Inflatia Si Ue

PREZENTARE, NOTIUNI GENERALE, CAUZE, MECANISMELE INFLATIEI, MASURI ANTIINFLATIONISTE, NATURA INFLATIEI

Inflatia este un dezechilibru care afecteaza, in proportii diferite, toate economiile nationale, si care poate fi sesizat prin doua tendinte majore, si anume: cresterea generalizata a preturilor si scaderea puterii de cumparare a banilor. Se considera ca inflatia este o stare caracterizata prin cresterea permanenta mai rapida a volumului puterii de cumparare fata de volumul bunurilor si serviciilor, astfel incat din aceasta rezulta cresterea veniturilor si preturilor in timp ce valoarea banilor scade.

“ Inflatia este proces de crestere a nivelului general al preturilor de consum,mecanism care provoaca variatii multiple delunga durata, generalizeaza el insusi cauzele permanentei sale si exprima prin majoritatea cea mai mare parte a preturilor”.

Masurarea inflatiei porneste, bineinteles, de la consensul teoretic cu privire la formele de manifestare ale fenomenului, dar realizarea in fapt a acestei intentii ramane o problema complexa.

Instrumentul la care se apeleaza cel mai des in acest scop este indicele general al preturilor sau indicele sintetic al preturilor. Acesta, cu toate ca are anumite insuficiente, exprima, in linii generale, cresterea preturilor ca fenomen de ansamblu care afecteaza economia. Nu orice crestere a indicelui general al preturilor este expresia directa a inflatiei. Deci pentru a trage o cocluzie corecta cu privire la natura inflationista sau a cresterii indicelui general al preturilor, adesea, sunt necesare informatii si analize suplimentare.

Cealalta tendinta majora ce caracterizeaza situatia de inflatie, scaderea de cumparare a banilor, consta in relevarea faptului ca in decursul unei perioade relativ lungi, volumul bunurilor si serviciilor ce se cumpara intr-o economie scade in comparatie cu masa monetara si nivelul preturilor. Aceasta se determina ca un raport intre masa monetara si nivelul preturilor, aratand cate bunuri si servicii se pot cumpara cu cantitatea de bani existenta in economie, la un nivel dat al preturilor.

NOTIUNI GENERALE

Inflatia poate fi definita ca o tendinta perseverenta de crestere a nivelului general al preturilor. Este un fenomen care, intr-un fel sau altul, ne afecteaza pe toti. Se poate sustine ca o inflatie moderata poate avea unele efecte benefice asupra economiei; de exemplu, ea poate fi compatibila cu nivelul scazul al somajului si, daca preturile au o tendinta inflrxibil dscrescatoare, poate determina functionarea mai eficienta a mecanismului acestora. Totusi inflatia are afecte daunatoare asupra economiei si determina o teama accentuata de hiperinflatie-adica o inflatie extrem de accentuata ce conduce la prabusirea sistemului monetar national.

Nivelul general al preturilor poate fi estimat in diferite moduri. De-a lungul deceniilor postbelice, sa pus problema ca instrumentul principal de masurare a inflatiei sa fie indicile preurilor de consum(IPC).

IPC exprima modificarea medie ponderata a cheltuelilor pe care o familie de talie mijlocie din mediul urban le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistenta, in concordanta cu nivelul si stuctura nevoii sociale istorice determinate.

FORMELE INFLATIEI DUPA INTENSITATEA ACESTEIA.

Inflstie taratoare, exprimata printr-un ritm mediu anual de crestere a preturilor de consum de pana la 3%;

Inflatia moderata, daca preturile respective cresc in ritm de pana la 6%;

Inflatia rapida, atunci cand respectivul ritm se apropie de 10%;

Inflatia galopanta, cand cresterea preturilor de consum depaseste 15%.

Hiperinflatia incepe in luna in care cresterea preturilor depaseste 50% si se termina in luna anterioara scaderii cresterii preturilor sub aceasta limita, peste care nu se trece cel putin un an. In mod cert, hiperinflatia exprima forma excesiva a inflatie.

INFLATIA INFLUENTATA DE DIVERSI FACTORI.

Inflatia prin cerere -este acea inflatie care rezulta din cresterea cererii agregate. Cresterea cererii agregate este exprimata de unii specislisti prin cresterea veniturilor banesti ale populatiei. 

Cresterea cererii agregate este ilustrata prin deplasarea ei catre dreapta de la Ca1 la Ca2. In cest caz, preturile vor creste de la P1 la P2, iar oferta agregata va spori de la Q1 la Q2. Cu cat curba ofertei agregate este mai inelastica, cu atat preturile vor creste mai mult, iar productia oferita va spori mai putin. Acest grafic sugereaza o singura crestere a cererii agregate. Un astfel de soc poate fi provocat de o crestere substantiala a cheltuielulor guvernamentale. Efectul acestui soc poate fi o singura crestere a preturilor dupa care ele vor ramane la acelas nivel. 

De regula, o astfel de inflatie este specifica perioadelor de boom economic prelungit.

Inflatia prin costuri, prin oferta- apare in situatia in care costurile de productie cresc independent de cererea agregata. Daca firmele sunt confruntate cu o sporire a costului, ele vor raspunde partial prin cresterea pretului de vanzare si partial prin reducerea volumului activitatii.

Analizand graficul respectiv, observam ca are loc deplasarea catre stanga a ofertei ceea ce va determina o crestere a nivelului pretului de la P1 la P3 si o reducere a productiei de la Q1 la Q3. Masura in care firmele vor mari preturile si vor reduce productia depinde de inclinatia pantei cererii agregate. Cu cat cererea agregata este mai inelastica, cu atat productia se va reduce mai putin, povara costurilor mari fiind transferata asupra consumatorului prin preturi mari.

Daca are loc o singura deplasare a ofertei agregate spre stanga va avea loc o singura crestere a nivelului general al preturilor.

Inflatia prin cerere si inflatia prin costuri se pot manifesta simultan. Interdependenta dintre acestea este pusa in evidenta cu ajutorul instrumrntului spirala inflationista.

 Presupuem ca un grup puternic de interese determina in mod constant cresteri ale costurilor. Oferta agregata se deplaseaza in mod constant catre stanga. Daca in acelas timp autoritatea guvernamentala stimuleaza cererea globala pentru a preveni sporirea somajului, cererea agregata se va deplasa constant catre dreapta. Efectul acestor confruntari de interese se va concretiza intr-un proces inflationist puternic. Daca deplasarile aratate au amplitudini din ce in ce mai mari, va rezulta o spirala inflationista cu rate crescande ale preturilor.

EFECTELE INFLATIEI.

Inflatia poate fi anticipata sau neanticipata. Daca ea este anticipata, atunci toate unitatile si agentii economici o prevad si pot obtine o compensatie integrala a acesteia. Intr-un astfel de caz, inflatia nu va avea urmari importante asupra distributiei venitului si averii in economie. Inflatia poate fi totusi si neanticipata din urmatoarele trei motive:

Daca economia in ansamblu esueaza in prezicerea corecta a inflatiei, astfel incat rata reala a inflatiei depaseste rata expectata;

Daca anumite unitati economice sau agenti conomici nu reusesc sa anticipeze corect inflatia, incat solicitari mai mici ale salariilor nominale decat cresterile necesare pentru a mentine salariile reale;

Daca o anumita unitate economica sau agenti economici, chiar daca au prevazut corect inflatia, nu pot obtine o compensare integrala a acestuia.

Cand inflatia este neanticipata, exista un effect de redistribuire: adica unii vor putea profita, in vreme ce altii vor fi dezavantajati.

POLITICI ANTIINFLATIONISTE.

“Urmarind aducerea inflatiei in limite normale, problemele antiinflationiste trebuie sa stabileasca si modalitatile trecerii de la stabilire economica monetara la cresterea aconomica autentica” (Milton Ffriedmann)

Combaterea inflatiei trebuie realizata prin masuri de presiune asupra masei monetare, prin reducerea acesteia cu ajutorul unor restrictii in domeniul creditului si dobanzii. Inflatia a fost si a ramas un proces preponderent negativ, un dezechilibru monetar cu efecte de antrenare in economia reala. Agentii ecnomici sunt preocupati sa evite efectele negative ale procesului.

Politicile antiinflationiste de asigurare a unei stabilitati monetare relative, de mentinere a preturilor in limite rezonabile, pornesc simultan de la premiza asigurarii, si a cresterii economice si limitarii somajului.

In atentia factorilor de decizie sta, mai intai:

preocuparea tinerii sub control a procesului inflationist

mentinerea acestuia la o rata redusa

franarea cresterii masei monetere

franarea cresterii preturilor.

Politicile antiinflationiste trebuie sa fie suficient de puternice pentru a combate efectiv inflatia dar totodata suficient de suple pentru a nu afecta cresterea economica, a nu duce la deflatie, depresiune si la accentuarea somajului.

Defaltia este procesul monetaro-material caracterizat prin scaderea durabila pe termen lung a nivelului preturilor, scaderea rezultata dintr-un ansamblu de masuri care vizeaza restrangerea cerereii nominale pentru reducerea tensiunii asupra dinamicii crescatoare a preturilor.

Statul poate influenta in sensul depasirii inflatiei exercitand masuri antiinflationiste de ordin strategic sau de ordin tactic.

Masuri de ordin strategic

diminuarea cererii, stimularea dezvoltarii productiei de marfuri de consum si de servicii, modificandu-se structura economiei nationale, ridicandu-se eficienta economica. Caile principale de reducere a cererii sunt:

reducerea cheltuielilor publice

reducerea cheltuielilor private din fonduri imprumutate

majorarea impozitului

In conditiile micsorarii cererii, lupta impotriva inflatiei trece insa printr-o presiune asupra costurilor salariale.

aplicarea unei politici monetare juste de lunga durata, orientata spre franarea cresterii masei monetare si a preturilor si insotita de procesele de etapizare a economie, de demonopolizare si de extindere a infrastructurii de piata

reducerea deficitului bugetar, care se poate realiza pe doua cai:

pe calea micsorarii cheltuialilor publice

pe calea majorarii impozitilor

Masuri de ordin tactic

marirea continua a volumului ofertei pe baza aplicarii unui sistem de impozitare favorabil producatorilor:

crearea de conditii normale pentru realizarea bunurilor si sviciilor

acordarea de subventii intreprinzatorilor. etc.

privatizatrea proprietatii de stat, ceea ce ar contribui la procurarea de actiuni in intreprinderile private si la realizarea cererii

marirea dobanzii pentru depunerile banesti ale populatiei in casele de economii, dobanda care nu trebuie sa fie mai mica decat ritmul de crestere al preturilor

majorarea volumului marfurilor de comsum de import, ceea ce ar frana in mare masura inflatia.

realizarea reformei banesti si stoparea devalorizarii monetare.

Politicile antiinflationiste se clasifica dupa mai multe criterii:

Dupa intensitatea si sensul procesului

Politici de lupta cu criza inflationista

Politici de prevenire a hiperinflatiei si de mentinere a inflatiei moderate sub controlul factorilor responsabili

Dupa doctrina social-eonomica ce sta la baza lor

Politicile de combatere a inflatiei de control a cererii agregate

Politici de stimulare a ofertei agregate

Dupa metodele si instrumentele folosite

Politicile cererii agregate se deruleaza cu folosirea preponderenta fie a instrumentelor fiscale, fie a celor monetare.

Politicile fiscale de combatere a inflatiei presupun modificarea cheltuielilor publice si/sau a veniturilor din impozite si taxe. Cererea agregata poate fi redusa prin diminuarea si temporizarea cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor si taxelor.

Politicile monetare se bazeaza fie pe modificarea ofertei de moneda, fie pe cea a ratei dobanzii.

Deoarece consecintele fenomenului inflationist sunt negative este evident ca in politicile guvernamentele obiectivele de combatere a inflatiei vor fi prioritare, cu atat mai mult cu cat ea afecteaza intreaga populatie a tarii.

“Pentru a invinge inflatia-spune profesorul Michel Didier-trebuie deci usurate sarcinile intreprinderilor si favorizata productivitatea.”

CAUZELE INFLATIEI.

Inflatia contemporerii agregate

Politici de stimulare a ofertei agregate

Dupa metodele si instrumentele folosite

Politicile cererii agregate se deruleaza cu folosirea preponderenta fie a instrumentelor fiscale, fie a celor monetare.

Politicile fiscale de combatere a inflatiei presupun modificarea cheltuielilor publice si/sau a veniturilor din impozite si taxe. Cererea agregata poate fi redusa prin diminuarea si temporizarea cheltuielilor guvernamentale sau prin ridicarea nivelului impozitelor si taxelor.

Politicile monetare se bazeaza fie pe modificarea ofertei de moneda, fie pe cea a ratei dobanzii.

Deoarece consecintele fenomenului inflationist sunt negative este evident ca in politicile guvernamentele obiectivele de combatere a inflatiei vor fi prioritare, cu atat mai mult cu cat ea afecteaza intreaga populatie a tarii.

“Pentru a invinge inflatia-spune profesorul Michel Didier-trebuie deci usurate sarcinile intreprinderilor si favorizata productivitatea.”

CAUZELE INFLATIEI.

Inflatia contemporana reprezinta un dezichilibru structurat monetaro-real, care exprima existenta in circulatie a unei mase monetare ce depaseste nevoile economiei, fapt ce antreneaza deprecierea banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general, ca si cresterea durabila si generalizata a preturilor.

In manuale si tratate, cauzele inflatiei sunt analizate pe rand (dupa principiul caeteris parsibus), fiecare dintre acestea generand o forma specifica de inflatie. In momentul dat al analizei.

Adesea inflatia este explicata doar prin emisiunea excesiva de semne banesti (inflatia prin moneda). Economistul american M.Friedman afirma ca inflatia este legata mai ales de oferta de moneda, suplimentarea acesteea decurgand din deciziile agentilor economici specializati in sensul sporirii activelor lor de (bani de credit).

Un loc aprte ocupa acele conceptii care considera drept cauza principala (unica) a inflatiei insuficienta productiei (inflatia prin oferta ). Sporirea veniturilor, indeosebi a salariatilor, nu-I compensata printr-o crestere corespunzatoare a productivitatii. Apare, astfel o penurie de bunuri materiale si de servicii. Specialistii numesc un asemenea dezichilibru inflatie reala.

Cresterea substantiala a creditului duce relativ repede la dezichilibrul inflationist, la excesul de crestere nominala pentru bunurile de consum (inflatie pe credit). In anumite conditii, profiturile cresc mai incet decat masa economiilor disponibile ale inreprindelor. Ca urmare, guvernele cauta sa promoveze programe proprii de investitii, pe seama bugetului.

Evolutia ratei inflatiei in ROMANIA:

Evolutia lunara a ratei inflatiei in anul 1998:

Rata inflatie pe anul 1998: 40,6%

Evolutia lunara a ratei inflatiei in anul 1999:

Rata inflatiei pe anul 1999: 54,8%

MECANISMELE INFLATIEI.

Inflatia ca orice fenomen complex este explicat prin cauze multiple, cum sunt cresterea excesiva a creditului, acoperirea deficitelor bugetare si balantelor de plati externe, cresterea salarilor etc.. De asemenea, printre cauze este mentionata scaderea productiei de bunuri si servicii, avand ca rezultat formarea unui excedent de moneda. vb899f1453vbbb

Pentru intelegerea inflatiei, cea mai mare importanta o are cunoasterea mecanismului sau de declansare si desfasurare pe baza caruia pot fi concepute modalitatile de interventie, de combatere a cauzelor care au generat-o.

In acest sens, punctul de pornire il reprezinta dezechilibrul pe care-l marcheaza inflatia – intre masa monetara excedentara in comparatie cu volumul bunurilor si serviciilor. Indiferent de cauzele care genereaza acest dezechilibru, excedentul de masa monetara de care dispun agentii economici reprezina de fapt o cerere de bunuri si servicii nesatisfacuta. Daca din diferite motive (insuficienta factorilor de productie, imposibilitatea de a mari eficienta lor, progresul tehnico-stiintific lent etc.) volumul bunurilor si serviciilor ramane in urma masei monetare, aceasta situatie determina o crestere a preturilor si scaderea proportionala a puterii de cumparare a banilor, concretizand astfel prezenta inflatiei.

Elasticitatea ofertei, cresterea sau scaderea volumului fizic al bunurilor economice in raport cu variatia veniturilor, sunt decisive pentru instalarea starii de inflatie.

MASURI ANTIINFLATIONISTE.

Deoarece efectele inflatiei actioneaza in sensuri diferite, ele se rasfrang asupra vietii economice prin cresterea instabilitatii si prin cautari febrile ale agentiilor economici de a diminua efectele sale negative sau de a se sustrage lor. Din aceste cautari s-au nascut masuri antiinflationiste de o mare complexitate, care se pot imparti in doua mari grupe:

de aparare sau protectie a agentilor economici impotriva cresterii preturilor si scaderii puterii de cumparare a baniilor;

de diminuare si control a onflatiei .

Din prima grupa de masuri, cea mai importanta prin dimensiunile sale este indexarea. Aceasta constituie o crestere procentuala sau in sume absolute a veniturilor agentilor economici, indeosebi a salariilor si pensiilor, lunar, trimestrial sau semestrial, astfel incat sa acopere parsial sau total cresterea preturilor si scaderea puterii de cumparare a banilor, generate de inflatie.

A doua grupa cuprinde masuri care contribuie la refacerea echilibrului economic deteriorat de inflatie.

Asupra masei monetare se actioneaza in special prin:

cresterea dobanzii creditelor acordate de banci;

cresterea rezervelor monetare obligatorii ale bancilors;

limitarea creditului de consum (vanzari in rate);

“inghetarea” salariilor si preturilor;

echilibrarea bugetului de stat si a balantei de plati externe;

Dintre masurile care vizeaza sporirea bunurilor economice, cele mai frecvent utilizate sunt:

dezvoltarea activitatilor productive cu scopul de a mari oferta de bunuri si servicii;

introducerea si dezvoltarea productiei noilor bunuri si servicii;

schimbarea si adaptarea structurii actvitatiilor economice in vederea apropierii ofertei de volumul si structura cererii de bunuri economice;

Asadar impotriva inflatiei se promoveaza intotdeauna “pachetele de masuri”, care trebuie astfel concepute incat sa se completeze cat mai bine, pe termen mediu si lung, intrucat implica o readaptare a intregii economii la o noua stare de echilibru si aceasta nu se poate realiza dintr-odata, pe termen scurt.

Termen larg folosit pretutindeni, inflatia continua sa ramana insuficient conturata. Procesul inflationist a aparut, este unananim acceptat acest punct de vedere, cu mult inainte ca stiinta economica. Fiind, anainte de toate un proces monetar, precizarea naturii inflatiei se poate face in corelatie cu formele istorice pe care le-au imbracat banii.

Initial s-a manifestat sub forma dezvoltarii mascate a monedelor din metale pretioase, acest proces fiind cunoscut in prezent sub denumirea de inflatie monetaro-baneasca .Elementele definitorii ale acestei inflatii sunt :separarea continutului nominal al monedelor metalice (mai mare )de continutul lor real (mai mic); transformarea existentei – aur a monedei in aparerenta –aur; aglomerarea circulatiei cu monede ieftine fara valoare deplina ; scaderea puterei de cumparare a monedelor falsificate. ft348n6334ctth

Inflatia banilor de hartie convertibili in aur a fost cea de de-a 2-a forma de inflatie. In perioada formarii economiei de piata in Europa, tinerele state au fost preucupate de lichidarea haosului monetar specific epocii feudale tarzii, haos ce atins cote inalte in sec. XVI-lea. S-a actionat pentru sisteme banesti stabile si o circulatie monetara sanatoasa ( normala ) acestea bazandu-se pe etalonul aur. Cand banii de hartie inlocuiau realmente aurul monetar, miscarea semnelor valorii oglindea legile circulatiei banilor – aur cu valoare deplina. De altfel, acestea puteau fi convertiti liber in aur. Corespunzator, cantitatea banilor de hartie se limitau la aurul pe care acesti bani il reprezentau in circaulatie. In aceasta situatie, inflatia nu putea sa apara, ea nu avea baza de desfasurare.

Dar, relativ repede, canalele circulatiei banesti au inceput sa se aglomereze. Intr-o anumita perioada, acestea s-a datorat insuficientei cantitatii de marfuri aflate in circulatie. Daca banii de hartie intreceau propria lor masura (daca ei depaseau cantitatea monedelor de aur cu aceeasi denumire ce ar fi trebui sa circule), acesestia se discreditau in fata agentilor economici . Scaderea puterii de cumparare a banilor aflati in circulatie antrena crestera preturilor. Inflatia de acest gen aparea atunci cand cantitatea banilor de hartie aflata in circulatie o depasea sensibil pe care rezulta din raportul dintre masa de aur monetar si etalonul aur (o cantitate de aur ce era asezata la baza unei unitati banesti)

Prabusirea etalonului aur a creat premisele unei noi forme de inflatie –inflatia banilor de hartie neconvenabil in aur. Acum, existenta functionala a banilor de hartie o absoarbe pe cea materiala. Ca urmare, in conditiile cand singurile elemente de stabilitate si normalitate monetara decurg din cursul fortat al banilor si din increderea populatiei in buna lor functionare, inflatia poate sa apara ca un proces ce “iese” din cadrul normalului monetar, ce pune in evidenta un excedent de bani.

O asemenea inflatie face obiectul acestui capitol. Aceasta delimitare istorica nu inseamna nicidecum ca sarcina noastra se simplifica foarte mult. Formele pe care le-a cunoscut inflatia banilor neconvertibili in aur si a celor neconvertibili in general au fost si sunt destul de diferite in timp si spatiu. Ele s-au diversificat si mai mult pe seama realitatilor din tarile foste socialiste. Ca urmare, problema naturii inflatiei ramane actuala si complexa.

PUNCTE DE VEDERE CU PRIVIRE LA NATURA INFLATIEI.

In literatura de specialitate se utilizeaza diferite criterii de delimitare a formelor inflatiei.Din punct de vedere al intensitatii intalnim:

inflatia moderata caracterizata printr-o crestere medie anuala a preturilor si serviciilor de 3%-4% care duce la deprecierea lenta si progresiva a banilor , fara zguduiri economice

inflatia deschisa in care cresterea anuala a preturilor este intre 5% si 10% si este insotita de cresteri economice mai reduse sau chiar stagnari

inflatia declarata , in care preturile cresc anual cu 10%-15%

inflatia galopanta , in care preturile si tarifele cresc annual cu mai mult de 15% , provocand mari dezechilibre economice si sociale

hiperinflatia , forma cea mai periculoasa si excesiva a inflatiei la care preturile cresc la intervale scurte de timp , antrenand dezechilibre generale in economia nationala

dezinflatia se manifesta prin incetinirea durabila si autointretinuta a ritmului de crestere a nivelului general al preturilor

cresterea economica neinflationista este o inflatie moderata insotita de o crestere economica mai mare decat inflatia

cresterea economica inflationista releva un ritm pozitiv de crestere a productiei nationale , insotit de o rata a inflatiei mai inalta decat cea a dinamicii economice

stagflatia desemneaza acea situatie din economia in care coexista inflatia cu lipsa de crestere economica

slumpflatia sintetizeaza coexistenta inflatiei galopante cu recesiunea economica

Fiind un fenomen deosebit de complex , inflatia se poate masura si ilustra prin utilizarea simultana a mai multor inidici si indicatori , fiecare din acestia evidentiind o anumita fateta a inflatiei .Cei mai importanti sunt:

-diferenta dintre cererea solvabila si oferta reala de marfuri ,bunuri si servicii

-indicele general al preturilor

-indicele preturilor de consum

-indicele costului vietii

-scaderea de cumparare a banilor pe piata interna si cea externa

-depasirea de catre masa monetara in circulatie a produsului national

Exprimarea absoluta a inflatiei se determina ca diferenta dintre cererea absoluta nominala si cantitatea reala de bunuri si servicii pe care le pot oferi spre vanzare agentii economici.

Indiferent de cauza declansarii inflatiei , desfasurarea ei, perpetuarea si agravarea inflatiei are determinari multifactoriale.In conditiile economiei actuale, inflatia are la baza factori de ordin economic , monetar socio-politic , de natura interna si externa care actioneaza simultan si se influienteaza reciproc.

Inflatia monetara

Se datoreaza introducerii si mentinerii in circulatie a unei mase monetare excedentare raportata la cantitatea de bunuri si servicii de pe piata.Excedentul de masa monetara poate fi determinat de:

-emisiunea de moneda

-crearea de moneda scripturala

-controlul insuficient al puterii asupra emisiunii de moneda

-cresterea vitezei de circulatie a banilor

-scaderea increderii in moneda nationala

Inflatia prin cerere este un fenomen de crestere a pretului provocata de o situatie de dezechilibru intre o cerere agregata solvabila prea mare in raport cu oferta agregata la un anumit pret.In conditii normale , excesul de cerere stimuleaza marirea productiei.Daca insa cresterea volumului cererii nu determina o crestere corespunzatoare a productiei , a ofertei ,preturile cresc si se manifesta fenomenul inflational.

Excesul cererii de consum a populatiei poate constitui , uneori , factorul principal al inflatiei.Cresterea cererii de consum a populatiei pote sa provina dintr-o utilizare excesiva a economiilor banesti.Ea pote avea ca sursa si cresterea excesiva a salariilor , fara o crestere corespunzatoare a productiei sau a productivitatii muncii.

O alta cauza a inflatiei prin cerere este excesul cererii guvernamentale peste posibilitatile bugetare curente.

Inflatia prin oferta

Dezechilibrul inflationist dintre cerere si oferta este explicat adeseori prin insuficienta ofertei , prin penuria de bunuri materiale si servicii pe piata.

Inflatia prin costuri

Inflatia prin costuri exprima acea crestere inflationista a preturilor datorata cresterii elementelor ce intra in preturi(materii prime , salarii , beneficii).

Consecintele inflatiei sunt examinate prin prisma deprecierii monetare.

-consecintele inflatiei sunt receptionate in primul rand de agentii economici cumparatori

-sub incidenta inflatiei cad economiile agentilor economici diminuandulise resursele datorita scaderii puterii de cumparare a banilor.

-inflatia ii dezavantajeaza pe creditori

-in timpul inflatiei productia scade

-inflatia elimina o parte din resursele acumulate

-inflatia pune deacord capacitatile de productie cu cerintele sociale reale

-inflatia constituie un factor dezorganizator al oricarei economii nationale

-descurajeaza investitiile productive , de lunga durata

-genereaza si extinde somajul

-afecteaza caderea societatii civile

-accentuiaza deprecierea monedei nationale

Pentru combaterea inflatiei factorii de decizie trebuie sa aiba in atentie franarea cresterii masei monetare si a preturilor , atragerea economiilor banesti si transformarea lor in capitaluri active , revalorizarea banilor , reducerea cererii agregate , reducerea incertitudinilor e.t.c.Succesul presupune inglogarea unor astfel de masuri in pachete care sa se completeze cat mai bine pe termen mediu si lung.

INFLAȚIE – DINAMICĂ ECONOMICĂ ÎN ROMÂNIA; INTERDEPENDENȚE SPECIFICE (ATIPICE)

Teoria inflației și a raportului ei cu dinamica economiei reale este generală și universală. De aceea, analiza realităților social-economice din țara noastră trebuie să plece de la generalizările teoretice existente, generalizări ce au avut și au la bază (ca punct de plecare) situațiile tipice din economia mondială, din țările care s-au aflat în avangarda dezvoltării și creșterii economice. Deci, nu poate fi vorba de construcția unei noi teorii a inflației pe baza unei stări particulare a uneia sau alteia dintre țări. Cu atât mai puțin se poate pretinde o teorie generală și universală despre inflația din România, care ar putea fi oferită ca model de analiză a problematicii contemporane a țărilor lumii, inclusiv a celor dezvoltate economic.

Ceea ce se poate face, respectiv ceea ce se așteaptă de la teoria economică în abordarea problemei arătate este să se evidențieze specificitatea manifestărilor inflației și a relațiilor ei cu economia reală în România, pornindu-se de la modelul teoretic al acesteia.

Realitățile românești în acest plan sunt multiplu specifice, deci și abordările teoretice și, cu atât mai mult, politicile și strategiile de gestionare a problemelor sunt specifice.

În acest sens, cercetarea noastră și-a propus să evidențieze, cu sistem și metodă, cauzele specifice ale inflației în România (cele generale și cele contemporane), manifestările ei specifice, ca sens și ca intensitate, interdependențele procesului inflaționist cu procesele din economia reală (modificarea producției, a ocupării resurselor de muncă, a comerțului exterior etc), efectele inflației în condițiile țării noastre, politicile specifice în acest domeniu etc.

ASPECTE ISTORICE ALE INFLATIEI (ALE CRESTERI PRETURILOR) IN ROMANIA

Ca fenomen economic, monetar și social, inflația s-a situat în centrul atenției cercetătorilor aparținând diferitelor perioade istorice și școli care se integrează în gândirea monetar-financiară românească. Cauzele, intensitatea, formele de manifestare, dar, mai ales , efectele generate de inflație nu se pot identifica, în totalitatea lor, cu aceleași împrejurări și manifestări pe care acest fenomen le-a cunoscut în cadrul altor zone și țări ale lumii.

În acest paragraf se va realiza doar o trecere succintă în revistă a evoluției procesului inflaționist în țara noastră, marcând cele mai importante și mai reprezentative momente pe care le-a parcurs procesul de-a lungul timpului.

Istoria monetară a României, în general, cu referiri exprese la fenomenul inflaționist, în special, se bucură de o încadrare oarecum diferită (nu însă și privilegiată) în mecanismul monetar-financiar examinat și înțeles de pe poziția gânditorului de la sfârșitul secolului XX.

Amprenta pe care și-au pus-o fenomenele monetare pe configurația factorilor

cu influență puternică asupra dezechilibrelor economico-financiare a fost evidentă. Acești factori nu numai că nu pot fi eliminați din câmpul analizei, dar ignorarea lor ar știrbi din conținutul și credibilitatea proprii adevărului științific. Evoluția distorsiunilor economice și monetare le găsim prezente chiar în epoci peste care, uneori, trecem cu ușurință. Capacitatea de analiză și de interpretare era însă redusă, iar izvoarele documentare au fost modeste și adesea contradictorii.

Putem spune că dezechilibrele pe care le-au generat procesele monetare existente pe teritoriul țării noastre se confundă, în mare măsură, cu însăși istoria țării. Epocile istorice au avut, fiecare, reprezentanți străluciți care au militat pentru atenuarea dezordinei monetare, înțelegând imperativele și nevoile vitale ale instaurării unei ordini economice normale și prospere pe teritoriul României, din cele mai vechi timpuri.

Sprijinirea proceselor economice, înlesnirea comerțului, deschiderile largi către țările vecine sau mai îndepărtate, iar în etapa actuală tendința obiectivnecesară de comunicare și informație cu toate țările lumii, în care moneda națională – leul – se implică tot mai mult, au constituit ideea forte a gândirii monetar – financiare românești.

Vicisitudinile pe care ni le-a rezervat istoria au ținut pe loc multe secole afirmarea pe plan mondial a școlii monetar-financiare românești și cu atât mai mult a fost ținut pe loc domeniul conceptualizării inflației. Cu toate acestea, știința monetară românească s-a constituit și dezvoltat. De aceea contribuțiile, în mare măsură originale, pe care aceasta a adus-o la îmbogățirea literaturii și practicii în domeniu se impune a fi repuse în drepturile lor legitime.

În continuare, ne vom rezuma la câteva exemple mai reprezentative care atestă faptul că geneza și evoluția inflației, fie chiar și numai pe teritoriul țării noastre, au rădăcini din cele mai vechi timpuri, care apar ca adevărate curiozități pentru etapa actuală. Drumul parcurs de la vechile monede de pe teritoriul dacoroman din antichitate este unul al distorsiunilor, dezechilibrelor, falsificărilor și inegalităților dintre monede și prețul mărfurilor și serviciilor. Într-un anumit sens acesta este un arc inflaționist care s-a întins peste veacuri și până în zilele noastre.

Dezorganizarea monetară s-a accentuat în timpul multiplelor războaie, răscoale, cât și în urma introducerii de monedă străină de către negustorii care frecventau piețele și târgurile pentru a-și vinde mărfurile sau a le schimba cu mărfuri românești. Totodată, în decurs de secole, s-au practicat falsuri de monedă, care au contribuit substanțial la agravarea circulației monetare.

Încercările primilor domnitori români – Vladislav I în Muntenia și Petru Mușat în Moldova – în a doua jumătate a secolului al XIV-lea nu au putut înlătura haosul monetar, între altele și ca urmare a deselor războaie purtate cu imperiul otoman. Din analiza făcută de Frederic Loisel pentru țările din Europa de Vest în perioada 1840-1910 rezultă că prețurile au crescut cu 20%. În cazul României, această creștere în perioada 1840-1867 a fost cu mult mai mare, dar fără să depășească 100% .

Mult mai târziu, în secolul al XIX-lea, la 1867, s-a reușit o reformă monetară care a asigurat leului o oarecare stabilitate. Se poate spune că în intervalul 1867-1914, situația monetară nu s-a caracterizat prin seisme și tulburări deosebit de grave. Fenomenul începe să se declanșeze puternic în perioada neutralității (1914- 1916), când Banca Națională a procedat la o emisiune excedentară de monedă în vederea pregătirilor militare, fapt ce a dus la dezechilibrarea bugetului, continuând apoi să emită bancnote prin acordarea unui împrumut de 400 mil. lei statului. Cum era și firesc, moneda națională s-a depreciat. În cursul războiului s-a procedat la contractarea unui împrumut de stat ("național"), dar deprecierea monetară tot n-a putut fi stăvilită, nici chiar în urma retragerii aurului din circulație în vederea creșterii stocului de aur al Băncii Naționale și nici ca urmare a măsurii de interzicere a vânzărilor de aur (export). Paralel a avut loc o depreciere rapidă a biletelor de bancă la care s-a adăugat exportul masiv de cereale, petrol, cherestea, produse manufacturiere etc., fără un schimb echivalent, ceea ce a afectat puternic starea economică a țării și situația materială a populației.

După intrarea în război, au sporit din nou cerințele de mijloace monetare asigurate prin emisiunea Băncii Naționale. A fost suspendată convertibilitatea în aur a bancnotelor. La sfârșitul anului 1918, masa monetară a sporit de cca. 4 ori, iar creditele neproductive au ajuns la 93,7% din totalul acestora. Pe economie, circulația monetară a crescut în perioada de referință de 5,5 ori, iar împrumuturile statului la banca de emisiune de 7,7 ori. Procesul a fost însoțit de o scădere considerabilă a producției. Prețurile cu amănuntul în anul 1922 erau de 19 ori mai ridicate față de 1914. Pe piețele străine, cotarea leului a reflectat o depreciere accentuată, aceasta scăzând de la 98,2% în anul 1914 până la 8,4% în anul1922. În anul 1925, s-a efectuat o revalorizare monetară destinată reducerii prețurilor. Aceasta a constituit un eșec monetar care, în cele din urmă, a obligat statul român să efectueze stabilizarea monetară din 1929. Legea stabilizării monetare din 1929 bazată pe devalorizarea conținutului în aur al leului a conferit un plus de stabilitate. Acest an a adus un excedent al producției agricole, dar, pe fondul scăderii prețurilor internaționale, acesta se transforma într-un real dezavantaj. Nici această măsură de stabilizare monetară nu a dus la rezultatele scontate, întrucât criza generală a dezorganizat și mai mult sistemul economic și monetar, când prețul produselor agricole în 1934 a scăzut la 44,1%, iar al produselor industriale la 69% față de aceeași bază. Se remarcă și faptul că leul a avut de suportat rigorile unor deprecieri și mai mari care s-au accentuat către anii 1939-1940, odată cu pregătirea pentru război.

În legătură cu criza din România, reputatul profesor Virgil Madgearu afirma: "criza economică mondială a surprins România într-un moment de convalescență, realizat cu mijloace artificiale (emisiune de monedă fără acoperire în mărfuri și servicii) și a anihilat toate rezultatele favorabile dobândite în cursul anului 1929, accentuând până la maximum relele de care suferise economia națională înainte de stabilizare. Prima și cea mai îndărătnică manifestare a crizei economice și a inflației în țara noastră a fost prăbușirea prețurilor atât la produsele agricole cât și la cele industriale; în perioada examinată, nivelul prețurilor produselor agricole scăzuse la 31,8% iar a celor industriale la 68,6% – toate acestea pe fondul unei reduceri catastrofale a producției industriale și agricole, cât și a creșterii substanțiale a șomajului.

Dictatul de la Viena din anul 1940, intrarea țării în al doilea război mondial și pactul Ribbentrop-Molotov au zdruncinat din temelii întreaga configurație economică, socială și monetar-financiară a României. Jefuirea bogățiilor naturale, cheltuielile enorme reclamate de desfășurarea ostilităților, emisiunea de bani străini pe teritoriul țării, deficitul bugetar devenit cronic, evoluția nefirească a masei monetare, escaladarea fără precedent a prețurilor, datoriile de război, pierderea tezaurului național, uriașele pierderi materiale și umane (aproape incalculabile), seceta care a bântuit în țară sunt tot atâtea cauze și factori interni și externi care au contribuit la conturarea celui mai sumbru tablou din întreaga istorie a poporului nostru.

Sacrificiile României sunt deci inimaginabile, iar inflația galopantă cu tendințe spre hiperinflație nu reprezintă decât unul din aspectele acestor stări de lucruri. Fenomenele care au caracterizat inflația au fost: creșterea nemăsurată a masei monetare, escaladarea necontrolată a prețurilor, emisiunea fără precedent și fără acoperire a monedei, dublată de indicii catastrofali ai producției, reflectate prin tendința de anulare a puterii de cumpărare a leului, contractarea de credite pentru plata armamentului care se cifrează la fantastica sumă de 1,2 mld. lei au agravat și mai mult dezorganizarea, tensiunile și starea inflaționistă de pe teritoriul României.

Inflația s-a prelungit cu accente deosebit de distructive pentru economia națională până în anul 1947, când a avut loc o reformă monetară prin care s-a urmărit înlăturarea haosului persistent de după cel de-al doilea război mondial.

Înregistrarea unei creșteri fără precedent a prețurilor până în anul 1947, datorită evenimentelor economico-financiare, sociale și politice menționate a fost reflectată în presa vremii de către cotidianul "Neue Zurcher Zeitung" astfel:" în nici o țară din lume prețurile nu s-au ridicat așa de mult ca în România"5. Această evoluție a indicelui prețurilor este reflectată în tabelul următor (prin raportarea prețurilor la anul 1939 *):

Tabelul 2.1 Evoluția procentuală a indicelui prețurilor

Fenomenul inflaționist a fost o consecință a deficitelor înregistrate, cauzate de susținerea războiului cu forțe proprii, de despăgubirile plătite în monedă curentă, exprimate în putere de cumpărare 1939 (adaptate la inflație), de retragerea din circulație a banilor de război și de seceta prelungită. Așa cum se poate observa și în tabelul precedent, numai în august 1944 indicele prețurilor a fost de 1392% față de august 1939, pentru ca în august 1947, acesta să fie de 83,65 ori mai mare față de 1939. Profesorul Aurel Vijoli, făcând o analiză amplă a situației din țară, menționa că, luând ca bază anul 1938, în anul 1947, nivelul prețurilor cu amănuntul crescuse de peste 8000 ori, iar costul vieții de peste 5000 ori.

Stabilizarea monetară din 1947 a fost o măsură antiinflaționistă mult pregătită de BNR. Astfel, banii se puteau schimba la un raport de 20.000 lei vechi pentru 1 leu nou, dacă se îndeplineau condiții cu privire la starea socială, ocupație etc., până la un anumit plafon. Sumele peste acest plafon erau depuse în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii. Prin această reformă se punea capăt existenței în economie a unei mase bănești evaluate la aproape 50 mld. lei, cu peste 630 ori mai mare decât în anul 1941.

De menționat este faptul că această reformă monetară din anul 1947, deși a dus la o ameliorare a situației monetare, totuși ea nu a fost de natură să contribuie la stabilirea unui echilibru monetar, fiind necesare alte două acțiuni cunoscute sub denumirea de reforma monetară din 1952 și modificarea definiției legale a leului din 1954. Reforma monetară din 1952 a fost înfăptuită din rațiuni politice și mai puțin economice. Conform noii ideologii marxist-leniniste, inflația nu putea fi recunoscută, deoarece era considerată un fenomen specific numai economiilor capitaliste. Totuși, procesul inflaționist s-a făcut simțit încă din anii 1950-1951, când prețurile produselor industriale au crescut de trei ori, în timp ce la produsele agricole acestea au rămas relativ constante.

În perioada 1950-1989, economia națională a României era condusă în mod centralizat pe bază de plan, iar prețurile erau ținute sub control prin legi sau decrete, fără să se țină cont de forțele pieței, de raportul dintre cerere și ofertă. În tot acest interval de timp când a dominat economia supercentralizată, s-a lansat ideea falsă și dezinformantă, potrivit căreia sistemul planificat ar fi incompatibil cu existența fenomenului inflaționist. Practic, rata inflației, după datele statistice din țară, nu numai că nu se putea calcula, dar conducea la concluzii eronate, întrucât elementele cu privire la emisiunea de monedă, sistemul prețurilor, valoarea PIB (a Produsului Social Total) și alți indicatori economici necesari nu reflectau realitatea socialeconomică.

În ceea ce privește formarea prețurilor în țara noastră în deceniile construirii unei economii de tip socialist, acestea se stabileau în mod conștient, potrivit cerințelor legilor economice și în primul rând ale legii dezvoltării planice. Criteriul de bază în formarea prețurilor era munca socială încorporată în marfă. Așadar, prețurile nu se stabileau pe piață sub acțiunea legii cererii și ofertei, ci în mod planificat, însă avându-se în vedere cerințele legii valorii: valoarea socială și raportul între cerere și ofertă. Prețurile și tarifele erau7: fie fixe (se aplicau la nivelul la care erau stabilite), fie limită (puteau evolua până la nivelul maxim admis, dar nu-l puteau depăși).

Prețurile și tarifele fixe și diferențiate erau la rândul lor:

– unice, se fixa același preț pentru mărfurile de același fel, cu aceeași

destinație, indiferent de locul de producție, de desfacere sau de nivelul cheltuielilor de producție individuale;

– diferențiate, se diferenția prețul produselor cu pondere redusă în aprovizionarea populației, fabricate de unități mici, de importanță locală. În aceste cazuri prețurile se diferențiau pe: zone și bazine de producție, localități, județe, sezoane, categorii de consumatori.

De asemenea, prețurile se caracterizau prin stabilitate (nu puteau oscila în funcție de schimbarea condiților individuale de producție; rămâneau neschimbate o bună perioadă de timp – între două reașezări de prețuri; aveau o dinamică strict controlabilă prin planul național unic) și mobilitate (erau modificate periodic în funcție de noul nivel al productivității muncii sociale sau al costurilor).

Stabilitatea prețurilor era necesară pentru: întocmirea și înfăptuirea planurilor economice în bune condiții, menținerea proporțiilor economice prin nedeformarea expresiei valorice a resurselor alocate ramurilor economiei naționale, cointeresarea intreprinderilor în creșterea beneficiului prin reducerea costului planificat, menținerea puterii de cumpărare a monedei naționale și creșterii, în acest fel, a nivelului de trai. Mobilitatea prețurilor era cerută de reașezarea corespondenței între valoare și preț și nu echivala cu o schimbare permanentă a acestora, cu oscilația necontrolată a prețurilor pe piață.

Trebuie precizat și faptul că atunci când se dorea obținerea unei majorări a prețurilor se proceda la realizarea unui "nou sortiment" pentru un produs oarecare, la care trebuia să se "calculeze și fundamenteze" un preț nou, concomitent cu retragerea de pe piață a produsului vechi. Astfel, se putea raporta o modernizare și o diversificare a producției. Considerăm aceasta ca fiind o formă de manifestare a inflației în această perioadă, la care mai putem adăuga și prețurile "adiționale" plătite pentru procurarea unor produse alimentare sau produse de o calitate mai bună decât cele comercializate în mod normal pe piață. Aceste cazuri nu fac decât să justifice ideea susținută de R. McKinnon prin care în economiile socialiste a existat o inflație ascunsă evaluată între 5-10%.

Deși inflația a fost "mascată", pe parcursul acestei perioade, putem totuși să ne formăm o imagine asupra prețurilor pentru perioada 1950-1989, deoarece dispunem de date reprezentând nivelul salariului mediu pe economie la sfârșitul fiecărui deceniu, ceea ce ne permite să realizăm o corelație cu inflația medie mondială. În același timp, pentru anii 1980-1989 dispunem și de date cu privire la rata inflației publicată de către Banca Mondială.

Tabelul 2.2 Evoluția salariului mediu și a inflației după

30.12.1947 până la 22.12.1989

Pe baza acestor date considerăm că evoluția ratei inflației pentru România în perioada 1950-1980 a fost următoarea: o rată a inflației de până la 15% anual pentru anii 1950-1970 și de maxim 8-10% pentru anii 1970-1980. După 1980, România înregistrează una dintre cele mai mici rate ale inflației din cadrul țărilor foste socialiste, care nu a depășit 5% pe an. Această concluzie se bazează pe faptul că pentru toate țările socialiste literatura de specialitate pune în evidență o inflație ascunsă.

Așadar, inflația chiar dacă a fost "mascată" cu destulă abilitate prin mijloace propagandistice pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, ea a ieșit la suprafață, luând forma dură de stagflație în anii ’80 ai secolului trecut.

Pe baza analizei dezechilibrelor dintre masa monetară și prețurile mărfurilor pe teritoriul țării noastre de-a lungul timpului, efectuată anterior, putem sintetiza principalele cauze ale inflației în România din ultimele patru decenii și care, la rândul lor, au generat noi tensiuni inflaționiste și au contribuit la adâncirea crizei economice.

Una din cauzele inflației o constituie disproporția dintre oferta de mărfuri și masa monetară în circulație. Pe acest fond, numerarul la populație, precum și depunerile la CEC au crescut continuu, dezechilibrul dintre capacitatea de cumpărare a populației și volumul de mărfuri aflat pe piață, atingând după 1980, punctul critic. Elocvent în acest sens este faptul că potențialul de acoperire cu mărfuri și servicii a fost, de aproximativ 75% față de volumul masei monetare, disponibilitățile bănești ale populației apropiindu-se de 300 miliarde lei, din care 200 de miliarde lei, depuneri la CEC.

O altă cauză a constituit-o dezechilibrul structural privind oferta de mărfuri și servicii – această situație a fost determinată de permanentizarea disproporției dintre sectorul I și sectorul II, respectiv dintre ramurile producătoare de factori primari și energie (sectorul primar) și cele ce consumă și valorifică aceste resurse (sectorul secundar). O a treia cauză o constituie necorelarea volumului fizic, sortimental de bunuri de consum cu cerințele pieței, ale populației.

Admițând că, din punct de vedere valoric, ar fi existat un echilibru între volumul mărfurilor și serviciilor și cel al masei monetare în circulație, acest echilibru nu corespundea structural nevoilor reale, tocmai datorită disproporțiilor privind conținutul fizic, sortimental al ofertei de mărfuri.

O altă cauză a inflației este modul subiectiv, arbitrar de formare a prețurilor. Se știe că numai prețurile legate direct de piață exprimă adevărata realitate, deoarece ele nu depind numai de producător(ofertă) ci și de consumator (cerere), confruntarea permanentă dintre cele două mărimi ducând la formarea prețului de echilibru, care presupune egalitatea între cerere și ofertă. '50entru aceasta este nevoie însă de concurență, de mai mulți producători. Ori, economia centralizată, prin însăși esența sa, nu are cum să respecte acest principiu economic fundamental. Este adevărat că, în stabilirea prețurilor se pornea de la costuri; trebuie făcută însă, precizarea că acestea, în numeroase cazuri, nu reflectau starea reală.

Mai mult, beneficiul ce "trebuia" încasat se stabilea "de sus", apriori, neprovenind deci dintr-o relație firească, generată de mecanismul pieței.

Toate acestea au condus la manifestarea mai multor forme ale inflației.

a. Prima dintre ele este inflația reală, care a fost determinată de cerere, care s-a manifestat atât direct, prin creșterea efectivă a prețurilor și tarifelor pentru produsele ce nu aveau prețuri fixe, cât și sub forma, larg răspândită a unor creșteri semioficiale. De cele mai multe ori aceste creșteri se realizau prin substituirea unor produse.

b. A doua formă constă în penuria de mărfuri și economii forțate ale populației. Menținerea fixă a prețurilor, la majoritatea produselor, a făcut ca inflația să nu se manifeste, în mod deosebit, prin creșterea vizibilă a prețurilor, ci mai ales prin epuizarea rapidă a bunurilor din magazine, proces care a dus la cronicizarea penuriei, la apariția și proliferarea pieței negre, subterane, pe care sunt desfăcute la prețuri foarte mari alimente, medicamente, îmbrăcăminte, piese de schimb etc. În condițiile penuriei de mărfuri, inflația s-a manifestat nu numai sub forma pieței subterane, ci și prin creșterea depunerilor la CEC, deci sub forma economiilor forțate.

Încercând să mascheze și să stăpânească cât de cât inflația , vechiul regim a recurs la diferite "metode" dintre care amintim: majorarea impozitelor, schimbări fictive de denumiri ale produselor, introducerea obligatorie a părților sociale, acceptarea tacită a pieței negre, condiționarea retribuției de îndeplinirea unor planuri nerealizabile, generalizarea formei de retribuire în acord global, perceperea de noi taxe și "contribuții" etc.

PROCESUL INFLATIONIST SI DINAMICA (EVOLUTIA) PRODUCTIEI NATIONALE IN ROMANIA IN PERIOADA 1990-2002

După mai bine de 40 de ani de economie centralizată de tip socialist, la 22 decembrie 1989 România intră într-o perioadă de tranziție economica ce are ca scop trecerea la economia de piață liberă, concurențială, social-umanistă .

Poporul român a optat definitiv pentru economia de piață și mecanismul ei funcțional. Revoluția din Decembrie 1989 are meritul de a-l fi ajutat să înțeleagă rapid, aproape instantaneu, că sistemul economic bazat pe monopolul absolut al proprietății „socialiste” de stat s-a dovedit a fi falimentar, că mecanismul economic de comandă nu mai putea asigura orientarea energiilor creatoare ale națiunii pe făgașul lor normal, spre satisfacerea nevoilor nelimitate și în continuă diversificare.

Opțiunea țării noastre pentru un asemenea tip de economie s-a bazat deci, în primul rând, pe experiența nemijlocită a maselor, care au ajuns la concluzia că sistemul ce-i fusese impus nu răspundea criteriilor de raționalitate și eficiență.

Ruptura hotărâtă cu trecutul economiei „socialiste” s-a făcut pe baza constatărilor directe ale lipsei de funcționalitate a vechiului mecanism, constatări făcute pe viu de către fiecare dintre cetățenii țării și de toți laolaltă.

Calea de urmat pentru a lichida structurile vechi și a crea cadrul instituțional necesar opririi căderii economiei naționale aflate într-o profundă criză și deschiderii ei spre o evoluție normală pe traiectoria progresului nu mai poate fi găsită spontan, pe baza sumei entuziasmului revoluționar al tuturor. Economia de piață contemporană este deosebit de complexă și de variată, interesele agenților economici sunt nu numai foarte diferite, ci și divergente. De aceea fundamentarea științifică a unei strategii de înfăptuire a economiei de piață în România s-a dovedit a fi obligatorie, problemă ce a presupus analize și dezbateri ample. Acestea au fost concretizate în obiective și strategii ale guvernelor ce s-au succedat pe parcursul ultimului deceniu. Efectele reale ale programelor de guvernare nu au condus la o relansare a economiei naționale ci din contră, la o prelungire nejustificată a procesului de tranziție.

Evoluția economiei românești după 1989 este dominată de tendința unui declin tot mai pronunțat. Macrostabilitatea nu s-a realizat, economia de piață continuă să fie un deziderat, productivitatea muncii se situează la un nivel inaccesibil de scăzut, consumurile continuă să fie mari, risipa de resurse nu s-a oprit, inflația se menține deosebit de ridicată, șomajul continuă să crească, iar PIB scade.

Este evident că, în prezent economia țării noastre se confruntă cu o criză structurală prelungită care își are originea, pe de o parte, în acumulările unor profunde contradicții și dezechilibre fundamentale din perioada dezvoltării preponderent extensive (1965-1989) iar, pe de altă parte, în efectele negative pe care le generează inevitabil schimbarea inadmisibil de lentă a raporturilor de proprietate, ca și în gravele greșeli de politică economică din perioada ce a urmat revoluției din decembrie 1989. De asemenea, nu trebuie minimizat impactul negativ al factorilor externi, al conjuncturii internaționale asupra economiei țării noastre în această perioadă.

Având în vedere cele menționate se poate afirma că tranziția în condițiile României este o tranziție prin criză.

Amploarea și profunzimea acestei crize structurale este evidențiată de evoluția principalilor indicatori macroeconomici ce caracterizează starea generală a economiei României în perioada de după 1989. Cu excepții nesemnificative, se poate observa că indicatorii economici din perioada 1990-2000 se situează la un nivel total necorespunzător, atât ca nivel, cât și ca dinamică.

În cele ce urmează, se va încerca o analiză a evoluției procesului inflaționist din țara noastră pe ansamblul ultimilor 12 -13 ani, cât și pe subperioade ale acestui orizont de timp. Analiza evoluției procesului inflaționist se va face prin prisma relațiilor multiple dintre procesul inflaționist și dinamica economiei reale. Analiza și aprecierea se vor face pe baza datelor prezentate în tabelul următor, respectiv pe baza interdependențelor specifice dintre rata inflației și ceilalți indicatori macroeconomici (modificarea producției naționale – PIB, șomajul, deficitul bugetar, dezechilibrul extern și datoria externă etc.).

Din punctul de vedere al corelației procesului inflaționist cu dinamica produsului intern brut, pot fi evidențiate trei subperioade: 1990-1992, 1993-1996, 1997-2002.

Perioada 1990-1992 s-a caracterizat printr-o reducere cu 27,3% a produsului intern brut. Deși în termeni nominali PIB-ul a înregistrat o tendință de creștere atît pe total, cât și pe cap de locuitor, în termeni reali a înregistrat un declin deosebit de puternic (deflatorul PIB a înregistrat o creștere de la 113,6% în 1990 la 300% în 1992). Această reducere a produsului intern brut a fost consecința firească a șocului schimbării de sistem din anul 1989, simultan cu pierderea piețelor țărilor membre CAER.

Totodată, scăderea accentuată a resurselor interne utilizate pentru consum și dezvoltare s-a datorat, în primul rând, eficienței scăzute a folosirii elementelor de potențial economic și, mai ales, a resurselor de muncă. Aceasta deoarece în anul 1990 a avut loc reducerea duratei săptămânii de lucru cu aproximativ 13%, pensionarea anticipată a unui mare număr de salariați, concomitent cu o creștere absolut irațională a veniturilor celor ocupați. Tot în această perioadă, s-a produs o puternică aglomerare a pieței interne cu produse din import (destinate cu precădere consumului personal), determinându-se în mod accelerat deficitul bugetar și al balanței comerciale și de plăți. Efectul distructiv al acestor fenomene a fost amplificat de creșterea și extinderea arieratelor, ca și de profunda decapitalizare a agenților economici (restituirea către salariați a „părților sociale”).

Perioada 1993-1996 s-a imus atenției printr-o creștere cu 16,4% a produsului intern brut. În această perioadă a avut loc o relativă refacere a mediului economic, mai ales pe seama procesului de privatizare, ceea ce aduce un oarecare reviriment în evoluția produsului intern brut, acesta ajungând să reprezinte aproximativ 88% din PIB al anului 1989.

Perioada 1997-2000 a marcat o reducere cu 14,7% a produsului intern brut. Această reducere a PIB-ului a fost cauza politicii economice promovată de noile opțiuni politice manifestate după alegerile din 1996, înregistrându-se deficite continuu crescătoare (până la 18% în anul 1999) și, desigur, programului greșit și dificil de restructurare în cadrul programului de reformă.

În concluzie, începând din anul 1990, România se situează pe o linie de evoluție negativă din punct de vedere al creșterii economice în general, și, mai ales, a valorii PIB.

Din acest punct de vedere, este clar că industria, ramură ce constituie sursa principală de realizare a produsului intern brut, și-a adus o contribuție din ce în ce mai mică la realizarea PIB conform datelor prezentate în tabelul următor.

Tabelul 2.4 Ponderea ramurilor la formarea PIB – ului României

– în % –

* Cuprinde: ajustarea pentru producția imputată a serviciilor bancare, impozite pe produs, taxe vamale,

subvenții pe produs.

a) Date semidefinitive;

b) Date provizorii.

Sursa: INSSE: Breviar statistic, România în cifre, 2000;

INSSE: Anuarele statistice ale României 1999, 1996;

BNR: Rapoarte anual 1999, 2000, 2001, 2002.

Conform datelor prezentate în tabel, ponderea industriei în formarea PIB a înregistrat o scădere de la 40,5% în anul 1990 la 27,3% în 2000. Pe același trend descrescător s-a situat și agricultura (a cărei pondere în formarea PIB s-a redus de la 21,8% în anul 1990 la 11,1% în anul 2000), și construcțiile (a căror pondere s-a redus de la 5,4% în 1990 la 4,9% în anul 2000). Această reducere drastică a ponderii valorii adăugate din industrie și agricultură în PIB s-a realizat pe seama creșterii ponderii serviciilor, acest sector devenind primul sector al economiei din punct de vedere al participării la formarea PIB (ponderea serviciilor în formarea PIB a crescut de la 26,5% în 1990 la 37,1% în 2000).

În anii 2001-2002, se observă creșterea considerabilă a ponderii serviciilor (până la 44,7%), o mică sporire a ponderii industriei (până la 29,1%) și o reducere notabilă a contribuției altor ramuri (de la 10% în 1999 la 4,3% în anul 2001).

Dacă până în anul 2000 s-a înregistrat, la “negativ” o scădere accentuată a PIB – ului, putem afirma că, începând cu anul 2001, chiar dacă în cadrul programului de reformă nu s-au obținut rezultate deosebite, s-a înregistrat totuși, la “pozitiv”, o creștere a PIB.

Perioada anilor 2001-2002 a fost mai bună deoarece sau elaborat și aplicat măsuri în programul de reformă în care, prin privatizare și restructurare reale și eficiente, și nu prin închidere sau lichidare, societățile comerciale cu capital de stat au desfășurat activități cu rezultate pozitive, dând speranța că ne aflăm în fața perspectivei de relansare economică.

Următorul indicator macroeconomic analizat este rata inflației, măsurată prin prețurile de consum. Relația dintre fenomenul inflaționist și dinamica producției naționale precum și a celorlalți indicatori macroeconomici va fi pusă în evidență prin introducerea în analiză a conceptelor de creștere economică neinflaționistă, creștere economică inflaționistă, stagflație, slumpflație, hiperinflație, deflație, dezinflație etc.

În acest sens pot fi puse în evidență cinci perioade prin care a trecut economia țării noastre în perioada de după 1989.

1. Perioada de acalmie a prețurilor pe durata lunilor ianuarie – octombrie 1990.

2.Perioada cuprinsă între noiembrie 1990 și decembrie 1993, perioadă caracterizată printr-o inflație galopantă cu trei cifre.

3. Perioada de dezinflație pe parcursul anilor 1994-1996.

4. Anul 1997 caracterizat printr-o inflație galopantă.

5. Perioada de dezinflație 1998-2002.

Prima perioadă (respectiv 1990) se caracterizează printr-o inflație relativ mică (5,1%), fapt care reflectă o „continuitate” în economia planificată. Pe fondul unei penurii de produse cu care se confruntă piața internă, cererile populației au fost „suprasatisfăcute” prin importuri masive de produse achiziționate în valută la prețurile de pe piețele externe; prin majorări salariale indeosebi în regii și întreprinderi de stat (în care grilele de salarizare au scăpat de sub control); prin masive pensionări anticipate cauzate în parte de teama angajaților față de un previzibil șomaj datorat cerințelor de creștere a productivității și competitivității activității productive; prin măsurile cu caracter populist luate de guvern (cum ar fi restituirea către salariați a părților sociale, acordarea de premieri unor categorii privilegiate de salariați, privarea unor persoane de plata impozitelor și taxelor etc.).

În toată această perioadă prețurile au fost ținute sub control. Această perioadă poate fi definită ca „perioada neagră” pentru prețuri, în condițiile în care veniturile populației creșteau dar fără liberalizarea prețurilor din partea statului.

Astfel, nu putem spune că nu am avut inflație întrucât practic piața era inundată de cererea manifestată de populație pe fondul scăderii producției și creșterii importurilor, a datoriei externe și a deficitului comercial. Din punct de vedere statistic nu au fost făcute înregistrări pentru evidențierea creșterii prețurilor.

În concluzie, acest an este de departe cel mai bun an postdecembrist, inflația în această perioadă fiind o necunoscută.

A doua perioadă analizată este perioada cuprinsă între noiembrie 1990 și decembrie 1993. Această perioadă debutează cu procesul de liberalizare a prețurilor de consum la 1 noiembrie 1990, liberalizare care reprezenta startul oficial pentru fenomenul inflaționist. Din păcate, fenomenul inflaționist nu a mai putut fi combătut într-o perioadă de peste zece ani, ba mai mult, acesta a câștigat teren de la un an la altul. Această perioadă a fost una de declin economic, eufemistic numit uneori „creștere negativă” în care inflația din galopantă a devenit hiperinflație (în anul 1993 inflația atingând nivelul de 256%). Procesul de liberalizare a prețurilor a făcut ca numai în două luni acestea să crească în medie cu 37,7%. Anii 1991 și 1992 se caracterizează cu o creștere medie lunară a prețurilor care nu a depășit 10,3%.

În anul 1993, după anul electoral 1992, prețurile sunt din nou în creștere depășind 12,1% în medie pe lună. În toată această perioadă inflația a fost generată nu numai de procesul de liberalizare a prețurilor ci și de evoluția negativă a celorlalți indicatori respectiv deficitul bugetar; deficitul comercial caracterizat prin creșterea importurilor și scăderea exporturilor (în anul 1991 exportul a scăzut până la 4,3 mld. USD față de 10,2 mld. USD cât reprezenta în 1985); monopolul furnizorilor de energie și utilități etc. În 1992 cererea de bani a crescut vizibil în condițiile în care toată lumea făcea comerț iar întreprinderile de stat scoteau profit din prețuri și nu din activități economice eficiente.

Economiile populației se reduc la jumătate față de anul 1990, în țară intra o cantitate foarte mică de valută iar rezerva băncii centrale scăzuse considerabil (cu aproape 1 mld. USD).

Astfel, pe fondul acestor dezechilibre tensiunile inflaționiste s-au amplificat pentru ca în anul 1993 inflația să scape de sub control, ajungând la 300%. În acest an s-au pus bazele blocajului financiar și imperiului arieratelor. Tot în acest an au avut loc și modificări majore în structura piețelor, a mecanismelor economice și manageriale prin „terapia de șoc” la care a recurs guvernul „Văcăroiu” în primăvara și vara anului 1993. Atunci au fost eliminate aproape total subvențiile la prețurile de consum, s-a introdus taxa pe valoarea adăugată și a fost liberalizat adaosul comercial. Prin „terapia de șoc” aplicată dogmatic, nerealist și inadecvat condițiilor specifice României, s-a renunțat la utilizarea pârghiilor de influențare pozitivă în economie, s-au manifestat ingerințe administrative în funcționarea economiei de piață, s-au aplicat măsuri de restructurare fără soluționarea prealabilă a blocajului economic și financiar, politici monetar-valutare și bancare care au condus la decapitalizarea agenților economici și falimentarea multora dintre aceștia, precum și politici fiscale opresive, nestimulative, toate având grave consecințe reflectate nu numai prin recesiunea economică și deteriorarea puternică a condițiilor de viață ale cetățenilor, dar și prin compromiterea însăși a noțiunii de reformă.

Cea de-a treia perioadă analizată este perioada de dezinflație pe parcursul anilor 1994-1996, când rata medie lunară a inflației nu depășește 4,1%.

Anul 1994 debutează cu o inflație de 61%. Ca urmare a unui program coerent de măsuri adoptat de BNR încă din mai 1993, în vederea macrostabilizării sistemice și recâștigarea încrederii în moneda națională, economia pare a se trezi dar restructurarea întreprinderilor întârzie încă. În anii 1994 și 1995, așa cum am menționat, situația în România s-a mai stabilizat prin acțiunea convergentă a creșterii puternice a ratei dobânzii la sfârșitul anilor 1993-1994 și prin dimensionarea riguroasă a masei monetare. Printr-o politică a unor dobânzi puternic pozitive în termeni reali s-a reușit, începând cu anul 1994, recăpătarea încrederii publicului în moneda națională, efectuarea pe baze sănătoase a procesului de remonetizare și de „dedolarizare” a economiei. În condițiile din țara noastră, cursul de schimb a fost determinat în principal de evoluția inflației și a pieței valutare, de unele abateri în respectarea disciplinei financiar-valutare.

Un fenomen remarcat încă de la debutul anului 1994, determinat în principal de practicarea de către băncile comerciale a unor dobânzi real pozitive, îl constituie creșterea economiilor populației. Ratele nominale ale dobânzilor practicate de Banca Națională au început să scadă din luna mai 1994, pe baza regulii potrivit căreia pentru a fi eficace creșterea dobânzilor trebuie să se producă brusc, iar scăderea gradual, pe măsura atenuării presiunilor inflaționiste. Cu toate că nivelul ratelor dobânzii a fost ridicat, efectul negativ nu s-a produs. Dimpotrivă, economia a înregistrat o creștere reală, ca urmare a încrederii populației și a stabilizării condițiilor în cursul anului 1994.

În anul 1995 inflația a scăzut și mai mult, până la 27,8%, dovadă a faptului că nu „gradualitatea”, ci măsurile în forță, de trecere rapidă către economia de piață, dau rezultate bune. Însă, din nefericire, după acest demaraj spectaculos, creșterea economică a fost oprită. Dacă piața de consum a continuat să se învioreze (deși se mențin încă mari lacune în privința structurii și calității ofertei), dacă în domeniul circulației monetare au intervenit unele îmbunătățiri îndeosebi în planul economisirii și investițiilor, dacă leul, deși nu a încetat să se deprecieze, nu s-a prăbușit și dacă valorile adăugate au început să se înmulțească sub aspect cantitativ (nu însă și calitativ), o cauză o constituie faptul că economia monetară a funcționat totuși, politica monetară reprezentând o „zbatere dureroasă” ca întreprinderile să nuși piardă definitiv interesul față de piață. Dar atâta timp cât întreprinderile cu capital de stat realizau profit prin practicarea unor prețuri mari și nu din activități economice eficiente, la nivelul economiei naționale nu s-a obținut profit la nivelul resurselor consumate. Astfel forțarea creșterii economice începând cu anul 1995 în condițiile unei economii nerestructurate și care nu a fost bazată pe concurență, competitivitate și eficiență, a fost o eroare. Drept urmare, în economia noastră s-a extrapolat risipa, proasta administrare, fraudele și corupția, s-a estompat motivația muncii, au dispărut în loc să se amplifice stimulentele care să determine extensiunea liberei inițiative în producție. Astfel, inflația a fost prețul plătit pentru creșterea producției și pentru scăderea șomajului. Dar, așa cum a arătat și experiența postbelică mondială, nu poate fi vorba de un compromis între inflație și șomaj, decât cel mult pe termen foarte scurt; acceptarea inflației pentru a limita proporțiile șomajului, înseamnă de fapt întârzierea restructurării care poate rezolva cauzele de fond ale problemelor din economie. Ca urmare, „soluția” inflaționistă nu are ca efect decât creșterea costului ajustării și scăderea eficienței de ansamblu a economiei, ceea ce s-a și întâmplat.

Spre deosebire de anul 1995 (an cu o inflație relativ mică, respectiv 27,8%), în anul 1996 inflația s-a dublat în România ca urmare a neconsecvenței de aplicare a măsurilor de reformă economică. Nivelul de 20% al inflației negociat cu FMI devine, încă de la jumătatea anului, un „science-fiction”. De unde reușiserăm să fim între primele cinci țări din fostul bloc socialist cu un nivel al inflației sub 40%, anul 1996 se încheie pentru România cu performanța de a fi singura țară care se reîntoarce pe drumul hiperinflației.

A patra perioadă analizată este cea a anilor 1997-1999, ani cu o inflație galopantă, cu medii lunare mai mari decât cele anuale în țările membre ale Uniunii Europene.

Nici în acești ani salturile spectaculoase ale inflației nu au fost cauzate de mișcările din economie. Prețurile au urcat brusc în trimestrul I din 1997 pentru că s-au făcut corecții decisive. Autoritățile au forțat trecerea la raționalizarea prețurilor, a cursurilor acțiunilor și banilor, a dobânzilor, plus deschiderea față de investițiile străine de capital. După ce a trecut șocul, inflația a început să intre în normal. Însă, după ce în iulie a coborît sub 1% din august și-a reluat creșterea până în decembrie.

Pe lângă acestea se remarcă faptul că volumul investițiilor a scăzut drastic, investiții care ar fi ajutat la redresarea tehnologică a fabricilor intrate in restructurare și ar fi putut duce la apariția de noi locuri de muncă în alte sectoare care să absoarbă o parte din personalul disponibilizat; pe de altă parte, compensațiile primite de zecile de mii de salariați disponibilizați nu au devenit o sursă suplimentară de investiții, deoarece nu s-a creat un climat investițional favorabil, iar accentul a fost pus pe importuri în timp ce producția internă tindea să scadă sau să ajungă în stocuri.

Cea de-a cincea perioadă și ultima analizată, este perioada cuprinsă între anii 1999-2002, perioadă în care se manifestă procesul de dezinflație.

Pe fondul unei scăderi continue a producției industriale și agricole, anii 1998-1999 sunt cei în care prin măsuri monetariste se controlează rata inflației cu prețul devalorizării rapide a leului comparativ cu dolarul în condițiile convertibilității totale a acestuia.

În această perioadă incapacitatea puterii de a gestiona reforma și, mai ales, lipsa de coerență a politicii economice dominată de incompatibilități doctrinare și de interese a adus țara în stare de criză economică cu grave consecințe sociale. Deși a urmat o perioadă de relansare economică, bazată atât pe export, cât și stimularea cererii interne, practicile politicianiste, instabilitatea legislativă și inconsistența măsurilor adoptate, în discordanță cu necesitățile economiei reale au condus nu numai la scăderea PIB la nivelul existent cu 7 ani în urmă, la creșterea șomajului și a sărăciei, dar și la un mediu de afaceri neatractiv și, implicit la reducerea investițiilor străine și autohtone, ceea ce a îndepărtat orizontul de timp pentru intrarea în Structurile Europene și Euro-Atlantice. Gestionarea puterii în această perioadă s-a dovedit dezastruoasă și generatoare de regres în toate planurile vieții economice și sociale, marcând nu numai dezindustrializarea țării, prăbușirea agriculturii și a nivelului de trai al oamenilor, disoluția instituțiilor statului și a comunității civice, ci chiar o schimbare de sens a tranziției.

Dacă pentru anul 2000 obiectivul de inflație a fost ambițios (respectiv 27%, care presupunea de fapt înjumătățirea nivelului din anul precedent), acesta nu a putut fi atins, nivelul inflației ajungând la 40,7%16. Obiectivul de inflație ar fi putut fi atins doar în condițiile în care moneda EURO ar fi avut o evoluție de apreciere față de USD, ceea ce ar fi permis ca unei deprecieri nominale a leului față de dolar inferioare ratei inflației (deci unei aprecieri reale leu-dolar) să îi corespundă o depreciere reală leu-euro, care să întărească evoluția pozitivă a contului curent, în paralel cu o decelerare a inflației. Alte cauze ale depășirii obiectivului de inflație au mai fost creșterea prețului petrolului brut la un nivel record pentru ultimii zece ani și seceta cea mai grea din ultimii 50 de ani care a dus la scăderea producției agricole.

Acest nivel al inflației din anul 2000, corelat cu o creștere a PIB cu 2,1% (după ce trei ani consecutiv a înregistrat scăderi consecutive), evidențiază fenomenul de dezinflație ce caracterizează economia în prezent, fenomen însoțit de o reluare a creșterii economice pe baze sănătoase. De menționat este faptul că principalul motor al creșterii l-au constituit exporturile, peste 2/3 din acestea fiind destinate țărilor dezvoltate. Cu o notă de optimism putem afirma că evoluția principalilor indicatori macroeconomici în anul 2000 creează premizele unor performanțe superioare în anii următori.

Într-adevăr, începând cu anul 2001, economia a înregistrat un proces de dezinflație și o relansare a creșterii economice, cu caracteristici care îi conferă susținere pe termen mediu. Nivelurile cantitative și schimbările calitative din economie ilustrează faptul că s-au înregistrat progrese pe linia creării unei economii de piață funcționale.

În perioada 2001-2002, inflația a înregistrat un trend descrescător, fiind un semnal pozitiv, de natură să conducă la recâștigarea încrederii populației în moneda națională. La sfârșitul anului 2002 inflația a fost de 17,8% (decembrie/ decembrie an anterior), la nivel inferior celui realizat în anul 2001 (30,3%) și în anul 2000 (40,7%).

Procesul de dezinflație a fost susținut de un ansamblu de factori, în cadrul cărora o contribuție deosebită au avut:

• relaxarea presiunilor exercitate de prețurile produselor alimentare;

• politica monetară prudentă adoptată de BNR;

• evoluția cursului de schimb, când moneda națională s-a apreciat în termeni reali (dec./ dec. an anterior) față de dolarul american cu 5,7% în 2001 și 10,5% în 2002;

• menținerea la nivel scăzut a deficitului bugetar (cca 2,7% în anul 2002 din PIB, față de 3,2% în anul 2001) și finanțarea neinflaționistă a acestuia din surse preponderent externe;

• reducerea durabilă a anticipațiilor inflaționiste ale agenților economici;

• reducerea necesarului de corecții la nivelul prețurilor reglementate pe parcursul intervalului 2001-2002;

• limitarea creșterilor salariale în sectorul public.

În cele ce urmează voi prezenta, pe scurt, cauzele inflației din România în perioada ultimilor doisprezece ani. Practica a demonstrat că indiferent de perioada istorică analizată și de forma inflației, la baza explicării procesului inflaționist nu stă un singur factor. Inflația fiind un proces complex, explicarea acestuia nu poate fi făcută numai pe seama cauzelor considerate principale, ci a unei multitudini de cauze așa cum am încercat în cadrul acestui capitol.

Deși o parte din cauzele inflației au fost prezentate și în primul paragraf și analizate în cel de-al doilea, acestea pot fi sintetizate în următoarele:

a) Inflația prin monedă, cauză ce a avut diferite interpretări respectiv teoria cantitativă a banilor, rolul vitezei de rotație a banilor, laxismul autorităților monetare, anticipările inflaționiste. Toate aceste interpretări ale inflației prin monedă s-au regăsit în manifestarea procesului inflaționist din țara noastră. Astfel, pornind de la ecuația lui Irving Fisher MxV=PxQ în care în partea stângă a ecuației avem masa monetară (M) – indicator care cuprinde numerarul aflat în circulație, disponibilitățile în cont curent și depunerile la termen (în lei și valută) – și viteza de rotație a banilor (V), iar în partea dreaptă a ecuației avem produsul național brut: indicele prețurilor (P) înmulțit cu volumul producției (Q).

Analiza evoluției indicatorilor macroeconomici efectuată verifică această ecuație în sensul că valoarea sporită a ratei inflației de la un an la altul a atras după sine creșterea vitezei de rotație a banilor, deoarece viteza de rotație a banilor (V) se află într-o relație direct proporțională cu inflația. Așa cum se știe, viteza de rotație a banilor ne arată de câte ori se rotește masa monetară pentru a cumpăra bunurile și serviciile din economie. Masa monetară a înregistrat o tendință de creștere, dar, în ciuda politicilor monetare strâns aplicate, creșterea vitezei de rotație nu a făcut altceva decât să provoace o și mai mare creștere a prețurilor și deci o majorare a inflației. De asemenea, raportul dintre masa monetară și PIB reflectă faptul că economia noastră este submonetizată. Raportul dintre masa monetară (la nivelul M2) și produsul intern brut (de 20-22%) este cu mult sub cel necesar unei funcționări normale a economiei18. Comparațiile internaționale, nu numai cu statele avansate, dar și cu unele dintre cele aflate în tranziție, indică în mod clar acest lucru.

În același timp, s-a format o pronunțată asimetrie monetară. O parte însemnată a disponibilităților (în lei și valută convertibilă) nu-și găsește plasamente în economia reală, în vreme ce aceasta din urmă rămâne acut decapitalizată. Combinația paradoxală a hiper și hipolichidității, pe fondul submonetizării globale menționate, explică într-o măsură însemnată flagranta dihotomie real-nominal din economia românească.

De menționat aici este și faptul că anticipările inflaționiste elaborate de către economiști în ultimii ani nu s-au adeverit din mai multe motive: analiza evoluției statistice a fenomenului inflaționist a depins de o perioadă de referință relativ scurtă și de evoluții fluctuante mari ale indicatorilor macroeconomici iar pe de altă parte, lipsa de independență a analiștilor față de contextul politic. Aceasta s-a manifestat prin laxismul autorităților monetare generat de alinierea la politica și strategia generală a guvernului, tendința de a prezenta în mod optimist evoluția economiei naționale și în subsidiar creșterea nivelului de trai al populației.

b) Inflația prin ofertă, cauză determinantă a inflației din țara noastră în perioada de tranziție, concretizată în insuficiența producției și, respectiv în necorelarea volumului fizic, sortimental de bunuri de consum cu cerințele pieței, ale populației. În condițiile penuriei de mărfuri, inflația s-a manifestat prin apariția și proliferarea pieței subterane.

De menționat aici este și faptul că sporirea veniturilor, îndeosebi a salariilor, nu a fost compensată prin creșterea producției. Indexările de salarii nu au avut acoperire într-o productivitate sporită, ele acordându-se la intervale mari de timp, sub presiunea mișcărilor sindicale, în loc să fie gândite în funcție de evoluția prețurilor și având în vedere o anume evoluție a salariului real. Dar, deși indexările de salarii erau acordate la intervale mari de timp și nu au acoperit decât parțial creșterile de prețuri, indexările au atins niveluri semnificative, generatoare de inflație.

c) Inflația prin costuri constituie o altă cauză a inflației din țara noastră pe parcursul perioadei 1990-2003. Aceasta a fost favorizată atât de creșterea mai rapidă a salariilor decât cea a productivității, așa cum s-a menționat anterior, cât și de urcarea costurilor de producție, cauzată de creșterea tarifelor la utilități, gaze și energie. În același timp, presiunea costurilor din industrie a fost cauzată și de efectele importurilor de materii prime în contextul unei continue devalorizări a leului. Pe de altă parte materiile prime importate în asemenea condiții nu au găsit cele mai eficiente mijloace de prelucrare în complexele industriale românești.

Totuși, pericolul acestui tip de inflație nu trebuie absolutizat, căci nu trebuie ignorate celelalte laturi ale mecanismelor pieței: raportul dintre cerere și ofertă și în anumite ramuri, concurența reală, care determină o anumită comprimare a tendinței de creștere a prețurilor, micșorând eventual beneficiile scontate ale producătorilor.

Un alt factor care a determinat creșterea costurilor în industrie a fost și cel psihologic. De multe ori anticipările inflaționiste au condus la o creștere a prețurilor la producătorii industriali, mai mare decât cea justificată prin dinamica elementelor de cost. Această supraevaluare a bunurilor a condus la o propagare în lanț către întreg sistemul economic, reflexia în cadrul indicelui prețurilor la consumator fiind ușor frânată de ponderea pe care o au bunurile industriale în cadrul bunurilor de pe piață.

Pentru anul 2003 ținta propusă pentru inflație este de 14%, mai ridicată decât în țările ce se pregătesc să acceadă în Uniunea Europeană.

Obiectivul privind reducerea inflației până la un nivel exprimat cu o cifră în anul 2004 este condiționată de aplicarea măsurilor prevăzute în programele de restructurare/ privatizare, cu precădere în sfera utilităților publice, de ameliorare a disciplinei financiare pentru reducerea arieratelor, precum și de promovarea unei politici a veniturilor legate de performanțele economice.

ASIMETRII SI ASINCRONISME SEMNIFICATIVE IN DESFASURAREA PROCESELOR MINFLATIONISTE IN TARILE EUROPENE; POZITIA ROMANIEI IN CADRUL ACESTORA.

Dacă în paragrafele anterioare am prezentat evoluția fenomenului inflaționist în România de-a lungul timpului, îndeosebi după anul 1989, în acest paragraf voi surprinde fenomenul inflaționist din țara noastră prin încadrarea acestuia în tendința generală pe plan internațional și prin compararea acestuia cu cel din celelalte țări. Această comparație a fenomenului inflaționist din țara noastră cu cele din alte țări este importantă deoarece o economie racordată la circuitul economic mondial, cum este și cea a țării noastre, nu poate să rămână „indiferentă” la oscilațiile unui fenomen care se manifestă la scară europeană sau chiar mondială.

Aceasta cu atât mai mult cu cât România are în prezent un țel major de atins și anume aderarea la Uniunea Europeană.

Pentru început voi prezenta, pe scurt, dinamica fenomenului inflaționist pe plan internațional. Caracterizat uneori ca o ”binefacere”, alteori ca “un rău necesar” al economiilor contemporane, fenomenul inflaționist este în strânsă legătură cu creșterea prețurilor, literatura de specialitate definindu-l ca un proces de creștere cumulativă și autoîntreținută a nivelului general al prețurilor.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra dinamicii acestui fenomen, tabelul următor prezintă rezultatul unui studiu al prețurilor din economia europeană până în secolul al XVIII – lea.

Din acest tabel rezultă faptul că până în jurul anului 1000 schimburile comerciale din Europa au avut un volum redus, ceea ce a condus la o diminuare a circulației monetare și chiar la o substituire a banilor prin produse în zonele izolate geografic. Deși, pentru această perioadă, se constată o lipsă de izvoare istorice cu referire la aspecte economice și monetare, P. Bezbakh pune în evidență existența unei inflații puternice pe parcursul secolului al treilea.

Tabelul 2.5 Evoluția prețurilor in Europa apuseană până în secolul al

XVIII – lea

Ca urmare a nevoii de bani a suveranilor pentru finanțarea războaielor și a altor acțiuni ale curților regale, se constată pentru intervalul anilor 1000 – 1500 existența unei inflații târâtoare, ca rezultat direct al intervenției asupra cantității de aur pentru o valoare nominală dată a unei monede.

Intrarea masivă de metal prețios din noile teritorii geografice nou descoperite va duce, pentru intervalul anilor 1500 – 1700, la apariția unei inflații puternice însoțite de fluctuații mari ale prețurilor. De asemenea pentru perioada anilor 1500 – 1600 inflația a fost de 400%22. Pentru acest interval I. Răducanu consideră că imediat după descoperirea Americii, Europa s-a confruntat cu o “inflație de aur” apreciată la 50%.

În secolul al XVIII – lea are loc o creștere a prețurilor finalizată cu o stabilitate a masei monetare din economie, aceasta fiind și rezultatul introducerii banilor de hârtie în Europa (1694 în Anglia și 1716 – 1720 în Franța). Spre exemplu, în Franța pentru perioada 1790 – 1796 s-a înregistrat o creștere a prețurilor de la 100% în 1795 la 31 000% în 1795 și 38 850% în 1796.

Secolele XIX și XX cunosc atât o intensificare a vieții economice, cât și evenimente care au influențat decisiv mersul economiei mondiale în ansamblu, cum ar fi:

• impunerea pe piața economică mondială a Statelor Unite ale Americii ca

un adversar de temut al Marii Britanii și al Franței;

• organizarea, reconoașterea și intensificarea luptei sindicale;

• creșterea ritmului descoperirilor științifice cu aplicabilitate în viața

economică, ceea ce a dus la creșterea productivității economice și la o

oarecare scădere a prețurilor;

• desfășurarea a două conflagrații mondiale, producerea a numeroase șocuri

economice și, nu în cele din urmă, aplicarea timp de aproape o jumătate

de veac a unei economii socialist-comuniste, de aproape jumătate din

populația globului.

Afirmațiile de mai sus sunt susținute și de F. Loisel, care în lucrarea „Le delit d”inflation” arată că în intervalul 1840 – 1910 prețurile s-au multiplicat cu 1,2 pentru ca în perioada 1914 – 1988 acestea să se multiplice cu 1360.

Acest lucru trebuie corelat și cu descoperirile științifice aplicate în practica industrială.

După 1870, Europa a avut o condiție economică nestabilă și deosebită timp de aproximativ 50 de ani, când oamenii munceau din greu și se obișnuiseră cu această stare de înflorire economică.

Diversele produse aduse din America (cereale) și Africa (oleaginoase) ușurau mult viața populației țărilor industriale, în timp ce multe țări nu beneficiau în aceeași măsură de aceleași avantaje. La sfârșitul secolului al XIX – lea Germania ocupa unul dintre primele 2 locuri în comerțul exterior al țărilor europene, furnizându- le concomitent și capitalul financiar necesar dezvoltării industriale, capital ce se ridica la peste 500 milioane de lire sterline.

La începutul secolului XX, înaintea declanșării primului război mondial „principiul acumulației bazat pe neegalitate" era considerat ca parte vitală a ordinii sociale. Astfel, în preajma declanșării primului război mondial existau dezechilibre, cum ar fi: existența unei suprapopulații în raport cu resursele disponibile, nestabilitatea claselor muncitorești și capitaliste și nestabilitatea cererii de alimente a Europei, dezechilibre care au fost zdruncinate din temelii de către războiul ce avea să fie declanșat în 1914.

După primul război mondial, imaginea devalorizării monetare este prezentată în una din lucrările sale de P. Métivier după cum urmează:

– în EUROPA, cu excepția țărilor din centru unde deprecierea a fost mai scăzută, raportul de depreciere a fost: în Italia 1:3,5; în Belgia 1:7; în Serbia 1:11; în Grecia 1:15; în Bulgaria 1:25; în România 1:35; în timp ce în Germania deprecierea a fost de 1:30 000, iar în Franța de 1:3,6. Singura țară care nu a înregistrat o depreciere a monedei naționale in primii ani de după război a fost Marea Britanie, dar ulterior și aceasta a cunoscut deprecieri considerabile;

– în ASIA, majoritatea țărilor au cunoscut o depreciere monetară evaluată pentru anii 1919 – 1920 la 60 – 80%;

– în AMERICA, se delimitează două tendințe: in SUA se constata o depreciere a dolarului, în timp ce în țările din America de Sud și Centrală deprecierea a înregistrat valori între 1:2 (Argentina și Mexic) și 1,4: 5 (Brazilia).

Creșterea producției industriale după 1919, în condițiile unei economii mondiale secătuite de război, a avut ca efect o creștere semnificativă a prețurilor, urmată în anii 1921 – 1927 de o stabilitate a acestora prin menținerea unui ritm constant al producției de bunuri. În perioada 1928 – 1929 creșterea producției bunurilor manufacturate față de 1913 cu 49% a avut ca efect o nouă creștere a prețurilor, pentru ca ulterior crahului financiar de pe Wall Street să se declanșeze criza de supraproducție ce a durat până în anii 1933 – 1934.

În 1929 o dată cu crahul bursier de la New York, în SUA apar primele manifestări ale crizei ce avea să capete o arie de manifestare mondială. Ca lider al economiei mondiale, economia Statelor Unite va atrage după sine toate economiile țărilor lumii racordate la circuitul economic internațional. Această criză economică a debutat prin scăderea prețurilor la cerealele tranzacționate la bursele din SUA, urmată de o scădere corespunzătoare la toate celelalte produse, cum ar fi: petrol, lemn, vite, etc. Aceasta a dus la supraproducție, la o scădere a veniturilor naționale, la o creștere a fiscalității (30,74% în România, 28,9% în Germania, 23,5% în Anglia, 22% în Franța, etc.) concomitent cu o scădere a consumului de aproximativ 55%.

Relansarea economică se va realiza cu adevărat începând cu 1936, ca urmare a majorării salariilor și a investițiilor publice, fiind însoțită de o înviorare economică și de o nouă creștere a prețurilor până în anul de vârf al economiei interbelice (1938). Anul 1927 constituie sfârșitul unei epoci de instabilitate monetară, prin compararea unor evoluții a cursului de schimb a valutelor la New York, pentru majoritatea țărilor.

Acest an a prevestit normalizarea vieții economice mondiale, indicând sfârșitul unei epoci de instabilitate monetară. Această revenire la normal a fost fie rezultatul unor stabilizări legale efectuate pe parcursul anilor 1922 – 1927, fie a unor stabilizări de fapt. În cazul României, stabilizarea legală s-a realizat abia în 1929, când economia mondială se pregătea să „treacă” printr-o criză economică de supraproducție fără precedent.

După cel de-al doilea război mondial apar presiuni asupra prețurilor cauzate de penuria de produse și de seceta manifestată în multe țări europene, inclusiv în România. Începând cu anii 1950 în economia țărilor industrializate s-a manifestat o stare continuă de creștere a prețurilor în medie cu 3% pe an, situație ce s-a menținut până la sfârșitul anilor 1960. În 1970 rata anuală a inflației depășește 5% pe ansamblul țărilor O.C.D.E., rată care indică o stare de supraîncălzire generalizată a economiei mondiale.

Începând cu anul 1980, țările dezvoltate se confruntă cu fenomenul dezinflației, constatându-se o scădere continuă a ratei inflației în principalele țări O.C.D.E.

Pe de altă parte, țări ca Argentina, Brazilia și Bolivia au cunoscut în ultimii 30 de ani rate ale inflației neimaginabile, ca urmare a politicii de împrumuturi externe necontrolate și prost investite, făcute la începutul anilor 1970, în condiții financiare avantajoase. La sfârșitul anilor 1970 rata dobânzii crește și odată cu aceasta și serviciul datoriei externe. În noile condiții, aceste țări sunt nevoite să se împrumute pentru a putea face față serviciului datoriei externe. O dată cu rezolvarea serviciului datoriei creștea și datoria externă. Rezultatul a fost scăparea controlului prețurilor. Dar, în ultimii ani spre aceste țări din America Latină se îndreaptă tot mai mulți investitori străini. Această atragere de capitaluri străine a dus la rate moderate ale inflației in unele din aceste țări.

După 1980 fostele țări socialiste din Europa au cunoscut și ele efectele fenomenului inflaționist, chiar dacă, oficial, acesta nu era recunoscut.

Până în anul 1989 aceste țări au avut rate ale inflației ridicate. Acest lucru sugerează un start al politicilor de liberalizare mult anticipat comparativ cu celelalte țări. Liberalizările de prețuri din anii 1990 și deficitele bugetare înregistrate, au condus la rate ale inflației ridicate, iar țările în care reformele economice nu au reușit, au înregistrat rate înalte ale inflației.

Evoluția fenomenului inflaționist după 1990 în aceste țări va fi descrisă în cadrul unei analize comparative ce va fi efectuată ulterior în cadrul acestui paragraf. După această scurtă încadrare a fenomenului inflaționist din România în context internațional, în continuare voi face o analiză comparativă a evoluției inflației din România și, respectiv în țările Uniunii Europene și unele state candidate la aderare.

În acest sens prezintă interes analiza comparativă din România vis-a-vis de alte țări aflate de asemenea în perioada de tranziție către economia de piață dar, care prin reforme radicale au realizat creșteri economice semnificative și altele, care se găsesc într-un stadiu apropiat de cel al României.

Această analiză comparativă se va face prin luarea în considerare a unor indicatori macroeconomici cum ar fi:

• produsul intern brut;

• rata inflației măsurată prin prețurile de consum;

• producția industrială;

• rata somajului;

• soldul bugetului de stat în produsul intern brut;

• evoluția comerțului exterior.

Pentru selecția țărilor aflate în tranziție avansată care constituie etaloanele utilizate în analiza comparativă a economiei românești, se au în vedere următoarele criterii:

• statutul de țară candidată la aderarea la Uniunea Europeană;

• nivelul indicelui de dezvoltare umană, superior față de cel al României;

• evoluția pozitivă a indicelui de dezvoltare umană, având ca an de

referință anul 1990.

Motivul alegerii indicelui de dezvoltare umană (IDU) în calitate de criteriu de selecție al analizei comparative se explică prin relevanța semnificației sale, superioară celei care ia în considerare în exclusivitate produsul intern brut (PIB). După cum este cunoscut, indicele de dezvoltare umană este definit de trei variabile: speranța de viață la naștere, nivelul educației și produsul intern brut, evaluat la paritatea puterii de cumpărare.

Orice strategie coerentă a unei țări este structurată pe cele trei coordonate principale ale indicelui de dezvoltare umană.

Conform ultimei evaluări mondiale pentru cele 27 de țări aflate în tranziție, dintre țările candidate la aderare la Uniunea Europeană, numai 5 țări îndeplinesc cumulativ condițiile de a avea valoarea indicelui de dezvoltare umană superior

României în același timp cu o evoluție pozitivă a acestuia în perioada 1990 – 1998.

Aceste țări sunt: Slovenia, Cehia, Slovacia, Ungaria și Polonia, care constituie și grupul de țări care fac obiectul analizei comparative. Trebuie subliniat faptul că grupul de țări selectat se încadrează conform clasificării internaționale, între țările cu o valoare înaltă a indicelui de dezvoltare umană (mai mare de 0,8).

Considerând indicatorul dezvoltării umane ca o mărime de referință, putem afirma că la orizontul anilor 2005 – 2010 obiectivul strategic al României ar trebui să fie atingerea unei valori a IDU mai mare de 0,8 care s-o includă în grupul de țări avansate.

Primul indicator macroeconomic analizat în cadrul evaluării comparative a României cu celelalte țări aflate în tranziție către economia de piață pe parcursul ultimilor doisprezece ani, este produsul intern brut.

Tabelul următor evidențiază evoluția PIB în țările analizate pe parcursul ultimului deceniu.

Tabelul 2.6 Variații ale PIB real față de anul precedent %

Sursa: CESTAT, Nr. 2/ 2000; Economic Comission for Europe, nr.1/ 2000

Comisia Europeană, 2003

Tabelul 2.7 Indicii de volum PIB – real, %

Sursa: CESTAT, Nr. 2/ 2000; Economic Comission for Europe, nr.1/ 2000.

Din punct de vedere al dinamicii valorilor produsului intern brut trebuie reținute următoarele:

– începând cu anul 1994, numai două țări au înregistrat perioade de descreștere a PIB: Cehia și România, amândouă în perioada 1997 – 1999;

Diferența constă în amplitudinea variațiilor negative în perioada 1997 – 1999: în Cehia de – 3,4%, în România de -14%;

– indicii de volum ai PIB pe perioada analizată consemnează faptul că numai două țări, Cehia și România, nu au depășit nivelul PIB din anul 1990;

– în raport cu Uniunea Europeană, o singură țară – Polonia – înregistrează un indice de volum superior (136,8% față de 118,4%);

– în perioada 1997 – 1999, Polonia, Slovenia și Ungaria au înregistrat în fiecare an creșteri superioare ale PIB în raport cu Uniunea Europeană.

Datele prezentate demonstrează decalajul important al României față de grupul celor 5 țări, reflectat de altfel, în valoarea agregată a indicelui de dezvoltare umană. Din punct de vedere al obiectivului pe termen scurt, România ar trebui să-și propună, în primul rând, reducerea decalajului față de Polonia. Al doilea indicator care reflectă decalajul României față de celelalte țări este evoluția producției industriale.

Tabelul 2.8 Variații ale producției industriale față de anul precedent, %

Sursa: BNR – Rapoarte anuale 1998, 1999, 2000.

Tabelul 2.9 Indici de volum ai producției industriale, %

Sursa: BNR – Rapoarte anuale 1998, 1999,2000.

Ultimii 15 ani s-au caracterizat prin importante schimbări în dezvoltarea industrială mondială generată de efectele globalizării piețelor. Creșterea investițiilor internaționale, liberalizarea comerțului, dezvoltarea sectorului privat, îmbunătățirea transporturilor și comunicațiilor, eficientizarea metodelor de producție și apariția unor noi tehnologii și sectoare care valorifică superior resursele umane au contribuit la consolidarea legăturii între dinamica produsului intern brut și a producției industriale.

Analizele comparative referitoare la producția industrială a Uniunii Europene și a țărilor în tranziție, pentru perioada 1990-1999, redate în tabelele 5.8 și 5.9 sunt relevante.

Din perspectiva dinamicii producției industriale, România înregistrează cea mai dezavantajoasă situație, cu un indice de volum de numai 54% în raport cu anul 1990. România este singura țară din grup care în perioada 1994-1999 a înregistrat trei ani consecutivi (1997-1999), o scădere a producției industriale. Semnalăm faptul că pentru toate cele șase țări și pentru Uniunea Europeană coeficientul de corelație între variația PIB și a producției industriale pentru perioada 1990-1998 este mai mare de 0,9, ceea ce confirmă încă o dată importanța legăturii dintre creșterea PIB și a producției industriale.

Polonia și Ungaria sunt singurele țări care au depășit nivelul producției industriale din anul 1990. Totodată, aceste două țări au indicii de volum superiori Uniunii Europene.

Cehia, Slovacia și Slovenia constituie un grup distinct, cu un indice de volum al producției industriale situat în jur de 80% față de anul 1990.

Analiza comparativă evidențiază cu claritate faptul că, din punct de vedere al producției industriale, România a parcurs o traiectorie divergentă față de toate țările analizate. Explicația acestei situații constă în rigiditatea structurală a industriei prelucrătoare românești, determinată de neluarea în considerare a semnalelor clare de piață, de absența unor politici industriale specifice acestor semnale.

În ceea ce privește evoluția comerțului exterior, România înregistrează de asemenea valori reduse atât ale importurilor cât și exporturilor, comparativ cu celelalte țări.

Tabelul 2.10 Indicii de volum ai exporturilor de bunuri (FOB), % și

valori absolute (mil.dolari)

Sursa: BNR – Rapoarte anuale 1999; Economic Comission for Europe, nr.2/ 2000.

Tabelul 2.11 Indicii de volum ai importurilor de bunuri (FOB), % și

valori absolute (mil.dolari)

Sursa: BNR – Rapoarte anuale 1999; Economic Comission for Europe, nr.2/ 2000.

Atât la exporturi, cât și la importuri, România înregistrează valorile cele mai reduse ale indicilor de volum. Indicele de volum al exporturilor românești este totuși apropiat de cel al Uniunii Europene. Unul dintre cei mai semnificativi indicatori privind competitivitatea pe piața externă îl constituie ponderea exporturilor românești în exportul mondial de bunuri. Dacă în anul 1990 România ocupa a patra poziție din grupul de țări analizate, în anul 1998 ea ocupa ultima poziție, fiind singura țară care a înregistrat un regres în perioada analizată (0,17% în anul 1990 față de 0,15% în anul 1998). Cea mai dinamică participare pe piața externă au avut-o Ungaria și Slovacia care și-au dublat practic ponderile în exportul mondial de bunuri. Explicația decalajului României din punct de vedere al dinamicii exporturilor constă tot în rigiditatea structurală a industriei prelucrătoare, evidențiată clar de ponderea redusă în exportul românesc. În ceea ce privește rata șomajului, evoluția acestui indicator pe parcursul ultimilor ani, este prezentată în tabelul următor:

Tabelul 5.12 Rata șomajului, %

Sursa: BNR – Rapoarte anuale 1998, 1999, 2000.

În raport cu grupul de țări analizate, România are o medie anuală a ratei șomajului relativ redusă. De observat însă că, în anul 1999, atât Cehia cât și România, țările cu cea mai redusă medie anuală a șomajului după anul 1990 consemnează creșteri spectaculoase (Cehia, 9,4% și România, 11,5%) ambele având alături de Slovacia aceleași caracteristici de creștere continuă în perioada 1997- 1999. Această evoluție semnalează întârzieri relative în procesul de stabilizare a economiei reale.

Referitor la soldul bugetului de stat in PIB, ponderea acestuia este prezentata in tabelul urmator:

Tabelul 2.13 Ponderea soldului bugetului de stat în PIB, %

Sursa: BNR – Rapoarte anuale 1998 și 1999

Pe ansamblul perioadei, România are o medie anuală a soldului bugetului de stat în PIB inferioară Slovaciei și Ungariei. Lipsa surselor de finanțare a deficitului bugetar constituie un punct critic al economiei românești, contribuind la susținerea precară a componentelor educaționale și de sănătate a indicelui de dezvoltare umană. Subliniem faptul că Ungaria, una din țările cele mai avansate în tranziție, a avut, pe baza finanțărilor disponibile, un sold al bugetului de stat în PIB de -4% în anul 1997 și de –5,4% în anul 1998.

Ultimul indicator prezentat în cadrul analizei comparative este rata inflației măsurată prin prețurile de consum.

Tabelul 2.14 Rata inflației măsurată prin prețurile de consum

(medie anuală), %

Sursa: BNR – Rapoarte anuale 1998-2002;

Economic Comission for Europe, nr.2/ 2000;

FMI; Comisia Europeană, 2003

Inflația constituie unul din principalele puncte critice ale României în raport cu țările în tranziție avansată. România este singura țară care, după anul 1995, a înregistrat o hiperinflație (154,8% în anul 1997).

Cu unele excepții (Cehia – 1998 și Slovacia – 1998 și 1999), grupul de țări analizate se caracterizează printr-o reducere constantă a ratei inflației începând cu anul 1995, o rată medie anuală a inflației mai mare de 30%. Explicația constă în faptul că, pe fondul slabei structurări a economiei, eforturile de macrostabilizare nu s-au corelat cu rezultate semnificative în economia reală.

În ceea ce privește șansele României de a intra în Uniunea Europeană, acestea sunt minime atât timp cât inflația se măsoară încă prin două cifre. În conformitate cu prevederile tratatului de la Maastricht, aderarea la Uniunea Europeană implică îndeplinirea criteriilor de convergență, în principal a celor de convergență nominală27. Convergența ratelor inflației din România cu nivele din țările din acest spațiu este un țel foarte greu de atins, având în vedere criteriile de convergență, și anume:

Convergență nominală

1. Stabilitatea prețurilor, adică rata inflației să nu depășească cu mai mult de 1,5% rata medie a celor trei țări cu inflația cea mai scăzută din zona Euro (1,5- 2%).

2. Stabilitatea pe termen lung a ratei dobânzilor, adică să nu depășească cu mai mult de 2% rata similară a celor trei state membre care au obținut cele mai bune rezultate în privința stabilității prețurilor.

3. Capacitatea de susținere a finanțelor publice, exprimată de faptul că raportul dintre deficitul public și produsul intern brut (PIB) să nu depășească 3% și 4. Raportul dintre datoria publică și PIB să nu fie mai mare de 60%.

5. Stabilitatea ratelor de schimb în banda de fluctuație stabilită prin sistemul monetar european pentru cel puțin doi ani.

Convergență reală

1. Reducerea decalajelor dintre veniturile pe locuitor.

2. Reducerea diferențelor de productivitate.

3. Convergența prețurilor relative.

4. Convergența structurii sociocupaționale a populației.

5. Convergența standardelor educaționale.

6. Coeziune socială asemănătoare.

Criterii de convergență reală:

– creșterea volumului PIB să se facă în limitele de +/- 2% în raport cu media a trei state cu cele mai bune performanțe;

– nivelul șomajului să se înscrie în banda de +/- 3% în jurul mediei a trei state cu cele mai bune performanțe;

– soldul balanței de operațiuni curente exprimat în procente să se situeze în limitele a +/- 2% din PIB;

– indicatorul de competitivitate față de Germania să nu varieze mai mult cu 10% în raport cu nivelul estimat pentru momentul intrării euro pe piață.

Tabelul 2.15 Evoluția inflației în perioada 1990 – 2000 în țările UE și unele

state candidate la aderare (calculate pe baza mediilor anuale)

Sursa: Institutul de Prognoză Economică

În tabelul de mai sus este pusă în evidență evoluția inflației în țările Uniunii Europene și unele state candidate la aderare precum și abaterea absolută medie în cazul României față de media UE.

De subliniat este faptul că România înregistrează o diferență mult mai mare decât Cehia, Ungaria și Polonia în ceea ce privește nivelul dintre inflația acestora și cea medie din spațiul EURO. Astfel, în intervalul 1991 – 2000, țările respective au înregistrat progrese semnificative prin reducerea diferențialului anual față de rata medie a inflației din spațiul EURO, cu peste 50 puncte procentuale în Cehia și Polonia, și cu 22,5 în Ungaria. Spre deosebire de acestea, România a cunoscut un nivel extrem de fluctuant al diferențialelor față de inflația medie din spațiul EURO și, în pofida eforturilor semnificative de reducere a ecartului, acesta înregistra în anul 2000 un nivel de 43,4 puncte procentuale.

Dacă însă avem în vedere cazul Greciei, putem spune că România are șanse să intre în Uniunea Europeană și cu o inflație ceva mai mare. Grecia a cunoscut o inflație cuprinsă între 4,8% (în 1998) și 3,1% (în 2000). De menționat că, în 1999, când cele 11 țări membre ale Uniunii Europene au adoptat moneda unică europeană, Grecia nu îndeplinea nici unul dintre criteriile de la Maastricht, dar progresele economice înregistrate au permis includerea acesteia, începând cu 1 Ianuarie 2001, printre țările UME. Trebuie precizat însă că Grecia este o excepție. În general, predomină țările membre ale Uniunii Europene cu inflație sub 3% pe an, numărul acestora crescând de la 11 (între 1993 – 1996) la 14 (între 1997 – 2000).

Evaluarea economiei românești de către Comisia Uniunii Europene i-a determinat pe mulți analiști să compare performanțele noastre cu ale altor țări foste comuniste acceptate în cadrul U.E.

Întârzierea cu care s-au efectuat reformele economice reprezintă principalul dezavantaj al țării noastre. În plus, distanța mai mare față de granița estică a U.E. a făcut ca investițiile străine să fie mult mai mici la noi, în aceeași situație aflându-se și Bulgaria. Aderarea României se va face o dată cu cea a Bulgariei, Bulgaria obținând încă de anul trecut statutul de economie de piață funcțională.

Putem afirma că România se află în prezent într-o situație asemănătoare cu cea a celorlalte state candidate, când au fost declarate „economii de piață funcționale”. Una dintre diferențele majore o constituie decalajul dintre nivelul de trai din România și al celorlalte state. Din acest punct de vedere, ne putem compara doar cu Bulgaria, unde veniturile medii sunt chiar puțin mai mici decât ale noastre.

Competitivitatea economică în care excelăm este bazată pe forță de muncă ieftină, indicator luat în calcul de majoritatea investitorilor străini. Pentru a se menține acest avantaj economic, salariile trebuie să crească într-un ritm mai lent decât productivitatea. Pe de altă parte, are loc o majorare a tarifelor energetice și a materiilor prime la nivel mondial, ceea ce atrage și creșterea presiunii pentru majorările salariale. Stabilizarea economiei obținută pe această bază nu poate fi de durată, tendința fiind de creștere a veniturilor.

Reducerea activității în ramurile industriale care erau în plin avânt până în 1990 (constructoare de mașini, extactivă, metalurgică și chimică) a fost compensată de creșterea industriei ușoare, care a beneficiat atât de aportul capitalului atutohton, cât și de cel extern. Forța de muncă disponibilizată a fost transferată în acest sector, cea mai mare parte a acestor activități fiind realizate în sistem lohn.

Comparând caracteristicile structurale mai adânci ale economiilor în tranziție, capitol la care România apare la toți indicatorii pe ultimul loc, pot fi trase câteva concluzii mai interesante. De exemplu, se știe că sectorul agricol este supradimensionat și ineficient, dar la acest capitol și Polonia stă la fel de prost. În schimb, Bulgaria practică o agricultură mai eficientă, iar în Ungaria activitatea agricolă este la fel de profitabilă ca restul ramurilor economice. Consumul de energie pentru realizarea unei unități din PIB este mai mic în România decât în Bulgaria, dar rămâne superior celorlalte țări candidate. De menționat că reducerea consumului energetic nu este rezultatul modernizărilor tehnologice din industrie.

Reducerea producției și oprirea unor unități cu consumuri specifice mari, în paralel cu dezvoltarea unor sectoare care nu asigură o valoare adăugată mai mare, dar nu necesită atât de multă energie, a determinat o creștere aparentă a eficienței energetice în ansamblu.

Tabelul 2.16 Evoluția ratei inflației în unele

state candidate la UE (nivel la

sfărșitul perioadei), %

Sursa: Comisia Europeană, 2003.

Capitolul la care stăm cel mai prost printre țările candidate, așa cum se poate observa în tabelul de mai sus, este inflația. Rata inflației se menține la un nivel foarte ridicat, cu toate că ultimi patru ani au desemnat o scădere importantă. Actuala tendință de dezinflație crește presiunea asupra companiilor care produc pierderi, iar în lipsa restructurării arieratele vor crește. Nivelul arieratelor din economie a crescut în ultimii ani. Forțarea creșterii economice a obligat ca autoritățile fiscale să accepte indisciplina financiară din partea unor companii importante, ceea ce a făcut ca mediul concurențial să aibă de suferit.

În ceea ce privește obiectivul privind reducerea inflației până la un nivel exprimat cu o cifră în anul 2004, acesta poate fi atins numai dacă vor fi aplicate măsurile prevăzute în programele de restructurare/ privatizare, îndeosebi, în sfera utilităților publice, dacă va avea loc reducerea drastică a arieratelor, precum și dacă va fi promovată o politică a veniturilor legate de performanțele economice. Numai în acest caz ar fi posibilă țintirea directă a inflației, care este considerată de către guvernatorul BNR, Mugur Isărescu „o cale adevărată prin care banca centrală poate contribui la reducerea acesteia către nivelurile din țările UE”29. O serie de țări au experimentat deja acest sistem, obținând rezultate semnificative. Acest sistem va fi descris mai pe larg în cadrul următorului paragraf al tezei.

Referitor la evoluția creșterii economice, estimările efectuate de Comisia Europeană pentru țara noastră, sunt chiar mai optimiste decât ale analiștilor autohtoni.

În grupul celor trei țări care vor adera cel mai devreme în 2007, creșterea economică a României și Bulgariei se va situa între 4,5% și 5% în 2003 și 2004, și 4% în cazul Turciei. Totuși, se atrage atenția că în situația actuală, caracterizată de incertitudine atât politic cât mai ales economic, pot apărea fenomene nedorite care să reducă ritmul de dezvoltare.

Creșterea de anul trecut s-a bazat, în cazul țării noastre ca și al Bulgariei, pe investiții și consum intern mai mult decât în restul țărilor candidate. Se apreciază că această tendință trebuie să continue pentru a se obține ratele preconizate de creștere a PIB, în sensul micșorării decalajului față de candidatele care au încheiat deja, practic, tranziția. Creșterea economică poate fi sustenabilă pe termen mediu și lung cu condiția ca investițiile străine să crească până la nivelul celor din UE.

POLITICI SI STRATEGII ANTIINFLATIONISTE. POLITICA DEZINFLATIEI SI A RELANSARII CRESTERII ECONOMICE DURABILE IN ROMANIA

La prima vedere, posibilitățile antiinflaționiste ar putea avea ca efect lichidarea inflației insăși. În fond, asemenea politici nu au fost concepute și promovate cu o astfel de finalitate ambițioasă. Experiența ultimei jumătăți de secol a arătat fără putință de tăgadă ca și țările avansate economic cu evoluții înalt ascendente au fost nevoite să-și desfășoare activitățile în condiții de existență a inflației. Și atunci se pune întrebarea legitimă cu privire la conținutul unei politici antiinflaționiste. Răspunsul la această întrebare nu este chiar liniar și nici nu poate fi dat în termeni cantitativi foarte concreți, cu valabilitate pentru toate țările într-un anume orizont de timp și pentru toate perioadele de timp într-o țară sau alta.

De altfel, economiștii R. Lipsey și K.A. Chrystal tratează problematica politicilor antiinflaționiste sub titlul metaforic “Moare oare inflația?”. Răspunsul lor este unul așteptat și în concordanță cu ceea ce s-a întâmplat în țările dezvoltate economic: inflația nu va muri în următorii ani (și nici în următoarele decenii), dar poate fi adusă, prin politici adecvate în limite normale30. Ce înseamnă limite normale este o altă problemă (întrebare), căreia vom încerca să-i dăm un răspuns parțial puțin mai jos.

În același context tematic, guvernatorul B.N.R, Mugur Isărescu, se pronunță cu consecvență că relansarea creșterii economice, respectiv creșterea economică sustenabilă nu se poate face decât cu o inflație scăzută, cu rate mici și controlate ale acesteia.

Inflația controlată este considerată acea inflație care este încadrată într-un management guvernamental eficient și care reprezintă o pârghie de susținere a unei economii sănătoase. Oricum, aceasta nu se reduce la ideea de a încadra procesul inflaționist în limitele celui așteptat, prognozat, expectat.

Conform obiectivului de importanță majoră pe care îl are țara noastră în perioada imediat următoare, respectiv integrarea în Uniunea Europeană, inflația va trebui adusă în termenii unei inflații moderate conform criteriului de convergență nominală.

Delimitarea inflației moderate în ansamblul procesului inflaționist este o operațiune dificilă. Ceea ce se poate spune cu siguranță este faptul că nivelul ratelor anuale care o caracterizează a fost diferit de la o perioadă la alta din cadrul orizontului de timp postbelic. Dacă se pune accent pe latura monetară a inflației, atunci aceasta a însemnat deprecierea monedei naționale, scăderea prețului banilor cu circa 2 procente. Invers, dacă inflația este privită din perspectivă real-monetară, respectiv de pe poziția consumatorilor, atunci caracterul moderat se apreciază prin ritmul de creștere a indicelui prețurilor de consum (IPC), ritm ce trebuie să concorde cu stabilitatea prețurilor, ca exigență a unei economii sănătoase. La nivelul Uniunii Europene, rata moderată este apreciată prin prisma creșterii prețurilor de consum în țările care reușesc să mențină indicele prețurilor bunurilor de consum la nivelul cel mai scăzut, plus 1,5-2 puncte procentuale.

Dacă în paragrafele anterioare am realizat o prezentare a fenomenului inflaționist în România de-a lungul timpului, în cadrul acestui ultim paragraf vor fi descrise politicile de combatere a inflației la nivel macroeconomic în România, ținând seama de principalele aspecte economice, politice și sociale din perioada analizată și de rezultatele obținute în urma aplicării unor măsuri menite să atenueze efectele inflaționiste la nivel macroeconomic.

Tot în acest paragraf vor fi făcute aprecieri cu privire la elaborarea politicilor și strategiilor antiinflaționiste ce trebuie aplicate în perioada următoare pentru atenuarea fenomenului inflaționist din țara noastră.

În prezentarea politicilor antiinflaționiste adoptate de-a lungul timpului pe teritoriul țării noastre, am în vedere următoarele perioade :

1. Perioada cuprinsă între 1900 și 1929, când apar primele manifestări ale

crizei economice mondiale.

2. Perioada cuprinsă între 1929 și 1933, perioadă marcată puternic de criza

economică mondială.

3. Perioada de avânt economic până la intrarea României în cel de-al doilea

război mondial, respectiv perioada cuprinsa intre 1934 și 1941.

4. Perioada celui de-al doilea război mondial – proclamarea Republicii

Populare Române cuprinsă între 1941 și 1947.

5. Perioada cuprinsă între 1948 și 1989.

6. Perioada de după decembrie 1989.

Încă din prima perioadă analizată respectiv începutul secolului XX se pun bazele unei politici economice românești deoarece în această etapă România a cunoscut evenimente politice, economice, sociale și militare fără precedent32. După primul război mondial, la elaborarea politicii economico-financiare a țării trebuia să se țină cont de noile condiții economice cum sunt: consecințele războiului evaluate în pierderi de peste 31 miliarde lei; depunerea tezaurului la Moscova sub garanția puterilor aliate (evaluat la peste 1 miliard lei – aur); scăderea producției agricole (din exportator România devine importator de produse agricole); deficitul balanței de plăți externe (3,5 miliarde lei în 1919); scăderea la jumătate a producției de petrol; deficitul bugetar (peste 3 miliarde lei în 1919); creșterea datoriei statului la Banca Națională (peste 3,8 miliarde lei) etc.

Putem spune că, din punct de vedere financiar, după încheierea primului război mondial, economia țării era într-o situație dificilă, motiv ce a stat la baza stabilirii ca obiectiv principal al politicii economico-financiare unificarea monetară și revalorizarea leului. Această politică aplicată de Vintilă I. Brătianu în calitate de ministru de finanțe a avut un caracter pur antiinflaționist prin faptul că și-a propus să revalorizeze leul, care în perioada de după război a pierdut mult din puterea de cumpărare, în special în intervalul 1922-1925.

Putem evidenția nivelul inflației cunoscute de România ca un exemplu dat de profesorul Gh. Tașcă prin formularea că ,,în România postbelică, în care leul nu mai valora decât 2,50-3 centime față de 100 înainte de război’’.

Esența acestor politici de revalorizare a constat în:

a. eliberarea BNR de datoria statului ,,constituită în perioada de inflație,, de după primul război mondial, prin constituirea unui fond de lichidare eșalonat pe 15- 20 de ani;

b. afectarea unor venituri publice (impozite, valoarea aurului extras, partea din beneficiile și dividendele BNR, etc) pentru alimentarea acestui fond, ce i-ar fi revenit statului;

c. plasarea fondului de lichidare în titluri de rentă interne și externe, cu care să se înlocuiască bonurile de tezaur ale statului, incluse în stocul de acoperire a emisiunii;

d. interdicția pentru BNR de a depăși pe viitor plafonul emisiunii atinse la 31.12.1924;

e. o reformă fiscală care să realizeze o unificare a celor 4 regimuri fiscale de după Unire. În acest sens, a existat o lege propusă de N. Titulescu, dar neadoptată, și una de către Vintilă Brătianu, aplicata pe parcursul a 25 de ani;

f. o atenție deosebită pentru cheltuielile bugetare, prin care se urmărea o restructurare a aparatului administrativ al statului, cu realizarea de economii ce ar fi putut fi îndreptate către finanțarea altor sectoare.

Măsurile deflaționiste aplicate nu au avut însă efectul scontat. Rezultatele acestor măsuri au fost: în anul 1926 apare fenomenul scumpirii creditului, concretizat în rate ale dobânzilor cuprinse între 16-18% și 50-60% în 1928; în 1926 și 1927 soldul balanței comerciale înregistrează un excedent, iar leul a cunoscut o revalorizare medie de 40%; anul 1928 se încheie cu un deficit al balanței comerciale, ca urmare a menținerii leului la cursul artificial atins în vara anului 1927; consumarea rezervelor de devize ale BNR în 1928; contractarea de împrumuturi externe în valoare de 4,5 miliarde lei și autorizarea BNR de depășire a plafonului circulației stabilit la nivelul celui din 192434. Majoritatea specialiștilor au considerat obiectivul acestor politici neîndeplinit, chiar dacă oficial leul era considerat "stabilizat în fapt".

Cea de-a doua perioadă analizată a fost însoțită de un eveniment ce a marcat economia românească: criza economică mondială din 1929-1933. Ca urmare a scăderii prețurilor pe piața mondială, primele manifestări ale crizei apar în toamna anului 1929, când prețul cerealelor la export scade cu aproximativ 60%, concomitent cu extinderea fenomenului asupra întregului ,,portofoliu”, de produse destinat exportului. Era cât se poate de clar că urma o perioadă grea pentru o economie de abia ieșită dintr-o perioadă de inflație (,,revalorizare a leului”). În aceste condiții deficitul balanței comerciale externe nu putea fi evitat decât dacă se vindea dublu, dar, în condiții de supraproducție, pentru a putea vinde trebuia să se dispună de o ofertă pe măsură. Ori, economia românească nu își putea permite așa ceva. Deci, pentru același volum valoric al exportului trebuia un export cantitativ cel puțin dublat. Aceste stări de fapte au dus la diminuarea producției și consumului, la diminuarea venitului național la 49,4% în 1933 față de 1928, la dezechilibrarea balanței de plăți, la diminuarea creșterii economice, la concedieri și lupte sindicale, la retragerea banilor din bănci și la restricții valutare. În aceste condiții, economia românească s-a confruntat cu un adevărat fenomen deflaționist. Adevăratele măsuri economice au fost luate în 1934, când ministrul de finanțe a fost V. Slăvescu, care a urmărit prin măsurile luate: organizarea comerțului cu cereale, conversia datoriilor agricole, reducerea ratei dobânzilor la creditele luate de producătorii agricoli, reducerea cheltuielilor statului, actualizarea veniturilor statului sub forma impozitelor ținând cont de nivelul real al puterii de cumpărare, limitarea ieșirilor de valută din țară prin retragerea banilor investiți de către capitalul străin, etc.

Esența acestor politici a constat în reforma monetară realizată de către guvernarea național-țărănistă pe baza legii din 7 februarie 1929, prin care leului i se stabilea un conținut de 10 miligrame aur fin, cu convertibilitate în aur-monedă, aurlingouri sau aur-devize.

Pentru a susține reforma monetară s-a apelat la împrumuturi și concesiuni din partea statului pe piața externă. Principala consecință a acestor politici a fost reducerea simțitoare a rezervelor de aur și valută, ca urmare a aplicării cu întârziere a restricțiilor cu privire la ieșirile acestora din țară.

Etapa ce a urmat crizei economice mondiale respectiv cea de-a treia perioadă analizată a fost caracterizată printr-o revenire economică fără precedent, având ca an de referință anul 1938.

Una din consecințele negative a celor petrecute în această perioadă a constat în reducerea rezervelor BNR ca urmare a restricțiilor tardive la fluxurile de valută din România în afara granițelor încă din perioada precedentă. Utilizarea în țară a ,,leilor interni” a dus la o ameliorare a ieșirilor de valută, iar schimbarea regimului comerțului exterior prin legea valutară din 1938 și lăsarea din 1939 a unei proporții de max. 30%, respectiv 70% la dispoziția exportatorilor de cereale din valoarea exportului pentru a servi la plata dividendelor sau dobânzilor capitalurilor străine investite sub orice formă, demonstrează o revigorare economică a țării și a finanțelor sale. Acest lucru a sporit atenția investitorilor străini, ceea ce a dus la o creștere a capitalului străin în România la 175% în 1936, pentru a scădea la 110% în 1937 și a crește din nou la peste 275% în 193836, având ca bază anul 1934 (100%).

În această perioadă indicele prețurilor a cunoscut o creștere sensibilă în timp ce salariul nominal real a scăzut foarte mult (în perioada august 1939-decembrie 1941 indicele prețurilor a crescut de la 100% la 412% iar indicele salariului real a scăzut de la 100% la 40,8%).

O situație favorabilă este pusă în evidență de faptul că, la nivel european, România ocupa unul din primele 10-11 locuri la indicatori cum sunt venitul național total, valoarea producției industriale nete, agricole și a construcțiilor, producția de petrol și alți indicatori cantitativi (populație ocupată în agricultură – locul 2), în timp ce la alți indicatori calitativi ne aflăm pe ultimele locuri din Europa (ex: productivitatea muncii în agricultură, populație ocupată în industrie, intensitatea relațiilor economice37 etc.).

Toate acestea oferă o imagine asupra stadiului în care se găsea întreaga economie românească în pragul declanșării celui de-al doilea război mondial. Nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că prin ,,Dictatul de la Viena” multe din resursele naturale38 ale țării erau ,,cedate” Ungariei hortiste, iar pentru comparație cu anul de vârf 1938 nu ne rămâne decât un singur an, 1939.

În legătură cu aplicarea unei anume politici sau alteia, trebuie să specificăm de la început că în epocă a existat ideea alegerii dintre două categorii de politici, una economică liberală și alta de tip dirijist. Trebuie reținut faptul că față de aceste două categorii de politici, în epocă, nici nu se discuta alternativa cu o economie de tip socialist. În fapt, se încerca o aplicare a recentelor politici intervenționiste a statului în economie, foarte la modă în acea perioadă, deoarece economiile statelor lumii ieșeau din cea mai mare criză economică globală cunoscută până atunci. La momentul respectiv, orientarea generală a politicilor economice mondiale era dată de un protecționism național, cu alte cuvinte și politica economică națională era tributară acesteia. Ba mai mult, România a fost țara care a dat lumii și gândirii economice, prin Mihail Manoilescu, o teorie a protecționismului și a schimbului internațional adaptată necesităților țărilor slab dezvoltate.

Cu majoritatea legislației din perioada de dinaintea crizei la care s-au adăugat anumite restricții temporare și renunțări la datoria agricolă, economia României atinge apogeul său valoric în 1938, pentru ca ulterior aceasta să fie puțin câte puțin ,,lăsată” sau ,,pusă” la dispoziția economiei de război germane.

Încadrându-se în tendința generală de creștere economică a economiilor europene și economia românească a reușit să înlăture în parte consecințele datoriilor uriașe din perioadele precedente, în condițiile unei unificări monetare și fiscale.

Spre sfârșitul perioadei se produce ,,ciuntirea” teritoriilor românești și se manifestă interesul mare al Germaniei pentru bogățiile noastre.

Cea de-a patra perioadă analizată este perioada celui de-al doilea război mondial – proclamarea Republicii Populare Române cuprinsă între 1941 și 1947.

Toate evenimentele din această perioadă au avut consecințe dramatice asupra stării economiei naționale, îndatorării și nivelului de trai, în condițiile în care erau ,,transferate” cu titlu de captură de război sau plată a despăgubirilor de război cea mai mare parte a bunurilor economiei românești.

Astfel, starea economiei românești de după cel de-al doilea război mondial este similară celei de după primul război mondial din punct de vedere financiar, cu precizarea că trebuia să se plătească despăgubiri URSS-ului și să se facă față unei secete prelungite. În același timp, politica economică liberală este înlocuită de cea etatistă puternic intervenționistă, după modelul sovietic.

Fenomenul inflaționist deosebit de puternic din această perioadă este o consecință a deficitelor înregistrate, cauzate de susținerea războiului cu forțe proprii, de despăgubirile plătite în monedă curentă, exprimate în putere de cumpărare 1938 (adaptate la inflație), de retragerea din circulație a banilor de război și de seceta prelungită. Numai în august 1944 indicele prețurilor a fost de 1392% față de august 1939 pentru ca în august 1947 acesta să fie de 83,65 ori mai mare față de 1938.

În perioada războiului, politicile antiinflaționiste au lipsit, aceasta fiind o perioadă de sacrificii pentru poporul român.

Schimbarea petrecută la 23 august 1944 modifică situația în sensul că economia țării nu mai este aservită intereselor Germaniei, dar este subjugată politic, militar și economic fără contrapartidă intereselor URSS.

Un prim obiectiv al politicii economico-financiare a fost eliminarea din țară a banilor ce au circulat în perioada războiului. Astfel, se declanșează la 1 octombrie 1944 procesul unificării monetare prin care România răscumpără la un raport dezavantajos banii de la deținătorii acestora. Alte aspecte de combatere a fenomenului inflaționist în această perioadă sunt și: etatizarea Băncii Naționale din 23 decembrie 1946, schimbarea normelor de creditare și stabilizarea monetară din 15 august 1947. Prin etatizare, sistemul bancar este pus la dispoziția statului, iar totalitatea operațiunilor bancare nu se mai desfășura decât prin intermediul BNR și a unei bănci de Investiții. Astfel, sunt eliminate băncile private din activitatea bancară, iar sistemul creditului este complet schimbat, prin faptul că se avea ca principal scop creditarea producției și mai puțin alte activități.

Stabilizarea monetară din 15 august 1947 a fost o măsură antiinflaționistă mult pregătită de conducerea BNR. Astfel, banii se puteau schimba la un raport de 20 000 lei vechi pentru 1 leu nou, dacă se îndeplineau condiții cu privire la starea socială, ocupație etc., până la un anumit plafon. Sumele peste acest plafon erau depuse în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a legii.

Prin această reformă se punea capăt existenței în economie a unei mase bănești evaluate la aproape 50 miliarde lei, cu peste 630 ori mai mare decât în iunie 1941, iar un leu era definit printr-un conținut de 6,6 mg aur fin. Prin legea reformei bănești s-au pus în circulație 2842 milioane lei, sumă care cuprindea și valoarea de 1465 milioane lei pentru aurul și valuta deținută de particulari și cedate obligatoriu Băncii Naționale a României.

În ceea ce privește rezultatele politicilor aplicate, în linii mari, s-a obținut unificarea monetară, dar cu un preț foarte mare în ce privește bugetul și echilibrul prețurilor.

Prin etatizarea BNR s-a pus capăt proprietății private în sistemul bancar, dar a rezultat și scăderea interesului pentru țara noastră din partea capitalului străin și părăsirea țării a celui românesc. În situația în care se găsea economia țării, aceste măsuri nu au dus decât la amplificarea fenomenului inflaționist.

Schimbarea normelor de creditare ale BNR a avut ca efect strangularea unor nevoi ale economiei românești într-o perioadă în care acesteia îi trebuiau bani pentru relansare. Reforma monetară a reușit parțial din punctul de vedere al autorităților statului. Astfel, aceasta va fi urmată peste 5 ani de o nouă stabilizare, ceea ce demonstrează că reforma din august 1947 nu a rezolvat problema monetară a țării.

A cincea perioadă analizată este cea cuprinsă între 1948 și 1989. Analiza fenomenului inflaționist în această perioadă prezintă o motivație istorică, deoarece lipsa datelor reale și influențarea rezultatelor nu pot să ne ducă decât la interpretări incomplete.

Procesul inflaționist s-a făcut simțit încă din anii 1950-1951, când prețurile produselor industriale au crescut de trei ori, în timp ce la produsele agricole acestea au rămas relativ constante. Proclamarea Republicii Populare Române trebuia să fie oglindită și în însemnele bănești. Cel puțin aceste două motivații au stat la baza celei de-a doua reforme monetare din 26 ianuarie 1952, când s-a procedat la preschimbarea banilor pe tranșe, în funcție de sumă și de proveniența acestora. Cel mai mic raport era de 1 la 1, iar cel mai mare de 400 lei vechi la 1 leu nou.

În ceea ce privește evoluția ponderii diferitelor ramuri în venitul național (VN) al României se remarcă creșterea industriei de la 48,9% în 1965 la 62,5% în 1986 și 61,6% în 1989, în defavoarea agriculturii care a scăzut de la 28,9% în 1965 la 15,9% în 1986 și 14,7% în 1989. Pe tot acest interval ordinea participării ramurilor economice la realizarea VN s-a păstrat aceeași: industrie, agricultură, construcții, transporturi și telecomunicații.

Având în vedere fenomenul ,,foarfecelui de preț,, existent între industrie și agricultură, la anumite perioade de timp se proceda la preluarea creditelor contractate de producătorii agricoli la bugetul de stat, ceea ce în principiu reprezenta o subvenționare indirectă a agriculturii din bugetul național, creat în cea mai mare parte din impozitarea veniturilor industriale.

Trebuie precizat și faptul că atunci când se dorea obținerea unei majorări a prețurilor se proceda la realizarea unui ,,nou sortiment” pentru un produs oarecare, la care trebuia să se ,,calculeze și fundamenteze” un preț nou, concomitent cu retragerea de pe piață a produsului vechi. Astfel, se putea raporta o modernizare și o diversificare a producției.

Considerăm aceasta ca fiind o formă de manifestare a inflației în această perioadă, la care mai putem adăuga și prețurile ,,adiționale” plătite pentru procurarea unor produse alimentare sau produse de o calitate mai bună decât cele comercializate în mod normal pe piață. Aceste cazuri nu fac decât să justifice ideea susținută de R. McKinnon prin care în economiile socialiste a existat o inflație ascunsă evaluată între 5-10%.

Ultima perioadă analizată din punctul de vedere al politicilor antiinflaționiste practicate este perioada de după decembrie 1989. Principalele caracteristici ale celor 12 ani de tranziție sunt: revendicările salariale, descentralizarea economiei naționale, privatizarea sectoarelor economice, liberalizarea treptată a prețurilor din economie, cotarea liberă a valutelor și nivelul redus al producției interne care au avut ca rezultat dezechilibre în ce privește formarea prețurilor, ocuparea forței de muncă, balanța de plăți și creșterea economică. Deci, nici o componentă a ,,careului magic” nu a fost atinsă, fără să mai vorbim de protecția socială, protejarea și îmbunătățirea calității vieții, componente de maximă importanță ale ,,hexagonului” politicii economice actuale. Toate acestea coroborate cu (ne)voința politică și cu elemente ale conjuncturii politico-economice și militare au dus la o evoluție a economiei societății românești postdecembriste ce a fost prezentată în paragrafele anterioare. Așa cum am arătat, fenomenul inflaționist din țara noastră nu a putut fi combătut într-o perioadă de peste nouă ani, ba mai mult, acesta a câștigat teren de la un an la altul. În această perioadă de tranziție obiectivul fundamental l-a constituit atingerea unui punct optim pentru cele 4 componente ale ,,careului magic”. Atenția principală în politica antiinflaționistă a administrației a fost îndreptată către ,,eliminarea banilor nefolositori” economiei urmată de o mărire a vitezei de circulație și o stagnare a creșterii generale a prețurilor. La aceste măsuri s-au adăugat cele de intensificare a privatizării și atragerii de resurse financiare corespunzătoare, o politică valutară agresivă orientată spre mărirea rezervelor valutare și susținerea monedei naționale, acoperirea ,,găurilor” din băncile de stat și a celor private. Toate acestea au dus la o divizare a obiectivelor politicii guvernamentale în condiții evident inflaționiste în două grupe: obiective generale și obiective intermediare ale politicii economice.

În categoria obiectivelor generale au fost incluse: stabilizarea prețurilor, diminuarea șomajului, creștere economică reală, echilibrarea balanței de plăți și întărirea poziției BNR în economie. În atingerea obiectivelor generale s-au stabilit obiective intermediare ce au urmărit limitarea cantității de bani din economie, (ne)stimularea utilizării creditului în economie printr-o politică a creditului și una a dobânzii corespunzătoare obiectivelor generale și o repreciere a monedei naționale comparativ cu alte valute. Toate aceste obiective constituie un tot unitar ce are ca rezultantă starea de fapt a economiei și nivelul de trai al populației pe parcursul întregii perioade de tranziție. Pentru această perioadă s-au ,,construit” politici economico-financiare și care au dat mai mult sau mai puțin roadele așteptate. Vom aborda, în cele ce urmează, principalele componente ale politicii economicofinanciare aplicate în România pe parcursul perioadei de tranziție: politica monetară și politica fiscală.

În cele ce urmează vor fi prezentate aspecte ale politicii monetare adoptate în perioada de după 1989.

Politica monetară își propune rezolvarea ,,careului magic” (stabilitatea prețurilor, echilibrul balanței de plăți, creșterea economică și utilizarea completă a factorilor) prin intermediul cantității de monedă pusă în circulație. La un moment dat măsurile de natură monetară pot avea caracter restrictiv sau nerestrictiv.

Politica monetară influențează astfel componentele ,,careului magic”:

1. O politică monetară restrictivă va avea ca efect direct lipsa banilor în economie;

2. Lipsa banilor în economie influențează nivelul veniturilor, atât la populație cât și la bugetul statului. Apare în economie o scădere a cererii, ceea ce va influența asupra scăderii prețurilor (cu x%). Se face astfel, simțită deflația;

3. Nivelul veniturilor scăzut și deflația vor avea ca efect scăderea interesului pentru export și deci dezechilibrarea balanței de plăți externe, precum și înregistrarea unui deficit bugetar ce va forța statul să apeleze la obținerea de venituri extrabugetare, inclusiv la emisiunea de bani de hârtie în limitele restricțiilor stabilite;

4. Emisiunea de bani de hârtie, deficitul bugetar și cel al balanței de plăți externe vor duce la creșterea prețurilor (cu y%). Dacă x > y, atunci pe ansamblu vom avea deflație, iar în caz contrar vom avea inflație;

5. Creșterea prețurilor va conduce în mod sigur la pretenții salariale și va influența creșterea economică de ansamblu.

În cazul politicii monetare fără restricții apar modificări cu caracter de fond:

a. O politică monetară fără restricții va avea ca efect direct un surplus de bani în economie;

b. Surplusul de bani din economie influențează nivelul veniturilor în sensul creșterii lor, în timp ce prețurile cresc (cu x%). Se face, astfel, simțită inflația;

c. Nivelul prețurilor în creștere și inflația vor avea ca efect creșterea interesului pentru export și deci încasarea devizelor necesare la echilibrarea balanței de plăți externe, precum și înregistrarea unui deficit bugetar ce va forța statul să apeleze la obținerea de venituri extrabugetare, inclusiv la emisiunea de bani de hârtie fără restricții minimale;

d. Emisiunea de bani de hârtie, deficitul bugetar și excedentul balanței de plăți externe vor duce la creșterea prețurilor (cu y%), ceea ce va determina apariția restricțiilor în viitoarea politică monetară;

e. Creșterea prețurilor (cu x + y%) va avea ca efect, în mod sigur, pretenții salariale și influențarea creșterii economice de ansamblu.

În toate țările se încearcă o combinare a celor două tipuri de politici monetare, în vederea obținerii de avantaje cumulate.

În România, măsurile de politică monetară au avut ca principal scop limitarea creșterii prețurilor, deci stoparea inflației. Primele măsuri de politică monetară au fost luate de către Banca Centrală încă din 1991 când, în urma primului acord cu FMI, Banca Centrală a urmat cu strictețe, timp de 9 luni, programul monetar convenit, care avea obiectivul de a limita creșterea prețurilor.

Inexistența practică a altor măsuri de politică economică sincronizate și care să urmărească acest obiectiv a antrenat de fapt decuplarea mecanismelor monetare de comportamentul economiei în ansamblul ei. Restricția monetară a fost ocolită prin accelerarea dramatică a vitezei de rotație a banilor ca și prin mecanismul arieratelor, ambele furnizând oxigenul necesar creșterii explozive a prețurilor de-a lungul întregului an 1991 (în condițiile în care plata salariilor nu a fost afectată).

În timp, s-a creat și convingerea publicului că politica monetară este neviabilă și orientarea restrictivă a acesteia va fi abandonată. Este puțin important în perspectivă istorică faptul că relaxarea monetară s-a produs nu ca urmare a unei decizii a băncii centrale, ci printr-o lege distinctă adoptată de Parlament, care a stipulat monetizarea integrală și necondiționată a arieratelor. Este însă semnificativ faptul că au fost astfel puse în lumină limitele politicii monetare, în absența suportului altor politici.

Alternativa o constituie evitarea decorelării majore în raport cu celelalte componente ale politicii economice. O asemenea orientare se traduce în fixarea unor obiective mai puțin ambițioase sau, spus mai direct, acceptarea unor compromisuri în fixarea obiectivelor și, posibil, în îndeplinirea acestora. După eșecul din toamna anului 1991, aceasta a fost calea pe care s-a înscris politica monetară până în 1999. De aici și amplitudinea mare a variațiilor ratei inflației, care a pus în lumină carcaterul ezitant al politicilor macroeconomice.

Compromisurile acceptate de Banca Centrală au erodat treptat credibilitatea acesteia și au condus la menținerea unei rate a inflației semnificativ mai ridicate decât aceea din țările Europei Centrale. Totuși, Banca Centrală a introdus treptat mecanisme de conducere a politicii monetare și proceduri de lucru care au semnalizat neechivoc orientarea pragmatic reformistă a acesteia. Publicul a receptat această atitudine și în cele din urmă a creditat Banca Centrală cu o evaluare a performanței mai bună decât ar fi justificat-o rezultatul concret al politicii monetare, adică rata inflației.

În evaluarea performanțelor în stăpânirea inflației nu poate fi trecut cu vederea faptul că ancorele utilizate în acest scop s-au dovedit ineficiente sau de-a dreptul false.

Astfel, în anii 1991-1994, BNR a utilizat M2 (masă monetară în sens larg) ca obiectiv intermediar, urmărind prin program ca o creștere a cantității de bani mai mică decât a PIB nominal să comprime presiunile inflaționiste. În realitate însă, viteza de rotație a banilor s-a deteriorat rapid ca urmare a lipsei de credibilitate a mix-ului de politici promovate de autorități, scăderii iluziei monetare și menținerii unei pseudolichidități sub forma arieratelor. Toate acestea au făcut ca, deși cantitatea de bani a crescut mai lent decât PIB nominal, lichiditatea din sistem să nu reprezinte în realitate o constrângere pentru creșterea prețurilor.

De altfel, începând din 1992 și-au făcut apariția creditele preferențiale direcționate, având ca sursă emisiunea băncii centrale. Ca urmare, lichiditatea din sistem a fost în permanență abundentă. Creația monetară excesivă a avut multiple efecte negative, printre care acela de a întârzia procesul de atragere a economiilor populației în sistemul bancar. Nu s-a confirmat regula – întâlnită pe scară largă în țări care înregistrează represiune financiară – ca băncile să prolifereze în teritoriu pentru a atrage bani ieftini de la populație.

Utilizarea cursului valutar drept ancoră antiinflaționistă de facto a reprezentat un eșec total în România. Tentative pe această linie au fost înregistrate, cu unele intermitențe, în întreaga perioadă 1990-1996. Motivele eșecului sunt legate, în ultimă instanță de absența condițiilor monetare și extramonetare, care să o facă credibilă și, deci, eficace. În primul rând, nivelul cursului valutar stabilit drept țintă era din capul locului nerealist, mult supraevaluat în comparație cu nivelul recunoscut de piață. În al doilea rând, condițiile monetare (nivel al lichidității ridicat, rate scăzute ale dobânzilor) erau opuse celor compatibile cu utilizarea ancorei menționate. Ca urmare, stabilitatea nominală a cursului valutar obținută, de altminteri, pe căi neortodoxe, era percepută în mod corect de operatori ca fiind nesustenabilă, fapt pentru care aceștia își constituiau în prețuri marje care să le acopere pierderea viitoare, anticipată, pentru momentul în care cursul avea să se deprecieze. Prin acest mecanism, efectul direct rezultat prin stabilitatea în termeni nominali a costului componentelor din import era anihilat prin efectul indirect al anticipației inflaționiste. Rezultatul nu a fost decât acela că stabilitatea cursului a antrenat deteriorarea balanței de plăți, perpetuarea segmentării piețelor și lipsa de transparență a acestora. Perioada relativ îndelungată în care s-au manifestat aceste fenomene a generat și o pronunțată inerție: chiar dacă autoritățile ar îndeplini acum toate condițiile recomandate teoretic pentru utilizarea cu succes a cursului valutar ca ancoră antiinflaționistă, eșecurile de până în 1996 în acest plan afectează sever credibilitatea utilizării unei asemenea ancore, cel puțin în viitorii câțiva ani.

Utilizarea ratei dobânzilor nu a reprezentat nici un moment o ancoră a politicii monetare. Ratele dobânzilor au fost puternic negative în termeni reali până la sfârșitul anului 1993 (pe fondul menținerii unei iluzii monetare puternice), după care s-au situat în general în palierul real-pozitiv începând să aibă un rol important în deciziile de alocare a resurselor ale operatorilor din economie.

De menționat este faptul că nici celelalte politici macroeconomice nu s-au putut constitui în ancore antiinflaționiste, chiar atunci când în aparență ele erau satisfăcătoare.

Astfel, politica fiscală a excelat prin lipsă de transparență și progres operațional foarte lent. În timp ce deficitul public consolidat a fost foarte modest, deficitul fiscal s-a ridicat, aproape an de an, la niveluri foarte înalte, care explică, de altminteri, mecanismul prin care politica fiscală a avut un caracter expansionist.

Deficitul cvasifiscal a reprezentat un simptom al întârzierii reformei la nivel microeconomic și principala cale prin care au fost anihilate tentativele repetate ale politicii monetare de a deveni restrictivă.

În ceea ce privește politica de venituri, nici ea nu s-a putut constitui într-o ancoră antiinflaționistă. Indexarea subunitară și plecând de la inflația anticipată ar fi trebuit să conducă la un efect pozitiv asupra dinamicii inflației. În realitate, politica salarială s-a manifestat până spre sfârșitul anului 1998 drept unul din factorii inflaționiști cei mai puternici. În primul rând, spre deosebire de multe alte țări în tranziție, plata salariilor a fost, în întreaga perioadă, un tabu și a reprezentat funcția obiectiv a întreprinderilor din sectorul controlat de stat. În al doilea rând, negocierile salariale au ținut seama în foarte mică măsură de performanțele producției, fiind mai degrabă dependente de forța sindicatelor dintr-o industrie sau alta. Astfel, s-a ajuns la paradoxala situație ca industriile cele mai ineficiente, aflate în proprietatea statului (minerit, metalurgie), să ofere salarii dintre cele mai mari, fie pe seama subvențiilor, fie a arieratelor.

Această stare de fapt a condus la o rezistență internă mai mare la mecanismele de reformă și a contribuit astfel la perpetuarea alocării ineficiente a resurselor.

Abia din ultima parte a anului 1998 a fost abandonată complet politica de indexare a salariilor, ceea ce, în măsura în care constrângerile bugetare vor deveni efective, ar putea antrena un efect antiinflaționist al politicii de venituri.

Impactul politicii comerciale asupra mix-ului de politici macroeconomice nu a avut, ca și celelate politici aplicate, un efect de antrenare antiinflaționist.

Politica de import a avut un caracter excesiv de protecționist iar politica de export a excelat prin birocrație și absența practică a mecanismelor de simulare. S-a mers pe ideea că prin prețul mai mic al importurilor se reduc presiunile inflaționiste și se câștigă timp în procesul de restructurare a economiei. Funcționând în acest fel, politica comercială a contribuit la agravarea celui mai periculos dezechilibru din economie-cel extern, a cărui restabilire a rămas, în ultimă instanță, aproape în totalitate în sarcina polticii valutare a Băncii Naționale.

Așadar, potențialele ancore ale unui program de stabilizare au avut adeseori rezultate contrare. Dacă ținem seama și de efectul de autoantrenare, inclusiv în planul credibilității, generat de politicile predilect inflaționiste practicate de autorități, ar fi fost de așteptat ca rata inflației, oricum ajunsă timp de mai mulți ani în zona cu trei cifre, să alunece către hiperinflație45. În realitate nu s-a întâmplat acest lucru din mai multe motive. Primul, în ordine cronologică și, probabil, ca impact pe întreaga perioadă, l-a constituit deficitul extern. Acesta a atins niveluri considerabile și nesustenabile, în cei mai mulți ani de peste 5% din PIB, principala componentă fiind deficitul comercial. Totuși, resursele reale atrase din exterior au majorat oferta agregată, cu efecte antiinflaționiste.

Un alt motiv, manifestat în primii ani ai tranziției, a fost menținerea unei iluzii monetare relativ puternice, alimentată de perioada foarte lungă de prețuri fixe din deceniile anterioare.

Efectul practic al acestei stări de lucruri a fost că populația, principalul deținător de active monetare din 1990, a reacționat cu mare întârziere la procesul de eroziune a valorii activelor monetare și, ca urmare, a suportat o pierdere excepțional de ridicată prin taxa prin inflație.

Faptul că populația nu a identificat mai prompt mijloace de protecție împotriva inflației a oferit practic o marjă de manevră autorităților și a micșorat considerabil presiunile inflaționiste necontrolate pe care le-ar fi putut declanșa o fugă de bani generalizată din primele etape ale liberalizării prețurilor.

Al treilea motiv al evitării alunecării în hiperinflație a fost că, în timp, politicile economice s-au ameliorat, chiar dacă neuniform și într-un ritm mult mai lent decât în majoritatea celorlalte țări în tranziție. Politica monetară a jucat un rol semnificativ în acest proces. Politica fiscală a cunoscut și ea ameliorări.

Astfel, în 1993 a fost introdusă taxa pe valoarea adăugată care a înlocuit anacronicul și ineficientul impozit pe circulația mărfurilor.

În același an a început să funcționeze Trezoreria statului, ceea ce a condus imediat, printre altele, la dispariția finanțării cheltuielilor publice din emisiunea băncii centrale. Mai târziu a fost îngustată considerabil marja în care s-au format deficitele cvasifiscale, astfel incât, in ansamblu, politica fiscală a fost tot mai puțin expansionistă. Politica de venituri a avut un caracter mai degrabă expansionist, cu relativ puține episoade antiinflaționiste, cel mai semnificativ fiind în anul 1997.

Un rol important în acest sens l-a avut și procesul de restructurare si privatizare la nivel microeconomic.

Chiar dacă, privită retrospectiv, ameliorarea politicilor și a cadrului instituțional nu poate fi pusă la îndoială, ea s-a produs totuși intr-un proces neuniform, cu multe ezitări și chiar cu pași înapoi, care au costat mult în planul credibilității, ca și al rezultatelor de ansamblu ale economiei.

De aceea politica monetară nu poate fi analizată independent de celelalte componente ale mix-ului de politici macroeconomice pentru că atingerea obiectivului final al politicii monetare, în mod viabil, depinde de echilibrele fundamentale din economie. Prin această prismă, ar fi fost mai important ca mix-ul de politici aplicat de autorități să atace consistent dezechilibrele majore cu care se confruntă economia, decât să aibă în vedere doar stăpânirea inflației. Timp de mulți ani, țintele urmărite au fost false, iar mijloacele-conflictuale.

Eficacitatea politicii monetare a fost afectată de o serie de factori.

Sintetizând, acești factori se pot constitui în:

• Liberalizarea prețurilor. Faptul că în țara noastră, liberalizarea prețurilor s-a produs de-a lungul unei perioade de mai bine de 8 ani, a prelungit perioada în care s-a manifestat conflictul dintre stabilizare și liberalizare. În plus, prelungirea liberalizării prețurilor a antrenat, prin ea însăși, anticipații inflaționiste care au afectat eficacitatea eforturilor dezinflaționiste.

• Restructurarea la nivel microeconomic. Ritmul lent al restructurării la nivel microeconomic a condus la un efect de selecție adversă. Înăsprirea politicii monetare a avut un efect asimetric asupra comportamentului întreprinderilor. Întreprinderile mari, în special cele din proprietatea statului au beneficiat de credite preferențiale în timp ce cele mici au suferit un efect de evicțiune pe piața creditului, alocarea resurselor fiind orientată spre domeniile cele mai puțin eficiente din economie. În acest caz banca centrală a fost confruntată cu o dilemă majoră: fie să încerce promovarea politicii de stabilizare prin impulsuri monetare transmise nediscriminatoriu în economie, fie să urmeze o politică mai degrabă acomodativă, care nu aduce prin ea insăși selecția adversă, dar conduce la o inflație mult mai înaltă.

• Funcționarea sistemului financiar. Băncile vechi, cu capital de stat, au fost afectate de calitatea portofoliului moștenit, unele dintre ele devenind prizoniere ale propriilor debitori. În plus, ele au fost afectate și de rolul cvasifiscal impus de autorități prin politica de creditare preferențială. Băncile noi au avut de suferit datorită unei culturi instituționale insuficient consolidate, iar calitatea portofoliului s-a deteriorat datorită performanței slabe a economiei în general, cât și datorită guvernanței corporatiste deficitare. Mai mult decât atât, tentativele repetate de macrostabilizare s-au repercutat în primul rând asupra calității portofoliului de credite din sistemul bancar.

Din aspectele expuse mai sus se desprinde concluzia că politica monetară a acționat într-un mediu ostil, iar performanțele pe care le puteau obține în privința controlului inflației nu aveau cum, în mod obiectiv, să fie spectaculoase. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu a existat o corelare aproape permanentă dintre politica monetară și celelalte politici macroeconomice.

Construirea unui cadru adecvat al politicii antiinflaționiste trebuie făcută pornind, pe de o parte, de la restricțiile pe care le impun evoluția de până în prezent, iar, pe de altă parte, de la obiectivul declarat al autorităților române, respectiv de integrare în Uniunea Europeană.

Obiectivul central al politicii monetare trebuie să-l reprezinte continuarea procesului dezinflaționist, urmărind ca la orizontul următorilor ani inflația să se exprime printr-o singură cifră. Însă, procesul inflaționist nu are numai determinări de ordin monetar și, ca urmare, nu poate fi rezolvat exclusiv prin utilizarea politici monetare. Ca urmare, politica antiinflaționistă nu poate fi concepută și înțeleasă decât în strânsă legătură cu politicile promovate pe traiectoriile celorlalte probleme macroeconomice.

Construirea ansamblului de politici antiinflaționiste trebuie să pornească de la ameliorarea semnificativă a politicii fiscale. Aceasta presupune, în primul rând, evitarea cu orice preț a deficitelor cvasifiscale și limitarea deficitului fiscal la un nivel finanțabil neinflaționist. Însă, oricât de sofisticată ar fi politica monetară și fiscală, aceasta nu va reuși să stăpânească inflația în absența unui profund și rapid proces de restructurare. Cauza principală a inflației, recunoscută de marea majoritate a analiștilor este de natură structurală și se explică prin mari întârzieri ale procesului de restructurare și respectiv de privatizare.

Politica de venituri poate juca și ea un rol important în orientarea dezinflaționistă a politicii economice. Este necesară, în primul rând, o corelare cu mult mai transparentă a veniturilor cu performanțele muncii.

Ameliorarea funcționării sistemului financiar reprezintă de asemenea o condiție de bază pentru succesul reformei în România.

Stabilitatea politică este o condiție necesară atingerii stabilității monetare. În condițiile atingerii stabilității politice este mult mai ușor să se poată atinge și stabilitatea monetară. Fără stabilitate politică nu se poate realiza stabilitate monetară.

Dacă vor fi obținute progrese semnificative în domeniile punctate mai sus, politica monetară va fi aceea care, în continuare, va trebui să identifice căile pentru succesul procesului de dezinflație. După cum se știe, obiectivul natural al politicii monetare este controlul nivelului general al prețurilor (controlul inflației) care se poate realiza prin controlul masei monetare. Deteriorarea vitezei de circulație a banilor (în sensul creșterii) și evoluția negativă a producției pot însă diminua sau chiar compromite capacitatea politicii monetare de a controla inflația. Politica monetară trebuie să aibă în vedere în ce manieră controlul sau reducerea cantității de bani în circulație afectează viteza de rotație a banilor și, mai ales, producția și oferta de bunuri pe piață.

Dacă în următorii ani obiectivul coborârii inflației în zona de 5-6 la sută anual va fi atins, se va putea pune problema regândirii politicii monetare, care să așeze în centrul acțiunii sale stabilitatea cursului de schimb. O asemenea modificare este inevitabilă, pe măsura atingerii unu stadiu mai avansat în procesul de integrare europeană. Reușita acestui proces și viteza cu care va putea fi desfășurat depind însă în mod hotărâtor de capacitatea autorităților de a implementa reforme structurale decisive.

În anul 2001, guvernatorul BNR Mugur Isărescu aducea în discuție ca o consecință a procesului de dezinflație, posibilitatea denominării monedei naționale, măsură întrevăzută pentru anul 2003.

Această măsură nu trebuie percepută însă ca o măsură reală antiinflaționistă.

Denominarea creează falsa iluzie în ceea ce privește rezolvarea problemei inflației.

A tăia zerouri din coada monedei naționale nu înseamnă a combate creșterea prețurilor. Dar are însă o serie de avantaje cum sunt:

• denominarea înlesnește schimburile economice, plățile și încasările pe care agenții economici și populația le operează;

• se întărește încrederea în moneda națională, psihologia deținerii unei monede mai puternice determinând un comportament sănătos, atât în ceea ce privește plățile, cât și economisirea;

• deprecierile ulterioare, determinate de inflație sau de cursul de schimb valutar, pot fi mai ușor controlate și cuantificate;

• se vor reduce speculațiile pe piața valutară și cea financiară, mai ales dacă denominarea va fi însoțită de un set de măsuri legislative care să reglementeze aceste piețe și să îngrădească tendințele speculative;

• în urma denominării, va apărea pe piața monetară moneda de leu. Este un fapt important, ținând cont de faptul că România este acum printre puținele țări ale lumii care nu-și are în circulație unitatea monetară;

• un alt avantaj al denominării îl constituie experiența țărilor din centrul și estul Europei care au aplicat-o și care au înregistrat scăderi importante ale inflației, pe fondul creșterii încrederii în moneda națională.

Acum, la finele anului 2003, BNR a decis în schimb introducerea bancnotei de 1.000.000 lei. Semnificația și efectele ecestei acțiuni pot fi interpretate astfel:

– nu s-a ajuns încă la o etapă a dezinflației care să poată fi însoțită de măsura

– există teama de a se produce perturbații economico-sociale la debutul unui an electoral;

– prevăzuta aderare la Uniunea Europeană și introducerea în perspectivă a monedei unice europene va impune cu certitudine o denominare a monedei cel mai târziu în anul 2006.

În perspectiva anului 2005, România îsi propune să realizeze un salt de la ținte intermediare ale obiectivului antiinflaționist – cantitatea de bani din economie, volumul creditului, rata dobânzii, cursul de schimb – la țintirea directă a inflației.

Aceasta este privită drept o etapă superioară în stăpânirea fenomenului inflaționist și ca parte integrantă a procesului de convergență economică cu țările Uniunii Europene.

Țintirea directă a inflației este considerată “o cale adevărată prin care banca centrală poate contribui la reducerea acesteia către nivelurile din țările UE”, consideră guvernatorul BNR, Mugur Isărescu.

După cum se știe, rata inflației în România, anticipată la 14% pentru anul acesta, este mai ridicată decât în toate țările ce se pregătesc să acceadă în Uniunea Europeană.

Conceptul de țintire directă a inflației este unul dintre cele mai moderne în domeniu. Prima țară care a implementat acest regim a fost Noua Zeelandă (în 1989), până în prezent același regim fiind adoptat de aproape 20 țări. Condițiile existente în momentul adoptării politicii de țintire a inflației au fost diferite. În timp ce în Canada, Marea Britanie, Finlanda, Spania, Brazilia erau rate ale inflației de 5% pe an sau chiar mai puțin, în Chile și Israel rata inflației era de 20% și chiar peste.

În Cehia, Polonia și Ungaria se înregistrau rate al inflației în jur de 20%. În toate aceste țări însă, unde a fost adoptată până acum țintirea directă a inflației, după adoptarea noului regim, rata inflației a scăzut dar în același timp s-au înregistrat, în primii ani, rate înalte ale șomajului. Ulterior, au revenit la niveluri comparabile cu ale altor țări, pe un fond de inflație mai scăzută și cu un potențial de creștere economică durabilă. Cauza principală a creșterii șomajului au fost măsurile adoptate pentru corectarea dezechilibrelor acumulate în economie. Mugur Isărescu preci-zează că “țintirea directă a inflației poate da rezultate doar pentru realizarea unor reglaje fine în economii relativ echilibrate”. În cazul țării noastre, țintirea directă a inflației trebuie să fie precedată de finalizarea privatizării unor mari intreprinderi și de măsuri substanțiale de restructurare a sectorului energetic. Totodată succesul acestui demers depinde și de reducerea drastică a arieratelor. Eventualele pericole în atingerea obiectivelor de țintire a inflației pot fi nivelul scăzut de intermediere financiară și rata ridicată a rezervelor obligatorii ale băncilor, care reduc posibilitățile de manevră ale BNR

În situația țării noastre, nu se poate pune problema opțiunii de finețe cu privire la rata optimă a inflației, obiectivul principal dovedindu-se a fi acela de a aduce rata creșterii prețurilor în limite rezonabile și realizabile. În țările pentru care problema inflației nu mai reprezintă un factor presant de acțiune, se poate pune întrebarea dacă o rată a inflației egală cu zero ori mai ridicată constituie politici optime din perspectiva unei ținte inflaționiste49.

Aici ar trebui subliniat un argument deosebit de important și anume acela că Banca Centrală ar avea două posibilități de acțiune, aparent similare: controlul prețurilor și țintirea inflației. În realitate, ceea ce contează pentru fiecare dintre cele două posibile alternative este baza de raportare. Astfel, dacă se urmărește controlul prețurilor, este vorba despre un obiectiv stabilit fără raportare la o țintă mobilă: eșecul dintr-un anumit an de realizare a nivelului prestabilit trebuie în mod obligatoriu să fie corectat în anul următor. În schimb, țintirea inflației generează așa numita politică a evantaiului, care nu presupune, de fapt, un control real al evoluției prețurilor.

Consider că, pentru situația actuală a României, controlul prețurilor reprezintă un obiectiv prea ambițios, care, în practică, cred că ar fi deosebit de greu de atins, în condițiile în care eșecul politicii de stabilizare a prețurilor dintr-un anumit an trebuie să fie însoțit în anul (anii) următor(i) de o revenire la ținta propusă, ceea ce generează o volatilitate mult mai ridicată a mișcării prețurilor. În schimb, sunt de părere că mult mai realistă este desprinderea Băncii Naționale de jocurile de interese politice, astfel încât să fie capabilă să se dedice cu credibilitate realizării unui obiectiv de țintire a inflației prin abandonarea tuturor țintelor intermediare asumate până în prezent.

UNIUNEA EUROPEANA

Uniunea Europeana este o organizatie a tarilor europene dedicata cresterii integrarii economice si intarirea cooperarii inre state. Uniunea Europeana are sediul in Bruxelles, Belgia.

Uniunea Europeana a fost infintata oficial la 1 noiembrie 1993. Este cea mai recenta organizatie de cooperare europeana care a inceput cu Comunitatea Europeana de Carbune si Otel din 1951 care a devenit Comunitatea Europeana in 1967. Membrii acestei organizatii au fost: Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxembourg, Olanda, Portugalia si Spania. In 1991 guvernele celor 12 state membre au semnat Tratatul Uniunii Europene (care a mai fost numit si Tratatul Maastricht). Acesta a transformat Comunitatea Europeana in Uniunea Europeana.In 1994 Austria, Suedia si Finlanda au intrat si ele astfel numarul total de membrii a ajuns la 15.

Uniunea Europeana are mai multe obiective. In special ea munceste pentru a promova si extinde cooperarea intre membrii in unele regiuni, inclusiv in probleme economice, sociale si legate de comert, politica externa, securitate si probleme judiciare. Alt obiectiv major a fost implementarea Uniunii Economice si Monetare (UEM), care a stabilit o singura moneda pentru membrii UE. In afara de UEM, progresul spre aceste obiective e lent. Abilitatea Uniunii Europeane de a-si atinge obiectivele a fost limitata de neintelegeri intre statele membre, probleme economice si politice externe si presiune din partea noilor democratii est europene de a deveni membre.

CREAREA UNIUNII EUROPENE

La sfarsitul anilor ’80, schimbarile politice a facut ca Comunitatea Europeana sa cresca cooperarea si integrarea. Odata cu prabusirea comunismului in Europa de Est, statele ex-comuniste au cerut Comunitatii Europene sprijin politic si economic. CE a hotarat sa ajute multe din aceste tari dar sa nu le primeasca imediat ca membre. O exceptie a constituit-o Germania de Est care a fost integrata automat o data cu reunificarea Germaniei.

Datorita acestor schimbari rapide Germania de Vest si Franta au cerut o conferinta intraguvernamentala pentru a cauta o mai mare unitate. O conferinta intraguvernamentala este o intalnire intre membrii, prin care se incepe procesul schimbarii tratatelor Comunitatii Europene. O alta astfel de sedinta a avut loc in 1989 pentru a pregati un program si o structura pentru uniunea monetara, prin care membrii ar trebui sa adopte o singura moneda. Primul Ministru britanic Margaret Thatcher s-a opus acestei unitati, dar in 1990 John Major a devenit prim ministru si a adoptat o pozitie mai toleranta in legatura cu unitatea europeana. Aceste conferinte au inceput munca la o serie de intelegeri care au devenit Tratatul Uniunii Europene.

Tratatul Uniunii Europene a creat Uniunea Europeana si a avut intentia de a extinde integrarea politica, economica si sociala dintre statele membre. Dupa discutii lungi a fost acceptat de catre Consiliul European la Maastricht, Olanda, in decembrie 1991. Astfel scopul principal al Uniunii Europene va fi Uniunea Economica si Monetara (UEM). Sub UEM membrii UE trebuie sa adopte o singura moneda pana in 1999. Tratatul Maastricht desemeana impunea niste criterii stricte pe care statele membre trebuiau sa le indeplineasca inainte de a intra in UEM. Deasemenea tratatul a creat noi structurii proiectate pentru a crea politici de securitate si straine mai integrate si pentru a incuraja o cooperarea mai mare intre guverne in ceea ce priveste chestiuni judiciare si legate de politie. Statele membre au acordat organelor de guvernare ale Uniunii Europene mai multa autoritate in anumite domenii, inclusiv cele legate de mediu, sanatate, educatie si protectia consumatorului.

Noul tratat a starnit multa opozititie si ingrijorare din partea cetatenilor UE. Multi oameni erau ingrijorati din pricina UEM care ar inlocui monedele nationale cu o singura moneda europeana. Marea Britanie a refuzat sa accepte o parte din elementele tratatului si astfel ea nu va face parte din UEM si nu va participa la Capitolul Social, un articorl din Tratatul Maastricht care subliniaza obiective in politica sociala si cea legata de angajati. Alegatorii danezi au refuzat ratificarea printr-un referendum, in timp ce alegatorii francezi au fost in favoarea Tratatului printr-o mica majoritate. Germania a fost o provocare deoarece functia de membru in UE incalca Constitutia. Intr-o sedinta de urgenta a Consiliului European Danemarca a refuzat mai multe articole ale Tratatului. Din pricina acestor intarzieri UE n-a fost inaugurata oficial decat abia in noiembrie 1993.

Reactiile populare impotriva unor aspecte si consecinte ale Tratatului Maastricht a dus la o alta conferinta intraguvernamentala care a inceput in martie 1996. Aceasta conferinta a produs Tratatul de la Amsterdam care revizuia Tratatul Maastricht si alte documente de baza ale UE. Aceste schimbari aveau rolul de a face Uniunea Europeana mai atractiva oamenilor de rand.

Tratatul de la Amsterdam cerea membrilor sa coopereze in creearea de slujbe pe tot teritoriul Europei, protejarea mediului, imbunatatirea sanatatii publice si respectarea drepturilor consumatorilor. In plus, Tratatul oferea indepartarea barierelor de a calatori si imigra intre statele membre cu exceptia Mari Britani, Irlandei si Danermarca. Deasemenea Tratatul dadea posibilitatea admiterii statelor Est Europene ca membre. Tratatul a fost semnat de membrii UE la 2 octombrie 1997.

UNIUNEA MONETARA

Incercarea Uniunii Europene de a crea o singura moneda pentru Europa, cum se spunea si in Tratatul Maastricht, a fost controversata de la inceput. De exemplu unele tari europene, cum a fost Marea Britanie, s-au temut ca acest lucru le va ameninta identitatea nationala si autoritatea guvernului. In ciuda acestor temeri multe state membre au incercat sa indeplineasca obiectivele economice necesare unei monezi unice:

rata de inflatie a unei tari sa nu fie cu 1,5 mai mare decat media primelor 3 tari cu inflatia cea mai mica.

deficitul bugetului unei tari sa nu depaseasca 3 la suta din PIB si datoria guvernului sa nu depaseasca 60 la suta.

dobanda pe termen lung a unei tari sa nu fie cu 2 la suta mai mare decat media primelor trei tari cu dobanda cea mai mica

o tara nu trebuie sa devalorizeze moneda fata de moneda altei tari membre UE cu cel putin 2 ani inainte de UEM.

Majoritatea tarilor au gasit a fi foarte greu satisfacerea tuturor criterilor. Masurile de a reduce inflatia si dobanzile mari au dus la cresterea somajului, in timp ce eforturile de a controla deficitele guvernamentale foarte des au dus la cresterea taxelor.

Cum termenul limita pentru UEM se apropia neintelegerile cu privire la conditile limita pentru a participa cresteau. Cu toate acestea UE a decis in mai 1998 sa adopte o moneda unica (euro) pentru 11 din cele 15 tari membre incepand cu 1 ianuarie 1999. Aceasta hotarare a creat deasemenea si Banca Centrala Europeana care trebuie sa se ocupe de noua moneda si de politica monetara a UE. Tarile care au adoptat euro-ul au fost: Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Italia, Irlanda, Luxembourg, Olanda, Spania si Portugalia.

Marea Britanie, Suedia si Danemarca satisfaceau conditile pentru a se alatura adoptiei monedei unice dar s-au decis sa nu participe. Grecia spera sa faca parte dar nu indeplinea conditiile necesare. La 1 ianuarie 1999 cele 11 tari au inceput sa foloseasca euro pentru transferuri electronice de bani si conturi dar in acelasi timp foloseau si moneda proprie pentru alte scopuri. In 2002 Banca Centrala Europeana va incepe sa scoata monezile si bancnotele euro.

EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

Pana in 1995 toate tarile ex-comuniste au cerut sa fie membre UE. Insa UE era ingrijorata de stabilitatea institutilor europene in aceste tari si tranzitia lor la economia de piata. Tarile din Europa de Est aveau economiile mult mai putin dezvoltate decat cele din Europa de Vest, care fac intrarea lor in UE dificila. Extinderea ar necesita o reevaluare a programelor UE. Statele mai bogate se temeau ca vor fi nevoite sa bage mai multi bani in fondurile UE in timp ce tarile mai sarace se temeau ca partea lor din fondurile alocate de UE pentru agricultura si dezvoltare regionala ar fi puternic afectate.

In ciuda acestor griji, in 1997 UE a fost de acord ca situatia economica si politica din tari ca: Cehia, Polonia, Estonia, Ungaria si Slovenia este in asa fel incat negocierile pentru aderare pot sa inceapa iar statutul de membru sa vina dupa 2000. Celelalte tari Est Europene au fost puse pe un indefinit stand-by. Dar comertul dintre est si vest si-a dat drumul dupa 1990, tarile din vest incepand sa investeasca in acestea iar UE dandu-le ajutor. UE si tari individuale au format legaturi si au semnat acorduri formale pentru cooperari politice si culturale. UE a mai fost de acord in 1998 sa inceapa negocierile pentru statutul de membru cu Cipru; in acelasi timp a suspendat cererea Turciei din pricina ingrijorarilor cu privire la drepturile omului si a opozitiei Greciei.

VIITORUL UNIUNII EUROPENE

UE a parcurs un drum lung din 1951. Numarul tarilor membre a crescut la 15 si poate creste pana la 21 pana in 2010. A creat un corp comun de legi, practici si politici si un nivel de cooperarea intre membrii foarte mare. Progresul sau insa n-a fost constant, periode de activitate au fost despartite de multi ani de somnolenta. Acest lucru de datoreaza in special din pricina a doua debateri care au fost aduse mai aproape odata cu propunerea integrarii tarilor din Europa de Est. Prima este de a da prioritate “adancirii” sau “largirii” uniunii, adica de a se concentra asupra integrarii actualilor membrii mai mult sau de a integrarii altor noi. A doua chestiune este supranationalismul impotriva interguvernalismului. Cu toate ca supranationalismul a fost acceptat guvernele nationle n-au vrut sa cedeze controlul organelor UE asupra unor domenii politice sensibile cum ar fi politica externa si sistemul judiciar.

Cea mai imediata provocare pe care UE trebuie sa o infrunte este succesul monedei unice, dar in mare parte viitorul euro-ului depinde in cat de acceptabil se dovedeste a fi institutiilor financiare si pietelor lumii. Pe termen lung extinderea in est ar trebui sa imbunatateasca viitorul monedei prin extinderea pietei unice si prin stimularea cresterii economiei si a comertului.