Influenta Asolamentului Asupra Calitatii Graului Ca Materie Prima

Cuprins

INTRODUCERE

Cerealele reprezintă grupa fitotehnică de plante cu cel mai mare areal de răspândire în toate zonele de cultură de pe glob, implicit și din România. Ele au constituit de-a lungul timpului și vor constitui și pe viitor grupa de plante cu cea mai mare importanță pentru existența și activitatea umană.

Acest fapt a fost și este în continuare asigurat de compoziția chimică a boabelor de cereale: peste 60% hidrați de carbon; 10-16% substanțe minerale; grăsimi; vitamine; etc., care le face de neînlocuit în hrana omului ca aliment de bază, sub formă de pâine, paste făinoase, etc., fiind în același timp principala materie primă pentru producția de carne, lapte, ouă, deasemenea, materie primă cu o largă utilizare în industria bunurilor alimentare și de altă natură.

Din această grupă fitotehnică fac parte și plantele din familia Poaceae (Gramineae) care cuprind alături de alte specii, grâu și porumbul, două dintre primele trei, cele mai multe cultivate plante, (alături de orez), de pe glob.

Particularitățile biologice și relațiile dintre plante (celor două specii) și factorii de vegetație determină aplicarea unui complex de măsuri agrofitotehnice soecifice pentru a asigura constant producții mari, rentabile economic și superioare calitativ dintre care menționăm: asolamentul și rotațiile; fertilizarea și amendarea; lucrările solului semănat, desime; lucrări de îngrijire pentru combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor, irigații; recoltarea și păstrarea recoltei.

Observațiile și rezultatele desfășurate în agricultură pe parcursul mai multor ani, nu întodeauna dintre cele mai mulțumitoare, dorința constantă atât personală cât și a altor ,, truditori ai Pământului de a obține recolte cât mai mari și constante an de an , precum și posibilitățile mereu mai limitate de susținere a imputurilor necesare susținerii producțiilor agricole , au determinat dorința de cunoaștere cât mai profundă a cauzelor care limitează producția agricolă, cantitativ și calitativ, precum și viața din sol.

Transformările suferite de agricultura românească în urma aplicării Legii 18 din 1991, nevoia de eficientizare a muncii și investițiilor făcute în gospodăria proprie, au determinat coștientizarea și analiza mai atentă a tuturor factorilor care implică investițiile financiare minime și oferă în schimb efecte benefice cât mai vizibile și mai îndelungate în timp.

Conștientizarea efectelor, posibil nefaste ale chimizării excesive, uneori iresponsabile, în special cu pesticide asupra producției vegetale și indirecte asupra producției zootehnice, nu în ultimul rând asupra mediului ambiant, implicit și asupra omului, au determinat dorința de identificare și utilizare în practica curentă, în primul rând a acelor tehnologii și factori cât mai apropiați și în concordanță cu principiile naturii.

Concluzionând cele arătate mai sus, se poate constata că agricultura practicată în noile condiții social-economice de după Decembrie 1989, poate oferi rezultate scontate numai dacă este productivă, profitabilă, ecologică și tinde să-și conserve resursele, toate acestea integrându-se în conceptul de agricultură durabilă, al cărui pivot central este asolamentul.

Pentru susținerea și sprijinul acordat în realizarea acestei lucrări, pentru calitățile morale și profesionale deosebite de care a dat dovadă pe parcursul anilor de studiu, doresc în primul rând să aduc respectuoase mulțumiri [NUME_REDACTAT]. Dr. Ing. [NUME_REDACTAT], cercetător științific pr. gr. I, coordonatorul științific al acestei lucrări, care cu o înaltă competență mi-a îndrumat întreaga activitate.

Respectuoase mulțumiri doresc să adresez, D-lui [NUME_REDACTAT]. Univ. [NUME_REDACTAT], tuturor d-lor profesori care m-au îndrumat mi-au oferit posibilitatea efectuării studiilor în cadrul Facultății de [NUME_REDACTAT], Oradea.

Partea teoretică

CAPITOLUL I: Controlul tehnologiei al culturii de grâu ca materie primă

CAPITOLUL II: Tehnologia de cultivare a grâului

CAPITOLUL III: Asolamentele grâului

CAPITOLUL I:

Controlul tehnologiei al culturii de grâu ca materie primă

Morfologia grâului

Figura 1

Boabe de grâu

http://www.bluebellexim.com/wp-content/uploads/2012/12/whole-wheat1.jpg

Bobul de grâu are formă mai mult sau mai puțin ovoidală sau alungit-ovoidală, uneori sferică sau alungită și subțire.

Partea apicală (apexul) poate fi turtită, rotunjită, conică sau ascuțită, prevăzut cu o teșitură oblică în zona embrionului și cu un hill (hilum), care reprezintă cicatricea rămasă în urma desprinderii bobului de axa spiculețului. Boabe de grâu.

Partea dosală este bombată sau convexă, iar partea ventral este concavă sau ușor aplatizată și posedă un șanț longitudinal a cărui adâncime și lațime variază destul de mult; în fundul șanțului se întâlnește uneori un canal îngust plin cu aer; flancurile șanțului sunt, în general, convexe și pline.

Culoarea bobului poate fi albă, albă-cenușie, galbenă, roșie închis, roșie deschis.

Lungimea bobului variaza de la 4,0 la 12,0 mm, iar grosimea acestuia, de la 1,5 la 4,0 mm.

Greutatea absolută a boabelor este de 15-60 g.

Boabele sunt golașe la unele specii și îmbrăcate la altele

Ceea ce numim bob sau sămânță de grâu constituie de fapt un fruct. Acest tip de fruct comun gramineelor, alcătuit dintr-o singură sămânță îmbrăcată strâns cu o membrană numită pericarp, poartă denumirea de cariopsă.

Dacă facem o secțiune longitudinal într-o cariopsă de grâu întâlnim, pornind de la exterior spre interior, următoarele elemente: pericarpul, tegumentul seminal, stratul nuclear, stratul aleuronic endospermul și embrionul.

Pericarpul constituie învelișul seminței propriu-zise. El provine din peretele ovarului, deci din țesuturile plantei-mamă și, ca atare nu-i aprține seminței propriu-zise. El este format din următoarele straturi: cuticula epicarpului, mezocarpul, format din doua srtaturi de cellule: unul extern alcatuit din cellule incolore turtite și altul intern constituit din cellule foarte lungi cu pereții mult îngroșați; ultimul strat al pericarpului este endocarpul.

Tegumentul seminal este foarte subțire; el este format din două straturi strivite (integumente), dintre care cel intern este adesea colorat în galben, brun, în cazul grânelor care au aceste culori.

Stratul nuclear este incolor și foarte strivit, încât este greu de observant. Între tegumentul seminal și stratul nuclear se găsește o membrană semipermeabilă denatură lipoidică, al carui rol este de a împiedica pierderea materialului nutritive solubil din endosperm și pătrunderea unor paraziți.

Stratul aleuronic este format dintr-un singur strat de celule mari, de forma pătrată și dreptunghiulară în secțiune, cu pereții groși, numite celule aleuronice, în interiorul cărora se găsesc granule de aleuronă foarte bogate în protein, fosfoproteine, lipide și enzime hidrolizante, dar lipsite de gluten. Între celule nu există spații intercelulare.

Endospermul (albumenul) constituie partea central bobului, reprezentând 85-90% din greutatea acestuia. Celulele endospermului au pereții subțiri și sunt orientate cu axa longitudinal perpendicular pe suprafața bobului. Ele constituie trei straturi: unul periferic situat lângă stratul aleruronic, altul central și al teilea așeaza între primele două (Briggle, 1967).

Celulele endospermului sunt pline cu grăuncioare de amidon integrate într-o rețea de protein în care predomina gliadina și glutenina. În amestec cu apă proteinele constituie glutenul, substanță care imprimă înșușirile de baza ale pâinii de grâu.

Embrionul se găsește în planul median la baza cariopsei, posedând un singur cotiledon. Cotiledonul are forma unui scutișor, de unde și denumirea de scutellum. Scutișorul este alcătuit din celule unui forme cu diametrul aproape egal, cu excepția celulelor vecine cu endospermul, care sunt lungi, cu vârful orientat spre endosperm, strâns lipite de acesta, constituind epiteliul. Extrmitatea superioară a scutișorului prezintă crestatură pronunțată de care sunt strâns lipite stratul nuclear și tegumentul seminal. În imediata apropiere a acestei crestături se află vârful vegetativ (punctual vegetative, vârful de creștere, punctual de creștere) al mugurelui terminal. Scutișorul îndeplinește două funcții furnizează hrana necesară germinării embrionului și digeră și absoarbe materiile de rezervă din endosperm, pe care le pune la dispoziția embrionului pentru creștere. În fața embrionului, deci în partea opusă scutișorului se află epiblastul, format dintr-un strat îngust de celule asemănătoare cu cele ale scutișorului și dispuse în continuare cu celulele acestuia. Se presupune că epiblastul ar constitui un cotiledon vestigial.

Între scutișor și epiblast se găsește într-o formă rudimentară plantula din care se va dezvolta viitoarea plantă de grâu. Plantula este alcătuită dintr-un sistem redicular – radicula – , dintr-o tulpiniță tigela – și dintr-un mugure terminal – gemula sau plumula.

Sistemul radicular posedă o rădăcină primară și câteva rudimente de rădăcini laterale secundare. Rădăcina primară este protejată de o scufiță, numită piloriză și de o teacă, numită teaca mare a rădăcinii sau coleorioza, care este străpunsă de rădăcina primară în timpul germinării, rămânând sub forma unei mici manșete la baza rădăcinii.

Tulpinița primară este foarte scurtă. În partea ei apicală se află mugurele terminal format dintr-un vârf vegetativ și din doua-trei frunzișoare rudimentare care acoperă vârful vegetativ. Mugurele este protejat de o teacă, numită coleoptil. Acesta are o formă cilindrică și acoperă în întrgime mugurele terminal, cu excepția unei mici deschizături, denumită porul coleoptilului, care se găsește în imediata apropiere a vârfului vegetativ al mugurelui.

La grânele tari endospermul este dens, sticlos, cornos, translucid; prin sfărâmare boabele se desfac în fragmente unghiulare tari. La grânele moi, endospermul este făinos, amidonos, de culoare albă; boabele sunt opace, iar prin sfărâmare dau un produs fainos. Grânele semitari au însușiri intermediare între grânele tari și moi.

Consistența endospermului este influențată de genotip, factorii ecologici și condițiile culturale.

Triticum monococcum ssp. boeoticum și ssp. monococcum, T. turgidum ssp. dicoccoides și T. turgidum conv. durum au boabele sticloase,, în timp ce T. turgidum conv. turgidum are boabele făinoase, T. aestivum ssp. vulgare și ssp compactum au atât varietăți cu boabe sticloase, cât și varietăți cu boabe făinoase.

Grânele cultivate în zonele reci și umede manifestă tendința de a produce boabe făinoase, pe când cele cultivate în zonele de stepă, secetoase și calde, produc de regulă boabe tari, sticloase.

Îngrășămintele cu azot, favorizând formarea proteinelor, măresc sticlozitatea boabelor; irigațiile, dimpotrivă, înlesnind depunerea amidonului, sporesc făinozitatea acestora.

Pericarpul, tegumentul seminal, stratul nuclear și stratul aleuronic constituie după măcinare tărâțele, iar endospermul făina. [1] Ceapoiu N. București 1984 – [NUME_REDACTAT] grâului

Figura 2

Aspecte la cultura de grâu

http://supershawninsane.files.wordpress.com/2010/06/wheat.jpg

Grâul este cea mai importantă plantă cultivată, cu mare pondere alimentară. Suprafețele întinse pe care este semănat, precum și atenția de care se bucură se datoresc: conținutului ridicat al boabelor în hidrați de carbon și proteine și raportului dintre aceste substanțe, corespunzător cerințelor organismului uman; conservabilității îndelungate a boabelor și faptului că pot fi transportate fără dificultate; faptului că planta are plasticitate ecologică mare, fiind cultivată în zone cu climate și soluri foarte diferite; posibilităților de mecanizare integrală a culturii .

Grâul este cultivat în peste 100 de țări și reprezintă o importantă sursă de schimburi comerciale. Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea fainei, destinată fabricării pâinii – aliment de bază pentru un număr mare de oameni (după unele statistici, 35 – 40% din populația globului) și furnizează circa 20% din totalul caloriilor consumate de om.

De asemenea, boabele de grâu sunt folosite pentru fabricarea pastelor făinoase, precum și ca materie primă pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic, bioethanol utilizat drept carburant).

Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie primă pentru fabricarea celulozei; așternut pentru animale; nutreț grosier; îngrășământ organic, încorporate ca atare în sol, imediat după recoltare, sau după ce au fost supuse unui proces de compostare.

Târâțele – reziduuri de la industria de morărit – sunt un furaj concentrat deosebit de valoros, bogat în proteine, lipide și săruri minerale.

Boabele de grâu pot reprezenta și un furaj concentrat foarte apreciat, superior porumbului, sub aspectul valorii nutritive, al prețului și chiar ca productivitate. Folosirea boabelor de grâu ca furaj este mai puțin răspândită la noi, dar este mult extinsă în majoritatea țărilor mari producătoare de grâu.

  Sub aspect agronomic, cultura grâului oferă avantajul că este integral mecanizată. Totodată, grâul este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturile, deoarece părăsește terenul devreme și permite efectuarea arăturilor încă din vară.

  Ca urmare, după grâu poate fi semănată, în principiu, orice cultură agricolă; după recoltarea soiurilor timpurii de grâu pot fi amplasate unele culturi succesive.

Tabelul 1.2

Conținutul de substanță pe fiecare parte componentă a grâului

[2] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/0

[3] http://www.acuz.net/html/Cultura_graului.html

1.3 Compoziția chimică

Glucidele, în compoziție bobului de grâu predomină glucidele – 62-75% din masa proaspătă a bobului, formate în proporție de peste 90% din amidon, iar cîn rest fiind dextrine și alte glucide mai simple . Glucidele sunt acumulate, în principal în emdosperm.

Proteinele. Substanțele proteice reprezintă în mod obișnuit 10-16% din masa bobului (cu limitele între 8 și 24%) și sunt sizuate în cea mai mare parte spre părțile periferice ale bobului (învelișuri, stratul cu aleuronă), în embrion și scutellum.

Compoziția chimică a grâului

Tabelul 1.3

Cantitatea și compoziția proteinelor dau calitatea nutritivă a bobului. Acumularea proteinelor în bob depinde de o serie de factori, cum ar fi: specia de grâu, soiul, condițiile climatice, fertilitatea naturală a solului și dozele de îngrășăminte cu azot folosite. Dintre acești factori, condițiile climatice au un rol deosebit de important, în climatele secetoase și calde, acumularea proteinelor în bob este favorizată; pe de altă parte, perioada de formare și umplere a boabelor este mai scurtă, coacerea este grăbită și ca urmare, procentual, proteinele reprezintă mai mult din compoziția bobului. Din contră, în climatele umede și răcoroase este favorizată acumularea hidraților de carbon; totodată, perioada de formare a boabelor este mai lungă, ceea ce conduce la acumularea unor cantități mai mari de amidon. De asemenea, în condiții de irigare, conținutul boabelor de grâu în substanțe proteice este mai scăzut.

Proteinele din bobul de grâu sunt constituite, în primul rând, din prolamine (4 – 5g/100g boabe, predominând gliadina) și gluteline (3 – 4g/100g, predominând glutelina) și mai puțin din albumine (0,3 – 0,5g/100g, în principal leucosina) și globuline (0,6 – 1,0g/100g, mai ales edestină).

Proteinele din bobul de grâu formează, în principal, glutenul, un amestec de substanțe proteicecare ocupă spațiul dintre grăunciorii de amidon din endosperm și care, după măcinat, în făină înglobează grăunciorii din amidon. Prin adăugare de apă, glutenul formează filamente și membrane coloidale care vor reține bulele de dioxid de carbon în procesul de creștere a aluatului și dau aluatul pufos.

Boabele de grâu ”durum”, destinate fabricării pastelor făinoase, conțin o cantitate mai mare deproteine și gluten, dar glutenul are o calitate inferioară pentru panificație; în schomb, este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor făinoase, având stabilite mare la fiert, datorită filamentelor de proteină foarte rezistente.

Lipidele. Reprezintă 1,8 – 2,6% în compoziția bobului și sunt acumulate, în special, în embrion și în stratul cu aleuronă. Uleiul din germeni de grâu aparține grăsimile vegetele nesaturate, este bogat în vitamina E și constituie obiect de comerț

Celuloza. Se află în cantitate de 2,0 – 3,5%, prezentă în primul rând în învelișurile bobului (pericarp).

Substanțele minerale. Reprezentate de un număr mare de elemente chimice

(K, Ca, Mg, Si, Na, Cu, Mb, Mn) au pondere de 1,5 – 2,3%, aflându-se spre părțile periferice ale bobului. În sfârșit, bobul de grâu conține și vitamine din complexul B (B1, B2, B5, B6) și vit. PP.

Valoarea biologică a proteinelor din boabe de grâu este ridicată, deoarece acestea conțin toți cei 30 a.a. esențiali, pe care organismul uman nu-i poate sintetiza. Totuși, un impediment îl constituie conținutul redus al boabelor de grâu în lizină și triptofan.

În domeniul producerii, comercializării și industrializării grânelor acestea sunt clasificate în funcție de culoarea și compoziția boabelor. În acest sens, noțiunea de „grâne tari”, („hard red”) definește grânele de foarte bună calitate sub aspectul conținutului în proteină (14 – 16%), produse îndeosebi în Canada și SUA, ca grâne de primăvară; aceste grâne „de forță”, nu sunt folosite ca atare în panificație, ci sunt amestecate cu „grâne mai slabe”, pentru a le îmbunătăți calitatea. „Grânele semitari” conțin 12 – 13% proteine și sunt produse, de regulă, în Argentina, țările fostei URSS, Ungaria; de asemenea grânele românești, produse pe cernoziom și cu o tehnologie de cultivare corectă aparțin acestei categorii; aceste sunt denumite și „grâne pentru panificație”, în sfârșit, ”grânele moi” („soft red”) cu sub 11% proteine ( și chiar 8% proteine), sunt produse în climatele umede, oceanice, din Europa de Vest și după coasta Pacificului, în SUA și sunt destinate, în principal, pentru furaj; din aceste grâne se poate obține făina pentru prepararea prăjiturilor sau în patiserie. [4] [NUME_REDACTAT] 2008

1.4 Sistematiă. Origine. [NUME_REDACTAT] aparține genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida, ordinul Graminalis, familia Gramineae. [NUME_REDACTAT] cuprinde un număr mare de forme sălbatice (primitive) sau cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul timpurilor pe baza anumitor criterii. În prezent, este acceptată și utilizată mai frecvent clasificarea genetică (după numărul de cromozomi), concepută de N. VAVÎLOV (m1935) și modificată de J. MAC. KEY (în 1963).

Formele evoluate au rezultat prin încrucișarea între diferite specii, cultivate și spontane.

Grupa diploidă (2n ‚ 14 cromozomi). Cuprinde forma sălbatică Triticum monococcum ssp. boeoticum și forma cultivată Triticum monococcum ssp. monococcum („alacul”). Alacul este una dintre cele mai vechi plante cultivate ale omenirii, semnalată încă din neolitic în [NUME_REDACTAT]; în prezent este pe cale la dispariție. Se caracterizeaza prin boabe care rămân „îmbrăcate” după treierat și care dau o făină albă bogată în gluten.

Grupa tetraploidă (2n = 28 cromozomi). Se caracterizeaza că a rezultat prin încrucișarea spontană a grânelor diploide cu specia spontană Aegilops speltoides, Forma sălbatică din această grupă Triticum turgidum ssp. dicoccoides, iar formele cultivate sunt numeroase.

Triticum turgidum ssp. dicoccum („tenchi” cultivat) a fost principala cereală a vremurilor vechi (Egipt, Mesopotamia); din cauza pretențiilor sale față de căldură a fost înlocuit, treptat, începând încă din epoca bronzului, de speciile hexaploide. În prezent este cultivat sporadic în țări din [NUME_REDACTAT], în India și în Etiopia. Bobul rămâne îmbrăcat după treierat și este sticlos, bogat în proteine.

Triticum turgidum ssp. turgidum conv. durum (grâul „durum”) a provenit din tenchi, prin mutații. Era cultivat încă după vremea [NUME_REDACTAT], alături de tenchi. Se caracterizează prin cerințe mari față de căldură și rezistență la secetă, dar este sensibil la ger. Are forme de toamnă și de primăvară. În prezent este cultivat pe circa 9% din suprafața mondială cu grâu, cu precădere în zonele ceva mai calde. Este excelent pentru producerea pastelor făinoase.

România cultivă suprafețe restrânse cu grâu „durum”, evaluate în ultimele decenii la sub 1% din suprafața totală semănată cu grâu (sub 100 mii hectare), fiind dependentă de importuri pentru acoperirea consumului intern de paste fainoase.

Grupa hexaploidă (2n = 42 cromozomi). A prevenit prin încrucișarea spontană a grânelor tetraploide cu specei sălbatică Aegilops squarrosa. Forma sălbatică nu este cunoscută, în schimb, în acestă grupă sunt cuprinse mai multe speceii cultivate, unele deosebit de importante.

Triticum aestivum ssp. vulgare (grâul „comun” sau „grâul pentru pâine”) este semănat pe circa 90% din suprafața mondială cultivată cu grâu.

În prezent, se apreciază că există în cultură peste 10.000 varietăți și soiuri (după unele păreri ar exista circa 20.000 soiuri, de toamnă și de primăvară. Pe plan mondial, cea mai mare parte din suprafața semănată cu grâu (circa 70%) este ocupată cu grâu de toamnă, iar restul cu grâu de primăvară. În unele regiuni ale globului, grâul de toamnă nu suportă temperaturile scăzute din timpul iernii și degeră, sau planta nu rezistă în cazul în care stratul de zăpadă acoperă solul o perioadă îndelungată (chiar peste 6 luni). În asemenea condiții, se seamănă grâu de primăvară, care poate ajunge la maturitate în perioada scurtă a verii; în țările fostei URSS, grâul de primăvară se seamănă pe circa 74% din suprafața totală cultivată, cu grâu, iar în Canada pe 94% din suprafața cu grâu (după Gh. Bălteanu, 191).

În țara noastră, grâul de toamnă ocupă 99% din suprafața totală ocupată cu acestă plantă; grâul de primăvară se cultivă se cultivă pe suprafețe restrânse, în zonele submontane și unele depresiuni intramontane.

Originea grâului, În urma expedițiilor stiințifice și studiilor sale, N. Vasilov a identificat pentru grâu patru centre de origine (după GR BÂLTEANU, 1991): centrul asiatic central (India de Nord-Vest, Afganistan, Tadjikistan, Uzbekistan), din care provine specia Triticum aestivum, cu subspeciile: vulgare, compactum si sphaerococcum; centrul din [NUME_REDACTAT] (interiorul [NUME_REDACTAT], Iran, Transkaukazia, munții din Turkmenia), din care provin: T. aestivum, ssp vulgare si ssp. macha, T. monococcum, T. turgidum ssp. turgidum conv. durum si conv. turgidum, T. carticum si T. timopheevil; centrul abisinian (Etiopia și o parte din Somalia), din care provin T. turgidum ssp. turgidum conv. durum si conv. turgidum, T. turgidum ssp. polonicum; centrul meditarenean (tertoriile din [NUME_REDACTAT]) din care provin: T. turgidum ssp. polonicum, T. aestivium ssp. spelta.

Soiuri cultivate. Sortimentul de soiuri de grâu comun din lista oficială cuprinde numai forme care aparțin varietăți „erythrospermun”, predominând soiurile românești. Aceste soiuri se caracterizează printr-un potențial de producție de 9-10 tone boabe/ha, rezistență la cădere, la ger, la iernare, la secetă și la boli, valoarea nutritivă și tehnologică ridicată a boabelor, stabilitate a recoltelor.

Pentru grâul “comun” de primăvară se recomandă soiul românesc “Speranța” (înregistrat în anul 1987) și Rubin (1988). Pentru grâul de “durum” există în cultură soiuri de primăvară (Durom – soi românesc, înregistrat în 1976; Ixos – soi de francez, 1995), și de toamnă (Rodur – românesc, 1984; Pandur – soi de toamnă, 1996). [5] [NUME_REDACTAT] 2008

Tabelul 1.4

Zonarea soiurilor de grâu de toamnă în România (2002)

1.5 Particularitățile botanice ale grâului

Figura 3 Părțile componente ale grâului

http://www.biology.ualberta.ca/cadmium/images/im_tissues.gif

Sistemul radicular este fasciculat și se răspândește în stratul arat al solului până la adâncimea de 20 cm, cu rol foarte important în dezvoltarea și creșterea plantelor.

Primele rădăcini poartă denumirea de rădăcini embrionare și numărul lor este de 3-5.

Tulpina – formează lăstari, iar în sol aproape de suprafață se formează nodul de înfrățire din care cresc frații. Tulpina principală și cele laterale sunt cilindrice goale. Partea aeriană a tulpinii este împărțită de noduri pline în 5-6 internoduri.

Frunza – La fiecare nod al tulpinii de dezvoltă frunza, formată din două părți, teacă, cuprinzând internodul, și limbul. În locul de trecere a tecii, în limb se află o peliculă transversală numită ligulă și mărginită de urechiușe sau cornițe

Inflorescența – are formă de spic. Baza spicului o formează axa principală, sau rahisul, format din călcâie, pe care se așază spiculețele. Spiculețul se compune din două glume sau bractee, între care sunt așezate florile.

Fiecare floare se compune din două învelișuri- glumele sau palee. Între învelișurile florale – glumele, sunt așezate organele de reproducereale florii, ovarul cu 1ovulă, 2 stigmate, 3 stamine.

Între învelișurile florale – glumele și ovar, se mai găsesc încă două membrane mici și subțiri: lodicule, de care depinde deschiderea florii.

Fructul – numit bob, este o cariopsă.

Structura bobului

Pericarpul format din 4-5 straturi de celule provenite din pereții ovarului.

Testa formată din două straturi de celule din pereții ovulei (reprezintă învelișul).

Endospermul reprezintă 80% din bob, format din celule mari bogate în amidon, ele cuprinde cea mai mare parte din substațele utritive ale bobului de grâu, sub testă, endospermul prezintă una sau mai multe straturi de celule pline cu greunciori mărunți de aleuronă.

Embrionul se găsește la partea inferioară a bobului alcătuit din gemulă, tigelă și radicelă. Mugurașul este protejat de coleoptil, iar radicula de colioriză.

Embrionul înterg este acoperit pe partea inferioară de cotiledon, care poartă denumirea de scutelum. Rudimentul celuide-al doilea cotiledon poartă denumirea epiblast – bractee embrionară

Creșterea și dezvoltarea grâului. Fayele de creștere și dezvoltare sunt: vegetativă, îi corespunde germinația, formarea rădăcinilor și înfrățirea, și faza generativă care începe cu alungirea paiului, tulpinii, împăierea, înspicarea, formarea bobului și maturarea.

Germinarea bobului începe cu umflarea lui, pentru germinare boabele au nevoie de umiditate, căldură și oxigen.

Apa necesară pentru germinare este de 45-56%.

Temperatură minimă de germinare este de 1-3°C.

Temperatura optimă de germinare: 18-25°C.

Răsărirea în condiții optime de germinație are loc în 4-5 zile, primele rădăcini embrionare, mai târziu apar cele adventive.

Înfrățirea. După răsărire, creșterea încetează, iar în sol aproape de suprafață se formează nodul de înfrățire, adâncimea la care apare nodul de înfrățire. Înfrățirea este influențată de factori genetici și de condițiile de mediu. Numărul frților depinde de nodul de înfrățire de unde pornesc noi frați. Din nodul de înfrățire pornesc în sol numeroase rădăcini care aprovizioneză planta cu apă și substanțele nutritive. Capacitatea de înfrățire la grâu este mai slabă în comparație față de capacitatea de înfrățire la secară. [6] [NUME_REDACTAT], 2008

Asupra capacității de înfrățire acționează temperature (8-12°C), lumina, regimul de nutriție al plantelor, umiditatea, spațiul de nutriție, mărimea seminței.

Formarea paiului. Pentru trecerea la formarea paiului, trebuie să parcurgă stadiul de vernalizare (iarovizare) de la 30-45 zile în condiții de temperature scăyute 0-5°C.

Alungirea tulpinii la cereal se face prin creșterea fiecărui interned se formează frunzele așezate altern formate din teacă și limb.

Înspicarea. Sub protecția învelișului de frunze, crește și inflorescența, formându-se rahisul și elementele florale- faza de burduf, inflorescența iese afară, inspicare, peniculul iese din teaca frunzei.

Deschiderea florilor. Înflorirea se poate produce în același timp cu apariția spicului. Înflorirea începe de la mijloc spre cele două extremități.

Formarea bobului- după fecundare la 24-45 zile perioada când bobul acumulează cantitățile însemnate de amidon, proteine și alte substanțe. Se desting trei faze – maturitatea verde sau în lapte, galbenă sau în pârgă și deplină. Către bob prin frunze se îndreaptă substanțele elaborate.

Căderea cerealelor. Factorii care determină căderea cerealelor, intensitatea redusă a luminii, supralungire a celulelor din internodurilor inferioare și formarea țesuturilor mecanice slabe. Semănatul des, dezechilibru între glucide și proteine, între carbon și azot, nutriții ambundente cu azot – insuficiență de glucide și slaba lor lignificare.

Rezistența la cădere este asigurată de factori ereditari, stabilirea unei densități optime, raport echilibrat azot, fosfor și potasiu. [7] [NUME_REDACTAT] 2008

Criterii apreciere a calității cerealelor:

Criterii chimice. Compoziția chimică determină calitatea lor, deoareec de ea este

legată valoarea alimentară a produselor. Analizele chimice care determină calitatea grâului sunt:

Umiditatea este foarte importantă în modul de păstrare al cerealelor, limitele trebuie să aibă valori cumprinse între 12-14%.

Procentul de proteină ridicat și prezența proteinelor a.a. esențiali în cantitate mare dă aprecierea cerealelor. Factorii care înfluențează conținutul de proteină sunt: specia, varietatea, solul, îngrășămintele, clima.

Aiditatea indică sănătatea cerealelor. Cerealele proaspăt recoltate au aciditate scăzută, prin păstrare își modifică aciditatea.

Grăsimea constituie criteriu de apreciere, în special pentru unele cereale care urmează a fi folosit în industria uleiului.

Criterii fizice de apreciere a calitații grâului în comparație cu alte cereale sunt:

greutatea (g), masa hectolitrică (MH), masa a o mie de boabe (MMB), masa absolută, masa specifică, mărimea, forma, uniformitatea, tăria, sticlozitatea, prospețimea, maturitatea, sănătatea și impuritățile. [8] [NUME_REDACTAT], 2008

Tabelul 1.5

Principalii indici fizici la grâu în comparație cu alte cereale:

1.5.1 Etapa vegetativă

Vegetația plantelor de  grâu în toamnă cuprinde germinarea   semințelor,   creșterea   și   dezvoltarea vegetativă până la venirea frigului.
Germinarea. Pentru ca sămânța de grâu pusă în pământ să germineze trebuie îndeplinite două condiții esențiale: pe de o parte, sămânța să fie capabilă de a germina, deci să posede o facultate germinativă ridicată, să fie matură, ieșită din repausul seminal și cât mai nouă, de preferat din recolta anului precedent și nu mai veche de 3 – 4 ani; pe de altă parte, în sol să fie întrunite condițiile optime de umiditate, căldură și oxigen.

Germinarea semințelor de grâu introduse în sol se declanșează numai dacă acestea au parcurs perioada de repaus seminal.

În anii normali sub aspect meteorologic și în zonele de câmpie, acest aspect nu constituie o problemă pentru practica agricolă. Din contră, în unii ani, în zonele de cultură a grâului, mai umede și răcoroase, pot să apară unele dificultăți, deoarece de la recoltarea loturilor semincere și până la semănat nu rămâne un interval de 40 – 45 zile (cât durează, de regulă, repausul seminal); în asemenea situații, pentru ca răsăritul să nu fie întârziat și neuniform, se recomandă procurarea materialului semincer din zonele unde grâul de sămânță s-a maturat și a fost recoltat mai devreme.

Puse în condiții de a germina, boabele de grâu absorb apă. După absorbția apei, enzimele aflate îndeosebi spre periferia bobului și în preajma embrionului trec în soluție și devin active. Enzimele transformă substanțele de rezervă din endosperm, cu moleculă complexă, în substanțe cu moleculă mai simplă, ușor de transportat și de asimilat de către embrion, și anume: proteinele trec în aminoacizi; amidonul trece în dextrine-maltoză-glucoză; grăsimile trec în acizi grași și glicerina Rezultă un suc lăptos, bogat în substanțe organice cu moleculă mică, ușor asimilabile, cu care embrionul se hrănește. Transferul acestor substanțe spre embrion se face prin intermediul scutellumului.

Incepe diviziunea celulară la nivelul celor două vârfuri de creștere, mugurașul și radicula. Radicula, protejată de coleoriză, străbate învelișurile bobului în dreptul embrionului, marcând momentul încolțitului. Curând apar și celelalte rădăcini embrionare (3-5 rădăcini), pe suprafața cărora se formează perișorii radiculari; rădăcinile se adâncesc în sol, fixează viitoarea plantă și absorb apa cu sărurile minerale necesare nutriției.

În același timp, mugurașul, protejat de coleoptil, străbate învelișurile bobului, se alungește spre suprafață, își încetează creșterea și este străbătut de vârful primei frunze, acesta fiind momentul răsăritului. Coleoptilul, foarte rezistent, asigură protecția țesuturilor fragile ale mugurașului, până la răsărire, apoi se ofilește.

În condiții favorabile de temperatură și umiditate, perioada germinare-răsărire durează, de regulă, 8-10 zile; în mod frecvent sunt necesare pentru răsărire 15 – 20 zile, îndeosebi din cauza insuficienței apei.

Comportarea semințelor de grâu în perioada de germinare-răsărire depinde de o serie de factori: facultatea germinativă și energia germinativă (vigoarea semințelor); puterea de străbatere; starea de sănătate și tratamentele la sămânță; mărimea bobului și cantitatea de substanțe de rezervă; atacul de boli și dăunători; compactarea solului și formarea crustei; asigurarea umidității, temperaturii și aerației în sol.

La semănat se cere ca solul să fie suficient de tasat în profunzime pentru a facilita ascensiunea apei; totodată, stratul superficial de sol trebuie să fie afânat și relativ bine mărunțit pentru a asigura încălzirea solului, accesul oxigenului și străbaterea coleoptilului spre suprafață. Excesul de umiditate și distrugerea structurii superficiale pot conduce la formarea crustei și, în situații extreme, la asfixierea germenilor în curs de răsărire sau a tinerelor plăntuțe.

Înrădăcinarea și formarea primelor frunze. Imediat după răsărire, planta formează prima frunză și începe asimilația clorofiliană pe baza energiei pe care și-o asigură prin activitatea proprie, transformând energia luminoasă în energie chimică.
În stadiul de „o frunză”, o secțiune prin plăntuță în dreptul bobului, arată deja individualizate doua internoduri scurte, cel de-al doilea purtând mugurele vegetativ de unde vor porni primordiile altor frunze.

Rădăcinile embrionare sunt foarte active și absorb apă și substanțe nutritive din sol. Aceste rădăcini vor rămâne active până la sfârșitul perioadei de vegetație, dar importanța lor se reduce treptat, odată cu dezvoltarea rădăcinilor adventive.

Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunză. Odată cu a doua frunză, încep să se formeze primele rădăcini adventive.

[9] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/3/3

1.5.2 Etapa germinativă

Figura 4

Germinația grâului

http://fermaenachevoiajori.files.wordpress.com/2013/01/dsc05436.jpg?w=300&h=168

În dezvoltarea plantelor de grâu această etapă începe cu formarea sau alungirea paiului. Pentru a trece de la etapa vegetativă la etapa generativă și pentru a începe alungirea paiului, plantele de grâu trebuie să fi parcurs procesul de vernalizare; procesul se petrece, separat, la nivelul fiecărui frate format; inclusiv boabele germinare și plăntuțele în curs de răsărire parcurg, în condiții favorabile, procesul de vernalizare.

Faza de alungire a paiului se consideră începută atunci când paiul are înălțimea de 5 cm. Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza de înfrățire, încep să se îndepărteze prin formarea internodurilor.

Creșterile au loc pe baza țesuturilor meristematice aflate la baza fiecărui internod. Creșterea unui internod începe când s-a încetinit creșterea internodului anterior. Paiul de grâu este format din 5 -6 internoduri, a căror lungime sporește de la internodul bazei spre cel superior, care poartă inflorescența. Internodurile bâzâie (l – 2) au diametrul cel mai mare și peretele cel mai gros, imprimând rezistență la cădere.

In această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic până la înflorire, prin creșterea rădăcinilor adventive. În această fază se formează majoritatea frunzelor și se ajunge la dezvoltarea maximă a aparatul fotosintetic, care, prin asimilația clorofiliană, va asigura substanțele necesare formării elementelor componente ale inflorescenței și boabelor.

Absorbția apei și a elementelor nutritive din sol, precum și procesul de fotosinteză sunt foarte intense. Sub aspect fiziologic, în faza de formare a paiului are loc diferențierea organelor generative. Suprafața de asimilație ajunge la 30.000 – 34.000 m2 la hectar (indicele suprafeței foliare = 3-4, valori considerate optime pentru zonele de cultură a grâului din România).

Diferențierea spicului intervine înainte de sfârșitul înfrățitului. În stadiul de 4 frunze, mugurele terminal al fratelui principal prezintă un apex scurt care are la bază, diferențiate, doar primordiile frunzelor. Puțin mai târziu, dacă se face o secțiune la acest nivel și este analizată la microscop se poate observa că, la fratele principal, există 5-6 frunze deja formate, precum și o serie de striuri cu nuanță mai deschisă sau mai întunecată, bine vizibile cu ochiul liber, indicând începutul alungirii internodiilor. Mugurele terminal (sau apexul) încetează de a forma primordii foliare; el se alungește și începe să se segmenteze în „riduri” paralele, care reprezintă primordiile viitoarelor spiculețe. Aceste detalii sunt vizibile doar cu o lupă foarte puternică sau la microscop (stadiul de „dublu rid”). Faza marchează transformarea mugurelui vegetativ în mugure floral, deci momentul inițierii florale.

Odată cu alungirea paiului, conul de creștere se dezvoltă și se diferențiază spiculețele, florile, organele mascule și femele; concomitent cu diferențierea elementelor componente, inflorescența crește în dimensiuni, se deplasează, treptat, în sus prin pai și ajunge în teaca ultimei frunze, marcând faza de „burduf”.

În acest interval, primordiile spicului continuă să se diferențieze; „ridurile” se transformă în primordiile spiculețelor, la baza cărora se observă, deja, primordiile glumelor.

Creșterea fraților se oprește în momentul în care, la nivelul tânărului spic, începe formarea glumelor. La nivelul nodului de înfrățire, o secțiune permite să se observe internodurile bine individualizate care încep să se alungească în ritm rapid.

Înspicatul, înfloritul, încheierea fazei de alungire a paiului este marcată prin apariția spicului din teaca ultimei frunze. După câteva zile are loc înfloritul, marcat prin deschiderea florilor (paleelor) și apariția la exterior a staminelor. La grâu, deschiderea florilor începe de la mijlocul spicului spre extremități, decalajul de înflorire în cadrul aceluiași spic ajungând până la 3 – 6 zile. Totodată, la grâu, eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor, astfel încât polenizarea este obligatoriu autogamă (polenizarea alogamă este, practic, exclusă), în plus, polenizarea nu este dependentă de mersul vremii. Totuși, poate apărea sterilitate la spiculețele de la vârful și mai ales la baza spicului; procesul este amplificat de condițiile nefavorabile, de climă și tehnologice (secetă, insuficiența elementelor nutritive).

Formarea bobului începe, practic, imediat după fecundare. In primele 3 săptămâni, bobul crește mai ales în lungime, apoi domină creșterea în grosime . Durata acestei faze influențează cantitatea de asimilate depozitate în bob și mărimea boabelor. Formarea boabelor și acumularea substanțelor de rezervă în bob se realizează, în principal, pe baza substanțelor asimilate de către plante în această perioadă, deci după înflorire. La fotosinteză participă toate părțile verzi ale plantei; pe măsură ce se avansează spre maturitate, crește rolul tulpinii și al inflorescenței în asigurarea asimilatelor destinate umplerii boabelor. După anumite determinări, din totalul asimilatelor depuse în bobul de grâu, aportul diferitelor părți ale plantei este următoarea: spicul – 30%; internodul care poartă spicul – 10%; limbul ultimei frunze (frunza „stindard”) – 12%; limbul frunzei imediat inferioare – 8%; limbul frunzei anterioare – 3%; paiul cu tecile frunzelor – 36%.
Structura recoltei la grâu. Analiza morfologică a recoltei presupune analiza componentelor de producție (elementele productivității) care, în cazul grâului sunt următoarele: numărul de plante/m2; numărul de spice/plantă;  numărul de boabe/spic; MMB (g).

Recolta unei culturi de grâu este elaborată pe întreaga durată a vegetației. Fiecare soi de grâu se caracterizează printr-o structură optimă a recoltei .
Numărul de plante pe m2 rezultă din densitatea de semănat, facultatea germinativă a semințelor și condițiile de germinat. La grâul de toamnă, numărul de plante se reduce, adesea drastic, pe timpul iernii; de asemenea, o anumită reducere a densității se datorează și concurenței dintre plantele din lan sau atacului de boli și dăunători. Aceste pierderi de densitate sunt compensate prin înfrățit; la sfârșitul înfrățitului rezultă numărul de frați pe m2, dintre care numai o parte vor contribui la recoltă.

Numărul de frați fertili (sau numărul de spice pe m2) rezultă în urma diferențierii inflorescențelor, în timpul fazelor de înfrățit și alungirea paiului.

Numărul de spiculețe formate în spic depinde de condițiile de vegetație din perioada de înfrățit și la începutul formării paiului, în timpul înfloritului, condițiile de vegetație pot contribui la reducerea numărului de spiculețe fertile dintr-o inflorescență și a numărului de flori fertile dintr-un spiculeț, ambele conducând, în final, la stabilirea numărului de boabe formate într-o inflorescență.

În sfârșit, condițiile din perioada de formare a boabelor și de maturare influențează mărimea boabelor (exprimată prin MMB). [10] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/3/3

1.5.3 [NUME_REDACTAT] 5 Înfrățirea grâului

http://www.recolta.eu/media/images/2.jpg

Curând după răsărire și după formarea celei de-a treia frunze, creșterea plantei de grâu aparent stagnează și aceasta se pregătește pentru o nouă fază de vegetație. Are loc un proces care se numește ,,preînfrățire”: al doilea internod, care poartă mugurele terminal, se alungește în interiorul coleoptilului și se oprește din ascensiune la circa 2 cm de suprafața solului.

La acest nivel apare o îngroșare – viitorul nod de înfrățire. Sub acesta, al doilea internod servește câtva timp pentru transportarea sevei venind de la rădăcinile embrionare, înfrățirea începe, în condiții normale, la 12 – 15 zile după răsărire.

Tulpina principală provine din conul (mugurele) vegetativ al embrionului; la baza frunzișoarelor din con se găsesc, de regulă, 2 muguri care vor dezvolta frați de ordinul I. Primul frate se formează la baza primei frunze, al doilea frate la baza frunzei a doua și așa mai departe. Frații secundari dau spice mici, slab productive sau nu formează deloc spice.

Chiar dacă în stadiul de 3 frunze, frații nu sunt vizibili la suprafață, o secțiune făcutǎ la nivelul nodului de înfrățire permite să se constate că frații sunt deja formați .

În momentul când începe desfacerea frunzei a patra și primul frate devine vizibil, se formează noi rădăcini de Ia nodul de înfrățire. Acestea intră în activitate și participă la absorbția apei și sărurilor minerale, alături de rădăcinile embrionare, pe care, treptat, le depășesc în importanță. Ele sunt rădăcini adventive și se dezvoltă intens încă din primele săptămâni de viață a plantei. Cea mai mare masă a rădăcinilor adventive se situează în stratul arabil. Acestea cresc continuu până la înflorit, când se atinge dezvoltarea lor maximă.

Adâncimea de formare a nodului este superficială, aceasta depinzând, într-o oarecare măsură, de condițiile de mediu adâncimea de semănat.

Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrățire. In lan încheiat este de dorit ca, la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2-3 frați și 3-5 frunze. Un înfrățit exagerat este păgubitor, deoarece, prin comparație cu fratele principal, frații laterali consumă o cantitate mare de asimilate, dar produc puțin. De aceea, se discuta adesea dacă este de dorit ca soiurile ameliorate să se caracterizeze printr-o capacitate de înfrățire mai mare sau, dimpotrivă, este bine să înfrățească mai puțin. Situația este foarte diferită, în funcție de condițiile concrete de cultivare.

Este cert că, prin înfrățit, plantele de grâu au capacitatea de a compensa, între anumite limite, pierderile de densitate datorate unor cauze diferite (iernare, temperaturi scăzute).
În mod obișnuit, procesul de înfrățire a plantelor de grâu se petrece toamna. Procesul poate continua pe timpul iernii, dacă vremea este favorabilă (în ferestrele iernii); o parte dintre frați se formează primăvara, dar aceștia rămân neproductivi (deoarece nu parcurg stadiul de vernalizare).

În climatele umede din Europa de Vest, cu ierni mai blânde, înfrățitul plantelor de grâu este favorizat de vremea umedă și răcoroasă, procesul continuând pe tot timpul iernii; prin comparație, în climatele cu nuanță continentală (chiar excesiv continentală, cum sunt unele zone importante de cultură a grâului în România) vegetația plantelor, în general, și înfrățitul sunt întrerupte pe timpul iernii.

Semănatul în epoca optimă favorizează înfrățirea. Se apreciază că o cultură bine încheiată și cu perspective de a da recolte bune, trebuie să formeze un covor vegetal cuprinzând 900 – 1.200 frați/m2, din care să rezulte, în final, 450 – 600 frați fertili.

1.5.4 [NUME_REDACTAT] paralel cu înrădăcinarea și înfrățirea, plantele de grâu trec printr-un proces lent de adaptare la temperaturi scăzute, denumit proces de „călire”. Procesul poate să dureze peste 46 zile și constă în concentrarea treptată a sucului celular prin acumularea de glucide în toate părțile plantei, dar îndeosebi la nivelul nodului de înfrățire. Glucidele protejează coloizii din protoplasma în timpul gerurilor din iarnă, în mod convențional, perioada este împărțită în două faze, ținând cont de evoluția vremii și, îndeosebi, de evoluția temperaturilor, pe măsură ce se apropie iarna.

Prima fază durează 15-20 zile și are loc în perioada cu temperaturi ridicate ziua (10 – 15°C), când fotosinteza este activă și temperaturi scăzute noaptea   (0 – 6°C), când consumul de glucide prin respirație este scăzut; totodată, din cauza temperaturilor destul de scăzute, creșterea organelor plantei este mult încetinită. Ca urmare, de la o zi la alta bilanțul acumulării glucidelor în țesuturile plantei este pozitiv.

A doua fază a procesului de călire durează 15-25 zile și se petrece când temperaturile au scăzut în jur de 0°C (chiar până la -10°C, după unele păreri); fotosinteza nu mai are un rol în acumularea glucidelor, în această fază, sau procesul se desfășoare cu intensitate redusă; continuă însă, concentrarea sucului celular, prin deshidratarea organelor plantei, ca urmare a procesului de transpirație.

 Conținutul în glucide în nodul de înfrățire depășește, de regulă, 25% și poate ajunge până la 30% din s.u.; această valoare depinde de foarte mulți factori, printre care mersul vremii în toamnă, soiul, data semănatului .

 Ca urmare a unui proces de călire desfășurat normal, plantele de grâu pot rezista până la -15°…-18°C la nivelul nodului de înfrățire (chiar-20°C).

 Sub aspectul rezistenței la ger, pericolul de degerare a plantelor de grâu apare numai dacă plantele, necălite, sunt surprinse de ger; același pericol poate să apară în situațiile în care plantele s-au "decălit" în ferestrele iernii sau la desprimăvărare (datorită creșterii temperaturii, plantele absorb apă și țesuturile redevin turgescente) și survin geruri bruște. Culturile bine înrădăcinate, înfrățite și călite nu sunt distruse de ger; la nivelul nodului de înfrățire protejat de 1-2 cm de pământ și, eventual, de un strat de zăpadă, temperatura nu scade, de regulă, sub -20°C.

Trecerea spre starea de „repaus de iarnă” a culturilor de grâu, are loc în anii normali, în jur de 5 – 10 decembrie în Transilvania și jumătatea de nord a Moldovei, între 10 și 20 decembrie în sudul și vestul țării, chiar după 20 decembrie în sud-estul Dobrogei.

1.5.5 [NUME_REDACTAT] timpul iernii procesele vitale din plante sunt mult încetinite, din cauza condițiilor de temperatură puțin favorabile. Continuă o serie de procese biologice, este adevărat cu o intensitate foarte redusă: absorbția azotului, precum și procesul de fotosinteză. Aparenta stagnare a vegetației plantelor de grâu pe timpul iernii a făcut ca cercetătorii italieni să folosească termenul de „criptovegetație” (vegetație „ascunsă”)

Perioada de regenerare a plantelor de grâu de toamnă în primăvară începe o dată cu dezghețul solului. Data este foarte diferită, de la un an la altul, în funcție de evoluția vremii la desprimăvărare. Pentru condițiile din România, data cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai târzie la 27 martie .

Plantele își reiau treptat procesele vitale, începe absorbția apei și a elementelor nutritive din sol. In acest moment, foarte importante sunt cantitățile de azot aflate la dispoziția plantelor, din rezervele de azot acumulate în plante și azotul existent în soluția solului.

Curând începe perioada creșterii intense, care durează circa 90 zile, perioadă când se acumulează 90 – 95% din biomasa totală a plantelor de grâu (comparativ cu numai 3 – 5% din biomasa acumulate în perioada de toamnă). [11] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/3/3

1.6 Cerințele grâului față de climă și sol

Cerințele grâului față de căldură. Pentru germinat, semințele de grâu necesită temperaturi de minimum de l – 3°C; aceste valori au semnificație practică numai pentru semănăturile târzii sau dacă s-a semănat în sol uscat și germinarea întârzie din lipsa apei (precum și pentru grâul de primăvară). În mod obișnuit, în perioada de semănat a grâului în România, temperaturile aerului se situează înjur de 14 – 15°C, deci mai aproape de optim. La aceste temperaturi, răsărirea grâului are loc după 7-10 zile (cu condiția asigurării umidității); o durată de peste 15 zile începe să fie dăunătoare, deoarece întârzie vegetația.

Procesul de înfrățire a plantelor de grâu este favorizat de zilele însorite, luminoase, cu temperaturi de 8 – 10°C; procesul se continuă până când temperaturile scad sub 5°C.
Plantele de grâu de toamnă, bine înfrățite și călite, se caracterizează printr-o mare rezistență la temperaturi scăzute (până la -15°C, chiar -20°C la nivelul nodului de înfrățire), mai ales dacă solul este acoperit cu strat de zăpadă. 

Efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor de grâu sunt diferite, ca formă de manifestare și ca grad de dăunare, în funcție de faza de vegetație în care acestea surprind grâul .Rezistența cea mai mare se manifestă la culturile bine înrădăcinate și înfrățite; cele mai mari pagube se înregistrează în cazul culturilor de grâu surprinse de ger în curs de răsărire (faza de coleoptil). 

Primăvara, o dată cu reluarea vegetației cresc cerințele plantelor față de temperatură; temperaturile favorabile plantelor de grâu aflate în faza de alungire a paiului sunt de 14 – 18°C, iar la înspicat 16 – 18°C. în fazele următoare, temperaturile pot crește până la 20°C, valori care asigură, în cele mai bune condiții, fecundarea și formarea și umplerea boabelor. 

Cerințele grâului față de umiditate. Față de apa din sol, cerințele sunt moderate, dar echilibrate pe întreaga perioadă de vegetație. Se consideră că în zonele de cultură a grâului, trebuie să cadă cel puțin 225 mm precipitații pe perioada de vegetație (optimum 600 mm precipitații). Coeficientul de transpirație al grâului este de 350 – 400, ceea ce reflectă o bună valorificare a apei de către planta de grâu. 

Pentru germinare, boabele de grâu absorb 40 – 50% apă, raportat la masa uscată a boabelor; pentru a asigura această cantitate de apă, este necesar ca umiditatea solului să se situeze la nivel de 70 – 80% din capacitatea capilară pentru apă a solului. 

Trebuie menționat că toamnele, la noi, sunt, frecvent, secetoase, astfel încât germinarea și răsăritul culturilor de grâu sunt întârziate și destul de neuniforme. Din acest motiv, precipitațiile din toamnă sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea plantelor de grâu și pentru reușita culturii. Pierderile de recoltă din cauza secetelor din toamnă, de regulă, sunt ireversibile. Ca urmare, este necesar ca prin toate lucrările solului să se urmărească conservarea apei din sol și să fie favorizată acumularea apei din precipitații. 

În primăvară, cerințele plantelor de grâu față de umiditate cresc treptat, fiind maxime în fazele de înspicat, fecundare și formarea boabelor. În anii normal de umezi, apa acumulată în sol pe timpul iernii este suficientă pentru a acoperi nevoile plantei, cel puțin în prima parte a vegetației în primăvară. În cursul lunilor mai și iunie, în țara noastră, intervin adesea perioade secetoase, în care apar semne evidente ale suferinței plantelor din cauza insuficienței umidității. Dacă seceta este asociată cu temperaturi mai ridicate, vegetația este grăbită, plantele rămân scunde și slab productive, plantele se ofilesc, îndeosebi în orele de amiază. 

Vremea uscată și călduroasă în timpul umplerii bobului poate determina un dezechilibru între pierderea apei prin transpirație și absorbția acesteia din sol. Ca urmare, în anumiți ani se poate produce șiștăvirea boabelor. Temperaturile mai mari de 30°C și vânturile uscate favorizează acest proces. Perioada critică pentru șiștăvire durează circa 10 zile, și se suprapune cu perioada de migrare a substanțelor de rezervă din frunze și tulpină, către bob (intervalul „palierului hidric”) .Pagubele (reducerea recoltei și a calității acesteia) sunt cu atât mai mari (scăderea recoltei și a calității acesteia) cu cât condițiile care favorizează șiștăvirea survin mai spre începutul perioadei critice. 

1.6.1 Cerințele față de sol.

Grâul preferă soiurile mijlocii, lutoase și luto-argiloase, cu capacitate mare de reținere a apei, permeabile, cu reacție neutră sau slab acidă (pH = 6 – 7,5). 

Cele mai favorabile pentru grâu sunt solurile bălane, cernoziomurile, cernoziomurile cambice, cernoziomurile argilo-iluviale, solurile brun-roșcate. 

Nu sunt potrivite pentru grâu solurile pe care stagnează apa, fiind expuse la asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa freatică se ridică, în anumite perioade, până în zona rădăcinilor. De asemenea, nu sunt potrivite solurile ușoare, cu permeabilitate prea ridicată, pe care plantele pot suferi de secetă, precum și solurile prea acide sau prea alcaline. 

[NUME_REDACTAT] grâul este cultivat în primul rând pe cernoziomuri și pe soluri brun-roșcate. Având în vedere importanța culturii grâului, aceasta se extinde și pe soluri mai puțin favorabile, cum ar fi solurile brune-argiloiluviale, luvisolurile albice. Pe asemenea soluri este obligatorie aplicarea unor măsuri ameliorative (amendare, îngrășare organică, afânare adâncă).

[12] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/3/4

1.7 Cerințele grâului față de factorii de vegetație

În general, grâul are cerințe relativ scăzute față de temperatură. Astfel, la temperaturi de 15-18 °C răsărirea plantelor are loc în numai 4-5 zile. Înfrățirea grâului se realizează la temperaturi mai scăzute, de 8-10 °C.

În perioada de iarnă, în funcție de soi, grâul rezistă până la temperaturi de –20 °C, la nivelul nodului de înfrățire. În cazul în care grâul a intrat în iarnă fără să parcurgă perioada de călire, rezistența la temperaturile scăzute scade foarte mult.

În timpul perioadei de vegetație cerințele grâului față de temperatură cresc: până la alungirea paiului sunt favorabile temperaturile de 8-10 °C, iar până la înspicare temperatura optimă de creștere și dezvoltare este de 15-18 °C. Înflorirea, polenizarea și fecundarea se desfășoară normal la temperaturi în jur de 10 °C, noaptea și 23-25 °C ziua.

Umiditatea are un rol important în realizarea unor producții ridicate la grâu. În acest sens, pe întreaga perioadă de vegetație, grâul are nevoie de cel puțin 225 mm precipitații, repartizate cât se poate de uniform. Seceta de toamnă, după semănatul grâului, are o influență directă asupra producției, mai ales dacă la aceasta se asociază și un nivel scăzut de precipitații din timpul iernii.

Primăvara, pe măsură ce înaintează în vegetație, cerințele grâului față de umiditate cresc. Insuficiența umidității influențează negativ întregul proces de organogeneză, iar în final asupra formării organelor generative.

Seceta atmosferică și temperaturile ridicate din perioada înspicării și umplerii bobului, creează un dezechilibru fiziologic în circuitul apei în plantă (nivelul transpirației depășește nivelul absorbției), ceea ce face ca bobul să-și înceteze dezvoltarea, să-și reducă greutatea, rămânând șiștave.

Reducerea fenomenului de „șiștăvire a grâului” care apare mai ales în zonele cu climat secetos, se poate realiza prin introducerea în cultură de soiuri precoce, care ajung la maturitate înainte de apariția condițiilor nefavorabile.

Solurile lutoase și lutoargiloase, cu fertilitate naturală ridicată sunt cele mai potrivite pentru cultura grâului. Solurile cu exces de umiditate sau cele ușoare, foarte permeabile, nu sunt potrivite pentru grâu. Limitele optime de pH sunt de 6-7,5, iar în condițiile solurilor mai acide sau alcaline se impune lucrarea de cercetare a pH-ului prin amendare.Din punct de vedere al tipului de sol, grâul realizează cele mai mari producții pe solurile cernoziomice și brun roșcate.

CAPITOLUL II

Tehnologia de cultivare a grâului

2.1 [NUME_REDACTAT] este pretențios față de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrățească și să se călească pentru a rezista peste iarnă, în plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului și de absorbție a substanțelor nutritive din sol.

Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanțe nutritive, permit lucrarea devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitrați, să se așeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunțite și încorporate resturile vegetale.

Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte: mazărea, fasolea, borceagul, răpită de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră, cartoful timpuriu și de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante, cultivate pe suprafețe restrânse: muștarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânță, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul.

Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor și deci a zonelor foarte favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepțională deoarece, după recoltare, solul rămâne bogat în azot și cu umiditate suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După mazăre, nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale care să îngreuneze lucrarea solului..
Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca și mazărea. Lasă solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează mai greu și arătura poate ieși mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreținere au fost corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.

Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare excepțională pentru grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul a fost cultivat pe suprafețe restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creșterii animalelor în exploatațiile agricole mici și mijlocii a condus la extinderea firească a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După recoltare, terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogățit în azot și cu umiditate suficientă, astfel încât se lucrează în condiții foarte bune.

Rapiță de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca și mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanțe nutritive. Arealul său de cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare, terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă și îmbogățit cu o cantitate mare de masă organică (rădăcini + miriște). Prin recoltarea timpurie și lucrarea devreme a solului, sunt create condiții favorabile pentru descompunerea substanțelor organice și pentru acumularea nitraților.

Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul țării și este o premergătoare aproape la fel de bună ca și răpită, cu condiția respectării unei tehnologii foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată atenția cuvenită combaterii buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o plantă care luptă slab cu buruienile. De asemenea, după recoltarea inului solul rămâne destul de uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu protejează suprafața solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus, terenul trebuie foarte bine curățat de resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece acestea pot crea unele dificultăți la pregătirea terenului și semănatul grâului.

Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede și răcoroase, oferă aceleași avantaje și pune aceleași probleme ca și inul pentru ulei.
Cartoful, timpuriu și de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu, lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate, în mod frecvent însă, după recoltarea cartofului, suprafețele respective sunt destinate pentru culturi succesive.

Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte bună pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol rămâne o cantitate mare de masa organică, sub formă de rădăcini și frunze. O deficiență o reprezintă faptul că lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele probleme la efectuarea lucrărilor solului.

Trifoiul roșu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele umede, cu condiția ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne bogat în azot și masă organică, structurat, permeabil. Rotația grâu + trifoi cultură ascunsă – trifoi – grâu are tradiție în multe zone agricole ale țării (îndeosebi în zona colinară) și dă foarte bune rezultate.

Trebuie menționat că în agricultura României se pot însuma anual peste  250 – 300 mii hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar reprezenta 12 – 20% din suprafața totală cultivată cu grâu. în practică însă, din diferite motive (imposibilitatea pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau a dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive), rareori se seamănă mai mult de 150 – 200 mii hectare de grâu, după premergătoare foarte favorabile.

Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea, menționăm: soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea-soarelui, porumbul pentru boabe și pentru siloz, cânepa pentru sămânță. Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 – 15 septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puțin 2-3 săptămâni până la semănatul grâului.

Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiția să fie semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetație, recoltate în prima jumătate a lunii septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate și bine încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiții, soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe terenurile cultivate cu soia și foarte bine întreținute, arătura poate fi înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.

Sfecla pentru zahăr (și pentru furaj).Este o premergătoare bună pentru grâu, cu condiția să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în elemente nutritive care provin din îngrășămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent, recoltarea prea târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat. Dacă sunt respectate condițiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte favorabilă pentru grâu. Și în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.

Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă decât porumbul, deoarece lasă solul uscat și sărac în substanțe nutritive, oferă avantajul că se recoltează la sfârșit de august-început de septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultivă pe suprafețe mari în zonele foarte favorabile și favorabile de cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atenție mărunțirii și încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de sărăcit în elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrășămintelor, prin care este favorizată și descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.

Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de o parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale și uneori cu multe buruieni, în condițiile din România, este inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafețelor mari care se cultivă cu aceste plante, precum și datorită faptului că zonele importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea anumitor condiții care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetație, prin comparație cu potențialul termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură adâncă de toamnă; administrarea la porumb, în optim, a îngrășămintelor, organice și minerale; combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat și bine de resturile vegetale.

O serie de restricții limitează amplasarea grâului după porumb, în primul rând, grâul este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de Atrazin; ca atare, în succesiunea porumb-grâu, se recomandă să nu fie depășită doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună și deosebit de păgubitoare ambelor culturi.

Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă și elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea recoltându-se și destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor și dăunătorilor comuni, nici după lucerna sau pajiști semănate, culturi care lăstăresc puternic după desființare și care lasă solul uscat.

Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani și numai la culturile destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafețele destinate producerii de sămânță sau pe terenurile infestate puternic cu boli. Trebuie menționat că în toamnele foarte secetoase (frecvente în România), adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate inițial.

Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative: îmburuienarea terenului cu buruieni; înmulțirea bolilor și a dăunătorilor; acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător.

Dintre boli, se menționează: fuzarioza, mălura, tăciunele, fǎinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos, ploșnițele, viermele roșu al paiului, viermii sârmă .
În situațiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu, este bine ca premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul favorabil al acesteia menținându-se și în anul al doilea de grâu. Oricum, în asemenea situații este obligatorie o foarte bună disciplină a înlăturării paielor, care reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a agenților patogeni.

La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece se recoltează timpuriu și lasă solul curat de resturi vegetale și de buruieni și într-o stare bună de fertilitate. ([NUME_REDACTAT], 2008)

[13] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/3%E2%80%8E/6

2.2 [NUME_REDACTAT] este cunoscut ca o plantă care reacționează foarte bine la aplicarea îngrășămintelor minerale și organice, deși consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: 2,3 – 3,3 kg N, 1,1 – 1,8 kg P2O5, 1,9 – 3,7 K2O/100 kg boabe + paiele aferente. (după Gh. Bâlteanu, 1991)

Totuși, grâul este pretențios la îngrășare din cauza anumitor particularități; în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol și are o putere mică de solubilizare și absorbție a elementelor nutritive din rezerva solului, în plus, consumul maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului și până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din fosfor și peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziție cantitățile necesare de elemente nutritive și în forme ușor accesibile.

2.2.1 Îngrășămintele minerale

Azotul este principalul element nutritiv care trebuie administrat pe solurile din România.
Azotul influențează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante viguroase, mai înalte, bine înfrățite, cu frunze late, de culoare verde-închis, favorizează procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producție (elementele productivității), conținutul boabelor în substanțe proteice.

Insuficiența azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare verde-gălbuie, care produc puțin. Excesul de azot determină dezvoltarea vegetativă prea puternică, înfrățirea este exagerată, culturile fiind predispuse la cădere, au un consum mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare și ale paiului, crește pericolul de șiștăvire prin întârzierea vegetației.

Grâul absoarbe azot atât din îngrășăminte le minerale aplicate, cât și din rezervele solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanțelor organice.
Se consideră că pentru recolte de până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbția azotului se încheie, de obicei la înflorit, iar pentru recolte mai mari, absorbția azotului se prelungește până în faza de umplere a bobului.

Trebuie subliniat că, în condițiile în care fosforul și potasiul sunt în cantitate suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriției cu azot.

Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot și la fracționarea acestora trebuie să se țină cont de: cerințele plantelor de grâu pe faze de vegetație, cantitatea de azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetației, mobilitatea azotului în sol și pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitații.

La îngrășarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade.

Prima este toamna (înainte de semănat și la începutul vegetației), când azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înfrățire și până la intrarea în iarnă, în condiții normale, pe terenurile agricole bine exploatate, îngrășarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară, deoarece cerințele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin descompunerea substanțelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de remanenta îngrășămintelor aplicate plantei premergătoare.

A doua perioadă importantă în nutriția cu azot a grâului este la reluarea vegetației în primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea îngrășămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetației și începutul alungirii paiului (fazele de înfrățit și formarea primului internod). Momentul administrării acestei fracțiuni depinde de mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împrăștierea; în cazul administrării terestre, trebuie ca solul să fie înghețat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea suprafețelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren înghețat sau acoperit cu strat subțire de zăpadă.

În anumite situații, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei fracțiuni reduse de azot, prin care se urmărește să se acopere cerințele în azot până la înspicat-înflorit.
În sfârșit, o aplicare târzie în fazele de înspicat și până la înflorit, urmărește creșterea conținutului boabelor în azot și proteină. Trebuie menționat că, după cercetări mai noi, prin aplicările târzii de azot sunt influențate, în primul rând, calitățile furajere ale boabelor de grâu și mai puțin însușirile de panificație.

Aceasta este fracționarea optimă a dozelor de îngrășăminte cu azot, greu de realizat actualmente în condițiile din țara noastră deoarece: ultimele două fracțiuni sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile îngrășămintele necesare; la fracțiunile târzii insuficiența apei (seceta) întârzie absorbția azotului, acesta dizolvându-se și fiind absorbit prea târziu pentru a mai putea fi utilizat de către plante.

Stabilirea dozelor de îngrășăminte cu azot este o problemă de bilanț la întocmirea căruia trebuie să se țină seama de conținutul solului în azot total și în forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetației și care depinde, la rândul lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrășare aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea azotului în sol și pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitații; soiul cultivat, și în primul rând rezistența sa la cădere și boli; asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitații, regimul precipitațiilor, aportul freatic, posibilitatea aplicării udărilor); producția scontată a se obține și consumul specific.

Pentru condițiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este cuprinsă între 50 și 160 kg/ha; pe terenurile agricole bine cultivate și după premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngrășăminte cu azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o leguminoasă. Dacă, totuși, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea totală (circa 30 – 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele cu recoltare târzie. Restul de 40 – 80 kg N/ha se administrează la sfârșitul iernii sau la desprimăvărare. In anumite situații (condiții de irigare, zonă ceva mai umedă), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 – 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea paiului.

Mărimea dozei din primăvară se stabilește în funcție de mersul vremii în iarnă și la desprimăvărare (levigare, mineralizare), de conținutul în azot al solului în momentul desprimăvărării și de starea de vegetație a culturii. Ca urmare, în primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în funcție de toate aceste elemente, inclusiv în funcție de recolta scontată a se obține.

Azotul poate fi administrat și sub formă de îngrășăminte lichide (după recomandările ICCPT. Fundulea). Îngrășămintele lichide cu azot de tipul A.300 se administrează în concentrație de 100% produs comercial, înainte de semănat, după semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrășăminte pot fi aplicate concomitent cu erbicidarea, în doze de până la 15 kg N/ha, în concentrație de maximum 20% produs comercial. In acest mod se pot efectua îngrășările târzii, inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea ploșnițelor și a bolilor foliare.

Fosforul. Alături de azot, îngrășarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol din țara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficiența fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetației, plantele tinere de grâu absorb fosforul ușor solubil din îngrășăminte și abia mai târziu au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul azotului, îmbunătățește rezistența la iernare, cădere și boli, favorizează dezvoltarea sistemului radicular și înfrățirea, îmbunătățește calitatea recoltei, grăbește maturitatea.

La stabilirea dozelor de fosfor se ține cont de conținutul solului în fosfor mobil, îngrășarea cu gunoi de grajd, producția scontată și consumul specific. Formula de calculare a dozelor este următoarea: DP= 15xRs- Pgg, în care: DP este doza de fosfor, în kg P2O5/ha; Rs – recolta scontată, în t/ha; Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoi de grajd, dacă acesta a fost administrat direct grâului și 0,8 kg P2O5/t de gunoi, dacă a fost aplicat la planta premergătoare. Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 – 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puțin de 5 mg P2O5/100 g sol.

Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 și 320 kg/ha, fosforul fiind încorporat în mod obișnuit sub arătură. Sub formă de îngrășăminte complexe, fosforul se poate administra și la patul germinativ.

Potasiul. îngrășarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează sinteza glucidelor, sporește rezistența la ger, cădere și boli. Insuficiența potasiului determină încetinirea creșterii, scurtarea internodiilor, cioroză, necroza marginală a frunzelor.
În situațiile în care compoziția chimică a solului impune, se pot aplica 40 – 80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de îngrășăminte complexe, Ia pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obține producții mari, se apreciază că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol.

2.2.2 Îngrășămintele organice

Cele obișnuit folosite: gunoiul de grajd semifermentat și mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste îngrășăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul remanent.

Administrarea îngrășămintelor organice este importantă îndeosebi pe solurile argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum și pe solurile erodate sau prea ușoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătățesc proprietățile fizice, chimice și biologice ale solului.

Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de  15-20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăși 1.500 kg boabe/ha.

Împrăștierea îngrășămintelor organice este o operațiune destul de costisitoare; ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploatațiile agricole care dispun de gunoi de grajd și care folosesc, deci, o sursă proprie (și convenabilă sub aspect economic) de substanțe fertilizante.

Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 și cu un grad de saturație în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit). Împrăștierea foarte uniformă și amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiții esențiale pentru reușita amendării. ([NUME_REDACTAT], 2008)

[14] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/3%E2%80%8E/7

2.3 Lucrările solului

Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul semănatului depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu în toamnă și, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă.

Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei și până la semănat, a condițiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârșitul verii și începutul toamnei) și a suprafețelor mari care trebuie pregătite și semănate într-un interval relativ scurt de timp.

Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafața nu foarte mărunțită, dar fără bulgări în sol, așezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune condiții.

În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o lucrare de dezmiriștit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult l – 2 zile întârziere). Prin această lucrare se urmărește mărunțirea resturilor vegetale și amestecarea lor cu solul, afânarea stratului superficial al solului pentru a împiedica pierderea apei prin evaporație, distrugerea buruienilor existente și crearea condițiilor favorabile pentru germinarea semințelor de buruieni aflate în sol și a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie cu efectuarea lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se întărește și de multe ori nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică pierderile de apă prin evaporație din cauza suprafeței bulgăroase a arăturii și apar dificultăți la lucrările ulterioare ale solului.

În continuare, solul se ară imediat, la 20 – 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare; pierderea rapidă a umidității din solul care nu mai este protejat de plante; solul se întărește și nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării arăturii conduce la scăderi progresive de recoltă.

În situațiile în care solul este prea uscat și nu se poate ara imediat sau prin arătură se scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriștit și se așteaptă căderea unor precipitații ceva mai importante, care să îmbunătățească condițiile de umiditate din sol și care să permită o arătură de calitate. Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită în câmp, în funcție de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriștea și buruienile) și fără a scoate bulgări, în condițiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 – 20 cm adâncime.

Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile repetate cu tractorul (pentru lucrările de îngrijire din timpul vegetației și la recoltare). Dezvoltarea sistemului radicular al plantelor de grâu și pătrunderea rădăcinilor în profunzime sunt favorizate de afânarea adâncă a solului; ca o consecință, gradul de compactare a solului influențează în mare măsură dezvoltarea în ansamblu a plantelor și formarea componentelor de producție .

Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunțirea bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările sunt efectuate la noi, cel mai adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți reglabili și lamă nivelatoare. Se recomandă ca primele lucrări să fie făcute perpendicular sau oblic față de direcția arăturii, pentru a asigura nivelarea terenului.

Figura 6

Pregătirea patului germinativ

http://www.agrinet.ro/content.jsp?page=920&language=1

Pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin lucrări superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă și lamă nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această ultimă lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcția de semănat. Trebuie să se urmărească realizarea unei suprafețe nivelate, curate de buruieni, afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea mărunțită, și ceva mai tasată sub adâncimea de semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre semințele în curs de germinare).
Prezența bulgărașilor este importantă deoarece: protejează suprafața solului pe timpul iernii, prin reținerea zăpezii și reducerea eroziunii eoliene; diminuează compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în precipitații.

După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi de toamnă, soia). Este necesară curățirea cât mai bună a terenului de resturi vegetale, urmată de discuiri repetate (1-2 lucrări) pentru mărunțirea resturilor de plante și a buruienilor.

Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 – 25 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără însă a scoate bulgari; până la semănat ar trebui să rămână cel puțin 2-3 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură să se așeze.

În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri, combinatoare) pentru mǎrunțire, nivelare și pregătirea patului germinativ.
Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate), arătura poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie; această lucrare permite mobilizarea solului până la 12 – 16 cm adâncime, realizându-se, concomitent, și încorporarea îngrășămintelor minerale și, eventual, a resturilor vegetale, bine mărunțite anterior. În continuare, se fac lucrări de întreținere a arăturii și pregătirea patului germinativ (cu grapa sau combinatorul), conform celor prezentate anterior. Aceeași tehnologie se recomandă în toamnele secetoase, atunci când solul este foarte uscat și nu se poate ara sau prin arătură ar rezulta bulgări greu de mărunțit.

Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii și pentru a nu întârzia semănatul grâului. Se obține o viteză mare de lucrare a solului, acesta se așează mai repede ca după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia este de 0,3 până la 0,5 pentru forța de muncă și de 11 – 14 l motorină/ha. Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia, sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după floarea-soarelui sau după porumb (rămân cantități mari de resturi vegetale). ([NUME_REDACTAT], 2008)

[15] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/3%E2%80%8E/9

2.4 Sămânța și semănatul

Sămânța de grâu destinată semănatului trebuie să aparțină unui soi zonat, să provină din culturi special destinate producerii de sămânță (loturi semincere), din categoriile biologice „sămânță certificată a primei și celei de-a doua înmulțiri”, să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% și MMB cât mai mare.

Tratarea semințelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se pot diferenția în funcție de agentul patogen și de modalitatea de infestare. In prezent, atât împotriva agenților patogeni transmisibili prin sămânța, cu spori pe tegumentul seminței, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) și fuzarioza (Fusarium spp.), cât și în cazul agenților patogeni cu spori în interiorul bobului, cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se recomandă tratamente cu preparate pe bază de carboxin (Vitavax 200, 2,0 l/t de sămânță), oxichinoleat de cupru (Quinolate 15 PUS, 2 kg/t de sămânță) sau prochloraz + carbendazin (Prelude SP, 2,0 kg/t de sămânță).

Pentru agenții patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună, fuzarioza și mălura pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea semințelor înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea grâului pe același teren.

Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu), unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă (Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă tratarea semințelor cu preparate insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl + thiuram (Tirametox, 3,0 kg/t de sămânță), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan (Chinodintox PTS,  2,5 Kg/t sămânță) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt controlate astfel bolile transmise prin sămânță și dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul ghebos, viermii sârmă, muștele cerealelor).

Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se cu mare atenție amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânța.

Epoca de semănat a grâului se stabilește astfel încât, până la venirea iernii să rămână 40 – 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze 450 – 500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 – 3 frați și 3 – 4 frunze (fără ca frații să fie prea dezvoltați).

Dacă se întârzie semănatul față de perioada optimă recomandată, plantele răsar târziu, nu înfrățesc, intră în iarnă neînfrățite și necălite, fiind sensibile la ger, primăvara lanul va avea o densitate mică și se îmburuienează mai ușor, vegetația se întârzie și se prelungește spre vară, apare pericolul de șiștăvire a boabelor. De asemenea, boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute; aceeași sensibilitate manifestă plăntuțele răsărite dar neînfrățite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.

Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic, sunt expuse încă de la începutul vegetației atacului de dăunători (afide, muște) și boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele să fie sensibile la ger și asfixiere pe timpul iernii; în primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere și sensibile la boli, boabele rămân mici datorită densității exagerate.

Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în România este l – 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest și [NUME_REDACTAT], intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie – 10 octombrie; pentru zona colinară, nordul țării și depresiunile intramontane, se recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie – 5 octombrie.

Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la recoltare, o densitate de 500 – 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie să fie semănate 450 – 600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de semănat se stabilește în funcție de capacitatea de înfrățire a soiului, data semănatului (față de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ, umiditatea solului (asigurarea umidității pentru un răsărit rapid). De asemenea, trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiții bune de semănat, de 85-95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în câmp depinde în cea mai mare măsură de: tratamentele efectuate la sămânță; starea solului la semănat, sub aspectul asigurării umidității și a calității patului germinativ, și care depinde, la rândul său de utilajele cu care s-a lucrat .

Grâul are capacitatea ca, prin înfrățire să-și corecteze, între anumite limite, densitățile nefavorabile. In asemenea situații, administrarea îngrășămintelor în primăvară, în doze ceva mai ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă și productivitatea plantelor existente; prin administrarea de îngrășăminte se urmărește să se asigure o nutriție foarte bună a plantelor pentru ca numărul mic de frați și spice la m2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu MMB cât mai ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie efectuată cu mai mare atenție în culturile rare, pentru a elimina, pe cât posibil, concurența buruienilor.

La densități de semănat prea mari, consumurile de sămânță sunt exagerate, costisitoare și nejustificate, concurența dintre plante este prea puternică, apare pericolul căderii și se amplifică atacul de boli.

În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum și în toamnele foarte secetoase sau în situația când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări densitatea până la 700 boabe germinabile/m2. Trebuie reținut, însă. că erorile tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parțial, prin mărirea densității de semănat.

Cantitatea de sămânță la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul (pe baza densității stabilite și a indicilor de calitate a seminței) este cuprinsă, de regulă, între 200 și 250 kg sămânță/ha.

Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură, soi, mărimea seminței, data semănatului (față de epoca recomandată), în condițiile din România, grâul este semănat Ia 4 – 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate suficientă și textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafață este ceva mai dificilă; pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafață și textură mai ușoară, precum și în cazul semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 -6 cm.

Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neașezat suficient după arat datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent, prea adânc; consecințele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să înfrățească și să se pregătească pentru iarnă, sau grâul înfrățește târziu și puțin.

În legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România există în cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41) care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri, adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4 cm și foarte uniformă, pentru a asigura străbaterea tuturor germenilor până la suprafață.

Distanțele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 și 18 cm, fără a rezulta diferențe importante de producție. Ca atare, distanța dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcție de mașinile de semănat aflate la dispoziție, în România grâul este semănat, în mod obișnuit, la 12,5 cm (distanța pentru care sunt construite semănătorile universale existente mai frecvent în dotare).

In anumite situații (culturi semincere) se recomandă distanțe de semănat ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrățitul și a asigura înmulțirea mai rapidă a seminței.

O metodă de semănat mult extinsă în țările cu tradiție în cultura grâului este semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafețe în creștere în România, a apărut din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrărilor de împrăștiere a îngrășămintelor, de combatere a bolilor și dăunătorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru prevenirea căderii), în mod foarte precis, ca uniformitate de împrăștiere, până în faze de vegetație mai avansate (chiar până la începutul formării boabelor). Trebuie reținut că în tehnologiile intensive se poate ajunge până la 5 – 8 treceri în cursul perioadei de vegetație, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire.

Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema poate fi adaptată de fiecare agricultor la setul de mașini agricole pe care îl au la dispoziție; și anume, la semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obținute prin închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roților tractorului; lățimea unei cărări corespunde cu lățimea pneurilor tractorului (de regulă, este suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătorii), iar distanța dintre două cărări este egală cu ecartamentul roților tractorului și al mașinilor cu care se vor face diferitele lucrări de îngrijire în vegetație. Distanța dintre perechile de cărări trebuie să corespundă cu lățimea de lucru a mașinilor cu care se fac tratamentele.

Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetație cu mijloace „avio” (și se prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la semănat, urme de orientare, de 30 – 40 cm (două tuburi de la semănătoare suprimate), urme care sunt vizibile până în faze mai avansate de dezvoltare a plantelor; distanța dintre două urme va fi egală cu lățimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru aplicarea tratamentelor.

2.5 Lucrările de îngrijire

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilǎ, deosebit de rentabilă sub aspectul consumului de forță de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului și numărul acestora depinde de foarte mulți factori (calitatea patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă și starea de vegetație la desprimăvărare; mersul vremii și al vegetației în primăvară; rezerva de buruieni, infestarea cu boli și dăunători; dotarea tehnică, posibilitățile materiale și calificarea cultivatorilor). Sunt situații în care sunt necesare sau sunt efectuate numai l – 2 lucrări de îngrijire și sunt situații în care sunt efectuate foarte multe lucrări (7-8 treceri).

Figura 7

Tavălugitul semanaturilor

http://www.roinno.ro/poze_fise/1724-picture6%20061.jpg

Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca necesar atunci când s-a semănat în sol afânat și mai uscat, și se face cu scopul de a pune sămânța în contact cu solul și de a favoriza, astfel, absorbția apei.

Controlul culturilor pe timpul iernii și eliminarea apei pe porțiunile depresionare sau microdepresionare sunt operațiuni de bună gospodărire, care se fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.

Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situații extreme când, din cauza alternanței temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt descălțate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare ofilirea și uscarea plantelor de grâu, parțial dezrădăcinate; fenomenul este mai frecvent pe solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situația o impune, lucrarea de tăvălugii trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor și a nodului de înfrățire la sol, dar fără a tasa suprafața solului.

Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din tehnologia clasică de cultivare, în prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată, deși continuă să fie efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi. în majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de grăpat a semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesară, iar consecințele negative sunt, adesea, importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul, încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.

2.6 Combaterea buruienilor

Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului. Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenței buruienilor sunt, în mod obișnuit, de 10 – 20%, dar pot ajunge în situații extreme până la 60 – 70%. Ca urmare, reducerea rezervei de buruieni și împiedicarea apariției acestora în culturile de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotație, lucrările solului, semănatul în epoca și cu densitatea optimă, combatere chimică.

În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie. Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condițiile din țara noastră; speciile mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.

Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să se administreze preparate care conțin acidul 2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 i/ha). Administrarea se face primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrățit și până la formarea primului internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă; temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniștită, fără vânt, timpul călduros și luminos. Cu bune rezultate se pot folosi și preparate conținând MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-4 l/ha).

Alături de dicotiledonate menționate, în culturile de grâu apar și specii de buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M. inodora, Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum ssp. În asemenea situații, se recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de 2,4-D + dicamba ([NUME_REDACTAT], 2 l/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25 g/ha), triasulfuron + 2,4-D (Longran 60 WP, l l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amido-sulfuron (Grodyl, 20-40 g/ha).
Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate speciile Galium aparine și Galeopsis tetrahit, pentru combaterea cărora se recomandă preparatele conținând fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 + [NUME_REDACTAT], 0,6 + 2,0 l/ha) sau 2,4-D + dicamba ([NUME_REDACTAT], l l/ha).

Administrarea acestor preparate se face în aceleași faze de vegetație ale grâului și ale buruienilor menționate mai sus, tratamentele putând începe mai devreme, când temperatura a depășit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicării erbicidelor până la formarea celui de-al doilea internod poate determina apariția unor efecte fitotoxice la grâu.

Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în anumite zone limitate din România. Speciile respective: Apera spica venii (iarba vântului) și Avena fatua (odosul) găsesc condiții favorabile de 'dezvoltare în zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.

Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicide pe bază de tralkoxidim (Grasp CE, 2 – 2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8 – 1,0 l/ha), diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5 l/ha), aplicate primăvara, când buruiana are l – 3 frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de semănat și încorporat în sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3-5 kg/ha), aplicat fie toamna, imediat după semănat sau după răsărit, sau primăvara în faza de l – 3 frunze ale buruienii.

Pentru combaterea odosului se recomandă preparatele pe bază de trialat, aplicate înainte de semănat, cu încorporare cu grapa cu colți la 2 – 4 cm adâncime, sau preparatele Puma S sau Grasp, aplicate după recomandările prezentate la iarba vântului.
În mod obișnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate și monocotiletonate se efectuează combinat (de exemplu, Grasp + [NUME_REDACTAT], 20 g + 2,5 l/ha sau Puma S + [NUME_REDACTAT], 0,8-1,0 + 2,0 l/ha).

2.7 Combaterea dăunătorilor

Figura 8

Combaterea dăunătorilor

http://www.seminteplante.ro/100-category/combaterea-daunatorilor.jpg

Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri preventive și curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate și, de asemenea, se tratează sămânța înainte de semănat, în cazuri extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC , 2,5 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare (PED) este de 5% plante atacate.

Împotriva ploșnițelor cerealelor (Eurygaster spp. și Aelia spp.) se efectuează tratamente împotriva adulților hibernanți, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2 și numai după ce peste 80% din populația de ploșnițe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura depășește 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3 larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de maximum 7-10 zile, daca după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (l larvă/m2pentru culturile semincere).

Se recomandă folosirea insecticidelor conținând triclorfon (Onefon 90 PS, 1,2 kg/ha), dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3 l/ha), alfametrin (Fastac 10, 150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha).

Viermele roșu al paiului (Haplodiplozis marginala), este un dăunător periculos, a cărui prezență este semnalată mai frecvent pe terenurile grele, argiloase din județele Argeș, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmbovița, Olt; se recomandă evitarea monoculturii și recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5-6 larve/plantă, se fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulților și de apariție a larvelor, cu preparatele menționate la combaterea ploșnițelor.

Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în ultimele decenii în culturile de grâu din țara noastră se combate prin tratamente repetate, împotriva adulților și a larvelor. Adulții apar atunci când temperatura trece de 9 – 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este de 10 adulți hibernanți/m2 și de 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre. Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat, deltametrin, lambda-cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).

Cărăbușeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la apariția adulților (sfârșit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m, folosind aceleași preparate recomandate pentru combaterea ploșnițelor.
Muștele cerealelor (musca neagră – Oscineila frit; musca de Hessa -Mayetiola destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel mai păgubitor prin larve, mai ales în situațiile în care grâul a fost semănat timpuriu și toamna este lungă și călduroasă. Foarte importante sunt măsurile preventive, precum și tratamentele la sămânță.

Șoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%, administrată sub formă de momeli.

2.8 Combaterea bolilor

Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor preventive cu cele curative (combatere integrată).

Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi în perioada creșterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă și cu nebulozitate ridicată.

Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea rotației, distrugerea samulastrei, asigurarea densității normale a lanului, fertilizarea echilibrată.

În cazul unui atac puternic de fǎinare, tratamentele de combatere se fac cu produse pe bază de prochoraz (Sportak 45, l l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC, O,5 l/ha), trimorfamid (Fademorf 20 EC, 2 l/ha), triadimafon (Bayleton 25 WP, O,5 kg/ha) (uftimile două preparate speciale pentru fǎinare). Pragul economic de dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrățit; 25% pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.

Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se transmite prin sol și prin sămânță și produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor și spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei semințe sănătoase, tratată înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri tolerante, respectarea rotației. Tratamentele la sămânță sunt obligatorii, dar parțial eficiente, iar tratamentele în vegetație sunt eficiente, dar costisitoare.

Înnegrirea bazei tulpinii și pătarea în ochi și îngenuncherea tulpinii (Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol, astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei, respectarea rotației, precum și îngrășarea echilibrată; în situații extreme, se recomandă tratamente cu preparate conținând benomil. 

Septoriozele (Septoria tritici și S. nodorum) este o boală care se transmite prin sămânță sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotației, aplicarea unor doze moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se recomandă tratamente la sămânță (Vitavax 75, 2,5 kg/t sămânță sau Chinodin, 2,5 kg/t sămânță), precum și tratamente în vegetație, în faza de înspicat, și apoi la un interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea fainării. Pragul economic de daunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.

Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe suprafețe mari în culturile de grâu din climatele umede, precum și unde se aplică doze mari de îngrășăminte cu azot.
Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esențială pentru evitarea căderii. De asemenea, se recomandă tratamente preventive, folosind anumite substanțe cu efect retardant (nanizant).

Cel mai frecvent sunt folosite produsele pe bază de clorură de clorcholină (Stabilan-Austria; Cycocel-Germania; CCC-Franța, Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectuează stropiri foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 – 25 cm înălțime), pe vreme liniștită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineața. Se aplică 1,6 – 2,3 l/ha preparat în 800 – 1.000 l apa, în cazul tratamentelor terestre și 300 – 400 l în cazul tratamentelor „avio”.
Prin aceste tratamente se obțin: reducerea înălțimii plantelor cu 25 – 30 cm, scurtarea și îngroșarea internodurilor bâzâie, dezvoltarea țesutului sclerenchimatic și deci mărirea rezistenței la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele plantei și ca urmare, creșterea suprafeței foliare, a numărului de boabe în spic, a MMB și a producțiilor. Se obțin culturi cu rezistență sporită la cădere și care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.

În prezent, pentru prevenirea căderii există și preparate pe bază de ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi aplicate cu bune rezultate și în faze de vegetație mai avansate.

[NUME_REDACTAT], aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au extins deși cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producției la grâu; în majoritatea zonelor de cultură a grâului căderea se petrece destul de rar, numai în anii cu primăvara și începutul verii gloioase și cu vânturi puternice, care favorizează căderea.

2.9 Recoltarea grâului

Figura 9

Irigarea culturilor de grâu

http://thumbs.dreamstime.com/z/irrigation-wheat-1734513.jpg

Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de apa al grâului este de 3.500 – 4.500 m /ha pe întreaga perioadă de vegetație și este acoperit, de obicei în proporție de 70 – 75%, din rezerva de apă a solului la semănat și din precipitațiile căzute în timpul perioadei de vegetație.

Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente, în situațiile în care solul este prea uscat și nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei udări de umezire, cu norme de 400 – 600 m3/ha. în situațiile în care pregătirea patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat și grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500 m3/ha.

Udările de primăvară se aplică în funcție de situația concretă din primăvară (apa acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitațiilor în primăvară), cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase și după ierni sărace în precipitații), înspicat-înflorit (luna mai) și la formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare folosită la grâu în țara noastră este aspersiunea.

2.10 Recoltarea grâului

Figura 10

Recoltarea grâului

http://cdn1.bihon.ro/2012/07/5seceris-600×327.jpg

Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci când boabele ajung Ia 14 – 15% umiditate; în acest stadiu mașinile de recoltat lucrează fără pierderi și boabele se pot păstra în bune condiții, fără a fi necesare operațiuni speciale de uscare. De regulă se începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din cauza suprafețelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea și a limita pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare și a evita deprecierea calității lor.
Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 -13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere și se amplifică pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5-8 zile.

Lanurile de grâu sunt recoltate, dintr-o singură trecere, cu ajutorul combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a reface reglajele combinei de 2 – 3 ori pe zi (în funcție de evoluția vremii), cu scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu combina se efectuează în condiții bune în lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate și necăzute.

În situațiile când nu sunt întrunite aceste condiții, se apelează la recoltarea divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu vindroverul Ia înălțime de 15 – 20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.

În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe teren în brazdă continuă.
Strângerea paielor și eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe și paie, care însă depinde de condițiile anului, soi, înălțimea de tăiere la recoltare ș.a. Lucrarea este foarte dificilă și destul de costisitoare; în tehnologia mai frecvent folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală și transport), aceste operațiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a grâului, față de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul și transportul boabelor.
Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru furaje, mașina pentru balotat cilindrică, mașini pentru adunat și căpițat). Ulterior paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite industrii, ca așternut sau furaj pentru animale, ca material pentru prepararea composturilor.

În multe țări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive speciale pentru tocarea paielor și împrăștierea acestora pe lățimea de lucru a combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează, fără dificultate, încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunțite, de dorit împreună cu doze moderate de îngrășăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în sol.

Arderea miriștii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) nu este justificată; această soluție este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme roșu.
Producții. Producția medie mondială la grâu a fost în ultimii ani înjur de 2.600 kg boabe/ha. Prin comparație, producția medie în Europa a fost 5.115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha în țările [NUME_REDACTAT] și 3.480 kg/ha în țările Europei de Est. Numeroase țări europene realizează peste 7.000 kg boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Irlanda, Olanda, [NUME_REDACTAT]). Prin comparație, principalele țări cultivatoare (și exportatoare) de grâu pe plan mondial (SUA, Canada, Argentina) nu depășesc producții medii de 2.240 – 2.900 kg/ha.

În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producțiile medii au oscilat, de regulă, între 1.760 kg/ha și 3.300 kg/ha, fiind supuse influenței variațiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Rețin atenția, îndeosebi, producțiile medii realizate în ultimii ani  (2.820 kg/ha), (3.301 kg/ha) și  (3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unități agricole care recoltează, în-anii favorabili, 5.000 – 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.

Clasificare stiintifica

Regn: [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT]: Triticum

CAPITOLUL III

Asolamentele grâului

3.1 Asolamentele – [NUME_REDACTAT] reprezintă împărțirea terenului în sole, pe care plantele se succed în spațiu și în timp într-o ordine bine stabilită și pe care se aplică în complex sisteme raționale de lucrări a solului, de fertilizare și de erbicidare în vederea creșteii fertilității solului, a sporirii cantitative și calitative a producțiilor agricole.

Succesiunea culturilor este o măsură agrofitotehnică cu efecte multipe asupra producției, însușirilor fizice, chimice și biologice ale solului, a combaterii buruienilor, bolilor și dăunătorilor. Ea constituie în același timp un mijloc agrotehnic deosebit de important pentru conservarea și ameliorarea solului.

Deși cunoscute aceste aspecte din cele mai vechi timpuri, pe diferite trepte de dezvoltare a agriculturii, părerile și concepțiile despre necesitatea acestei succesiuni au constituit și constituie una dintre cele mai contraversate probleme din domeniul științelor agricole.

Până la luarea în cultură, solul evoluează exclusiv sub influența condițiilor naturale. Odată intrat în procesul de producție agricolă, care se accentuează asupra fertilității solului.

Deși scrieri cu conținut informativ privind organizarea terenului pe tarlale, ca și a alternării culturilor apar cu două secole înaintea erei noastre, există puține informații cu privire la cultivarea solului spre sfârșitul comunei primitive. În schimb, primele zece secole ale erei noastre furnizează suficiente scrieri cu caracter agricol care au permis stabilirea cu precizie a evoluției în timp a sistemelor de agricultură, strâns legate de orânduirile sociale.

În comuna primitivă agricultura se practică pe suprafețe relativ mici corelate direct cu mijloacele rudimentare de producție care existau în acea epocă. Suprafața desțelenită își pierdea după un număr de ani fertilitatea ca urmare a lucrării solului foarte superficiale, dar mai ales din cauza înburuienării excesive, ca rezultat atât a modului de lucrare a solului cât și pentru faptul că se cultiva mereu aceiași plantă. Acest procedeu de a cultiva aceiași plante pe aceiași solă timp de mai mulți ani a căpătat denumirea de „monocultură”. Când producția scădea foarte mult atunci se părăseau aceste suprafețe și se defrișeau sau se desțeleneau altele cu fertilitate naturală ridicată.

Odată cu dezvoltarea uneltelor de producție și a înmulțirii populației, a apariției proprietății individuale, suprafețele cu țelină s-au micșorat. În aceste condiții a apărut nevoia reluării în cultură a terenurilor care au fost părăsite cu mai mulți ani înainte.

Suprafața luată în cultură se împărțea în mai multe sole din care unele se cultivau 8-10 ani, cu cereale în special, iar altele se lăsau necultivate o perioadă mai lungă de timp. Anual se lucra aproximativ 30-40% din suprafață, iar restul se lăsa pentru odihnă.

Terenul lăsat pentru odihnă a primit denumirea de pârloagă și era folosit fie ca pășune fie ca fâneață, iar sistemul de agricultură cu pârloagă a fost denumit și sistemul de agricultură postoral mixt și a caracterizat orânduirea sclavagistă și cea feudală.

Cerințele agroalimentare tot mai mari și reducerea considerabilă a suprafețelor libere a impus reducerea perioadei de „odihnă” a solului, a „pârloagei” la 1-2 ani. Acest mod de folosire a terenului a căpătat denumirea de sistemul de agricultură cu ogor. Câmpul era împărțit în 2-3 sole din care 1-2 erau cultivate cu cereale iar cealaltă solă rămânea necultivată. În acest fel au apărut asolamentele de 2-3 ani.

Sola neocupată cunoscută sub denumirea de ogor sterp sau „toloacă” era folosită uneori pentru pășunat începând din primăvară, se ara vara și se însemânța toamna iar cea cunoscută sub denumirea de ogor negru, se ara toamna sau primăvara timpuriu și se menținea curată de buruieni prin lucrări superficiale iar toamna se însemănța cu cereale.

Sistemul de agricultură cu ogor s-a practicat în multe părți ale globului inclusiv la noi, sub forma unor rotații bienale: 1. ogor – 2 cereale de toamnă, sau trienale: 1 ogor – 2 cereale de toamnă – 3 cereale de primăvară. Acest sistem de agricultură este un sistem extensiv, care nu asigură creșterea continuă a recoltelor, fertilitatea solului scade treptat ca o consecință în primul rând a distrugerii structurii, respectiv scăderea progresivă a conținutului de humus și calciu din sol datorită pe de o parte a lucrărilor repetate pe de altă parte datorită pășunatului ogorului sau miriștilor.

Progresele mari realizate în domeniul științei și tehnicii au adus la dezvoltarea rapidă a industriei care solicita cantități tot mai mari de materii prime. Aceste cerințe au determinat trecerea de la vechiul sistem extensiv la un sistem nou intensiv care să poată asigura necesarul de producție vegetală și animală. Acest deziderat s-a realizat prin introducerea trifoiului în asolamentul realizăndu-se asolamentul altern cunoscut și sub denumirea de „asolament” altern Norfolk.

Acest sistem de agricultură s-a introdus în Anglia, țara cea mai industrializată în acea epocă, a fost adoptat în Belgia și Olanda de unde s-a răspândit în întreaga continentul european și în America, revoluționând practic agricultura.

Elementul cel mai caracteristic al acestui sistem de agricultură este asolamentul cu alternarea culturii. Astfel în locul asolamentului trienal: 1- ogor negru; 2- cereale de toamnă; 3- cereale de primăvară, a luat naștere asolamentul: 1 – cereale de primăvară cu trifoi în cultură ascunsă; 2 – trifoi; 3 – cereale de toamnă.

Acest sistem a fost modificat prin introducerea în asolament a culturilor industriale prășitoare. Gunoiul de grajd aplicat în trecut în sola cu ogor negru se folosea la plantele prășitoare. Într-un asemenea asolament, cerealele păioase alternau odată cu trifoiul și odată cu prășitoarele. Astfel s-au pus baza agrotehnică ale asolamentului cu alternarea culturilor, denumită rotație.

Sistemul de agricultură altern astfel dezvoltat avea următoarele rotație: 1- cereale de primăvară cu trifoi; 2- trifoi; 3- grâu de toamnă; 4- prășitoare.

Asolamentul cu alternarea culturilor și-a găsit justificarea științifică în progresele chimiei agricole din sec. XVII – XIX datorate unor iluștrii cercetători precum; A. Thaer, J. Burger, J. B. Brussingault, T. Saussure, Wiegman, Polstorf, J. V. Liebig. Pe baza cercetărilor efectuate s-a constatat că plantele au cerințe diferite față de anumite substanțe nutritive, în funcție de acestea plantele cultivate pot fi împărțite în trei grupe: 1- plante mari consumatoare de azot și fosfor din care fac parte cerealele; 2- plante care consumă mari cantități de calciu și fosfor cum sunt leguminoasele și 3- plantele care consumă mult potasiu-rădăcinoasele. Așadar pentru menținerea fertilității solului era necesar ca plantele în cadrul asolamentului să aibă o asemenea succesiune, încât să nu schimbe compoziția chimică a solului, aceasta fiind baza științifică a alternării culturilor, precum și necesitatea redării solului a substanțelor care au fost ridicate cu fiecare recoltă, sub formă de îngrășăminte chimice.

Sistem de agricultură cu asolament altern a reprezentat pentru istoria o etapă importantă, progresistă care a condus la intensivizarea agriculturii. Pentru condițiile țării noastre acest tip de agricultură s-a putut aplica mai ales în regiunile umede din Transilvania. În zonele mai secetoase trifoiul a fost înlocuit cu o leguminoasă anuală, asolamentul în acest caz putând lua forma; 1- leguminoasa anuală (mazăre, fasole); 2- grâu de toamnă; 3- cereale de primăvară.

Deși acest sistem are multe avantaje din punct de vedere agrotehnic, proporția plante de cultură nu poate satisface cerințele economice. În consecință s-a modificat proporția de participare a plantelor prășitoare în structura culturilor până la o pondere de 40-50%, acestea ocupând locul ogorului.

În acest fel s-au pus bazele sistemului de agricultură convențională. Trecerea s-a făcut treptat, în țara noastră, planta care a luat locul ogorului în asolament a fost porumbul care a alternat cu cerealele păioase în rotații de 2 și 3 ani, sistemul fiind practicat mai ales la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX fiind definit de caracterul său extensiv bazat în primul rând pe folosirea metodelor tradiționale și în special pe creșterea suprafețelor cultivate.

Începând cu a doua jumătate a sec XX, dezvoltarea științei și tehnicii, a industriei corelată cu creșterea cerinței de produse agricole a adus la modififcarea caracterului extensiv al sistemului de agricultură convențională într-un caracter pregnant intensiv materializat prin îmbunătățirea stucturii culturilor odată cu creșterea suprafețelor ocupate de plante industriale: floarea soarelui, cartof, sfeclă de zahăr, etc., introducera în cultură a soiurilor și hibrizilor productivi de porumb, mai apoi acelor de floarea soarelui, folosirea pe scară largă a îngrășămintelor chimice, pesticidelor, a mecanizării și a irigațiilor.

Din referirile anterioare se poate concluziona că în contextul unei agriculturii moderne, asolamentul nu înseamnă numai repartiția și succesiunea în spațiu și timp a culturilor agricole ci și aplicarea întregului complex de măsuri agrofitotehnice cum sunt: sistemul de lucrare al solului, sistemul de aplicare al îngrășămintelor și amendamentelor, sistemul de combatere al buruienilor, bolilor și dăunătorilor, îmbunătățirea însușirilor fizice, chimice și biologice ale solului, irigații, etc. Numai interacțiunea și complementaritatea tuturor măsurilor agrofitotehnice, aplicarea lor simultană, în complex, asigură superioritatea asolamentului și evită interpretările greșite.

Sunt cunoscute în acest sens greșelile făcute prin acordarea unei atenții exagerate anumitor plante amelioratoare și extinderea asolamentului cu ierburi perene neglijăndu-se aspectul economic și condițiile pedoclimatice total diferite în diferitele regiuni ale țării. De asemenea, rezultatele obținute prin folosirea pesticidelor și îngrășămintelor au făcut ca unii cercetători să considere problema asolamentelor ce permită, elocvent fiind în acest sens cazul cercetătorului canadian R. Peterson referitor la monocultura de porumb în S.U.A.

Pe lângă avantajele sale, creșterea nivelului producțiilor și a calității acestora, agricultura convențională are și unele dezavantaje cărora inițial nu li s-a acordat suficientă atenție. S-au extins fenomene negative legate de poluarea mediului înconjurător, de degradarea și reducerea nivelului resurselor naturale, etc. Poluarea mediului se datorează în principal folosirea excesivă a îngrășămintelor chimice, pesticidelor, lucrării neraționale a solului, greșelilor de tehnica irigațiilor, etc.

În cadrul țărilor din [NUME_REDACTAT] dar și în altele s-au dezvoltat încă începând cu mijlocul secolului trecut curente și sisteme de agricultură „neconvențională” denumite generic sisteme de agricultură ecologică care înglobează în fapt mai multe tipuri de agricultură distincte cum sunt: „agricultura biodinamică”; „agricultura organică sau biologică”; „agricultura forestieră”; „agricultura naturală sau agreoecologică verde”.

Aceste sisteme de agricultură ecologică considerate după chiar științe agricole speciale interferează între ele ca metode de lucru și mijloace de producție sau financiare fiind mai mult sau mai puțin restrictive, fiind în general o alternativă a agriculturii intensive, industriale care promovează sistemele de agricultură care respectă natura, viața, sau se menține și se dezvoltă mai mult pe seama resurselor ecologice, economice și social proprii.

În prezent, pe plan mondial există o preocupare constantă a cercetării științifice și a societății în general, pentru a stabili soluții de perfecționare a actualelor sisteme de agricultură. Mai mult, începând din ultimele două decenii ale secolului trecut, diferitele curente ale biologilor și ecologiștilor conservatoriști au atras atenția economiștilor și politicienilor asupra necesității schimbării mentalității și a modurilor de exploatare practică a resurselor naturale, în deosebi a celor regenerabile, epuizarea și dispariția cărora pot pune în pericol însăși existența civilizației umane.

Crearea unor organizații și organisme la nivel internațional, acțiunile concentrate ale acestor au conștientizat necesitatea convertirii actualelor sisteme agricole, au pus bazele unor concepte noi, între acestea dezvoltarea durabilă sau sustenabilă fiind una dintre cele mai importante.

Conform dezvoltării durabile (sustenabil), aceasta semnifică menținerea proceselor ecologice esențiale și a sistemelor care susțin viața de care depind: supraviețuirea și dezvoltarea omenirii; conservarea diversității genetice; utilizarea ecocompatibilă sau sustenabilă a speciilor și ecosistemelor ce formează biosfera, sau exprimat mai plastic „dezvoltarea sustenabilă este aceea dezvoltare care îndeplinește necesitățile viitoarelor generații de a-și satisface necesitățile lor”, agricultura durabilă trebuind să fie același timp productivă, profitabilă, ecologică și să-și conserve propriile resurse.

3.2 Importanța asolamentului

Conform principiilor generale ale tuturor sistemelor de agriculură modernă, îndeosebi celui de agricultură durabilă, asolamentul este considerat pivotul central. El reprezintă una dintre cele mai importante măsuri agrotehnice de menținere și sporire a fertilității solului de luptă împotriva bolilor și dăunătorilor, de sporire a eficacității celorlate măsuri pedoameliorative și agrofitotehnice, de obținere a unor producții mari și de calitate superioară în condiții de profitabilitate. Concomitent, asolamentul contribuie la reducerea substanțelor chimice folosite în agricultură, reprezentând o importanță ecologică deosebită fiind de asemenea o măsură de bază în planificarea și organizarea activității în orice tip de exploatație agricolă.

3.3 Influența asolamentului asupra principalelor proprietăți fizice, chimice și biologice ale solului.

Modul în care asolamentul influențează însușirile solului iese mai pregnant în evidență mai ales în experiențele staționare cu asolamentul de lungă durată. Asemenea cercetări despre asolamente, sub diferitele lor aspecte sunt foarte numeroase, atât în țară cât mai ales în țările cu agicultură avansată unde acestea depășesc cu mult un secol de observații. Din motive de structurare a lucrării, vor fi amintite mai ales cercetările făcute în țara noastră.

Utilizarea unei anumite rotații a culturilor trebuie să urmărească în primul rând menținerea la un nivel înalt a potențialului de fertilitate a solului precum și îmbunătățirea condițiilor de aerație, umiditate, temperatură din sol.

Asolamentul influențează evoluția solului prin structura și succesiunea culturilor, fiecare din acestea având un efet specific direct prin resturile vegetale ce rămân în sol și indirect prin sistemele proprii de fertilizare, lucrarea și irigare a solului.

Prin structura culturilor și succesiunea lor în cadrul unui tip de asolament, în sol se acumulează o cantitate însemnată de resturi organice (rădăcini, miriște, frunze). Resturile vegetale diferă de la o cultură la alta sub aspect cantitativ și calitativ. Acest material organic suferă diferite transformări ajungându-se la forme ce intră în componența humusului. Substanța organică din sol este supusă descompunerii în funcție de condițiile pedoclimatice respective.

În tabelul 1 este redată influența plantei premergătoare asupra cantității de substanță organică (miriște + rădăcini) acumulată în sol.

Tabelul 3.3a

Influența plantei premergătoare asupra acumulării în sol a resturilor vegetale (rădăcină + miriște) la grâul cultivat pe soluri luvice, Oradea 1996 (după P. Zăhan și Gh. Bandici, 1996).

Analizând datele din tabelul 1 se constată faptul că față de monocultura de grâu, cu 1,9 t/ha substanța uscată totală acumulată în sol, cultivarea grâului după porumb sau mazăre în rotație, de 2 și respectiv 3 ani a determinat o sporire a cantității de materie organică acumulată în sol cu 15,8 – 52,65. Procentul de 14,3% reprezentat de s. u. adusă de rădăcină deși mai mic decât de cel adus de miriște, 85,7% nu este de neglijat având în vedere faptul că rădăcinele se descompun mai ușor în sol sub acțiunea microorganismelor, comparativ cu miriștea care are un conținut mai ridicat de celuloză în compoziția ei și care se descompune mai greu în sol sub acțiunea proceselor microbiologice de descompunere.

În acest sens, aerația are un rol foarte important astfel că în cazul afânării repetate a solului prin diferite lucrări se înregistrează o scădere a cantității de materie organică datorată mineralizării mai active.

Odată cu creșterea ponderii prășitoarelor în asolament se reduce conținutul în humus a solului ca urmare a mobilizării mai intense a solului sub aceste culturi, fiind favorizate și procesele de eroziune și compactare a solului. Nici acumularea unei cantități prea mari de resturi organice în sol nu aduce întotdeauna și la îmbunătățirea însușirilor fizico-chimice și deci a fertilității.Acest fenomen a fost pus în evidență în cazul culturilor repetate de porumb în care s-au introdus în sol, sub diferite forme, cantități mari de resturi organice, prin care nu numai că nu se îmbunătățesc însușirile fizico-chimice ale solului, dar se înregistrează și o scădere simțitoare a recoltei de porumb, procesele și fenomenele care se petrec în acest caz fiind mult mai complexe cum ar fi apariția aluminiului mobil în cantități mult mai mari, creșterea acidifierii solului și altele.

Referior la calitataea resturilor vegetale, folosind ca indice raportul C/N (carbon fără lignină) acesta variază destul de mult: 20,6:1 la grâu; 18,7:1 la orez; 12,0:1 la trifoi și lucernă; 9,1:1 la mazăre.

În ceea ce privește gradul de structurare a solului, știut fiind faptul că depinde în primul rând de conținutul în humus, natura și calitatea acestui fiind determinată în ceea ce privește proporția de agregate hidrostabile de care depinde în ultimă instanță calitatea structurii cunoscută și sub denumirea de „ structură stabilă”.

Atât prezența materiei organice în sol, cât și procentul agregatelor hidrostabile depind și sunt influențate nu numi de speciile de plante ci și de succesiunea acestora în cadrul unui asolament, natura și cantitățile de îngrășăminte folosite.

Grupa culturilor cu acțiune foarte favorabilă asupra structurii solului sunt amestecul de leguminoase și graminee perene, culturile leguminoase perene (lucernă, trifoi, sparcetă, ghizdei, etc.) sau culturile de graminee perene (raigras, timoftică, păiuș). Grupa culturilor cu acțiune favorabilă este alcătuită din plante cu sistem radicular fasciculat, reprezentat de cerealele păioase, iar grupa celor mai nefavorabile plante care în general degradează structura solului o reprezintă plantele prășitoare.

În condițiile preluvosolului de la Oradea, după 25 de ani de folosire a asolamentului ameliorativ cu trifoi, Domuța C. și [NUME_REDACTAT] au constatat îmbunătățirea gradului de structurare a solului comparativ cu asolamentul grâu-porumb.

Tabelul 3.3b

Influența asolamentului (1971–2004) asupra gradului de structurare a preluvosolului de la Oradea

V1 – Asolamentul grâu – porumb

V2 – Asolamentul grâu – ovăz + trifoi – trifoi – porumb – soia – floarea soarelui.

Prezența leguminoaselor conduce și la îmbunătățirea rezervei de azot din sol. Prin succesiunea culturilor cu pretenții diferite față de elemntele nutritive se asigură și o utilizare echilibrată a acestora, pa când monocultura determină epuizarea unilaterală a principalelor elemente nutitive.

Prin îmbunătățirea regimului aerohidric și a rezervei de elemente nutritive din sol se exercită o influență benefică și asupra microorganismelor aeorbe din sol, îndeosebi a celor nitrificatoare.

3.4 Influența asolamentului asupra combaterii buruienilor, bolilor și dăunătorilor.

Se apreciază că pierderile cauzate agriculturii mondiale de către dăunători, boli și buruieni reprezintă cca. 35% din recolta potențială, 816). Scăderea cantitativă a producției este deseori însoțită și de o reducere a calității acesteia.

După cum se știe, fiecare cultură sau grupe de culturi este afectată de anumite specii de buruieni, boli și dăunători. Acest lucru se explică prin faptul că buruienile, bolile și dăunătorii sunt adaptați să vegeteze în condițiile agrobiologice ale plantei cultivate și la tehnologia ce i se aplică.

3.4.1 Combaterea buruienilor

Figura 11

Combaterea buruienilor

http://agricultura-romania.ro/wp-content/uploads/2012/03/Combaterea-buruienilor-din-cultura-graului.jpg

În cadrul monoculturii și chiar și a rotației de 2 ani, reprezentându-se aceleași lucrări timp de mai mulți ani și folosind aceleași erbicide, se creează condiții favorabile pentru înmulțirea anumitor specii de buruieni, boli și dăunători. Situația se schimbă în cadrul asolamentelor cu durata de 3-6 ani, prin măsurile agrotehnice specifice ce se aplică la fiecare cultură ce urmează pe aceeași solă, încăt foarte puține buruieni, boli și dăunători mai găsesc condițiile favorabile de creștere.

Paraziții vegetali și animali sunt adaptați să trăiască pe anumite specii de plante. Frecvența atacului crește progresiv în cazul monocultuii deoarece multe boli se transmit prin acumularea în sol a inoculului unor agenți fitopatogeni periculoși, aplicarea unei rotații cu plante care nu au agenți fitopatogeni comuni, contribuie la epuizarea inoculului acestora. Dăunătorii vegetali iernează în sol in diferite stadii de dezvoltare iar prin alternarea anuală a diferitelor culturi cu paraziți specifici și cu tehnologii de cultură diferită se creează un dezechilibru în biologia paraziților sau chiar li se întrerupe ciclul biologic, reducându-se astfel gradul lor de atac în perioada următoare.

Din cercetările analizate rezultă clar că asolamentul este cea mai eficace metodă de luptă cu buruienile, bolile și dăunătorii culturilor agricole. Aplicarea pesticidelor are marele neajuns al poluării produselor și a mediului ambiant. De asemenea au apărut cazuri de rezistență unor buruieni la erbicide și a unor boli și dăunători la acțiunea unor insecto-fungicide, apariția unor boli la plante, anularea rezistenței naturale la boli a unor soiuri, distrugerea unor specii utile. Toate aceste aspecte asigură în cazul prevenirii și combaterii integrate a buruienilor, bolilor și a dăunătorilor, un loc important asolamentului în cadrul măsurilor agrofitotehnice.

Figura 12

Grau monocultura

http://www.comppil.ro/Fisiere/Imagini/img7.jpg

3.4.2 Influența asolamentului asupra celorlate măsuri agrotehnice

Intervenind direct în procesul producției agricole, omul influențează în mod nemijlocit fertilitatea solului. Fiecare măsură tehnică aplicată acționează asupra solului, atât separat, cât și în interacțiune, determinând în ansamblu un proces evoluat mai lung sau mai scurt. Dintre principalele măsuri tehnice folosite în agricultura modernă două se situează pe primul plan în ceea ce privește influența asupra fertilității solului și evoluția acestuia în perspectivă.

Aceste măsuri sunt asolamentele și îngrășămintele. Deși fiecare influențează puternic fertilitatea, acțiunea lor prezintă caracteristici ce le deosebesc esențial.

Asolamentul atentează acțiunile nefavorabile, exercitând o acțiune „tampon” asupra abuzului folosirii îngrășămintelor și influențează direct, dar în timp fertilitatea solului care are un caracter evolutiv.

Partea practică

CAPITOLUL IV: Materialul și metodele de lucru

CAPITOLUL V: Rezultatele proprii obținute în laborator

CAPITOLUL IV

Materialul și metodele de lucru

4.1 Determinările organoleptice și analize

Determinarea aspectului – prin examinarea vizuală a probei în laborator; proba fiind întinsă pe masă uniform, se examinează semințele care trebuie să fie pline, bine dezvoltate,ajunse la maturitate, sănătoase.

Determinarea culorii – se face la lumina naturală observând dacă culoarea boabelor: de exemplu trebuie să fie galben-auriu deschis față de porumb având culorile: galben, alb și roșu. Boabele își pot modifica culoarea în urma umectării cu apă, încingeri/mucegai

Determinarea mirosului – se i-au o cantitate de probă, se încălzește prin frecare în palme și se miroase imediat. Se iau 50-100g boabe, se introduc într-um pahar, se toarnă apă de 60°C peste ele, se acoperă, se lasă 2-3 minute după care aruncăm apa și mirosim.

Determinarea gustului – luăm 2-3g de boabe în gură și prin mestecație măcinăm.

Determinarea bolilor și dăunătorilor – luăm probe din magazie și le analizăm la microscop sau pe masă.

Determinările fizice: impuritățile, umiditatea, masa hectolitrică, masa o mie de boabe, sticlozitatea.

Determinarea conținutului de impurități din masa de semințe. Princpiul metodei constă în separarea impurităților prin cernere.

Determinarea umidității se realizează gravimetric, daca umiditatea este mai mare de 36%, prin uscare la etuvă la 105°C.

Determinarea masei hectolitrice reprezintă greutatea în kilograme a unui volum de boabe de 100 l și se determină cu aparate speciale (Granomat). Masa hectolitrică este influențată de umiditate, conținutul de corpuri străine, natura, forma și mărimea boabelor

Determinarea masei o mie de boabe se face conform STAS cu aparate speciale. Masa relativă a o mie de boabe reprezintă acestora exprimată în grame la umiditate, existența în momentul determinării.

Masa absolută a o mie de boabe reprezintă masa acestora exprimată în grame raportată la substanța uscată și calculată în funcție de umiditatea boabelor în momentul determinării.

Masa specifică este raportul dintre masa o mie de boabe și volumul ocupat de masa o mie de boabe. Masa o mie de boabe este influențată de compușii chimici, capacitatea boabelor, structura anatomică, maturitatea

Sticlozitatea este proprietatea de a prezenta în secțiune aspectul translucid cu lucio-sticlos. Boabele de cereale prezintă în secțiune zone mai dense, mai compacte, transparente, zone mai afânate, mai puțin compacte. Sticlozitatea boabelor apare determinarea unei compartizări mari a materiilor în bob, respectiv a unei aderențe puternice a substanței proteice la granulele de amidon. Sticlozitatea este influențată de următorii factori: Condiții pedoclimatice, recoltarea, fertilizarea utilizată, condiții de conservare, particularitățile botanice a soiurilor.

După sticlozitate grânele se împart în trei categorii:

Umiditate 14,6% (14,8%) – MH 74,8 kg/hectolitru (73,9) – Temperatura 19,5°C (19°C)

([NUME_REDACTAT] – SCDA)

4.2 Determinările fizice ale grâului

Determinările fizice ale grâului sunt următoarele:

Determinarea masei hectolitrice,

Detrminarea masei o mie de boabe,

Determinarea umidității,

Determinarea sticlozității

4.2.1 Masa hectolitrica (MH)

DEFINIȚIA. Masa hectolitrică sau masa volumetrică reprezintă masa (greutatea) exprimată în kg a unui volum de boabe de 0,1m3 (echivalent cu capacitatea de 100 litri). Această însușire prezintă importanță din următoarele motive:-pentru grâu și secară constituie parametrul principal de extracție a făinii;-constituie unul din parametrii de stabilire a prețului;-servește la estimarea cantităților de produs prin cubaj;-servește ca baza de calcul la dimensionarea celulelor de siloz.

Unul dintre indicatorii de bază, în aprecierea calității cerealelor, folosit din cele maivechi timpuri, îl constituie masa unității de volum. Ea se determină cu balanța hectolitrică,care permite stabilirea masei de cereale care ocupă un volum de 1 litru. Masa hectolitrică este influențată de o serie de factori ca:

masa specifică a cerealelor,

conținutul corpuri străine și natura lor,

elemente geometrice ale cerealelor,

coeficientul de frecare al boabelor,

umiditatea cerealelor.

Pentru determinarea masei hectolitrice se utilizează balanța hectolitrică

4.2.2 Masa a 1000 de boabe (MMB)

Masa relativă a 1000 de boabe reprezintă greutatea acestora,exprimată în g, la umiditatea existentă în momentul determinării.

Masa absolută a 1000 boabe reprezintă greutatea acestora , exprimată în g, raportată la substanța uscată ,calculate în funcție de conținutul de umiditate al boabelor în momentul analizării.

Principiul metodei: se căntărește o cantitate de semințe și apoi se numără boabele întregi, se căntărește cu precizia de 0.01 g.Din această probă se aleg boabele întregi, apoi se căntărește cu aceeași precizie restul rămas reprezintă impuritățile boabelor sparte

Masa a 1000 de boabe este influențată de condițiile pedoclimatice, de gradul de maturizare al boabelor. Valorile ridicate ale acestei caracteristici fizice indică o calitate superioaraă a boabelor.

Principiul metodei: Se căntărește o cantitate de grâu și apoi se numără boabele întregi.

Modul de lucru: Proba de analiză, care trebuie să corespundă aproximativ masei a 500 grâu, se căntărește cu precizia de 0.01g. Din această probă se aleg boabele întregi, apoi se căntărește cu aceeași precizie, restul rămas reprezentându-l impuritățile, boabelor sparte. Se scade masa acestora din masa inițială a probei luate pentru determinare. Se numără boabele întregi separate.

4.2.3 Determinarea umidității

Umiditatea este un parametru determinant pentru produsele agricole și în special pentru semințe. Pentru determinările de umiditate sunt folosite mai multe metode și aparate. Dacă de la început și pâna în prezent cea mai sigură și precisă metodă este uscarea în etuvă, metodă care datorită duratei foarte mari era inaplicabilă la recepția cerealelor, apoi cunoscutul Umidometrul.

Umiditățile maxime recomandate la acceptarea produselor agricole la recepționare sunt de 14 – 15% la cereale față de soia 12% comparativ. La semințele care depășesc acest nivel de umiditate se practică o uscare în instalații specifice numite uscătoare.

Metoda de măsurare a umidității cu granomat

Mod de lucru:

Se deschide granometrul; Se caută unde este cultura

Se pregătește într un vas proba; După care se pune proba

Se selectează măsurarea probei și se introduce în cuvă proba

Se apasă tasta de măsurare și se așteaptă afișarea rezultatului

4.2.4 Determinarea sticlozității

Sticlozitatea boabelor de grâu este proprietatea boabelor de a prezenta în secțiune aspect translucid, cu luciu sticlos. Aceasta se poate determina prin examinearea cu ochiul liber a boabelor secționate (farinotomul – fig. 13);

Principiul metodei:

Examinarea boabelor de grâu secționate sau întregi si determinarea sticlozității.

Aparatură: -balanță tehinică; -bisturiu , lamă sau farinotom bine ascuțite; -pensetă si pensulă;

Pregatirea probei pentru analiză:

Din proba de analizat obținuta prin reducerea probei de laborator conform STAS 1068-75, la o cantitate de aproximativ 100 g, se separă cu pensetă si se elimină toate impuritățile si sparturile, indiferent de mărime, reținănd numai boabele intregi.

Mod de lucru:

Examinarea cu ochiul liber: Secționarea cu farinotomul. Din proba de analizat pregătită se numară fără alegere 50 de boabe de grâu întregi, după care se examinează grupându-se astfel:

-sticloase; -partial sticloase; -fainoase;

Se numără jumătățile de bob din fiecare grup. Secționarea cu farinotomul.

Se numără boabele întregi de culoare albă iar cele mate și goale nu se eanumără.

La determinnarea sticlozității se folosește farinotomul (fig. 13)

Determinarea sticlozității prin metoda cu farinotomul

Figura 13

4.3 Determinările chimice ale grâului

Pentru determinările chimice ale grâului sunt următorii factorii:

Determinarea glutenului umed și uscat;

Determinarea indicelui de deformare;

Determinarea pH-ului.

4.3.1 Determinarea glutenului umed și uscat

Conținutul de gluten umed – este un indice calitativ important, care se determină prin îndepărtarea amidonului și a particulelor de tăărâțe dintr-o cantitate dată de șrotul de grâu, rezultă o masă elastică, compactă. Se consideră că grâul este foarte bun dacă are un conținut de gluten umed de 26% și nesatisfăcător la un conținut de gluten mai mic de 22%.

Conținutul de gluten umed al grâului din acest an, la probele analizate, nu scade decât accidental sub 22%.

Modul de lucru; Se iau 10g făină măcinată prin moara de boabe, se toarnă 5ml apă sau 5,5ml soluție salină 2%. (fig 14). Se agita 30 de secunde în agitator, pe urmă aluatul se spală 5 min cu NaCl 2% în glutomat până la dispariția amidonului (fig 15), se verifică absența amidonului cu reactivi specifici. Mingea obținută se împarte în 4 părți egale și se centrifughează 2 min. Se evaluează conținutul de gluten umed prin cântărirea la balanța de 0,01g (fig. 16).

Calculul – conținutul în gluten umed se calculează prin multiplicare.

Determinarea glutenului uscat se face prin uscarea în etuvă a aluatului obținut timp de 2h și cântărirea. ([NUME_REDACTAT], 2010)

Măcinarea boabelor de grâu, ptr obținerea celor 10g de făina/variantă probă și apoi cântărirea la balanța analitică cu precizia de 0,01g

Figura 14

Figura 15

Șrotul obținut și cântărit se pune într-o capsulă împreuna cu 5,5 ml sol salină și se fixează în agitator iar pe urma aluatul obținut se pune în glutomat la spălat până ce aluatul devine curat

4.3.2 Determinarea indicelui de deformare

Figura 16

Cântarirea și pregătirea pentru indicele de deformare

Indicele de deformare reprezintă gradul de lățire a unei sfere de gluten dintr-un anumit timp și în anumite condiții. Este măsură a calității glutenului astfel:

3-13 mm calitate superioară;

mai mic decât 3 mm – gluten puternic, neelastic;

mai mare de 18 mm – gluten lipicios, filant.

În aces an indicii de deformare nu depășesc decât în cazuri izolate 13 mm.

Valorile scăzute ale indicelui de defomare precum și rezultatele analizei corpurilor străăine, unde procentele de boabe înțepate sunt mici, ne arată că grâul din acest an nu este atacat de ploșnța cerealelor.

Modul de lucru:

Bila obținută la glutenul umed se pune pe o sticlă gradată (mm) iar dupăo oră se măsoară mărimea bilei, după o oră iar se măsoară și prin diferența între ele reprezintă deformarea aluatului.

Figura 17

Măsurarea indicelui de deformare

4.3.3 Determinarea pH-ului

Se cântăresc 20 g probă pentru analizat, se pune într-un Elenmayer, se adaugă 40 ml AD, se amestecă cu o baghetă timp de trei minute, apoi se lasă să stea si pe urmă cu pH-metru se citesc rezultatele, (fig 25)

Figura 18

Pregătirea probelor pentru analiză Deteerminarea rezultatelor cu pH-metrul

CAPITOLUL V

Rezultatele proprii obținute în laborator

Cercetările sau desfășurat la SCDA – Oradea în experiențe staționară de lungă durată. Variantele de cercetare luate în studiu sunt:

Bilanț R II – monocultură;

Bilanț R III – monocultură;

Bilanț R IV – monocultură;

Bilanț I A II – R I;

Bilanț II A II – R V;

Bilanț I A III – R III;

Bilanț II A III – R V;

Fizică A I (5) amendat + scarificat;

Fizică A I (8) amendat;

Fizică A I (9) scarificat;

Fizică A I (10) martor;

Suprafața unei variante este de 5/10m = 50m2 așezate în fâșii în trei repetiții

Determinările proprii au fost:

Analizele fizice sunt: MH, MMB, Umiditatea, Sticlozitatea;

Analizele chimice sunt: Glutenul umed și uscat, Indicele de deformare și pH-ul

Voi prezenta în acest capitol valorile proprii obținute în laborator

5.1 Caracterizarea climatică a anilor agricoli 2010-2012

după [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]: Comform măsurilor de la [NUME_REDACTAT] Oradea, anul 2012 a fost un an foarte secetos cu numai 418,9 mm cu valoarea medie multianuală de 614,6. Cele mai multe precipitații a căzut în anul 2012 luna iulie

Temperatura: Temperatura medie a anilor de studiu a fost foarte apropiat cu valorile de aproximativ 11,3°C si cu valoarea mediei multianuale de 10,4.

Umiditatea relativă a aerului: Umiditatea relativă a anilor de studiu 2010-2012 are valoarea aproximativă de 79%

Celelalte valori climatice sunt menționate în tabele: 5.1a; 5.1b; 5.1c

Tabelul 5.1a

Caracterizarea climatică a anului agricol 2010 după [NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT] 5.1b

Caracterizarea climatică a anului agricol 2011 după [NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT] 5.1c

Caracterizarea climatică a anului agricol 2012 după [NUME_REDACTAT] – [NUME_REDACTAT] precipitatiilor anilor 2010-2012 este de 753 mm

Media temperaturilor medii anuale 2010-2012 este de 10,7°C

5.2 Determinările fizice ale grâului

5.2.1 Determinarea masei hectolitrice

Cercetările efectuate au avut în studiu soiul Crișana. La determinarea masei hectolitrice se observă că din tabelul 5.2 si graficul fig 19 cele mai mari valori s-au înregistrat la variantele „Fizică A I (5)– amendat+scarificat” și „Fizică A I (8)– amendat” având aceași valoare de 78,90 (kg/hl) iar cea mai mică valoare s-a determinat la varianta „Fizică A I (10)– martor” având valoarea de 68,10, celelalte rezultate se găsesc între aceste valori.

Formula de calcul pentru determinarea masei hectolitrice

Se calculează masa hectolitrică corespunzătoare greutăților și se face media aritmetică a celor două determinări, dacă diferența dintre ele nu depășesc 0,5 kg/hl.

MH = m . x 10-3 [kg/hl]

Tabel ul 5.2.1

[NUME_REDACTAT] hectolitrice la grâu realizată la SCDA în perioada anilor de studiu

Figura 19

Datele determinării masei hectolitrice realizată la SCDA-[NUME_REDACTAT] determinarea masei hectolitrice se utilizează balanța hectolitrică sau aparatele

electronice, Granomat.

5.2.2 Determinarea masei a 1000 de boabe

La determinarea masei a 1000 de boabe se observă valorile din tabelul 5.2.2 si graficul fig 20 cea mai mare valoare s-a înregistrat la varianta „Bilanț A II – R V” având valoare de 58,40 (g) iar valoare cea mai mica s-a determinat la varianta „Bilanț A III – R V” având valoarea de 48,90, celelalte rezultate sunt menționate în tabelul 5.3

Formula de calcul pentru determinarea masei a 100 de boabe

Masa relativă a 1000 boabe se calculează cu formula:

Mr = în care:

Mr – masa probei de analiză cântărită pentru determinare, g

m – masa restului rămas după separarea semințelor întregi din proba de analiză, g

n – numărul semințelor întregi separate

Masa absolută a 1000 boabe se calculează cu formula:

Ma = în care:

Ma – masa relativă a 1000 boabe, g

U – umiditatea boabelor, %

Rezultatul se exprimă cu același număr de zecimale ca și pentru masa relativă a 1000 boabe.

Valorile rezultate se trec în tabelul 5.2.2

Tabel: 5.2.2

Determinarea masei a o mie de boabe.

Figura 20

Volorile masei a 1000 de boabe detrminate la SCDA – Oradea:

Figura 21

Valorile determinărilor de la masa hectolitrica si masa a 1000 de boabe afișate comparativ

5.2.3 Determinarea umidității

Comform valorilor din tabel și din grafice avem determinat cea mai mare valoare pentru varianta „Bilanț R III monocultură” avand 16,60% umiditate iar cele mai mici determinări înregistrate avem la variantele „Bilanț A III – R V” și „Fizică A I (10)– martor” avănd aceași valoare de 14,20% umiditate.. Celelalte rezultate se găsesc între aceste valori determinate.

Formula de calcul;

Conținutul de umiditate se calculează cu formula:

Umiditate = (%) în care:

m1 = masa fiolei cu probă, înainte de uscare în g.

m2 = masa fiolei cu probă, după uscare în g.

m = masa probei înainte de uscare, în g.

În cazul când s-a efectuat o uscare prealabilă,umiditatea inițială a materialului se calculează cu formula:

Umiditatea = (%) în care:

m3 – masa fiolei cântărite ,înainte de a fi supusă uscării prealabile,in g

m4 – masa aceleași probe,după uscare prealabilă,în g

U – umiditatea materialului după uscare prealabilă

Rezultatele celor două determinări paralele se calculează cu două zecimale, iar ca rezultat

final se ia media lor dacă diferența între ele nu depășesc 0,20 g pentru 100g produs.

În caz contrar se fac alte două determinări paralele și valorile se trec în tabelul 5.4

Tabelul 5.2.3.

Valorile determinarii umidității grâului

Figura 22

Grafica determinării umidității la grâu

.

5.2.4 Determinarea sticlozității

La determinarea sticlozității observăm în tabelul 5.2.4 cea mai mare valoare determinată este de 100% la varianta „Bilanț R II monocultură” iar valoarea cea mai mică este de 45% pe varianta „Fizică A I (10)– martor”.

Sticlozitatea se exprimă în procente și se calculează cu formula:

Sticlozitate = [%] În care:

A numărul de boabe complet sticloase

B numărul de boabe parțial sticloase

50 numărul boabelor din probă luate pentru determinare

Rezultatul se exprimă în numere întregi și valorile rezultate se trec în tabelul 5.2.4

Tabelul 5.2.4

Valorile determinării sticlozității la grâu

Reprezentarea grafică pentru determinarea sticlozității

Figura 23

Determinarea sticlozității

Figura 24

Reprezentări grafice pentru determinarile umidității în comparație cu determinările sticlozității

5.3. Determinările chimice ale grâului

5.3.1 Determinarea glutenului umed și uscat

La determinarea gluutenului umed valoarea cea mai mare este de 39,172% la varianta „Bilanț A III – R III” iar la varianta „Fizică A I (10)– martor” este înregistrat cu 23,25% cea mai mică valoare. Pentru determinarea glutenului uscat s-a determinat cea mai mare valoare la varianta „Fizică A I (5)– amendat+scarificat” fiind de 17,301 și valoarea 6,339 s-a determinat pe varianta „Fizică A I (10)– martor” fiind cea mai mică valoare. Celelalte valori se găsesc între aceste valori notate în tabelul 5.3.1

Tabelul 5.3.1

Valorile determinării glutenului umed și uscat

Valorile determinărilor sunt menționate în grafice

Figura 25

5.3.2 Determinarea indicelui de deformare

La indicele de deformare se observă ca din tabelul 5.3.2 și graficul fig 26 cele mai mare valori s-au înregistrat la mai multe variante avănd valoare de 2 mm iar cea mai mică valoare s-a determinat la varianta „Fizică A I (10)– martor” avănd o valoare de 1,5 mm. Având în vedere că după o oră avem cea mai mare deformare la variantele „Bilanț R II monocultură” și „Fizică A I (5)– amendat+scarificat” având valoarea de 4 mm. Cea mai mică valoare a fost determinată la varianta „Fizică A I (9)– scarificat” fiind de 2,4 mm deformat.

Tabelul 5.3.2

Valorile indicelor de deformare

Figura 26

Valorile indicelor de deformare în grafice

5.3.3 Determinarea pH-ului

Valorile cele mai mari înregistrate în această determinare sunt la varianta „Bilanț A III – R III” având pH-ul de 7,30 la temperatura de 18,1°C iar cea mai mică valoare s-au înregistrat la variantele „Bilanț R II monocultură”, „Bilanț R III monocultură” și „Bilanț R IV monocultură” având pH-ul de 7,12 și temperatura de 25°C. Celelalte valori sunt alături de aceste menționate și trecute în tabelul 5.3.3.

Tabelul 5.3.3

Valori pH determinate la grâu

Figura 27

Valorile pH-ului și a temperaturii redate în grafic

CONCLUZII

Cerealele reprezintă grupa fitotehnică de plante cu cel mai mare areal de răspândire în toate zonele de cultură de pe glob, implicit și din România. Ele au constituit de-a lungul timpului și vor constitui și pe viitor grupa de plante cu cea mai mare importanță pentru existența și activitatea umană.

Ceea ce numim bob sau sămânță de grâu constituie de fapt un fruct. Acest tip de fruct comun gramineelor, alcătuit dintr-o singură sămânță îmbrăcată strâns cu o membrană numită pericarp, poartă denumirea de cariopsă.

Grâul este cea mai importantă plantă cultivată, cu mare pondere alimentară.

Grâul aparține genului Triticum, clasa Monocotyledonopsida, ordinul Graminalis, familia Gramineae. [NUME_REDACTAT] cuprinde un număr mare de forme sălbatice (primitive) sau cultivate (evoluate), clasificate diferit de-a lungul timpurilor pe baza anumitor criterii. În prezent, este acceptată și utilizată mai frecvent clasificarea genetică (după numărul de cromozomi), concepută de N. VAVÎLOV (m1935) și modificată de J. MAC. KEY (în 1963).

Grâul este pretențios față de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrățească și să se călească pentru a rezista peste iarnă, în plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului și de absorbție a substanțelor nutritive din sol.

Asolamentele reprezintă împărțirea terenului în sole, pe care plantele se succed în spațiu și în timp într-o ordine bine stabilită și pe care se aplică în complex sisteme raționale de lucrări a solului, de fertilizare și de erbicidare în vederea creșteii fertilității solului, a sporirii cantitative și calitative a producțiilor agricole.

În partea practică sunt următoarele aspecte:

MH cu valoarea cea mai mare de 78,90 (kg/hl) au fost înregistrate la variantele de asolament: „Fizică A I (5)– amendat+scarificat” și „Fizică A I (8)– amendat”

MMB cu valoarea ce mai mare înregistrat cu 58,40 pentru varianta „Bilanț A II – R V”

La umiditatea valoarea cea mai marea este de 16,60% la varianta „Bilanț R III

Cea mai buna valoare determinata pentru sticlozitate este de 100% înregistrat la varianta „Bilanț R II monocultură”.

Pentru determinarea glutenului avem cea mai mare valoare de 39,172% înregistrat la varianta „Bilanț A III – R III”

Indicele de deformare cel mai mare s-a înregistrat cu 4 mm la varianta Bilanț R II monocultură.

La determinarea pH-ului s-a înregistrat valoarea de 7,30 pentru varianta

„Bilanț A III – R III„.

Media precipitatiilor anilor 2010-2012 este de 753 mm

Media temperaturilor medii anuale 2010-2012 este de 10,7°C

BIBLIOGRAFIE

[NUME_REDACTAT], Tehnologia și controlul materiilor prime vegetale, [NUME_REDACTAT]

din Oradea, 2008;

[NUME_REDACTAT] și colaboratorii, Irigarea culturilor în [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2012;

[NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], Materii prime vegetale condiționarea, păstrarea și

expertiza calității, [NUME_REDACTAT] Oradea, 2010;

[NUME_REDACTAT] cu colaboratorii, Asolamentele în [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] Oradea, 2012;

Bâltenu 2003, Fitotehnie, vol. 2. [NUME_REDACTAT], București;

[NUME_REDACTAT] Muntean și colaboratorii, Fitotehnie, [NUME_REDACTAT] Press – [NUME_REDACTAT], 2008;

[NUME_REDACTAT]. Muntean L.S., Morar G., Cernea S., Bârsan M., Pârvu M.,

1993, Bulentin, U.S.A.M.V. [NUME_REDACTAT];

Tabără V. , 2005, Fitotehnie, vol 1, Plante tehnice oleaginoase și textile,

[NUME_REDACTAT], Timișoara, vol 1 și 2;

Duda M., D. Varban și Muntean S., 2003, Fitotehnie, Îndrumător de lucrări practice,

Partea întâi, Ed. AcademicPres Cluj-Napoca.

Ceapoiu N. București 1984 – Grâul;

[link] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/0

[link] http://www.acuz.net/html/Cultura_graului.html

[link] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/3/3

[link] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/3/4

[link] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/3%E2%80%8E/6

[link] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/3%E2%80%8E/7

[link] http://www.agricultor.ro/article/36901/Graul/3%E2%80%8E/9