Influenta Cheltuelilor de Personal Asupra Resurselor Financiare Publice

CAPITOLUL 1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE PRIVIND RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

Noțiunea de resurse financiare publice

Statul este nevoit să solicite resursele aflate în colectivitate pentru a-și putea satisface trebuințele și necesitățile de utilități publice.

Aceste resurse pot fi, în funcție de natura lor, umane, materiale, financiare și informaționale. Deasemenea aceste elemente în scopul satisfacerii nevoilor socio-umane formează resursele economice.

Resursele financiare reprezintă o parte componenta din cadrul resurselor economice și cuprind totalitatea mijloacelor monetare necesare realizării obiectivelor economice și sociale într-un interval de timp determinat.

Sistemul resurselor financiare ale societății include:

resursele financiare ale autorităților și instituțiilor publice;

resursele financiare ale întreprinderilor publice sau/și private;

resursele financiare aflate la dispoziția organismelor fără scop lucrativ;

resursele financiare ale populației.

Fig. 1- Structura resurselor financiare ale societății

Dimensiunile resurselor financiare publice depinde mărimea produsului intern brut, de nivelul prețurilor, de volumul și structura producției și de posibilitățile societății de a apela la resurse financiare extraordinare.

Componentă a resurselor financiare ale societății, resursele financiare publice reprezintă totalitatea mijloacelor bănești pe care autoritățile publice le încasează de la populație și de la întreprinderi, în virtutea suveranității fiscale și prin relații economice, având ca destinație acoperirea cheltuielilor publice. Sursele de formare a acestor resurse sunt produsul intern brut, avuția națională și transferurile primite din străinătate.

Resursele financiare publice se diferențiază de resursele bugetare. Resursele financiare publice se referă la totalitatea resurselor autorităților și instituțiilor publice, precum și la resursele întreprinderilor publice procurate prin intermediul bugetului de stat sau prin intermediul bugetelor proprii (resurse extrabugetare), iar resursele bugetare se referă numai la acele resurse procurate prin intermediul bugetului general de stat și bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale. Prin urmare, resursele bugetare au o sferă mai restrânsă decât resursele financiare publice, în cadrul cărora sunt cuprinse.

Cadrul istoric al apariției și evoluției resurselor financiare publice

Impozitele au apărut încă din antichitate și au evoluat în forme multiple în toate perioadele istorice, păstrându-și importanța până în zilele noastre.De la apariția lor, impozitele au fost concepute și aplicate diferit condiționat de dezvoltarea economico – socială și de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat.

În republicile grecești, cât și în statul roman, erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere statală, pentru întreținerea și înzestrarea forțelor armate și de ordine publică, construcția și înarmarea corăbiilor de război, construirea de drumuri, pentru temple și serbări religioase ca și pentru distracțiile publice.Pentru toate aceste cheltuieli publice, primele resurse erau cele domeniale obținute prin exploatarea unor bogății naturale aflate în patrimoniul statului. În completarea acestor resurse au fost instituite impozite diferite, unele ordinare, altele extraordinare.

Astfel în statul antic atenian, impozitul principal era pretins de la proprietarii de terenuri și alte bunuri. De asemenea, se percepeau impozite asupra veniturilor meseriașilor, pentru vânzarea în piață a produselor agricole și un impozit extraordinar pe veniturile cetățenilor bogați perceput în timp de război, ca o îndatorire de onoare a acestor cetățeni.

În Evul Mediu impozitele erau de asemenea diferite de la un stat la altul, necondiționat de dezvoltarea economico – socială diferită, ca și de concepții și tradiții proprii.

În Principatele Române, în această perioadă, șirul dărilor ordinare cuprindea birul așezat asupra localităților și perceput cu denumirea de “sferturi”, văcăritul, oieritul, vânatul etc., la care se adăugau dările extraordinare: ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutornițele și altele. Stabilitatea și încasarea acestor dări erau de multe ori arbitrare și abuzive.

În ultima parte a Evului Mediu s-a constatat o creștere a numărului și felului impozitelor. Un exemplu semnificativ în acest sens l-a oferit Franța. Datorită numărului mare și diversificării exagerate a impozitelor, Adunarea Constituantă întrunită după Revoluția franceză a decis reforma impozitelor prin înlăturarea privilegiilor avute până atunci de nobili și clerici, înlăturarea unor impozite pe vânzări ale bunurilor de consum, alte acțiuni reformatoare și înainte de toate, dreptul cetățenilor de a consimți liber la stabilirea impozitelor. Constituția franceză din 1793 a prevăzut că nici un cetățean nu este scutit de obligația de a contribui la acoperirea sarcinilor publice însă cu consimțământul la aceste contribuții.

Această concepție a instituirii impozitelor cu “consimțământul” contribuabililor a fost preluată atât de doctrina finanțelor publice moderne, cât și de legiuitorii din mai multe state contemporane. Însă în aplicarea practică a acestei concepții s-a spus doar la rezervarea în competența parlamentelor a dreptului de a reglementa impozitele, taxele și alte venituri bugetare.

În perioada de după 1900 exercitarea dreptului parlamentelor de a institui și modifica impozitele a fost dominată de creșterea continuă a cheltuielilor publice în toate statele. Prin urmare, parlamentele din statele contemporane au fost și sunt de cele mai multe ori forțate de împrejurări să sporească impozitele. Consimțământul cetățenilor la aceste impozite se consideră exprimat prin votarea legilor referitoare la impozite de către reprezentanții lor în parlament. În toate statele contemporane, se observă o sporire a impozitelor pe vânzarea bunurilor sau de consumație a accizelor speciale sau a monopolurilor fiscale, a taxelor vamale și a altor venituri ale bugetelor locale.

Evoluția modernă a impozitelor în Europa este marcată de înlăturarea deosebirilor dintre legislațiile fiscale naționale ale statelor membre ale Comunității Europene, de armonizarea acestor legislații și de instituirea unor procedee fiscale cât mai asemănătoare politicii fiscale comunitare.

Spre deosebire de impozit, taxa este definită ca suma de bani plătită de o persoană fizică sau juridică pentru un serviciu prestat plătitorului de către stat sau instituțiile sale. Noțiunea de taxă provine din limba greacă de la cuvântul “taxis” sau din limba franceză “taxe”, cu înțelesul de fixare de impozit. Taxa conține pe lângă costul serviciului prestat și unele elemente de impozit.

În sens larg, sectorul de stat cuprinde ansamblul întreprinderilor, instituțiilor și proprietăților publice. În decursul timpului, la constituirea fondurilor de resurse financiare publice, elementele sectorului de stat au contribuit diferit. Inițial, sursa de venit cu cea mai mare importanță pentru stat a fost patrimoniul public. În societățile moderne, importanța acesteia a scăzut și au devenit preponderente vărsămintele din activitatea economică a statului în ansamblul veniturilor provenite din sectorul public.

Sectorul de stat are la origine moștenirea patrimoniului public al vechii organizări statale. Odată cu instaurarea capitalismului,statul a creat serviciile publice și infrastructura națională. Începând cu secolul trecut a dezvoltat economia de stat prin activități comerciale, bancare, de asigurări etc.

Resursele proprii ale statului includ atât sumele provenite din exploatarea patrimoniului statului cât și cele din exercitarea unor activități productive. Aceste resurse nu au natură fiscală, sunt preluate de către stat direct, fără a se impune constrângeri sau fără solicitări obligatorii. Ele poartă numele de “vărsăminte”.

Amplificarea și diversificarea funcțiilor statului contemporan sunt însoțite de creșterea continuă a necesarului de resurse financiare ce nu mai poate fi acoperit din veniturile fiscale și nefiscale. Din acest motiv, guvernele sunt nevoite să apeleze la creditul public, adică la împrumuturi publice interne și/sau externe și la mobilizarea unei părți din veniturile temporar disponibile ale cetățenilor prin case de economii, bănci, societăți de asigurări. Creditul public cuprinde împrumutul de stat, creditele primite de comunitățile locale, împrumuturile întreprinderilor și instituțiilor publice.

De-a lungul timpului, concepțiile asupra împrumuturilor publice s-au schimbat. Clasicii teoriei economice consideră împrumuturile publice ca impozite anticipate sau impozite pe generația viitoare întrucât aceasta va suporta restituirea sumelor și plata dobânzilor aferente. Altfel spus, ele ar constitui un mijloc de aruncare a sarcinilor publice asupra contribuabililor din generațiile ce vor urma și ar reduce disponibilitățile bănești ale pieței de capitaluri. Ca urmare, ei resping ideea recurgerii la împrumuturi, pe care le situează în totală opoziție cu impozitele.

Neoclasicii susțin că împrumuturile, privite la nivelul întregii societăți, constituie o trecere de capital din sectorul privat în cel public, iar sarcina sa implică două generații: generația care împrumută și generația rambursării.

Unii economiști (Davis, Bowen, Kopf) susțin că subscrierea la împrumut deși antrenează o reducere a consumului, aceasta este consimțită, deoarece împrumutătorul, în schimb, va achiziționa titluri publice. Pentru a reveni la nivelul inițial al consumului este suficient să revândă titlurile. Singura sarcină pentru generația împrumutului o constituie plata unei părți a dobânzilor.

Concluzia ce se impune este aceea că împrumutul public reprezintă o necesitate iminentă economiei moderne, iar pentru a nu distruge capitalul națiunii trebuie folosit pentru refinanțarea reînnoirii și dezvoltării acesteia.

În cazul în care un stat nu reușește să își acopere cheltuielile publice pe seama resurselor procurate pe plan intern, apelează la împrumuturile externe. Acestea reprezintă una din formele exportului de capital. Împrumuturile externe s-au dezvoltat foarte mult în perioada contemporană, în special în secolul al XX-lea.

Resursele asigurărilor sociale au caracter de resurse publice, ele fiind vărsăminte obligatorii. Resursele asigurărilor sociale sunt în strânsă legătură cu organizarea sistemului asigurărilor sociale din fiecare stat.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării industriale a economiilor țărilor europene, au apărut societățile de asigurare de tip mutual. Membrii săi care se asigurau plăteau fiecare o cotizație anuală contra diverselor riscuri. Cheltuielile privind acoperirea riscurilor erau împărțite asupra tuturor membrilor. S-au dezvoltat foarte mult în Franța, Marea Britanie, Germania și Elveția. În România, primele societăți de tip mutual au apărut în secolul al XIX-lea.

În ceea ce privește protecția contra riscurilor sociale, aportul organizațiilor de tip mutual a fost considerabil, însă s-a dovedit că mijloacele lor sunt insuficiente pentru a asigura riscuri ca bătrânețea, invaliditatea permanentă, bolile costisitoare, șomajul etc.

Astfel, s-a ajuns la concluzia că este necesar ajutorul puterii publice.

De asemenea s-a resimțit nevoia instituirii unui sistem de participare obligatorie la asigurare, prin cotizații permanente, vărsate atât de membrii beneficiari, cât și de patroni.

Toate neajunsurile formelor preliminare de asigurare au contribuit la nașterea unui nou sistem de garantare a riscurilor, în care statul, prin instituțiile sale, legiferează și gestionează fondurile de asigurări.

Conținutul și clasificarea resurselor financiare publice

Autoritățile publice, instituțiile și întreprinderile publice care efectuează cheltuieli cu utilitățile sociale sunt în același timp și cele care concentrează resursele financiare de proveniență publică. Din acest punct de vedere, ele cuprind:

resursele administrației de stat centrale, formate din: impozite și taxe prelevate de la agenții economici și de la populație; venituri nefiscale, provenite de la regiile publice autonome și de la societățile comerciale; împrumuturi interne și externe etc.

resursele administrației de stat locale, formate din prelevări fiscale și nefiscale, mobilizate pe plan local; transferări și/sau subvenții de la bugetul de stat; împrumuturi și alte resurse.

resursele asigurărilor sociale de stat, constituite din cotizațiile pentru asigurări sociale de stat, plătite de agenții economici; instituțiile publice, alte persoane fizice și juridice; cotizațiile plătite de persoanele asigurate; alte resurse

resursele instituțiilor publice cu caracter autonom, provenite din: veniturile obținute din valorificarea produselor, executarea de lucrări sau prestarea de servicii; subvenții de la bugetul de stat; împrumuturi

Formele resurselor financiare publice sunt, în general, aceleași pentru toate țările, structura lor este însă diferită, în funcție de organizarea finanțelor economiei naționale. Fiecare din aceste forme se caracterizează prin însușiri pe care nu le are altă formă de resurse financiare publice în cadrul sistemului. Astfel, orice încercare de eliminare, grefare sau substituire de componente fără a ține cont de schimbările din economie, provoacă distorsiuni în sistemul resurselor financiare publice și în viața economico – socială.

Modificările survenite în economie și efectele acestora asupra resurselor financiare publice trebuie să se reflecte fidel în legislația financiară. O legislație insuficient elaborată, care nu asigură adaptarea rațională a sistemului resurselor financiare publice și a modalităților de procurare a acestora la dinamica economiei conduce la eșec.

Clasificarea resurselor financiare publice are la bază diverse criterii, astfel:

după felul bugetului la care se concentrează, întâlnim:

resurse financiare ale bugetului de stat

resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat

resurse financiare ale bugetelor locale

resurse financiare cu destinație specială

În conformitate cu Legea 500/2002 privind finanțele publice modificată și completată cu Legea nr. 314 din 8 iulie 2003 ; Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006 ; Hotărârea nr. 1.865 din 21 decembrie 2006 ; Ordonanța de Urgență nr. 34 din 11 aprilie 2009 ; Hotărârea nr. 406 din 1 aprilie 2009 ; Legea nr. 305 din 6 octombrie 2009 ; Ordonanță de Urgență nr. 57 din 23 iunie 2010, cheltuielile bugetare reprezintă sumele aprobate în limitele și potrivit destinațiilor stabilite prin bugetele mai jos menționate:

bugetul de stat;

bugetul asigurărilor sociale de stat;

bugetul fondurilor speciale;

bugetul trezoreriei statului;

bugetul instituțiilor publice autonome;

bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, după caz;

bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii;

bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigura din fonduri publice;

bugetul fondurilor externe nerambursabile

după sursa de formare, resursele financiare publice se obțin din:

produsul intern brut

avuția națională a țării

transferurile primite din străinătate

în funcție de proveniența lor, se grupează în:

resurse interne

resurse externe

în funcție de structura organizatorică a statului, resursele financiare publice pot fi grupate în:

resurse financiare publice ale statelor de tip federal

resurse financiare publice ale statelor de tip unitar

după conținutul lor economic sunt:

prelevările cu caracter obligatoriu

resursele de trezorerie

resursele provenite din împrumuturi

emisiunea monetară fără acoperire

din punct de vedere al caracterului lor, se clasifică în:

resurse definitive

resurse temporare

după regularitatea cu care sunt încasate la buget, resursele financiare publice se grupează în:

resurse ordinare – formate din veniturile pe care statul le încasează cu regularitate la buget. Ele cuprind:

veniturile fiscale, care provin din:

impozite directe – percepute asupra veniturilor sau/și averii persoanelor fizice sau juridice

impozite indirecte: TVA, accize, taxe vamale, monopoluri fiscale, taxe de timbru și de înregistrare

contribuțiile pentru asigurările sociale de stat provenite din sumele datorate de regiile autonome, societățile comerciale, instituțiile publice, organizațiile cooperatiste și obștești, persoanele fizice autorizate să desfășoare activități independente etc.,

contribuțiile care alimentează fondurile speciale, concretizate în veniturile destinate acoperiri unor nevoi temporare care exced posibilităților bugetului, ele fiind contribuții obligatorii, constituite pe seama veniturilor fiscale sau a celor nefiscale,

veniturile nefiscale care include veniturile bugetare sub forma dividendelor, redevențelor, chiriilor, respectiv de la regiile publice autonome și de la instituțiile publice.

resurse extraordinare – constituite din veniturile la care statul apelează în situații deosebite, atunci când resursele curente sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor publice. Din această categorie de venituri fac parte:

împrumuturile de stat interne și externe,

ajutoarele, donațiile și alte transferuri primite din străinătate,

sumele rezultate din lichidarea participațiilor de capital în străinătate sau din valorificarea bunurilor economice pe care statul le deține în afara granițelor sale,

emisiunea monetară fără acoperire.

În societățile libere bazate pe proprietatea privată și economia de piață, statul este prezent în viața politică, economică și socială, asigurând colectivității bunuri și servicii publice. Creșterea nevoilor sale financiare în domenii precum apărarea, ordinea publică, educație, sănătate, funcționarea administrației publice, etc., a determinat o diversificare a surselor de finanțare.

O parte din resurse provin din prelevările obligatorii instituite asupra venitului din economie, precum și ca urmare a participării statului ca partener în societăți și cvasi-societăți cu caracter economic, instituții de credit și întreprinderi de asigurări.

Alte resurse provin ca urmare a relațiilor pe care statul le are cu organisme naționale și internaționale:

credite solicitate de la Banca de emisiune,

credite acordate de organisme financiare internaționale

ajutoare internaționale.

Prin lansarea unor împrumuturi publice, prin rețele de distribuție a organismelor bancare și mai rar prin rețele proprii, statul își poate asigura o altă categorie de resurse.

Ponderea acestor resurse depinde de trăsăturile specifice economiei și de politica țării respective. Importanța încasărilor obținute de stat pe seama prelevărilor obligatorii depinde de nivelul valorii adăugate create în economia reală.

Resursele utilizate de stat în scopul finanțării nevoilor sale pot avea un caracter permanent, cvasi-permanent și respectiv excepțional.

Resursele financiare permanente sunt reprezentate de:

prelevările obligatorii, care dețin ponderea cea mai importantă,

veniturile din plasamentele financiare ale statului pe piață în calitate de partener la societăți cu capital privat și de unic acționar la societăți cu caracter public,

veniturile din locații, închirieri și amenzi de bunuri imobile și terenuri aparținând patrimoniului public.

Resursele cvasi-permanente sunt constituite din:

veniturile obținute din vânzarea unei părți a patrimoniului său real deținut la societăți către sectorul privat,

emisiuni pe piața financiară,

împrumuturi acordate de organisme financiare internaționale,

împrumuturi obținute de la Banca de emisiune.

Resursele excepționale cuprind resursele provenite prin crearea de monedă și ajutoarele unilaterale primite de la organisme internaționale.

În ansamblul resurselor financiare publice sunt preponderente resursele din prelevările obligatorii și în cadrul acestora ponderea cea mai mare o au impozitele. Practic, statul, colectivitățile locale n-ar putea exista dacă nu ar apela la impozite. Ele împreună cu taxele fiscale, constituie prelevările obligatorii la buget, care se încasează cu regularitate în mod curent. Există și alte resurse care se încasează frecvent la buget – taxele nefiscale, după cum există și resurse financiare publice care nu se repetă, la ele autoritățile făcând apel în situații excepționale.

Resursele ordinare sunt resursele la care statul apelează în mod obișnuit, se încasează cu regularitate la buget, constituind o sursă permanentă. Ele cuprind:

resursele fiscale,

contribuțiile pentru asigurările sociale,

resursele nefiscale.

Resursele fiscale sunt formate din impozite și taxe, iar cele nefiscale cuprind veniturile provenite de la întreprinderile și instituțiile publice, alte venituri. Resursele nefiscale iau naștere în procesul repartiției primare a produsului intern brut, în urma activității statului ca agent economic. Ele sunt tot resurse definitive, însă ponderea lor în ansamblul resurselor ordinare este redusă.

În perioada actuală, autoritățile publice din țara noastă s-au văzut confruntate cu o cerere sporită de la an la an de resurse pentru finanțarea cheltuielilor publice.

Devansarea ofertei de către cererea de asemenea resurse financiare nu este specifică nici perioadei de tranziție și nici României. Ea se întâlnește în orice țară și în orice perioadă, în măsura în care nevoile sociale cresc mai repede decât produsul intern brut, iar partea din acest produs ce poate fi alocată satisfacerii nevoilor recunoscute de societate ca fiind justificate și prioritare este totuși limitată.

Această problemă – creșterea necesarului de resurse financiare publice mai rapid decât aceea a posibilităților de procurare a acestora – este greu de soluționat în cazul în care creșterea economică, deși pozitivă, este totuși lentă, dar și mai greu este atunci când produsul intern brut înregistrează o curbă descendentă, în timp ce resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale marchează o evoluție diametral opusă, adică o tendință de creștere.

Faptul că resursele financiare publice ordinare sunt inevitabil limitate împinge factorii de decizie să recurgă la:

– resurse extraordinare,

– emisiuni de bani fără acoperire,

– lansarea de împrumuturi pe piața internă cu contractarea de credite peste graniță.

Apelul la resurse financiare extraordinare – mai ales atunci când se face în măsură exagerată și/sau pe perioade îndelungate de timp – produce efecte adverse:

inflația reduce puterea de cumpărare a banilor și capacitatea de plată a contribuabililor,

împrumuturile ipotechează viitorul, încărcând bugetul cu cheltuieli legate de rambursarea acestora și de achitarea dobânzilor aferente în moneda națională, respectiv grevează balanța de plăți cu serviciul datoriei externe ce se finanțează în valută.

Guvernanții aflați într-o asemenea situație dificilă caută noi surse de venituri pentru acoperirea deficitului public:

– înstrăinează întreprinderi, terenuri agricole, păduri și alte bunuri proprietate de stat și preiau la buget totalitatea sau cea mai mare parte a sumelor încasate din asemenea operațiuni;

– instituie noi impozite sau majorează cotele celor existente;

– anulează anumite facilități fiscale;

-restrâng transferurile către diverși beneficiari ori limitează drastic alte cheltuieli finanțate de la buget.

Dacă acestea nu sunt suficiente, se apelează pe scară tot mai largă la:

creditele băncii centrale,

consolidarea împrumuturilor pe termen scurt,

contractarea de noi împrumuturi pentru rambursarea celor ajunse la scadență,

lansarea de obligațiuni în valută pe piețe străine de capital exagerat de mari, etc.

Deviza „la situații excepționale – măsuri excepționale” nu poate ascunde faptul că soluțiile menționate mai sus, fezabile pe termen scurt, sunt contraproductive pe termen mediu și lung.

În România, în perioada tranziției de la economia pe bază de plan la economia de piață, cheltuielile publice au avut un ritm mediu anual de creștere, în termeni reali, mai alert decât cel înregistrat de veniturile publice ordinare. Ca urmare, în raport cu cheltuielile bugetului general consolidat, deficitele financiare au valori cuprinse între 1,1% și 11,4%, iar în raport cu PIB între 0,1% și 4,6% în intervalul 1990-1998 .

În perioada 1990-1999, produsul intern brut, în dolari SUA pe un locuitor, a avut o evoluție în zig-zag, pe care i-a imprimat-o și veniturilor bugetului general consolidat.În ceea ce privește ponderea veniturilor publice în produsul intern brut (PIB), România se situează nu numai în urma țărilor puternic industrializate din OCDE, dar și în urma unor țări cu potențial economic mai modest.

În anii ‘90, dintr-un PIB pe locuitor de 859-1696 dolari SUA, fiecare român a plătit în medie impozite, taxe și contribuții în sumă de 288-585 dolari SUA.

În anii tranziției, nivelul cheltuielilor publice în țara noastră a fost drastic limitat de acela al veniturilor publice, iar ritmul de creștere/descreștere al acestora, în expresie reală, a urmat îndeaproape pe acela al resurselor de finanțare disponibile. Evoluția veniturilor publice a urmat, în linii generale, pe aceea a PIB.

România prezintă o situație paradoxală: ea promovează o politică de largă angajare a statului în finanțarea nevoilor sociale, economice și de altă natură, dar din cauza modicității produsului intern brut de care dispune și care ani de-a rândul a fost în declin, a putut aloca din produsul intern brut sume cu mult mai mici decât cele necesare.

Dacă judecăm amploarea dezechilibrelor financiare publice, produse în țara noastă independent de starea generală a economiei naționale din anii tranziției și ai crizei economice, pare să fie extrem de critică.

Dezechilibrele dintre cererea și oferta de bunuri și servicii, dintre populația aptă de muncă și cea ocupată, dintre veniturile bănești ale populației puternic erodate de inflație și nevoile de trai ale acesteia, dintre necesarul de resurse valutare și posibilitățile de a procura produsele, toate acestea s-au răsfrânt negativ asupra veniturilor și cheltuielilor publice ale România, au condus la apariția si cronicizarea deficitului financiar public.

La rândul său, dezechilibrul finanțelor publice a exacerbat celelalte dezechilibre interne și externe, atât prin incapacitatea statului de a finanța cheltuielile indispensabile funcționării instituțiilor publice, asigurării protecției sociale, achitării serviciului datoriei publice și dezvoltării infrastructurii, cât și prin majorarea poverii fiscale peste limita capacității de plată a multor persoane fizice și juridice.

În România, starea de dezechilibraree din sfera finanțelor publice constituie un fenomen profund negativ nu atât prin dimensiunea deficitului financiar public și prin cronicizarea acestuia, cât mai ales prin complexitatea factorilor care l-au generat și îl perpetuează. Deficitul financiar public reprezintă una din formele de manifestare a dezechilibrului general economic.

Situația financiară critică în care se găsește țara noastă nu se va redresa cu adevărat până când nu vom înlătura cauza tuturor acestor dificultăți: de mai mulți ani consumăm mai mult decât producerea, încălcând astfel o regulă de aur a oricărei societăți.

Transpusă în termeni financiari, această regulă cere ca statul să nu efectueze cheltuieli publice peste nivelul resurselor financiare publice posibile de mobilizat pe plan intern, național, pe căi normale. În România, bugetul general consolidat acuză deficite apreciabile, pentru acoperirea cărora s-a apelat (și continuă să se apeleze) la resurse extraordinare, în principal la împrumuturi externe.

„Noua filosofie” constând în prelevarea la buget a încasărilor din privatizarea societăților comerciale și utilizarea lor preponderent pentru consum, mărirea impozitelor pe salarii și pe profit, urmată îndeaproape de majorarea taxei pe valoarea adăugată și a accizelor, ridicarea nivelului taxelor vamale la importul unor materii prime, însoțită de reducerea acestora la unele produse finite și de liberalizarea exportului la materii prime nu va duce la depășirea crizei financiare care paralizează întreaga viața social-economică și nici la relansarea creșterii economice.

Această „filosofie” nu va micșora dependența financiară a România față de creditele externe oneroase și dificil de obținut și nici amestecul unor organisme internaționale în luarea deciziilor aflate în competența autorităților publice naționale.

CAPITOLUL 2. LOCUL ȘI ROLUL CHELTUIELILOR DE PERSONAL

2.1. Sistemul cheltuielilor publice

Cheltuielile publice reprezintă relații economico-sociale în forma băneasca, care se manifesta întra stat și persoane fizice sau juridice, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia.

Analizând într-un mod concret, cheltuielile publice sunt plăți efectuate de stat întru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acțiuni social-culturale, armată, ordine publică, acțiuni economice etc.

Din punct de vedere economic sistemul cheltuielilor publice este strâns legat de destinația acestora. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de Produs Intern Brut (cheltuieli cu administrația generală, plata dobânzilor la împrumuturi etc.), iar altele reprezintă doar o avansare din PIB (echipamente de investiții, Construcția de drumuri, poduri, aeroporturi etc.).

În conformitate cu Legea 500/2002 privind finanțele publice modificată și completată cu Legea nr. 314 din 8 iulie 2003 ; Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006 ; Hotărârea nr. 1.865 din 21 decembrie 2006 ; Ordonanța de Urgență nr. 34 din 11 aprilie 2009 ; Hotărârea nr. 406 din 1 aprilie 2009 ; Legea nr. 305 din 6 octombrie 2009 ; Ordonanță de Urgență nr. 57 din 23 iunie 2010, cheltuielile bugetare reprezintă sumele aprobate în limitele și potrivit destinațiilor stabilite prin bugetele mai jos menționate:

a) bugetul de stat;

b) bugetul asigurărilor sociale de stat;

c) bugetul fondurilor speciale;

d) bugetul trezoreriei statului;

e) bugetul instituțiilor publice autonome;

f) bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale, după caz;

g) bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii;

h) bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigura din fonduri publice;

i) bugetul fondurilor externe nerambursabile

Polivalența funcțiilor statului contemporan, precum și creșterea rolului de a interveni al acestuia, influențează relația tot mai strânsă dintre cheltuielile publice și viața economico-socială a fiecărui stat.

De aceea este cu atât mai necesar să se facă distincția dintre noțiunea de cheltuieli publice și cheltuieli bugetare.

Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate în sectorul public prin intermediul instituțiilor publice (aparat de stat, armată, instituții social-culturale etc.) și care se acoperă de la bugetul de stat sau din bugetul propriu, pe seama veniturilor obținute.

Cheltuielile bugetare fac referire doar la cheltuielile care sunt acoperite de la bugetul administrației centrale de stat, din bugetele locale sau din cel al asigurărilor sociale de stat. Deci, cheltuielile bugetare au o sferă mai restrânsă decât cele publice.

Dimensionarea cheltuielilor publice totale și repartizarea acestora pe destinații și beneficiari, se află în strânsă concordanță cu necesitatea acoperirii nevoilor publice. În practică financiară și statistică actuală din diverse țări se folosesc următoarele tipuri de clasificare: administrativă, economică, financiară, după rolul cheltuielilor în procesul reproducției sociale, precum și după clasificarea utilizată de ONU.

Clasificarea administrativă se bazează pe criteriul instituțiilor prin intermediul cărora se efectuează cheltuielile publice: ministere, unități administrativ-teritoriale etc. Utilizarea acestei clasificări are neajunsuri ca:

aceste entități cuprind în structura lor cheltuieli cu destinații diverse, fapt care nu reiese din această formă de clasificare;

în cazul schimbării structurii sau subordonării acestor entități, datele privind cheltuielile devin incomparabile.

Clasificarea economică grupează cheltuielile în:

cheltuieli curente, care asigură funcționarea și întreținerea instituțiilor publice;

cheltuieli de capital, care constau în achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată, destinate sferei producției materiale sau nemateriale.

Cheltuielile curente se subîmpart, în principal, în:

cheltuieli privind serviciile publice sau administrative, care cuprind, în general, remunerarea serviciilor, cheltuieli pentru materiale și servicii etc.;

cheltuieli de transfer, care pot avea destinații economice (subvenții acordate unor domenii anume, urmărind scopuri bine determinate) sau sociale (burse, pensii etc.).

Clasificarea financiară urmărește modul și momentul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare ale statului. Astfel, cheltuielile publice pot fi:

cheltuieli definitive – cuprind cheltuieli de funcționare sau de investiții și formează partea cea mai mare a cheltuielilor publice;

cheltuieli temporare (operațiuni de trezorerie) – care sunt evidențiate în conturile speciale de trezorerie;

cheltuielile virtuale (sau parțiale) – sunt cele pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiții (în cazul în care statul intervine ca girant pentru un împrumut care, din diferite motive, nu mai poate fi rambursat de către debitori, sumele respective devenind o cheltuială a statului).

Clasificarea după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducției sociale cuprinde:

cheltuieli reale – care reprezintă un consum definitiv de PIB: întreținerea aparatului de stat, întreținerea și dotarea armatei, plata dobânzilor etc.;

cheltuieli economice – care reprezintă o avansare de PIB și cuprind investițiile efectuate de stat pentru construirea de drumuri, poduri, întreprinderi noi, modernizarea celor existente etc.

Clasificarea folosită de ONU are la bază două criterii: funcțional și economic.

În România s-a avut în vedere pentru realizarea clasificarii cheltuielilor publice asigurarea unui climat internațional de raportare a analizelor și de aceea s-a adoptat metoda ONU

Clasificarea economică are următoarea structură:

A. Cheltuieli curente

Titlul I. Cheltuieli de personal.

II. Cheltuieli materiale și servicii.

III. Subvenții.

IV. Transferuri .

V. Plata dobânzilor,.

B. Cheltuieli de capital

Titlul VI. Cheltuieli de capital.

C. Rezerve

Titlul VII. Rezerve.

În cadrul clasificării funcționale, cheltuielile publice cuprind:

Partea a-I-a:

Cheltuieli social-culturale.

Învățământ.

Sănătate.

Cultură și artă.

Asistență socială.

Alocații și alte ajutoare pentru copii.

Pensii și ajutoare IOVR (invalizi, orfani, văduve de război), militari ș.a.

Alte cheltuieli social-culturale.

Partea a-II-a:

Asigurări sociale și protecție socială.

Cheltuielile asigurărilor sociale de stat.

Cheltuielile fondului pentru pensia suplimentară.

Cheltuielile fondului pentru ajutor de șomaj.

Partea a-III-a:

Gospodărie comunală și locuințe.

Partea a-IV-a:

Apărare națională.

Partea a-V-a:

Ordine publică.

Partea a-VI-a:

Puterea și administrația de stat.

Președinția țării.

Organele puterii legislative.

Organele judecătorești ale procuraturii.

Organele puterii executive.

Partea a-VII-a:

Acțiuni economice.

Cercetare științifică.

Prospecțiuni și lucrări geologice.

Industria extractivă, energetică, metalurgică etc.

Agricultură, silvicultură, ape, mediu înconjurător.

Transport și comunicații.

Alte acțiuni economice.

Partea a-VIII-a:

Alte acțiuni.

Partea a-IX-a:

Transferuri.

Transferuri din bugetul administrației centrale de stat.

Partea a-X-a:

Datoria publică.

Dobânzi aferente datoriei publice.

Partea a-XI-a:

Fondul de rezervă bugetară.

Indicatorul prin care se exprimă caracterizarea nivelului cheltuielilor publice și dinamicia acestora în fiecare stat, într-o anumită perioadă, este reprezentat de ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut.

Un alt indicator sugestiv îl constituie cheltuielile publice medii pe un locuitor. Acest indicator poate fi exprimat în moneda națională, cât și într-o monedă internațională, ceea ce dă posibilitatea efectuării unor comparații la nivel internațional. Ponderea în PIB a cheltuielilor publice este influențată în primul rând de nivelul de dezvoltare al fiecărei țări, dar și de proporțiile sectorului public față de cel privat, de gradul de intervenție a statului în viața economică și socială, de gradul de îndatorare și de alți factori.

În trei țări dezvoltate, proporțiile sunt diferite, atingând în Canada aproape 50%, în SUA peste 38%, iar în Japonia peste 35%. În țările member ale Uniunii Europene, ponderile sunt în general, peste 45%, cele mai multe trec de 50%, iar în câteva țări se situează peste 60%, astfel: 61,2% în Austria, 63,1% în Olanda, 61,3% în Suedia, 65,4 în Germania, aceasta din urmă având cel mai mare procent. Cel mai mic procentaj aparține Greciei, respectiv 31%, justificat prin nivelul mai redus de dezvoltare al acestei țări.

În România, ponderea cheltuielilor publice totale în produsul intern brut este de peste 30%. În comparație cu țările membre ale Uniunii Europene, ponderile sunt mai mici, ceea ce înseamnă că, odată cu creșterea PIB, va fi posibilă și creșterea nivelului cheltuielilor publice, în perspectiva anilor următori.

Analiza cheltuielilor publice ale unei țări poate fi efectuată și din punctual de vedere al structurii lor pe diferite categorii potrivit unui anumit criteriu de clasificare. Cele mai importante grupări sunt clasificația economică și cea funcțională.

În țările dezvoltate, inclusiv în cele din Uniunea Europeană, cele mai mari ponderi în totalul bugetelor centrale sunt deținute de cheltuieli cu securitatea socială, între limitele variației de la 28,3% în SUA, în 2001, la 46,4% în Canada, în 2001, sau 46,3% în Suedia în 1999. Ponderea cheltuielilor social-culturale ocupă al doilea loc. Acțiunile economice ocupă, în general, locul al treilea ca importanță.

În țările în curs de dezvoltare, structurile diferă: de remarcat că nu cheltuielile cu securitatea socială sunt cele mai mari, ci alte categorii de cheltuieli, cum sunt: cele economice, cele cu educația, cele pentru apărare. În țările cu economie în tranziție, caracteristica generală este preponderența cheltuielilor cu securitatea socială.

Cheltuielile publice sunt instrumente financiare importante ale trecerii la economia de piață, ale dezvoltării economiei naționale, de înfăptuire a acțiunilor social-culturale, de apărarea națională și a ordinii de drept, de realizare a politicii de colaborare cu toate țările, de promovare a politicii de pace și colaborare internațională.

Rolul diferitelor cheltuieli rezultă din felul și conținutul lor economic și social, din ponderea pe care acestea o ocupă în sistemul cheltuielilor, din influența pe care o exercită asupra dezvoltării economico-sociale.

2.2. Cheltuielile de personal în contextul crizei financiare

Criza economică și financiară actuală are un impact major asupra cheltuielilor de personal în România.

În prezent, lumea se confruntă cu o criză economică și financiară fără precedent. Aceasta este diferită față de crizele majore ale trecutului în primul rând prin modul în care s-a declanșat – ca un efect negativ al comportamentului iresponsabil al țărilor dezvoltate.

Relaxarea condițiilor de acordare a creditelor imobiliare în SUA, transformarea titlurilor de credit în titluri financiare ce au fost vândute și revândute astfel încât riscul nu a fost eliminat, ci doar transmis ultimilor achizitori se numără printre principalele cauze ale crizei.

O altă diferență semnificativă, în special față de criza structurală din anii ’80, este dată de momentul în care criza actuală a izbucnit – după o perioadă de opt ani în care țările dezvoltate au înregistrat o creștere economică puternică. Mai mult decât atât, recenta criză a cunoscut o extindere rapidă datorită gradului ridicat de globalizare financiară, ajungând să afecteze într-un timp foarte scurt o mare parte dintre țărilor lumii.

Efectele crizei asupra economiei mondiale sunt majore, statistici ale FMI susțin o modificare negativă a produsului intern brut mondial pentru anul 2009 comparativ cu anul precedent (-1,05%), pentru prima dată de la al doilea Război Mondial. Țările dezvoltate au fost mai afectate decât cele în curs de dezvoltare, ajungându-se la reduceri ale PIB cu 3,63 procente, în timp ce rata de creștere în țările în curs de dezvoltare s-a redus drastic.

Nu toate țările au fost afectate însă în același mod. Efectele negative ale crizei s-au propagat prin anumite canale, la care fiecare țară are mai mult sau mai puțin acces.

Organismele specializate consideră drept canale de propagare:

– reducerea investițiilor străine directe;

– scăderea prețului la bunurile de larg consum (au fost afectate țările ce se bazau pe importul bunurilor de larg consum);

– venituri bugetare reduse ca urmare a micșorării veniturilor din taxele comerciale;

– reducerea remitențelor (ca urmare a reducerii activității în țările dezvoltate);

– diminuarea fluxurilor de asistență oficială pentru dezvoltare ce sunt corelate cu nivelul de activitate din țara donatoare.

Declinul activității comerciale și creșterea economică redusă au afectat veniturile fiscale ale țărilor din aproape toată lumea. Astfel, s-a exercitat o presiune puternică asupra bugetelor de stat, mai ales în situația în care fluxurile private de capital au înregistrat o scădere drastică. Prin urmare, criza economică și financiară actuală a redus investițiile guvernamentale, afectând și cheltuielile de personal.

Multe dintre state și-au modificat bugetele, inclusiv cheltuielile de personal, pentru a face față crizei globale. În acest moment, cand încă criza economica nu a trecut complet, este prea devreme pentru a observa clar impactul pe care criza economică îl exercită asupra cheltuielilor de personal.

În anii ’80, statele din lumea a treia au fost lovite de o criză economică ce le-a obligat să ia măsuri drastice pentru a contracara dezechilibrele fiscale, a reduce datoria publică și a controla inflația. Principalele politici economice au fost axate pe reducerea deficitului bugetar, care în absența creșterii veniturilor publice a însemnat reducerea cheltuielilor pentru sectorul public. Această măsură a fost criticată de multe dintre organismele internaționale, care considerau că va avea efecte nefaste precum sporirea sărăciei și reducerea ajutorului guvernamental în asigurarea serviciilor publice, precum educația. În cele din urmă, măsurile de reducerea a bugetului pentru cheltuielile de personal au dus la o sărăcire a populației și la scăderea motivației pentru muncă, ceea ce se întâmplă și în prezent.

Economia românească a traversat o perioadă de creștere economică între anii 2003-2008, asociată cu procesul de aderare la Uniunea Europeană. Creșterea economică a fost în medie de peste 6,5% pe an, atingând nivelul de 7,1% în 2008. O mare parte din creșterea absorbției interne s-a datorat investițiilor private: o dată cu perspectiva certă a aderării, fluxurile de capital, în special investițiile străine directe, au fost atrase de percepția unui risc scăzut al investițiilor care a făcut din

România o locație favorabilă de investire. Pe de altă parte, modelul de creștere al României a implicat dezechilibre externe și fiscale mari și nesustenabile, creșterea economică generată de cererea internă realizându-se pe seama creșterii acestor dezechilibre.

Nivelul ridicat al împrumuturilor externe a condus la o creștere rapidă a datoriei externe. Expansiunea rapidă a procesului de intermediere financiară, combinată cu perspectiva unor de venituri în continuă creștere, au condus la creșterea cererii interne, dar și la o majorare corespunzătoare a importurilor. Împrumuturile realizate cel mai adesea în valută au majorat expunerea gospodăriilor și companiilor, iar pierderile mari din sectorul privat au fost accentuate de creșterea deficitelor fiscale. Astfel, deficitul contului curent s-a majorat de la 5,8% la 12,3% in PIB, între 2003 și 2008, al cincilea între statele membre ale UE.

Ca urmare a creșterii în termeni reali a PIB, inflația a ajuns la 6,3% în 2008, mult mai mare decât previziunea de 5,4%. Mai mult, anii de politică bugetară prociclică au condus la deteriorarea considerabilă a poziției fiscale, cu deficit structural în creștere de la 1,7% din PIB în 2005 la 7,22% în 2008. Între 2005 și 2008, cheltuielile bugetare s-au dublat în termeni nominali, iar ponderea sectorului public în economie a crescut de la 32% din PIB la 37%. Cheltuielile de personal di sectorul bugetar au devenit mai mult decât duble, datorită majorărilor salariale substanțiale și angajărilor în sistemul bugetar Această dublare nu a corespuns unei creșteri corespunzătoare în valoare și calitate a serviciilor publice.

În trimestrul patru al anului 2008, efectele crizei economice au început să se facă simțite și în economia românească. Aceste efecte au ajuns în țara noastră cu un decalaj, iar consecințele reale au fost acelea că România s-a confruntat cu o încetinire bruscă a creșterii economice, cauzatoare de probleme.

Gestionarea creșterii economice s-a dovedit a fi dificilă pentru România: dezechilibrele macroeconomice s-au adâncit datorită unui exces persistent al consumului și investițiilor peste veniturile disponibile, apărând astfel o inflație ridicată. Politica fiscală a contribuit la aceste dezechilibre prin cheltuieli mai mari decât veniturile realizate din creșterea economică (ceea ce a condus la deficit bugetar).

Bugetul pe 2009 adoptat în februarie 2009 a conținut mai multe măsuri pentru scăderea deficitului bugetar, aceasta având un rol cheie în recâștigarea încrederii investitorilor și în evitarea intrării țării într-o criză de finanțare.

Coordonatele sale principale au fost: (i) înghețarea salariilor din sectorul public, reducerea stimulentelor și eliminarea a 137,000 de locuri vacante; (ii) reducerea cheltuielilor cu bunuri și servicii, subvențiilor și cheltuielilor de capital care nu erau de natură investițională; (iii) limitarea creșterii pensiilor la inflație; (iv) o creștere cu 3,3% a contribuțiilor la asigurări sociale; și (v) devansarea calendarului de creștere a accizelor.

Totuși aceste măsuri nu au fost suficiente, astfel în iulie 2010 s-a adoptat un act normative privind reducerea cheltuielilor de personal cu 25%, ceea ce a avut drept scop creșterea gradului de colectare a veniturilor la bugetul de stat. De asemenea s-a dispus majorarea cu 5% a TVA-ului, fapt ce a condus la o mai mare colectare de taxelor, dar și o împovărare a consumatorilor.

Cheltuielile de personal în anul 2010 au scăzut cu 8,6% față de nivelul anului 2009, fondul de salarii programat a fost depășit în execuție cu aproximativ 800 milioane lei, comparativ cu bugetul rectificat care a fost aprobat la mijlocul lunii noiembrie. Această depășire provine de la autoritățile locale, unde cheltuielile de personal estimate au fost depășite cu 1,3 miliarde lei (doar parțial explicabil prin transferul unor spitale către autoritățile locale). Această problemă poate constitui o cauză de ingrijoarare, deoarece fondul de salarii a fost depășit sistematic în anii precedenți din cauza lipsei de control asupra cheltuielilor salariale de la nivel local și ar putea conduce la nerespectarea plafonul asumat pentru anul 2011.

Cheltuielile de personal 2010 (mld lei)

2.3. Corelația dintre cheltuielile de personal și resursele financiare publice

Eficiența cheltuielilor publice exprimă raportul determinat între efectele comensurabile sau estimative, obtenabile pe seama obiectivelor finanțate de către stat și eforturile financiare (consumul de resurse financiare).

Corelația dintre aceste două elemente este dată de o relație de incluziune și anume: cheltuielile de personal sunt incluse în sistemul resurselor financiare publice.

Datorită faptului că cererea de resurse financiare este mai mare decât oferta lor, este necesar ca autoritățile publice să trieze și să ierarhizeze cererile organelor centrale sau locale cu privire la realizarea anumitor obiective și să stabilească unele priorități în funcție de condițiile concrete ale fiecărei etape.

Distribuirea resurselor financiare implică stabilirea destinațiilor pentru cheltuielile publice, și anume: învățământ, sănătate, asigurări sociale și protecție socială, gospodărie comunală și locuințe, apărare națională, ordine publică, acțiuni economice, datorie publică. În cadrul fiecărei destinații, resursele se defalcă pe beneficiari, obiective și acțiuni.

Aceste fluxuri de resurse financiare se exprimă concret sub forma cheltuielilor pentru: plata salariilor și alte drepturi de personal, procurări de materiale și servicii, subvenții acordate întreprinderilor, transferuri către diverse persoane fizice (pensii, alocații, burse, ajutoare etc.), investiții etc.

În anii precedenți veniturile bugetare au fost supraestimate, iar cheltuielile realizate peste nivelul resurselor disponibile nu au fost canalizate către activități productive, fiind orientate cu preponderență spre cheltuieli de personal și cheltuieli cu bunuri și servicii.

Pentru a asigura un climat propice pentru dezvoltarea unei economii de piață eficiente cheltuielile de personal trebuie să fie într-o proporție relative redusă din resursele financiare publice.

Totodată cheltuielile de personal influențează și deficitul bugetar al țării, ele fiind în momentul de față una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă România.

În condițiile actuale, când România încearcă să-și definească rolul și locul său în lume, când se dorește identificarea și încurajarea acelor ramuri și subramuri ale economiei naționale care pot fi dezvoltate în cadrul economiei mondiale, se impune folosirea unor pârghii fiscale în concordanță cu cerințele Uniunii Europene (scăderea cheltuielilor bugetare în general și a cheltuielilor de personal în particular) și ținând cont și de celelalte politici macroeconomice ce pot fi adoptate pentru a depăși situația economică actuală. Astfel, este consacrată teoria conform căreia, în perioada de criză este de preferat să se asigure o creștere a cheltuielilor bugetare care să aibă drept obiectiv o relansare a activității economice, care să contribuie la creșterea ocupării forței de muncă și la reducerea șomajului.

Modelul creșterii economice trebuie reanalizat, având în vedere experiența anilor trecuți, în care creșterea economică în țara noastră a avut la bază consumul, ceea ce nu a permis atingerea unei creșteri economice sustenabile, și trebuie să vizeze investiția în sectoare cu valoare adăugată înaltă.

CAPITOLUL 3. STUDIU DE CAZ – FUNDAMENTAREA CHELTUIELILOR DE PERSONAL LA LICEUL TEORETIC “ONISIFOR GHIBU”

Organizarea și funcționarea liceului

Liceul teoretic „Onisifor Ghibu” este înființat din anul 1994 fiind o unitate relativ școlară relativ nouă în peisajul instituțiilor de învățământ din Sibiu.

Acest liceu a fost încă de la început conceput după noul ideal edcațional, a fost gândit pentru a funcționa după noile programe curriculare și cu metode moderne de structurare a traiectului didactic. Din această perspectivă putem afirma că liceul s-a născut modern, acest spirit devenind o constantă intrinsecă, identificabilă în toate dimensiunile procesului educațional.

În decursul existanței sale acest liceu a avut o permanentă deschidere spre școala europeană, prin activitatea numeroaselor parteneriate educaționale internaționale cu școli din Franța, Germania, Spania, Italia, Anglia, Belgia, Olanda, Turcia.

Obiectul de activitate este reprezentat de prestarea de servicii educaționale către elevii înscriși în învățământul primar, gimnazial și liceal. Aceasta presupune: formarea elevului și asigurarea accesului la o gama largă de informații, asigurarea calității și finalității procesului educativ.

Pentru realizarea în bune condiții a obiectului de activitate este necesară o bază materială corespunzătoare. Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” Sibiu dispune de:

un cabinet psihologie

un cabinet medical

un cabinet franceză

un laborator chimie

un laborator engleză

un cabinet logopedic

două laboratoare de informatică

un laborator de geografie

un laborator de romană

sală de forță

sală de sport

sală festivă

bibliotecă

Inventarul liceului destinat desfășurării activității școlare și administrative ce cuprinde :

mobilier școlar destinat spațiilor de învățământ ( bănci școlare, catedre, scaune, table );

cărți și reviste pentru informarea elevilor și a cadrelor didactice;

inventar audiovizual și de transmitere și preluare a datelor;

alte categorii de inventar gospodăresc necesare întreținerii și funcționării liceului.

Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” are angajat un număr de 50 persoane, fiecare dintre acestea având responsabilități și competențe diferite, astfel:

39 sunt cadre didactice;

11 sunt cadre didactice auxiliare;

Personalul didactic are atribuții în desfășurarea activității de bază, educaționale, în timp ce personalul didactic auxiliar îndeplinește atribuții care, fără a fi educaționale, sunt direct legate de acestea. Din cadrul personalului didactic auxiliar fac parte: un administrator financiar, doi portari, trei îngrijitori, o persoană care se ocupă de administrarea patrimoniului, un bibliotecar, un informatician, un muncitor și un secretar.

Atribuțiile, răspunderile și competențele fiecărui angajat al liceului sunt stabilite prin Regulamentul de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar elaborat de către Ministerul Educației și Cercetării. Fiecare instituție are obligația elaborării propriului Regulament de ordine interioară, în completarea celui emis de către minister, în care să se prevadă elementele specificice instituției de învățământ preuniversitar. Consiliul Profesoral aprobă acest regulament la care participă și personalul auxiliar și nedidactic.

Organele de conducere sunt reprezentate de:

director,

director adjunct,

un director educativ,

consiliu profesoral

Directorul este subordonat Inspectoratului Școlar, reprezentat prin inspectorul școlar general. Directorul este numit prin ordinul Ministerului conform legii educației naționale. Tot el reprezintă unitatea de învățământ în relațiile cu terțe persoane fizice sau juridice, în limitele competențelor prevăzute de lege.

În subordinea directorului se află:

directorul adjunct;

directorul educativ;

secretariat.

Directorul are drept de îndrumare și control asupra activității întregului personal salariat al unității de învățământ; el colaborează cu personalul cabinetului medical și stomatologic.

Directorul de școală, în calitate de conducător al unei instituții publice, are competențe și își asumă răspunderile ce revin ordonatorului terțiar de credite.

Ca ordonator terțiar de credite, directorul școlii este primul responsabil care asigură demersurile legale, inițiativele și acțiunile pentru constituirea și folosirea resurselor financiare, pentru administrarea, dezvoltarea și protejarea patrimoniului unității pe care o conduce.

Alte atribuții ale directorului sunt următoarele:

a) este reprezentantul legal al unității de învățământ și realizează conducerea executivă a acesteia;

b) este ordonatorul de credite al unității de învățământ;

c) își asumă, alături de consiliul de administrație, răspunderea publică pentru

performanțele unității de învățământ pe care o conduce;

d) propune spre aprobare consiliului de administrație regulamentul de organizare și funcționare al unității de învățământ;

e) propune spre aprobare consiliului de administrație proiectul de buget și raportul de execuție bugetară;

f) răspunde de selecția, angajarea, evaluarea periodică, formarea, motivarea și încetarea raporturilor de muncă ale personalului din unitatea de învățământ;

g) îndeplinește alte atribuții stabilite de către consiliul de administrație, conform legii;

h) prezintă, anual, un raport asupra calității educației în unitatea sau în instituția pe care o conduce. Raportul este prezentat în fața comitetului de părinți și este adus la cunoștința autorităților administrației publice locale și a inspectoratului școlar județean;

i) coordonează colectarea și transmite inspectoratului școlar datele statistice pentru sistemul național de indicatori privind educația.

Directorul adjunct își desfășoară activitatea în subordinea directorului. El este președintele Consiliului Profesoral.

Directorul adjunct răspunde de activitatea educativă școlară și extrașcolară din unitatea de învățământ și îndeplinește atribuțiile delegate de către director pe perioade determinate, și preia toate responsabilitățile directorului în lipsa acestuia.

Consiliul Profesoral cuprinde 39 de persoane și este alcătuit din totalitatea personalului didactic și are rol de decizie în domeniul educativ. Personalul didactic auxiliar al liceului poate participa la ședințele Consiliului Profesoral atunci când se discută probleme referitoare la activitatea acestuia.

Participarea la ședințele Consiliului Profesoral este obligatorie pentru cadrele didactice, absența nemotivată considerându-se abatere disciplinară. Consiliul Profesoral se întrunește la începutul și la sfârșitul fiecărui semestru, sau ori de câte ori este necesar.

Consiliul Profesoral are următoarele atribuții:

a) gestionează și asigură calitatea actului didactic;

b) stabilește codul de etică profesională și monitorizează aplicarea acestuia;

c) validează fișele de autoevaluare ale personalului angajat al unității de învățământ, în baza cărora se stabilește calificativul anual;

d) propune consiliului de administrație măsuri de optimizare a procesului didactic;

e) propune consiliului de administrație curriculumul la dispoziția școlii;

f) propune consiliului de administrație premierea și acordarea titlului de „profesorul anului” personalului cu rezultate deosebite la catedră;

g) aprobă sancționarea abaterilor disciplinare ale elevilor;

h) propune consiliului de administrație inițierea procedurii legale în cazul cadrelor didactice, pentru slabe performanțe sau pentru încălcări ale eticii profesionale;

i) propune consiliului de administrație programele de formare și dezvoltare profesională continuă a cadrelor didactice;

j) alege cadrele didactice membre ale consiliului de administrație;

k) îndeplinește alte atribuții stabilite de consiliul de administrație.

Ședințele Consiliului Profesoral se constituie legal în prezența a două treimi din numărul total al membrilor, iar hotărârile se iau prin vot și sunt obligatorii pentru întregul personal din învățământ.

Consiliul de Administrație are rol de decizie în domeniul organizatoric și administrativ.

Consiliul de administrație este format din 14 membri, între care:

directorul unității de învățământ;

directorul adjunct;

5 reprezentanți ai cadrelor didactice, aleși de consiliul profesoral;

contabil-șef;

reprezentanți ai autorităților publice locale, ai asociației de părinți, ai elevilor, ai instituțiilor și organizațiilor comunității locale.

Consiliului de Administrație are următoarele atribuții:

a) adoptă proiectul de buget și avizează execuția bugetară la nivelul unității de învățământ;

b) aprobă planul de dezvoltare instituțională elaborat de directorul unității de învățământ;

c) aprobă curriculumul, la decizia școlii, la propunerea consiliului profesoral;

d) stabilește poziția școlii în relațiile cu terți;

e) organizează concursul de ocupare a funcțiilor de director și de director adjunct;

g) aprobă programe de dezvoltare profesională a cadrelor didactice, la propunerea consiliului profesoral;

h) sancționează abaterile disciplinare, etice sau profesionale ale cadrelor didactice, conform legii;

i) aprobă comisiile de concurs și validează rezultatul concursurilor;

j) aprobă orarul unității de învățământ;

k) își asumă răspunderea publică pentru performanțele unității de învățământ, alături de director;

l) îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin ordine și metodologii ale ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului, respectiv ale Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Consiliul de Administrație se întâlnește lunar sau ori de câte ori consideră necesar directorul sau o treime din membrii acestuia și este legal constituit în prezența a cel puțin două treimi din numărul membrilor săi. Hotărârile Consiliului de Administrație se iau prin vot deschis, cu jumătate plus unul din numărul membrilor acestuia.

La sfârșitul fiecărei ședințe a Consiliului de Administrație, toți membrii și invitații, dacă există, au obligația să semneze procesul-verbal încheiat cu această ocazie.

Cadru juridic privind fundamentarea indicatorilor financiari

La baza fundamentării indicatorilor financiari stă Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului platit din fonduri publice, Legea privind statutul personalului didactic 128/1997 cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 63/2011 privind salarizarea în anul 2011 a personalului din învățământ.

Atât în Legea nr. 1/2011 a educației naționale, cât și în Legea nr. 286/2010 a bugetului de stat pe anul 2011 se prevede că finanțarea cheltuielilor de personal pentru angajații din unitățile de învățământ preuniversitar de stat se asigură prin bugetele locale, dar exclusiv din transferuri din cotele defalcate din TVA către bugetele locale din bugetul de stat.

Astfel în anul 2011 s-a alocat din bugetul local al municipiului Sibiu suma de 91,133.34 mii lei dintre care 76,839.88 mii lei sunt reprezentate de cheltuielile de capital.

Realizarea și fundamentarea cheltuielilor de personal

Cheltuielile de personal, Titlul I al clasificației bugetare a cheltuielilor art. 10, sunt structurate pe următoarele articole și aliniate de cheltuieli:

10.01.01 – Salarii de bază

10.01.02 – Salarii de merit

10.01.03 – Indemnizație de conducere

10.01.04 – Spor de vechime

10.01.05 – Sporuri pentru condiții de muncă

10.01.06 – Alte sporuri

10.01.07 – Ore suplimentare

10.01.08 – Fond de premii

10.01.09 – Prima de vacanta

10.01.10 – Fond pentru posturi ocupate prin cumul

10.01.11 – Fond aferent platii cu ora

10.01.12 – Indemnizații plătite unor persoane din afara unității

10.01.13 – Indemnizații de delegare

10.01.14 – Indemnizații de detașare

10.01.15 – Alocatii pentru transportul la și de la locul de muncă

10.01.30 – Alte drepturi salariale în bani

Potrivit legislației actuale salariul brut al personalului didactic este compus din salariul de bază, la care se adaugă sporurile, indemnizațiile, precum si alte drepturi salariale prevăzute de lege.

Salariul de bază este format din:

A. salariul de încadrare al funcției didactice, în care este inclus sporul de stabilitate numai pentru transele de vechime în învățământ de peste 10 ani, precum și sporul de suprasolicitare neuropsihică existent la toate transele de vechime în învățământ;

B. indemnizația de conducere

C. indemnizația pentru învățământ special;

D. gradația de merit, astfel cum este reglementată prin art. 92, 264 și 311 din Legea educației naționale nr. 1/2011;

E. indemnizația pentru personalul didactic care îndeplinește activitatea de diriginte, pentru învățători, educatoare, institutori și profesor pentru învățământul preșcolar și primar.

Personalul didactic și personalul didactic asociat, inclusiv cadrele didactice pensionate pentru limita de vârstă, care funcționează pe posturi didactice în sistem de plată cu oră sunt salarizate pentru activitatea depusă în funcție de condițiile pe care le îndeplinesc la încadrare. La calculul drepturilor salariale se vor avea în vedere: norma didactică de predare, salariul de încadrare prevăzut în anexele nr. 1 și 2 la lege, indemnizația de învățământ special, gradația de merit, sporul pentru titlul științific de doctor de care a beneficiat până la data de 31 decembrie 2009 și indemnizația pentru localități izolate.

Tarifele orare din învățământul preuniversitar se calculează conform art. 10 din legea 63/2011 astfel:

a) 1/72 pentru norma didactică de 18 ore pe săptămână;

b) 1/64 pentru norma didactică de 16 ore pe săptămână în învățământul special;

c) 1/96 pentru norma didactică de 24 de ore pe săptămână pentru maiștri instructori;

d) 1/80 pentru norma didactică de 20 de ore pe săptămână pentru maiștri instructori din învățământul special;

e) 1/80 pentru profesori, învățători, institutori învățământ primar;

f) 1/100 pentru profesori, educatoare, institutori învățământ preșcolar.

Personalul didactic din învățământul preuniversitar cu o vechime efectivă în învățământ de peste 25 de ani, cu gradul didactic I, beneficiază de reducerea normei didactice cu două ore săptămânal, fără diminuarea salariului. Acest personal didactic poate fi salarizat în sistem de plată cu ora cu tariful orar stabilit în funcție de normă didactică redusă, pentru orele didactice ce depășesc aceasta normă. În această situație, tarifele orare se calculează, astfel:

a) 1/64 pentru norma didactică de 16 ore pe săptămână;

b) 1/56 pentru norma didactică de 14 ore pe săptămână în învățământul special;

c) 1/88 pentru norma didactică de 22 de ore pe săptămână pentru maiștri instructori;

d) 1/72 pentru norma didactică de 18 ore pe săptămână pentru maiștri instructori din învățământul special;

e) 1/72 pentru profesori, învățători, institutori învățământ primar;

f) 1/92 pentru profesori, educatoare, institutori învățământ preșcolar.Prevederile prezentului alineat se aplică până la data de 31 august 2011.

Cheltuieli cu salariile

Această categorie de cheltuieli deține ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor efectuate de liceu.

Necesarul de fonduri pentru cheltuielile cu salariile dintr-o unitate de învățământ se calculează pornindu-se de la:

numărul de elevi pe fiecare treaptă/formă de învățământ;

numărul de clase/formațiuni de studiu;

curricula școlară pentru fiecare treaptă/formă de învățământ;

prevederile legale privind normarea, încadrarea și salarizarea personalului didactic, didactic auxiliar și de administrație.

Indicatorii de luat în calculul fondului de salarii pentru personalul angajat sunt:

numărul de personal angajat, respectiv numărul de posturi, indicator specific unităților de învățământ care sunt reflectate în statul de funcții;

numărul de beneficiari salarii de merit, indemnizații de conducere, spor de vechime etc.;

salariul tarifar de încadrare (salariul de bază), indemnizația pentru sporul de vechime, alte sporuri potrivit statului de funcții.

Indicatorul fizic specific număr de posturi se determină ținând cont de criteriile și normele privitoare la normarea personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic.

Pentru personalul didactic postul se determină prin raportarea numărului total de ore dintr-o săptămână la numărul de ore pe catedre dintr-o săptămână.

Pentru un profesor de la Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” Sibiu norma didactică de predare este de 16 ore pe săptămână, însă directorul și directorul adjunct beneficiază de normă redusă. Astfel pentru director norma de predare se stabilește astfel:

12 – 14 ore la unitățile de învățământ care funcționează cu până la 12 clase de elevi;

8 – 10 ore pentru unitățile de învățământ care funcționează cu 12 – 14 clase de elevi;

4 – 6 ore la unitățile de învățământ care funcționează cu peste 24 clase de elevi.

La acest liceu norma didactică a directorului este de 4 ore, iar a directorului adjunct tot de 4 ore.

În vederea salarizării personalului didactic, odată stabilit numărul de posturi, în determinarea salariului se au în vedere și o serie de alte elemente distincte, cum ar fi:

funcția și norma didactică îndeplinită;

nivelul studiilor cerute pentru ocuparea funcției didactice;

gradul didactic;

titlul științific;

vechimea recunoscută în învățământ;

calitatea activității instructiv – educative;

locul și condițiile specifice în care se desfășoară activitatea.

Salariul de bază

În această categorie sunt cuprinse salariul de încadrare (cel real) și anumite sporuri și indemnizații care sunt incluse în salariul de bază.

Salariul de încadrare se stabilește în mod diferit pentru diferite categorii de personal: didactic, auxiliar și nedidactic.

Salariul de bază se calculează conform grilei de salarizare a cadrelor didactice pe anul 2011.

In cadrul Liceului Teoretic „Onisifor Ghibu” Sibiu cadrele didactice și personalul auxiliar au urmatoarele grile de salarizare:

Salariile de bază ale cadrelor didactice din Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” Sibiu se încadrează în următoarea grilă de salarizare:

Unde : A=Clasa

B=Coeficient de ierarhizare

Salariile de încadrare ale profesorilor în funcție de vechime din cadrul liceului sunt:

Profesor studii superioare de lungă durată, grad didactic I

35-40 ani 1.805

30-35 ani 1.715

25-30 ani 1.634

22-25 ani 1.563

18-22 ani 1.483

14-18 ani 1.450

10- 14 ani 1.393

6-10 ani 1.225

2-6 ani 1.103

Profesor studii superioare de lungă durată, grad didactic II

35-40 ani 1.517

30-35 ani 1.451

25-30 ani 1.401

22-25 ani 1.334

18-22 ani 1.268

14-18 ani 1.219

10-14 ani 1.195

6-10 ani 1.049

2-6 ani 1.029

Profesor studii superioare de lungă durată, grad didactic definitiv

35-40 ani 1.439

30-35 ani 1.377

25-30 ani 1.311

22-25 ani 1.274

18-22 ani 1.183

14-18 ani 1.150

10-14 ani 1.134

6-10 ani 1.000

2-6 ani 988

În continuare voi prezenta salariile a câtorva profesori din cadrul liceului, însă pentru a păstra anonimatul profesorilor acestea sunt calculate fără sporuri și deducerea personală este calculată fără persoane aflate în întreținere.

Profesor / studii superioare / grad I / peste 40 ani – salariul de încadrare: 1896

total drepturi – 1896

brut pensie – 1896

cas -199

brut sănătate – 1896

cass – 104

brut șomaj – 1896

contribuție șomaj – 9

brut impozabil – 1896

deducere -140

sindicat – 0

venit impozabil – 1444

impozit – 231

total rețineri – 543

de plată – 1353

Profesor / studii superioare / grad II / 30-35 ani – salariul de încadrare: 1451

total drepturi – 1451

brut pensie – 1451

cas – 152

brut sănătate – 1451

cass – 80

brut șomaj – 1451

contribuție șomaj – 7

brut impozabil – 1451

deducere – 200

venit impozabil – 1012

impozit – 162

total rețineri – 401

de plată – 1050

Profesor / studii superioare / grad II / 6-10 ani – salariul de încadrare: 1049

total drepturi – 1049

brut pensie – 1049

cas – 110

brut sănătate – 1049

cass – 58

brut șomaj – 1049

contribuție șomaj – 5

brut impozabil – 1049

deducere – 250

venit impozabil – 626

impozit – 100

total rețineri – 273

de plată – 776

Profesor / studii superioare / grad II / 10-14 ani – salariul de încadrare: 1195

total drepturi -1195

brut pensie – 1195

cas – 125

brut sănătate -1195

cass – 66

brut șomaj – 1195

contribuție șomaj – 6

brut impozabil – 1195

deducere – 230

venit impozabil – 768

impozit – 123

total rețineri – 320

de plată – 875

Profesor / studii superioare / definitiv / 18-22 ani – salariul de încadrare: 1183

total drepturi – 1183

brut pensie – 1183

cas – 124

brut sănătate – 1183

cass – 65

brut șomaj – 1183

contribuție șomaj – 6

brut impozabil – 1183

deducere – 230

venit impozabil – 758

impozit – 121

total rețineri – 316

de plată – 867

Profesor / studii superioare / definitiv / 2-6 ani – salariul de încadrare: 988

total drepturi – 988

brut pensie- 988

cas – 104

brut sănătate – 988

cass – 54

brut șomaj – 988

contribuție șomaj – 5

brut impozabil – 988

deducere – 250

venit impozabil – 575

impozit – 92

total rețineri – 255

de plată – 733

Sporurile care se acordă profesorilor din cadrul liceului „Onisifor Ghibu” sunt:

Spor de stabilitate

Personalul didactic și didactic auxiliar cu o vechime neîntreruptă în învățământ de peste 10 ani beneficiază de un spor de stabilitate de 15% din salariul de bază (salariu de încadrare realizat). De sporul de stabilitate la Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” Sibiu beneficiază 24 de cadre didactice și 3 cadre didactice auxiliare.

Gradația de merit

Gradația de merit se acordă prin concurs și poate beneficia personalul didactic de predare, didactic auxiliar și cel de conducere din unitățile de învățământ, cu performanțe deosebite în inovarea didactică, în pregătirea elevilor la concursuri școlare, precum și cu o vechime de peste 3 ani în învățământ.

Această gradație se acordă pentru 10% din posturile didactice existente la nivelul Inspectoratului Școlar și reprezintă 20% din salariul de bază al funcției sau postului persoanei în cauză. Gradația de merit se include în salariul de bază.

Procedura de atribuire a gradației de merit, prin concurs, cuprinde următoarele faze:

candidatul întocmește și depune la conducerea unității de învățământ raportul de autoevaluare a activității desfășurate;

consiliul profesoral al unității de învățământ, pe baza dezbaterilor acestui raport, formulează o apreciere sintetică asupra candidatului;

directorul unității școlare transmite inspectoratului școlar raportul de autoevaluare, aprecierea consiliului profesoral, precum și propria apreciere; în urma consultării consiliului consultativ de specialitate, inspectorul de specialitate întocmește un raport motivat;

consiliul de administrație al inspectoratului școlar primește spre analiză raportul de autoevaluare, aprecierea consiliului profesoral și a directorului unității, precum și raportul motivat al inspectorului de specialitate; hotărârea asupra rezultatului concursului, precum și ponderea pe diferite specialități și unități de învățământ aparține inspectorului școlar general;

consiliul de administrație al inspectoratului școlar alcătuiește lista candidaților admiși, pe care o înaintează Ministerului Educației pentru emiterea ordinului ministrului.

Spor de dirigenție

Personalul didactic de predare care îndeplinește funcția de diriginte și învățătorii primesc o indemnizație de 10% din salariul de bază, cu titlul de spor de dirigenție. Aceste indemnizații se includ în salariul de bază.

La Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” Sibiu de spor de dirigenție beneficiază 35 de profesori .

Indemnizații de conducere

De indemnizație de conducere beneficiază atât personalul didactic cu funcții de conducere, îndrumare și control, cât și personalul auxiliar și nedidactic de conducere (secretarul șef și contabilul șef).

Salarizarea personalului de conducere, de îndrumare și de control din unitatea de învățământ se face prin salariul de bază al funcției didactice, gradului didactic și vechimii recunoscute în învățământ la care se adaugă o indemnizație calculată la salariul de bază al funcției didactice, astfel:

15 – 25% pentru educatorii, învățătorii sau institutorii care îndeplinesc funcția de director;

20 – 25% pentru directorul adjunct de școală sau de liceu;

25 – 35% pentru directorul de școală sau de liceu.

Stabilirea diferențiată a indemnizației de conducere se face în baza unei metodologii aprobate de Ministerul Educației și Cercetării.

Indemnizații de conducere sunt stabilite și pentru posturile de secretar șef și contabil șef. Aceste îndemnizații se stabilesc de către conducerea instituției anual în raport cu rezultatele obținute și cu răspunderea aferentă.

De indemnizație de conducere la Liceul „Onisifor Ghibu” beneficiază: directorul – 30%, directorul adjunct – 25%, director educativ – 20%.

Spor de vechime

Persoanele salarizate beneficiază de un spor de vechime în muncă de până la 25% calculat la salariul de bază corespunzător timpului efectiv lucrat în program normal.

Pentru personalul didactic și didactic auxiliar, tranșele de vechime sunt stabilite astfel:

între 3 și 5 ani – 5%;

între 5 și 10 ani – 10%;

între 10 și 15 ani – 15%;

între 15 și 20 ani – 20%;

peste 20 ani – 25%.

Mai există și trei tranșe suplimentare, care se acordă la 30, 35 și la peste 40 de ani de activitate în învățământ. Pentru fiecare dintre tranșele suplimentare de vechime se acordă o creștere a coeficientului de ierarhizare de 1/25 din coeficientul de ierarhizare corespunzător tranșei anterioare de vechime.

Alte drepturi salariale acordate

Prima de instalare se acordă personalului didactic de predare, o singură dată la angajarea în învățământ prin concurs, în primii 5 ani de la absolvirea studiilor. Cuantumul acestei prime se stabilește conform legii și poate ajunge până la un salariu lunar.

Personalul didactic și didactic auxiliar poate fi plătit și cu ora, în condițiile legii, pentru depășirea normei didactice de predare de 8 ore pe săptămână pentru profesori și 4 ore pe săptămână pentru director. Sumele referitoare la plata cu ora se calculează la salariul de încadrare la care se adaugă drept sporuri sporul de stabilitate și sporul neuropsihic, proporțional cu numărul de ore plătite cu ora lucrate.

În regim de plată cu ora se realizează și remunerarea personalului pentru activitatea depusă în timpul bacalaureatului, a testelor naționale și admitere, sume suportate din bugetul de stat.

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

În ultimii ani, politica fiscală a României a fost expansionistă, prociclică, caracterizată printr-un management fiscal căruia i-a lipsit orientarea strategică pe termen mediu și care a condus la acumularea de dezechilibre macroeconomice semnificative reflectate de creșterea deficitului de cont curent și deficitului bugetar și de rata ridicată a inflației. Aceste dezechilibre externe și fiscale considerabile au intensificat expunerea României la efectele crizei economice mondiale. Lipsa de coerență a politicii fiscale și bugetare și decalajele înregistrate în 2008 au facilitat deteriorarea percepției investitorilor, confirmată de ratingurile scăzute acordate României de către agențiile de rating, au mărit presiunile legate de deprecierea monedei naționale și au majorat costurile de finanțare.

Cheltuielile publice sunt instrumente financiare importante ale trecerii la economia de piață, ale dezvoltării economiei naționale, de înfăptuire a acțiunilor social-culturale, de apărarea națională și a ordinii de drept, de realizare a politicii de colaborare cu toate țările, de promovare a politicii de pace și colaborare internațională.

Rolul diferitelor cheltuieli rezultă din felul și conținutul lor economic și social, din ponderea pe care acestea o ocupă în sistemul cheltuielilor, din influența pe care o exercită asupra dezvoltării economico-sociale.

În cadrul cheltuielilor publice un capitol separat îl reprezintă cheltuielile de personal defalcate pe fiecare instituție în parte. Acestea, din alt punct de vedere decât am prezentat până acum, reprezintă principala sursă motivațională a angajaților.

În contextul actual când economia și nu numai, din țara noastra putem spune că are un ritm de creștere foarte lent sau chiar tinzând spre zero cheltuielile de personal sunt în continuă scădere pentru angajații din sistemul bugetar.

Sistemul național de educație a suferit prin introducerea noii legi privind educația națională o transformare și în același timp o reformă profundă atât în ceea ce privește scopurile și obiectivele pe care și le propune, dar și în materie de personal și anume cheltuielile de personal. Astfel prin noua legislație se stipulează în mod clar obligativitatea de finanțare a instituțiilor de învățământ de stat de către bugetele locale și doar câteva aspecte au rămas a fi finanțate de către bugetul de stat. Prin acest aspect se dorește ca o parte din povara bugetului de stat să fie mai ușoară și o descentralizare accelerată pentru evitarea decalajelor bugetare.

Tot prin noua legislație, dar de această dată prin legea 63/2011 s-a avut în vedere stabilirea salarizării personalului didactic pentru o mai clară delimitare între gradele și funcțiile didactice obținute în carieră.

O analiză a învățământul românesc la momentul actual ne relevă însă că acesta a fost puternic afectat prin reduceri de personal, întârzieri sau diminuări ale salariului profesorilor și fonduri reduse pentru activitățile administrative sau științifice.

Trăgând învățăminte din crizele economice trecute, propunem ca măsuri viitoare o atenție mai mare acordată educației de toate nivelele și a legături acesteia cu piața muncii, asigurarea fondurilor necesare pentru activitățile prioritare și acordarea de ajutor pentru grupurile de populație ce e posibil să fie lovite cel mai greu de către criză.

BIBLIOGRAFIE

Breazu P, Marinescu I, Finante publice si fiscalitate între teorie si practică, Editura Fundatiei "Romania de maine", Bucuresti, 1998

Cătinianu F., Donath L., Șeulean V.,Finanțe publice, Editura Mirton, Timișoara, 1997

Donath L., Moldovan N., Finanțe publice, Editura Eubeea, Timișoara, 2001

Duma F., Finanțe publice, Note de curs, Universitatea "Babeș-Bolyai", Cluj, 2004

Hoanță N., Economie și finanțe publice, Editura Polirom, Iași, 2000

Matei Gh., Finante generale, Editura Mondo, Craiova, 1994

Stolojan Th., Tatarcan R, Integrarea și politica fiscala europeana, Editura Burg, Sibiu 2002

Vacarel I, Politici economice si financiare de ieri si de azi, Editura Economică, București,1996

Văcărel I., Bercea F., Anghelache G., Bistriceanu Gh. D., Bodnar M., Stolojan T., Moșteanu T. – Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000

Banca Mondială, Parteneriat Strategic pentru România pentru perioada Iulie 2009-Iunie 2013, Raport nr. 48665 – RO, 12 iunie 2009

Conferință BNR: Deficitul contului curent: corelații cu indicatorii macroeconomici și abordări structural, 2011

FMI, Consiliu Executiv al FMI aprobă 12,9 mld. € prin Acordul Stand-By cu România, Comunicat de presă nr. 09/148, mai 2009

Raport UNESCO, 30 iunie2009

Raportul anual al Consililui Fiscal pe anul 2011

Legea 500/2002 privind finanțele publice modificată și completată

Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului platit din fonduri publice,

Legea privind statutul personalului didactic 128/1997 cu modificările și completările ulterioare,

Legea nr. 63/2011 privind salarizarea în anul 2011 a personalului din învățământ

Legea nr. 314 din 8 iulie 2003

Legea nr. 96 din 21 aprilie 2006

Hotărârea nr. 1.865 din 21 decembrie 2006

Hotărârea nr. 406 din 1 aprilie 2009

Ordonanța de Urgență nr. 34 din 11 aprilie 2009

Legea nr. 305 din 6 octombrie 2009

Ordonanță de Urgență nr. 57 din 23 iunie 2010