Inflatia Vs Somaj

UNIVERSITATEA CREȘTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE RELAȚII ECONOMICE INTERNAȚIONALE

SPECIALIZAREA STATISTICĂ

Lucrare de licență

Inflație vs. Somaj.

Analiză pe piața muncii internaționale

Coordonator științific.

Lect. Univ. dr. Claudia Bentoiu

Student,

Tărîncă Robert Iulian

BUCUREȘTI

2016

Cuprins

Introducere………………………..………………………………………………………..3

Capitolul 1. Inflația și somajul – Dezechilibre macroeconomice ……………………4

Inflația …………………………………………………………………..4

Măsurarea inflației ………………………………………4

Cauzele inflației ………………………………………..6

Politici antiinflaționiste …………………………………7

Șomajul …………………………………………………………………..8

Definirea indicatorilor statistici ai șomajului …………..8

Modalități de calcul a indicatorilor șomajului …………11

Tipologia șomajului …………………………………..12

Rata naturală a șomajului ……………………………..15

Capitolul 2. ……………………………………………………………………….……17

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. INFLAȚIA ȘI SOMAJUL – DEZECHILIBRE MACROECONOMICE

Inflația

Inflația este procesul de creștere semnificativă și persistentă a nivelului prețurilor. În perioadele în care se manifestă fenomenele inflaționiste, influența prețurilor care cresc este mai mare decât a celor care scad, astfel încât, în total, nivelul mediu al prețurilor va prezenta o creștere.

Ca atare, inflația mai este definite și prin scăderea puterii de cumpărare a unei unități monetare (respectiv a cantității de bunuri și servicii ce poate fi achiziționată prin intermediul unei unități monetare).

De obicei, o creștere a nivelului mediu al prețurilor de sub 1% anual nu este considerată inflație. Un nivel al inflației între 1 și 3 % pe an este considerat rezonabil pentru o economie în creștere, iar o astfel de inflație se numește inflație târâtoare. În opoziție, se situează situația în care inflația este de peste 50% pe lună, caz în care avem hiperinflație.

Pe termen lung inflația este prezentă în orice economie. Fenomenul nu poate fi controlat în totalitate, ci doar influențat. Inflația nu este „păguboasă” pentru toată lumea, cei care anticipează corect evoluția acesteia pot caștiga, în timp ce cei care nu o vor anticipa au de obicei de pierdut. Inflația este un obstacol important în calea implementării politicilor economice de creștere economică, datorită faptului că anticipările agenților nu mai pot fi efectuate corect, și de aici o risipă de resurse și o neîncredere în politicile implementate de puterea publică.

Este necesar să facem diferența între inflația anticipată și inflația neanticipată. Inflația anticipată este acea inflație pe care agenții economici o așteaptă în decursul perioadei următoare. Inflația neanticipată este acea creștere surprinzătoare a prețurilor, creștere care nu a fost în prealabil, anticipată de către agenții economici. Acest nivel al inflației poate fi mai mare decât nivelul real, determinat ex-post, sau mai mic decât acesta. Procesul inflaționist determină o redistribuire a veniturilor între agenții care împrumută bani și cei care dau cu împrumut.

1.1.1 Măsurarea inflației.

Inflația poate fi măsurată prin intermediul mai multor indicatori. Cei mai importanți dintre aceștia sunt:

indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC);

indicele prețurilor de producție (IPP);

indicele general al prețurilor (IGP);

deflatorul PIB.

i. Indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC) calculează evoluția prețurilor unui coș de produse semnificativ pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie reprezentativă.

Componentele acestui coș și importanța acestora în cheltuielile totale sunt determinate de către Institutul Național de Statistică (INSSE) pe baza unor studii efectuate prin sondaj asupra gospodăriilor din România.

ii. Indicele prețurilor de producție (IPP) măsoară evoluția prețurilor în stadiile anterioare consumului final, respectiv prețurile materiior prime, al semifabricatelor și ale produselor finite înainte a fi livrate pe piață.

iii. Indicele general al prețurilor (IGP) măsoară evoluția tuturor prețurilor din economie, respectiv atât a prețurilor bunurilor consumate de către gospodării cât și a prețurilor bunurilor care intră în procesele de producție. Acesta reprezintă cel mai general mod de măsurare al inflației.

iii. Deflatorul PIB arată evoluția nivelului mediu al prețurilor tuturor bunurilor și serviciilor incluse în PIB. Acesta se poate calcula astfel:

Deflatorul PIB = . 100

Diferența dintre IGP și deflatorul PIB purcede din structura diferită a bunurilor și serviciilor care sunt incluse în fiecare dintre aceștia. Dacă deflatorul PIB se socotește pe baza bunurilor și serviciilor produse în interiorul țării, indicele general al prețurilor se calculează ținând cont și de produsele importate.

Cele mai comune măsuri pentru inflație sunt indicele general al prețurilor și deflatorul PIB.

În aprecierea indicatorilor care descriu inflația apar și diverse probleme, cum ar fi:

pentru toți indicatorii, pe lungimea perioadei analizate ponderile cantităților întrebuințate se presupun a fi nemodificate. Această ipoteză nu este absolut satisfăcătoare, deoarece pe parcursul unui an apar diferite efecte de substituție datorate modificărilor prețurilor, ceea ce conduce la modificarea ponderilor cu care bunurile și serviciile intră în calculul indicilor corespunzători.

altă problemă o constituie creșterea calității bunurilor și serviciilor. De exemplu, calitatea televizoarelor a evoluat permanent, trecând de la cele alb-negru la cele color. Prețurile, de asemenea au crescut, însă nu mai este vorba de același produs. În statistică se înregistrează doar creșterea prețului la produsul “televizor”, fără a se ține seama ce modificările calitative. Astfel, creșterea prețurilor datorită creșterii calității produselor nu mai poate fi privită drept inflație.

în mod analog apare problema produselor noi, care nu au existat în perioada anterioară, dar vor intra în uzul curent în perioada curentă. Pentru acestea nu există un termen de comparație, deci și estimarea influenței acestora asupra modificării prețurilor este dificil de evaluat.

în cazul indicelui prețurilor bunurilor de consum apare problema reprezentativității coșului de bunuri selecționat pentru a face calculele. Chiar dacă la începutul perioadei acesta este reprezentativ, pe parcurs este posibil ca structura consumului să se modifice, și de aici și reprezentativitatea coșului de consum.

1.1.2 Cauzele inflației

Inflația prin salarii și prin costuri

În toate țările lumii, sindicatele urmăresc interesele membrilor proprii, respectiv creșterea puterii de cumpărare. Aceasta se realizează în primul rând prin creșterea nivelului salariilor. Orice creștere a salariilor conduce la creșterea costurilor de producție, și de aici, la creșterea prețurilor, deci la inflație.

De asemenea, creșterea costurilor de producție datorată creșterii prețurilor materiilor prime, a materialelor sau energiei va determina creșterea prețurilor bunurilor și serviciilor finale, contribuind la creșterea inflației.

În cadrul inflației prin costuri o formă distinctă o constituie inflația importată. Acest tip de inflație se manifestă într-o economie puternic dependentă de mediul extern datorită creșterii prețurilor mondiale (de exemplu la combustibili, materii prime etc.). Creșterea prețurior pe piața mondială va conduce la creșterea costurilor de producție generate de bunurile și serviciile importate, și de aici creșterea prețurilor interne.

Inflația prin cerere

Creșterea cererii de bunuri și servicii mai rapidă decât creșterea ofertei va determina creșterea prețurilor

Politica monetară

Creșterea masei monetare (a ofertei de monedă) poate constitui o nouă sursă de creștere a prețurilor. Dacă oferta de bunuri și servicii nu se adaptează suficient de repede la variația ofertei de bani, atunci restabilirea echilibrului se va face prin intermediul prețurilor, respectiv va crește nivelul acestora. Deplasarea curbei IS la dreapta (respectiv o creștere a ofertei de bunuri și servicii) determină creșterea ratei dobânzii, și de aici și creșterea prețurilor. Creșterea masei monetare, însoțită de creșterea producției, poate conduce la reducerea ratei dobânzii, de aici la creșterea cererii pentru investiții, și implicit la creșterea prețurilor. În cazul unei întârzieri între momentul creșterii ofertei de monedă și creșterea producției în cadrul sectorului real, atunci creșterea de masă monetară se îndreaptă în totalitate către prețuri, respectiv se va regăsi într-o creștere a inflației.

În abordarea monetaristă vom pleca de la relația uzuală care descrie legătura dintre output și masa monetară:

M v = p y unde:

M – este masa monetară nominală;

v – este viteza de rotație a banilor;

p – reprezintă nivelul prețurilor;

y – reprezintă nivelul outputului real.

Din această relație observăm că atâta timp cât nivelul outputului real și respectiv viteza de rotație rămân neschimbate, orice creștere a masei monetare se transformă în creștere a prețurilor, deci în inflație. Faptul că outputul Y rămâne neschimbată se poate justifica prin ocuparea completă a factorilor, sau prin elasticitatea redusă a producției la modificarea masei monetare.

1.1.3 Politici antiinflaționiste

În cazul inflației prin costuri una dintre măsurile posibile este controlul prețurilor. Acesată cotă poate fi implementată însă doar pe termen scurt. Pe termen lung va conduce însă la un dezechilibru dintre cerere și ofertă (cerere mai mare decât oferta), și în continuare la dezechilbre structurale majore, cum ar fi creșterea șomajului și o presiune crescândă asupra cursului de schimb sau prețurilor. În concluzie, acesata este o măsură puțin recomandată, mai ales în cadrul unei economii de piață. Pe termen scurt poate aduce anumite beneficii, însă pe termen lung sunt mai multe incoveniente.

În cazul inflației prin salarii, contra-măsura recomandată este controlul salariilor. Aceasta se poate realiza prin curbele de sacrificiu sau memorandumurile cu sindicatele prin care să se accepte fie micșorarea salariilor fie reducerea timpului de lucru concomitent cu reducerea corespunzătoare a salariului. Și această măsură este utilă doar pe termen scurt, deoarece atât sindicatele cât și salariații nu pot suporta intervale de timp îndelungate în care să se reducă puterea de cumpărare. De aici, capacitatea convulsiilor sociale sau irosirea alegerilor următoare în favoarea partidelor care promit relaxarea politicilor salariale.

Reducerea cererii agregate este o altă măsură antiinflaționistă ce poate fi utilizată mai ales în cazul unei inflații provocate de șocuri ale cererii. Acesată reducere a cererii agregate poate fi stabilită direct fie prin micșorarea cheltuielilor publice, fie prin mărirea nivelului taxelor și impozitelor, sau indirect prin creșterea ratei dobânzii, iar de aici diminuarea cererii pentru investiții și implicit scăderea presiunii inflaționiste. În acest caz principala problemă care se ivește este aceea a micșorării veniturilor, a investițiilor, de aici creșterea ratei șomajului și la influențarea negativă a dezvoltării economice viitoare. În acest context, reducerea cererii agregate este o măsură recomandată doar pe termen scurt.

O altă formă de influențare a inflației este prin calea politicii de venituri. Aceasta presupune să se acționeze asupra veniturilor și profiturilor așteptate, și nu asupra șomajului. Președintele american Nixon a propus în 1971 un revizie strictă a prețurilor și salariilor. Acesata măsură nu a avut rezultat decât pe termen scurt după care au început să apară dezechilibre în alte sectoare, ceea ce a dus la cedarea acestui tip de politică. Deficiențele majore ale acestei politici sunt:

Veniturile mijlocii sunt ușor afectate de aceste măsuri; deoarece aceste venituri alcătuiesc, în statele dezvoltate economic, partea cea mai mare a veniturilor agregate, impactul politicii este redus.

politică de control severă duce la controlul alocării resurselor, alocare ce poate fi neeconomică.

Întârzierea dintre momentul implementării măsurilor de control și cel al intrării concrete în practică poate stârni pierderi de resurse și ineficiență atât pe plan intern cât și în relațiile cu exteriorul.

Politica monetară poate influența la rândul ei evoluția inflației. O politică monetară restrictivă va duce la creșterea ratelor dobânzilor și de aici la scăderea cererii. Scăderea cererii va determina diminuarea presiunii inflaționiste și de aici reducerea creșterii prețurilor.

O problemă aparte în cadrul analizei inflației o alcătuiește politica de indexare a salariilor. În multe țări sindicatele au căpătat prin negocieri posibilitatea de a conține printre clauzele contractelor de muncă una privitoare la indexarea automată a salariilor în raport cu costul vieții. Indexarea tuturor salariilor este o măsură de diminuare a inflației în condițiile în care creșterea salariilor este inferioară ratei inflației.

Cele mai importante probleme sunt stârnite de faptul că, o reducere a productivițății muncii ar trebui să ducă la scăderea salariului real, ceea ce sindicatele nu vor accepta, deci toate pierderile vor fi suportate de către patroni, ceea ce va duce la scăderea ofertei.

1.2 Somajul

1.2.1 Definirea indicatorilor statistici ai șomajului

Din punct de vedere statistic, indicatorii prin care se apreciază șomajul sunt de două feluri:

– indicatori absoluți;

– indicatori relativi.

Indicatorii absoluți sau indicatorii de nivel se raportează la numărul efectiv de șomeri. Ei se exprimă în “persoane” și se determină pentru anumite perioade de referință: lunar, trimestrial sau anual. Numărul șomerilor se calculează și în corelație cu anumite variabile demografice, ca: vârstă, sex, stare civilă, dar și ținând cont de pregătirea profesională, de nivelul studiilor sau de repartiția teritorială.

O însușire aparte urmărită în ceea ce privește analiza șomajului este durata acestuia. Din acest punct de vedere, se identifică un șomaj de scurtă durată (sub un an) și un șomaj de lungă durată (pe o perioadă mai mare de un an).

Șomerii, a doua componentă a populației active, reprezintă o clasă economică a cărei definire a suscitat numeroase abordări.

În statistica românească, efectivul șomerilor se determină în două variante:

Șomerii inventariați sunt persoanele care au declarat că în perioada de referință erau înscrise la Oficiile forței de muncă și șomaj, indiferent dacă primeau sau nu alocație de sprijin, ajutor de șomaj, sau alte forme de protecție socială.

Șomerii în sens B.I.M. sunt persoanele de 15 ani și peste care în decursul perioadei de referință îndeplinesc simultan următoarele condiții:

– nu au un loc de muncă și nu desfășoară o activitate în scopul obținerii unor caștiguri;

– sunt în căutarea unui loc de muncă, folosind în ultimele 4 săptămâni diferite metode pentru a-l găsi: înscrierea la Oficiul de forță de muncă și șomaj sau la agenții particulare de plasare, intervenții pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunțuri sau răspunsuri la anunțuri, apel la rude, prieteni, sindicate etc;

– sunt libere să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi imediat un loc de muncă;

Sunt incluse, de asemenea: – persoanele fără loc de muncă, libere să lucreze, care așteaptă să fie rechemate la lucru sau care au găsit un loc de muncă și urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referință;

– persoanele care în fac parte din populația inactivă (elevi, studenți, pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă și sunt disponibile să înceapă lucrul.

Indicatorul relativ prin care se apreciază forța șomajului este unul din cei mai importanți indicatori macroeconomici: rata șomajului. Aceasta se determină prin raportarea numărului total de șomeri la populația activă, rezultat ce se exprimă în procente. Nivelul ratei șomajului și schimbarea acesteia reprezintă unul din barometrii în funcție de care se iau anumite măsuri de protecție socială sau decizii de politică economică.

Ca relație generală de calcul, rata șomajului se determină prin raportarea unui indicator care exprimă șomajul (numărul de șomeri-Ș) și un alt indicator care măsoară populația de referință, cel mai adesea populația activă (Pa):

Rș = . 100

Mai precis, acest indicator se poate determina în modalități variate. Relațiile de calcul pot să difere în practică, în funcție de legislația națională sau de informațiile disponibile. Diferențele care apar sunt determinate de elemente cum sunt:

– Termenii de raportare și se referă la numitorul raportului care poate fi populația activă sau, de exemplu, populația în limitele vârstei de muncă.

– Conținutul indicatorilor primari luați în calcul;

– Sursele de colectare a informațiilor;

– Metodologia de calcul.

Informațiile cele mai concrete privind rata șomajului sunt rezultate cu prilejul recensămintelor. Recensămintele și anchetele prin sondaj sunt surse de date foarte costisitoare, care, la nivelul țării noastre nu pot fi realizate cu o periodicitate corespunzătoare pentru asigurarea cu informații utile. Se recurge, prin urmare la surse de date administrative, afectate însă de legislația în vigoare.

În statistica internațională se utilizează următoarele rate de șomaj:

Rata globală standardizată BIM, care se calculează ca raport între numărul șomerilor în sens BIM și populația activă totală; are cea mai mare sferă de cuprindere, fiind cea mai utilizată în comparațiile internaționale;

Rata globală standardizată CEE care este raportul dintre numărul de șomeri și populația activă civilă;

Rata globală standardizată OECD care se determină ca raport între numărul de șomeri și populația activă totală.

Rata parțială de șomaj se raportează la o anumită clasă de forță de muncă sau la o anumită regiune geografică sau administrativă, se calculează ca raport între numărul de șomeri proveniți din categoria respectivă și populația activă din categoria respectivă.

Rata integrală (compusă) de șomaj și subocupare vizibilă se calculează ca raport între timpul de muncă disponibil neutilizat corespunzător al persoanelor în șomaj și a celor aflate în stare de subocupare vizibilă și timpul de muncă total disponibil sau timpul de muncă utilizat.

În contextul implicațiilor economice majore pe care le are șomajul, a legăturilor acestuia cu inflația, se vorbește despre o rată naturală a șomajului.

1.2.2 Modalități de calcul a indicatorilor șomajului

Indicatorii statistici prin care se evaluează șomajul se determină în practică prin anumuite metode statistice, folosind surse de date specifice.

În general, în statistica Națiunilor Unite, se identifică patru surse mari de informații, care au la bază procedee particulare, cum ar fi sondajele statistice sau culegerea datelor de la diverse instituții pubice. Aceste surse de date au anumite coduri, specificate pentru fiecare țară.

Prima sursă (ce are codul BA) o constituie cercetările prin sondarea forței de muncă. A doua sursă (E) o constituie estimările oficiale. Aceste date statistice sunt estimări oficiale oferite de diverse instituții naționale și, de regulă, mizează pe informații combinate, rezultate din una sau mai multe surse. A treia sursă (FA) este reprezentată de statisticile asigurărilor sociale. Aceste statistici sunt derivate din înregistrările, acolo unde există, a celor înscriși în sistemul asigurărilor sociale. A patra sursă (NA) o reprezintă statisticile oficiilor forței de muncă. Acestea se referă în general, la numărul persoanelor care caută de lucru, înregistrate la oficiile forței de muncă. Persoanelor fără loc de muncă se pot adăuga cele aflate în grevă, temporar bolnave sau incapabile de muncă. Unii din cei înregistrați sunt deja angajați și caută un loc de muncă suplimentar sau schimbarea locului de muncă.

În țările dezvoltate, ca Japonia, Suedia, Franța sau Statele Unite, procedeul principal de obținere a datelor statistice privind șomajul îl constituie anchetele prin sondaj.

În S.U.A., de exemplu, în fiecare lună, Biroul de Statistică a Muncii din cadrul Departamentului de Muncă al Statelor Unite calculează și publică numărul șomerilor, al populației ocupate și al celor din afara forței de muncă. Pentru aceasta se realizează un sondaj având ca perioadă de referință săptămâna care conține ziua a douăsprezecea din fiecare lună. Se alege aleator un eșantion reprezentativ de 59.500 gospodării, din 729 localități diferite, astfel în cât să se asigure reprezentativitate din punct de vedere al repartiției geografice și demografice a populației. Intervievatori special pregătiți adresează aceleași întrebări fiecărei persoane din eșantion, în urma cărora se identifică statutul acesteia: angajat, șomer sau în afara forței de muncă. Criteriile în funcție de care se încadrează persoanele în aceste categorii respectă cu strictețe recomandările Biroului Internațional al Muncii.

În România, numărul de șomeri se determină prin mai multe metode: recensământ, ancheta prin sondaj, prelucrarea datelor oferite de instituții guvernamentale, ca Ministerul Muncii și Protecției Sociale. În afara recensămintelor, efectivul șomerilor și rata șomajului se determină și prin alte metode statistice aplicate de către Institutul Național de Statistică (I.N.S.) și Ministerul Muncii și Solidarității Sociale (M.M.S.S.).

Rata șomajului se determină prin raportarea numărului total de șomeri înregistrați la populația activă civilă. Pentru calculul acestor indicatori, a căror publicare se face în mass-media, în buletinele statistice lunare sau în anuare, se agregă datele culese la nivelul Oficiilor județene ale forței de muncă și șomajului.

1.2.3 Tipologia șomajului

O primă delimitare a șomajului este aceea în șomaj voluntar și șomaj involuntar. Șomajul voluntar există atunci când muncitorii refuză oportunitățile de a se angaja în anumite slujbe, la salariile existente pe piață. Șomajul involuntar există atunci când în economie sunt insuficiente locuri de muncă, la salariile existente. Procentul șomerilor care sunt neangajați voluntar este cunoscut, potrivit unor definiții, ca fiind rata naturală a șomajului2.

Separarea șomajului în voluntar și involuntar este una din controversele majore din teoria economică. Economiștii keynesieni au afirmat că cea mai mare parte a șomajului din timpul crizelor economice din anii ‘30 și ‘80 s-au datorat deficitului cererii, fiind deci, de natură involuntară. Pe de altă parte, economiștii clasici ai teoriei așteptărilor raționale pleacă de la premisa că piața muncii ajustează imediat creșterile șomajului, prin scăderea salariilor. Din punctul lor de vedere, în anii ’30 erau locuri de muncă suficiente, dar muncitorii au refuzat să le ia. Tot șomajul din timpul crizelor economice era voluntar, menținându-se la rata sa naturală.

Cel mai frecvent sistem de clasificare are la bază împărțirea șomajului pe cauze în următoarele mari tipuri: șomaj fricțional, structural, în timp ce după raportul cerere-ofertă, se identifică șomajul sezonier și ciclic. S-a încercat și o grupare a acestor tipuri de șomaj în funcție de caracterul lor voluntar sau involuntar: șomajul ciclic este considerat involuntar, în timp ce toate celelate tipuri sunt considerate șomaj voluntar.

În cele ce urmează, se va face o abordare a acestor tipuri de șomaj din punct de vedere al funcționării și locului lor pe piața muncii.

În funcție de natura și cauzele șomajului:

Șomaj conjunctural, generat de reducerea volumului activității economice a întreprinderilor ca urmare a deteriorării conjuncturii economice interne și/sau internaționale, a variațiilor conjuncturale ale cererii și ofertei de bunuri și servicii, care provoacă o reducere a necesarului de forță de muncă.

Șomajul fricțional se circumscrie perioadei necesare în mod normal pentru a găsi un alt loc de muncă. Este probabil cea mai răspândită formă de șomaj care poate apare chiar și în condiția ocupării depline a forței de muncă.

Șomajul fricțional apare deoarece piața muncii este inerent dinamică, datorită imperfecțiunii fluxului de informații și deoarece trebuie să treacă un timp până când șomerii și firmele ce oferă slujbe vacante să se găsească unii pe alții.

Chiar dacă dimensiunea forței de muncă ar fi constantă, în fiecare perioadă sunt noi intrări pe piața muncii, în timp ce alți angajați sau șomeri părăsesc forța de muncă. Unii oameni își vor părăsi locul de muncă în căutarea altuia, mai bun. Mai mult decât atât, fluctuațiile aleatoare ale cererii de bunuri și servicii la nivelul firmelor determină unele firme să facă concedieri de personal, în timp ce altele fac noi angajări. Deoarece informațiile despre caracteristicile celor care caută de lucru și natura locurilor de muncă vacante nu pot fi cunoscute instantaneu, este necesar să treacă un timp până la satisfacerea cererilor potențialilor patroni și ale muncitorilor care caută de lucru. Prin urmare, chiar dacă la nivel agregat cererea și oferta de forță de muncă sunt egale, șomajul fricțional există.

Presupunem că o piață a muncii este în echilibru în sensul că, la un salariu mediu, cantitatea de muncă oferită egalează cantitatea de muncă cerută. Se vor nota cu D0 cererea de muncă, S0 oferta de muncă, w0 salariul mediu pe piață și E0 numărul de angajați.

Chiar și pe o piață în echilibru, sau în situația de ocupare totală a forței de muncă, va exista întotdeauna un număr de șomeri care se află între două locuri de muncă, și care alcătuiesc șomajul fricțional.

Nivelul șomajului fricțional într-o economie este determinat de fluxurile existente la nivelul forței de muncă și de viteza cu care șomerii își găsesc de lucru. Această viteză depinde de instituțiile economice existente și de modul în care aceste instituții acționează pe piața muncii. De exemplu, o creștere a alocațiilor de șomaj va determina creșterea timpului necesar pentru ca șomerii să-și găsească de lucru.

Șomajul structural (șomaj de neadaptare) este consecința unui dezechilibru între structurile ocupțional-profesionale, teritoriale, demografice ale ofertei forței de muncă și ale cererii. Aceste neconcordanțe pot apare datorită: structurii sectoriale și teritoriale a economiei, progresului tehnologic, structurii sistemului educațional etc.

În perioadele de restructurări esențiale ale unei economii, cum sunt cele ale tranziției de la economia centralizată la economia de piață, șomajul structural reprezintă principala formă de șomaj.

Șomajul structural apare atunci când schimbări importante în cererea de muncă determină o nepotrivire între calitățile și competențele profesionale ale muncitorilor, cerute și oferite pe piața muncii. Dacă salariile ar fi complet flexibile și costurile mobilității geografice și ocupaționale ar fi reduse, atunci acest tip de șomaj ar fi rapid eliminat de ajustările pieței. În practică, aceste condiții nu sunt întotdeauna îndeplinite, iar șomajul structural poate apare ca o problemă foarte serioasă.

Într-un mod asemănător se pot analiza și dezechilibrele geografice în căutarea forței de muncă. În aceste situații se identifică un șomaj regional.

Șomajul structural apare datorită schimbărilor esențiale ale cererii de muncă, vis-a-vis de salariile rigide și costurile ridicate ale mobilității ocupaționale și geografice. Șomerii incluși în șomajul structural au o mai mică probabilitate de a trece de la statutul de șomer la cel de angajat. Orice măsuri de politică socială îndreptate spre creșterea acestei probabilități, au drept scop diminuarea șomajului structural. Exemple de asemenea politici sunt cele de subvenționare a instruirii șomerilor, de îmbunătățire a informațiilor despre condițiile locurilor de muncă și de reducere a costurilor migrării interne.

Șomajul structural a fost atribuit, după cum s-a putut constata, diferențelor dintre cererea și oferta de forță de muncă în condițiile costurilor ridicate de ajustare a ofertei la necesitățile pieței. Teorii economice dintre cele mai recente afirmă că cel puțin un segment al șomajului poate fi atribuit comportamentului producătorilor de maximizare a profitului. Concret, s-a demonstrat că șomajul structural poate apare și dacă anumiți producători plătesc salarii mai mari decât salariul considerat eficient pentru a crește productivitatea și/sau reduce deplasările de personal. Decizia voluntară a acestor producători este cea care menține salariul la un nivel ridicat, și acesta nu va fi coborât nici dacă alți muncitori de pe piața muncii (șomeri) își oferă serviciile la un salariu mai mic.

Angajații cu salarii mici își vor dori să lucreze în firmele cu salarii mari și, atâta timp cât există posibilitatea unor slujbe vacante pe viitor, ei se vor “atașa” sectorului cu salarii mari, preferând să aștepte apariția unui loc liber. Prin urmare, datorită acestui comportament, apare un șomaj de așteptare.

În funcție de raportul cerere-ofertă pe diverse piețe și de impactul acestora asupra piaței muncii, teoria economică a pus în evidență două forme de șomaj:

Șomajul clasic, ca urmare a reținerii întreprinzătorilor de a produce o cantitate mai mare de bunuri și servicii. Chiar dacă există cerere efectivă, întreprinzătorii nu sunt interesați în lărgirea capacităților de producție și în angajarea de forță suplimentară de producție deoarece firmele fie sunt în pierdere de competitivitate – ca urmare a costurilor de producție mai mari -, fie că nu-și asumă noi riscuri; acest tip este numit și șomaj prin eficiență a producției.

Șomajul ciclic sau șomaj prin insuficiența cererii, care apare atunci când cererea de bunuri și servicii din toate sectoarele economiei (economia reală, sectorul menaje sau restul lumii) este mai mică decât oferta. Consecința este o ofertă de forță de muncă mai mare decât cererea.

Șomajul fricțional sau cel structural pot apare chiar dacă, la nivel agregat, cererea totală de muncă egalează oferta. Șomajul ciclic este asociat cu fluctuațiile în ciclul afacerilor și apare atunci când o scădere a cererii agregate pe piața bunurilor și serviciilor determină o scădere a cererii agregate de forță de muncă, simultan cu inflexibilitatea salariilor reale. Acest tip de șomaj este cunoscut în literatura economică și sub numele de “șomaj keynesian”, după numele celui care l-a identificat și analizat.

O reacție adecvată a guvernului la șomajul ciclic este să impună politici economice de creștere a cererii agregate, crescând cheltuielile guvernamentale, reducând taxele și impozitele și crescând rata de creștere a ofertei de bani. Alte măsuri de politică economică se referă la elaborarea unor programe concrete concentrate asupra șomajului, incluzând credite temporare pentru dezvoltarea unor programe antișomaj de către firme private sau sectorul public.

Șomajul sezonier este similar celui ciclic, în sensul că este determinat de fluctuațiile cererii de forță de muncă. În acest caz, fluctuațiile cererii de muncă pot fi anticipate și urmează un model sistematic de-a lungul anului. De exemplu, cererea de muncă în agricultură sau construcții scade în lunile de iarnă.

Întrebarea care se pune și în acest caz este de ce firmele reacționează la variațiile sezoniere ale cererii de muncă prin disponibilizarea personalului și nu prin reducerea salariului sau timpului de lucru. De asemenea, se poate pune întrebarea de ce muncitorii acceptă locuri de muncă în sectoare cu caracter sezonier. Răspunsul ar fi că pentru unii muncitori, existența ajutorului de șomaj pe perioada cât nu lucrează și posibilitatea de a fi reangajați ulterior echivalează cu un concediu plătit. Pentru a atrage muncitorii în asemenea sectoare, firmele vor trebui să plătească muncitorilor salarii mai mari, care să compenseze faptul că nu vor lucra o perioadă de timp.

1.2.4 Rata naturală a șomajului

Rata naturală a șomajului corespunde funcționării normale a pieței muncii și este asociată cu ocuparea totală a forței de muncă. Șomajul poate fi considerat excesiv, în orice țară, dacă depășește nivelul său natural.

Definirea ratei naturale a șomajului este destul de dificilă, dar există câteva abordări în acest sens. În continuare vom face o succintă sinteză a definițiilor date în teoria economică ratei naturale a șomajului.

Unii economiști definesc rata naturală a șomajului ca fiind rata la care atât salariile cât și inflația sunt fie stabile, fie la nivele acceptabile. După alți autori rata naturală a șomajului este rata șomajului pentru care locurile vacante de muncă sunt egale cu numărul de șomeri. O altă definiție afirmă că rata naturală a șomajului este nivelul șomajului la care orice creștere în cererea agregată nu determină reducerea șomajului. Potrivit unei variante a acestei ultime definiții rata naturală a șomajului este rata la care toți șomerii sunt voluntari, adică există doar șomaj ciclic și, eventual, sezonier. În cele din urmă, o recentă definiție dată de James Tobin afirmă că rata naturală este rata șomajului la care nivelul acestuia este neschimbat și atât fluctuațiile existente la nivelul masei de șomeri cât și durata șomajului sunt normale.

Toate aceste definiții încearcă s ă sintetizeze într-un mod specific conceptul mai general al “ocupării totale“ a forței de muncă.

Dacă presupunem că șomajul fricțional și sezonier există chiar și atunci când piața forței de muncă este în echilibru este evident că rata naturală a șomajului este afectată de factori ca: mișcarea voluntară a angajaților, mișcările în și în afara forței de muncă, durata de timp în care șomerii își găsesc slujbe acceptabile. Acești ultimi factori variază mult în cadrul grupurilor demografice, astfel încât rata naturală a șomajului este puternic afectată de compoziția demografică a forței de muncă.

Atunci când o economie este în echilibru pe termen lung, șomajul va fi la rata sa naturală. Din moment ce rata naturală a șomajului este un concept teoretic, ea nu poate fi direct observată, și, prin urmare, trebuie estimată.

Economiștii au două modalități diferite pentru a estima rata naturală a șomajului. În primul rând ei determină o ecuație prin care corelează șomajul agregat de rata inflației. Conceptual, rata naturală a șomajului este prezentă atunci când rata șomajului nu crește și nici nu scade. Astfel, atunci când inflația este constantă, ecuația ce stabilește legătura între rata inflației și șomaj furnizează un estimator pentru rata naturală a șomajului.

A doua metodă de estimare a ratei naturale a șomajului se bazează pe datele istorice legate de rata șomajului de-a lungul unor perioade mari de timp. Aceste date sunt diferite în funcție de grupurile demografice. Se estimează ratele șomajului pentru aceste grupuri demografice și apoi se agregă aceste estimări.

Câțiva economiști au folosit una sau mai multe procedee pentru a estima rata naturală a șomajului la diferite momente de timp. Una dintre cele mai știute și citate evaluari este cea a lui Robert Gordon de la Northwestern University. Estimările sale se încadrează între limitele minime și maxime ale altor estimări efectuate de alți economiști. Pentru economia S.U.A., rata naturală a șomajului estimată de Gordon a fost de 5,1 % în anul 1955. În perioada 1960-1970, toți cercetătorii sunt de acord că rata naturală a șomajului s-a dezvoltat, ca urmare a marelui influx de tineri în rândul forței de muncă. Până în anii 80’ evaluările ratei naturale au ajuns de la 5% la 7%. Pe măsură ce generația “baby-boom” s-a maturizat și creșterea forței de muncă a încetinit, în anii ‘80 rata naturală a șomajului și-a diminuat ritmul de creștere.

Cercetătorii Douglas Staiger, J. Stork și Mark Watson, care au făcut și ei evaluări ale ratei naturale, afirmă că aceasta fluctuează în anii 90 în economia S.U.A. între 5,1% și 7,7% cu un interval de încredere de 95%. R. Gordon a indicat însă că rata naturală a șomajului variază în limite mai reduse.

Rata naturală a șomajului este analizată și din viziunea legăturii șomajului cu inflația: atunci când rata inflației este stabilă, invariabilă, se vorbește de rata naturală a șomajului, numită și NAIRU, ( “ Non Accelerating Inflation Rate of Unemployment” ).

Robert Eisner a cercetat seriile inflației și șomajului de după 1960 și a ajuns la concluzia că legătura între șomaj și inflație este asimetrică în următorul sens: ratele șomajului mai mici decât rata naturală a șomajului nu erau asociate cu inflația accelerată, în timp ce ratele șomajului mai mari decât rata naturală a șomajului erau asociate cu inflația degresivă.

Aceste rezultate necesită următoarea concluzie, aparent paradoxală: rata naturală a șomajului poate fi și un rezultat al măsurilor de politică economică și nu numai o cauză a acestora.

Economistul american N. Gregory Mankiw, profesor la Harvard University, definește rata naturală a șomajului ca fiind rata medie a șomajului în jurul căreia se manifestă oscilațiile economice. El socotește acest indicator ca o medie a ratelor anuale ale șomajului pe o perioadă de 10 ani anteriori și 10 ani ulteriori momentului (anului) pentru care se face analiza. Utilizând acest mod de calcul, el a definit o rată naturală a șomajului pentru economia americană cu valori între 4% și 7%, pe o perioadă de 45 de ani între 1945-1990.

CAPITOLUL 2. METODA INDICILOR

Preocupările pentru includerea în aria cercetărilor statistice a unui număr tot mai mare de fenomene sociale și economice complexe a impus îmbogățirea conținutului și perfecționarea permanent a metodelor de studiu. Volumul și structura diferitelor procese studiate sunt determinate pornind de la identificarea și măsurarea factorilor de influență, fapt ce impune continua îmbunătățire a metodelor de analiză factorială, care include și metoda indicilor statistici.

Metoda indicilor și formele specifice pe care le îmbrăca în cazul studierii diferitelor fenomene social-economice constituie obiectul unor discuții purtate de specialiști în economie și statistică asupra mai multor probleme, printre care: – volumul, calitatea si sursa datelor statistice necesare elaborarii indicilor;

-verificarea reprezentativității colectivității de selecție, în situația în care datele provin dintr-o observare parțială;

-alegerea formulelor de calcul;

-alegerea bazei de raportare;

-alegerea sistemului de ponderare;

Indicii statisticii sunt utilizați cu success pentru comparațiile în timp și spațiu a aceluiași fenomen și sunt întâlniți în toate publicațiile de date statistice naționale și internaționale. În acest context, putem deduce că ei sunt constituiți pe bază unei metodologii recomandate de organisme internaționale.

Notiuni generale, criteria de clasificare a indicilor.

Metoda indicilor are un câmp larg de aplicabilitate în sfera tuturor activităților economice și sociale, întrucât aceasta oferă posibilitatea prezentării analitice a mutațiilor care au loc în timp, în spațiu, precum și a rolului și influenței diferiților factori în variația fenomenelor studiate.

Indicii reprezintă o categorie aparte a indicatorilor statistici, ei sintetizând într-o expresie numerică nivelul relative al caracteristicii unui ansamblu de elemente, care formează fenomenul cercetat.

Metodă indicilor se remarcă în teoria și practica statistică prin intermediul funcțiilor cognitive pe care le prezintă. În primul rând, această metodă permite măsurarea statistică a variației diferitelor fenomene economice și sociale în dinamică și pe plan teritorial. În al doilea rând, indicii statistici sunt utilizați și în analiza gradului de îndeplinire a planurilor și programelor formulate la nivel microeconomic sau la nivel macroeconomic. În al treilea rând, cu ajutorul indicilor poate fi determinat nivelul sarcinilor de plan față de realizările dintr-o perioadă anterioară. Și nu în ultimul rând, întrucât metoda indicilor este inclusă în categoria metodelor de analiză factorială, ea permite descompunerea variației fenomenelor complexe studiate pe factori determinanți. La această decompunere pe factori a fenomenului complex (yi) trebuie să existe întotdeauna, pe lângă factorul calitativ(xi), și un factor cantitativ (fi) care, de obicei, are rol de frecvență (pondere).

Specific metodei indicilor este faptul că descompunerea pe factori se face integral și că factorii sunt grupați în două categorii: factori cantitativi sau extensivi și factori calitativi sau intensivi, iar ipoteza pe care se bazează este aceea că se începe cu modificarea factorului cantitativ, care atrage după sine și modificarea celui intensiv, obținându-se în final o modificare a fenomenului complex prin combinarea celor doi factori. Astfel, aplicând metoda indicilor, vom putea obține un sistem de relații care să permită caracterizarea sub raport statistic a modificării colectivității în ansamblu, a părților sale componente, stabilind și gradul de contribuție al factorilor.

Indicii se calculează sub formă de mărimi relative de dinamică, ca raport între nivelurile atinse de un fenomen în două unități cronologice diferite; ca mărimi relative de coordonare, sub formă raportului între nivelurile atinse de un fenomen în două unități teritoriale diferite sau prin compararea nivelului realizat cu cel programat, indicii fiind considerați mărimi relative de programare. Indicii au și prorietatea de mărime medie, atunci când se calculează la nivelul unei grupe sau al întregului ansamblu de unități statistice.

Marea diversitate a indicilor cu care operează teoria și practica statistica impune o clasificare a acestora după o serie de criterii.

În primul rând, sistematizarea indicilor se realizează după funcția pe care o au în analiza variației fenomenelor social-economice. În acest sens, delimităm următoarele grupe de indici:

-indici ai dinamicii (cronologici) – rezultă din compararea în timp a aceluiași fenomen.

-indici teritoriali – măsoară variația în spațiu a aceluiași fenomen, în aceeași perioadă de timp;

-indici ai planificării (programării) – rezultă din compararea unei valori realizate față de valoarea planificată (programată) a aceluiași fenomen (indice al îndeplinirii planului) sau invers (indice al sarcinii de plan). y1

Un alt criteriu de grupare a indicilor statistici este nivelul la care s-au inregistrat datele. Avand in vedere acest aspect, putem distinge tipurile de indici:

-indici individuali – se calculează la nivelul unei unități de observare și arată, sub formă de coeficient sau procentual, de câte ori s-a modificat fenomenul „y” în perioada curentă față de perioada de bază, adică = sau = 100; (2.1)

-indici de grup – se calculează la nivelul unei grupe sau pe întreaga colectivitate, prin efectuarea mediei indicilor individuali, exprimând variația medie în timp și spațiu a caracteristicii studiate. Elaborarea acestui tip de indici ridică o serie de probleme, cum ar fi: alegerea bazei de raportare, posibilitatea de însumare a elementelor componente, alegerea sistemului de ponderare, alegerea formulei de calcul având în vedere natura datelor de care dispunem și altele.

La rândul lor, indicii de grup pot fi și ei sistematizati în funcție de modul de calcul. Pe bază acestui criteriu, putem menționa tipurile de indici:

-indici agregați – se calculează prin efectuarea raportului între suma nivelurilor parțiale ale unui fenomen din perioada curentă și suma nivelurilor parțiale corespunzătoare din perioada de bază, astfel:

=, pentru i=. (2.2)

-indici medii de grup – se calculează fie ca medie aritmetică ponderată, fie ca medie armonică ponderată a indicilor individuali, la care ponderea se face cu unul dintre elementele care formează indicele agregat. Deci, indicii sub formă de medii se aplică atunci când nu se cunosc cu toate elementele necesare calculării unui indice agregat, în acest scop fiind necesar ca ei să îndeplinească următoarele condiții: să fie o medie a indicilor individuali ai fenomenului de indexat, să fie egal în valoare cu indicele agregat pe care-l substituie și să folosească ca ponderi fie numărătorii parțiali, fie numitorii parțiali ai indicelui agregat pe care-l substituie.

Formulele de calcul a acestor indici sunt următoarele:

(indicele sub formă de medie aritmetică); (2.3)

(indicele sub forma mediei amonice); (2.4)

Indicii de grup sub formă de medie sunt egali cu indicele agregat al variabilei „y” și, de asemenea, sunt egali între ei.

Se remarcă faptul că indicii sub formă de medie aritmetică se folosesc și în cazul în care datele provin dintr-o observare selectivă și se ridică problema măsurării erorii medii și a erorii limită de reprezentativitate.

Indicii de grup se mai pot calcula și sub forma mediei geometrice, având valori mai mici decât indicii calculați ca medie aritmetică a acelorași indici individuali. Ei prezintă ca avantaj faptul că reduc sistematic variația dintre valorile care intră în calcul. Dacă din observările anterioare nu s-au înregistrat modificări semnificative în structura ansamblului colectivității, se poate calcula media geometrică a indicilor individuali neponderați, adică:

= (2.5)

-indicii de grup sub formă de raport a două medii – sunt calculați cu scopul măsurării variației unor caracteristici derivate care se formează ca mărime medie la nivelul unei grupe sau pe întreaga colectivitate.

Formulele de calcul ale indicilor calculați ca raport a două medii se prezintă astfel:

– în formă generală: =; (2.6)

– în formă explicită, evidențiind valorile individuale ale caracteristicii (x) și frecvențele de apariție a acestora: (f): =:. (2.7)

Luând în considerare structura la care se calculează variația unei caracteristici, indicii sub formă de raport a două medii pot fi:

-indice cu structură variabilă – arată modificarea media a caracteristicii ca urmare a influenței concomitente exercitate de modificările valorilor individuale (factor calitativ) și de cele ale frecvențelor lor de apariție (factor cantitativ).

Formula de calcul este: =:. (2.8)

-indice cu structură fixă – arată modificarea caracteristicii derivate numai pe seama factorului calitativ, factorul cantitativ rămânând constant și jucând rol de pondere.

Formula se prezintă astfel: =: sau (2.9)

=:. (2.10)

-indice de variație a structurii colectivității (indice al modificărilor structurale) – arată modificarea medie a caracteristicii ca urmare a influenței factorului cantitativ, în condițiile în care valorile individuale (factorul calitativ) nu se modifică.

Acest tip de indice folosește următoarea formulă de calcul:

=:. (2.11)

Indicele modificărilor structurale și indicele cu structură fixă apar ca indici factoriali ai indicelui cu structură variabilă, între ei existând relația:

=. (2.12)

Un alt criteriu de clasificare a indicilor este baza de raportare, indicii de dinamică putând fi împărțiți în două grupe: indici cu bază fixă și indici cu bază variabilă.

Indicii cu bază fixă se caracterizează prin faptul că variația unei caracteristici se măsoară față de o singură bază de referință.

De exemplu:

=;=;;=. (2.13)

Indicii cu bază variabilă (în lanț) sunt indicii în care măsurarea variației caracteristicii se realizează succesiv față de perioada precedentă.

Spre exemplu:

=;;; =. (2.14)

Sistematizarea în grupe a indicilor statistici se efectuează și în funcție de natura ponderilor folosite. Din acest punct de vedere, putem delimita:

-indici cu ponderi constante (fixe) – se caracterizează prin faptul că pentru toată seria se utilizează aceleași ponderi;

-indici cu ponderi variabile – sunt indicii în care ponderea se schimbă o dată cu schimbarea bazei de raportare.

Alegerea și folosirea ponderilor la elaborarea indicilor de grup reprezintă una dintre cele mai dificile probleme cu care se confruntă specialiștii.

2.2. Prezentarea sistemelor de ponderare folosite la construirea indicilor

Pe parcursul dezvoltării statisticii au fost concepute nenumărate sisteme de ponderare utilizate la construirea indicilor, dar, din rândul acestora, teoria și practica statistică au reținut doar câteva propuneri. În vederea generalizării acestora, se vor prezenta sitemele de indici pentru o variabilă complexă (y) dependentă de un factor calitativ (x) și un factor cantitativ (f).

Un prim sistem de ponderare este cel propus în 1864 de către statisticianul E. Laspeyeres, la care ponderile utilizate sunt cele din perioada de bază. În acest caz, calculul indicilor de tilp Laspeyres se realizează astfel:

pentru variabila calitativă: ; (2.15)

pentru variabila cantitativă:. (2.16)

În teoria și practica statistică, se apreciază, de regulă, că numai indicele factorului cantitativ se poate calcula după sistemul de ponderare folosit de Laspeyres, însă, atunci când lipsesc sau se obțin cu întârziere date pentru ponderile curente, ponderile din perioada de bază se utilizează și pentru elaborarea indicelui factorului calitativ.

Statisticianul german H. Paasche a propus în 1874 un sistem de ponderare care utilizează ponderile din perioada curentă. În aceste condiții, formulele de tip Paasche sunt următoarele:

pentru indicele factorului calitativ: =; (2.17)

pentru indicele factorului cantitativ: =. (2.18)

Aceste formule trebuie să fie analizate în funcție de conținutul și scopul analizei fenomenelor supuse studiului.

În teoria indicilor statistici întâlnim și sisteme de ponderare care iau în considerare atât ponderile din perioada de bază, cât și ponderile din perioada curentă. Astfel de sisteme de ponderare aparțin, printre alții, lui: Edgeworth, Dobrisch, Fisher.

Edgeworth a paricularizat sistemul de ponderare propus pe exemplul indicelui prețurilor. Pentru variația prețurilor (factorul calitativ) se folosește ca pondere cumularea cantităților din perioada de bază cu cele din perioada curentă. Formula poate fi generalizată astfel:

=. (2.19)

Principalul dezavantaj al acestui sitem este faptul că nu poate fi paricularizat și pentru variația factorului cantitativ, deci acest indice nu poate pătrunde într-un sistem de indici în cadrul căruia să se poată stabili în ce măsură un fenomen complex este influențat de factorii determinanți.

Având în vedere ambele sisteme de ponderare, Dobrisch a utilizat un indice calculat sub forma mediei aritmetice simple a indicilor Laspeyres și Paasche. Formulele de calcul sunt următoarele:

-în cazul caracteristicii calitative: =(+)=(+); (2.20)

-în cazul caracteristicii cantitative: =(+)=(+); (2.21)

Aceste formule prezintă un dezavantaj din punct de vedere practic, fiind necesară o evidență foarte complexă din pricina combinațiilor multe de x și f, și un dezavantaj sub aspect teoretic, întrucât însumarea de matematică a celor doi indici cu baze diferite de raportare este incorectă. De asemenea, nu ține seama de substituția ponderilor și nici de mutațiile de structură din cadrul colectivității la care se referă.

Fischer a calculat și el un indice de grup al prețurilor, bazându-se pe media geometrică a celor doi indici agregați de tip Laspeyres și de tip Paasche. Formulele „ideale” ale lui Fischer sunt recunoscute, întrucât ele constituie fundamentul metodologiei oficiale de estimare a indicilor în diferite ramuri de activitate în unele țări ale lumii. Indicele Fischer se prezintă în următorul mod:

– pentru factorul calitativ: =; (2.22)

– pentru factorul cantitativ: =; (2.23)

Avantajul acestui indice este acela că se încadrează ca valoare între indicii calculați pe bază celor două sisteme de ponderare, compensând o parte din tendințele de modificare a ponderilor folosite. Sub aspect practic, prezintă același dezavantaj ca și în cazul indicelui Dobrisch. Indicele lui Fischer se utilizează în special la calculul indicilor teritoriali, la nivel internațional.

2.3. Teste utilizate in calculul si interpretarea datelor

Elaborarea unui număr foarte mare de indici statistici impune clarificarea anumitor probleme teoretice care privesc: alegerea bazei de raportare și a formulei de calcul, stabilirea sistemelor de ponderare, includerea fiecărui indice în sisteme coerente de date statistice, care să reflecte în mod corect variația caracteristicilor cercetate. Aceste probleme vor fi corect rezolvate, dacă indicii statistici satisfac anumite teste specifice. Cele mai importante pentru analiza statistică cu ajutorul indicilor sunt testul reversabilității în timp și a factorilor și testul transferabilității.

Un prim test este cel al reversabilității în timp, care implică o relație de interdependență a indicilor în raport cu bază de raportare. Cu alte cuvinte, indicele calculat ca raport între nivelul perioadei curente și cel al perioadei de bază trebuie să fie o mărime inversă a indicelui care rezultă din raportarea nivelului din perioada de bază la cel din perioada curentă, adică:

==1 (2.24)

La acest test de reversabilitate răspund direct numai indicii individuali și indicii de grup pentru variabile însumabile direct, cum ar fi de exemplu:

=1. (2.25)

Un alt test – testul reversibilității factorilor este propus de Fischer și se referă la substituirea variabilelor factoriale care formează indicii, produsul indicilor factoriali trebuind să genereze indicele variabilei complexe. El a verificat acest test pentru volumul fizic și prețuri.

Folosind același sistem de ponderare, respectiv cel a lui Laspeyres, și generalizând formulele, vom obține: =. (2.26)

Apoi, substituindu-l pe x cu f, obținem:=. (2.27)

Efectuând produsul între cei doi indici de tip Laspeyres obținem:

. (2.28)

Dacă concomitent cu înlocuirea factorilor, schimbăm și sistemul de ponderare se obține următoarea relație:

= =. (2.29)

Deci, în aceste condiții, testul reversibilității factorilor este satisfăcut.

Testul transferabilitatii indicilor are aplicabilitate numai în cazul seriilor cu mai multe valori înregistrate, constând în schimbarea bazei indicilor. Acest test se verifică în cazul indicilor individuali, indicilor de grup pentru variabile insumabile direct și a indicilor de grup cu ponderi constante.

Ultimul test care se poate aborda, este testul circularității, care își găsește aplicabilitate într-o serie de indici în care se pot schimba succesiv bazele de calcul în sens circular.

Relația de calcul generată este: (2.30)

2.3. Metoda indicilor – modalitate de descompunere pe factori de influență a variației unui fenomen complex

Indicii statistici se pot utiliza izolat pentru un singur fenomen care interesează (de exemplu, inflația, șomajul), cel mai frecvent fiind elaborați sub formă de siteme de indici la care se poate realiza atât descompunerea analitică pe factori, cât și descompunerea geometrică.

Ca metodă de analiză factorială, indicii au un rol foarte important în cazul descompunerii variației unui fenomen economic sau social complex pe factori de influență. Indicele se exprimă întotdeauna sub forma unui raport care măsoară variația aceluiași fenomen. Dacă presupunem că efectuăm un studiu asupra unui fenomen complex, dependent de doi factori (x și f), apar mai multe relații, atât la nivelul fiecărei perioade comparate( =), cât și în dinamică (

În acest context, descompunerea unui fenomen complex pe factori determinanți cu ajutorul metodei indicilor nu este o problemă ușor de rezolvat, însă ca soluții există mai multe procedee de descompunere pe factori a variației fenomenului respectiv, cele mai utilizate fiind:

-metoda substituirii în lanț (M.S.L.);

-metoda restului nedescompus, cunoscută și sub denumirea de metoda influenței izolate a factorilor (M.I.I.)

-metoda mediei, bazată pe teorema creșterii finite a lui Lagrange (M.M.).

Variația fenomenelor complexe se poate măsură atât în mărimi absolute (∆), cât și în mărimi relative (I). Descompunerea pe factori a sporului absolut și relativ se numește și descompunere aritmetică sau analitică, implicând o relație de însumare între factori; iar descompunerea indicelui fenomenului complex în produsul indicilor factoriali se numește descompunere geometrică, bazându-se pe o relație de produs.

2.4.1. Metoda subsituirii în lanț

Aplicarea acestei metode se fundamentează pe ipoteza succesiunii factorilor conform conținutului, sensului și ordinii lor de influență asupra fenomenului cercetat. În ceea ce privește modul de lucru, mai întâi, se substituie factorul cantitativ, care odată substituit rămâne la nivelul perioadei curente pe tot parcursul descompunerii, apoi se substituie factorul calitativ.

Dacă ne propunem să analizăm fenomenul complexul (y) în funcție de doi factori (x și f), putem folosi metoda substituirii în lanț prin prisma a două variante:

Varianta I (se modifică mai întai factorul cantitativ)

Descompunerea geometrică:

=; (2.31)

Descompunerea aritmetică (analitică):

-=(. (2.32)

Varianta a II-a (se modifica mai întai factorul calitativ)

a)Descompunerea geometrică:

; (2.33)

b)Descompunerea aritmetică (analitică):

-=(. (2.34)

Pe baza relației precedente se poate determina contribuția fiecărui factor la modificarea absolută totală a variabilei complexe „y”, astfel:

(2.35)

Pentru a interpreta legătura dintre variația fenomenului complex (y) și variația factorilor de influență (x și f) vom reprezenta grafic cele două variante de descompunere:

Ambele variante prezentate presupun modificări ale fenomenului complex și ale factorilor anume: Pentru acestea se pot stabili sporurile următoare:

sporul fenomenului complex : (2.36)

sporul factorului x: ; (2.37)

sporul factorului f: ; (2.38)

Dacă există mai multe variabile factoriale calitative , cu valorile (i=) și este variabila factorială cantitativă are rol de frecvență pentru fiecare nivel de înregistrare, generalizând se obține:

=(; (2.39)

=(. (2.40)

Trebuie să se stabilească ordinea de influența a factorilor determinanți ai fenomenul complex și pornind de la indicele în formă explicită al variabilei complexe, se consideră pe rând câte un singur factor variabil, ceilalți menținându-se constanți la nivelul perioadei curente, cu excepția factorilor substituiți, care rămân la nivelul perioadei de bază.

2.4.2. Metoda restului nedescompus

Ipoteza pe care se fundamentează această metodă este aceea că fiecare factor acționează independent, izolat. De aceea, ea este cunoscută și sub denumirea de „metoda influenței izolate a factorilor”. Specific acestei metode este restul nedescompus, care apare ca rezultat al interacțiunii factorului calitativ cu cel cantitativ.

Studierea variației unui fenomen complex prin utilizarea metodei restului nedescompus presupune următoarele etape de lucru: construirea indicilor factoriali prin folosirea aceluiași sistem de ponderare și repartizarea restului nedescompus.

Dacă analizăm un fenomen complex (y) în funcție de doi factori de influență (x și f), indicele fenomenului studiat se descompune în următorii indici factoriali:

indicele factorului cantitativ: ; (2.41)

indicele factorului calitativ: ; (2.42)

indicele interactiunii factorilor: =:. (2.43)

Relația de sistem dintre cei trei indici este: . (2.44)

Indicele factorului cantitativ și indicele factorului calitativ arată de câte ori trebuie să se modifice valoarea fenomenului complex, dacă se produc schimbări doar la nivelul factorului cantitativ, respectiv al celui calități

Relațiile de calcul a modificărilor absolute determinate pe baza acestor indici factoriali sunt: și . Suma acestor modificări reprezintă sporul deja repartizat.

Modificarea concomitentă a factorilor determină modificarea fenomenului studiat, care este exprimată de indicele interacțiunii. Restul nedescompus, notat cu este reprezentat de modificarea absolută corespunzătoare:

-. (2.45)

Între aceste modificări absolute există următoarea relație de sistem:

(2.46)

În privința repartizării pe factori a sporului nedescompus, specialiștii sunt de părere că acesta poate fi repartizat în mod egal pe factori, poate fi atribuit în totalitate factorului care deține ponderea cea mai mare în cadrul sporului său există și posibilitatea repartizării proporțional cu gradul de influență a fiecărui factor în sporul nedescompus.

Pentru a repartiza pe factori restul nedescompus, se calculează ponderea fiecărui factor, raportând pe rând sporul inițial al factorilor la sumă lor care reprezintă sporul repartizat. Apoi, aceste ponderi se aplică restului nedescompus, și se adaugă la sporul inițial, determinând astfel întreaga contribuție a factorului respectiv. Cunoscând contribuțiile fiecărui factor, putem calcula gradul de determinație a factorilor la sporul total al variabilei complexe (y), conform formulelor:

pentru factorul calitativ: = (2.47)

pentru factorul cantitativ: = (2.48)

Metoda restului nedescompus prezintă și anumite dezavantaje. În primul rând, aceasta nu poate fi aplicată în situația în care cei doi factori de influență acționează în direcții opuse. Apoi, pe măsură ce sporește numărul factorilor determinanți, interpretarea lor se realizează mai greu, iar aplicarea metodei generează mai multe probleme.

2.4.3. Metoda mediei

Cunoscută în literatura de specialitate și sub denumirea de „metoda de descompunere bazată pe teorema creșterilor finite a lui Lagrange” , aceasta se deosebește de celelalte metode datorite faptului ca pondere media aritmetica a celuilalt factor.

Relațiile de calcul sunt următoarele:

și . (2.49)

Pe baza acestor relații se pot calcula modificările absolute ale celor doi factori și modificarea absolută a fenomenului complex, astfel:

– = ; (2.50)

– = ; (2.51)

(2.52)

Luând în considerare scopul analizei, cercetătorul poate alege unul din procedeele prezentate anterior pentru a descompune fenomenul studiat pe factori de influență. Trebuie menționat faptul că există situații în care metoda substituției în lanț și metoda mediei apar drept cazuri particulare ale metodei influenței izolate a factorilor. De altfel, sunt și cazuri când restul să atribuie în părți egale fiecărui factor de influență, metodă mediei generând același rezultat că și metodă infuentei izolate a factorilor. Specialiștii în domeniu au ajuns la concluzia că metoda substituției în lanț este cea mai practică și oferă rezultate semnificative, cu condiția că fenomenul complex să depindă de acțiunea a doi factori.

2.5 Sisteme de indici utilizate în sfera activității economice

Complexitatea fenomenelor social-economice studiate impune caracterizarea evoluției lor în timp și spațiu prin utilizarea diferitelor sisteme de indici statistici. Dintre cele mai uzuale sisteme de indici menționăm: indicii valorii, volumului fizic și ai prețurilor; indicii productivității muncii; indicii fondului de salariu și ai salariului mediu; indicii vitezei de rotație a mărfurilor; indicii încasărilor medii din activitatea de turism și altele. În cele ce urmează, ne vom opri asupra primelor trei sisteme de indici.

2.5.1 Indicii valorii, volumul fizic și ai prețurilor

Cunoașterea modificării prețurilor, a cantităților produse, vândute sau aconsumate și a valorii constituie o cerință principală a analizelor referitoare la modificarea producției, a consumului, la caracterizarea nivelului inflației. Analiza se bazează pe faptul că valoarea (V), ca indicator complex, poate fi exprimată că produs între prețul unitar (p) și cantitatea de produse (q). Acest fapt înseamnă că putem calcula trei indici care se pot folosi independent sau sub formă de sistem.

Indicii valorii, volumului fizic și ai prețurilor se prezintă ca indici individuali cu ajutorul următoarelor relații de calcul:

indicele individual al volumului fizic (al factorului cantitativ):

; (2.53)

indicele individual al prețurilor (al factorului calitativ):

; (2.54)

indicele individual al valorii:

= . (2.55)

Între cei trei indici există următoarea relație de sistem: (2.56)

Pentru o analiză complexă, la nivelul întregii unități, va trebui sintetizată evoluția generală a valorii. Aceasta se calculează cu ajutorul indicelui agregat al valorii, astfel:

= . (2.57)

În vederea sintetizării modificării atât a prețurilor, cât și a cantităților vândute, vom utiliza indicele valorii, în care considerăm variabil numai factorul a cărui modificare ne interesează, celălalt factor rămânând constant.

Indicele agregat al prețurilor, care exprimă modificarea mediei a prețurilor pentru toate produsele, poate fi de două tipuri:

indice de tip Laspeyres: ; (2.58)

indice de tip Paasche: . (2.59)

Indicele agregat al volumului fizic, care arată modificarea mediei a cantităților vândute pentru cele n produse, se poate calcula în cele două variante, însă, în practică, această se întâlnește doar ca indice de tip Laspeyres:. (2.60)

Între indicii agregați se realizează următoarea ralatie de sistem:

. (2.61)

Analiza se poate realiza și pe baza modificărilor absolute, utilizând formulele de calcul de mai jos:

pentru modificarea absolută a valorii:

(2.62)

pentru modificarea absolută a valorii pe seama modificării prețurilor:

(2.63)

pentru modificarea absolută a valorii pe seama modificării volumului fizic:

. (2.64)

Relația între cele trei modificări absolute este: (2.65)

Indicii agregați ai prețurilor și volumului fizic pot fi calculați și sub formă de medii ai indicilor individuali.

Pentru a caracteriza modificarea mediei a cantităților vândute, utilizăm un indice de tip Laspeyres ca medie aritmetică a indicilor individuali. Formula de calcul este:

. (2.66)

Acest indice poate fi calculat și în cazul în care se cunoaște valoarea lui(), dar este cunoscută structura valorii în perioada de bază (), adică:

. (2.67)

Pantru calculul indicelui agregat al prețurilor trebuie cunoscute valoarea sau structura valorii în perioada de bază sau în perioada curentă, în funcție de sistemul de ponderare folosit, și indicii individuali ai prețurilor.

Indicele agregat al prețurilor de tip Lasperyres va fi o medie aritmetică a indicelor individuali, conform formulei:

. (2.68)

De asemenea,. (2.69)

Indicele agregat al prețurilor de tip Paasche va fi o medie aritmetică a indicilor individuali ai prețurilor, conform formulei:

. (2.70)

De asemenea, , (2.71)

în care = este structura valorii în perioada curentă. (2.72)

În ceea ce privește caracterizarea dinamicii prețului mediu la nivelul unei firme și determinarea influenței asupra sa a prețului unitar () și a structurii vânzătorilor (), vom utiliza următorul sitem de indici:

indicele cu structură variabilă – caracterizează modificarea prețului mediu, folosind formula de calcul:

; (2.73)

indicele cu structură fixă – arată influența modificării prețului unitar asupra prețului mediu, cu ajutorul relației:

; (2.74)

indicele de variație a structurii – caracterizează influența modificării structurii vânzătorilor asuprea evoluției prețului mediu, fiind exprimată prin următoarea formulă de calcul:

:. (2.75)

Între cei trei indici există relația: . (2.76)

Analiiza evoluției prețului mediu pe baza modificărilor absolute utilizează formulele de calcul prezentate în continuare, adică:

pentru modificarea absolută a prețului mediu:

; (2.77)

pentru modificarea prețului mediu determinată de modificarea prețului unitar:

; (2.78)

pentru modificarea prețului mediu sub influența modificării structurii vânzătorilor:

. (2.79)

Între acești indici se manifestă următoarea relație de sistem:

= . (2.80)

Acest sistem de indici este utilizat în toate domeniile unde o activitate care se poate exprima în unități monetare se poate descompune în doi factori: cantitate și preț ( producție, comerț, turism, inflație, consumul populației ș.a.m.d.) Ei trebuie adaptați la specifcul surselor de informație din domeniul respectiv.

2.5.1 Indicii valorii, volumul fizic și ai prețurilor

Nivelul productivității muncii se poate exprima direct prin cantitatea de produse ce revin în medie pe o unitate de timp sau indirect prin consumul de timp de muncă pe produse. Particularizând, în domeniul comerțului și cel al turismului productivitatea muncii se poate determina ca raport între valoarea desfacerilor sau cea a încasărilor din activitatea turistică și numărul de salariați sau muncitori.

Având caracter de mărime medie, productivitatea muncii se detremina cu ajutorul indicilor calculați sub formă de raport a două medii.

Pentru a putea calcula nivelul și evoluția în timp a poductivitatii muncii în sfera comerțului și în cea a turismului, avem nevoie de următoarele date:

V = valoarea vânzărilor de mărfuri pe grpe, categorii sau unități teritorială;

Î = încasări din activitatea de turism, pe categorii;

T = numărul de salariați sau muncitori;

W = productivitatea muncii pe grupe, categorii sau unități teritoriale;

= productivitatea muncii pe grupe, categorii sau unități teritoriale;

Nivelul productivității muncii de calculează că raport între valoarea vânzărilor de mărfuri și numărul de salariați sau muncitori, pentru comerț; respectiv, raportând volumul încasărilor din activitatea turistică la numărul de salariați sau muncitori, pentru turism, adică:

și (2.81)

Având în vedere relațiile de mai sus, vânzările de mărfuri și încasările din activitatea de turism sunt variabile complexe calculate ca un produs de doi factori ( poductivitatea muncii și numărul de salariați).

Nivelui mediu al productiivitatii muncii se calculează ca raport între nivelul totalizat al valorii vânzărilor de mărfuri și nivelul totalizat al numărului de salariați sau muncitori, pentru comerț; respectiv, raportând nivelul totalizat al numărului de salariați sau muncitori, pentru turism, adică:

și ; (2.82)

Pentru a caracteriza dinamica productivității muncii vom folosi următoarele tipuri de indici statistici:

inducele individual al productivității muncii:

; (2.83)

indicele din grup al productivității muncii, care se determină prin raportarea nivelului mediu al productivității muncii din perioada curentă la cel din perioada de bază, exprimându-se cu ajutorul următoarei formule de calcul:

. (2.84)

Acest indice de grup al productivității muncii este un indice cu structură valabilă, care arată că variația lui depinde de modificarea nivelurilor individuale ale productivității muncii ( factorul calitativ) și de modificarea structurii salariaților ( factorul contitativ).