Inflatia Vs Somajul
UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR
FACULTATEA DE RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE
SPECIALIZAREA STATISTICĂ
LUCRARE DE LICENȚĂ
Inflație vs. Somaj.
Analiză pe piața muncii internaționale
COORDONATOR ȘTIINȚIFIC,
Lect. Univ. dr. CLAUDIA BENTOIU
ABSOLVEBNT,
ȚĂRÎNCĂ A. ROBERT IULIAN
BUCUREȘTI
2016
INTRODUCERE
Această lucrare prezintă o analiză a evoluției șomajului pe plan intern din perioada 2013-2015. Pentru a face această analiză, m-am folosit de date statistice oficiale și concrete, date ce se referă la ocuparea și evoluția ratei de ocupare a populației în putere de muncă, dar și despre rata șomajului pe acești 3 ani.
Conform datelor și pe baza informațiilor ce se găsesc în această lucrare, există trei mari probleme macroeconomice care pot influența stabilitatea unei economii naționale. Șomajul, inflația și deficitele (bugetare, comerciale). Inflația și șomajul sunt două externalități negative pe care , în mod inevitabil, le produce mecanismele economiei de piață.
Potrivit lui Philips, ratele scăzute ale șomajului sunt asociate, de regulă, cu existența perioadelor de boom economic, când cererea excesivă de muncă va determina o creștere rapidă a salariilor nonimale în economie, în timp ce ratele ridicate ale șomajului sunt asociate cu existența perioadelor de recesiune economică, când cererea scăzută de muncă va antrena o creștere mică a salariilor sau chiar o reducere a acestora.
În legătură cu descoperirea lui Philips, astăzi, o serie de economiști au puncte de vedere diferite: Paul Samuelson afirmă că relația dintre șomaj și inflație este valabilă și astăzi, astfel încât societatea va fi obligată să aleagă între inflație și șomaj; M. Friedman consideră că existența unei relații inverse între șomaj și inflație este un fenomen tranzitoriu, pe termen scurt. El consideră că această legătură descoperită de Philips nu are caracter de regulă economică. În sprijinul acestei aprecieri se aduc ca exemplu două fenomene: stagflația și slumpflația; de asemenea, există părerea că relația inflație-șomaj se manifestă pe termen lung numai dacă sporirea prețurilor se află în legătură directă cu folosirea tuturor factorilor de producție, și în primul rând a forței de muncă.
Preocupările pentru includerea în aria cercetărilor statistice a unui număr tot mai mare de fenomene sociale și economice complexe a impus îmbogățirea conținutului și perfecționarea permanent a metodelor de studiu. Volumul și structura diferitelor procese studiate sunt determinate pornind de la identificarea și măsurarea factorilor de influență, fapt ce impune continua îmbunătățire a metodelor de analiză factorială, care include și metoda indicilor statistici.
CAPITOLUL 1. INFLAȚIA
1.1 Geneza si natura inflatiei
Inflația este o componentă a mecanismului de funcționare a economiilor de piață. În ceea ce privește natura inflației, există mai multe puncte de vedere:
-în gândirea keynesiană, inflația este apreciată în legătură cu fluxurile macro economice reale. Astfel, „odată ce folosirea mâinii de lucru a ajuns să fie deplină, orice încercare de a spori în continuare invesțiile va declanșa o tendință de creștere nelimitată a prețurilor curente, oricare ar fi înclinația marginală spre consum, adică ne vom afla într-o situație de inflație autentica”;
-promotorii neoliberalismului monetarist explică inflația pe baza confruntării dintre nivelurile indicatorilor macroeconomici în expresie reală și indicatorii macroeconomici în expresie nominală. Banii au o importanță considerabilă pentru întreținerea nivelului și dinamicii indicatorilor macroeconomici nominali, dar nu și pentru cei reali. Astfel, atunci când mărimea indicatorilor nominali este mai mare decât cea a indicatorilor reali, ne aflăm într-o situație de inflație.
Pornind de la aceste puncte de vedere, specialiștii sunt de acord că inflația este un dezechilibru macroeconomic cu caracter monetar caracterizat printr-o creștere generalizată (de regulă de durată) a prețurilor și o reducere a puterii de cumpărare a unității monetare.
Creșterea generalizată și durabilă a marii majorități a prețurilor este diferențiată pe categorii de bunuri economice și servicii ale factorilor de producție (bunuri de consum, bunuri de capital, salarii, prețuri ale activelor reale, monetare, financiare). Trebuie reținut faptul că, nu orice creștere de preț înseamnă inflație. Este vorba despre o creștere anormală, permanentă, cumulativă și neuniformă a prețurilor.
Conceptul de creștere normală a prețurilor a evoluat în timp astfel:
-în anii ’50, creșterea de 1-2 % pe an a prețurilor era considerată normală, orice creștere care depășea acest inverval fiind considerată inflație;
-în anii ’60-’70 creșterea de 3-4 % pe an a prețurilor era considerată normală;
-în prezent se consideră normală o creștere de 5 % pe an a prețurilor.
1.2 Măsurarea și formele inflației
Problema măsurării inflației este o problemă dificilă și controversată. Pentru măsurarea inflației pot fi utilizați o serie de indicatori, și anume: indicele general al prețurilor (IGP), indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC), indicele costului vieții, scăderea puterii de cumpărare a banilor etc.
Deoarece indicele general al prețurilor sau deflatorul PIB (PNB) măsoară și caracterizează evoluția prețurilor bunurilor finale care se cuprind în metodologia de calcul a indicatorilor macroeconomici de rezultate PIB sau PNB, acesta nu exprimă direct rata inflației din punct de vedere al menajelor (populației). De aceea, cel mai utilizat indicator pentru măsurarea inflației este indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC). Acesta se determină pe bază unui „coș de bunuri” (materiale și servicii) de consum care cuprinde: bunuri alimentare, bunuri nealimentare (de uz curent și folosință personală – îmbrăcăminte, încălțăminte, articole de toaletă etc.), bunuri de folosință îndelungată (produse electrocasnice, automobile, locuințe etc.), precum și servicii de transport, învățământ, sănătate etc. IPC este un indicator sintetic care măsoară evoluția prețurilor bunurilor materiale și tarifelor serviciilor consumate de populație într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an.
Dacă raportăm 1 la IPC, obținem puterea de cumpărare a populației.
Aceasta exprimă cantitatea de mărfuri ce se poate cumpără cu o unitate monetară într-o anumită perioadă de timp.
Dezechilibrul pe piața monetară îmbracă mai multe forme:
a) ca ordine de mărime, dezechilibrul pe piața monetară se apreciază:
a1) în expresie absolută – ca o creștere a masei monetare peste nevoile reale ale economiei, având drept consecință deprecierea monedei naționale și creșterea generalizată a prețurilor;
a2) în expresie relativă – ca rată a inflației, unde rata inflației se calculează conform relației:
(1.1)
sau
(1.2)
b) după intensitatea ratei inflației, inflația îmbracă următoarele forme:
b1) inflația târâtoare, liniștită (moderată) – se caracterizează printr-o rată a inflației de o cifră, respectiv un ritm mediu anual de creștere a prețurilor de consum de până la 3 %. Este un fenomen care se datorează politicilor de stabilizare. Ca regulă generală, în condiții de inflație târâtoare, productivitatea factorului muncă are o dinamică superioară dinamicii salariului nominal, iar PNB (PIB real) cunoaște evoluții ascendente pe fondul unor anticipări pozitive din partea agenților economici;
b2) inflația deschisă – se caracterizează printr-o creștere generalizată a prețurilor mai mică de 10 % anual, dar superioară celei de 3 %. Atunci când este resimțită această formă de inflație, în economie se impune necesitatea adoptării unor măsuri și programe antiinflaționiste, în scopul protejării populației de unele efecte negative. Această formă de inflație este caracteristică țărilor în dezvoltare și fostelor țări aflate în procesul de tranziție la economia de piață;
b3) inflația galopantă – se caracterizează printr-o rată a inflației de două cifre, respectiv o creștere a prețurilor de consum care depășește 10 %. În aceste condiții, are loc o reducere a puterii de cumpărare a banilor, viteza de rotație a banilor se accelerează rapid, rata dobânzii crește rapid, fiind încurajate operațiunile speculative. Posesorii de monedă națională își păstrează asupra lor doar cantitate de monedă strict necesară tranzacțiilor cotidiene; sunt descurajate investițiile și încurajat procesul de economisire, economiile fiind orientate spre plasamente în active reale (case, terenuri, obiecte de artă);
b4) hiperinflația – este o formă excesivă a inflației, fiind caracterizată printr-o rată a inflației de trei cifre. În aceste condiții, cererea de monedă națională scade considerabil, iar salariul real al unei persoane se reduce.
După cel de-al doilea război mondial, hiperinflația a fost un fenomen izolat, fiind întâlnit în unele țări foste comuniste aflate în procesul tranziției la economia de piață.
b5) stagflația – caracterizează acea situație din economia unei țări concretizată într-o inflație deschisă, însoțită de stagnare economică. Rata șomajului este foarte ridicată, PNB (PIB) în termeni reali stagnează sau chiar se reduc, fapt care conduce la apariția fenomenului de recesiune în economie;
b6) slumpflația – se caracterizează printr-o scădere a PNB (PIB) real, șomaj cronic de masă și hiperinflație. Această formă a fost caracteristică țărilor dezvoltate în perioada șocului petrolier și în toate fostele țări comuniste în perioada de reformă și tranziție le economia de piață.
În legătură cu relația dintre rata inflatiei și creșterea PIB, literatura de specialitate abordează și problema creșterii economice. În acest sens, se pot contura două tipuri de creștere economică:
1) creșterea economică neinflaționistă – caracterizează acea situație în care ritmul creșterii economice depășește rata inflației. Se caracterizează printr-o rată înaltă a creșterii economice și o inflație târâtoare. Se apreciază că o creștere moderată și controlată a prețurilor impulsionează investițiile în procesele de modernizare și retehnologizare, de unde rezultă o creștere a PNB real, a producției naționale și reprezintă un factor stimulativ pentru procesul de creștere economică. Creșterea economică neinflaționistă este o formă sănătoasă de evoluție a economiei caracterizând țările dezvoltate în anii ’50- ’60;
2) creșterea economică inflaționistă – caracterizează acea situație în care rata inflației depășește ritmul creșterii economice, înregistrându-se o reducere a PNB real. Este o situație care a determinat evoluția economică a SUA în anii 1971-1980, când ritmul de creștere a PIB de 1,7% i-a corespuns o creștere a prețurilor de consum care a oscilat în intervalul 5,8-12,6%.
1.3 Indicele costului vieții – instrument de masurare a inflației
Costul vieții este o noțiune cu un conținut complex, reprezentând totalitatea cheltuielilor necesare pentru achiziționarea de către menaje a bunurilor (alimentare și nealimentare) și a serviciilor necesare asigurării traiului într-o perioadă determinată. În practică, costul vieții este cel mai frecvent utilizat în procesul de indexare a salariilor, măsurând, totodată, gradul de erodare a puterii de cumpărare a salariilor, utilizând, în acest sens, cercetarea selectivă a bugetelor de familie.
Indicele costului vieții este un indicator economic important, care reflectă un aspect esențial al nivelului de trai și calității vieții, al stării economice a unei țări. Cel mai adesea, indicele costului vieții se prezintă ca un indice al prețurilor, în special al prețurilor de consum.
În esență, indicele costului vieții măsoară o modificare a prețurilor bunurilor de consum și serviciilor din perioada curentă față de perioada de bază. Cel mai bine, el poate fi exprimat ca un indice al prețurilor și, având în vedere că se referă la costul vieții, la un standard de viață, ca un indice al prețurilor bunurilor de consum. Acesta oferă, în fapt, estimarea cea mai bună a indicelui costului vieții ca o măsură a variației relație a cheltuielilor de consum.
Pentru a răspunde cerințelor impuse de protecția socială a populației și creșterea inevitabilă a costului vieții, se impune necesitatea găsirii unor răspunsuri la câteva probleme metodologice și de principiu referitoare la modul de calcul al indicelui costului vieții. În prezent, Institutul Național de Statistică utilizează pentru calculul indicelui prețurilor de consum al populației următoarele elemente:
-un „coș” de mărfuri (alimentare și nealimentare) și servicii reprezentative, care acoperă practic toate grupele de produse; acest „coș” urmărește să caracterizeze structura consumului populației, evaluată pe baza cercetării selective a bugetelor de familie;
-se înregistrează numai prețurile pentru mărfurile efectiv vândute, respectiv tarifele pentru serviciile efectiv prestate, în câteva sute de puncte fixe de vânzare din întreaga țară;
-nu se iau în calcul autoconsumul de bunuri și servicii (utilizarea rezultatelor din producția proprie a gospodăriei familiale), precum și cheltuielile sub formă de impozite, taxe, amenzi, dobânzi plătite la credite, rate de asigurare, depuneri și dobânzi la CEC, cheltuieli de participare la jocuri de noroc etc.
Aceste aspecte prezentate mai sus ridică problema unei analize critice referitoare la volumul de cuprindere a indicatorului.
Problema stabilirii „coșului” de produse și servicii care stau la baza calculului indicelui este delicată, fie și numai dintr-un punct de vedere: nu pot fi incluse toate bunurile și serviciile, întrucât în mod obiectiv nu toate au caracter de reprezentativitate pentru consumul populației la un moment dat.
Totodată, se pun probleme legate de necesitatea asigurării comparabilității în timp a elementelor luate în calcul. Trebuie avut în vedere faptul că este posibil să apară multe produse noi, care în perioadele anterioare nu intrau în structura consumului, tot așa cum alte produse își vor diminua ponderea sau chiar vor dispărea. În acest context, trebuie analizat care poate fi procentul maxim de modificare pe care îl poate „ suporta” coșul de produse și servicii, pentru a-și păstra caracteristiticle de comparabilitate în timp.
În practica statistică, există mai multe metodologii adecvate pentru calculul IPC.
De exemplu, în Romania, indicele prețurilor bunurilor de consum se calculează conform relației:
(1.3)
Unde:
q= cantitatea de bunuri marfare;
p= prețurile unitare;
i= ponderea pe care fiecare grupă de mărfuri o deține în bugetele de familie ale salariaților, pensionarilor, etc.;
pinqin = cheltuielile de consum ale populației cu cantitățile cumpărate în perioada de bază;
pi1qin = cheltuielile de consum ale populației cu cantitățile cumpărate în perioada de bază, dar la prețurile perioadei curente;
0 = perioada de bază;
1 = perioada curentă.
Rezultatul IPC poate fi interpretat astfel: de câte ori au crescut în medie prețurile mărfurilor și tarifele serviciilor cumpărate de populație sau de câte ori au crescut cheltuielile din perioada curentă față de perioada de bază aferente aceluiași coș de mărfuri și servicii.
Indicele prețurilor de consum reprezintă principalul instrument de măsurare al inflației, deoarece calcularea acestui indice beneficiază de o bază informațională foarte largă, iar inflația este percepută de către consumatori, în primul rând, prin creșterea prețurilor bunurilor corporale și al sporirii tarifelor serviciilor.
Dacă la prima vedere indicele prețurilor de consum are doar un conținut pur statistic, de observare și calculare a evoluției prețurilor, în realitate, acesta are un pronunțat conținut social-economic.
1.4 Cauzele inflației
În prezent nu există o terorie general acceptată cu privire la cauzele inflației. Potrivit lui Paul Samuelson, „ inflația, ca și bolile, apare din motive diverse”. Anumite procese inflaționiste provin din partea cererii, altele din partea ofertei, dar o caracteristică esențială a inflațiilor moderne este aceea că odată ce s-au declanșat sunt greu de oprit. Creșterea nejustificată, fără fundament economic, a veniturilor unor categorii de agenți economici, deficitele bugetului de stat, deficitele balanțelor comerciale, creșterea costurilor, deprecierea monedei naționale și reducerea ofertei de bunuri marfare reprezintă împrejurări care pot declanșa, amplifica și întreține procesul inflaționist.
Din perspectiva proceselor care o declanșează, inflația poate fi:
-inflație prin cerere;
-inflație prin costuri;
-inflație structurală;
-inflație prin monedă.
Inflația prin cerere are la bază creșterea cererii agregate (brusc, sub formă de șoc ) în fața căreia oferta agregată rămâne indiferentă.
Cele mai importante cauze care determină excesul cererii globale (agregate) sunt:
1) creșterea înclinației spre consum și scăderea înclinației spre economisire;
2) creșterea cheltuielilor neproductive (mai ales a celor militare);
3) creșterea excesivă a salariilor fără a avea o acoperire reală în volumul de bunuri economice marfare;
4) creșterea demografică susținută.
Aceste cauze generează în economie un exces de cerere globală care, în condițiile unei oferte globale date, echilibrează piața prin creșterea prețurilor.
Inflația prin costuri, apare în situația în care costurile de producție cresc independent de cererea agregată. În condițiile confruntării cu o creștere a costurilor, firmele vor răspunde printr-o creștere a prețurilor de vânzare și o reducere a volumului activității lor economice.
Astfel, o majorare a costurilor medii și a costurilor marginale va conduce la o restrângere a ofertei agregate, aceasta deoarece, dacă prețurile factorilor de producție cresc, întreprinderile vor achiziționa cantități mai mari de factori de producție pe seama cărora se asigură oferta agregată. În această situație, PNB real scade, ceea ce conduce la ruperea echilibrului cererii agregate cu ofertă agregată.
Inflația prin costuri poate fi generată de:
-importul de materii prime la costuri ridicate în condițiile deprecierii monedei naționale;
-pierderea sau restrângerea unor piețe de desfacere;
-amortizarea accelerată, de frica uzurii morale, care nu poate fi compensată de randamentele capitatului;
-presiunea fiscală (practicarea unei politici monetare și fiscale expansive);
-revendicări din partea sindicatelor și patronatului pentru creșterea veniturilor nominale, soldate cu majorarea costurilor unitare.
Astfel, ca urmare a existenței unui proces inflaționist se impune necesitatea sporirii veniturilor. Sporirea veniturilor antrenează majorări ale costurilor unitare, care la rândul lor generează noi creșteri de prețuri. Aceste creșteri vor declanșa un nou proces inflaționist.
Inflația structurală presupune o situație gravă din economie în care cererea agregată și oferta agregată se modifică în sens contrar: ca regulă, cererea agregată crește și oferta agregată scade.
Inflația prin monedă – în legătură cu această formă de inflație, Milton Friedman (reprezentant de seama al școlii monetariste) afirmă: „Inflația este întotdeauna un fenomen monetar de care răspunzător este statul.” Concluzia lui Friedman este că pentru a controla acest fenomen, pentru a-l ține în frâu, trebuie ca emisiunea suplimentară de bani să fie efectuată în limetele ritmului de creștere a PIB pe locuitor. Această concepție a lui Friedman se înscrie în curentul monetarist al gândirii economice și explică inflația prin monedă pe baza următoarelor cauze:
1. finanțarea necontrolată, prin deficite bugetare, a cheltuielilor publice;
2. dezvoltarea exagerată a creditelor bancare după principiul creditului ieftin care ar trebui să stimuleze investițiile. Însă, dacă crește ponderea creditelor neperformante, iar investițiile nu sunt puse în funcție la timp, atunci se produce un nou pușeu inflaționist;
3. intrarea în circulație a banilor care au fost retrași din circulație prin păstrarea lor sub formă de rezervare, în special de către populație;
4. adoptarea unei politici salariale nefundamentată pe criterii economice;
5. scăderea vitezei de rotație a banilor ().
1.5 Consecințele inflației
Generată de mecanismele de funcționare ale economiei de piață, inflația are efecte ample, care diferă de la o persoană la alta, în funcție de intensitatea acesteia, de politicile economice promovate precum și de capacitatea guvernelor de a cunoaște și controla procesul inflaționist. Analiza efectelor inflației este o operațiune dificilă deoarece:
– intensitatea efectelor depinde de intensitatea inflației, de tipologia acesteia;
– efectele inflației sunt contradictorii: sub anumite aspecte ea favorizează anumiți agenți economici și îi defavorizează sub alte aspecte;
– unii agenți economici câștigă de pe urma inflației, alții pierd.
a) Consecințele asupra consumului, economisirii și investițiilor.
Ca urmare a inflației se depreciază moneda națională și se mărește ritmul cumpărării de bunuri de refugiu (bunuri de folosință îndelungată, aur etc.). Ca urmare a inflației se descurajează economisirea, consumatorii preferând satisfacțiile prezente celor viitoare. Totuși, în condiții de inflație, se produce fenomenul de economisire, dar pe termen scurt și cu caracter speculativ. Întreprinzătorii nu se lansează în proiecte de investiții ample și de lungă durată, aceștia preferând investițiile pe termen scurt și risc redus;
b) Consecințe asupra gestiunii întreprinzătorilor. În această situație:
– inflația devalorizează capitalurile;
– în condiții de inflație, se încurajează practica amortizării accelerate de teama uzurii morale și din dorința de a recupera mai rapid banii investiți;
– întreprinderile sunt tentate să se îndatoreze tot mai mult, fapt care conduce la o viteză de creștere excesivă a creditului bancar, pe baza căruia are loc un proces de autoîntreținere a inflației;
c) Consecințe asupra repartiției veniturilor.
Această consecință se află sub zodia următoarei aprecieri: „Inflația îi îmbogățește pe cei care au și îi sărăcește pe cei care nu au.” Inflația produce o diferențiere a veniturilor peste normalitate. Ca urmare, cei mai afectați de procesul inflaționist sunt cei cu venituri mici și fixe (consumatorul final va suporta toate consecințele inflației). Inflația redistribuie veniturile și avuția de la persoane cu venituri mici și cu poziții slabe în sistemul economic spre cele care dețin puterea economică și o folosesc pentru a obține venituri mari. Dar inflația nu acționează numai într-un singur sens, cel al efectelor negative, numeroși agenți economici putând obține avantaje substanțiale de pe urma inflației. În această situație se află debitorii, care, la contractarea creditelor, primesc sume ce reprezintă, în funcție de prețurile existente atunci, o anumită putere de cumpărare, iar la restituire sumele respective reprezintă, în condițiile prețurilor majorate de inflație, o putere de cumpărare mai mică.
De asemenea, de pe urma inflației câștigă agenții economici care-și convertesc disponibilitățile bănești în valută și le transformă, după un timp, în monedă națională.
d) Consecințe asupra folosirii forței de muncă.
Inflația este prețul plătit pentru fericirea de a ocupa un loc de muncă. În condițiile inflației, una dintre căile de rentabilizare a întreprinderilor constă în reducerea numărului de salariați, cu consecințe negative asupra gradului de ocupare a forței de muncă.
e) Consecințe asupra balanței de plăți externe a unei țări.
În condițiile inflației, prețurile nu mai joacă rolul de orientare a agenților economici, deoarece acestea sunt deformate de deprecierea banilor.
Ca urmare, inflația antrenează importuri masive pentru a umple golurile lăsate de producția națională; inflația deteriorează soldul balanței comerciale, deoarece exporturile devin mai dificile iar importurile mai atractive, de unde rezultă deficitul balanței comerciale (exporturile inferioare importurilor, respectiv un export net negativ).
f) Consecințe asupra balanței de plăți externe a unei țări.
Inflația accentuează diferențierea socială și introduce un grad sporit de incertitudine și neliniște în rândurile populației, salariații, organizați în sindicate, reușind să obțină indexări de salarii.
Efectele negative ale inflației suportate de majoritatea agenților economici, de anumite grupuri sociale precum și de societate în ansamblul ei sunt denumite costuri ale inflației.
1.6 Politici antiinflaționiste
Pornind de la analiza efectelor inflației, specialiștii au fundamentat un set de politici macroeconomice pentru combaterea acestui fenomen. După obiectivele urmărite, politicile antiinflaționiste au în vedere:
a) adoptarea unor măsuri care vizează prevenirea sau reducerea efectelor negative pe care le suportă unii agenți economici de pe urma inflației;
b) adoptarea unor măsuri care vizează reducerea inflației prin minimizarea costurilor acesteia.
În prima categorie se include, ca măsură antiinflaționistă, indexarea salariilor și a altor categorii de venituri. Indexarea are ca obiectiv compensarea puterii de cumpărare pe care au pierdut-o salariații și alte categorii de persoane cu venituri fixe.
Indexarea presupune o creștere a veniturilor fie cu același procent de creștere a inflației (indexare totală), fie cu un procent mai mic (indexare parțială).
Indexarea totală este practicată foarte rar.
Indexarea parțială presupune indexarea veniturilor cu o anumită cotă procentuală din rata inflației. Se practică mai multe forme de indexare parțială:
a) indexarea cu limită inferioară – presupune că indexarea are loc numai dacă creșterea prețurilor atinge o anumită rată (3%). Majorările de prețuri mai mici decât acest procent nu se compensează;
b) indexarea cu limită superioară – presupune o indexare a veniturilor cu 10% dacă prețurile bunurilor de consum înregistrează o majorare mai mare de 10% pe an;
c) indexarea fixă în raport de inflația variabilă – la încheierea contractelor colective de muncă nu se cunoaște cu certitudine evoluția inflației, de aceea se stabilește o indexare trimestrială sau semestrială a veniturilor cu un anumit procent din creșterea prețurilor. Această formă de indexare diminuează acțiunile sociale revendicate.
Indexarea este, în esență, o măsură de protecție socială.
A doua categorie de măsuri antiinflaționiste vizează acțiuni de politică economică diferite în funcție de condițiile concrete din ecnonomie: reducerea cererii agregate, stimularea ofertei agregate. Obiectivele acestor măsuri se concretizează în:
reducerea vânzărilor în rate;
înghețarea salariilor;
încurajarea procesului de economisire prin creșterea dobânzilor;
creșterea impozitelor și a taxelor directe;
reducerea cheltuielilor publice;
scumpirea creditului care se acordă firmelor prin creșterea ratei dobânzilor.
Pornind de la viziunea lui Milton Friedman cu privire la inflație, pentru reducerea procesului inflaționist se impune adoptarea unei politici monetare restricive. Este vorba despre un ansamblu de măsuri care vizează reducerea masei monetare, și anume:
creșterea rezervelor obligatorii ale băncilor comerciale;
scumpirea creditelor prin creșterea ratei dobânzilor;
acțiuni pe piața schimburilor valutare;
reducerea deficitelor bugetare.
Dat fiind faptul că fiecare măsură de combatere a inflației are un efect pozitiv în domeniul temperării creșterii prețurilor, dar poate provoca efecte negative în alte domenii (producție, consum, investiții) se recomandă adoptarea unui pachet de măsuri antiinflaționiste. Acest pachet de măsuri cuprinde măsuri care temperează inflația, dar care impulsionează creșterea competitivității economice.
Pachetul de măsuri cu caracter inflaționist trebuie să minimizeze consecințele negative asupra producției, consumului și investițiilor.
CAPITOLUL 2. ȘOMAJUL
2.1 Ocuparea și somajul. Analiză comparativă
Cercetările socio-umane au pus în evidență faptul că un individ se integrează în societate numai dacă este ocupat într-o activitate. Neocuparea produce externalități negative în viața economică și socială, inclusiv în acea personală.
Până la apariția crizei din 1929-1933, în știința economică era dominantă concepția lui Say potrivit căreia „ ceea ce se produce, se vinde, mâna invizibilă lucrează fără să obosească.” Dacă apare șomaj sau alte dezechilibre, ele sunt rezolvate automat de piața concurențială, fără nici o intervenție din afară sistemului economic. Însă, criza economică a zguduit lumea capitalistă, teoria lui Say fiind pusă sub semnul întrebării. Astfel, ia naștere teoria lui Keynes cu privire la folosirea mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor potrivit căreia în economie pot apărea forme de dezechilibre pe care nu le mai rezolvă automat piața concurențială, astfel încât este nevoie de o „mână invizibilă” care să ajute piața să-și recapete funcțiile. Această „mână invizibilă” nu reprezintă altceva decât mâna statului prin politicile macroeconomice.
În prezent, șomajul a devenit o preocupare majoră în toate țările, iar în practica economică o problemă macrosocială.
În literatura de specialitate se întâlnesc mai multe modalități de definire a șomajului:
somajul reprezintă o expresie a dezechilibrelor pe piața muncii și piața bunurilor economice;
pe piața muncii șomajul se manifestă atunci când o parte din populația activă disponibilă nu își găsește de lucru din cauza dezechilibrului dintre dezvoltarea economică, ca sursă a cererii și evoluția populației, ca sursă a ofertei;
șomajul este o consecință a dezechilibrului dintre cererea globală de muncă și oferta globală de muncă; acest dezechilibru reflectă un excedent al ofertei de muncă față de cererea de muncă;
șomajul reprezintă suma tuturor persoanelor care au statutul de șomeri. Potrivit reglementării Biroului Internațional al Muncii (BIM) șomerii sunt persoane apte de muncă în vârstă de peste 15 ani (minim 16) și care, în perioada de referință, întrunesc simultan următoarele condiții:
nu au loc de muncă și nu desfășoară o activitate în scopul obținerii de venituri;
sunt apte de muncă;
nu muncesc;
caută un loc de muncă;
sunt dispuși să înceapă imediat lucrul.
În termenii pieței muncii, șomajul este un fenomen macroeconomic opus ocupării. În legătură cu ocuparea forței de muncă, în teoria economică există fundamentate două teorii:
1. ocuparea deplină a forței de muncă – îi este specifică o rată a ocupării de 96-97%, restul până la 100% reprezentând o rată naturală a șomajului (șomaj natural sau voluntar). Rata șomajului natural reprezintă acea rată a șomajului care corespunde funcționării normale și eficiente a pieței muncii, ținând seama de imperfecțiunea informării și de constrângerile instituționale. Rata șomajului natural este desemnată ca o rată a șomajului care nu accelerează inflația, deoarece nu este determinată de creșterea salariului. Potrivit noțiunii de șomaj natural, șomajul nu apare ca rezultat al unei disfuncții a pieței muncii, ci constituie un mecanism de ajustare prin care agenții economici raționali se adaptează în mod eficient la imperfecțiunea informării și constrângerile instituționale;
2. atunci când oferta de muncă este superioară cererii de muncă, iar rata șomajului este mai mare decât rata șomajului natural, pe piața muncii se manifestă dezechilibrul care îmbracă forma șomajului. La o rată a șomajului de două cifre, șomajul se adâncește.
Șomajul se caracterizează prin: nivel, intensitatea cu care se manifestă, durată și structură.
Nivelul șomajului se exprimă prin mărimi absolute și relative.
În mărime absolută, nivelul șomajului se măsoară prin numărul șomerilor (Ș).
Sub aspect relativ, nivelul șomajului se măsoară prin rata șomajului (Rș) care se determină ca raport procentual între numărul șomerilor și o serie de indicatori sintetici, și anume: populația activă, populația activă disponibilă, populația ocupată, populația ocupată ca salariați. Însă, cel mai relevant indicator utilizat la calculul ratei șomajului îl reprezintă populația activă disponibilă:
(2.1)
După intensitatea cu care se manifestă șomajul, acesta poate fi total sau parțial.
Șomajul total presupune pierderea definitivă a locurilor de muncă și încetarea totală a activității, în timp ce șomajul parțial constă în diminuarea activității desfășurate de o persoană pe seama reducerii duratei săptămânii de lucru sub cea legală, mărimea salariului nominal reducându-se corespunzător.
Durata șomajului exprimă perioada scursă din momentul pierderii locului de muncă până la reluarea activității.
Structura șomajului se referă la catergoriile de șomeri diferențiate după anumite criterii: vârstă, sex, mediu (rural, urban), grad de calificare, domenii de activitate, grupuri socio-profesionale, rasă etc.
2.2. Cauzele și formele șomajului
Cauzele șomajului sunt examinate de specialiști pornind de la gruparea lor în:
cauze generatoare de șomaj de dezechilibru (șomaj involuntar);
cauze generatoare de șomaj de echilibru (șomaj voluntar);
Șomajul voluntar caracterizează acea situație de neocupare datorată refuzului său imposibilității unor persoane de a accepta retribuția reală a pieței sau condițiile de muncă existente. Astfel, există șomaj voluntar atunci când oamenii nu găsesc locuri de muncă deoarece ei cer un salariu superior salariului de echilibru al pieței. În categoria șomajului voluntar se includ:
persoanele care preferă să-și întrerupă temporar munca, deoarece apreciază că indemnizația de șomaj le asigură o viață decentă; acesta este șomajul indus de indemnizația de șomaj;
șomerii care așteaptă locuri de muncă mai favorabile decât cele pe care le-au avut;
persoanele casnice care au consensul familiei să lucreze, dar apare problema distanței la locul de muncă, a salariului mic etc.
Șomajul involuntar caracterizează acea situație de neocupare a unei părți din populația activă disponibilă dispusă să lucreze, acceptând nivelul salariului curent oferit pe piață, dar care nu găsesc locuri de muncă. De regulă, șomajul este analizat din prisma șomajului involuntar, cunoscut și sub denumirea de șomaj keynesian. Pornind de la cele două forme de șomaj, afirmația potrivit căreia „în condiții de echilibru pe piața muncii nu există șomaj” este falsă, deoarece poate exista șomaj voluntar.
Cauzele generatoare de șomaj de dezechilibru (șomaj involuntar) țin de cererea și oferta agregată de muncă precum și de modalitatea specifică în care acestea se intercondiționează. În acest caz, în condițiile unui salariu superior salariului de echilibru, apare un dezechilibru pe piața muncii concretizat într-un excedent de forță de muncă. Acest excedent de forță de muncă care apare atunci când salariul practicat este superior salariului de echilibru poartă denumirea de șomaj de dezechilibru.
Reprezintă cauze generatoare de șomaj de dezechilibru:
• evoluția nefavorabilă a activităților economice;
• procesul de substituire a muncii prin capital;
• evoluția ciclică a vieții economice, atunci când economia, în mod firesc, cunoaște perioade de avânt economic (boom economic) și recesiune economică. În perioada de recesiune economică șomajul cunoaște o tendință de creștere. Perioada de recesiune economică generează apariția șomajului ciclic. Această formă de șomaj depinde de fluctuațiile ciclice pe termen mediu și lung. Cele mai afectate de ciclurile de afaceri sunt industriile care produc bunuri de investiții, precum și cele care produc bunuri de folosință îndelungată, fapt care se resimte în proporțiile șomajului;
• solicitările unor persoane apte de muncă, mai în vârstă, care, fie nu au mai lucrat anterior, fie și-au întrerupt activitatea pe o perioadă îndelungată de timp. În condițiile reducerii veniturilor unor segmente de populație, o parte a populației active care nu a fost angajată anterior solicită încadrarea în muncă, devenind astfel ofertă de muncă;
• intrarea unor activități economice într-un proces de restructurare economică, când numărul locurilor noi de muncă este inferior numărului locurilor de muncă desființate. În această situație apare o nouă formă de șomaj: șomajul structural. Această formă de șomaj poate fi resorbită într-o perioadă lungă de timp, presupunând mari investiții, recalificarea celor afectați etc.;
• înlocuirea vechilor tehnici și tehnologii cu altele noi, fapt care antrenează apariția șomajului tehnologic. Trebuie reținut faptul că, pe termen lung progresul tehnic creează mai multe locuri de muncă decât desființează. Resorbția acestei forme de șomaj este dificilă, deoarece necesită recalificarea forței de muncă în concordanță cu noile tehnici și tehnologii dar și crearea de noi locuri de muncă;
• discontinuitățile care se manifestă în procesele de producție generează apariția șomajului tehnic. Din lipsa comenzilor de producție sau a unor defecțiuni în procesele tehnologice, firmele își încetează pe o anumită perioadă activitatea. Această formă de șomaj este resorbită odată cu reluarea activității. Persoanele afectate de șomaj tehnic nu sunt înregistrate la oficiile de muncă și șomaj, ele primind indemnizații de șomaj de la firmele respective;
• existența unor decalaje între calificările existente pe piața muncii și cele cerute pe această piață;
• în anumite sectoare (agricultură, turism, construcții etc.) activitatea economică este influențată de factorul natural, fapt care generează apariția șomajului sezonier, formă de șomaj care poate fi resorbită prin pregătirea persoanelor aflate în cauză pentru o activitate complementară;
• mobilitatea insuficientă a forței de muncă care generează apariția șomajului intermitent. Această formă de șomaj poate să apăra și în cazul folosirii contractelor de muncă pe perioade scurte de timp.
Cauzele generatoare de șomaj de echilibru (șomaj voluntar) provin din starea activităților de la nivel microeconomic. Consecința dezutilității marginale a folosirii forței de muncă poate fi considerată o cauză generatoare de șomaj de echilibru. Aceasta generează apariția șomajului fricțional. Această formă de șomaj caracterizează acele persoane care preferă să nu lucreze, decât să accepte un nivel al salariului a cărei mărime s-ar situa, pentru ei, sub un anumit nivel minim. Astfel, persoanele respective caută un loc de muncă retribuit cu un salariu mai mare. Această formă de șomaj reflectă o opțiune individuală rațională: este vorba despre o pierdere de venit, dar care prezintă un avantaj, și anume acela de a găsi un loc de muncă mai bine renumerat. Acest șomaj fricțional este cu atât mai important cu cât mobilitatea profesională sau geografică a muncitorilor și întreprinderilor este mai mare.
2.3. Politici de ameliorare a ocupării și reducere a șomajului
În prezent, atât în țările dezolvatate cât și în țările în dezvoltare, există o preocupare majoră cu privire la prevenirea șomajului și reducerea lui. Măsurile adoptate care privesc reducerea dezechilibrului pe piața muncii nu-și propun să substituie mecanismul pieței concurențiale, ci să-l ajute direct sau indirect, favorizând ocuparea și descurajând neocuparea.
Există mai multe categorii de măsuri care au ca scop diminuarea șomajului:
1. O primă categorie de măsuri vizează o mai bună repartiție a fondului total de muncă. Asemenea măsuri includ următoarele obiective:
scăderea duratei vârstei active;
reducerea duratei săptămânii de lucru;
prelungirea duratei de școlarizare obligatorie;
extinderea locurilor de muncă cu program redus;
creșterea timpului afectat formării profesionale și ridicării calificării.
2. A doua categorie de măsuri vizează îndepărtarea de pe piața muncii a unor ofertanți. Asemenea măsuri includ următoarele obiective:
repartizarea lucrătorilor imigranți;
interzicerea imigrării sau restricționarea acesteia.
3. O a treia categorie de măsuri vizează creșterea mobilității persoanelor active prin rezolvarea unor probleme sociale, precum și la renunțarea unor tradiții, obiceiuri, care nu prea sunt avantajoase. Aceste măsuri pot fi favorizate de:
îmbunătățirea structurii învățământului;
orientarea profesională a persoanelor tinere spre domenii economice de interes;
deplasarea salariaților în zonele și localitățile cu perspectivă economică.
4. A patra categorie de măsuri vizează crearea de noi locuri de muncă îndeosebi în sectoarele care au ca obiectiv protecția mediului natural.
Diminuarea reală a șomajului este însă hotărâtor influențată de realizarea de investiții pentru crearea de noi locuri de muncă, mai ales în sectorul terțiar (sectorul serviciilor), reciclării materialelor, al protecției resurselor naturale etc.
Consecințele economico-sociale multiple se îmbină cu costul social al șomajului și afectează astfel proporțiile, ritmul și eficiența procesului de dezvoltare economică pe termen lung la nivelul unei economii naționale.
2.4 Dilema inflație-șomaj. Curba Philips
Potrivit științei economice există trei mari probleme macroeconomice care pot influența stabilitatea unei economii naționale. Șomajul, inflația și deficitele (bugetare, comerciale). Inflația și șomajul sunt două externalități negative pe care , în mod inevitabil, le produce mecanismele economiei de piață.
Inflația devine principala amenințare pentru economiile moderne, dat fiind faptul că cea mai mare parte a populației trăiește din venituri fixe, pensii sau din economii. În aceste condiții, problema principală a economiilor cu piață concurențială este să reducă la minim conflictul dintre șomaj și inflație. Pornind de aici, există și părerea potrivit căreia trebuie ales între inflație și șomaj.
Astfel, economistul John Galbraith în lucrarea sa intitulată „Societatea perfectă” sublinia: „Societatea nu poate condamna o parte a populației sale la inactivitate, suferințe sociale și privațiuni economice de dragul atingerii unei stabilității a prețurilor. La nevoie, trebuie acceptat răul cel mai mic – creșterea prețurilor.”
În anul 1958, economistul Philips a evidențiat pe baza unei cercetări minuțioase referitoare la economia Angliei, relația dintre rata de creștere a salariatului nominal și rata șomajului. El a ajuns la concluzia că cele două se află într-o relație negativă.
Curba Philips evidențiază relația negativă dintre ritmul creșterii prețurilor (rata inflației) și rata șomajului. Potrivit acestei relații negative, factorii de decizie economică, puși în fața unei opțiuni alternative, pot alege un nivel redus al ratei șomajului, însă aceasta va fi o satisfacție pe care trebuie să o plătească cu o inflație ridicată.
Figura 1.1 Curba Philips pe termen scurt
Orice punct de pe curba Philips corelează un nivel al ratei șomajului cu o anumită rată de creștere a salariilor nominale.
Curba Philips are o pantă negativă semnificând faptul că unei rate scăzute a șomajului îi corespunde o rată ridicată a modificării salariului nominal.
Potrivit lui Philips, ratele scăzute ale șomajului sunt asociate, de regulă, cu existența perioadelor de boom economic, când cererea excesivă de muncă va determina o creștere rapidă a salariilor nonimale în economie, în timp ce ratele ridicate ale șomajului sunt asociate cu existența perioadelor de recesiune economică, când cererea scăzută de muncă va antrena o creștere mică a salariilor sau chiar o reducere a acestora.
În legătură cu descoperirea lui Philips, astăzi, o serie de economiști au puncte de vedere diferite:
– Paul Samuelson afirmă că relația dintre șomaj și inflație este valabilă și astăzi, astfel încât societatea va fi obligată să aleagă între inflație și șomaj;
– M. Friedman consideră că existența unei relații inverse între șomaj și inflație este un fenomen tranzitoriu, pe termen scurt. El consideră că această legătură descoperită de Philips nu are caracter de regulă economică. În sprijinul acestei aprecieri se aduc ca exemplu două fenomene: stagflația și slumpflația;
– de asemenea, există părerea că relația inflație-șomaj se manifestă pe termen lung numai dacă sporirea prețurilor se află în legătură directă cu folosirea tuturor factorilor de producție, și în primul rând a forței de muncă. Dacă nu are loc folosirea completă a factorilor de producție atunci relația inversă nu mai este valabilă.
CAPITOLUL 3. METODA INDICILOR STATISTICI ÎN ANALIZA ÎN MACROECONOMIE
Preocupările pentru includerea în aria cercetărilor statistice a unui număr tot mai mare de fenomene sociale și economice complexe a impus îmbogățirea conținutului și perfecționarea permanent a metodelor de studiu.
Volumul și structura diferitelor procese studiate sunt determinate pornind de la identificarea și măsurarea factorilor de influență, fapt ce impune continua îmbunătățire a metodelor de analiză factorială, care include și metoda indicilor statistici.
Metoda indicilor și formele specifice pe care le îmbrăca în cazul studierii diferitelor fenomene social-economice constituie obiectul unor discuții purtate de specialiști în economie și statistică asupra mai multor probleme, printre care: – volumul, calitatea si sursa datelor statistice necesare elaborarii indicilor;
-verificarea reprezentativității colectivității de selecție, în situația în care datele provin dintr-o observare parțială;
-alegerea formulelor de calcul;
-alegerea bazei de raportare;
-alegerea sistemului de ponderare;
Indicii statisticii sunt utilizați cu success pentru comparațiile în timp și spațiu a aceluiași fenomen și sunt întâlniți în toate publicațiile de date statistice naționale și internaționale. În acest context, putem deduce că ei sunt constituiți pe baza unei metodologii recomandate de organisme internaționale.
3.1 Noțiuni generale, criteria de clasificare a indicilor.
Metoda indicilor are un câmp larg de aplicabilitate în sfera tuturor activităților economice și sociale, întrucât aceasta oferă posibilitatea prezentării analitice a mutațiilor care au loc în timp, în spațiu, precum și a rolului și influenței diferiților factori în variația fenomenelor studiate.
Indicii reprezintă o categorie aparte a indicatorilor statistici, ei sintetizând într-o expresie numerică nivelul relative al caracteristicii unui ansamblu de elemente, care formează fenomenul cercetat.
Metoda indicilor se remarcă în teoria și practica statistică prin intermediul funcțiilor cognitive pe care le prezintă. În primul rând, această metodă permite măsurarea statistică a variației diferitelor fenomene economice și sociale în dinamică și pe plan teritorial. În al doilea rând, indicii statistici sunt utilizați și în analiza gradului de îndeplinire a planurilor și programelor formulate la nivel microeconomic sau la nivel macroeconomic. În al treilea rând, cu ajutorul indicilor poate fi determinat nivelul sarcinilor de plan față de realizările dintr-o perioadă anterioară. Și nu în ultimul rând, întrucât metoda indicilor este inclusă în categoria metodelor de analiză factorială, ea permite descompunerea variației fenomenelor complexe studiate pe factori determinanți. La această decompunere pe factori a fenomenului complex (yi) trebuie să existe întotdeauna, pe lângă factorul calitativ(xi), și un factor cantitativ (fi) care, de obicei, are rol de frecvență (pondere).
Specific metodei indicilor este faptul că descompunerea pe factori se face integral și că factorii sunt grupați în două categorii: factori cantitativi sau extensivi și factori calitativi sau intensivi, iar ipoteza pe care se bazează este aceea că se începe cu modificarea factorului cantitativ, care atrage după sine și modificarea celui intensiv, obținându-se în final o modificare a fenomenului complex prin combinarea celor doi factori. Astfel, aplicând metoda indicilor, vom putea obține un sistem de relații care să permită caracterizarea sub raport statistic a modificării colectivității în ansamblu, a părților sale componente, stabilind și gradul de contribuție al factorilor.
Indicii se calculează sub formă de mărimi relative de dinamică, ca raport între nivelurile atinse de un fenomen în două unități cronologice diferite; ca mărimi relative de coordonare, sub formă raportului între nivelurile atinse de un fenomen în două unități teritoriale diferite sau prin compararea nivelului realizat cu cel programat, indicii fiind considerați mărimi relative de programare. Indicii au și prorietatea de mărime medie, atunci când se calculează la nivelul unei grupe sau al întregului ansamblu de unități statistice.
Marea diversitate a indicilor cu care operează teoria și practica statistica impune o clasificare a acestora după o serie de criterii.
În primul rând, sistematizarea indicilor se realizează după funcția pe care o au în analiza variației fenomenelor social-economice. În acest sens, delimităm următoarele grupe de indici:
-indici ai dinamicii (cronologici) – rezultă din compararea în timp a aceluiași fenomen.
-indici teritoriali – măsoară variația în spațiu a aceluiași fenomen, în aceeași perioadă de timp;
-indici ai planificării (programării) – rezultă din compararea unei valori realizate față de valoarea planificată (programată) a aceluiași fenomen (indice al îndeplinirii planului) sau invers (indice al sarcinii de plan). y1
Un alt criteriu de grupare a indicilor statistici este nivelul la care s-au înregistrat datel Având în vedere acest aspect, putem distinge tipurile de indici:
-indici individuali – se calculează la nivelul unei unități de observare și arată, sub formă de coeficient sau procentual, de câte ori s-a modificat fenomenul „y” în perioada curentă față de perioada de bază, adică
= sau = 100; (3.1)
-indici de grup – se calculează la nivelul unei grupe sau pe întreaga colectivitate, prin efectuarea mediei indicilor individuali, exprimând variația medie în timp și spațiu a caracteristicii studiate. Elaborarea acestui tip de indici ridică o serie de probleme, cum ar fi: alegerea bazei de raportare, posibilitatea de însumare a elementelor componente, alegerea sistemului de ponderare, alegerea formulei de calcul având în vedere natura datelor de care dispunem și altele.
La rândul lor, indicii de grup pot fi și ei sistematizati în funcție de modul de calcul. Pe bază acestui criteriu, putem menționa tipurile de indici:
-indici agregați – se calculează prin efectuarea raportului între suma nivelurilor parțiale ale unui fenomen din perioada curentă și suma nivelurilor parțiale corespunzătoare din perioada de bază, astfel:
=, pentru i= (3.2)
-indici medii de grup – se calculează fie ca medie aritmetică ponderată, fie ca medie armonică ponderată a indicilor individuali, la care ponderea se face cu unul dintre elementele care formează indicele agregat. Deci, indicii sub formă de medii se aplică atunci când nu se cunosc cu toate elementele necesare calculării unui indice agregat, în acest scop fiind necesar ca ei să îndeplinească următoarele condiții: să fie o medie a indicilor individuali ai fenomenului de indexat, să fie egal în valoare cu indicele agregat pe care-l substituie și să folosească ca ponderi fie numărătorii parțiali, fie numitorii parțiali ai indicelui agregat pe care-l substituie.
Formulele de calcul a acestor indici sunt următoarele:
(indicele sub formă de medie aritmetică); (3.3)
(indicele sub forma mediei amonice); (3.4)
Indicii de grup sub formă de medie sunt egali cu indicele agregat al variabilei „y” și, de asemenea, sunt egali între ei.
Se remarcă faptul că indicii sub formă de medie aritmetică se folosesc și în cazul în care datele provin dintr-o observare selectivă și se ridică problema măsurării erorii medii și a erorii limită de reprezentativitate.
Indicii de grup se mai pot calcula și sub forma mediei geometrice, având valori mai mici decât indicii calculați ca medie aritmetică a acelorași indici individuali. Ei prezintă ca avantaj faptul că reduc sistematic variația dintre valorile care intră în calcul. Dacă din observările anterioare nu s-au înregistrat modificări semnificative în structura ansamblului colectivității, se poate calcula media geometrică a indicilor individuali neponderați, adică:
= (3.5)
-indicii de grup sub formă de raport a două medii – sunt calculați cu scopul măsurării variației unor caracteristici derivate care se formează ca mărime medie la nivelul unei grupe sau pe întreaga colectivitate.
Formulele de calcul ale indicilor calculați ca raport a două medii se prezintă astfel:
– în formă generală: =; (3.6)
– în formă explicită, evidențiind valorile individuale ale caracteristicii (x) și frecvențele de apariție a acestora: (f): =:. (3.7)
Luând în considerare structura la care se calculează variația unei caracteristici, indicii sub formă de raport a două medii pot fi:
-indice cu structură variabilă – arată modificarea media a caracteristicii ca urmare a influenței concomitente exercitate de modificările valorilor individuale (factor calitativ) și de cele ale frecvențelor lor de apariție (factor cantitativ).
Formula de calcul este:
=:. (3.8)
-indice cu structură fixă – arată modificarea caracteristicii derivate numai pe seama factorului calitativ, factorul cantitativ rămânând constant și jucând rol de pondere.
Formula se prezintă astfel:
=: sau (3.9)
=:. (3.10)
-indice de variație a structurii colectivității (indice al modificărilor structurale) – arată modificarea medie a caracteristicii ca urmare a influenței factorului cantitativ, în condițiile în care valorile individuale (factorul calitativ) nu se modifică.
Acest tip de indice folosește următoarea formulă de calcul:
=:. (3.11)
Indicele modificărilor structurale și indicele cu structură fixă apar ca indici factoriali ai indicelui cu structură variabilă, între ei existând relația:
=. (3.12)
Un alt criteriu de clasificare a indicilor este baza de raportare, indicii de dinamică putând fi împărțiți în două grupe: indici cu bază fixă și indici cu bază variabilă.
Indicii cu bază fixă se caracterizează prin faptul că variația unei caracteristici se măsoară față de o singură bază de referință.
De exemplu:
=;=;;=. (3.13)
Indicii cu bază variabilă (în lanț) sunt indicii în care măsurarea variației caracteristicii se realizează succesiv față de perioada precedentă.
Spre exemplu:
=;;; =. (3.14)
Sistematizarea în grupe a indicilor statistici se efectuează și în funcție de natura ponderilor folosite. Din acest punct de vedere, putem delimita:
-indici cu ponderi constante (fixe) – se caracterizează prin faptul că pentru toată seria se utilizează aceleași ponderi;
-indici cu ponderi variabile – sunt indicii în care ponderea se schimbă o dată cu schimbarea bazei de raportare.
Alegerea și folosirea ponderilor la elaborarea indicilor de grup reprezintă una dintre cele mai dificile probleme cu care se confruntă specialiștii.
3.2. Prezentarea sistemelor de ponderare folosite la construirea indicilor
Pe parcursul dezvoltării statisticii au fost concepute nenumărate sisteme de ponderare utilizate la construirea indicilor, dar, din rândul acestora, teoria și practica statistică au reținut doar câteva propuneri. În vederea generalizării acestora, se vor prezenta sitemele de indici pentru o variabilă complexă (y) dependentă de un factor calitativ (x) și un factor cantitativ (f).
Un prim sistem de ponderare este cel propus în 1864 de către statisticianul E. Laspeyeres, la care ponderile utilizate sunt cele din perioada de bază. În acest caz, calculul indicilor de tilp Laspeyres se realizează astfel:
pentru variabila calitativă:
; (3.15)
pentru variabila cantitativă:
. (3.16)
În teoria și practica statistică, se apreciază, de regulă, că numai indicele factorului cantitativ se poate calcula după sistemul de ponderare folosit de Laspeyres, însă, atunci când lipsesc sau se obțin cu întârziere date pentru ponderile curente, ponderile din perioada de bază se utilizează și pentru elaborarea indicelui factorului calitativ.
Statisticianul german H. Paasche a propus în 1874 un sistem de ponderare care utilizează ponderile din perioada curentă. În aceste condiții, formulele de tip Paasche sunt următoarele:
pentru indicele factorului calitativ:
=; (3.17)
pentru indicele factorului cantitativ:
=. (3.18)
Aceste formule trebuie să fie analizate în funcție de conținutul și scopul analizei fenomenelor supuse studiului.
În teoria indicilor statistici întâlnim și sisteme de ponderare care iau în considerare atât ponderile din perioada de bază, cât și ponderile din perioada curentă. Astfel de sisteme de ponderare aparțin, printre alții, lui: Edgeworth, Dobrisch, Fisher.
Edgeworth a particularizat sistemul de ponderare propus pe exemplul indicelui prețurilor. Pentru variația prețurilor (factorul calitativ) se folosește ca pondere cumularea cantităților din perioada de bază cu cele din perioada curentă. Formula poate fi generalizată astfel:
=. (3.19)
Principalul dezavantaj al acestui sistem este faptul că nu poate fi particularizat și pentru variația factorului cantitativ, deci acest indice nu poate pătrunde într-un sistem de indici în cadrul căruia să se poată stabili în ce măsură un fenomen complex este influențat de factorii determinanți.
Având în vedere ambele sisteme de ponderare, Dobrisch a utilizat un indice calculat sub forma mediei aritmetice simple a indicilor Laspeyres și Paasche. Formulele de calcul sunt următoarele:
-în cazul caracteristicii calitative:
=(+)=(+); (3.20)
-în cazul caracteristicii cantitative:
=(+)=(+); (3.21)
Aceste formule prezintă un dezavantaj din punct de vedere practic, fiind necesară o evidență foarte complexă din pricina combinațiilor multe de x și f, și un dezavantaj sub aspect teoretic, întrucât însumarea de matematică a celor doi indici cu baze diferite de raportare este incorectă. De asemenea, nu ține seama de substituția ponderilor și nici de mutațiile de structură din cadrul colectivității la care se referă.
Fischer a calculat și el un indice de grup al prețurilor, bazându-se pe media geometrică a celor doi indici agregați de tip Laspeyres și de tip Paasche. Formulele „ideale” ale lui Fischer sunt recunoscute, întrucât ele constituie fundamentul metodologiei oficiale de estimare a indicilor în diferite ramuri de activitate în unele țări ale lumii. Indicele Fischer se prezintă în următorul mod:
– pentru factorul calitativ: =; (3.22)
– pentru factorul cantitativ: =; (3.23)
Avantajul acestui indice este acela că se încadrează ca valoare între indicii calculați pe bază celor două sisteme de ponderare, compensând o parte din tendințele de modificare a ponderilor folosite. Sub aspect practic, prezintă același dezavantaj ca și în cazul indicelui Dobrisch. Indicele lui Fischer se utilizează în special la calculul indicilor teritoriali, la nivel internațional.
3.3. Teste utilizate in calculul si interpretarea datelor
Elaborarea unui număr foarte mare de indici statistici impune clarificarea anumitor probleme teoretice care privesc: alegerea bazei de raportare și a formulei de calcul, stabilirea sistemelor de ponderare, includerea fiecărui indice în sisteme coerente de date statistice, care să reflecte în mod corect variația caracteristicilor cercetate. Aceste probleme vor fi corect rezolvate, dacă indicii statistici satisfac anumite teste specifice. Cele mai importante pentru analiza statistică cu ajutorul indicilor sunt testul reversabilității în timp și a factorilor și testul transferabilității.
Un prim test este cel al reversabilității în timp, care implică o relație de interdependență a indicilor în raport cu bază de raportare. Cu alte cuvinte, indicele calculat ca raport între nivelul perioadei curente și cel al perioadei de bază trebuie să fie o mărime inversă a indicelui care rezultă din raportarea nivelului din perioada de bază la cel din perioada curentă, adică:
==1 (3.24)
La acest test de reversabilitate răspund direct numai indicii individuali și indicii de grup pentru variabile însumabile direct, cum ar fi de exemplu:
=1. (3.25)
Un alt test – testul reversibilității factorilor este propus de Fischer și se referă la substituirea variabilelor factoriale care formează indicii, produsul indicilor factoriali trebuind să genereze indicele variabilei complexe. El a verificat acest test pentru volumul fizic și prețuri.
Folosind același sistem de ponderare, respectiv cel a lui Laspeyres, și generalizând formulele, vom obține:
=. (3.26)
Apoi, substituindu-l pe x cu f, obținem:
=. (3.27)
Efectuând produsul între cei doi indici de tip Laspeyres obținem:
. (3.28)
Dacă concomitent cu înlocuirea factorilor, schimbăm și sistemul de ponderare se obține următoarea relație:
= =. (3.29)
Deci, în aceste condiții, testul reversibilității factorilor este satisfăcut.
Testul transferabilitatii indicilor are aplicabilitate numai în cazul seriilor cu mai multe valori înregistrate, constând în schimbarea bazei indicilor. Acest test se verifică în cazul indicilor individuali, indicilor de grup pentru variabile insumabile direct și a indicilor de grup cu ponderi constante.
Ultimul test care se poate aborda, este testul circularității, care își găsește aplicabilitate într-o serie de indici în care se pot schimba succesiv bazele de calcul în sens circular.
Relația de calcul generată este: (3.30)
3.4. Metoda indicilor – modalitate de descompunere pe factori de influență a variației unui fenomen complex
Indicii statistici se pot utiliza izolat pentru un singur fenomen care interesează (de exemplu, inflația, șomajul), cel mai frecvent fiind elaborați sub formă de siteme de indici la care se poate realiza atât descompunerea analitică pe factori, cât și descompunerea geometrică.
Ca metodă de analiză factorială, indicii au un rol foarte important în cazul descompunerii variației unui fenomen economic sau social complex pe factori de influență. Indicele se exprimă întotdeauna sub forma unui raport care măsoară variația aceluiași fenomen. Dacă presupunem că efectuăm un studiu asupra unui fenomen complex, dependent de doi factori (x și f), apar mai multe relații, atât la nivelul fiecărei perioade comparate( =), cât și în dinamică (
În acest context, descompunerea unui fenomen complex pe factori determinanți cu ajutorul metodei indicilor nu este o problemă ușor de rezolvat, însă ca soluții există mai multe procedee de descompunere pe factori a variației fenomenului respectiv, cele mai utilizate fiind:
-metoda substituirii în lanț (M.S.L.);
-metoda restului nedescompus, cunoscută și sub denumirea de metoda influenței izolate a factorilor (M.I.I.)
-metoda mediei, bazată pe teorema creșterii finite a lui Lagrange (M.M.).
Variația fenomenelor complexe se poate măsură atât în mărimi absolute (∆), cât și în mărimi relative (I). Descompunerea pe factori a sporului absolut și relativ se numește și descompunere aritmetică sau analitică, implicând o relație de însumare între factori; iar descompunerea indicelui fenomenului complex în produsul indicilor factoriali se numește descompunere geometrică, bazându-se pe o relație de produs.
3.4.1. Metoda subsituirii în lanț
Aplicarea acestei metode se fundamentează pe ipoteza succesiunii factorilor conform conținutului, sensului și ordinii lor de influență asupra fenomenului cercetat. În ceea ce privește modul de lucru, mai întâi, se substituie factorul cantitativ, care odată substituit rămâne la nivelul perioadei curente pe tot parcursul descompunerii, apoi se substituie factorul calitativ.
Dacă ne propunem să analizăm fenomenul complexul (y) în funcție de doi factori (x și f), putem folosi metoda substituirii în lanț prin prisma a două variante:
Varianta I (se modifică mai întai factorul cantitativ)
Descompunerea geometrică:
=; (3.31)
Descompunerea aritmetică (analitică):
-=(. (3.32)
Varianta a II-a (se modifica mai întai factorul calitativ)
a)Descompunerea geometrică:
; (3.33)
b)Descompunerea aritmetică (analitică):
-=(. (3.34)
Pe baza relației precedente se poate determina contribuția fiecărui factor la modificarea absolută totală a variabilei complexe „y”, astfel:
(3.35)
Ambele variante prezentate presupun modificări ale fenomenului complex și ale factorilor anume: Pentru acestea se pot stabili sporurile următoare:
sporul fenomenului complex : (3.36)
sporul factorului x: ; (3.37)
sporul factorului f: ; (3.38)
Dacă există mai multe variabile factoriale calitative , cu valorile (i=) și este variabila factorială cantitativă are rol de frecvență pentru fiecare nivel de înregistrare, generalizând se obține:
=(; (3.39)
=(. (3.40)
Trebuie să se stabilească ordinea de influența a factorilor determinanți ai fenomenul complex și pornind de la indicele în formă explicită al variabilei complexe, se consideră pe rând câte un singur factor variabil, ceilalți menținându-se constanți la nivelul perioadei curente, cu excepția factorilor substituiți, care rămân la nivelul perioadei de bază.
3.4.2. Metoda restului nedescompus
Ipoteza pe care se fundamentează această metodă este aceea că fiecare factor acționează independent, izolat. De aceea, ea este cunoscută și sub denumirea de „metoda influenței izolate a factorilor”. Specific acestei metode este restul nedescompus, care apare ca rezultat al interacțiunii factorului calitativ cu cel cantitativ.
Studierea variației unui fenomen complex prin utilizarea metodei restului nedescompus presupune următoarele etape de lucru: construirea indicilor factoriali prin folosirea aceluiași sistem de ponderare și repartizarea restului nedescompus.
Dacă analizăm un fenomen complex (y) în funcție de doi factori de influență (x și f), indicele fenomenului studiat se descompune în următorii indici factoriali:
indicele factorului cantitativ:
; (3.41)
indicele factorului calitativ:
; (3.42)
indicele interactiunii factorilor:
=:. (3.43)
Relația de sistem dintre cei trei indici este: . (3.44)
Indicele factorului cantitativ și indicele factorului calitativ arată de câte ori trebuie să se modifice valoarea fenomenului complex, dacă se produc schimbări doar la nivelul factorului cantitativ, respectiv al celui calități
Relațiile de calcul a modificărilor absolute determinate pe baza acestor indici factoriali sunt: și . Suma acestor modificări reprezintă sporul deja repartizat.
Modificarea concomitentă a factorilor determină modificarea fenomenului studiat, care este exprimată de indicele interacțiunii. Restul nedescompus, notat cu este reprezentat de modificarea absolută corespunzătoare:
-. (3.45)
Între aceste modificări absolute există următoarea relație de sistem:
(3.46)
În privința repartizării pe factori a sporului nedescompus, specialiștii sunt de părere că acesta poate fi repartizat în mod egal pe factori, poate fi atribuit în totalitate factorului care deține ponderea cea mai mare în cadrul sporului său există și posibilitatea repartizării proporțional cu gradul de influență a fiecărui factor în sporul nedescompus.
Pentru a repartiza pe factori restul nedescompus, se calculează ponderea fiecărui factor, raportând pe rând sporul inițial al factorilor la sumă lor care reprezintă sporul repartizat. Apoi, aceste ponderi se aplică restului nedescompus, și se adaugă la sporul inițial, determinând astfel întreaga contribuție a factorului respectiv. Cunoscând contribuțiile fiecărui factor, putem calcula gradul de determinație a factorilor la sporul total al variabilei complexe (y), conform formulelor:
pentru factorul calitativ:
= (3.47)
pentru factorul cantitativ:
= (3.48)
Metoda restului nedescompus prezintă și anumite dezavantaje. În primul rând, aceasta nu poate fi aplicată în situația în care cei doi factori de influență acționează în direcții opuse. Apoi, pe măsură ce sporește numărul factorilor determinanți, interpretarea lor se realizează mai greu, iar aplicarea metodei generează mai multe probleme.
3.4.3. Metoda mediei
Cunoscută în literatura de specialitate și sub denumirea de „metoda de descompunere bazată pe teorema creșterilor finite a lui Lagrange” , aceasta se deosebește de celelalte metode datorite faptului ca pondere media aritmetica a celuilalt factor.
Relațiile de calcul sunt următoarele:
și . (3.49)
Pe baza acestor relații se pot calcula modificările absolute ale celor doi factori și modificarea absolută a fenomenului complex, astfel:
– = ; (3.50)
– = ; (3.51)
(3.52)
Luând în considerare scopul analizei, cercetătorul poate alege unul din procedeele prezentate anterior pentru a descompune fenomenul studiat pe factori de influență. Trebuie menționat faptul că există situații în care metoda substituției în lanț și metoda mediei apar drept cazuri particulare ale metodei influenței izolate a factorilor. De altfel, sunt și cazuri când restul să atribuie în părți egale fiecărui factor de influență, metodă mediei generând același rezultat că și metodă infuentei izolate a factorilor. Specialiștii în domeniu au ajuns la concluzia că metoda substituției în lanț este cea mai practică și oferă rezultate semnificative, cu condiția că fenomenul complex să depindă de acțiunea a doi factori.
3.5 Sisteme de indici utilizate în sfera activității economice
Complexitatea fenomenelor social-economice studiate impune caracterizarea evoluției lor în timp și spațiu prin utilizarea diferitelor sisteme de indici statistici. Dintre cele mai uzuale sisteme de indici menționăm: indicii valorii, volumului fizic și ai prețurilor; indicii productivității muncii; indicii fondului de salariu și ai salariului mediu; indicii vitezei de rotație a mărfurilor; indicii încasărilor medii din activitatea de turism și altele. În cele ce urmează, ne vom opri asupra primelor trei sisteme de indici.
3.5.1 Indicii valorii, volumul fizic și ai prețurilor
Cunoașterea modificării prețurilor, a cantităților produse, vândute sau consumate și a valorii constituie o cerință principală a analizelor referitoare la modificarea producției, a consumului, la caracterizarea nivelului inflației. Analiza se bazează pe faptul că valoarea (V), ca indicator complex, poate fi exprimată că produs între prețul unitar (p) și cantitatea de produse (q). Acest fapt înseamnă că putem calcula trei indici care se pot folosi independent sau sub formă de sistem.
Indicii valorii, volumului fizic și ai prețurilor se prezintă ca indici individuali cu ajutorul următoarelor relații de calcul:
indicele individual al volumului fizic (al factorului cantitativ):
; (3.53)
indicele individual al prețurilor (al factorului calitativ):
; (3.54)
indicele individual al valorii:
= . (3.55)
Între cei trei indici există următoarea relație de sistem: (3.56)
Pentru o analiză complexă, la nivelul întregii unități, va trebui sintetizată evoluția generală a valorii. Aceasta se calculează cu ajutorul indicelui agregat al valorii, astfel:
= . (3.57)
În vederea sintetizării modificării atât a prețurilor, cât și a cantităților vândute, vom utiliza indicele valorii, în care considerăm variabil numai factorul a cărui modificare ne interesează, celălalt factor rămânând constant.
Indicele agregat al prețurilor, care exprimă modificarea mediei a prețurilor pentru toate produsele, poate fi de două tipuri:
indice de tip Laspeyres:
; (3.58)
indice de tip Paasche:
. (3.59)
Indicele agregat al volumului fizic, care arată modificarea mediei a cantităților vândute pentru cele n produse, se poate calcula în cele două variante, însă, în practică, această se întâlnește doar ca indice de tip Laspeyres:. (3.60)
Între indicii agregați se realizează următoarea ralatie de sistem:
. (3.61)
Analiza se poate realiza și pe baza modificărilor absolute, utilizând formulele de calcul de mai jos:
pentru modificarea absolută a valorii:
(3.62)
pentru modificarea absolută a valorii pe seama modificării prețurilor:
(3.63)
pentru modificarea absolută a valorii pe seama modificării volumului fizic:
. (3.64)
Relația între cele trei modificări absolute este: (3.65)
Indicii agregați ai prețurilor și volumului fizic pot fi calculați și sub formă de medii ai indicilor individuali.
Pentru a caracteriza modificarea mediei a cantităților vândute, utilizăm un indice de tip Laspeyres ca medie aritmetică a indicilor individuali. Formula de calcul este:
. (3.66)
Acest indice poate fi calculat și în cazul în care se cunoaște valoarea lui(), dar este cunoscută structura valorii în perioada de bază (), adică:
. (3.67)
Pantru calculul indicelui agregat al prețurilor trebuie cunoscute valoarea sau structura valorii în perioada de bază sau în perioada curentă, în funcție de sistemul de ponderare folosit, și indicii individuali ai prețurilor.
Indicele agregat al prețurilor de tip Lasperyres va fi o medie aritmetică a indicelor individuali, conform formulei:
. (3.68)
De asemenea,. (3.69)
Indicele agregat al prețurilor de tip Paasche va fi o medie aritmetică a indicilor individuali ai prețurilor, conform formulei:
. (3.70)
De asemenea, , (3.71)
în care = este structura valorii în perioada curentă. (3.72)
În ceea ce privește caracterizarea dinamicii prețului mediu la nivelul unei firme și determinarea influenței asupra sa a prețului unitar () și a structurii vânzătorilor (), vom utiliza următorul sitem de indici:
indicele cu structură variabilă – caracterizează modificarea prețului mediu, folosind formula de calcul:
; (3.73)
indicele cu structură fixă – arată influența modificării prețului unitar asupra prețului mediu, cu ajutorul relației:
; (3.74)
indicele de variație a structurii – caracterizează influența modificării structurii vânzătorilor asuprea evoluției prețului mediu, fiind exprimată prin următoarea formulă de calcul:
:. (3.75)
Între cei trei indici există relația: . (3.76)
Analiza evoluției prețului mediu pe baza modificărilor absolute utilizează formulele de calcul prezentate în continuare, adică:
pentru modificarea absolută a prețului mediu:
; (3.77)
pentru modificarea prețului mediu determinată de modificarea prețului unitar:
; (3.78)
pentru modificarea prețului mediu sub influența modificării structurii vânzătorilor:
. (3.79)
Între acești indici se manifestă următoarea relație de sistem:
= . (3.80)
Acest sistem de indici este utilizat în toate domeniile unde o activitate care se poate exprima în unități monetare se poate descompune în doi factori: cantitate și preț ( producție, comerț, turism, inflație, consumul populației ș.a.m.d.) Ei trebuie adaptați la specificul surselor de informație din domeniul respectiv.
3.5.2 Indicii productivității muncii
Nivelul productivității muncii se poate exprima direct prin cantitatea de produse ce revin în medie pe o unitate de timp sau indirect prin consumul de timp de muncă pe produse. Particularizând, în domeniul comerțului și cel al turismului productivitatea muncii se poate determina ca raport între valoarea desfacerilor sau cea a încasărilor din activitatea turistică și numărul de salariați sau muncitori.
Având caracter de mărime medie, productivitatea muncii se detremina cu ajutorul indicilor calculați sub formă de raport a două medii.
Pentru a putea calcula nivelul și evoluția în timp a poductivitatii muncii în sfera comerțului și în cea a turismului, avem nevoie de următoarele date:
V = valoarea vânzărilor de mărfuri pe grupe, categorii sau unități teritorială;
Î = încasări din activitatea de turism, pe categorii;
T = numărul de salariați sau muncitori;
W = productivitatea muncii pe grupe, categorii sau unități teritoriale;
= productivitatea muncii pe grupe, categorii sau unități teritoriale;
Nivelul productivității muncii se calculează că raport între valoarea vânzărilor de mărfuri și numărul de salariați sau muncitori, pentru comerț; respectiv, raportând volumul încasărilor din activitatea turistică la numărul de salariați sau muncitori, pentru turism, adică:
și (3.81)
Având în vedere relațiile de mai sus, vânzările de mărfuri și încasările din activitatea de turism sunt variabile complexe calculate ca un produs de doi factori ( poductivitatea muncii și numărul de salariați).
Nivelui mediu al productiivitatii muncii se calculează ca raport între nivelul totalizat al valorii vânzărilor de mărfuri și nivelul totalizat al numărului de salariați sau muncitori, pentru comerț; respectiv, raportând nivelul totalizat al numărului de salariați sau muncitori, pentru turism, adică:
și ; (3.82)
Pentru a caracteriza dinamica productivității muncii vom folosi următoarele tipuri de indici statistici:
indicele individual al productivității muncii:
; (3.83)
indicele din grup al productivității muncii, care se determină prin raportarea nivelului mediu al productivității muncii din perioada curentă la cel din perioada de bază, exprimându-se cu ajutorul următoarei formule de calcul:
. (3.84)
Acest indice de grup al productivității muncii este un indice cu structură valabilă, care arată că variația lui depinde de modificarea nivelurilor individuale ale productivității muncii ( factorul calitativ) și de modificarea structurii salariaților ( factorul contitativ).
CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ
ANALIZA STATISTICĂ A DEZECHILIBRULUI
PE PIAȚA MUNCII: ȘOMAJUL
4.1 Ocuparea și somajul în anul 2013
În anul 2013, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 59,7%, iar rata șomajului de 7,3%.
Nivelul ratei de ocupare a populației în vârstă de 20-64 ani a fost de 63,9%, la o distanță de 6,1 puncte procentuale față de ținta națională de 70% stabilită în contextul Strategiei Europa 2020.
În anul 2013 populația activă a României era de 9977 mii persoane, din care 9247 mii persoane ocupate și 730 mii șomeri.
Categorii de populație în anul 2013
-mii de persoane-
* Populația totală și ceilalți indicatori derivați nu sunt ajustați cu soldul migrației externe.
** Inclusiv forțele armate și asimilați și persoanele care lucrează în sectorul informal și la negru.
Raportul de dependență economică (numărul persoanelor inactive și în șomaj ce revin la 1000 persoane ocupate) a fost de 1302‰, mai ridicat pentru persoanele de sex feminin (1652‰, față de 1020‰ în cazul bărbaților), iar pentru mediul rural și urban, ambele au înregistrat 1302‰.
Rata de activitate a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 64,6%.
Ocuparea
Rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) de 59,7% a crescut față de
anul anterior cu 0,2 puncte procentuale. Acest indicator avea, ca și în anii anteriori, valori mai
ridicate pentru bărbați (66,8%, față de 52,6% pentru femei) și pentru persoanele din mediul
rural (60,7%, față de 58,9% în mediul urban). Rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) era de 23,5%. Rata de ocupare a persoanelor vârstnice (55-64 ani) a fost de 41,5%.
Evoluția ratei de ocupare a populației de 15 ani și peste, pe grupe de vârstă
-%-
Nivelul cel mai ridicat al ratei de ocupare pentru persoanele în vârstă de muncă s-a înregistrat în rândul absolvenților învățământului superior (81,7%). Pe măsură ce scade nivelul de educație, scade și gradul de ocupare. Astfel, erau ocupate 62,9% dintre persoanele cu nivel mediu de educație și numai 42,1% dintre cele cu nivel scăzut de educație.
Salariații, în creștere față de anul precedent (+41 mii persoane), dețin în continuare cea mai mare pondere (67,8%) în totalul populației ocupate. În anul 2013 lucrătorii pe cont propriu și
lucrătorii familiari neremunerați reprezentau 30,9% din populația ocupată.
Distribuția pe grupe de ocupații relevă faptul că lucrătorii calificați în agricultură, silvicultură și pescuit reprezentau 23,3% din totalul populației ocupate. Ponderi însemnate în totalul populației ocupate dețineau muncitorii calificați (15,4%), lucrătorii în domeniul serviciilor (13,6%) precum și specialiștii în diverse domenii de activitate (13,1%).
Repartiția populației ocupate pe activități ale economiei naționale arată că 28,5% din totalul persoanelor ocupate erau concentrate în sectorul agricol, 28,6% în industrie și construcții, iar 42,9% în servicii.
În activitățile neagricole erau ocupate 6613 mii persoane, ponderi semnificative în rândul acestora fiind deținute de cele care își desfășurau activitatea în industria prelucrătoare (25,5%), comerț (18,3%) și construcții (10,5%).
Comparativ cu anul 2012, a scăzut semnificativ numărul persoanelor care și-au desfășurat
activitatea în agricultură, silvicultură și pescuit (-48 mii persoane), dar și al celor care au lucrat în învățământ (-22 mii persoane), în intermedieri financiare și asigurări (-13 mii persoane) și în producția și furnizarea de energie electrică și termica și administrație publică și apărare (ambele activități cu -11 mii persoane fiecare).
În anul 2013, durata medie efectivă a săptămânii de lucru pentru activitatea principală a fost de 39,0 ore pe săptămână; 185 mii persoane au desfășurat și activități secundare, lucrând în medie 14,6 ore pe săptămână.
Din totalul persoanelor ocupate în anul 2013 au lucrat cu program parțial 918 mii persoane (9,9%).
Șomajul
Rata șomajului a fost de 7,3%, în creștere față de anul precedent (7,0%).
Pe sexe, ecartul dintre cele două rate ale șomajului a fost de 1,3 puncte procentuale (7,9% pentru bărbați față de 6,6% pentru femei), iar pe medii rezidențiale de 3,6 puncte procentuale (8,9% pentru urban față de 5,3% pentru rural). Rata șomajului avea nivelul cel mai ridicat (23,6%) în rândul tinerilor (15-24 ani).
Rata șomajului pe grupe de vârstă, sexe și medii, în anul 2013
Șomajul a afectat în măsură mai mare absolvenții învățământului mediu și scăzut, pentru care rata șomajului a fost de 7,9%, respectiv 6,9%, mai mare comparativ cu rata înregistrată pentru șomerii cu studii superioare (5,8%).
Rata șomajului de lungă durată (în șomaj de un an și peste) a fost de 3,4%. Incidența șomajului de lungă durată (ponderea persoanelor aflate în șomaj de un an și peste în total șomeri) a fost de 46,4%.
Șomajul pe termen lung s-a manifestat mai pregnant în cazul femeilor (48,0% față de 45,3% în cazul bărbaților) și în mediul urban (49,1% față de 40,8% în mediul rural).
Pentru tineri (15-24 ani), rata șomajului de lungă durată (în șomaj de șase luni și peste) a fost de 14,2%, iar incidența șomajului de lungă durată în rândul tineretului de 59,9%.
Participarea populației la forța de muncă, pe sexe și medii, în anul 2013
procente –
Având ca reper indicatorul „populația activă”, voi calcula structura pe sexe a acestui indicator:
Masculin: g*(%) =
Feminin: g*(%) = .
Observații:
1. Sursa datelor o constituie Cercetarea statistică asupra forței de muncă în gospodării (AMIGO) care se realizează trimestrial, în conformitate cu Regulamentul Consiliului și Parlamentului European nr. 577/1998 cu privire la organizarea unei anchete statistice selective asupra forței de muncă în Comunitatea Europeana.
2. Populația activă din punct de vedere economic cuprinde toate persoanele care furnizează forța de muncă disponibilă pentru producția de bunuri și servicii în timpul perioadei de referință, incluzând populația ocupată și șomerii.
3. Rata de activitate reprezintă ponderea populației active din grupa de vârstă x în populația totală din aceeași grupă de vârstă x. Astfel, rata de activitate a populației în vârstă de muncă reprezintă ponderea populației active în vârstă de 15-64 ani în populația totală în vârstă de 15-64 ani.
4. Populația ocupată cuprinde toate persoanele de 15 ani și peste care au desfășurat o activitate economică producătoare de bunuri sau servicii de cel puțin o oră în perioada de referință (o săptămână), în scopul obținerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii.
Începând din anul 2011, lucrătorii pe cont propriu și lucrătorii familiali neremunerați care lucrează în agricultură sunt considerați persoane ocupate doar dacă sunt proprietarii producției agricole (nu neapărat și ai pământului) obținute și îndeplinesc una dintre următoarele condiții:
a) producția agricolă este destinată, fie și măcar în parte, vânzării sau schimbului în natură (troc);
b) producția agricolă este destinată exclusiv consumului propriu dacă aceasta reprezintă o parte substanțială a consumului total al gospodăriei.
Sunt excluse din populația ocupată persoanele care:
desfășoară activități agricole minore, în scop de recreere, hobby sau pentru a obține, suplimentar, produse alimentare fără ca acestea să constituie o parte importantă a consumului total al gospodăriei;
desfășoară activități agricole (cu o durată de peste 10 ore/săpămână), producția agricolă fiind destinată exclusiv consumului propriu, dar aceasta nereprezentând o parte substanțială a consumului total al gospodăriei.
În afara persoanelor care au un loc de muncă și au lucrat în cursul săptămânii de referință, indiferent de statutul profesional, se consideră persoane ocupate și cele care fac parte din următoarele categorii:
persoanele care în cursul săptămânii de referință au desfășurat o muncă oarecare, plătită sau aducătoare de venit, chiar dacă erau în curs de pregătire școlară obligatorie, erau la pensie sau beneficiau de pensie, erau înscrise la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM), primind sau nu indemnizație de șomaj;
ucenicii și stagiarii remunerați, care lucrează cu program de lucru complet sau parțial;
membrii forțelor armate.
5. Rata de ocupare reprezintă ponderea populației ocupate din grupa de vârstă x în populația totală din aceeași grupă de vârstă x. Astfel, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă reprezintă ponderea populației ocupate în vârstă de 15-64 ani în populația totală în vârstă de 15-64 ani.
6. Programul obișnuit de lucru al persoanelor ocupate s-a definit ca fiind complet sau parțial, conform declarației repondenților. În general, pentru salariați se consideră "complet" programul aferent unei norme întregi, așa cum este prevăzută prin contractul colectiv de muncă (durata normală) și "parțial" programul a cărui durată prevăzută prin contractul individual de muncă este semnificativ mai mică decât durata normală.
7. Șomerii – conform definiției internaționale (BIM) – sunt persoanele în vârstă de 15-74 ani care îndeplinesc simultan următoarele 3 condiții: (i) nu au un loc de muncă; (ii) sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele două săptămâni; (iii) s-au aflat în căutare activă a unui loc de muncă, oricând în decursul ultimelor patru săptămâni.
8. Rata șomajului reprezintă ponderea șomerilor, conform definiției internaționale (BIM), în populația activă.
9. Rata șomajului de lungă durată reprezintă ponderea șomerilor aflați în șomaj de 12 luni și peste în populația activă. Rata șomajului de lungă durată pentru tineri (15-24 ani) reprezintă ponderea șomerilor tineri aflați în șomaj de 6 luni și peste în populația activă de 15-24 ani.
10. Incidența șomajului de lungă durată reprezintă ponderea numărului șomerilor de lungă durată (12 luni și peste) în total șomeri. Incidența șomajului de lungă durată pentru tineri (15-24 ani) reprezintă ponderea numărului șomerilor tineri de lungă durată (6 luni și peste) în total șomeri tineri.
4.2 Ocuparea și șomajul în anul 2014
În anul 2014, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 61,0%, iar rata șomajului de 6,8%.
Nivelul ratei de ocupare a populației în vârstă de 20-64 ani a fost de 65,7%, la o distanță de 4,3 puncte procentuale față de ținta națională de 70% stabilită în contextul Strategiei Europa 2020.
În anul 2014 populația activă a României era de 9243 mii persoane, din care 8614 mii
persoane ocupate și 629 mii șomeri.
Categorii de populație în anul 2014
mii de persoane –
* Inclusiv forțele armate și asimilați și persoanele care lucrează în sectorul informal și la negru.
** Alte categorii: patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremunerați și membrii ai unei societăți agricole sau ai unei cooperative neagricole.
Raportul de dependență economică (numărul persoanelor inactive și în șomaj ce revin la 1000 persoane ocupate) a fost de 1313‰, mai ridicat pentru persoanele de sex feminin (1704‰, față de 1008‰ în cazul bărbaților) și pentru mediul rural (1330‰, comparativ cu 1299‰ în mediul urban).
Rata de activitate a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 65,7%.
Ocuparea
Rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) de 61,0% a crescut față de anul anterior cu 0,9 puncte procentuale. Acest indicator avea, ca și în anii anteriori, valori mai ridicate pentru bărbați (68,7%, față de 53,3% pentru femei) și pentru persoanele din mediul rural (61,7%, față de 60,5% în mediul urban). Rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) era de 22,5%. Rata de ocupare a persoanelor vârstnice (55-64 ani) a fost de 43,1%.
Evoluția ratei de ocupare a populației de 15 ani și peste, pe grupe de vârste
% –
Nivelul cel mai ridicat al ratei de ocupare pentru persoanele în vârstă de muncă s-a înregistrat în rândul absolvenților învățământului superior (82,5%). Pe măsură ce scade nivelul de educație, scade și gradul de ocupare. Astfel, erau ocupate 65,0% dintre persoanele cu nivel mediu de educație și numai 44,4% dintre cele cu nivel scăzut de educație.
Salariații, în scădere față de anul precedent (-107 mii persoane), dețin în continuare cea mai mare pondere (67,9%) în totalul populației ocupate. În anul 2014 lucrătorii pe cont propriu și lucrătorii familiali neremunerați reprezentau 30,9% din populația ocupată.
Distribuția pe grupe de ocupații relevă faptul că lucrătorii calificați în agricultură, silvicultură și pescuit reprezentau 23,3% din totalul populației ocupate. Ponderi însemnate în totalul populației ocupate dețineau muncitorii calificați (15,8%), lucrătorii în domeniul serviciilor precum și specialiștii în diverse domenii de activitate (13,5%).
Repartiția populației ocupate pe activități ale economiei naționale arată că 28,3% din totalul persoanelor ocupate erau concentrate în sectorul agricol, 28,9% în industrie și construcții, iar 42,7% în servicii. În activitățile neagricole erau ocupate 6172 mii persoane, ponderi semnificative în rândul acestora fiind deținute de cele care își desfășurau activitatea în industria prelucrătoare (25,8%), comerț (18,0%) și construcții (10,4%).
Comparativ cu anul 2013, a scăzut numărul persoanelor care și-au desfășurat activitatea în agricultură, silvicultură și pescuit (-59 mii persoane), dar și al celor care au lucrat în administrație publică (-33 mii persoane), în învățământ (-12 mii persoane), în intermedieri financiare și asigurări și în industria extractivă (ambele activități cu – 5 mii persoane fiecare).
A crescut însă numărul populației ocupate în industria prelucrătoare (+60 mii persoane), în comerț și activități profesionale, științifice și tehnice (+27 mii persoane), în sănătate (+14 mii persoane), activități de servicii administrative (+11 mii persoane) și în construcții (+10 mii persoane).
În anul 2014, durata medie efectivă a săptămânii de lucru pentru activitatea principală a fost de 38,9 ore pe săptămână; 166 mii persoane au desfășurat și activități secundare, lucrând în medie 14,5 ore pe săptămână.
Din totalul persoanelor ocupate în anul 2014 au lucrat cu program parțial 860 mii persoane (10,0%).
Șomajul
Rata șomajului a fost de 6,8%, în scadere față de anul precedent (7,1%).
Pe sexe, ecartul dintre cele două rate ale șomajului a fost de 1,2 puncte procentuale (7,3% pentru bărbați față de 6,1% pentru femei), iar pe medii rezidențiale de 2,8 puncte procentuale (8,1% pentru urban față de 5,3% pentru rural). Rata șomajului avea nivelul cel mai ridicat (24,0%) în rândul tinerilor (15-24 ani).
Rata șomajului pe grupe de vârstă, sexe și medii, în anul 2014
Șomajul a afectat în măsură mai mare absolvenții învățământului mediu și scăzut, pentru care rata șomajului a fost de 7,2%, respectiv 6,7% mai mare comparativ cu rata înregistrată pentru șomerii cu studii superioare (5,8%).
Rata șomajului de lungă durată (în șomaj de un an și peste) a fost de 2,8%. Incidența șomajului de lungă durată (ponderea persoanelor aflate în șomaj de un an și peste în total șomeri) a fost de 41,1%. Șomajul pe termen lung s-a manifestat mai pregnant în cazul bărbaților (41,8% față de 40,0% în cazul femeilor) și în mediul urban (42,1% față de 39,2% în mediul rural).
Pentru tineri (15-24 ani), rata șomajului de lungă durată (în șomaj de șase luni și peste) a fost de 14,3%, iar incidența șomajului de lungă durată în rândul tineretului de 59,7%.
Participarea populației la forța de muncă, pe sexe și medii, în anul 2014
procente –
Având ca reper indicatorul „populația activă”, voi calcula structura pe sexe a acestui indicator:
Masculin: g*(%) =
Feminin: g*(%) = .
Observații:
1. Sursa datelor o constituie Cercetarea statistică asupra forței de muncă în gospodării (AMIGO) care se realizează trimestrial, în conformitate cu Regulamentul Consiliului și Parlamentului European nr. 577/1998 cu privire la organizarea unei anchete statistice selective asupra forței de muncă în Comunitatea Europeana.
2. Populația activă din punct de vedere economic cuprinde toate persoanele care furnizează forța de muncă disponibilă pentru producția de bunuri și servicii în timpul perioadei de referință, incluzând populația ocupată și șomerii.
3. Rata de activitate reprezintă ponderea populației active din grupa de vârstă x în populația totală din aceeași grupă de vârstă x. Astfel, rata de activitate a populației în vârstă de muncă reprezintă ponderea populației active în vârstă de 15-64 ani în populația totală în vârstă de 15-64 ani.
4. Populația ocupată cuprinde toate persoanele de 15 ani și peste care au desfășurat o activitate economică producătoare de bunuri sau servicii de cel puțin o oră în perioada de referință (o săptămână), în scopul obținerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii.
Începând din anul 2011, lucrătorii pe cont propriu și lucrătorii familiali neremunerați care lucrează în agricultură sunt considerați persoane ocupate doar dacă sunt proprietarii producției agricole (nu neapărat și ai pământului) obținute și îndeplinesc una dintre următoarele condiții:
a) producția agricolă este destinată, fie și măcar în parte, vânzării sau schimbului în natură (troc);
b) producția agricolă este destinată exclusiv consumului propriu dacă aceasta reprezintă o parte substanțială a consumului total al gospodăriei.
Sunt excluse din populația ocupată persoanele care:
desfășoară activități agricole minore, în scop de recreere, hobby sau pentru a obține, suplimentar, produse alimentare fără ca acestea să constituie o parte importantă a consumului total al gospodăriei;
desfășoară activități agricole (cu o durată de peste 10 ore/săpămână), producția agricolă fiind destinată exclusiv consumului propriu, dar aceasta nereprezentând o parte substanțială a consumului total al gospodăriei.
În afara persoanelor care au un loc de muncă și au lucrat în cursul săptămânii de referință, indiferent de statutul profesional, se consideră persoane ocupate și cele care fac parte din următoarele categorii:
persoanele care în cursul săptămânii de referință au desfășurat o muncă oarecare, plătită sau aducătoare de venit, chiar dacă erau în curs de pregătire școlară obligatorie, erau la pensie sau beneficiau de pensie, erau înscrise la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM), primind sau nu indemnizație de șomaj;
ucenicii și stagiarii remunerați, care lucrează cu program de lucru complet sau parțial;
membrii forțelor armate.
5. Rata de ocupare reprezintă ponderea populației ocupate din grupa de vârstă x în populația totală din aceeași grupă de vârstă x. Astfel, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă reprezintă ponderea populației ocupate în vârstă de 15-64 ani în populația totală în vârstă de 15-64 ani.
6. Programul obișnuit de lucru al persoanelor ocupate s-a definit ca fiind complet sau parțial, conform declarației repondenților. În general, pentru salariați se consideră "complet" programul aferent unei norme întregi, așa cum este prevăzută prin contractul colectiv de muncă (durata normală) și "parțial" programul a cărui durată prevăzută prin contractul individual de muncă este semnificativ mai mică decât durata normală.
7. Șomerii – conform definiției internaționale (BIM) – sunt persoanele în vârstă de 15-74 ani care îndeplinesc simultan următoarele 3 condiții: (i) nu au un loc de muncă; (ii) sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele două săptămâni; (iii) s-au aflat în căutare activă a unui loc de muncă, oricând în decursul ultimelor patru săptămâni.
8. Rata șomajului reprezintă ponderea șomerilor, conform definiției internaționale (BIM), în populația activă.
9. Rata șomajului de lungă durată reprezintă ponderea șomerilor aflați în șomaj de 12 luni și peste în populația activă. Rata șomajului de lungă durată pentru tineri (15-24 ani) reprezintă ponderea șomerilor tineri aflați în șomaj de 6 luni și peste în populația activă de 15-24 ani.
10. Incidența șomajului de lungă durată reprezintă ponderea numărului șomerilor de lungă durată (12 luni și peste) în total șomeri. Incidența șomajului de lungă durată pentru tineri (15-24 ani) reprezintă ponderea numărului șomerilor tineri de lungă durată (6 luni și peste) în total șomeri tineri.
4.3 Ocuparea și somajul în anul 2015
În anul 2015, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 61,4%, în creștere față de anul anterior cu 0,4 puncte procentuale.
În anul 2015, rata de ocupare a populației în vârstă de 20-64 ani a fost de 66,0%, la o distanță de 4,0 puncte procentuale față de ținta națională de 70,0% stabilită în contextul Strategiei Europa 2020.
În anul 2015 populația activă a României era de 9159 mii persoane, din care 8535 mii erau persoane ocupate și 624 mii erau șomeri.
Categorii de populație în anul 2015
– mii de persoane –
* Inclusiv forțele armatei și asimilați și persoanele care lucrează în sectorul informal și la negru.
** Alte categorii: patroni, lucrători pe cont propriu, lucrători familiali neremunerați și membrii ai unei societăți agricole sau ai unei cooperative neagricole.
În anul 2015, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (15-64 ani) a fost de 61,4%, în creștere față de anul anterior cu 0,4 puncte procentuale. Ca și în anii anteriori, rata de ocupare era mai mare la bărbați (69,5%, față de 53,2% la femei) și pentru persoanele rezidente în mediul rural (61,7%, față de 61,3% în mediul urban).
Rata de ocupare a tinerilor (15-24 ani) a fost de 24,5%, iar cea a persoanelor vârstnice (55-64 ani) de 41,1%.
Evoluția ratei de ocupare a populației de 15 ani și peste, pe grupe de vârste
% –
Nivelul cel mai ridicat al ratei de ocupare pentru persoanele în vârstă de muncă s-a înregistrat în rândul absolvenților învățământului superior (85,3%). Erau ocupate 64,9% dintre persoanele cu nivel mediu de educație și numai 42,6% dintre cele cu nivel scăzut de educație.
Salariații, în creștere față de anul precedent (+212 mii persoane), au deținut în continuare cea mai mare pondere (71,0%) în totalul populației ocupate. În anul 2015 lucrătorii pe cont propriu și lucrătorii familiali neremunerați reprezentau 27,9% din populația ocupată.
Lucrătorii calificați în agricultură, silvicultură și pescuit reprezentau 21,4% din totalul populației ocupate. Ponderi însemnate în totalul populației ocupate dețineau și muncitorii calificați (15,9%), specialiștii în diverse domenii de activitate (14,8%) și lucrătorii în domeniul serviciilor (14,6%).
Din totalul persoanelor ocupate, 25,6% lucrau în sectorul agricol, 28,4% în industrie sau construcții și 46,0% în servicii. În activitățile neagricole erau ocupate 6352 mii persoane, ponderi semnificative în rândul acestora fiind deținute de cele care își desfășurau activitatea în industria prelucrătoare (24,4%), comerț (18,1%) și construcții (10,0%).
Comparativ cu anul 2014, a scăzut numărul persoanelor care și-au desfășurat activitatea în agricultură, silvicultură și pescuit (-258 mii persoane), dar și al celor care au lucrat în industria prelucrătoare (-44 mii persoane), producția și furnizarea de energie electrică și termică (-10 mii persoane), activitățile profesionale științifice și tehnice și intermedieri financiare (ambele în scădere de 8 mii persoane față de anul precedent). Cele mai semnificative creșteri față de anul precedent s-au înregistrat în administrația publică (+ 50 mii persoane), învățământ (+ 44 mii persoane), transport și depozitare (+ 43 mii persoane), comerț (+ 37 mii persoane).
Din totalul persoanelor ocupate în anul 2015, au lucrat cu program parțial 847 mii persoane (9,9%). Marea majoritate a persoanelor ocupate cu program parțial lucrau în sectorul agricol (84.8%).
În anul 2015, durata medie efectivă a săptămânii de lucru pentru activitatea principală a fost de 38,5 ore pe săptămână; 136 mii persoane au desfășurat și activități secundare, lucrând în medie 13,1 ore pe săptămână.
Șomajul.
Rata șomajului a fost de 6,8%, valoare identică cu cea din anul precedent.
Pe sexe, ecartul dintre cele două rate ale șomajului a fost de 1,7 puncte procentuale (7,5% la bărbați față de 5,8% la femei), iar pe medii de rezidență de 0,4 puncte procentuale (7,0% în urban față de 6,6% în rural).
Rata șomajului avea nivelul cel mai ridicat (21,7%) în rândul tinerilor (15-24 ani).
Rata șomajului pe grupe de vârstă, sexe și medii, în anul 2015
Șomajul a afectat în măsură mai mare absolvenții învățământului scăzut și mediu, pentru care rata șomajului a fost de 8,1%, respectiv 7,2%. Rata șomajului a fost de doar 4,1% în cazul persoanelor cu studii superioare.
Rata șomajului de lungă durată (în șomaj de un an și peste) a fost de 3,0%, iar incidența șomajului de lungă durată (ponderea persoanelor aflate în șomaj de un an și peste în total șomeri) a fost de 43,9%.
Pentru tineri (15-24 ani), rata șomajului de lungă durată (în șomaj de șase luni și peste) a fost de 13,1%, iar incidența șomajului de lungă durată în rândul tineretului de 60,6%.
Participarea populației la forța de muncă, pe sexe și medii, în anul 2015
procente –
Având ca reper indicatorul „populația activă”, voi calcula structura pe sexe a acestui indicator:
Masculin: g*(%) =
Feminin: g*(%) = .
Observații:
1. Sursa datelor o constituie Cercetarea statistică asupra forței de muncă în gospodării (AMIGO) care se realizează trimestrial, în conformitate cu Regulamentul Consiliului și Parlamentului European nr. 577/1998 cu privire la organizarea unei anchete statistice selective asupra forței de muncă în Comunitatea Europeana.
2. Populația activă din punct de vedere economic cuprinde toate persoanele care furnizează forța de muncă disponibilă pentru producția de bunuri și servicii în timpul perioadei de referință, incluzând populația ocupată și șomerii.
3. Rata de activitate reprezintă ponderea populației active din grupa de vârstă x în populația totală din aceeași grupă de vârstă x. Astfel, rata de activitate a populației în vârstă de muncă reprezintă ponderea populației active în vârstă de 15-64 ani în populația totală în vârstă de 15-64 ani.
4. Populația ocupată cuprinde toate persoanele de 15 ani și peste care au desfășurat o activitate economică producătoare de bunuri sau servicii de cel puțin o oră în perioada de referință (o săptămână), în scopul obținerii unor venituri sub formă de salarii, plată în natură sau alte beneficii.
Începând din anul 2011, lucrătorii pe cont propriu și lucrătorii familiali neremunerați care lucrează în agricultură sunt considerați persoane ocupate doar dacă sunt proprietarii producției agricole (nu neapărat și ai pământului) obținute și îndeplinesc una dintre următoarele condiții:
a) producția agricolă este destinată, fie și măcar în parte, vânzării sau schimbului în natură (troc);
b) producția agricolă este destinată exclusiv consumului propriu dacă aceasta reprezintă o parte substanțială a consumului total al gospodăriei.
Sunt excluse din populația ocupată persoanele care:
desfășoară activități agricole minore, în scop de recreere, hobby sau pentru a obține, suplimentar, produse alimentare fără ca acestea să constituie o parte importantă a consumului total al gospodăriei;
desfășoară activități agricole (cu o durată de peste 10 ore/săpămână), producția agricolă fiind destinată exclusiv consumului propriu, dar aceasta nereprezentând o parte substanțială a consumului total al gospodăriei.
În afara persoanelor care au un loc de muncă și au lucrat în cursul săptămânii de referință, indiferent de statutul profesional, se consideră persoane ocupate și cele care fac parte din următoarele categorii:
persoanele care în cursul săptămânii de referință au desfășurat o muncă oarecare, plătită sau aducătoare de venit, chiar dacă erau în curs de pregătire școlară obligatorie, erau la pensie sau beneficiau de pensie, erau înscrise la Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM), primind sau nu indemnizație de șomaj;
ucenicii și stagiarii remunerați, care lucrează cu program de lucru complet sau parțial;
membrii forțelor armate.
5. Rata de ocupare reprezintă ponderea populației ocupate din grupa de vârstă x în populația totală din aceeași grupă de vârstă x. Astfel, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă reprezintă ponderea populației ocupate în vârstă de 15-64 ani în populația totală în vârstă de 15-64 ani.
6. Programul obișnuit de lucru al persoanelor ocupate s-a definit ca fiind complet sau parțial, conform declarației repondenților. În general, pentru salariați se consideră "complet" programul aferent unei norme întregi, așa cum este prevăzută prin contractul colectiv de muncă (durata normală) și "parțial" programul a cărui durată prevăzută prin contractul individual de muncă este semnificativ mai mică decât durata normală.
7. Șomerii – conform definiției internaționale (BIM) – sunt persoanele în vârstă de 15-74 ani care îndeplinesc simultan următoarele 3 condiții: (i) nu au un loc de muncă; (ii) sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele două săptămâni; (iii) s-au aflat în căutare activă a unui loc de muncă, oricând în decursul ultimelor patru săptămâni.
8. Rata șomajului reprezintă ponderea șomerilor, conform definiției internaționale (BIM), în populația activă.
9. Rata șomajului de lungă durată reprezintă ponderea șomerilor aflați în șomaj de 12 luni și peste în populația activă. Rata șomajului de lungă durată pentru tineri (15-24 ani) reprezintă ponderea șomerilor tineri aflați în șomaj de 6 luni și peste în populația activă de 15-24 ani.
10. Incidența șomajului de lungă durată reprezintă ponderea numărului șomerilor de lungă durată (12 luni și peste) în total șomeri. Incidența șomajului de lungă durată pentru tineri (15-24 ani) reprezintă ponderea numărului șomerilor tineri de lungă durată (6 luni și peste) în total șomeri tineri.
CONLUZII
Concluzia principală, ce are și ca temă principală a acestei lucrări, este aceea că șomajul în ziua de astăzi, este unul dintre fenomenele cel mai puțin acceptate ce afectează economia națională. Întotdeauna a avut impact negativ în raport cu totalitatea activităților și interdependențelor economice la nivel macro și microeconomic, coordonat în plan național prin mecanisme proprii de funcționare.
În primul capitol am prezentat natura inflației, formele, cauzele dar și problema pe care aceasta o reprezintă pentru toate categoriile de agenti economici, de la un simplu om din provincie pana la marile companii sau guverne. Pe scurt, poate fi considerata un dezechilibru macroeconomic care exprima existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile actualei economii, ceea ce duce la deprecierea banilor si cresterea durabila a preturilor.
Cel de-al doilea capitol cuprinde teoria despre ocupare și somaj, în care prezintă fenomenul macroeconomic dintre cele două. Tot de aici concluzionăm faptul că șomajul poate fi definit ca un excedent al ofertei de muncă față de nivelul cererii de muncă, iar șomerii pot fi considerate persoanele apte de muncă, care nu-și găsesc de lucru, formând suprapopulația relativă, fiind în fond un surplus de forță de muncă comparativ cu numărul celor angajați.
Capitolul trei prezintă indicii statistici și metodele de aplicabilitate în sfera tuturor activităților economice și sociale. Preocupările pentru includerea în aria cercetărilor statistice a unui număr tot mai mare de fenomene sociale și economice complexe a impus îmbogățirea conținutului și perfecționarea permanent a metodelor de studiu. Cu ajutorul acestor indici, poate fi determinat nivelul sarcinilor de plan față de realizările dintr-o perioadă anterioară. Prin acest mod, am reușit să calculez datele ce mi-au folosit la studiul de caz.
Capitolul patru conține concluzia finală și datele statistice despre ocuparea și șomajul pentru anii 2013-2015, comparații pe sexe, repartiția și categoriile populației. Analiza situației din economia și de pe piața muncii naționale pe ultimii trei ani, precum și rezultatele cercetării statistice asupra forței de muncă conduc la următoarea concluzie că, principalii indicatori economici înregistrează o creștere, destul de mică, dar cu un potențial crescut în perioada următoare. Rata șomajului prezintă un procentaj în continuă scădere, comparativ cu fiecare an precedent, ceea ce are urmări, deisgur, și în ponderea populației ocupate.
BIBLIOGRAFIE
Anghelache, C. – Statistică generală, teorie și aplicații, Editura Economică, București, 1999.
Anghelache, C., Niculescu, E. – Statistică, indicatori, formule de calcul și sinteze, Editura Economică, București, 2001.
Baron, T., Anghelache, C., Țițan, E. – Statistică, Editura Economică, București, 1996.
Baron, T., Biji E., și colectiv – Statistică teoretică și economică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
Bentoiu, C., Bălăceanu, C. – Macroeconomie, Editura C. H. Beck, București, 2007.
Biji, E., Baron, T. – Statistică teoretică și economică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1996.
Biji, E., Lilea, E., Roșca, E., Vătui, M. – Statistică aplicată în economie, Editura Universal Dalsi, București, 2000.
Biji, E., Lilea, E., Vătui, M. – Statistică. Studii de caz, Editura Oscar Print, București, 1996.
Biji, E., Lilea, E., Voineagu, V. – Statistică teoretică, Editura Dimitrie Cantemir, București,1993.
Biji, E., Lilea, E., Wagner, P., și colectiv – Statistică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.
Biji, E.M., Gogu, E. – Teoria și tehnica sondajului statistic, Editura Oscar Print, București, 2009.
Biji, E.M., Lilea, E., Vătui, M., Gogu, E. – Statistica aplicată în economie, Ediția a II-a revizuită și adăugată Editura Oscar Print.
Biji, M, Biji, E., Lilea, E., Anghelache, C. – Tratat de statistică, Editura Economică, București, 2002.
Biji, M., Biji, E. – Statistică teoretică, Editura Didactică și Pedagogică, București,1979.
Capanu, I., Wagner, P., Secăreanu, C. – Statistică macroeconomică, Editura Economică, București, 1997.
Constantin, L. D. – Elemente de analiză și previziune regională și urbană, Editura Oscar Print, București, 1998.
Jaba, E. – Statistică, Editura Economică, București, 1998.
Lilea, E., Biji, E.M., Vătui ,M., Gogu, E – Statistica, Editura Pro Universitaria București, 2008.
Porojan, D. – Statistica și teoria sondajului, Editura Casa de Editură și Presă “Șansa” SRL, București, 1993.
Voineagu, V., Lilea, E., Vătui, M. – Statistică Economică, Editura Tribuna Economică, 2001.
Zamfir, C. – Indicatori și surse de variație a calității vieții, Editura Politică, București, 1984.
ARTICOLE
Bălăceanu C., Bentoiu,C., Athu, C., – Caracterizarea nivelului de trai și a calității vieții din România, în anii 2000-2010, comparativ cu UE, Revista Română de Statistică, nr. 10/2011
Bălăceanu, C., Bentoiu, C. – Sisteme de indicatori pentru caracterizarea dezvoltării umane. Puncte de vedere, completări și îmbunătățiri. Revista Română de Statistică, București, 2011/Trim. IV – SUPLIMENT
Bentoiu, C. – Analiza statistică a nivelului de trai și calității vieții prin intermediul a trei componente: indicele costului vieții, veniturile și consumul populației, Sesiunea Științifică Națională, „Soluții de relansare economică în contextul crizei actuale”, Facultatea de Relații Economice Internaționale, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” București, 2010, Editura Pro Universitaria
Bentoiu, C. – Cercetarea prin sondaj-metodă statistică de bază utilizată în studiul fenomenelor economice și sociale, Analele Universității Seria Științe Economice, Relații Economice Internaționale, Editura Pro Universitaria, București, 2011
Bentoiu, C. – Metode și procedee de interpretare a datelor utilizate în analiza statistică a nivelului de trai și calității vieții, Sesiunea Științifică Națională a Universității Creștine Dimitrie Cantemir, Analele Universității Creștine Dimitrie Cantemir, 2010, Editura Pro Universitaria
SITE-URI INTERNET
www.INSSE.RO
www.statistici.insse.ro
www.anofm.ro/statistica
www.gov.ro
www.europa.eu
www.europol.europa.eu
www.eur-lex.europa.eu
www.cgofm-mict.eu/
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Inflatia Vs Somajul (ID: 116573)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.