Inflatia Si Somajul

Introducere (motivul pentru care am ales această temă)

Cuprins:

Inflația

Definirea și efectele inflației

Cauzele și tipologia inflației

Măsurarea fenomenului inflaționist

Politici antiinflaționiste

Inflația în România (studiu de caz)

Șomajul

Tipologia șomajului

Definirea indicatorilor statistici ai șomajului

Șomajul în România (studiu de caz)

Concluzie

I. Am ales să mă focusez pe tema cu numărul 2, și anume “Inflația și șomajul”, deoarece are în vizor două mari aspecte, sau mai degrabă două fenomene economice complexe, cu care se confruntă de ceva timp și țara noastră, România. În prezent specialiștii apreciază că inflația, alături de șomaj, reprezintă una dintre cele mai acute și mai grave probleme ale economiei contemporane. Sunt de părere că atât culegerea, cât și analiza informațiilor cu privire la această temă, în vederea elaborării acestui referat vor contribui în cele din urmă la formarea unei imagini și viziuni proprii asupra acestor fenomene întâlnite și în țara noastră.

II. 1. Inflația

Definirea și efectele inflației

Inflația reprezintă procesul de creștere semnificativă și persistentă a nivelului prețurilor. Atunci când se manifestă fenomenele inflaționiste, influența prețurilor care cresc este mai mare decât a celor care scad, așa încât nivelul mediu al prețurilor va crește.

Termenul de inflație mai poate fi definit drept scăderea puterii de cumpărare a unei unități monetare (respectiv a cantității de bunuri și servicii ce poate fi achiziționată cu ajutorul unei unități monetare).

Studiind procesul inflaționist în decursul anilor, mulți specialiști au ajuns la concluzia că în teoria și practica economică pot fi întâlnite diverse accepțiuni și interpretări ale cauzelor generatoare de efecte inflaționiste, dar și ale conceptului de inflație în ansamblul său.

În economia contemporană, inflația poate fi definită ca un dezechilibru structural, monetară și material, care arată că în economie se află în cerculație o masă monetară care depășește nevoile agenților economici, ceea ce determină creșterea generalizată și pe termen lung a prețurilor bunurilor de consum, precum și deprecierea banilor. (N. Dobrotă, Economie politică, p.441). Într-o altă accepțiune, noțiunea modernă a inflației se referă la creșterea nominală a elementelor de prețm salarii, profituri, etc. din cauza manifestării dezechilibrelor macroeconomice. Într-o formă concentrată, se poate aprecia că inflația este un proces de creștere generală a prețurilor, în deosebi la bunuri de larg consum însoțită de scăderea puterii de cumpărare a banilor. (Ph. Hardwick, J.Langmead, B.Khan, Introducere în economia politică modernă, p.614). Însă, trebuie menționat că nu orice creștere a prețurilor desemnează inflație.

Astfel, inflația, ca formă de dezechilibru macroeconomic, constituie:

Creșterea generală și continuă a prețurilor, mai cu seamă la bunurile de larg consum;

Scăderea puterii de cumpărare a banilor;

Existența unui decalaj flagrant între procesele monetare și procesele economice reale, mai exact între masa monetară aflată în circulație și volumul bunurilor materiale și al serviciilor pieței

Efectele negative se resimt la nivelul întregii societății atunci când fenomenul inflaționist este scăpat de sub control, deoarece determină:

Creșterea incertitudinii și a riscurilor pe care trebuie să le ia în considerare agenții economici în procesul de fundamentare a deciziilor, fapt care impulsionează creșterea cheltuielilor pentru consum în dezavantajul realizării de economii și/sau investiții;

Instabilitatea accentuată a mediului de afaceri, care tulbură capacitatea firmelor de a-și prognoza activitatea;

Diminuarea valorică a volumului resurselor disponibile și utilizarea nerațională a acestora;

Degradarea economiei naționale și dezechilibrarea raportului dintre cererea și oferta agregată de servicii și bunuri materiale;

Deteriorarea cursului monedei naționale și a balanței de plăți, ceea ce afectează grav calitatea relațiilor economice internaționale;

Diminuarea ritmului creșterii economice, sau chiar descreșterea producției naționale;

Descurajarea investițiilor productive și încurajarea speculațiilor;

Înrăutățirea standardului de viață al populației, mai cu seamă ale persoanelor cu venituri reduse și fixe, etc.

Cauzele și tipologia inflației

Producerea inflației contemporane reprezintă un proces care își are sorgintea sau cauzele atât în dezechilibrele monetare, cât și structurale.

Cauza monetară a inflației constă în faptul că la baza creșterii prețurilor se află creșterea excesivă a masei monetare în raport cu cantitatea de mărfuri și servicii existente pe piață.

Creșterea masei monetare se poate datora următoarelor cauze:

Emisiunea de monedă propriu-zisă fără legătură cu cerințele economiei reale, respectiv ale circulației mărfurilor

Crearea de monedă scripturală de către bănci fără a ține legătură cu economia reală

Creșterea vitezei de circulație a masei monetare

Devalorizarea monedei naționale în raport cu valutele convertibile

Anticipările monetare ale agenților economici și promovarea unor politici monetare expansive

Inflație prin creșterea posturilor și reducerea ofertei

Principalii factori care acționează în acest sens pot fi:

Creșterea salariului mediu într-o proporție mai mare decât creșterea productivității muncii

Scumpirea factorilor de producție ca urmare a creșterii prețurilor la energie, la materii prime

Majorarea de către stat a sarcinlor fiscale ale întreprinderilor mai ales prin impozitele și taxele pe produs: TVA, accize, taxe vamale

Având în vedere complexitatea proceselor inflaționiste, există diverse criterii care pot fi luate în considerare pentru stabilirea tipologiei inflației. Astfel, în funcție de capacitatea agenților economici de a cuantifica evoluția viitoare a inflțtiei, se disting:

Inflație anticipată, care poate fi prevazută de către toți agenții economici și împotriva căreia se pot lua măsuri de protecție;

Inflație neanticipată, care este imprevizibilă, produce efecte negative asupra activității economice a agenților economici și care se produce atunci când economia, în ansamblul său, prognozează incorect rata inflației, depășindu-se astfel rata așteptată.

În funcție de amploarea și evoluția indicelui general al prețurilor, se disting:

Inflație târâtoare, care se produce atunci când rata anuală de creștere a prețurilor nu depășește nivelul de 3%, reprezentând palierul suportabil al fenomenului

Inflație moderată, în cazul în care ritmul anual al creșterii prețurilor se încadrează în intervalul 3%-6%, care de regulă poate fi prevazută, iar efectele negative sunt relative ușor de contracarat.

Inflație rapidă, când prețurile cresc cu ritmuri anuale cuprinse între 6% și 10%, caracteristică pentru țările în curs de dezvoltare, sau aflate în tranziție la economia de piață;

Inflație galopantă, dacă creșterea prețurilor este mai mare de 10%-50% într-un an, care de regulă este însoțită de declin economic, respectiv de șomaj, reducerea ritmului de creștere a produsului național, etc.;

Hiperinflația, care se produce atunci când ritmul creșterii prețurilor este mai mare de 50% pe lună, pentru o perioadă de cel puțin 1 an, iar producția națională este constantă sau chiar scade în perioada considerată

După capacitatea procesului inflaționist de a se dezvolta în viitor, se pot reține:

Inflație ascunsă sau frânată, datorată intervențiilor statului în economie prin decizii de natură monetară, fiscală și/sau bugetară;

Inflație explicită sau deschisă, care nu poate fi stopata prin interventii ale autoritatii statului, dezvoltandu-se autonom.

Măsurarea fenomenului inflaționist

Inflația se poate măsura cu ajutorul mai multor indicatori:

indicele general al prețurilor (IGP);

indicele prețurilor de producție (IPP);

indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC);

deflatorul PIB.

a) Indicele general al prețurilor (IGP) este cel care măsoară evoluția tuturor prețurilor din economie: a prețurilor bunurilor care intră în procesele de producție și a prețurilor bunurilor consumate de către gospodării. Acesta constituie cel mai general mod de măsurare al inflației.

b) Indicele prețurilor de producție (IPP) reprezintă indicatorul care măsoară evoluția prețurilor în stadiile precedente consumului final, respectiv prețurile materiior prime, al semifabricatelor și ale produselor finite înainte a fi livrate pe piață.

c) Indicele prețurilor bunurilor de consum (IPC) constituie indicatorul care măsoară evoluția prețurilor unui coș de produse relevant pentru cheltuielile efectuate de o gospodărie reprezentativă.

Componentele acestui coș și ponderea acestora în cheltuielile totale sunt determinate de către Institutul Național de Statistică prin intermediul unor studii efectuate prin sondaj asupra gospodăriilor din România.

d) Deflatorul PIB evidențiază evoluția nivelului mediu al prețurilor tuturor serviciilor și bunurilor incluse în PIB, calculându-se astfel:

Deflatorul PIB =

Diferența dintre deflatorul PIB și dintre IGP provine din structura diferită a bunurilor și serviciilor care sunt incluse în fiecare dintre aceștia. Dacă deflatorul PIB se calculează pe baza serviciilor și bunurilor produse în interiorul țării, indicele general al prețurilor se calculează ținându-se cont și de produsele importate.

Politici antiinflaționiste

În perioada postbelică au fost consacrate mai multe strategii de contracarare a inflației în țările cu economie dezvoltată:

Înghețarea prețurilor

Înghețarea veniturilor și a cheltuielilor publice în bugetul de stat

Menținerea constantă a cursului valutar

Măsurile antiinflaționiste pot fi grupate în 2 mari categorii:

Vizează protecția agenților economici împotriva scăderii puterii de cumpărare, urmărindu-se cu precădere indexarea salariilor și a altor forme de venituri, urmărindu-se acoperirea totală sau parțială a creșterii prețurilor prin sporuri de venituri.

Alte măsuri precum: creșterea dobânzilor, plățile pentru economiile păstrate la instituțiile financiare, subvenționarea prețurilor la unele produse de strictă necesitate.

Se referă în principal la următoarele:

prevenirea tendințelor de creștere nejustificată a masei monetare

realizarea unui echilibru între cererea solvabilă și oferta pe piața internă

adoptarea unei politici salariale corespunzătoare

a unei politici de credit echilibrate

promovarea unei politici valutare care să asigure stabilitatea monedei naționale

Inflația în România (studiu de caz)

Studiu de caz privind evoluția fenomenului inflaționist în România în perioada 1994-2009

Rata inflației în Romania, în ultimii 15 ani, a avut urmatoarea evoluție:

În anul 2009, conform Institutului National de Statistica (INS), rata inflației a fost în luna ianuarie de 1,24% comparativ cu luna anterioară, în timp ce inflația anuală (ianuarie 2008-ianuarie 2009) a fost de 6.71 %, față de rata anuală a inflației de 6,3% la sfârșitul anului 2008.

Creșterea medie a prețurilor pe total în ultimele 12 luni (februarie 2008-ianuarie 2009) față de precedentele 12 luni (februarie 2007-ianuarie 2008) determinate pe baza IPC este de 7,8%.

În luna februarie a anului 2009, rata anuala a inflației a urcat la 6,89%, peste așteptările analiștilor, de la 6,71 în ianuarie, mai ales ca urmare a scumpirii mărfurilor nealimentare și creșterii tarifelor la servicii. (INS)

Prețurile de consum au crescut în februarie cu 0,88%, față de 1,24% ianuarie 2009. Prețurile mărfurilor alimentare au crescut cu 0,3%, față de luna precedentă, majorări mai vizibile înregistrându-se în cazul mărfurilor nealimentare, cu 1,3%, și a serviciilor, cu 1%. Evoluția inflației anuale a fost influențată în principal de creșterea cursului de schimb, după cum susține Lucian Anghel, economistul-sef al BCR: "În timp ce consumul a scăzut, creșterea cursului de schimb a avut un impact semnificativ asupra inflației. Ne așteptăm ca până la sfârșitul anului 2009, inflația anuală să coboare până la nivelul de 5%".

Inflația anuală din decembrie 2008 a fost de 6,3%. Leul s-a depreciat față de euro în primele două luni cu 9,4% pe medie față de decembrie 2008, în timp ce pe parcursul întregului an 2008 deprecierea a fost de circa 10,5%.

Prețurile și tarifele la mărfurile alimentare și servicii au avut o dinamică mai redusă decât cea din ianuarie, când au urcat cu 0,7%, și, respectiv, 3,3%, însă la produsele nealimentare scumpirile s-au accelerat de la 0,8% la 1,3%. La categoria mărfurilor nealimentare, cea mai importantă influență au avut-o medicamentele, ale căror prețuri au crescut cu 6,47%, urmate de combustibili (3,29%) și energie termică (2,31%).

Majorările de tarife au continuat și în sectorul serviciilor, cele mai accentuate fiind consemnate în cazul transportului urban(1,69%), transportului aerian(1,53%), telefoniei(1,51%) și telecomunicațiilor (1,24%). Deși rata lunară a fost în coborâre, rata anuală a inflației a urcat de la 6,71% în ianuarie, la 6,89%, din cauza efectului de bază. În luna februarie 2008, rata inflației s-a ridicat la 0,7%, în timp ce inflația anuală era de 7,97%. BNR a fixat pentru 2009 o țintă de inflație de 3,5%, cu un interval de variație de +/- un punct procentual. În timp ce în zona euro, inflația a scăzut puternic în ultima parte a anului trecut și în primele luni ale lui 2009, după frânarea accentuată a consumului ca urmare a crizei financiare, în România pericolul de inflație încă persistă.

Pentru anul 2009, proiecția de inflație rămâne la 4,5%, la acelașii nivel cu cel anunțat în noiembrie 2008, conform guvernatorului Băncii Naționale a României (BNR), Mugur Isarescu.

România, locul cinci în UE, în funcție de rata inflației din 2008

România se află pe locul cinci în Uniunea Europeană în funcție de rata inflației din 2008, potrivit datelor biroului european de statistică, Eurostat. Conform celor anunțate de Mediafax, România a fost urmată în clasament de Letonia, Lituania, Estonia și Bulgaria cu o rată a inflației de 6,3%.

Cea mai ridicată rată anuală a inflației din Uniunea Europeană a fost înregistrată în Letonia (10,4%), urmată de Lituania (8,5%), Estonia (7,5%) și Bulgaria (7,2%).

Cele mai scăzute rate ale inflației, au fost înregistrate în Luxemburg, Portugalia și Germania, de 0,7%, 0,8% și respectiv 1,1%.

Privind rata medie a inflației în 2008, România s-a clasat tot pe locul cinci în UE. Astfel, cea mai mare rată a inflației medie din 2008 a fost înregistrată tot în Letonia (15,3%), urmată de Bulgaria (12%), Lituania (11,1%), Estonia (10,6%) și România (7,9%).

Cele mai mici rate medii ale inflației au fost înregistrate în Olanda (2,2%), Portugalia (2,7%) și Germania (2,8%).

În luna decembrie prețurile de consum din România au crescut cu 0,2%. România s-a clasat pe locul doi în UE, după Germania, din acest punct de vedere. În decembrie, în Germania, prețurile de consum s-au ridicat cu 0,4%.

La nivelul Uniunii Europene, inflația anuală a scăzut de la 3,2% în 2007 la 2,2% în 2008.

Șomajul

Tipologia șomajului

Șomajul a devenit o problemă macrosocială cu care se confruntă toate țările lumii, indiferent de nivelul lor de dezvoltare. În principiu, șomajul poate fi definit ca un fenomen social-economic care constă în inactivitatea forțată a unui număr mare de persoane apte de muncă, datorită decalajului dintre cererea și oferta de muncă. Șomajul mai poate fi definit ca suma agregată a persoanelor cu statut oficial de șomer, sau excedentul ofertei de muncă față de cererea de muncă, având niveluri și evoluții diferite în diverse țări și interval de timp.

În funcție de natura și cauzele șomajului:

1. Șomaj conjunctural, generat de reducerea volumului activității economice a

întreprinderilor ca urmare a deteriorării conjuncturii economice interne și/sau internaționale, a

variațiilor conjuncturale ale cererii și ofertei de bunuri și servicii, care provoacă o reducere a

necesarului de forță de muncă.

2. Șomajul fricțional se circumscrie perioadei necesare în mod normal pentru a găsi un alt

loc de muncă. Este probabil cea mai răspândită formă de șomaj care poate apare chiar și în

condiția ocupării depline a forței de muncă.

3. Șomajul structural (șomaj de neadaptare) este consecința unui dezechilibru între

structurile ocupțional-profesionale, teritoriale, demografice ale ofertei forței de muncă și ale

cererii. Aceste neconcordanțe pot apare datorită: structurii sectoriale și teritoriale a economiei,

progresului tehnologic, structurii sistemului educațional etc.

În funcție de raportul cerere-ofertă pe diverse piețe și de impactul acestora asupra

piaței muncii, teoria economică a pus în evidență două forme de șomaj:

1. Șomajul clasic, ca urmare a reținerii întreprinzătorilor de a produce o cantitate mai

mare de bunuri și servicii. Chiar dacă există cerere efectivă, întreprinzătorii nu sunt interesați

în lărgirea capacităților de producție și în angajarea de forță suplimentară de producție

deoarece firmele fie sunt în pierdere de competitivitate – ca urmare a costurilor de producție

mai mari -, fie că nu-și asumă noi riscuri; acest tip este numit și șomaj prin eficiență a

producției.

2. Șomajul ciclic sau șomaj prin insuficiența cererii, care apare atunci când cererea de

bunuri și servicii din toate sectoarele economiei (economia reală, sectorul menaje sau restul

lumii) este mai mică decât oferta. Consecința este o ofertă de forță de muncă mai mare decât

cererea

3. Șomajul sezonier este similar celui ciclic, în sensul că este determinat de

fluctuațiile cererii de forță de muncă. În acest caz, fluctuațiile cererii de muncă pot fi

anticipate și urmează un model sistematic de-a lungul anului. De exemplu, cererea de muncă

în agricultură sau construcții scade în lunile de iarnă.

Definirea indicatorilor statistici ai șomajului

Indicatorii prin care se apreciază șomajul sunt de două feluri (din punct de vedere statistic):

– indicatori absoluți;

– indicatori relativi.

Indicatorii absoluți sau indicatorii de nivel reliefează numărul efectiv de șomeri. Ei se

exprimă în “persoane” și se determină pentru anumite perioade de referință:

lunar, trimestrial sau anual. Numărul șomerilor se calculează și în corelație cu anumite

variabile demografice, ca: vârstă, sex, stare civilă, dar și ținând cont de nivelul studiilor, de pregătirea profesională, sau de repartiția teritorială.

În ceea ce privește analiza șomajului, o caracteristică aparte urmărită este durata

acestuia. Din acest punct de vedere, se identifică un șomaj de scurtă durată (sub un an) și un

șomaj de lungă durată (pe o perioadă mai mare de un an).

Șomerii, a doua componentă a populației active, reprezintă o categorie economică a

cărei definire a suscitat numeroase abordări.

În statistica românească, efectivul șomerilor se determină în două variante:

Șomerii înregistrați sunt persoanele care au declarat că în perioada de referință erau înscrise la Oficiile forței de muncă și șomaj, indiferent dacă primeau sau nu ajutor de șomaj, alocație de sprijin sau alte forme de protecție socială.

Șomerii în sens B.I.M. sunt persoanele de 15 ani și peste care în decursul perioadei de

referință îndeplinesc simultan următoarele condiții:

– nu au un loc de muncă și nu exercită o activitate în scopul obținerii unor venituri;

– sunt în căutarea unui loc de muncă, utilizând în ultimele 4 săptămâni diferite metode

pentru a-l găsi: înscrierea la Oficiul de forță de muncă și șomaj sau la agenții particulare de

plasare, demersuri pentru a începe o activitate pe cont propriu, publicarea de anunțuri sau

răspunsuri la anunțuri, apel la rude, prieteni, sindicate etc;

– sunt disponibile să înceapă lucrul în următoarele 15 zile, dacă s-ar găsi imediat un

loc de muncă.

Sunt incluse, de asemenea:

-persoanele care în mod obișnuit fac parte din populația inactivă (elevi, studenți,

pensionari), dar care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă și sunt disponibile să

înceapă lucrul;

-persoanele fără loc de muncă, disponibile să lucreze, care așteaptă să fie rechemate la

lucru sau care au găsit un loc de muncă și urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară

perioadei de referință.

Indicatorul relativ, rata șomajului, prin care se apreciază intensitatea șomajului este unul din cei mai importanți indicatori macroeconomici. Aceasta se determină prin raportarea

numărului total de șomeri la populația activă și se exprimă în procente. Nivelul ratei

șomajului și evoluția acesteia reprezintă unul din barometrii în funcție de care se iau anumite

măsuri de protecție socială sau decizii de politică economică.

Ca relație generală de calcul, rata șomajului se determină prin raportarea unui

indicator care exprimă șomajul (numărul de șomeri-Ș) și un alt indicator care măsoară

populația de referință, cel mai adesea populația activă (Pa):

Concret, acest indicator se poate determina în modalități variate. Relațiile de calcul pot să difere în practică, în funcție de legislația națională sau de informațiile disponibile. Diferențele care apar sunt determinate de elemente cum sunt:

– Termenii de raportare și se referă la numitorul raportului care poate fi populația activă sau, de exemplu, populația în limitele vârstei de muncă;

– Conținutul indicatorilor primari luați în calcul;

– Sursele de colectare a informațiilor;

– Metodologia de calcul.

Informațiile cele mai precise privind rata șomajului sunt obținute cu ajutorul recensămintelor. Recensămintele și anchetele prin sondaj reprezintă surse de date foarte costisitoare, care, la nivelul țării noastre nu pot fi realizate cu o periodicitate corespunzătoare (lunară) pentru asigurarea cu informații necesare. Se recurge, prin urmare la surse de date administrative, afectate însă de legislația în vigoare.

În statistica internațională se utilizează următoarele rate de șomaj:

Rata globală standardizată BIM, care se calculează ca raport între numărul șomerilor în sens BIM și populația activă totală; fiind cea mai utilizată în comparațiile internaționale, are cea mai mare sferă de cuprindere.

Rata globală standardizată CEE care este raportul dintre numărul de șomeri și populația activă civilă;

Rata globală standardizată OECD care se determină ca raport între numărul de șomeri și populația activă totală.

Rata parțială de șomaj se referă la o anumită categorie de forță de muncă sau la o anumită regiune geografică sau administrativă, se determină ca raport între numărul de șomeri proveniți din categoria respectivă și populația activă din categoria respectivă.

Rata integrală (compusă) de șomaj și subocupare vizibilă se calculează ca raport între timpul de muncă disponibil neutilizat corespunzător al persoanelor în șomaj și a celor aflate în stare de subocupare vizibilă (persoane care au un loc de muncă dar care lucrează involuntar în timp parțial) și timpul de muncă utilizat sau timpul de muncă total disponibil. Aceasta măsoară de fapt șomajul potențial, calculul acesteia impunându-se în special în cazul țărilor în care subocuparea vizibilă are dimensiuni apreciabile. România face parte din categoria acestor țări.

În contextul implicațiilor economice majore pe care le are șomajul, a legăturilor acestuia cu inflația, se vorbește despre o rată naturală a șomajului.

Șomajul în România (studiu de caz)

Articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar din data de 15.06.2011

<< Cel puțin 110.000 de români s-au angajat anul trecut cu contracte de muncă în regim part-time, în condițiile în care numărul de salariați a scăzut cu 151.000 în perioada decembrie 2009 – decembrie 2010, arată datele unei cercetări realizate de Institutul Național de Statistică.

Statistica a publicat ieri rezultatele pentru trimestrul 4 al anului 2010 al "Cercetării statistice asupra forței de muncă în gospodării (AMIGO)", cea mai complexă anchetă socială realizată de instituție.

Numărul de români care lucrează cu program parțial de lucru a depășit un milion de persoane pentru prima dată în ultimii cinci ani (perioadă pentru care există statistici oficiale).

Cei mai mulți români care lucrează cu astfel de contracte nu sunt salariați, întrucât numai 0,6% dintre cei peste un milion de români angajați cu timp parțial de lucru (și care reprezintă 11% din totalul populației ocupate) au ales să lucreze cu aceste tipuri de contracte.

"Majoritatea angajaților care au fost concediați s-au refugiat în agricultură în loc să desfășoare alte tipuri de activități de natură intelectuală, întrucât o pondere semnificativă în rândul populației ocupate o reprezintă salariații din agricultură" , a spus Silvia Pisică, director în cadrul INS.

Datele statistice arată că, în 2010, 30,1% din totalul persoanelor ocupate lucrau în sectorul agricol (față de 29,1% în 2009), în timp ce industria și construcțiile concentrează 28,7% din populația ocupată, iar în sectorul serviciilor lucrează 41,2% din populația ocupată.

Sursa datelor: INS (Institutul Național de Statistică)

În ceea ce privește tipul de contracte cu care lucrează românii, Statistica arată că 11% dintre cei 9,24 milioane de români care reprezintă populația ocupată (persoane cu vârsta de peste 15 ani care au lucrat cel puțin câte o oră pe săptămână) au lucrat cu timp parțial de lucru. În 2009, românii care au lucrat în regim part-time reprezentau 9,8% din totalul populației ocupate, adică 900.000 de persoane.

"Contractele part-time care sunt «adevărate» se încheie de regulă cu studenții care nu pot lucra cu program normal de lucru sau cu specialiști pentru proiecte specifice, însă unele camuflează munca angajaților full-time, în sensul că dacă vine un control și îi vede pe angajați la muncă, aceștia au un contract în spate. Angajatorii își pot mai reduce astfel din taxe, folosind alte modalități de plată a salariaților", este de părere Mirela Marinescu, recruitment director în cadrul grupului de firme APT, cu activități în domeniul resurselor umane. Ea a mai precizat că, în general, angajatorii din sectorul privat preferă să nu angajeze în regim parțial, pentru că astfel nu se asigură continuitatea în relația cu clienții sau în colaborările din cadrul companiei.

Totuși, o mare parte dintre angajații part-time lucrează în proiecte finanțate din fondurile europene și aceștia au de regulă și un job full-time.

Rata de ocupare din România a crescut la 58,8% anul trecut, fiind cu 0,2% mai mare decât în 2009, gradul de ocupare cel mai ridicat înregistrându-se în rândul absolvenților de studii superioare.

România are una dintre cele mai mici rate de ocupare (raportul dintre numărul total de persoane apte de muncă și numărul de angajați care lucrează legal) din Europa, unde media este de 64,6%. Până în 2020, România trebuie să ajungă la o rată a ocupării de 70%, aceasta fiind ținta stabilită la nivel european.

În ceea ce privește evoluția ratei șomajului, Statistica arată că în perioada 2009-2010, numărul de șomeri a crescut cu 44.000 de persoane, rata șomajului calculată conform metodologiei Biroului Internațional al Muncii ajungând la 7,3% (în creștere cu 0,4% față de anul anterior).

Rata calculată de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM), care măsoară numai numărul de șomeri înregistrați și care trec lunar să-și vizeze carnetele de șomaj la agenție, arată că numărul de șomeri în perioada 2009-2010 a scăzut cu 70.000 de persoane, rata șomajului ajungând la 6,8% la finele anului trecut. >> Autor: Adelina Mihai, 14 iunie 2011 – articol publicat în ediția tipărită a Ziarului Financiar

Concluzie

Șomajul este termenul folosit în cazul lipsei ocupației plătite (locurilor de muncă) pentru forțele apte și calificate corespunzător pentru muncă. New Palgrave Dictionary Of Economics definește șomajul a fi "procentul de indivizi din forța de muncă (care este suma celor care muncesc sau caută de muncă) care nu au un loc de muncă (dar caută unul)." Șomajul raportat diferă de la o națiune la alta, sau de la un bloc economic la altul, și pentru că definițiile șomajului sunt diferite; întrucât "căutarea locului de muncă" este diferit definită O parte din șomaj se datorează caracteristicilor structurale atât ale pieței muncii cât și ale pieței bunurilor și serviciilor. Caracteristicile structurale care generează acest "șomaj natural" sunt imperfecțiuni ale pieței, variații aleatorii în cerere și ofertă, costurile legate de obținerea informațiilor despre locurile de muncă disponibile la un moment dat, etc.

Inflația este un fenomen economic complex care afectează, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate țările lumii indiferent de nivelul lor de dezvoltare. Cu toate că în prezent specialiștii apreciază că inflația, alături de șomaj, reprezintă una dintre cele mai acute și mai grave probleme ale economiei contemporane, manifestări ale acestui fenomen sunt semnalate încă din secolul al XVII-lea. De-a lungul timpului, mulți specialiști au studiat procesul inflaționist, astfel că în teoria și practica economică pot fi întâlnite diverse accepțiuni și interpretări ale cauzelor generatoare de efecte inflaționiste, dar și ale conceptului de inflație în ansamblul său.

“Banii nu au făcut niciun om fericit înca și nici nu vor face.”

“Cu cât au mai mulți bani, cu atât doresc mai mulți și în loc să umple un gol, creează unul.” (Benjamin Franklin)

În concluzie, pot spune că abordarea acestei teme, culegerea și analiza informațiilor necesare acestui subiect au contribuit la fixarea acestor noțiuni de bază pe care un viitor antreprenor trebuie să le dețină. Un alt plus ce mi l-a adus tratarea acestei teme îl reprezintă studiile de caz ce mi-au adus la cunoștință anumite aspecte și detalii cu privire la stadiul economic al țării noastre la un moment dat.

Bibliografie:

ION BULBOREA- Macroeconomie, Universitatea Româno-Americană București, 2007

www.insse.ro (Institutul Național de Statistică)

www.guv.ro (Guvernul României)

www.bnr.ro (Banca Națională a României)

http://www.zf.ro/eveniment/peste-un-milion-de-romani-au-joburi-part-time-cel-mai-ridicat-nivel-din-ultimii-5-ani-8342196