința, dotările și nivelul veniturilor

Testarea nivelului de satisfacție al copiilor în raport cu o serie de itemi care pot oferi o imagine asupra condițiilor de viață, a nivelului de trai: mărimea și curățenia locuinței, dotările, nivelul veniturilor, hrana a fost realizată cu scopul de a evidenția gradul în care lui se asigură copiilor un nivel de viață adecvat pentru dezvoltarea lor fizică, mentală, spirituală, morală și socială.

Analiza gradului de satisfacție în raport cu unele aspecte ale vieții de familie evidențiază situații față de care copiii sunt mai puțin mulțumiți și neasigurarea deplină a condițiilor de viață necesare dezvoltării copilului.

Au fost investigați următorii itemi:

Mărimea locuinței voastre

Bunurile avute de familia voastră

Banii câștigați de părinții voștri

Hrana pe care o primiți

Curățenia locuinței voastre

Hainele pe care le aveți

Jucăriile pe care le aveți

Felul în care vă înțelegeți cu cei din familie

Felul în care sunteți îngrijiți când sunteți bolnavi

Scala a cuprins 5 trepte:

Foarte nemulțumit (1)

Destul de nemulțumit (2)

Nici nemulțumit, nici mulțumit (3)

Destul de mulțumit (4)

Foarte mulțumit (5).

Gradul de satisfacție a fost calculat prin media fiecărui item, fapt relevat prin graficul nr.2.

Graficul nr.2 – Gradul de satisfacție în raport cu unele aspecte ale vieții familiale (valori medii)

0 1 2 3 4 5

Din graficul de mai sus se observă că, în general, copiii sunt mulțumiți de curățenia locuinței lor, de hrana și îngrijirile primite, dar și-ar dori mai mulți bani, mai multe jucării și o locuință mai mare, dorințe care împreună ar conlucra la ridicarea confortului fizic și mai ales psihic al copilului pentru care asigură ridicarea nivelului stimei de sine.

Situată pe prima poziție din punct de vedere al insatisfacției, situația veniturilor familiei (banii) demonstrează, o dată în plus, incapacitatea familiei de a asigura dreptul copiilor la un trai decent.

Reunind subiecții ce au ales variantele de răspuns „foarte nemulțumit” (1) și „destul de nemulțumit” (2), a fost construit un subeșantion alcătuit din „nemulțumiți”, pentru a vedea ce caracteristici socio-demografice se construiește în predictori ai stării de insatisfacție.

5.1.6. Percepția copiilor asupra factorilor care se ocupă de creșterea stimei de sine

Raportul dintre familie și alți factori implicați

În timpul regimului comunist, statul totalitar a încercat să își impună controlul asupra tuturor domeniilor vieții sociale, dar și private.

În acest context, socializarea copiilor constituia o miză importantă, un instrument puternic de creare a „omului nou”, de îndoctrinare și de intruziune a regimului politic în viața familială. Asumându-și o postura paternalistă, statul totalitar s-a străduit să ia locul familiei în socializarea copiilor. S-a cultivat, pe fondul politicii pro-nataliste, un comportament de diminuare a responsabilității familiei, a părinților – în raport cu creșterea și educația copiilor. Numai așa putem explica rata foarte ridicată, fără precedent în istorie, de instituționalizare a copiilor.

Astăzi, o treime dintre copii acordă statului rolul principal pentru că mentalitatea modernă favorizează rolul statului, pe când o mentalitate mai tradiționalistă se asociază cu un rol sporit atribuit familiei.

Persoanele care îl ajută pe copil în momente critice

Mai sus am precizat că familia și statul sunt instituțiile principale care sunt direct implicați în creșterea stimei de sine a copiilor prin protejarea drepturilor acestora.

În viața de zi cu zi, însă, aceste instituții se traduc în oameni reali, cu care copiii interrelaționează în mod concret. Fiecare copil se află în centrul unei rețele de relații interpersonale de la care așteaptă sprijinul – normativ (sfaturi) și afectiv (încurajări) – de care are nevoie.

Urmărind să se afle frecvența cât și sursele acestui sprijin, a fost pusă următoarea întrebare:

„Cât de des vă ajută, cu încurajări sau cu sfaturi, următoarele persoane” (1=niciodată; 2=rar; 3=des)” și a rezultat următoarea situație prezentată mai jos prin graficul nr. 3.

Graficul nr. 3 – Frecvența sprijinului normativ și afectiv (valori medii, la nivelul întregului eșantion)

0 0,5 1 1,5 2

Mediile de mai sus construiesc o ierarhie a persoanelor pe care copiii se pot baza. Cu scorul cel mai mare, se situează în fruntea acestei ierarhii mama, urmată de tată și profesori. Cu scoruri mai mici, se succed prietenii, rudele, psihologul/pedagogul și alții.

Analiza statistică a datelor de mai sus a pus în evidență câteva situații problematice:

a). Există categorii de copii ce au frecvente probleme de comunicare cu părinții lor, în special cu tatăl. Dacă relația cu mama sa este, în general, bună, nu același lucru se poate spune despre relația cu tatăl, cel puțin pentru unele grupuri de copii.

Dintre acestea menționăm (vezi tabelul următor):

Copiii din familiile monoparentale (mama fiind cea care, de obicei, rămâne cu copiii după divorț sau separare, comunicarea cu tatăl este mult îngreunată);

Copiii șomerilor; la agravarea problemelor interrelaționale contribuie, probabil, și starea materială precară;

Frecvența comunicării cu tatăl se reduce drastic pe măsură ce copiii avansează în vârstă și decalajul dintre concepțiile lor de viață și cele ale părinților (în special, ale tatălui) sporește.

Comunicarea cu tatăl, în funcție de unele caracteristici socio-demografice (procente din respectivul subeșantion):

b). În ceea ce privește sprijinul specializat, din partea pedogogilor sau al psihologilor, acesta este, după cum am văzut, destul de redus.la nivelul întregului eșantion (non-răspunsuri=7%) – 12% dintre copii apelează des la aceste servicii, 19% – rar și 62% – niciodată. Mai frecvent, acest sprijin este utilizat de către:

Copiii șomerilor (20% des);

Copiii care locuiesc cu părinții lor, ci la alte rude (17% des);

Copiii intelectualilor (16% des).

Cauza principală a frecvenței reduse de utilizare a sprijinului specializat constă în accesibilitatea redusă a acestuia, dar și în existența unei anumite mentalități: „nu te duci la psiholog decât dacă ai probleme”. Consilierea, nevoia de a-ți înțelege mai bine personalitatea de a te valoriza nu sunt încă suficient conștientizate de către marea majoritate ca fiind probleme ce țin de competența specialistului, a psihologului. Este nevoie de mai multe fonduri, dotări și specialiști în acest domeniu, întrucât nevoia socială pentru astfel de servicii este foarte mare.

Capacitatea copiilor de a reacționa

Alături de alți factori care contribuie la protejarea copilului și implicit de stimularea încrederii în sine, un rol important trebuie să îl joace și propria capacitate de a reacționa. Această capacitate este cu atât mai mare cu cât copilul este mai bine informat cu privire la drepturile sale.

S-a dorit să se afle în ce măsură copiii din România sunt informați în legătură cu organismele în drept că îi apere în caz de încălcare a drepturilor lor.

S-a urmărit evaluarea reacției copiilor în fața unei situații concrete, și anume, situația în care sunt bătuți de către părinții lor. Copiii au putut alege mai multe variante de răspuns de pe o listă care cuprindea școala, poliția, comisia pentru protecția copilului, să nu facă nimic, altceva.

Rezultatele obținute au fost următoarele:

„Să ne închipuim că un copil este bătut de către părinții săi. Ce ar trebui el să facă?”

Organismul la care majoritatea copiilor ar apela, în această situație, este Direcția pentru protecția copilului. Participanții la cercetare sunt reticenți în a se adresa poliției, școlii sau altor factori. Este semnificativă pentru nivelul de conștientizare a drepturilor copilului și ponderea relativ ridicată (aproape un sfert din eșantionul total) a copiilor care „nu ar face nimic”. Analizând structura subiecților care au ales această variantă de răspuns, s-a constatat că:

Proporția copiilor a căror mamă este muncitoare sau casnică este mai mare în cadrul acestui subeșantion decât în cadrul eșantionului total; în schimb, ponderea copiilor a căror mamă are studii superioare este mult mai mică;

Subeșantionul are proporții relativ reduse de copii între 15-18 ani.

Prin urmare, nivelul de conștientizare a drepturilor copilului, precum și capacitatea lui de reacție în cazul încălcării acestor drepturi cresc odată cu vârsta și sunt, indiscutabil, favorizate și de nivelul de școlaritate al mamei.

În ceea ce privește analiza răspunsurilor libere la codul „altceva”, cele mai frecvente răspunsuri au fost:

să își recunoască vina;

să își ceară iertare;

să se cumințească;

să fugă de acasă;

să spună rudelor, prietenilor;

să se ducă la organizațiile neguvernamentale;

să sune la Telefonul Copiilor.

Chiar dacă acel copil care este agresat de părinți (sau care suferă o altă încălcare a drepturilor lor) nu face nimic, totuși, trebuie să existe organisme în drept care să îl apere în această situație. Iată, care a fost percepția copiilor în privința acestei chestiuni:

„Cine ar trebui să apere copiii în această situație?” (Copiii au putut alege mai multe variante de răspuns):

Organismul pe care majoritatea copiilor îl crede obligat să intervină în această situație, este Direcția pentru protecția copilului. Participanții la cercetare sunt neîncrezători în intervenția poliției, școlii sau a altor factori. Este semnificativă pentru nivelul de conștientizare a drepturilor copilului și ponderea relativ ridicată (11% din eșantionul total) a copiilor care cred că „nimeni” nu ar trebui să se amestece dacă un copil ar fi agresat de părinți. Analizând structura subiecților care au ales această variantă de răspuns, s-au desprins concluzia că subeșantionul este suprapopulat cu copii a căror mamă este muncitoare sau casnică, și cu copiii sub 15 ani. Prin urmare, nivelul de conștientizare a drepturilor copilului, precum și capacitatea lui de reacție în cazul încălcării acestor drepturi cresc odată cu vârsta și sunt, indiscutabil, favorizate de nivelul urban și de nivelul de școlarizare al mamei.

În ceea ce privește analiza răspunsurilor libere la codul „altceva”, cele mai frecvente răspunsuri au fost: bunicii, rudele, organizațiile nonguvenamentale.

Aprecierea egalității de șanse

Percepția mediului social ca echitabil sau discriminatoriu depinde de explicația pe care fiecare o dă succesului în viață, a succesului școlar sau a stimei de sine în cazul nostru.

Dacă explicația rezidă în rolul hotărâtor al unor factori extrinseci, greu de controlat, mediul social va fi perceput ca discriminatoriu. Dacă, dimpotrivă, rolul hotărâtor este considerat a aparține factorilor intrinseci, însușirilor personale, talentelor etc. – atunci, este mai probabil ca mediul social să fie perceput ca echitabil.

Cerându-li-se să aleagă doar două variante de răspuns de pe lista prezentată, iată care au fost opțiunile subiecților anchetei, în ceea ce privește factorii care determină reușita școlară, coordonată principală în ridicarea stimei de sine a copilului:

Munca și inteligența constituie factori intrinseci ai reușitei, pe când ceilalți sunt factori extrinseci ai reușitei. Făcând balanța dintre cele două categorii de factori, aceasta înclină în favoarea factorilor intrinseci, cu un avans de 35%.

Prin urmare, copiii percep mediul social exterior mai degrabă echitabil decât discriminatoriu. Ei au încredere în forțele proprii și cred că factorii extrinseci, deși importanți, nu au rolul hotărâtor în raport cu reușita școlară.

5.2. Interpretarea rezultatelor

5.2.1. Conștientizarea statutului specific și distinct al copilului

▪ Numai aproximativ un sfert (24,8%) dintre copiii intervievați reușește să definească noțiunea de copil conform Convenției ONU cu privire la drepturile copilului. Restul copiiilor insistă pe ideile de slăbiciune, puritate și gingășie. Ei se autopercep ca fiind vulnerabili și prea slabi, prea nepregățiți pentru a participa cu adevărat la viața „reală”. Pe de altă parte, aceste idei implică și o percepție negativă a societății înconjurătoare, care este văzută ca un mediu dur, pervertit, un mediu în care puritatea, gingășia și inocența sunt rar întâlnite.

▪ Copiii care au alcătuit eșantionul cercetării noastre își doresc:un mediu familial sigur, pașnic, permisiv și condiții de viață decente (o familie iubitoare). Toate acestea sunt necesare pentru a se putea dezvolta, pentru a-și exprima creativitatea, pentru a învăța și pentru a se juca. Pe de altă parte, se pot distinge și problemele pe care-i preocupă cel mai mult pe copii, probleme încă nesoluționate complet de societatea românească: accesul la informație, posibilitățile de joacă și recreere, riscul abandonului familial, scăderea nivelului de trai, îngrădirea libertății de exprimare a opiniei;

▪ Există mari diferențe între modul cum conștientizează copii drepturile lor. Principalii factori de risc care reies în urma anchetei noastre, factori care se asociază cu un grad mai redus de conștientizare, sunt: rezidența în mediul rural, statutul de neocupare economică a mamei (șomeră, casnică, pensionară), monoparentalitatea și vârsta mică/genul feminin.

▪ Copiii îți conștientizează propriile responsabilități. Numai 4% din eșantion a fost de părere că nu trebuie asumată nici o obligație de către copii față de adulți;

▪ Percepția copiilor despre obligațiile adulților pune în evidență nevoile lor fundamentale: afecțiune (în primul rând), comunicare, hrană, joacă, formare, educație, înțelegere;

▪ Mulți copii intervievați au simțit nevoia unei apropiri mai mari față de adulți, în special față de părinți. Acești copii își doresc ca părinții lor să petreacă mai mult timp cu ei, să se joace cu ei, să îi ajute la teme, să îi înțeleagă, să comunice., să îi sfătuiască etc. Obligațiile adulților de a le face pom de Crăciun sau petrecere de ziua lor au fost, de asemenea, frecvente;

▪ Este însă îngrijorătoare ponderea acelor copii (5%) care consideră bătaia ca pe o obligație esențială a adulților față de copii, ca pe un mod eficient de formare și educație;

▪ Copiii care fac parte din grupurile de risc (copiii din mediul rural și copiii șomerilor și ai persoanelor fără ocupație)au un nivel scăzut al stimei de sine deoarece climatul din familiile din care fac parte este unul neprielnic (locuiesc la țară sau părinții nu au un loc de muncă).

5.2.2. Aspecte critice privind participarea copilului în familie și școală

– În mediul familial consultarea copiilor în luarea deciziilor care îi privesc se face:

Rareori sau niciodată………………..45%

Deseori sau întotdeauna…………….55%.

– A doua sferă din viața copiilor unde a fost investigat dreptul la participare a fost mediul școlar. Aici, consultarea copiilor în luarea deciziilor este și mai redusă decât în cadrul familiilor:

Rareori sau niciodată………………62%

Deseori sau întotdeauna………….38%.

– Participarea copilului se traduce și prin autonomie: prin posibilitatea de a decide singur în unele aspecte ale vieții sale, de a-și organiza (măcar parțial) viața conform opțiunilor proprii.

– În general, copiii ce au alcătuit eșantionul cercetării se bucură de o autonomie consistentă în alegerea prietenilor. În cazul a 78% dintre părinții nu se amestecă niciodată sau se amestecă rareori.

– Cum era de așteptat, datorită diferențelor de model de socializare, acest amestec este mai prezent în cazul fetelor decât al băieților.

5.2.3. Respectul și demnitatea persoanei (stima de sine)

Modelul de educație utilizat în majoritatea familiilor românești continuă să fie unul de tip punitiv, și nu participativ. Mecanismul bazat pe folosirea sancțiunilor în obținerea modelării dorite a personalităților copiilor funcționează ca un mijloc important de educație.

Analiza grupurilor de copii care prezintă riscuri mai mari de a le fi încălcată demnitatea persoanei a reliefat faptul că nu acționează o „lege” de compensare în ceea ce privește aplicarea pedepselor asupra copiilor; în sensul că, dacă s-ar folosi mai mult un tip de pedeapsă, nu s-ar mai folosi de celelalte.

Aplicarea pedepselor nu se face punctual ci în conformitate cu un anumit model cultural, latent sau manifest. Putem afirma că există din acest punct de vedere, două modele principale de educație familială:

a) punitiv, în care relația cu copilul (modelarea personalității, obținerea efectelor dorite) este bazată pe mecanismul sancțiune/recompensă (cu accent pe sancțiune), acest model predomină în societatea românească.

b) participativ, în care relația cu copilul se bazează pe comunicare, explicare, justificare, înțelegere, internalizare; acest model este mai prezent la categoriile favorizate din societatea românească (intelectuali, patroni).

Modelul punitiv de educație este folosit pe scară largă și în mediul școlar. Deși bătaia este mai puțin utilizată decât în mediul familial, cearta și jignirile sunt la fel de prezente, ca, de altfel, și celelalte.

5.2.4. Nevoi și nemulțumiri

În general, copiii sunt mulțumiți de curățenia locuinței lor, de hrana și îngrijirile primite, dar și-ar dori mai mulți bani, mai multe jucării și o locuință mai mare.

Cel mai mare grad de nemulțumire în raport cu viața lor familială îl au categoriile de copii care se bucură de o autonomie mai redusă. Acestor categorii li se adaugă copiii proveniți din familiile care prezintă un risc mai ridicat de sărăcie.

Ceea ce îi nemulțumește cel mai mult pe copil în legătură cu mediul școlar este violența și starea curățeniei (mai bine zis, lipsa de curățenie). După părerea lor și orarul și programul școlar pot fi ameliorate.

S-a observat că fetele au un grad de satisfacție mai redus în raport cu mediul familial, în schimb, băieții acceptă mai greu rigorile mediului școlar.

5.2.5. Percepția copiilor asupra factorilor care se ocupă de creșterea stimei de sine

Familia și statul sunt instituțiile principale care, în percepția copiilor, trebuie să se ocupe de respectarea drepturilor lor.

În fruntea ierarhiei persoanelor pe care copiii se pot baza se situează mama, urmată de tată și de profesori. Cu scoruri medii mai mici, se succed prietenii, rudele, psihologul/pedagogul și alții.

Există categorii de copii care au frecvente probleme de comunicare cu părinții lor, în special cu tatăl. Dacă relația cu mama este, în general, bună, nu același lucru se poate spune despre relația cu tatăl, cel puțin pentru unele grupuri de copii. Dintre acestea mentionăm:

copiii din familiile monoparentale (mama fiind cea care, de obicei, rămâne cu copiii după divorț sau separare, comunicarea cu tatăl este mult îngreunată);

copiii șomerilor; la agravarea problemelor interrelaționale, probabil, și starea materială precară;

frecvența comunicării cu tatăl se reduce drastic pe măsură ce copiii avansează în vârstă și decalajul dintre concepțiile lor de viață și cele ale părinților (în special, ale tatălui) sporește.

În ceea ce privește sprijinul specializat, din partea pedagogilor sau al psihologilor, acesta este destul de redus. La nivelul întregului eșantion (non-răspunsuri=7%) – 12% dintre copii apelează des la aceste servicii, 19%- rar și 62% – niciodată. Cauza principală a frecvenței reduse de utilizare a sprijinului specializat constă în accesibilitatea redusă a acestuia, dar și o anumită rezervă fondată pe o percepție negativă a specialistului. Este nevoie de mai multe fonduri, dotări și specialiști în acest domeniu, întrucât nevoia socială pentru astfel de servicii este foarte mare.

Organul la care majoritatea copiilor ar apela, dacă ar fi bătuți de părinții lor, este Comisia pentru protecția copilului. Participanții la cercetare sunt reticenți în a se adresa poliției, școlii sau altor factori. Este semnificativă pentru nivelul de conștientizare a drepturilor copilului și ponderea relativ ridicată (aproape un sfert din eșantionul total) a copiilor care „nu ar face nimic”.

5.2.6. Aprecierea egalității de șanse

Copiii percep mediul social exterior mai degrabă echitabil decât discriminatoriu. Ei au încredere în propriile forțe și cred că factorii extrinseci, deși importanți, nu au rolul hotărâtor în raport cu reușita școlară.

Cerându-li-se să aleagă doar două variante de răspuns de pe lista prezentată, iată care au fost opțiunile subiecților anchetei, în ceea ce privește factorii ce determină reușita școlară:

Munca fiecăruia……………………………………………………………………………….54%

Inteligența fiecăruia………………………………………………………………………….50%

Posibilitățile din familie…………………………………………………………………….49%

Noroc……………………………………………………………………………………………..13%

Distanța față de orașul unde se află licee, facultăți………………………………..4%

Altele („șpaga”, „pilele”)…………………………………………………………………..3%

Munca și inteligența constituie factori intrinseci ai reușitei, pe când ceilalți sunt factori extrinseci ai reușitei. Făcând balanța dintre cele două categorii de factori, aceasta înclină în favoarea factorilor intrinseci, cu un avans de 35%.

CAPITOLUL 6

CONCLUZII

Analizate prin prisma obiectivelor pe care studiul și le-a propus, concluziile care se desprind sunt:

Determinarea gradului în care copiii din România sunt implicați în mediul familial și școlar.

Punctul insuficient de clar în conștientizarea faptului că ei sunt implicați în mediul familiar cât și apartenența la un climat educațional adecvat este definiția noțiunii de copil.

Evaluarea percepției pe care copiii o au asupra stimei de sine.

51% din copiii intervievați consideră că în țara noastră perceperea stimei de sine este direct proporțională cu perceperea respectării drepturilor. Balanțele negative obținute prin diferența dintre răspunsurile pozitive (în mare măsură) și cele negative (în mică măsură) au relevat percepția negativă pe care o au copiii relativ la respectarea drepturilor lor.

Identificarea de modele și, eventual, de soluții, privind participarea copiilor.

Dintre soluțiile rezultate, cele mai semnificative sunt:

Consultarea copiilor în luarea deciziilor, atât în mediul familial cât și în cel școlar;

Schimbarea mentalității părinților și a cadrelor didactice care nu au acest comportament consultativ;

Lărgirea cadrului de exercitare a autonomiei, în special în cazul fetelor;

Schimbarea modelului de educație punitiv cu cel participativ, atât în școală cât și în familie;

Stimularea capacității de reacție a copiilor față de încălcarea drepturilor lor;

Cultivarea încrederii în forțele proprii, în rolul factorilor intrinseci în succesul diferitelor inițiative;

Formarea atitudinilor tolerante;

Identificarea instrumentelor de stimulare a participării copiilor (implicare) prin:

Utilizarea principalelor canale de educație și informare în privința drepturilor copilului:școala și televiziunea.

Popularizarea exemplelor pozitive, a „succes-stories”, despre inițiative și acțiuni ale copiilor.

Publicarea sondajelor care reflectă opiniile copiilor.

Creșterea rolului serviciilor de specialitate – psihologi, pedagogi, consilieri școlari – în implementarea modelelor de participare a copiilor.

Identificarea categoriilor de copii asupra cărora trebuie intensificată activitatea de conștientizare a drepturilor lor. Există importante disparități de conștientizare a drepturilor copiilor. Principalii factori de risc, ce se asociază cu un grad mai redus de conștientizare, sunt:

– statutul de neocupare economică a mamei (șomeră, pensionară, casnică);

– monoparentalitatea;

– vârsta mică(sub 12 ani);

– genul feminin.

În toate aceste cazuri se resimte nevoia de educare inclusiv a adulților, a părinților în primul rând.

Consultarea opiniilor copiilor în privința nevoilor și nemulțumirilor pe care le au.

Cele mai importante nemulțumiri ale copiilor sunt următoarele:

violența și murdăria în școli;

prea puțini bani, prea puține jucării, locuințe prea mici;

poluarea și murdăria în localitățile în care trăiesc, etc.

Analiza nemulțumirilor sugerează principalele nevoi ale copiilor intervievați. Ei își doresc condiții de trai mai decente, un mediu mai curat și mai puțin agresiv care conlucrând vor contribui cu succes la creșterea stimei de sine a generației următoare. Un mediu social adecvat dezvoltă de la sine un mediu psihic care determină încredere în noi înșine și „poftă de viață”.

Familia, prin tonalitatea și atmosfera sa afectivă (climatul familial), prin dimensiunea sa culturală și gradul ei de integrare socială, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri și tensiuni existente în mediul familial vor genera în conștiința copilului îndoieli, reticențe sau reacții neadaptative. Familia reprezintă „un soi de personalitate colectivă”, a cărei armonie generală influențează echilibrul psihologic al fiecăreia dintre părți.

REZUMAT

Societatea contemporană consideră că cea mai mare parte din răspunderea formării tinerilor dincolo de copilărie o deține familia, totuși societatea nu tolerează creșterea liberă și dezordonată a unei ființe omenești a cărei viață oscilează între lărgirea cunoștințelor dar care trebuie să le și limiteze. Unul dintre aspectele esențiale ale educației este faptul că înveți, afli și asimilezi cât mai multe cunoștințe în același timp cu învățarea copilului de a-și domina pornirile.

Părinții au în general, o idee foarte exactă despre copiii lor și despre scopurile educației pe care le-o dau. Se întreabă mai rar ce imagine a lor înșiși le oferă copiii și cum și-i reprezintă aceștia pe adulți, cum le înțeleg rolul. Totuși educația nu poate exista decât prin intermediul schimbului intelectual sau afectiv.

Pornind de la două din funcțiile principale ale familiei (asigurarea protecției materiale și emoționale pentru descendenți și formarea unui climat de dezvoltare a personalității tuturor membrilor ei) prin lucrarea de față vom încerca să demonstrăm legătura directă și foarte strânsă dintre climatul familial și stima de sine a copiilor.

Familia, prin tonalitatea și atmosfera sa afectivă (climatul familial), prin dimensiunea sa culturală și gradul ei de integrare socială, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri și tensiuni existente în mediul familial vor genera în conștiința copilului îndoieli, reticențe sau reacții de neadaptare. Familia reprezintă „un soi de personalitate colectivă”, a cărei armonie generală influențează echilibrul psihologic al fiecăreia dintre părți.

Prin lucrarea noastră am încercat să demonstrăm legătura directă și foarte strânsă dintre climatul familial și stima de sine a copiilor pornind de la două din funcțiile principale ale familiei (asigurarea protecției materiale și emoționale pentru descendenți și formarea unui climat de dezvoltare a personalității tuturor membrilor ei). Am realizat acest lucru prin punerea în evidență a câtorva dintre cele mai importante dintre drepturile copiilor așa cum sunt percepute ele în mod real de un eșantion de copii care sunt elevi în clasele V-VIII.

În concluzie, stima de sine are legătură cu respectarea sau nu a acestor drepturi. În cadrul familiei, în mod inevitabil copiii, care sunt în plin proces de dezvoltare a personalității, sunt supuși fenomenului de identificare de unde rezultă și importanța modului de comportament al adultului (părinte, profesor), acest lucru se realizează în mod frecvent prin respectarea drepturilor copiilor.

BIBLIOGRAFIE

1. Băban, Adriana (coord.),2001 „Consiliere educațională”, Editura Ardealul, Cluj-Napoca.

2. Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminița (coord.), „Psihologie școlară”, Editura Polirom, Iași, 1993.

3. Radu,Ioan, Iluț, Petru, Matei, Liviu, „Curs de psihologie socială”, Editura Exe S.R.L., București, 1994.

4. Hill, Reuben, „Teoria modernă a sistemelor și familia: o confruntare” din volumul „Societăți prezente, societăți viitoare. Din comunicările prezentate la al VII-lea Congres Mondial de Sociologie”, Varna, septembrie 1970, 1973, Editura Politică, București..

5. H. H. Stern, „Educarea părinților în lume”,1972, Editura Didactică și Pedagogică, București.

6. Șchiopu,Ursula, Verza, Emil „Psihologia Vârstelor. Ciclurile vieții”, 1995, Editura Didactică și Pedagogică, București.

7. Vincent, Rose, „Cunoașterea copilului”, 1972, Editura Didactică și Pedagogică; București.

8. Voinea, Maria, „Sociologia familiei”, 1993, Editura Universității din București, București.

9. Zamfir, Cătălin și Vlăsceanu, Lazăr (coord.), „Dicționar de sociologie”, 1993, Editura Babel, București.

10. Zlate, Mielu, „Eul și personalitatea”, 2004, Editura Trei, București.

ANEXĂ

CHESTIONAR

Dragi copii și adolescenți!

Vă propunem să luați parte la un studiu privind părerea voastră despre determinarea gradului în care copiii din România sunt implicați în mediul familial și școlar. Acest studiu cuprinde copii din mai multe școli din orașul nostru. Numele vostru nu apare în formularul pe care vrem să îl completați. Vă rugăm să răspundeți cât mai sincer la întrebările care urmează și vă mulțumim pentru colaborare!

1. Cum am putea defini copilul? (Scrieți ce înțelegeți voi prin „copil”):

Copilul este …………………………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………..

2. Ce obligații credeți că trebuie să aibă adulții față de copii?

1. Niciuna

2. Obligația de ……………………………………………………………….

3. Obligația de ………………………………………………………………

4. Obligația de ………………………………………………………………

5. Obligația de ………………………………………………………………

6. Obligația de ………………………………………………………………

7. Obligația de ………………………………………………………………

3. Ce obligații trebuie să aibă copiii față de adulți?

1. Niciuna

2. Obligația de ……………………………………………………………….

3. Obligația de ………………………………………………………………

4. Obligația de ………………………………………………………………

5. Obligația de ………………………………………………………………

6. Obligația de ………………………………………………………………

7. Obligația de ………………………………………………………………

4. Cât de des vi se cere părerea atunci când se ia o hotărâre (care vă privește) în familia voastră?

1. Niciodată;

2. Rareori;

3. Deseori;

4. Întotdeauna.

5. Cât de des vi se cere părerea atunci când se ia o hotărâre (care vă privește) în școala voastră?

1. Niciodată;

2. Rareori;

3. Deseori;

4. Întotdeauna.

6. Părinții se amestecă în alegerea prietenilor voștri?

1. Niciodată;

2. Rareori;

3. Deseori;

4. Întotdeauna;

5. Nu e cazul (nu aveți familie).

7. Cine vă organizează timpul liber? (Încercuiți un singur răspuns):

1. Mai mult voi, singuri;

2. Mai mulți alții (familia, școala).

8. Ce fac părinții (sau alți membrii adulți din familie) atunci când greșiți? (Încercuiți câte un număr, pe fiecare linie):

9. Ce fac profesorii sau învățătorii atunci când greșiți? (Încercuiți câte un număr, pe fiecare linie):

10. Cât de mulțumiți sunteți de următoarele lucruri? (Încercuiți câte un număr, pe fiecare linie):

11. Cât de des vă ajută, cu încurajări sau cu sfaturi, următoarele persoane? (Încercuiți câte un număr, pe fiecare linie):

12. Să ne închipuim că un copil este bătut de părinții săi. Ce ar trebui el să facă?

1. Să spună la școală;

2. Să se adreseze poliției;

3. Să se adreseze Comisiei pentru protecția copilului;

4. Să nu facă nimic;

5. Alteva, ce……………………………………………….

13. Cine ar trebui să apere copiii în această situație?

1. Școala;

2. Poliția;

3. Tribunalul;

4. Direcția pentru protecția copilului;

5. Nimeni;

6. Altcineva, cine………………………………………..

14. Unii copii reușesc să intre la liceu sau chiar să facă, mai târziu, o facultate, pe când alții nu reușesc aceste lucruri. De ce depinde, după părerea voastră, această situație diferită? (Alegeți numai două răspunsuri, care vi se par cele mai adecvate):

1. De munca fiecăruia;

2. De inteligența fiecăruia;

3. De posibilitățile pe care le are în familie;

4. De distanța la care se află de orașul în care sunt liceele sau facultățile;

5. De noroc;

6. Altele, care?……………………………………………………

7. Nu știu.

15. Ce vârstă aveți ____ani.

16. În ce clasă sunteți? În clasa ________

17. Sexul:

1. Masculin;

2. Feminin.

18. Unde locuiți?

1. la oraș;

2. la țară.

19. Locuiți împreună cu părinții?

1. Da, cu amândoi părinții;

2. Numai cu un părinte;

3. Nu stați cu părinții, ci cu alte rude.

4. Stați la un centru de plasament (casa de copii școlari).

20. Cu ce se ocupă mama voastră?………………………………………………………..

Dar tatăl vostru?……………………………………………………………………………

Vă mulțumim!

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Influenta Climatului Familial Asupra Stimei de Sine a Copilului (ID: 130847)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Influenta Climatului Familial Asupra Stimei de Sine a Copilului

Copyright Notice

Raportul Dintre Datoria Publica Interna Si Datoria Publica Externa

Standardele de Evaluare

Studii de Ergonomie In Biblioteca Publica. Analiza Ergonomica a Locurilor de Munca de la Biblioteca Judeteana „stefan Banulescu” Slobozia, Ialomita

Documentarul Wild Carpathia

Rolul Sі Atrіbutііle Banсіlor Сentrаle

Plan de Afaceri Sc

Copyright Notice

Similar Posts