.inflatia Si Politici Antiiinlationiste

CUPRINS

Introducere …………………………………………………………………….3

CAPITOLUL I Inflația în contextul politicii monetare……………………………..5

I .1 Apariția și evoluția fenomenului inflaționist…………………………5

I .1.1 Noțiunea de inflație monetară……………………………………………..7

I .2 Teorii cu privire la inflație…………………………………………………9

I .3 Formele de manifestare ale inflației…………………………………..13

I .4 Cauzele și mecanismul de producere al inflației………………….16

I .5 Măsurarea inflației…………………………………………………………..20

CAPITOLUL II Efectele inflației…………………………………………………………….25

II .1 Consecințele monetar financiare ale inflației………………………25

II .1.1 Masa monetară, creditul, dobânda…………………………………….25

II .1.2 Prețuri, putere de cumpărare, curs de schimb, balanța de încasări și plăți externe……………………………………………………..31

II .2 Consecințele economico-financiare ale inflației…………………..34

II .2.1 Șomajul – fenomen cu implicații economico-sociale majore..34

II.2.1.1 Formele șomajului………………………………………………………….38

II.2.1.2 Curba lui Phillips……………………………………………………………41

II .2.2 Efectele inflației asupra populației…………………………………….43

II .2.3 Alte efecte economice și sociale ale inflației……………………….45

CAPITOLUL III Instrumentele de politică economică și

combaterea inflației ……………………………………………………….49

III.1 Reforma monetară – o posibilă soluție………. ……………………..50

III .2 Politicile de reglementare a cererii globale…………………………52

III .3 Politica veniturilor și de control a prețurilor……………………….55

III .4 Politicile de luptă simultană împotriva inflației

și șomajului…………………………………………………………………….58

III .5 Instrumentele politicii monetare ale BNR…………………………..60

III .5.1 Politica de rescont sau manevrarea taxei scontului………………61

III .5.2 Politica operațiunilor la piața liberă (open market) ……………..64

III .5.3 Politica rezervelor minime obligatorii………………………………..66

III.5.4 Politica creditelor de refinanțare……………………………………….67

III.5.5 Cursul de schimb…………………………………………………………….70

CAPITOLUL IV Studiu privind fenomenul inflaționist

în România…………………………………………………………………….73

IV.1 Contextul inflaționist internațional…………… ………………………73

IV.1.1 Principalele politici antiinflaționiste adoptate în Franța………..80

IV.2 Fenomenul inflaționist în România…………… ………………………82

IV.2.1 Politici de combatere a inflației la nivel macroeconomic

în România după 1989……………………………………………………..88

IV.2.1.1 Raportul salarii – prețuri – șomaj…………………………………..97

IV.3 Inflația în România în comparație cu inflația

țărilor din Europa de Est ……………………………………………….107

IV.4 Opinii privind evoluția inflației în anul 2002 ……………………115

Concluzii ……………………………………………………………………118

Bibliografie ………………………………………………………………..120

=== bibliografie2 ===

Bibliografie

Bezbakh Pierre – „Inflație, dezinflație, deflație”, Editura Humanitas, București, 1992;

Dăianu Daniel – „Echilibrul economic și moneda”, Editura Humanitas, București, 1993;

Drosu Șaguna Dan – „Drept financiar – fiscal, Trata”, Editura Eminescu, București, 2000;

Iliescu Cecilia – „Inflația in România – Studiu”, Cluj Napoca, 1997;

Oprițescu M. și colectiv – „Monedă și credit”, Editura Universitaria, Craiova, 1998;

Oprițescu M., Popescu J., Spulbăr C. – „Monedă și credit”, Editura Universitaria, Craiova, 2002;

Gheorghe Postelnicu – „Resorturile inflației contemporane”, Presa universitară clujeană, Cluj Napoca, 1992;

Samuelson Paul, Nordhaus William – „Economie Politică”, Editura Uranus, București, 1994;

Țugui Alexandru – „Inflația – concepte, teorii și politici economice”, Editura Economică, București, 2000;

Vasile Radu – ,, Moneda și politica fiscală”, Editura Uranus, București, 1994;

Vasilescu Eugen – „Managementul proceselor monetare și teoria inflației”, Editura Curtea Veche, București, 1993;

*** – Raport anual BNR, 2000;

*** – Buletin statistic în domeniul muncii și solidarității sociale, nr. 4(36)/2001;

*** – Buletin statistici de prețuri, Anul XII, nr. 12, 2001;

*** – Buletin statistic lunar, Anul XII, nr. 12, 2001;

*** – Ziarul „Adevărul”, marți 12.III.2002;

*** – Ziarul „Economistul”, 1.XI.2001 , 26.XI.2001;

*** – „Piața financiara”, nr. 12 decembrie 2001/nr. 1 ianuarie 2002/nr. 2 februarie 2002.

=== cap1 ===

Capitolul I Inflația în contextul politicii monetare

I .1. Apariția și evoluția fenomenului inflaționist

Economiile naționale reprezintă cadrul fundamental de dezvoltare și afirmare economico-socială a popoarelor. Privind aceste economii ca entități bine conturate nu putem neglija problemele monetare, deoarece moneda este ea însăși o entitate importantă.

Scăderea ei este un semnal elocvent al deprecierii banilor pentru toți participanții la schimbări. Dacă scăderea este pe o perioadă mai lungă asistăm la declanșarea fenomenului inflaționist.

Referitor la deteriorarea puterii de cumpărare a monedei, Copernic, în secolul al XVI-lea scria :”oricât de numeroase ar fi flagelele care pot duce la decadența popoarelor, împăraților și republicilor, cele mai groaznice sunt: discordia, pesta, sterilitatea pământului și stricarea monedei. Pentru primele trei, evidența lor face ca nimeni să nu le ignore. De cel de-al 4-lea se ocupau foarte puțini oameni. De ce ? Pentru că el nu vine să distrugă un stat dintr-o dată, ci îl roade încetul cu încetul, printr-o acțiune aproape lentă”.

Inflația se face simțită din secolul III, când Imperiul Roman de Apus traversează o gravă criză economică și politică, ea fiind legată de deprecierea monedei romane, pricinuită de procurarea cu mare dificultate a aurului și argintului, “moneda bună” fiind înlocuită de “moneda rea” din aramă, cositor, plumb.

În anul 301, împăratul Dioclețian încearcă să reglementeze prețurile și introduce prin “Edictul prețurilor maximale” pedeapsa cu moartea pentru aceia care majorau în mod abuziv prețurile.

Ulterior Constantin (306-337) înfăptuiește o reformă monetară punând în circulație noi bani de aur și argint pentru a restabili încrederea în moneda imperială.

Secolul XIX și perioada interbelică s-au caracterizat printr-o “reglare concurențială” a capitalismului în dezvoltare.

Această reglare este produsul extinderii sectorului industrial și a muncii salariate, care a caracterizat “revoluția industrială” din anii 1780-1830, mai întâi în Anglia, apoi în Franța și în restul Europei de Nord.

Anii care au urmat după terminarea celui de-al doilea război mondial au fost marcați de o presiune asupra prețurilor, provocată de starea de penurie, de dorința de a consuma mai mult după vremurile de privațiuni.

Ulterior, în anii ‘50-‘60 s-a afirmat un nou fenomen: creșterea prețurilor, care, deși relativ moderată ( 3 %/ an), devine permanentă și tinde să se accentueze ușor către sfârșitul perioadei.

În 1970, O.C.D.E. a publicat un raport intitulat : “Inflația, o problemă actuală”. Autorii raportului erau îngrijorați de o rată a inflației care depășea 5% pe an și care reflecta o stare de “supraîncălzire” generalizată a economiei mondiale.

Potrivit raportului, acest nivel de inflație era consecința succesului politicii economice promovate după război și care urmărea să susțină creșterea economică și să evite șomajul.

Astfel, PIB a crescut în anii ’60 cu aproximativ 5% pe an, pe ansamblul țărilor O.C.D.E. (iar produsul real pe locuitor cu aproape 4%).

În cursul deceniului 1968-1978 prin majorarea tarifelor la servicii și a prețurilor la produsele industriale se explică 75% și respectiv 13% din rata inflației în S.U.A., 60% și 24% în Franța, 65% și 27% în R.F.G.

În 1973 se produce o puternică presiune asupra prețurilor, pricinuită de mărirea considerabilă a costurilor încă înainte de “explozia”prețului petrolului.

În ultimele luni ale anului 1973 și în 1974, cvadruplarea prețului petrolului amplifică fenomenul inflației.

Pe țări, rata inflației va atinge nivelul maxim fie în 1974 (21% în Japonia, 68% în R.F.G.), fie în 1975 (27% în Marea Britanie, 13,4% în Franța, peste 9% în S.U.A.). Inflația a fost însoțită de o încetinire a activității economice, de o amploare totuși inegală: o scădere de aproape 1% a PIB în SUA și Marea Britanie în 1974 și 1975, de 1% în Japonia în 1974, o creștere de 0,2% în Franța.

Începând din 1976 aceste 7 țări principale din O.C.D.E. au revenit la o rată de creștere de aproximativ 5%. Ritmul inflației s-a încetinit (cu excepția Italiei), scăzând în aceste țări, în anii 1976-1978 în medie la aproximativ 7% fața de 15% în 1974.

În 1979 se produce al doilea “șoc petrolier”- prețul petrolului va cunoaște din nou o brutală creștere. Această creștere va fi însoțită de un nou puseu al inflației sensibil diferit totuși de cel precedent : ritmul inflației s-a diminuat în Japonia (4,6% în 1978, sub 3% din 1979 până în 1981), în schimb ea ajunge la două cifre în Franța (peste 12% din 1980 până în 1982), tinzând către 20% în Marea Britanie și Italia în 1981.

Se produce deci, un proces de diminuare a ratei sporirii prețurilor (dezinflație) în majoritatea principalelor țări industrializate.

Rapiditatea și amploarea acestui proces sunt destul de neașteptate, întrucât din 1980 până în 1985 s-a revenit la o rată a inflației mică de 5%, adică la nivelul anilor 1960.

Procesul de dezinflație se întrerupe în 1985, deoarece în principalele țări din O.C.D.E. creșterea prețurilor se stabilește la aproximativ 3% pe an.

I .1.1. Noțiunea de inflație monetară

Cuvântul inflație își are originea în latinescul “inflare”, care înseamnă a umfla, a exagera. În terminologia economică, el poate fi găsit pentru prima dată în S.U.A. în perioada războiului de recesiune, prin care se exprimă emisiunea exagerată de etalon de hârtie.

De la terminarea celui de-al doilea război mondial și în decurs de un veac și jumătate, în care s-au succedat faze de creștere a prețurilor, inflația, mai întâi târâtoare, apoi “manifestată” și după aceea “galopantă” s-a afirmat ca un fenomen major în toate statele lumii.

S-a spus că “inflația este faptul de a umfla un capital prin diluarea lui, în scopul de a obține un profit fără o reală contraprestație”. După o altă definiție “inflația monetară este arta de a crea valori din nimic”. Sunt opinii care consideră că inflația este o “creștere de mijloace de cumpărare în raport cu cantitatea de mărfuri disponibile pentru această cumpărare”, sau “o creștere în puterea de cumpărare, fără o creștere corespunzătoare de marfă disponibilă, de unde rezultă un dezechilibru între producție și circulație”.

Unii consideră drept inflație orice”înmulțire nemăsurată a semnelor monetare atunci când ele nu au acoperire metalică sau o au mai mică”, și autori care consideră inflație faptul că se emit semne monetare de către alte organe decât cele clasice, cum ar fi de exemplu, Banca de Emisiune.

Prin inflație monetară trebuie să se înțeleagă o stare de supraîncărcare , peste nevoile circulatorii, a unui mediu economic cu asemenea semne, la care să se adauge în același timp un alt fenomen monetar, acela de urcare a prețurilor.

Micul Dicționar enciclopedic dă următoarea explicație: “inflația este un fenomen caracteristic, ce constă fie în emisiunea și punerea in circulație a unei cantități excedentare de bani de hârtie, fie în scăderea volumului producției și circulației mărfurilor și serviciilor pe piață, cantitatea de bani rămânând aceeiași, ceea ce determină deprecierea banilor de hârtie față de aur”.

Deși îi lipsește precizia, definiția următoare este avantajoasă pentru că ea se apropie de limbajul comun și corespunde unei largi utilizări: “inflația este un proces de creștere continuă a prețurilor, sau, prin echivalență, de depreciere continuă a valorii banilor”.

Această definiție stabilește ce nu este inflație : “inflația nu este o creștere întâmplătoare sau de scurtă durată a nivelului general al prețurilor”. Similar, creșterea prețurilor intervenită în faza de expansiune, și anulată de reducerile de prețuri din faza de recesiune, nu poate fi etichetată drept inflație.

Inflația nu se referă la creșterea bunurilor individuale, ci la o creștere a nivelului general al prețurilor.

M. Bronfenbrenner și F.D.Holzman au delimitat 4 tipuri de definiție ale inflației:

Inflația este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care “prea mulți bani aleargă după prea puține bunuri”.

Inflația reprezintă o creștere a rezervelor bănești sau a veniturilor, fie în sumă totală, fie pe cap de locuitor”

Inflația reprezintă o creștere a nivelului prețurilor, având și următoarele caracteristici sau condiții adiționale:

este anticipată cu lipsa de precizie, duce (prin creșterea costurilor) la noi creșteri de prețuri;

nu sporește gradul de ocupare a forței de muncă și nici producția reală;

este mai rapidă decât o așa numită “rată inofensivă’, se manifestă ca ‘fenomen bănesc”, se măsoară prin prețuri nete, adică prețuri din care au fost scăzute impozitele directe.

Inflația este o scădere a valorii banilor în raport cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb valutar, ori prin prețul aurului sau indicată de un exces de cerere pentru aur sau pentru valută la cursurile oficiale.

Inflația monetară apare ca un miraj pentru cei care nu-i cunosc rezultatele: “Ea produce o stare generală de beatitudine economică, ce te fură ca un curent, spre a sfârși într-o prăpastie.”

I .2. Teorii cu privire la inflație

Stabilitatea monetară însemna în secolul trecut “creștere 0” a nivelului general al prețurilor. Conceptul își lărgește sfera de cuprindere la mijlocul secolului nostru, acceptându-se ideea unei variații a prețurilor între 1,5-2 %, iar prin anii ’60 chiar o creștere între 2,5%- 3,5 %.

În multe studii, inclusiv publicistica F.M.I., creșterea anuală a prețurilor în jurul unei rate de 3,5 – 4 % este considerată ca aparținând unei “inflațiii medii”. Economiștii monetariști au stabilit în această privință un prag critic al creșterii prețurilor, peste al cărui nivel economia este considerată inflaționistă.

Ei au fixat în anii ’70 un prag de maxim 3-4 % a cărui depășire indica apariția fenomenului inflaționist.

După unii autori, teoriile cu privire la inflație cunosc două epoci: una înainte de cel de-al doilea război mondial, așa numitele teorii premergătoare, cu reprezentanți ca David Ricardo, Knut Wicksell și Keynes, iar cealaltă epocă este cea postbelică cu reprezentanți ca Modigliani, Milton Friedman.

La început, prin secolul al XVIII-lea, moneda și prețul erau strict înlănțuite și asociate: ”pentru a putea spune preț, trebuie ca semnele care indică și măsoară bogățiile să fie prețioase, trebuie ca ele să fie rare, utile, deziderabile și trebuie ca toate aceste calități să fie stabile.”

Bodin observase că problema prețurilor și cea a măsurării lor sunt într-o strânsă dependență, aceasta în legătură cu așa numita “inflație din secolul al XVI-lea cu un ritm de 2 – 3 % pe an”, fenomen care a urmat afluxului de aur din America.

Tradiția cantitativă este ruptă la sfârșitul secolului al XIX-lea de economistul suedez Knut Wicksell care propune o economie a prețurilor într-o economie de credit; moneda este caracterizată ca fiind în întregime de credit.

În teoria sa, Wicksell arată că într-o economie ar exista trei cote de interes:

dobânda bancară, fixată prin sistemul bancar, de fapt dobândă de debitare;

dobânda naturală, exprimând eficacitatea marginală a capitalului;

dobânda de piață, care permite echilibrarea pieței de către fondul de împrumut.

Astfel: economie + împrumut = investiții + tezaurizare netă

Un alt reprezentant J.M.Keynes este puternic influențat de Knut Wicksell, astfel încât ecuația sa fundamentală din “Tratatul asupra monedei” a fost inspirată din analiza predecesorului său:

În “ Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, dobânzii și banilor” din 1936, Keynes abandonează ipoteza folosirii integrale a forței de muncă, și ajunge la concluzia că mai degrabă veniturile decât prețurile vor juca un rol determinant în ajustarea macroeconomiei

Analizând termenul “bariera inflației” întâlnit în studiile lui Keynes, decurg următoarele raporturi dintre forța de muncă și inflație:

în situația de subangajare a forței de munca, prețurile fiind fixate, orice suplimentare a cererii trebuie să crească activitatea productivă fără modificarea prețului.

în situația angajării totale a forței de muncă, excesul de investiție devine inflaționist, deci angajarea totală ar fi o barieră după care inflația apare și se dezvoltă.

Inflația monetară este definită și prin celebra ecuație a schimbului a lui Fischer:

M * V + M’ * V’ = P * Q

Explicarea inflației o găsim chiar în afirmațiile lui Fischer: “daca circulația monedei se mărește în comparație cu cea a mărfurilor, prețurile vor crește. Dacă circulația mărfurilor se mărește în comparație cu cea a bunurilor, prețurile se vor reduce. Primul caz este un aspect de inflație relativă, al doilea caz reflectă o deflație relativă. Indicele prețului ne va arăta dacă suntem într-un caz sau altul”.

O alta părere este susținută de Școala de la Chicago, cu promotorul ei Milton Friedman, care arată că: “această maladie cu care noi ne luptăm costă enorm de scump. Dacă nu vom încerca să o frânăm, inflația va termina prin distrugerea sistemului nostru social și guvernamental”.

După Friedman, modificarea ofertei de monedă nu presupune și modificarea concomitentă a cererii.

Un alt economist, J.Fourastie a studiat evoluția prețurilor relative pe termen lung, apreciind că diferențele de productivitate dintre diferite sectoare ale vieții economico-sociale constituie o sursă de inflație.

Pe aceeași bază Kolm a dezvoltat teza conform căreia inflația ar fi cauzată de dispersia ritmurilor de creștere a productivității muncii. Dacă intervine o modificare importantă a prețurilor, rata inflației crește stabilizându-se pe o treaptă mai ridicată.

André Page atrage atenția în lucrările sale asupra piețelor protejate, unde concurența prin preț este înlocuită de cea prin produse, ceea ce dă dreptul marilor firme să evite, pe căi indirecte, scăderea prețurilor.

Referitor la participanții de azi la viața economică, J.M.Albertini scria că ei sunt organizați pentru a trăi în inflație, sau cel puțin, a-și menține veniturile, chiar în condițiile scăderii ritmului economic sau ale creșterii violente ale prețurilor.

El identifică modalitățile în care creșterea prețurilor devine inflaționistă:

când prețurile interne cresc mai repede decât cele internaționale, când exporturile sunt frânate iar importurile facilitate.;

când creșterea prețurilor se prelungește și se generalizează;

când această creștere dă semne patologice ale aspectelor violente pe plan economico-social.

Ștefan Dumitrescu consideră inflația ca “o stare de supraîncărcare, peste nevoile circulatorii, a unui mediu economic, cu asemenea semne, la care se adaugă, în același timp, un alt fenomen monetar, acela de creștere a prețurilor”.

Victor Slăvescu consideră inflația ca un dezechilibru între semnele monetare existente și create și nevoile producției și schimbului de bunuri și servicii economice.

Victor Jinga începe definirea inflației prin includerea ei într-un fenomen economic complex: “inflația nu rezultă numai din distanțări între volumul total al bunurilor și serviciilor și volumul total al monedei; ea este strâns legată de schimbările structurale ale cererii și ofertei, ale căror modificări ar duce la zdruncinări de seamă în viața economică”.

Constantin Tulai consideră fenomenul inflaționist ca o maladie de care se îmbolnăvește întregul mecanism economic.

Siviu Cernea – “o patologie care necesită prin ea însăși o anumită terapie, un anumit mod de vindecare”

Eugen Vasilescu – “inflația e un fenomen economico-social monetar , ale cărui rădăcini își au originea în discrepanțele care apar potențial; in cadrul mutațiilor structural calitative, specifice unui anumit mediu economic, care e generat de un complex de factori luați în conexiune, având acțiune dezechilibrantă asupra proceselor monetare și fiind guvernate de legile circulației monetare”.

Costin Kirițescu definește inflația ca pe “o masă bănească depășind necesarul din economie, ceea ce înseamnă o slăbire a puterii de cumpărare a banilor”.

Totuși, inflația contemporană trebuie abordată în termeni mult mai concreți .

Inflația actuală continuă să rămână un proces de depreciere obiectivă a banilor aflați în circulatie.

Ea nu constă în devalorizarea instrumentelor monetare prin măsuri luate conștient de factori economici specializați; mecanismul scăderii puterii de cumpărarea banilor este unul specific banilor neconvertibili și a banilor de credit.

Inflația se manifestă ca o creștere generală și durabilă a marii majorități a prețurilor. Creșterea este diferențiată pe categorii de bunuri economice, ca și pe servicii ale factorilor de producție, pe variate piețe teritoriale. Inflația modifică deci corelațiile dintre prețuri.

Evidentă, în primul rând, în sfera circulației monetare și marfare, infația actuală semnifică un anume raport între mărimea fluxurilor bănești și cea a fluxurilor reale. Aceasta semnifică excedentul masei monetare față de oferta satisfactori și față de prodfactori.

Deoarece fluxurile bănești pot influența, fie în sensul realizării echilibrelor macroeconomice, fie în cel al stimulării apariției și adâncirii unor dezechilibre, inflația contemporană devine ea însăși un dezechilibru monetaro-material.

Apărută la punctele de interferență dintre fluxurile reale și cele monetare, inflația apare ca disfuncție acceptată de agenții economici, ca un rău necesar al creșterii economice.

Ca proces structural ce cuprinde ansamblul macrosocial, inflația actuală are efecte restructurante. Pentru unele categorii de persoane, efectele sunt negative, dureroase chiar, pentru altele, acestea pot fi pozitive.

Inflația contemporană reprezintă un dezechilibru structural monetaro-material, care exprimă existența în circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile economiei, fapt ce antrenează deprecierea banilor neconvertibili în aur și a celor convertibili în general.

I .3. Formele de manifestare ale inflației

Fenomenul propriu-zis al inflației monetare și formele de manifestare ale ei au preocupat și continuă să se afle în atenția specialiștilor. Astfel, formele de manifestare ale inflației au fost analizate, avându-se în vedere mai multe criterii, după cum urmează:

În funcție de gradul de depreciere al monedelor avem:

inflație latentă – ritmul deprecierii banilor este mai mic decât ritmul emisiunii excedentare, situație în care se menține încă încrederea publicului în monedă;

inflație reală – dezechilibrul se adâncește, deprecierea banilor se accentuează, se pierde încrederea în monedă, nimeni nu mai dorește lichiditate, producătorii nu mai sunt interesați să vândă mărfuri în moneda respectivă.

inflație epidemică – ritmul deprecierii monedei este mult mai mare față de ritmul creșterii emisiunii monetare, deprecierea monedei fiind excesivă.

În funcție de creșterea prețurilor :

inflație relativă – creșterea prețurilor este mai mică decât creșterea masei monetare, situație în care are loc o scădere absolută a veniturilor reale.

inflație absolută – creșterea prețurilor este mai mare decât creșterea masei monetare, în acest caz veniturile reale scad în mod deosebit.

În funcție de ordinul de mărime :

inflație târâtoare sau latentă – în cadrul căreia creșterea prețurilor nu depășește 3-4 % pe an. Aceasta duce la deprecierea monetară lentă și progresivă, fără zguduiri economice.

inflație deschisă – creșterea prețurilor evoluează între 5-10% pe an;

inflație galopantă – în care prețurile cresc anual cu peste 15% , fapt ce provoacă mari dezechilibre economico-sociale;

hiperinflație – forma paroxistică a oricărei inflații. După cele două războaie mondiale ea a fost prezentă în Europa Centrală, iar în România între 1945 – 1947. În Germania anilor 1920 – 1923 imaginația a depășit cu multa realitatea : în noiembrie 1923 o jumătate de kg de unt a costat 280 miliarde de mărci, iar 1 dolar era echivalent cu 4,2 trilioane de mărci.

În funcție de natura “ indicatorilor de alertă” avem:

inflația prin cerere , provocată de excesul de cerere, rigiditatea sau chiar involuția ofertei pe fondul creșterii generale și de durată a prețurilor;

inflația prin monedă este mai ales urmarea introducerii și menținerii în circulație a unei mase monetare excedentare în raport cu cantitatea de mărfuri de pe piață, încălcându-se astfel cerințele legii circulației bănești, încetinirii vitezei de circulație a banilor;.

inflația prin costuri , determinată de cauze cu motivații diverse care influențează creșterea costurilor : nivelul ridicat al prețului resurselor naturale, al costurilor salariale, al fiscalității și al importurilor , și nu în ultimul rând, al devalorizării monedei naționale;

inflația structurală , determinată de cadrul legislativ social, de rolul și capacitatea negociativă a sindicatelor în materie de venituri, de condițiile de formare a prețurilor pe anumite piețe sau în anumite sectoare ale economiei. Ea se manifestă în contextul unor strategii de impunere a prețurilor de către monopoluri sau oligopoluri ce dețin puterea de decizie economică pe un segment al pieței totale, sau prin intermediul unor prețuri controlate și stabilite de stat pe alte considerente decât cele în funcție de evoluția raportului cerere și ofertă.

Din perspectiva procesului de dezvoltare a inflației:

inflația deschisă (“open inflation”), numită și inflație “explicită”, “declarată” sau “recunoscută”, este aceea care se dezvoltă prin ea însăși, într-o manieră autonomă, fără a putea fi stopată printr-o intervenție umană.

inflația ascunsă ( ocultă, refulată, frânată), care se caracterizează prin intervenția deciziilor (monetare, fiscale, bugetare) din partea principalului responsabil de dezvoltare a inflației : statul.

Creșterea neinflaționistă a semnificat și semnifică o inflație moderată (și controlată de guvern și alți factori de decizie macroeconomică), însoțită de o creștere relativ înaltă.

Oricum, rata de creștere economică este mai mare decât cea a inflației. Suportul teoretic al ideii de creștere neinflaționistă este efectul de antrenare multiplu pozitiv al inflației asupra dinamicii economice. O astfel de relație s-a manifestat în țările dezvoltate economic în deceniile al 6-lea și al 7-lea, când la o rată medie a inflației mai mica de 3% s-a înregistrat o creștere a producției naționale în ritmul de 4-6 %.

Creșterea economică inflaționistă relevă sporul de producție națională însoțit de o rata a inflației ce depășește acest spor. De pildă, în anii 1971-1980 în S.U.A., la o creștere medie a prețurilor de consum cuprinsă între 5,8-12,6 %, ritmul mediu anual de creștere a PIB a oscilat intre 1,8 și 6,1 %.

Stagflația semnifică acea situație din economia unei țări care se caracterizează prin inflație rapidă și prin lipsa de creștere notabilă a economiei; adesea prin “creștere 0”și prin recesiune economică. În condițiile stagflației, producția regresează fără ca masa monetară să se reducă, aceasta acoperind creșterile de prețuri începute anterior.

Slumpflația sintetizează un declin economic, o scădere a producției naționale, pe de o parte, și o inflație rapidă sau chiar galopantă pe de altă parte.

În Italia de pildă, în anul 1976 la o rată a inflației de peste 16% s-a înregistrat o scădere a PIB cu 3,5%.

În ultimul deceniu, în țările lumii au fost prezente toate corelațiile posibile între aspectele cantitative ale inflației și cele ale dinamicii economice.

În țările dezvoltate economic, începând cu 1983 și până în 1990, puține au fost cazurile de inflație mai mare de 4%. În schimb, în cele mai multe țări din America Latină, Asia, Africa, și mai ales în țările foste socialiste din Europa, s-a desfășurat o inflație la cote alarmante și relativ puțin stăpânită de guvern.

I .4. Cauzele și mecanismul de producere al inflației

Cauzele inflației sunt definite foarte diferit în literatura economică. Punctele de vedere exprimate pot fi împărțite în două mari grupe:

adepții inflației monetare;

adepții inflației nemonetare.

Prima concepție pune la baza fenomenului inflației factori care acționează în sfera masei monetare, îndeosebi masa acesteia. Această concepție corespunde explicației clasice a inflației, care vedea cauza inflației în excedentul masei monetare, indiferent de formele de monedă din care ea se compunea.

John Kennet Galbraith, care nu aparținea școlii monetariste, afirma la mijlocul anilor ’70 că inflația se poate produce și în condițiile etalonului aur.

O serie de economiști occidentali consideră că inflația își are sursa în revendicările sindicatelor de majorare a salariilor.

Friedrick von Hayek susține că : ” nu are rost să reduci creșterea masei monetare pentru a reduce inflația, când în același timp sindicatele au puterea de a constrânge guvernele să prevină ca șomajul să crească prea mult”.

În replică, Jaques Rueff spunea:”este o eroare și o minciună să se atribuie revendicărilor salariale bazate pe exigențe ideologice creșterea prețurilor și inflația. Revedicarea salarială nu tinde decât să protejeze nivelul de trai al muncitorilor contra neîncetatelor prelevări oculte ale căror obiect sunt. Ea este efectul și nu cauza creșterii prețurilor”.

Adesea inflația este explicată doar prin emisiunea excesivă de semne bănești (inflația prin monedă). Friedman afirmă că inflația este legată mai ales de oferta de monedă, suplimentarea acesteia decurgând din deciziile organismelor economice specializate.

În alte lucrări inflația este pusă pe seama excesului de cerere solvabilă (inflația prin cerere). Este vorba de acele impulsuri dinspre cerere care consolidează un dezechilibru pe piață, cererea nominală solvabilă menținându-se mai mare decât oferta.

Excesul de cerere a fost o trăsătură a economiilor planificate centralizat, caracteristică explicată prin ceea ce Kornaia a numit “goana după creștere”, iar Wakar a denumit “formele expansioniste de management”.

În ultimul sfert de veac s-a manifestat vizibil o încălcare a corelației ce trebuie să existe între creșterea productivității muncii și cea a salariului mediu, fenomen care a sporit cererea solvabilă a populației. A acționat în același sens și creșterea numărului de salariați datorită aplicării doctrinei ceaușiste de industrializare cu orice preț și în ritmuri depășind considerabil posibilitățile și nevoile țării.

Un loc aparte ocupă acele concepții care consideră drept cauză principală a inflației insuficiența producției (inflația prin ofertă).

Sporirea veniturilor, îndeosebi a salariilor, nu este compensată printr-o creștere corespunzătoare a producției și productivității. Apare asfel o penurie de bunuri și servicii economice, dezechilibru denumit de specialiști inflație reală.

Creșterea substanțială a creditului duce la dezechilibru inflaționist, la excesul de cerere nominală pentru bunurile de consum (inflație prin credit). În anumite condiții, profiturile cresc mai încet decât masa economiilor disponibile ale întreprinderilor, ca urmare guvernele caută să promoveze programe proprii de investiții pe seama bugetului.

O asemenea politică pune problema găsirii surselor de finanțare,recurgându-se la credit.

Masa monetară suplimentară se exprimă în sporirea imediată a cererii de consum, în timp ce noile investiții nu se materializează încă în creșteri ale ofertei. Ca urmare, cresc prețurile pe piață, are loc prelevarea inflaționistă a profiturilor și se reduce puterea de cumpărare a salariilor nominale.

Există economiști care consideră că inflația are drept cauză sporirea costurilor de producție (inflația prin costuri), care provine dintr-o creștere a remunerării factorilor de producție, superioară productivității lor. Această creștere îi îndeamnă pe conducătorii de întreprinderi să mărească prețurile produselor oferite întreprinderilor și gospodăriilor populației, în felul acesta din aproape în aproape și de la o perioadă la alta se creează și întreține procesul inflaționist.

O altă cauză a inflației o constituie speculațiile cu valutele dintr-o țară într-alta în mod necontrolat, inclusiv comerțul efectuat de diferite persoane pentru aducerea –ducerea de produse dintr-un stat în altul.

Inflația se datorează nu numai unor cauze interne, ci și unor cauze externe. Se face distincție între:

inflație endogenă, provocată de anumite dezechilibre economice și financiare proprii țării respective, și

inflație exogenă, care își are originea în exterior.

Un studiu efectuat de O.C.D.E. arată că pricipalele cauze externe ale inflației ar fi:

prețurile internaționale formate prin intermediul importului și exportului, pe baza raportului cerere-ofertă, și în funcție de modul de apreciere a monedei în care se efectuează plata;

cererea externă, care duce la modificarea exporturilor în sensul majorării sau micșorării acestora în funcție și de prețurile practicate la export;

lichiditatea internațională, privită ca deținere sau nu de mijloace de plată în vederea achitării obligațiilor scadente la operațiile de export-import;

anticiparea inflaționistă pe plan internațional;

importul de capital.

Procesul de inflație monetară este determinat de numeroși factori interni : economici, social-politici, de natură monetară, financiară și valutară.

Mecanismul de producere al inflației

Declanșarea inflației are loc atunci când în cadrul sistemului economic apar condiții de dezechilibru economic, care sunt:

existența și lansarea pe piață a unor cantități mari de bani;

dezechilibrul între rata consumului și rata investițiilor;

deficitul bugetar excesiv înregistrat prin majorarea cheltuielilor influențate de inflație, în condițiile unei anumite creșteri mai lente a veniturilor;

creșterea prețurilor ca urmare a costurilor în creștere și zvonurilor existente în economie;

dezechilibrarea cererii agregate în raport cu oferta agregată;

intensificarea relațiilor de creditare prin crearea banilor de cont;

concurența și diferența de productivitate la poducători;

calitatea și strategia actului de guvernare;

condițiile internaționale de racordare a economiei naționale la economia mondială.

Asemenea cauze au ca finalitate declanșarea fenomenului inflaționist. Șansele de apariție a acestor condiții declanșatoare ale fenomenului inflaționist cresc atunci când în economia națională se fac simțite urmările unor catastrofe naturale (secetă, inundații), războaie, presiuni și reacții ale grupurilor sindicale, schimbări de sistem economic, conjuncturi internaționale (șocuri, embargouri).

Toate aceste cauze sunt generate de raritatea unor produse, în condițiile existenței unui surplus cantitativ de monedă care va duce la o creștere de durată și autoîntreținere a prețurilor, cu implicații la nivel general.

În lucrarea”L’inflation”, M.Flamant precizează că, după gradul de intensitate, există 3 momente intermediare declanșării fenomenului inflaționist:

creșterea tensiunii inflaționiste în anumite sectoare importante a economiei ca urmare a dezechilibrului ofertei prin raportare la cerere. În prima fază această manifestare este ușor sesizabilă, dar odată cu trecerea timpului se acutizează și efectele sunt preluate în celelalte sectoare.

presiunea inflaționistă, ca o continuare a tensiunii, se manifestă ca o creștere de ansamblu a prețurilor. Din această fază creșterea prețurilor se autoîntreține.

șocul inflaționist, care se poate instala ca urmare a unor evenimente deosebite (de exemplu, șocul petrolier din 1973 și cel din 1979, întoarcerea a 710.000 de soldați din Algeria în 1962, războiul din Golf)

În S.U.A., inflația din 1973 s-a datorat : creșterii penuriei de produse de bază, creșterii prețurilor la produsele agricole, deprecierii dolarului și crizei petrolului din 1974.

Derularea și extinderea procesului inflaționist. Inflația odată declanșată la nivelul întregii economii capătă caracter de continuitate în cadrul circuitului economic.

Prin măsurile ce se iau pentru stoparea extinderii și derulării procesului inflaționist de către organele în drept, se ajunge în final la oprirea fenomenului inflaționist. Totuși, inflația nu poate exista în forma sa cea mai ridicată la nesfârșit.

Acest lucru sugerează că o creștere a fenomenului inflaționist pe o tendință ascedentă de “încălzire” a economiei, prin aplicarea unor măsuri adecvate, va fi urmată în cele din urmă și de o atenuare a acestuia.

I .5. Măsurarea inflației

Măsurarea inflației se face în două scopuri:

să măsoare rata medie a inflației;

să identifice principalele victime.

Această măsurare se face pas cu pas, pornindu-se de la indicele mediu al prețurilor, ce evidențiază modificarea inflației.

Pentru determinarea acestui indice, mai întâi se calculează suma prețurilor sau costul unui eșantion de bunuri în două perioade de timp (lună, trimestru, semestru, an), perioada de bază T0 și perioada curentă T1. Pasul următor este calcularea modificării procentuale a costului eșantionului de bunuri din perioada T1 față de perioada T0, dupa cum urmează:

În funcție de modul în care va fi considerată cantitatea de bunuri constantă sau variabilă, indicele prețurilor va fi calculat în două moduri:

Indicele prețurilor de tip Laspeyres – evidențiază evoluția prețurilor unei cantități bine determinate de bunuri, cantitate ce va ramâne neschimbată atât în perioada de bază, cât și în perioada de calcul. Formula de calcul este:

Indicele prețurilor de tip Paache – evidențiază modificarea procentuală a prețurilor unei cantități variabile de bunuri, respectiv o cantitate determinată de bunuri din perioada curentă (q1), ce are o structură diferită de cea din perioada de bază. Așadar structura eșantionului de bunuri nu rămâne constantă, ea variind de la o perioadă de timp la alta. Formula de calcul a acestui indice este:

În această a doua situație, evoluția prețurilor este determinată atât de modificările ce intervin în mărimea prețului fiecărui bun dar și de schimbările ce au intervenit în structura eșantionului de bunuri.

Modificările în structura eșantionului sunt determinate de legea cererii ce pune în relație de inversă proporționalitate cantitatea de bunuri cerută cu nivelul de preț. Potrivit acestei legi, în totalul cheltuielilor, ponderea bunurilor care au un preț relativ mai mare se va reduce, și invers, ponderea bunurilor cu un preț relativ mai mic va crește.

Din această lege decurge faptul că acest indice de tip Paache evidențiază limita inferioară a modificării prețurilor relative, iar nivelul lui este mai mic decât nivelul indicelui de tip Laspeyres ce evidențiază limita superioară a modificării relative a prețurilor. Întrucât cantitatea de bunuri rămâne constantă, indicele prețurilor de tip Laspeyres permite analiza comparată și diverse niveluri de preț pe perioade îndelungate. Indicele Paache, având o bază de calcul diferită, ce nu este constantă nu poate fi folosit în astfel de analize.

În funcție de natura banilor ce alcătuiesc eșantionul , indicele prețurilor se va prezenta sub diferite forme:

Indicele prețurilor bunurilor și tarifelor de consum (IPC) – cu ajutorul acestui indice poate fi analizată evoluția prețurilor pe diferite perioade de timp (indici de tip Laspeyres) sau poate fi evidențiată evoluția consumului real de bunuri (indice de tip Paache).

În această ultimă situație avem de-a face cu indicele costului vieții la nivel macroeconomic. Se consideră a avea relevanță IPC calculat ca tip Laspeyres. Acest indice exprimă modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie, din mediul urban, le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistență, în concordanță cu nivelul și structura nevoii sociale.

Motivele care au condus la alegerea acestui tip de indice pot fi reduse la următoarele, cele mai importante:

calcularea acestui indice beneficiază de o bază informațională foarte largă, și de o metodologie simplă și convenită între forțele active ale societății;

inflația este percepută de către consumatori, în primul rând prin creșterea prețurilor bunurilor corporale și a sporirii tarifelor serviciilor.

În primul rând, IPC este folosit de guvern drept criteriu de apreciere a reușitei sau nereușitei politicii sale economice.

De asemenea, acest indice servește patronatului la negociere cu sindicatele și cu salariații, precum și la analiza comparată între dinamica prețurilor și cea a productivității muncii, ca și pentru cunoașterea mărimii profitului.

Pe de altă parte, sindicatele urmăresc în permanență și cu maximum de interes evoluția acestui indice, fiind știut faptul că sporirea lui afectează salariul real.

Modelul de calculare a indicelui prețurilor bunurilor de consum

În procesul de concepere a metodologiei de înregistrare a dinamicii prețurilor de calculare a creșterii lor generale, ca și în cel al aplicării IPC în practică, apar numeroase contradicții între patronat, sindicate și executivul administrativ, fiecare urmărindu-și interesele. De regulă, organizațiile patronale caută să scoată “creșteri” cât mai mici ale prețurilor, cunoscându-se că salariile nominale se indexează aproape automat la creșterea prețurilor.

Sindicatele, dimpotrivă, încearcă uneori să “umfle” aceste sporuri de prețuri, în acest fel, obținând prin indexare salarii nominale mai mari.

Indicele prețurilor destinate procesului de producție (IPP) exprimând evoluția prețurilor bunurilor primare, acest indice reprezintă un prevestitor al inflației.

Acest indice include materii prime, alte materiale intermediare și ultimele adăugiri ale bunurilor finale. IPP nu include toate prețurile producătorilor, ci în primul rând pe acela din ramurile principale ale economiei.

De-a lungul unei perioade de timp, IPP și IPC reflectă în general aceeași rată a inflației. Pe perioade mari de timp, IPP crește înaintea lui IPC, deoarece ia timp pentru ca creșterile prețurilor producătorului să fie reflectate în prețurile care sunt plătite de consumatori.

Indicele general al prețurilor (IGP) în calculul acestui indice sunt luate în considerație atât prețurile bunurilor de consum, cât și prețurile bunurilor de capital , ceea ce face ca acest indice să reflecte mult mai bine fenomenul inflaționist.

Rata inflației (Ri) ,măsoară intensitatea fenomenului și se determină astfel:

unde IP reprezintă indicele prețurilor, ce poate apărea în fiecare din cele trei variante IPC, IPP sau IGP, atât în perioada de bază T0, cât și în perioada curentă T1.

În literatura economică, întâlnim formulări de genul:

rata lunară a inflației sau rata medie lunară a inflației în anul sau în intervalul t. Un astfel de indicator presupune calculul ratei lunare corespunzător fiecăreia dintre lunile intervalului în raport cu luna precedentă corespunzătoare și, în final, determinarea medie a rezultatelor astfel obținute.

rata anuală a inflației – indicator care presupune măsurarea creșterii prețurilor într-un interval de 1 an, folosind drept ponderi fie structura cheltuielilor pentru produse și servicii achiziționate în perioada de bază (indicele Laspeyres), fie structura cheltuielilor din perioada curentă (ultimul an pentru care avem date).

Indicele deflator PNB este indicatorul cel mai relevant pentru măsurarea inflației.

PNB nominal măsoară valoarea producției dintr-o anumită perioadă.

PNB real măsoară valoarea producției (bunuri finale și servicii) produse într-o anumită perioadă, utilizând prețurile unei perioade alese ca o perioadă de raportare.

Deflatorul de prețuri PNB se calculează prin împărțirea PNB nominal la PNB real permițând astfel măsurarea inflației dintr-un anume an față de anul de bază.

Deflatorul PNB înglobează toată producția, inclusiv bunurile de consum, bunurile investiționale și bunurile guvernamentale . Se exprimă prin rata (în %) valorii producției anului curent (evaluat la prețurile anului curent), din valoarea producției anului curent evaluată la prețurile anului de bază.

Există trei mari diferențe între IPC și deflatorul de prețuri în PNB:

deflatorul de prețuri în PNB măsoară schimbările într-un “coș” mult mai cuprinzător de bunuri și servicii, deoarece, printre altele, include și bunurile de investiții, pe când IPC include doar bunurile specifice unui consumator urban mediu.

“coșul de bunuri” incluse în deflatorul de prețuri PNB se schimba anual, în timp ce cel folosit pentru IPC rămâne neschimbat pe perioade lungi de timp.

deflatorul PNB nu include și bunurile din import, deoarece ele măsoară valoarea bunurilor produse în țară. IPC include și bunurile importate.

Cum în perioadele de inflație prețurile cresc mai rapid decât salariile, deci salariile reale scad, primii și de altfel cei mai grav loviți de inflație sunt cei cu venituri fixe, salariații, pensionarii. Pe de altă parte, celelalte surse de venituri, profituri, rate, dobânzi pot crește mai mult și mai repede decât salariile și pensiile, asfel că cei care obțin asemenea venituri dețin, în fazele de inflație, o situație mult mai bună decât cei care trăiesc din salarii și pensii.

Totuși, deși unii sunt mai afectați mai mult decât alții, trebuie să se accepte ca o realitate, că poziția economică a fiecăruia în parte și a tuturor este grav afectată de inflație, care subminează și, la niveluri înalte distruge, pur și simplu orice echilibru economic.

=== cap3 ===

Capitolul III Instrumentele de politică economică și combaterea inflației

Inflația a fost și a rămas un proces preponderent negativ, un dezechilibru macroeconomic, indiferent de intensitatea și sensul evoluției, un dezechilibru monetar cu efecte de antrenare în economia reală.

Este posibil ca autoritățile să adopte unele măsuri pentru limitarea procesului inflaționist înainte ca acestea să ajungă în zona de “trei cifre” anual. Este însă de subliniat că, în cazul în care procesul inflaționist este de durată, populația și agenții economici încep să învețe a se proteja împotriva modificării prețurilor.

Avându-se în vedere faptul că procesul inflaționist presupune treceri permanente de la inflație moderată la hiperinflație, de la deflație la inflație, de la inflație galopantă la una lentă și controlată, mobilitatea agenților economici, capacitatea lor de a-și adapta deciziile la noile situații apărute sau așteptate, face parte din regulile generale de joc ce definesc economia contemporană.

Pentru a se ajunge la cele mai bune remedii împotriva inflației, se pornește de la cauze. Între cauzele cele mai frecvent invocate, se detașează următoarele:

un exces de cerere pe piața internă, care duce la creșterea prețurilor. Excesul de cerere poate fi stimulat și de alte cauze (perturbări în domeniul ofertei, sporuri semnificative de venituri “nejustificate economic”)

creșterea semnificativă a costurilor care privesc îndeosebi plata forței de muncă ( ca urmare deseori a acțiunilor sindicale ) și procurarea de materii prime (exemplu : ca urmare a unui an agricol nefavorabil, sărăcirii zăcămintelor, scumpirii resurselor importante, etc)

creșterea prețului produselor din import ca urmare a unor perturbări majore pe piața internațională ( de exemplu creșterea prețului petrolului în anii ’70 ) sau al unor modificări de politică internă apărute în cadrul firmelor furnizoare. Importanța acestui factor în apariția sau întreținerea inflației este direct proporțională cu gradul de dependență a unei țări în raport cu piața internațională.

Acțiunile antiinflaționiste se desfășoară în scopul atenuării sau încercărilor de lichidare a inflației și se orientează în funcție de cauzele considerate ale procesului inflaționist.

în condițiile în care se apreciază că inflația este un rezultat al majorării cererii globale, măsurile vor fi îndreptate către reglarea cererii globale, fie prin politici monetare, fie prin politici financiare;

în situația în care se consideră că inflația este primordial o inflație prin venituri, trebuie să se acționeze printr-o politică de reglementare a veniturilor, acțiune care are mai puține șansă de izbândă, pentru că aceasta necesită, mai ales în condițiile unei economii libere, consimțământul sincer al tuturor părților afectate, în fapt divizate prin interesele diferite.

III . 1 . Reforma monetară – o posibilă soluție

Se poate pune întrebarea de ce economiile în tranziție, mai ales în România, nu au pus capăt inflației reprimate printr-o reformă monetară, urmând exemplul numeroaselor țări în perioada postbelică. Reforma monetară permite să se reducă în timp scurt masa monetară printr-o măsură autorizată ce vizează suprimarea excedentului de monedă. Obiectivul său principal fiind să stopeze sau să împiedice inflația, ea poate fi considerată o reușită dacă restabilește echilibrul pieței monetare fără modificarea prețurilor.

Tehnicile utilizate pentru a reduce brusc masa monetară pot lua mai multe forme.

Reforma monetară radicală constă în a aboli pur și simplu moneda existentă, pentru a introduce o monedă de înlocuire.

În acest caz, autoritatea declară că biletele în circulație nu mai sunt valabile, iar conturile bancare sunt golite de conținutul lor. Apoi, noua monedă este distribuită la populație, conform unor reguli stabilite de administrație.

Reforma monetară poate lua forme mai blânde, unde numai o parte din activele bănești sunt atinse. Cel mai adesea, numai anumite bancnote în circulație – în general cele de valori mari – sunt pur și simplu suprimate.

Conturile bancare, de asemenea pot atinse; ele sunt fie suprimate, fie reduse în funcție de o ecuație stabilită de autoritate.

În sfârșit, blocajul temporar al conturilor bancare, forma cea mai blândă a reformei monetare, permite să se rețină în mod provizoriu o anumită masă din circulația monetară.

Toate aceste măsuri trebuie să fie aplicate imediat după anunțarea lor, pentru a se evita specula și scenele de panică.

În raport cu inflația, avantajul reformei monetare constă în caracterul nemijlocit, imediat, cu care ea poate restabili echilibrul pieței monetare. Principala dificultate cu care se ciocnesc tehnicienii reformei este a cunoaște volumul masei monetare, care permite restabilirea echilibrului. Dacă ei supraestimează această masă, inflația nu este evitată, ci numai diminuată, și atunci ei trebuie să organizeze o a doua reformă. Dacă ei subestimează masa monetară, se produce deflația. În acest caz, Banca Centrală trebuie să emită moneda care lipsește.

Ca regulă generală, reformele monetare sunt foarte impopulare. Dacă deținătorul de bani se crede furat pe neașteptate de către stat, furtul efectiv nu este comis în ziua reformei, ci în epoca în care a fost emisă masa monetară în exces.

Reforma monetară lovește indivizii în mod inegal. Statul o justifică adesea în fața maselor prin efectul său de distribuție, pricipalele victime fiind acuzate de a fi acumulat profituri de origine dubioasă. Asfel, în perioada postbelică, reformele monetare au permis confiscarea “beneficiilor injuste” de pe piața neagră.

În mod cert, un program de reformă monetară poate, dacă el propune măsuri blânde, să evite o apropiere completă a deținătorilor de monedă. Un asfel de program a fost aplicat în Belgia în ziua eliberării orașului Bruxelles în toamna anului 1944.

Retragerile din conturile bancare și conturile curente poștale au fost limitate. Apoi, bancnotele de valoare mare în circulație au fost schimbate, o parte cu bilete noi, și pentru restul, cu conturi bancare blocate. Oarecum, excesul de monedă a fost imobilizat temporar, înainte de a fi stins puțin câte puțin, prin impozit, prin împrumuturi și prin redresarea rapidă a economiei.

Pentru a fi aplicate riguros, reformele monetare blânde necesită un grad înalt de organizare. Din cauza asta, Franța, care cunoaște inflație reprimată, a renunțat să urmeze metoda belgiană în momentul Eliberării

Restabilirea suveranității financiare conduce la o relaxare generală a disciplinei administrației. În această dezordine, autoritățile nu aveau nici o șansă să impună o reformă monetară complexă, a cărei aplicare să fi fost suficient de riguroasă și coerentă. În România, aceeași indisciplină domnea în tot sectorul administrativ, după căderea dictaturii comuniste. Era deci, de neconceput să se impună o reformă monetară dificil de gestionat. La fel, nu se putea elimina surplusul monetar prin privatizare, soluție interesantă pentru economiile în tranziție pentru că aceasta cere o activitate considerabilă.

III . 2. Politicile de reglementare a cererii globale

În cazurile în care se apreciază că principala cauză a inflației a fost expansiunea cererii globale, se urmărește, prin măsurile pe care statul le are la îndemână, să se acționeze în sensul de a diminua cererea globală.

Întrucât se consideră că inflația se datorește în principal afluxurilor monetare, în economie urmează să se acționeze asupra diminuării acestora, prin reducerea dimensiunilor creditului.În acest sens, se poate utiliza pârghia dobândă, ca și politicile monetare și de credit, iar în economiile în care statul a mai fost angajat în declanșarea procesului inflaționist, măsurile în domeniul financiar sunt preponderente.

Angajarea statală în intensificarea inflației decurge fie din amplitudinea cheltuielilor militare, fie din modificări structurale în economie, rezultate din dezvoltarea accelerată a unor ramuri, de regulă proprietate de stat.

În această situație, bugetul s-a aflat in tensiune economică, cu deficite bugetare majore, și în creștere, cu sporirea datoriei publice, și în general, a creditelor acordate statului.

În asemenea împrejurări, pentru atenuarea și reducerea procesului inflaționist sunt necesare o serie de măsuri financiare strâns legate între ele, cum ar fi:

diminuarea sau lichidarea deficitului bugetar și, eventual, obținerea unor excedente;

reducerea sau stagnarea cheltuielilor ce au creat tensiuni în economie, și în general, un regim de austeritate privind toate cheltuielile bugetare;

creșterea veniturilor bugetare și realizarea chiar a unor venituri excepționale prin majorarea impozitelor;

angajarea unor împrumuturi publice în vederea diminuării masei monetare în circulație;

angajarea unor credite externe pentru a acționa în sensul diminuării cererii globale.

Experiența arată că aplicarea acestor măsuri de reglementare a cererii globale poate înregistra temporizări, și poate conduce la accentuarea unor dezechilibre sau chiar efecte contrare.

În primul rând, orice măsură are ritmul ei de aplicare și de efect, solicitând o anumită durată de maturizare. Astfel, măsurile bugetare se perfectează cu greu, în condițiile în care normele procesului bugetar își arată efectul, de regulă în următorul exercițiu bugetar.

Măsurile de reducere a veniturilor populației, prin creșterea impozitelor își exercită efectul mai târziu, întrucât familiile păstrează ritmul anterior, prin economii sau credite. Diminuarea creditelor nu acționează chiar imediat, dimensiunile producției, comerțului, în general ale activității economice, fiind asigurate de relații financiare anterioare sau tradiționale și menținute asfel prin inerție.

Statul, ca organ de intervenție, nu este sigur pe un anumit nivel optim al cererii globale, și în acest sens, trebuie să fie prudent, să nu exagereze în diminuarea cererii globale, să nu împingă economia spre recesiune.

Asfel că, statul aplică adesea politici de “stop and go”, adică o succesiune de acțiuni restrictive și de relansare, care determină frânări și demarări, cu evoluții imprevizibile.

Acțiunile de influențare ale statului, orientate spre descurajarea cererii, au efect diminuat, în condițiile în care toți factorii principali sunt interesați să se mențină situația anterioară : patronii pentru nivelul producției și prețuri mari, salariații pentru salarii ridicate, etc. Toți acești factori consideră că măsurile preconizate de stat sunt trecătoare,că obiectivele propuse nu se vor realiza, și preferă să mențină starea de fapt.

Asemenea atitudini se leagă și de efectele contradictorii ale măsurilor de diminuare a cererii globale.

Scăderea cererii globale angajează reducerea producției în unele zone, dar eliberarea forței de muncă nu se face proporțional, asfel că are loc o creștere a costurilor unitare.

În continuare, în cadrul politicilor de reglementare a cererii globale voi încerca să detaliez politica bugetară.

Recurgerea la politica bugetară pentru a lupta împotriva inflației se bazează pe ipoteza că, creșterea prețurilor are la origine un exces al cererii globale față de oferta globală. Are ca obiectiv prioritar reducerea cererii globale acționând asupra celor patru componente:

consumul privat;

investiția;

cheltuielile publice;

exporturile.

Anumite analize au sugerat că investiția ar putea fi la originea inflației. Această ipoteză nu este fondată din punct de vedere teoretic și n-a fost în fapt, niciodată cofirmată empiric pe o perioadă lungă. În consecință, nu este de dorit să se frâneze investiția pentru a lupta împotriva inflației.

Investiția de productivitate este la originea unei scăderi a costurilor de producție și a unei integrări a progresului tehnic, care nu pot până la sfârșit decât să reducă creșterea prețurilor .

Investiția de capacitate mărește potențialul productiv, ceea ce ridică producția de bunuri și servicii, și reduce tensiunile inflaționiste datorate unui exces al cererii globale.

Frânarea investiției ar consta în reducerea producției și ar mări problemele de utilizare, două dificultăți pe care puțini responsabili politici doresc să le provoace sau să le amplifice.

Numeroasele motive militează, de asemenea, împotriva unei reduceri a exporturilor. Problema numeroaslor țări, și în particular a economiei românești,este dimpotrivă, de a mări exporturile pentru a reechilibra balanța comercială, pentru a crește producția și capacitățile de producție și gradul de ocupare a locurilor de muncă.

Ar fi de dorit să se acționeze asupra cheltuielilor publice deoarece ele nu sunt neapărat cele mai productive, dar este vorba aici de o operație dificil de pus în practică, deoarece cheltuielile dintr-un an sunt la nivelul de 90-95%, prelungite în anul următor în virtutea principiului ‘”serviciilor notate”.

În loc de a reduce suma cheltuielilor publice, o acțiune vizând să împiedice creșterea lor este adesea utilizată pentru a reduce tensiunile inflaționiste. Eficacitatea unei asemenea măsuri este fără îndoială, mai mult psihologică și politică, decât într-adevăr economică.

Rămâne deci acțiunea asupra consumului privat, care este fracțiunea cererii globale, asupra căreia este cel mai ușor de acționat. Această reducere trece prin blocajul salariilor, creșterea impozitelor directe și indirecte, mărirea cotizațiilor sociale, scăderea prestațiilor sociale și reducerea creditului de consum.

Acționând asupra cererii globale, puterea publică speră în atingerea idealului egelității perfecte între cererea și oferta globală.

Un reglaj atât de fin al politicii economice este imposibil de obținut. Politica bugetară prezintă într-adevăr două inconveniente. Este lipsită în primul rând de suplețe. Este subordonată, în al doilea rând, intervalelor de timp de începere a unei acțiuni și de reacție, care îi interzic de fapt, să fie instrument adoptat pentru a lupta împotriva inflației. Asta nu înseamnă că politica bugetară nu are influență asupra creșterii prețurilor. Puterile publice nu pot să-și permită să ducă orice fel de politică bugetară și fiscală, care doresc să lupte cu eficacitate împotriva inflației.

III . 3. Politica veniturilor și de control a prețurilor

Politica veniturilor constă în fixarea, pentru o perioadă determinată, de norme noninflaționiste de dezvoltare a veniturilor nominale. Două motive sunt la originea unei asemenea politici.

Primul constă în aceea că, experiența numeroaselor țări demonstrează că reglarea cererii prin politicile monetară și bugetară este insuficientă.

Al doilea constă în faptul că veniturile (salarii, profituri, dobânzi) sunt elemente importante ale costurilor de producție și ale prețurilor bunurilor și serviciilor. Dacă revendicările beneficiarilor veniturilor sunt prea importante, ele pot deveni cauze ale inflației.

Politica veniturilor pune două probleme majore : determinarea normelor noninflaționiste și a mijloacelor de utilizare.

Determinarea normelor noninflaționiste

Practic, toate experiențele politicii veniturilor au reținut o normă principală: progresul productivității.

Raționamentul este următorul: dacă pentru o perioadă dată, câștigul de productivitate este de 5% și dacă veniturile nominale cresc cu 12 %, prețurile sporesc cu 7% și venitul real (puterea de cumpărare) nu sporesc decât cu 5%. O rată a inflației anticipate poate deasemenea să servească drept normă.

Mijloacele politicii veniturilor

Experiențele trecutului permit să se distingă două proceduri : “negocierile naționale” și “principiile directoare”.

Politica de dezindexare a veniturilor față de prețuri poate folosi una sau alta din aceste proceduri sau ambele.

Procedura negocierilor naționale constă în determinarea pentru o perioadă dată, și prin negociere, creșterea diferitelor categorii de venituri (salarii, profituri, dobânzi, venituri sociale, venituri agricole). Prima experiență a fost întreprinsă de Țările de Jos, în anii ’50. Singura experiență franceză era punerea în valoare a Planului al V-lea, care a eșuat din lipsă de consens între partenerii sociali.

Prin procedura principiilor directoare, guvernul, cu sau fără acordul partenerilor sociali, definește principiile generale ce trebuie să asigure un comportament noninflaționist al prețurilor și al salariilor, cu precizările necesare, pentru a se putea permite aplicarea acestor principii în cazurile specifice.

În multe țări, creșterea remunerațiilor, în special salariile, a fost în mod automat sau aproape, indexată cu un indice de prețuri.

De exemplu, în cazul Franței este dusă o politică de dezindexare a veniturilor nominale din 1983. În loc să se ajusteze salariile cu evoluția trecută a prețurilor, puterile publice recomandă să se bazeze creșterile salariale pe obiectivul anual de inflație pe care l-au reținut.

Aplicarea acestei norme de progres este încredințată acordurilor salariale pentru funcția publică și negocierii obligatorii, la nivelul sectorului și întreprinderii pentru sectorul privat. Pentru veniturile nesalariale, respectul unei norme antiinflaționiste este căutat în cazul unei politici de control al prețurilor.

Reglementarea marjelor comerciale și a prestărilor de servicii sunt bazele unei asemenea politici.

Dificultăți și limite ale politicii veniturilor

Dacă determinarea de norme noninflaționiste pare simplă în principiul său, ea se lovește de numeroase dificultăți, dintre care cele mai importante sunt:

trebuie să se considere productivitatea globală a tuturor factorilor de producție sau doar productivitatea muncii? Studii asupra mai multor țări au indicat importante diferențe între productivitatea globală și productivitatea muncii.

oricare ar fi productivitatea muncii, trebuie să se bazeze creșterea veniturilor pe rata medie a productivității naționale, sau pe rata pe domeniu?

cum să fie tratați salariații sectorului public, ale căror remunerații cresc mai puțin repede decât cele din sectorul privat ? Din cauza slabei productivități a serviciilor lor ?

cum să fie apreciate corect masa profiturilor, veniturile agricole și productivitatea serviciilor?

Chiar atunci când o normă este acceptată și reținută, experiențele de politică a veniturilor nu au niciodată efecte inflaționiste, pe o perioadă mai mare de doi ani. Dificultatea majoră rezidă în caracterul socio-politic al instrumentului, și în faptul că responsabilitatea de începere a acțiunii sale revine într-o largă măsură partenerilor sociali, care trebuie să dea dovadă de moderație în apărarea intereselor lor legitime.

Tentativele recente de dezindexare au cunoscut totuși rezultate încurajatoare. Dacă mijloacele utilizate de către puterile politice au partea lor de responsabilitate în moderarea socială, alți factori au putut avea o anumită influență; este de menționat persistența ridicată a nivelului șomajului, făcând din stabilitatea forței de muncă un obiectiv poate mai important decât creșterea remunerației, creșterea muncii cu normă parțială și ponderea în declin a influenței sindicale.

O problemă deosebită ridică acțiunea asupra dimensiunii profitului care se poate exercita de fapt prin controlul prețurilor.

Specifică economiei de piață este dezvoltarea unei politici concurențiale care să asigure un nivel moderat al dimensiunii profitului.

Blocajul salariilor este foarte adesea asociat cu blocajul prețurilor. El nu este utilizat decât în perioade excepționale, cum este cazul Statelor Unite ale Americii în 1971 și în Marea Britanie în 1972. Blocajul prețurilor și salariilor nu implică majoritatea timpului o stopare completă a mișcării de creștere. Într-adevăr întreprinderile sunt autorizate să includă în prețul lor de vânzare anumite creșteri cum este cea a materiilor prime.

Criticile adresate politicii de control a prețurilor acționează mai mult asupra efectelor decât asupra cauzelor. Este verificat prin rezultatele numeroase la experiențe dacă, pe termen scurt, o încetinire a inflației poate fi observată pe termen mediu, eficacitatea acestei politici este insuficientă.

III . 4 . Politicile de luptă simultană împotriva inflației și șomajului

Aceste politici sunt deosebit de dificile. Nu există instrumentul unic pentru a realiza mai multe obiective (de luptă împotriva inflației, șomajului, recesiunii și dezechilibrului extern).

Prețurile publice sunt constrânse în majoritatea cazurilor să ierarhizeze obiectivele lor, și să pună mai multe instrumente ale politicii economice. Dar, orice alegere a unui obiectiv implicând o alegere a unuia sau a mai multor politici, comportă costuri.

Politicile de luptă împotriva inflației și șomajului pot fi grupate în 3 subansamble:

Politica deflaționistă

Această politică constă în a lupta mai întâi și mai ales împotriva inflației, pentru a reduce șomajul pe termen mijlociu.

Mijloacele utilizate sunt convenționale. Ele vizează să reducă sau să frâneze cererea globală prin suprimarea sau reducerea deficitului bugetar, frânarea creției monetare, blocajul sau modernarea creșterii veniturilor.

Politica de deflație se bazează în principal pe o acțiune voluntară de încetinire a evoluției prețurilor și a costurilor nominale, dar este esențial ca politica monetară să contribuie în ceea ce o privește, la această acțiune. Această politică de control ordonat al evoluției monetare trebuie să fie compatibilă cu politica bugetară.

Inconvenientul major al unei politici de deflație rezidă într-o pierdere de producție sau o reducere a ritmului de creștere. Costul acestei politici este deci o creștere, cel puțin momentană, a șomajului.

O varietate mai brutală a deflației constă în a crea în mod voluntar o recesiune, în scopul de a reduce procentul inflației, datorită scăderii salariilor și reducerii anticipațiilor inflaționiste.

b) Politica pieței forței de muncă

Aceste politici au ca obiect acțiunea asupra structurii pieței muncii, prin măsuri neavând incidente inflaționiste.

Acțiunile posibile sunt foarte numeroase: reciclarea salariaților prin formarea profesională, îmbunătățirea informării și condițiilor funcționării unei Agenții Naționale pentru Angajări, reducerea duratei săptămânale a muncii, pensionări anticipate, creare de locuri de muncă publice, controlul imigrării, reexaminarea modalităților de acordare a indemnizației de șomaj, scăderea vârstei de pensionare.

Problema care se pune se leagă de eficacitatea acestor măsuri. Unele dintre ele reduc numărul de șomeri, dar nu se știe dacă și ameliorează condițiile de funcționare a pieței muncii.

c) Politicile ofertei

Măsurile asociate politicilor ofertei au fost popularizate de către susținerea economiei ofertei, al cărui reprezentant cel mai cunoscut este economistul american Arthur Laffn.

Ideea de bază este foarte simplă. Pentru a reduce presiunile inflaționiste nu trebuie să se reducă cererea, ci să se mărească oferta. Această creștere nu poate să vină decât dintr-o micșorare a costurilor, pentru a stimula oferta de muncă și de capital .

Reducerea fiscalității pe societate crește veniturile disponibile ale întreprinderilor, ceea ce încurajează investițiile și producția. Succesul acestor măsuri depinde în mod evident de ponderea prelevărilor obligatorii de origine fiscală și socială suportate de către contribuabili.

Succesul politicilor ofertei nu este posibil decât dacă cererea globală nu crește. El împiedică, de asemenea, o politică monetară viguroasă, frânarea cheltuielilor publice și reducerea deficitului bugetar.

III . 5 . Instrumentele politicii monetare ale BNR

Potrivit articolului 2 din Legea privind statutul BNR, nr.101 din 26 mai 1998 “obiectivul fundamental al Băncii Naționale a României este asigurarea stabilității monedei naționale, pentru a contribui la stabilitatea prețurilor. Pentru atingerea obiectivului său fundamental, BNR elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăți, precum și de autorizarea și supravegherea bancară, în cadrul politicii generale a statului…”

În calitate de bancă centrală, BNR are ca obiect principal de activitate controlul masei monetare și nivelul dobânzilor, răspunzând de asemenea, de conducerea politicii valutare și administrarea rezervelor oficiale internaționale ale statului. De asemenea, BNR este organul unic de supraveghere bancară, fiind împuternicită de lege să acționeze ca împrumutator de ultimă instanță pentru societățile aflate în dificultate de plăți.

Pentru realizarea acestor obiective, BNR este abilitată prin lege să acționeze printr-o serie de tehnici de intervenție, fie în mod direct, fie în mod indirect.

Tehnicile de intervenție directă acționează asupra gradului de lichiditate, prin modificarea valorii și volumului lichidităților deținute de bănci și intermediarii financiari. Aceste tehnici directe se materializează în reglementările bancare, acționând asupra operațiilor de credit.

Tehnicile intervenției indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedă, limitând, pentru intermediarii monetari, accesul la lichiditatea băncii centrale.

Dintre instrumentele aparținând acestui grup, cele considerate a fi mai importante sunt : taxa scontului, politica de open market, sistemul rezervelor obligatorii, ce impune o utilizare predeterminată a activelor băncii.

Atitudinea Băncii Centrale și gradul de lichiditate constituie factori importanți, care determină băncile comerciale sa ducă o politică de credite mai mult sau mai puțin facile.

În general, lichiditatea băncilor comerciale nu este suficientă, și ca urmare, acestea încercă să se refinanțeze fie pe piața monetară, fie de la Banca Centrală, pe cale rescontului, sau a angajării de credite numite “refinanțare”. Asfel. creația de monedă scripturală a băncilor comerciale antrenează creația de monedă legală a Băncii Centrale.

In cazul în care lichiditatea băncilor comerciale nu este suficientă, această relație dintre emisiunea monetară a băncilor comerciale și emisiunea monetară a Băncii Centrale este inevitabilă. Acesta este cazul normal, întâlnit în multe țări, printre care și România.

Cu toate acestea, băncile dispun și de o putere autonomă de creație monetară, care poate deveni excesivă în anumite condiții, și care inevitabil, va duce la inflație. În această situație, Banca Centrală va interveni în sensul reducerii nivelului de multiplicare a creditelor cerute de sectorul bancar.

Astfel, se va acționa asupra multiplicatorului, adică asupra lichidității băncilor comerciale, lichiditate pe care o sterilizează sub formă de rezeve obligatorii, pe care băncile sunt nevoite să le depună în cont la BNR.

De asemenea, Banca Centrală poate crește sau scade lichiditatea băncilor comerciale prin intervenția sa pe piața monetară.

III . 5 .1 Politica de rescont sau manevrarea taxei scontului

Politica de rescont determină modalitățile și condițiile în care se realizează refinanțarea băncilor comerciale la Banca Centrală. Acest tip de intervenție al Băncii Centrale confirmă faptul că în numeroase țări, printre care și România, băncile comerciale nu sunt capabile să emită monedă în mod automat, ci sunt nevoite să ceară Băncii de Emisiune să le înlocuiască parțial în rolul lor de centru creator de monedă.

Titlurile de credit care stau la baza operațiunii de rescont ocupă un loc foarte important în desfășurarea relațiilor comerciale. Acestea reprezintă o obligație de plată sau de rambursare a unei anumite sume de bani la un moment ulterior Dacă posesorul unor asemenea titluri dorește să-și încaseze înainte de termen sumele cuvenite, se poate adresa unor bănci comerciale spre scontare. În cazul acceptării de către bancă la scontare a titlurilor respective, posesorul acestora primește valoarea nominală diminuată cu dobânda percepută de bancă și numită scont.

Având posibilități de creditare limitată, băncile comerciale la rândul lor, recurg la o operațiune similară, folosind aceleași titluri, singura diferență derivând din faptul că Banca Centrală este acum în postura de creditor final. Pentru această operațiune, Banca Centrală percepe o dobândă denumită taxa oficială a scontului.

Taxa oficială a scontului.este strâns legată de dobândă prin faptul că aceasta se află la o distanță dată de multiplele valori ale dobânzii existente în economia de piață, ținând cont de diversitatea condițiilor de creditare.

Așadar, orice modificare a taxei oficiale va duce la o mișcare în același sens a dobânzilor de pe piață. Scăzând sau crescând taxa de scont, Banca Centrală stimulează sau descurajează, în anumite cazuri, operațiunile de creditare respective.

Dintre diversele rate ale dobânzii formate în economie și diferențiate ca nivel în funcție de tehnica de creditare utilizată, termene, garanții, taxa de rescont influențează mai ales ratele dobânzii practicate la creditele pe termen scurt.

Aceasta, deoarece taxa de rescont se află la baza determinării ratelor dobânzii debitoare, pe care băncile comerciale le aplică la rândul lor la operațiunile de scont și de creditare în cont. Într-adevăr, dat fiind faptul că băncile comerciale trebuie să se refinanțeze la Banca de Emisiune, le împiedică pe acestea să practice o politică independentă de creditare.

Ca urmare, băncile comerciale calculează ratele dobânzilor pe care le practică în relație cu clienții lor, pornind de la taxa oficială, la care adaugă o anumită primă de risc.

În acest fel, Banca Centrală este capabilă să modifice gama ratelor dobânzii pe termen scurt aferente creditelor aplicate de băncile comerciale.

În ce privește ratele dobânzii pe termen lung, acestea sunt legate de ratele dobânzii pe termen scurt, însă legătura respectivă nu se stabilește în mod direct, ci prin intervenția, ca factor distinct , a elementului “durată”. Prin urmare, influența taxei de rescont este mult mai redusă asupra ratelor dobânzii pe termen lung.

De asemenea, prin faptul că stabilește taxa de rescont , Banca Centrală influențează rata dobânzii aferentă datoriei publice pe termen scurt. Astfel, în cazul în care trezoreria statului dorește să plaseze la bănci bonuri de tezaur, ea trebuie să confere bonurilor respective un randament sensibil egal cu taxa de rescont. În cazul în care rata randamentului (rata dobânzii + prima de risc) bonurilor de tezaur ar fi mai mică decât taxa de rescont, băncile comerciale vor prefera să-și reducă datoriile cele mai costisitoare. În situația inversă, băncile comerciale vor fi tentate să se îndatoreze sistematic la Banca Centrală și să subscrie totodată bonuri de tezaur mai remuneratoare.

Manevrarea taxei scontului acționează, de asemenea, asupra capitalurilor străine. Scăderea taxei scontului duce la emigrarea capitalurilor străine și chiar a unor capitaluri indigene, lăsând sarcina înviorării economiei numai pe seama capitalurilor interne rămase.

Dimpotrivă, creșterea taxei scontului și al nivelului general de dobânzi atrage în țară capitaluri străine. Se va crea o abundență de capitaluri, care va duce la scăderea nivelului general al dobânzilor.

În concluzie, taxa de rescont stabilită de Banca Centrală în cadrul politicii sale monetare generale, are un rol director în formarea ratelor dobânzii practicate în economie.

În țările dezvoltate, Băncile Centrale practică nu o singură taxă de rescont, ci o întreagă gamă de asemenea taxe. Prin urmare, băncile comerciale pot resconta la o taxă considerată “normală”, până la o anumită sumă, care constituie “plafonul” și care este stabilit de Banca Centrală. Peste acest “plafon”, operațiile de rescont sunt supuse unor dobânzi “penalizatoare”, ale căror nivel poate fi el însuși în creștere progresivă. Rescontul nu se mai realizează așadar, la o taxă dată și fără restricții.

Mecanismul de influențare a taxei scontului este atenuat simțitor de o serie de factori:

băncile comerciale pot recurge la procurarea de fonduri pe seama valorificării efectelor publice, care ocupă un loc important în cadrul activelor lor;

marile întreprinderi s-au desprins din sfera creditului propriu-zis, deoarece fie dispun de capitaluri propriu-zise suficiente, fie sunt finanțate de societăți financiare sau bănci cointeresate, astfel că pentru ele nu are importanță variația momentană a dobânzii;

înfăptuirea investițiilor, implicând angrenarea capitalurilor pe termen lung, este orientată de alte criterii, de perspectivele pe care le au în vedere investitorii, aceștia fiind mai puțin influențați de conjuctura momentană pe care taxa scontului o poate determina.

III . 5 .2 Politica operațiunilor la piața liberă (open market)

Din punct de vedere istoric, politica de open-market este însoțitoarea firească a politicii de rescont, ambele avându-și originea în economia engleză, unde se foloseau complementare pentru asigurarea sensului dorit de evoluție a lichidității, creditului și dobânzii.

Trăsăturile specifice operațiilor la piața liberă sunt:

politica de “open market” este de natură contractuală, spre deosebire de politica de rescont, care este de natură reglementară;

nivelul dobănzii practicate variază funcție de evoluția pieței, reflectând starea lichidității acesteia;

operațiile la piața liberă au un dublu sens. În timp ce operațile de rescont se limitează numai la alimentarea cu lichidități a băncilor comerciale, operațiile la piața liberă permit Băncii de Emisiune deopotrivă să acorde credite , dar să și împrumute pe această piață, reducând astfel lichiditățile băncilor, și prin aceasta ale economiei naționale;

spre deosebire de politica de rescont, în desfășurarea operațiunilor la piața liberă, Banca Centrală are un rol activ.

Astfel, politica de “open market” este astăzi intervenția Băncii Centrale pe piața monetară pentru a crește sau diminua lichiditățile agenților ce operează pe această piață, deci posibilitățile lor de acordare a creditului și de creație a monedei scripturale.

Dacă Banca Centrală consideră că elementele conjuncturale sunt orientate către inflație puternică, atunci, pentru diminuarea rezervelor și restrângerea generală a creditului, va vinde titluri de stat, pe care le deținea anterior în portofoliul său, reducând astfel masa bănească cu o valoare mai mare.

În cazul invers, în care Banca Centrală apreciază că volumul rezervelor e prea mic, aceasta achiziționează bonuri de tezaur de pe piață, ceea ce echivalează cu crearea de rezerve suplimentare, de care băncile comerciale pot dispune după nevoi.

Creanțele ce fac obiectul tranzacțiilor la piața liberă sunt diferite : efecte de comerț, efecte de mobilizare a creditelor ipotecare și de consum, și în special, bonuri de tezaur. Importanța acestor operațiuni derivă din faptul că Banca Centrală pune în circulație sau restrânge volumul monedei legale și implicit, datorită multiplicatorului creditelor, mărește sau restrânge volumul masei monetare în ansamblu.

Așadar politica de “ open market “ este una activă, exercitându-și prin intermediul ei presiuni asupra lichidității bancare, prin jocul multiplicatorului, spre deosebire de politica de rescont, care însoțește pasiv creșterea monetară.

Totodată, în aplicarea politicii de ”open market ” , trebuie să se țină seama și de necesitatea menținerii unor cursuri stabile la titlurile negociate. Se poate întâmpla, de pildă, ca acționând în vederea reducerii volumului creditelor acordate economiei, prin vânzare maximă de titluri, să se influențeze cursurile, în sensul scăderii acestora.

Politica de “open market “ își face simțită influența atât asupra cursului titlurilor negociate pe piața monetară, cât și asupra ratei dobânzii aferente acestora. De altfel, băncile centrale, în practică își definesc politica de “open market” prin stabilirea “nivelului de intervenție” atins de rata dobănzii de pe piața monetară. În cazul în care Banca Centrală va reduce acest “nivel de intervenție” , ea va incita băncile comerciale să se refinanțeze, ceea ce va duce la ameliorarea lichidității bancare. Invers, în cazul în care Banca Centrală decide să majoreze “nivelul de intervenție”, ea va frâna cererea băncilor comerciale de a se refinanța.

De asemenea, politica de “open market “ determină modificarea “costului opțiunii ” aferent plasamentelor bancare. Băncile sunt puse în fața unei opțiuni de a cumpăra titluri de la Banca Centrală sau de la alți participanți pe piața monetară, sau de a acorda credite sectorului nebancar.

În cazul în care rata dobânzii de pe piața monetară este ridicată, iar ratele dobânzilor pe care le pot încasa de la clienții lor sunt relativ mici, băncile vor renunța la o parte din creditele acordate și se vor cumpăra , în compensație, titluri prin ”open market“. În situația inversă, băncile comerciale vor vinde titlurile deținute, sau o parte din ele la “open market“, și cu lichiditățile astfel obținute se vor acorda creditele solicitate de clienții lor nebancari.

În felul acesta se modifică raportul dintre cedarea de titluri către Banca Centrală și acordarea de credite agenților nebancari.

III . 5 .3 Politica rezervelor minime obligatorii

Politica rezervelor minime obligatorii, instutuită din grija de a asigura o lichiditate minimală, constă din obligația pe care Banca Centrală o impune băncilor comerciale de a deține o parte din activele lor sub formă de monedă legală.

Prin urmare, în măsura în care o anumită parte din resursele lor sunt indisponibilizate sub formă de rezervă în monedă legală, băncile comerciale nu se mai pot angaja în operațiuni de creditare generatoare de monedă.

În aceste condiții, creșterea coeficientului rezervelor obligatorii apare ca o măsură deflaționistă, care tinde să ducă la reducerea ritmului de creștere a masei monetare. În situația inversă, reducerea coeficientului apare ca o măsură deflaționistă, de natură să ducă la accelerarea creșterii masei monetare.

Prin politica rezervelor obligatorii are loc, de fapt, un transfer de resurse de la băncile de depozit la Banca de Emisiune. Această politică constituie o pârghie puternică de acțiune a Băncii Centrale, atât de puternică încât nu este folosită decât rar, la intervale de timp de câțiva ani.

Diminuarea coeficientului rezervelor obligatorii face ca rezervele lichide excedentare ale băncilor să crească, deoarece o parte din cantitatea de monedă legală deținută anterior ca rezerve obligatorii, este eliberată devenind disponibilă pentru acordarea de credite. Invers, creșterea coeficientului rezervelor obligatorii face ca rezervele lichide excedentare ale băncilor să scadă, deoarece o parte din aceste rezerve facultative devin rezerve obligatorii.

Totodată, modificarea acestui coeficient al rezervelor va duce și la o modificare în aceleși sens a valorii multiplicatorului, ceea ce face ce efectele deflaționiste sau inflaționiste exercitate asupra rezervelor lichide excedentare ale băncilor, să fie multiplicate prin diminuarea sau sporirea corespunzătoare a multiplicatorului.

Datorita faptului că exercită un efect cantitativ important asupra lichidității băncilor comerciale, politica rezervelor minime obligatorii, este, teoretic, extrem de eficace.

Chiar dacă politica rezervelor obligatorii este foarte eficace, Banca Centrală nu poate modifica de câte ori dorește coeficientul rezervelor minimale.

O mișcare a acestui coeficient, în orice sens, va avea un impact puternic și brutal aupra lichidității bancare și va face ca echilibrul monetar și echilibrul financiar al economiei să devină extrem de instabile, cunoscând faze de inflație monetară sau de deflație monetară.

Este de remarcat că nu numai simpla creștere sau descreștere a coeficientului rezervelor obligatorii duce la dezechilibre monetare și financiare, acestea putându-se produce chiar în cazul unei anticipări cu privire la mișcarea acestui coeficient.

Așadar, această politică este generatoare de instabilitate. De aceea, modificările coeficientului rezervelor obligatorii sunt întotdeauna de mică amploare, sunt anunțate din timp, pentru a nu crea băncilor surprize, și sunt însoțite de intervenții în sens contrar ale Băncii Centrale pe piața monetară, pentru a atenua impactul brutal al acestei măsuri.

La ora actuală, în țările dezvoltate, utilizarea acestui instrument presupune stabilirea unui întreg sistem de coeficienți de rezerve obligatorii, diferențiați în funcție de tipurile de depozite la care se aplică (depozite la vedere, la termen, în vederea economisirii), precum și a tipurilor de dețineri monetare care sunt considerate rezerve.

III . 5 .4 Politica creditelor de refinanțare

Este un instrument folosit mai ales de țările aflate în tranziția de la economia centralizată la economia de piață.

Creditele de refinanțare, în funcție de obiectivele politicii monetare și de situația economiei, sunt menite să permită furnizarea de lichidități societăților bancare solicitante, în cantitatea și în condițiile stabilite de Banca Centrală. Prin intermediul acestor credite, Banca de Emisiune își exercită funcția de creditor de ultimă instanță.

Creditele de refinanțare sunt credite pe termen scurt, cu o scadență de maximum 90 zile. Băncile care au beneficiat de aceste credite trebuie să constituie garanții, în condiții ce diferă de la un tip de credit la altul.

Principalele credite de refinanțare sunt următoarele:

a) creditul structural – este o formă de refinanțare ce prefigurează mecanismul rescontului. Banca comercială solicitantă este autorizată să preleveze succesiv sume dintr-un cont deschis la Banca Centrală, pănă la un anumit plafon prestabilit și la o anumită scadență. Aceste credite vor fi garantate cu efecte de comerț și cu alte titluri acceptate de Banca de Emisiune.

Plafonul în cadrul căruia se acordă creditul structural se stabilește de către Banca Centrală, în funcție de banca solicitantă și de tipul de garanții constituite. De asemenea, tot Banca Centrală stabilește rata dobânzii aferentă creditelor structurale, rate ce reprezintă taxa oficială a scontului.

Angajarea efectivă a creditului de refinanțare, precum și restituirea acestuia, se pot efectua în orice moment în cadrul perioadei de acordare, la alegerea băncii comerciale beneficiare.

b) creditul de licitație – este o formă de refinanțare care prefigurează mecanismul politicii de “open market”. El se acordă pe o durată de maximum 15 zile calendaristice și este garantat cu titluri de stat și alte hârtii de valoare acceptate de Banca Centrală.

Plafonul în cadrul căruia se acordă creditul de licitație se stabilește de către Banca de Emisiune pentru ansamblul sistemului bancar și pentru o durată fixă, hotărâtă cu ocazia fiecărei ședințe de licitație în parte.

Ratele dobânzii aferente acestui tip de credite se determină competițional, în cadrul fiecărei ședințe de licitații, fără a putea fi mai mică decât nivelul de pornire stabilit de Banca Centrală. Dobânda se calculează în funcție de suma obținută și de termenul de rambursări, și se achită de obicei la scadență.

Angajarea efectivă a creditului de licitație adjudecat se poate face începând din ziua lucrătoare imediat următoare celei în care a avut loc ședința de licitație, iar rambursarea se face la termenul stabilit cu ocazia acordării.

c) creditul special – constituie o formă excepțională de refinanțare a băncilor comerciale aflate în criză de lichiditate.

El se acordă pentru o perioadă de maximum 30 zile calendaristice și se garantează cu titluri de stat, precum și cu alte titluri acceptate de Banca Centrală. În situații excepționale, creditul respectiv poate fi garantat și cu alte active reale aflate in patrimoniul băncilor comerciale.

De asemenea, pe lângă garanțiile constituite, creditul este condiționat și de programul de redresare prezentat de banca comercială aflată în dificultate, și care trebuie să fie acceptat de Banca Centrală.

Angajarea creditului se face integral la data aplicării sale, iar rambursarea sa se poate face fie în avans, parțial sau integral, fie la scadență.

Rata dobânzii aferentă creditului se stabilește de către Banca Centrală, iar dobânda se calculează la soldul angajamentelor zilnice efective, și se achită, de regulă, la scadență.

d) creditul lombard (overdraft) – constituie o formă de refinanțare specială, menită să asigure “ de azi pe mâine” efectuarea plăților zilnice ale unei bănci aflate în criză de lichiditate. Creditul lombard este reprezentat de soldul debitor înregistrat la sfârșitul zilei de contul curent al unei bănci comerciale, deschis la Banca de Emisiune.

Plafonul stabilit de Banca Centrală, pentru acordarea creditului lombard, este de maximum 75 % din fondurile proprii ale băncii comerciale beneficiare. Pentru a putea beneficia de acest tip de credit, băncile comerciale trebuie să constituie garanții într-un volum acoperitor.

În principal, aceste garanții sunt constituite din titluri de stat, dar pot fi acceptate și alte titluri. În caz de neconstituire a garanțiilor necesare, plafonul se diminuează corespunzător.

În cazul în care, la sfârșitul unei zile, soldul debitor al contului curent depășește plafonul stabilit de Banca Centrală, aceasta din urmă este îndreptățită să aplice, în ordine, una sau mai multe din măsurile care urmează:

executarea imediată a garanțiilor depuse de societatea bancară pentru creditul lombard;

executarea oricăror alte garanții depuse de societatea bancară în cauză, pentru alte categorii de creanțe aflate în derulare;

trecerea la măsuri speciale de supraveghere și restabilire a lichidității societății bancare în cauză;

retragerea definitivă a autorizației și recuperarea creditului, în cadrul acțiunii de lichidare a societății bancare în culpă.

Rata dobânzii pentru creditul lombard este stabilită de Banca Centrală și poate fi modificată fără preaviz. Dobânda se calculează zilnic și se plătește, de regulă, în ultima zi lucrătoare a lunii.

III . 5. 5. Cursul de schimb

Deschiderea tot mai pronunțată a piețelor și internaționalizarea acestora au adus tot mai mult cursul de schimb al monedei naționale în centrul autorităților fiecărei țări. Stabilitatea cursului valutar a devenit una din cele mai importante ancore antiinflaționiste, și în același timp un indicator al performanței economiei.

Cursul valutar reprezintă un preț, unul dintre cele mai importante prețuri, așezat la interfața dintre economia națională și cea mondială, și influențând puternic variabilele macro și micro economice interne, iar politica regimului valutar arată gradul de orientare a economiei spre mecanismele pieței.

Un curs economic stabil importă condițiile din condițiile partenere, odată cu mărfurile și seviciile furnizate de acestea. Or, în ultimele decenii și mai cu seamă în anii ’90, politica antiinflaționistă a fost considerată prioritară în toate țările mari ale lumii, astfel încât s-a intrat într-o spirală dezinflaționistă.

Dar stabilitatea în termenii nominali a cursului valutar presupune că inflația, în țara de referință, nu este mai mare decât în țările partenere. În caz contrar, stabilitatea cursului atrage scăderea competitivității produselor din țara de referință, care antrenează deteriorarea contului curent al acesteia.

Ca urmare, autoritățile trebuie să accepte deteriorarea monedei – cu efecte inflaționiste suplimentare – fie să adopte măsuri severe de limitare a inflației interne.

În scopul asigurării stabilității cursurilor valutare, Banca de Emisiune se vede nevoită uneori să intervină direct pe piață.

Temeiul intervenției directe a Băncii Centrale îl constituie rezervele valutare ale acesteia, putându-se influența cererea sau oferta agregată, după cum o cer interesele țării.

În cazul unei lichidități mari a pieței, și deci a unei cereri mai mari de valute, Banca Centrală intervine înspre creșterea ofertei de valută. Astfel, cererea și oferta se vor echilibra fără a influența nivelul anterior al cursului, iar piața va fi sterilizată de lichiditatea excesivă. În situația inversă, a unei oferte excedentare de valută, Banca Centrală va potența cererea, mărind lichiditatea pieței.

În ultima perioadă, mai multe țări cu probleme economice majore au folosit cursul de schimb ca ancoră nominală.

Acest obiectiv se înfăptuiește prin legarea monedei naționale de moneda unei țări cu inflație scăzută și menținerea cursului de schimb fix, în speranța că inflația din țara care apelează la acest sistem va converge către nivelul inflației din țara cu moneda de care a fost legată moneda națională.

Urmărirea acestui obiectiv prezintă avantajul că este mai ușor de administrat și permite câștiguri de credibilitate, prin preanunțarea nivelului cursului de schimb și menținerea stabilă a acestuia pentru o perioadă mare de timp.

O variantă a acestui sistem, când diferența între ratele inflației din cele două țări este foarte mare, este aceea de a permite o depreciere nominală a monedei naționale în raport cu moneda obiectiv, în funcție de diferența dintre ratele de inflație, însă nu în mod necesar cu aceeași mărime.

Strategia care oferă cele mai mari șanse de succes în implementarea unui aemenea mecanism, în special pentru reducerea rapida a inflației de la niveluri foarte mari, mai ales în cazul unei hiperinflații, o reprezintă înființarea unui “Consiliu Monetar”. Într-un asfel de aranjament, autoritatea monetară emite monedă doar în schimbul monedei străine față de care se fixează cursul de schimb și se declară pregătită, în orice moment, să schimbe moneda națională contra monedei de care este legată. Două țări care au implementat cu succes un asemenea mecanism sunt Argentina și Bulgaria.

Pentru ca un asemenea sistem să fie credibil și să funcționeze eficient, este necesar ca rezervele valutare să fie mai mari decât masa monetară în circulație. Această condiție este destul de dificil de îndeplinit, deoarece momentul în care se apelează la acest aranjament instituțional este caracterizat și printr-un nivel redus al rezervelor valutare.

În ultimul timp însă, în ciuda unor succese notabile, în literatura de specialitate se consemnează critici importante la adresa acestui aranjament.

Aceasta reduce posibilitatea autorităților monetare de a conduce o politica monetară autonomă și, prin aceasta, capacitatea de a răspunde șocurilor cauzate de modificările în cererea agregată. De asemenea, face ca țara care adoptă acest mecanism să fie vulnerabila la evoluția inflației din țara emitentă a monedei de referință.

În special, în țările aflate în reconstrucție, sau care sunt angajate în tranziția spre economia de piață, scăderea inflației conduce la o creștere a cererii de bani pe care autoritatea monetară națională nu o poate satisface; prin urmare dobânzile urcă și creșterea economică e stopată.

Menținerea unui curs de schimb în orice condiții generează și o invitație la atacuri speculative împotriva monedei naționale, cu riscul pierderilor substanțiale de rezerve valutare.

=== cap4 ===

Capitolul IV. Fenomenul inflaționist și combaterea lui în România

„Stabilizarea nu se decretează. Ea se obține ca o consecință a unei politici economice constante, a unui întreg complex de măsuri și în același timp a unui moment dat de condițiuni”. Ion Răducanu.

„Fără stabilitate politică nu se poate realiza stabilitate monetară”. Charles Rist.

Cunoaștem la acest stadiu al cercetării ce este inflația, cum a apărut, cum se cuantifică, ce circuite parcurge, ce cauze și ce efecte produce.

În acest capitol îmi propun să descriu fenomenul inflaționist din România și politicile economico-financiare aplicate în condiții de inflație, toate acestea raportate la contextul inflaționist internațional.

IV.1. Contextul inflaționist internațional

Considerăm că nu este posibilă prezentarea fenomenului inflaționist din România fără încadrarea acestuia în tendința generală pe plan internațional.

Caracterizat uneori ca „o binefacere”, alteori ca „un rău necesar” al economiilor contemporane, fenomenul inflaționist este în strânsă legătură cu creșterea prețurilor, literatura de specialitate definindu-l ca „un proces de creștere cumulativă și întreținută a nivelului general al prețurilor”.

Evoluția prețurilor în Europa Apuseană până în secolul al XVIII-lea

Din tabel rezultă faptul că până în jurul anului 1000 schimburile comerciale din Europa au avut un volum redus, ceea ce a condus la o diminuare a circulației monetare și chiar la o substituire a banilor prin produse în zonele izolate geografic. Deși, pentru această perioadă, se constată o lipsă de izvoare istorice cu referire la aspectele economice și monetare, P. Bezbackh pune în evidență existența unei inflații puternice pe parcursul secolului al III-lea.

Intrarea masivă de metal prețios din noile teritorii geografice va duce, pentru intervalul anilor 1500-1700, la apariția unei inflații puternice însoțite de fluctuații mari ale prețurilor.

De asemenea, pentru perioada anilor 1500-1600 inflația a fost de 400%. Pentru acest interval, I. Răducanu consideră că imediat după descoperirea Americii, Europa s-a confruntat cu o „inflație de aur” apreciată la 50%. În secolul al XVIII-lea are loc o creștere a prețurilor finalizată cu o stabilitate a masei monetare din economie, aceasta fiind și rezultatul introducerii banilor de hârtie în Europa (1694 în Anglia și 1716-1720 în Franța). Spre exemplu, în Franța pentru perioada 1790-1796 s-a înregistrat o creștere a prețurilor de la 100% în 1790 la 31.000% în 1795 și 38.850% în 1796.

Secolele XIX și XX cunosc atât o intensificare a vieții economice, cât și evenimente care au influențat decisiv mersul economiei mondiale în ansamblu, cum ar fi:

Impunerea pe piața economică mondială a SUA, ca un adversar de temut al Marii Britanii și al Franței;

Organizarea, recunoașterea și intensificarea luptei sindicale;

Creșterea ritmului descoperirilor științifice cu aplicabilitate în viața economică, ceea ce a dus la creșterea productivității economice și la o oarecare scădere a prețurilor;

Desfășurarea a două conflagrații mondiale, producerea a numeroase șocuri economice, și aplicarea timp de aproape o jumătate de veac a unei economii socialist-comuniste, de aproape jumătate din populația globului.

Afirmațiile de mai sus sunt susținute și de F. Soisel, care, în lucrarea Le délit d’inflation, arată că în intervalul 1840-1910 prețurile s-au multiplicat cu 1,2 pentru ca în perioada 1914-1988 acestea să se multiplice cu 1360. Acest lucru trebuie corectat și cu descoperirile științifice aplicate în practica industrială.

De altfel, dinamica prețurilor pe aproape 150 de ani a celor doi lideri industriali SUA și Marea Britanie, pune în evidență din 1792 o creștere a prețurilor în intervalul 1812-1817, urmată de o scădere continuă a acestora până în jurul anilor 1835-1845, când apar din nou creșteri și descreșteri, dar fără să depășescă nivelul atins în 1792. O creștere mai accentuată s-a produs în SUA în 1864, în timp ce în Marea Britanie s-au succedat creșteri și descreșteri apropiate de nivelul anului 1792 pentru ca până în anul 1895 ambele țări să cunoască scăderi continue.

Anul 1895 constituie începutul unei noi etape de creșteri a prețurilor, cel mai înalt nivel fiind atins în jurul anilor 1919-1920. Creșterea precedentă este urmată de o revenire a prețurilor la o medie a abaterilor în prima parte a anilor `20, pentru ca aceasta să fie urmată de o noua scădere.

După 1870, Europa a avut o condiție economică nestabilă timp de aproximativ 50 de ani, când oamenii munceau din greu și se obișnuiseră cu aceasta stare de înflorire economică. Diversele produse aduse din America (cereale) și Africa (oleaginoase) ușurau mult viața populației țărilor industrializate, în timp multe alte țări nu beneficiau de aceleași avantaje.

La sfârșitul secolului al XIX-lea Germania ocupa unul dintre primele două locuri în comerțul exterior al țărilor europene, furnizându-le concomitent și capitalul financiar necesar dezvoltării industriale, capital ce se ridica la peste 500 milioane lire sterline.

La începutul secolului XX, înaintea declanșării primului război mondial „principiul acumulației bazat pe neegalitate” era considerat ca parte vitală a ordinii sociale. Astfel, în preajma primului război mondial existau dezechilibre, cum ar fi: existența unei suprapopulații în raport cu resursele disponibile, nestabilitatea claselor muncitorești și capitaliste și nestabilitatea cererii de alimente a Europei, dezechilibre care au fost zdruncinate din temelii de către războiul ce avea sa fie declanșat in 1914.

P. Métinier în „Le chaos monétaire et le drame economique. La stabilisation et la dévaluation des monnaies papier conduisant le monde a la ruine.”, prezintă imaginea devalorizarii monetare după primul război mondial, după cum urmează:

În Europa, cu excepția țărilor din centru, unde deprecierea a fost mai scăzută, raportul de depreciere a fost: în Italia 1:3.5; în Belgia 1:7; în Serbia 1:11, în Grecia 1:15; în Bulgaria 1:25; în România 1:35; în timp ce în Germania deprecierea a fost de 1:30000, iar în Franța de 1:3.6.

Singura țară care nu a înregistrat o depreciere a monedei naționale în primii ani de după război a fost Marea Britanie, dar ulterior și aceasta a cunoscut deprecieri considerabile;

În Asia majoritatea țărilor au cunoscut o depreciere monetară evaluată pentru anii 1919-1920 la 60-80%;

În America se delimitează doua tendințe: în SUA se constată o depreciere a dolarului, în timp ce în țările din America de Sud și Centrală deprecierea a înregistrat valori între 1:2 (Argentina și Mexic) și 1:415 (Brazilia).

Creșterea producției industriale după 1919, în condițiile unei economii mondiale secătuite de război a aut ca efect o creștere semnificativă a prețurilor, urmată în anii 1921-1927 de o stabilitate a acestora prin menținerea unui ritm constant al producției de bunuri.

În perioada 1928-1929 creșterea producției bunurilor manufacturate față de 1913 cu 49% a avut efect o nouă creștere a prețurilor. În 1929, odată cu crahul bursier de la New York, în SUA apar primele manifestări ale crizei ce avea să capete o arie de manifestare mondială. Ca lider al economiei mondiale, economia SUA va atrage după sine toată economiile țărilor lumii racordate în circuitul economic internațional. Această criză economică a debutat prin scăderea prețurilor la cereale tranzacționate la bursele din SUA, urmată de o scădere corespunzătoare la toate celelalte produse, cum ar fi petrol, lemn, vite. Aceasta a dus la supraproducție, la o scădere a veniturilor naționale, la o creștere a fiscalității (30,74% în România, în Germania 28,9%, în Anglia 23,5%, în Franța 22%) concomitent o scădere a consumului cu aproximativ 55%.

După cel de-al doilea război mondial apar presiuni asupra prețurilor cauzate de penuria de produse și de secetă manifestată în multe țări europene, inclusiv în România. Începând cu anii 1950 în economia țărilor industrializate s-a manifestat o stare continuă de creștere a prețurilor în medie cu 3% pe an, situație ce s-a menținut până la sfârșitul anilor 1960. În 1970 rata anuală a inflației depășește 5% pe ansamblul țărilor OCDE, rată care indică o stare de supraîncălzire generalizată a economiei mondiale.

Inflația în principalele țări din OCDE (1953-1992-1998)

– procente –

Notă: pentru anii 1953-1980 conform P. Bezbakh. * începând cu anul 1981 datele sunt preluate după sursele Băncii Mondiale. ** Pentru anii 1993-1998 datele sunt preluate din IMF.

Pentru multe din țările Europei Occidentale, Planul Marshall a însemnat un ajutor de 12.8 miliarde $ în perioada aprilie 1948-iunie 1952, realizat pe țări astfel:24,9% Marea Britanie, 21,2% Franța, 11,8% Italia, 10,8% RFG, 7,7% Țările de Jos, 5,5% Grecia, 5,3% Austria, 4,4% Belgia.

Putem spune, deci, după anii `50, țările dezvoltate au cunoscut efectele unor aspecte conjuncturale, după cum urmează:

În perioada 1968-1973 s-a manifestat o presiune asupra costurilor ca urmare a creșterii contribuției sectorului terțiar la crearea venitului național. P. Bezbakh susține că în „deceniul 1968-1978, prin majorarea tarifelor de servicii și a prețurilor la produsele industriale, se explică 75% și, respectiv 13% din rata inflației în SUA, 60% și 24% în Franța, 65% și 27% în RFG. Tot în această perioadă are loc o creștere considerabilă a salariilor cuprinsă între 7-24% precum și creșteri de prețuri la materii prime alimentare și industriale;

în perioada 1974-1981 cele doua șocuri petroliere care au avut loc, precum și sporirea salariilor vor determina rate ale inflației cu valori maxime de 21% în Japonia (1974), și 27% în Marea Britanie (1975). După primul șoc petrolier (1974-1975), rata inflației revine la o medie de 8.6%, scădere datorată în primul rând stabilizării prețului la energia electrică și a unei atenuări ritmului de creștere a salariului. În urma celui de-al doilea șoc petrolier, media inflației în țările OCDE a fost de 8% în 1979, 9.5% în 1980 și 8.5% în 1981. Dar, această medie ascunde diferențe mari ale ratei inflației, cum sunt: 4-6% în RFG, 3% în Japonia, 12% în Franța și aproape 20% în Marea Britanie și Italia.

După 1981 țările dezvoltate se confruntă cu dezinflația.

Astfel, se constată o scădere a ratei inflației în principalele țări OCDE: inflația scade de la o medie de 11.6% (1979-1983), la 9.6% (1981-1985), la 3.0% (1986-1989) și 2.6% (1992); în Japonia inflația scade de la o medie de 2.8 (1981-1985), la 0.9% (1986-1989) și 1.7% (1992); în SUA inflația scade de la o medie de 7.5% (1979-1983) la 5.5% (1981-1985), la 3.6% (1986-1989) și 3.2% (1992). Pentru anii 1993-1998 se constată o scădere continuă a ratei inflației, aceasta încadrându-se în intervalul – 0.1% (Japonia) și 5.2 % (Italia).

Pe de altă parte, țări ca Argentina, Brazilia și Bolivia au cunoscut în ultimii 30 de ani rate ale inflației neimaginabile, ca urmare a politicii de împrumuturi extreme necontrolate și prost investite, făcute la începutul anilor `70, în condiții financiare avantajoase. La sfârșitul anilor `70, rata dobânzii crește și odată cu aceasta și serviciul datoriei externe. În aceste condiții, aceste țări sunt nevoite să se împrumute pentru a face față serviciului datoriei externe. Rezultatul a fost scăparea controlului puterilor.

Hiperinflația în America Latina

(rata inflației în %)

Sursa: după Loisel, pag. 37. Pentru anii 1991-1998 prelucrare după IMF, International Financial Statistics-Yearbook, 1999, p. 126-127.

După 1980 fostele țări socialiste au cunoscut și ele efectele fenomenului inflaționist, chiar dacă, oficial acesta nu era recunoscut.

Inflația în Europa de Est

(rata inflației anuale în %)

Sursa: Banca Mondială, 1992. după Loisel, pag. 32. Pentru anii 1993-1998 prelucrare după IMF, Internațional Financial Statistics-Yearbook, 1999, p. 126-127

Din tabelul precedent se constată că până în 1989 Polonia, Ungaria și fosta Iugoslavie au avut rate ale inflației ridicate. Acest lucru sugerează un start al politicilor de liberalizare mult anticipat comparativ cu celelalte țări. Celelalte țări, printre care și România, după 1989 cunosc rate ale inflației superioare primelor trei, cu excepția Iugoslaviei în care declanșarea și derularea războiului intern a avut o influența foarte mare asupra creșterii prețurilor.

Se observă că liberalizările de prețuri din anii `90 și deficitele bugetare înregistrate au condus la rate ale inflației ridicate, iar țările în care reformele economice nu au reușit au înregistrat rate înalte ale inflației.

IV.1.2 Principalele politici antiinflaționiste adoptate de Franța

După cel de-al doilea război mondial a existat o orientare generală de aplicare în practică a politicilor Keynesiste. O dată cu apariția stagflației, la începutul anilor 1960, se va încerca o adaptare a politicilor la noile condiții specifice fiecărei țări.

În Franța, s-au aplicat o serie de planuri pentru atingerea obiectivelor de politică economică.

Planul Pinay, a fost aplicat în 1952 și a constat în următoarele acțiuni:contractarea de pe piața internă a unui împrumut de 4.3 miliarde franci fără drept de succesiune și indexat în raport cu aurul, înghețarea prețurilor, contingentarea importurilor, înlesniri fiscale, și menținerea parității francului (1 $=3.5 FF).

Planul Gaillard din 1957 urmează planul Pinay și aduce modificări considerabile, astfel: se contractează un împrumut extern, concomitent cu deprecierea francului de la 3.50 FF la 4.20 FF pentru 1 $, se procedează la liberalizarea parțială a prețurilor, și contingentarea importurilor pe fondul majorării taxelor și impozitelor, aplicarea de restricții în politicile creditare și diminuarea deficitului bugetar.

Planul Pinay, în 1958, reia orientarea politicii economico-financiare din 1952, printr-un împrumut public, liberalizarea parțială a contingentelor la import și majorarea taxelor și impozitelor la persoane juridice cu până la 50%. În această perioadă se emite „francul greu”, și se pune un accent deosebit pe realizarea de economii bugetare. De asemenea, s-a avut în vedere o devalorizare a francului la raportul 1 $ = 4.39 FF, concomitent cu stimularea investițiilor private, creșterea sectorului privat în economie și stimularea fenomenului economisirii populației.

Planul Giscard din 1963-1969 începe combaterea fenomenului inflaționist cu blocarea prețurilor și a salariilor în domeniul public, și continuă cu: majorarea impozitelor pe veniturile foarte mari, îngrădirea prețurilor, reducerea deficitului bugetar de la 7 la 4.7 miliarde FF, diminuarea cheltuielilor publice și a emisiunii monetare, majorarea ratei dobânzii, devalorizarea francului (1 $ = 5.50 FF) și controlul schimburilor valutare.

În anul 1974, Planul Fourcade aduce noutăți și datorită conjuncturii primului șoc petrolier prin: mărirea prețurilor la energie, impozitarea plusvalorilor generate de inflație, mărirea impozitelor, mărirea taxei de scont, controlul prețurilor și îngrădirea creditului.

Planul Barre, între anii 1976-1978 abordează politica economică a Franței la nivel de trimestru. În trimestrul al IV-lea din 1976 s-a procedat la înghețarea prețurilor, iar în primele luni ale lui 1977 s-au înghețat tarifele publice și s-a limitat creșterea prețurilor la maximum 6.5%. Aceste măsuri au fost urmate de reducerea investițiilor publice, creșterea impozitelor directe, creșterea, într-o măsură mai mică, a masei monetare, ridicarea taxei scontului, limitarea importurilor petroliere la 10 miliarde $ și majorarea accizelor. În 1978 s-a procedat la liberalizarea prețurilor industriale, la majorarea tarifelor publice, la reducerea subvenționării întreprinderilor și la degrevări fiscale cumpărătorilor de acțiuni.

Planul stângii din perioada 1981-1986 trece pe un plan secundar lupta cu fenomenul inflaționist în favoarea relansării economice și creării de locuri de munca, promovându-se o politică ce poate fi sintetizată în: revalorizarea salariilor, facilități la angajarea tinerilor sub 25 de ani, reducerea vârstei de pensionare, reducerea săptămânii de lucru, înghețarea prețurilor și salariilor din 1982, majorarea taxelor, reducerea de la 10% la 9% a creșterii masei monetare și promovarea unei politici industriale mai dinamică.

Planul liberalilor din anul electoral 1986 a avut un avantaj enorm în condițiile deficitelor anterioare ale balanței comerciale de peste 60 miliarde franci. Se punea accent pe devalorizarea în continuare a francului în vederea relansării activităților economice. Dezinflația la nivel mondial a ajutat aceasta politică. Guvernul condus de J. Chirac între 1986-1988 a condus o politică de privatizare și reduceri fiscale adresate întreprinderilor mici.

Politica francului forte dusă de Franța prin aderarea în 1979 la Sistemul Monetar European, prin care acesta varia într-o limită fixă, a condus la reușita luptei împotriva inflației.

Astfel, succesul stabilizării francului din 1980 până la începutul anilor `90 se bazează pe următoarea structură:

Prognoza ratelor anticipate ale inflației la un nivel redus;

Controlul monetar prin politica monetară, diverse tipuri de rate ale dobânzii și stabilirea unui nivel obligatoriu al rezervelor pentru băncile care acorda credite;

O politică a cursului valutar, ce are ca reper sistemul schimburilor flotante generalizate din 1976, se constituie într-un instrument de stabilizare macroeconomică. Din 1976, la fel ca toate țările europene, și Franța dispune de avantajele puse la dispoziție de francul forte din cadrul Sistemului Monetar European. (SME).

Din 1987, politica francului forte a presupus în plan monetar păstrarea cursului pivot din cadrul SME și reducerea ratei inflației sub 3%.

IV.2. Fenomenul inflaționist în România

Ca fenomen economic, monetar și social, inflația s-a situat în centrul și atenția cercetătorilor aparținând diferitelor perioade istorice și școli care se integrează în gândirea monetar-financiară românească. Geneza și evoluția inflației pe teritoriul țării noastre au rădăcini din cele mai vechi timpuri. Drumul parcurs de la vechile monede de pe teritoriul daco-roman din antichitate este unul al distorsiunilor, dezechilibrelor, falsificărilor și inegalităților dintre monedă și prețul mărfurilor și serviciilor.

Dezorganizarea monetară s-a accentuat în timpul multiplelor războaie, răscoale, cât și în urma introducerii de monedă străină de către negustorii care frecventau piețele și târgurile pentru a-și vinde mărfurile sau le schimba cu mărfuri românești. Totodată, în decurs de secole, s-au practicat falsuri de monedă, care au contribuit substanțial la agravarea circulației monetare. Încercările primilor domnitori români, Vladislav I în Muntenia și Petru Mușat în Moldova, în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, nu au putut înlătura haosul monetar.

Astfel, după întemeierea statului feudal Țara Românească, primele monede de argint au fost bătute de Vladislav I (1364-1380), și erau numite ducați și bani. Ultimul domn care a bătut propria sa moneda a fost Mihnea al III-lea la 1658.

În Moldova, Petru Mușat, (1378-1394) bate primele monede cu stema sa, după modelul groșilor rusești din Galiția, așa cum susține C. Moisil în lucrarea „Contribuțiuni la istoria monetăriei vechi românești”. Baterea monedelor a fost continuată numai cu însemnele domnului până în timpul lui Ștefan cel Mare, după care apar semne distinctive ale Imperiului Otoman (semiluna în cea mai mare parte). Ultimul domn moldovean care a emis monedă proprie a fost Dabija-Vodă (1661-1664) la Suceava.

Pierderea dreptului de a bate monedă se produce la mijlocul secolului al XVII-lea și durează până în 1867. Această perioadă este caracteriză de următoarele aspecte: domnii Țărilor Române plătesc Imperiului Otoman sume anuale de bani sub forma de tribut; pe Tronul Țării Române sunt aduși domni fanarioți; în urma războaielor ruso-turce, Rusia intervine tot mai mult în viața economică și politică a Țărilor Române, cărora în 1830 li se impun constituții elaborate la Petersburg, denumite regulamente organice; în 1859 cele două Țări Românești își aleg același domn, Alexandru Ioan Cuza, în timpul căruia apar primele bănci.

Din analiza făcuta de Frederic Loisel pentru țările din Europa de Vest în perioada 1840-1910 prețurile au crescut cu 20%

Etapa cuprinsă între 1868-1900 a avut ca obiectiv principal aplicarea noii legi monetare din 1867, cu intrare în vigoare de la 1 ianuarie 1868. Prin aceasta lege se stabilea raportul de schimb între leii vechi și cei noi, precum și între monedele străine și noul leu. În următorii 10 ani (până în 1887) se atrage foarte mult capital străin în România, ceea ce conduce la ideea că avut loc o echilibrare a balanței de plăți externe, cu consecințe directe asupra stabilizării circulației monetare a țării. În 1889 Regatul Român a optat pentru schimbarea sistemului monetar bimetalist (aur-argint) cu cel monometalist (aur), ceea ce a determinat o creștere a prețurilor de 15-20%

Începutul secolului XX până în 1929 se caracterizează printr-un continuu proces de acumulare de capital, pe fondul economic general existent în Europa acelor ani, când produsele ieftine veneau din America, și când investitorii germani se orientau către „grânarul occidentului”, cum era privita țara noastră în acele timpuri. România face față primei crize de supraproducție din anii 1900-1903, în condițiile unei minime devalorizări monetare. În urma conferinței de la Geneva din 1927, România a fost prima țară care a redus la un nivel simbolic taxele vamale. Iată câteva aspecte inflaționiste din această perioadă:

În 1912 sunt acordate facilități noi investitorilor străini, ceea ce a dus la influențarea balanței de plăți externe;

După primul război mondial leul valora doar 2.5-3 centime aur;

La sfârșitul anului 1918, masa monetară a sporit de cca. 4 ori, iar creditele neproductive în proporție de 93.7% din totalul acestora. Pe economie, circulația monetară a crescut în perioada de referință de 5.5 ori, iar împrumuturile statului la Banca de emisiune de 7.7 ori. Procesul a fost însoțit de o scădere considerabilă a producției. Prețurile cu amănuntul în anul 1922 erau de 19 ori mai mari față de 1914. Pe piețele străine, cotarea leului a reflectat o depreciere accentuată față de cursul mediu calculat la paritatea metalică de 100 lei = 100 FF. Aceasta a scăzut de la 98.2 în 1914 la 8.4 în 1922;

Declanșarea stabilizării de fapt a dus în 1927 la o revalorizare a leului cu 40% față de 1926.

Criza economică mondială din 1929-1933. Anul 1929 aduce un excedent al producției agricole (525000 vagoane a 10t), dar pe fondul scăderii prețurilor internaționale, aceasta se transformă într-un real dezavantaj. În anii 1929-1930 pe piața externă se constată o scădere a prețurilor la produsele industriale cuprinsă între 5-10%, în timp ce prețurile produselor agricole au o tendință crescătoare, ajungând până la 215% la făina de grâu calitatea I. În a doua parte a anului 1933 prețurile încep să crească, ceea ce va duce la o așezare a raporturilor dintre prețul extern și cel intern.

Perioada de avânt economic până la intrarea României în cel de-al doilea război mondial (1934-1941).

În 1935, prin aplicarea unui regim de prime de stimulare a exportului, excedentul balanței de plăți a fost de 6 miliarde lei.

Indicele mondial al prețurilor a crescut de la 35.8% în 1934 la 47.5% în 1937, creștere ce a influențat balanța comercială a țării prin creșterea excedentului de la 22 miliarde lei în 1926 la 31.5 miliarde lei în 1937. Balanța activă a țării începe sa fie influențată direct de scăderea de prețuri ce avea să vină din 1938. Față de luna august 1939, indicele prețurilor în decembrie 1941 a fost de 412%, o rată a inflației de aproape 300% și scăderea continuă a puterii de cumpărare a leului.

Evoluția IPC

– % –

Sursa: Ceaușescu I., Constantiniu F., Ionescu M., 200 de zile mai devreme, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pag. 37

România între 1948-1989. Este o perioadă marcată de o nouă reformă monetară de numai 5 ani față de cea din 1947, înfăptuită în 1952.

Putem să ne formăm o imagine asupra prețurilor pentru perioada 1950-1989, deoarece dispunem de date reprezentând nivelul salariului mediu pe economie la sfârșitul fiecărui deceniu, ceea ce ne permite să realizăm o corelație cu inflația medie mondială. Pentru anii 1980-1989 dispunem și de date cu privire la rata inflației publicată de către Banca Mondială.

Evoluția salariului mediu și a inflației după 30.12.1947 până la 22.12.1989

Sursa: Anuarul statistic al României, 1996, p. 122. **Banca Mondială. După Liosil F., p. 38

Considerăm că evoluția ratei inflației pentru România în perioada 1950-1980 a fost următoarea: o rată a inflației de până la 15% anual pentru anii 1950-1970 și de maxim 8-10% pentru anii 1970-1989. După 1980, România înregistrează una din cele mai mici rate ale inflației din cadrul țărilor foste socialiste, care nu a depășit 5% pe an.

România după 1989. Perioada de după 22 decembrie 1989 s-a caracterizat prin încercări succesive de atingere a obiectivelor specifice politicii economice a țării. După 1989 nu s-a beneficiat de faptul că România nu avea datorii externe și nu s-a aplicat terapie de șoc pentru rezolvarea problemei economice.

Aplicarea cu întârziere a măsurilor economice a dus la revenirea la o rată a inflației de 8% pe lună în 1997, pentru ca ulterior să se obțină o scădere sub 4% pe lună.

Modificarea prețurilor, medie lunară

– % –

Sursa: Buletin statistic de prețuri, Anul XII, nr. 12/2001

Tabelul de mai sus pune în evidență 5 perioade prin care a trecut economia țării noastre:

Perioada de acalmie a prețurilor pe durata lunilor ianuarie-octombrie 1990, când prin utilizarea diferitelor rezerve ale țării s-au „suprasatisfăcut” cererile populației, concomitent cu ținerea sub control a prețurilor. Această perioadă poate fi definită ca „perioada neagră” pentru prețuri, iar în condițiile în care veniturile populației creșteau, dar fără liberalizarea prețurilor din partea statului.

Perioada cuprinsă între noiembrie 1990-1993 debutează cu o liberalizare a prețurilor, ceea ce face ca numai în două luni să crească în medie cu 37.7%. Anii 1990 și 1992 se caracterizează cu o creștere medie lunară, dar care nu a depășit 10.3%. În 1993, după anul electoral 1992, prețurile sunt din nou în creștere depășind 12.1% în medie pe lună.

Perioada de dezinflație pe parcursul anilor 1994-1996, când rata medie a inflației nu depășește 4.1%.

Anul 1997 cu o inflație galopantă, când se revine la o medie lunară de 8%;

Perioada de dezinflație (1998-2001), când se reușește menținerea inflației între 2.9-2.2% pe lună.

IV.2.1. Politici de combatere a inflației la nivel macroeconomic în România după decembrie 1989

După mai bine de 40 de ani de economie centralizată, la 22 decembrie 1989, România intră într-o perioadă de tranziție economică ce are ca scop trecerea la economia de piață liberă și integrarea europeană. Principalele caracteristici ale celor 10 ani de tranziție sunt: revendicările salariale, descentralizarea economiei naționale, privatizarea sectoarelor economice, liberalizarea treptată a prețurilor din economie, cotarea liberă a valutelor și nivelul redus al producției interne care au avut ca rezultat dezechilibre în ce privește formarea prețurilor, ocuparea forței de muncă, balanța de plăți și creșterea economică. Deci, nici o componentă a „careului magic” nu a fost atinsă, fără să mai vorbim de protecția socială, protejarea și îmbunătățirea calității vieții, componente de maximă importanță ale „hexagonului” politicii economice actuale.

Din 30 octombrie 1990 începe procesul înregistrărilor statistice în România postdecembristă, iar la 1 noiembrie 1990 a demarat procesul de liberalizare a prețurilor de consum, liberalizare care reprezintă startul oficial pentru fenomenul inflaționist. Pentru români acest fenomen nu a putut fi combătut într-o perioadă de peste 9 ani, ba mai mult, acesta a câștigat teren de la un an la altul.

În 1990 România s-a confruntat cu o penurie de produse, ceea ce a dus la o creștere a prețurilor, ajungându-se, astfel la o inflație de penurie de produse.

Aceasta inflație de penurie de produse a fost înlocuită după prima liberalizare cu hiperinflația până în 1993, când după lupta electorală din 1992 se văd roadele primelor măsuri antiinflaționiste. O creștere sensibilă a prețurilor s-a datorat și introducerii TVA de la 1 iulie 1993, moment în care toate prețurile au crescut cu aproximativ 8%. Că lucrurile erau forțate o demonstrează și faptul că, pentru același dolar existau două cursuri de schimb, unul oficial de 60 lei/USD și unul pe piața interbancară de 3 ori mai mare (180-225 lei/USD) pentru ca în iulie 1992 să ajungă oficial la 360 lei/USD.

În 1994 și 1995 indicele lunar al prețurilor de consum a fost de 4.1% și respectiv de 2.1%, ceea ce face ca acești 2 ani să evidențieze o etapă moderată în cadrul perioadei de tranziție. Anul electoral 1996 aduce o înrăutățire a situației de ansamblu a economiei, reflectată și de creșterea indicelui prețului de consum lunar la 19.25%. Anul 1996, an de cotitură „radicală” în plan administrativ, politic și economic, va rămâne an de referință al actualei etape, deoarece s-a „reușit” ca la 1.10.1997 să se înregistreze o scădere a producției industriale cu 11.6% față de aceeași perioadă a anului 1996.

Sursa: Raport anual BNR, 2000, pag. 8-9

Din graficele de mai sus rezultă tendința hiperinflaționistă până în 1993, revenirea la o rată inflaționistă moderată în perioada 1993-1995 și asaltarea curbei inflaționiste începând cu a doua parte a anului 1996 până în decembrie 1997. Pe fondul unei scăderi continue a producției industriale și agricole, anii 1998-2000 sunt cei în care prin măsuri monetariste se controlează rata inflației cu prețul devalorizării rapide a leului comparativ cu dolarul în condițiile convertibilității totale a acestuia.

Atenția principală în politica antiinflaționistă a administrației a fost îndreptată către eliminarea banilor nefolositori economiei urmată de o mărire a vitezei de circulație și o stagnare a creșterii generale a prețurilor. La aceste măsuri s-au adăugat cele de intensificare a privatizării și atragerii de resurse financiare corespunzătoare, o politică valutară agresivă orientată spre mărirea rezervelor valutare și susținerea monedei naționale, acoperirea „găurilor” din băncile de stat și a celor private. Toate acestea au dus la o divizare a obiectivelor politicii guvernamentale în condiții evident inflaționiste în două grupe: obiective generale și obiective intermediare.

În categoria obiectivelor generale au fost incluse: stabilizarea prețurilor, diminuarea șomajului, creșterea economică reală, echilibrarea balanței de plăți și întărirea poziției BNR în economie. În atingerea obiectivelor generale s-au stabilit obiective intermediare ce au urmărit limitarea cantității de bani din economie, stimularea utilizării creditului în economie printr-o politică a creditului și una a dobânzii corespunzătoare obiectivelor generale și o repreciere a monedei naționale comparativ cu alte valute.

În perioada 1993-1994 s-a reușit o stabilizare a prețurilor la un indice de 161.7% pentru care s-a „plătit” cu un șomaj de 10.4-10.9%. Începând cu 1993 s-a pus un mare accent pe remonetizarea economiei naționale, în condițiile unei ușoare revigorări economice și a unei reconsiderări a salariului real.

Tabloul remonetizării României

Sursa: Raport anual BNR, 2000.

Aceasta redresare economică de scurtă durată este însoțită de o politică restrictivă în ce privește creditul practicat în România și o îndatorare externă limitată, prin promovarea unei politici a ratei dobânzii foarte ridicate, ceea ce a determinat băncile comerciale să fie prudente în acordarea de credite și pe întreprinzători să nu apeleze la ele, decât în situații extreme cu costuri financiare foarte mari.

În 1995 s-a produs o reorientare a politicii de creditare printr-o reducere a ratei dobânzii de refinanțare de până la 50%. Acest lucru a dus la o îndatorare pe termen scurt a întreprinzătorilor, concomitent cu o creștere a locurilor de muncă nou create, ceea ce a determinat diminuarea ratei șomajului la aproximativ 9%, în timp ce rata medie lunară a inflației a fost de 2.1%. Din 1995 se constată o scădere a ritmului de creștere în prețuri curente a PIB-ului și a masei monetare aflate în circulație, cu precizarea că aceasta din urmă a înregistrat un ritm superior PIB-ului.

Pe parcursul anului electoral 1996 s-a realizat o scădere a ratei șomajului la aproximativ 7% pe fondul unei creșteri inflaționiste de 3.8% pe lună, iar spre sfârșitul anului are loc și liberalizarea cursului de schimb valutar, cu efecte negative asupra economiei țării. Anul 1996 este și anul când România lansează pe piața financiară internațională primele obligațiuni.

La începutul anului 1997 BNR pune în circulație o cantitate suplimentară de bani și mărește rata dobânzii de refinanțare la aproape 600%, obținându-se o creșterii a încrederii în moneda națională. În același timp, noua administrație a țării devine credibilă în occident ceea ce a dus la negocieri mai rapide și racordarea României la sursele de creditare internaționale. Aceasta intervenție a avut drept consecință directă în plan monetar creșterea rezervelor valutare ale țării în 1997 la aproximativ 7 miliarde USD, în timp ce rata lunară a inflației atingea 9%, iar rata șomajului 8%. La toate acestea se adaugă „căderea” pieței de capital, după creșterea spectaculoasă înregistrată până în iulie 1997, cu aproximativ 2/3 pentru cea extrabursieră și de 1/3 celei bursiere.

La nivel macroeconomic, perioada de după 1989 se poate caracteriză astfel:

Existența de dezechilibre grave și puternice cu arii de manifestare națională;

Imposibilitatea ocupării forței de muncă și menținerea unui șomaj structural cuprins între 7-11%;

Descentralizarea economiei de comandă;

Scăderea continuă a producției, fără posibilitatea atingerii nivelului din 1989;

Pierderea piețelor externe tradiționale în primii ani și recuperarea lor parțială cu eforturi uriașe;

Invadarea pieței românești cu produse ieftine și necorespunzătoare calitativ;

Dezorganizarea și criza managerială la nivel macroeconomic;

Scăderea veniturilor reale;

Decapitalizarea la nivel microeconomic și în condiții de hiperinflație;

Pretenții salariale susținute prin structuri sindicale tot mai bine organizate;

Creșterea criminalității economice;

Deficite bugetare înregistrate an de an, în condițiile creșterii datoriei externe a țării.

În continuare, voi prezenta principalele componente ale politicii economico-financiare aplicate în România pe parcursul celor 12 ani de tranziție.

Politica monetară

Politica monetară influențează componentele „careului magic”:

O politică monetară restrictivă va avea ca efect direct lipsa banilor în economie;

Nivelul scăzut al veniturilor și dezinflația vor avea ca efect scăderea interesului pentru export și deci dezechilibrarea balanței de plăți externe, precum și înregistrarea unui deficit bugetar ce va forța statul să apeleze la obținerea de venituri extrabugetare, inclusiv la emisiunea de bani de hârtie în limitele restricțiilor stabilite;

Lipsa banilor din economie influențează nivelul veniturilor, atât la populației, cât și la bugetul statului. Apare în economie o scădere a cererii, ceea ce va avea influență asupra scăderii prețurilor.

Emisiunea de bani de hârtie, deficitul bugetar și cel al balanței de plăți externe vor duce la creșterea prețurilor;

Creșterea prețurilor va conduce în mod sigur la pretenții salariale și va influența creșterea economică în ansamblu;

În cazul politicii monetare fără restricții, apar următoarele modificări:

O politică monetară fără restricții va avea ca efect direct un surplus de bani în economie;

Surplusul de bani din economie influențează nivelul veniturilor în sensul creșterii lor, în timp ce prețurile cresc.

Nivelul prețurilor în creștere și inflația vor avea ca efect creșterea interesului pentru export și deci încasarea devizelor necesare la echilibrarea balanței de plăți externe, precum și înregistrarea unui deficit bugetar ce va forța statul să apeleze la obținerea de venituri extrabugetare, inclusiv la emisiunea de bani de hârtie fără restricții minimale;

Emisiunea de bani de hârtie, deficitul bugetar și excedentul balanței de plăți externe vor duce la creșterea prețurilor, ceea ce va determina apariția restricțiilor în viitoarea politica monetară;

Creșterea prețurilor va avea ca efect pretenții salariale și influențarea creșterii economice de ansamblu.

În România, măsurile de politică monetară au avut ca principal scop limitarea creșterii prețurilor, deci stoparea inflației. Perioadele cu măsuri de politică monetară restrictivă au fost: de la sfârșitul anului 1991 până în decembrie 1993, și ianuarie-iunie 1997 după depășirea cursului de schimb valutar de 9000 lei/$.

La sfârșitul anului 1998 cursul USD depășește pragul psihologic de 10000 lei, pentru ca în luna martie acesta să atingă pentru puțin timp pragul de 25000 lei, iar în decembrie 1999 să se situeze la o medie de 18100 lei.

Masa monetară în România era în 1991 de 1033 miliarde lei, pentru ca în 1992 să cunoască o creștere de 1856 miliarde lei, adică cu 79.6% mai mare, ceea ce reprezintă cea mai mică creștere a acesteia după 1989.

În 1993 și 1994 masa monetară a crescut într-un ritm de peste 130%, în condițiile în care cursul de schimb leu/dolar s-a majorat de la 180 lei/$ la 1767 lei/$.

După o ascensiune fără precedent a cursului de schimb valutar de la 2578 lei/$ în 1995, la 4035 lei/$ în 1996 și peste 8000 lei/$ la începutul anului 1997, BNR a intervenit.

Astfel, rata dobânzii de refinanțare a împrumuturilor la BNR s-a menținut la peste 600%, măsură ce a avut drept efect orientarea băncilor comerciale spre procurarea banilor necesari de la populație prin acordarea de dobânzi avantajoase.

Eficiența măsurilor luate de BNR se resimte și la sfârșitul anului 1997, când USD depășește pentru a doua oară pragul psihologic de 8000 lei, moment în care, din rezervele sale mărește oferta de dolari la un curs inferior. Cu toate eforturile BNR de susținere a leului în anii 1998-1999 acesta a pierdut peste 55% din valoarea sa comparativ cu USD, atingând în 1999 un curs valutar de peste 18000 lei.

Politica fiscală

Se referă în principal la modalitățile ce stau la baza colectării veniturilor statului de la contribuabili.

Politica fiscală pentru 1990-1992 a fost mai relaxată, ținând cont de situația economică a țării după decembrie 1989 când România nu avea datorii externe și producția industrială cunoștea un nivel ridicat, nivel neatins încă până în prezent. Acești ani se încheie cu excedent bugetar sau deficit foarte mic.

Pentru această perioadă se remarcă următoarele:

Creșterea indicelui prețurilor de consum (IPC) comparativ cu cea a veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat. Astfel, pentru 1991 la o creștere de 323% a IPC a corespuns cu o creștere de 9% a veniturilor și cheltuielilor, în timp ce pentru 1991 la o creștere de 299% a corespuns o creștere de 179% pentru venituri și 205% pentru cheltuieli;

Politica de formare a veniturilor a constat din impozite indirecte în cea mai mare parte;

Politica de redistribuire a veniturilor rezultă din natura cheltuielilor finanțate. Aproape 10% din cheltuieli sunt efectuate pe destinația cheltuieli de capital.

Pentru perioada 1993-1996 IPC cunoaște o scădere de la 396% în 1993 la 128% în 1995 și 156% în 1996. Masa monetară se dublează de la un an la altul, concomitent cu o triplare a veniturilor și cheltuielilor statului pentru 1993-1994 și atingerea unui deficit de peste 20% din totalul veniturilor. Se remarcă următoarele aspecte:

Pentru anii 1995-1996 creșterea veniturilor și cheltuielilor statului nu reprezintă nici o jumătate din creșterea IPC.

În formarea veniturilor se constată o scădere a impozitelor indirecte și în special TVA până la 27% în 1996, în timp ce impozitele directe cresc până la 52% (1996), iar veniturile din alte surse cresc de la 10-11% în 1993 la 27% în 1996.

În ansamblul cheltuielilor statului, cele de capital cunosc cel mai ridicat nivel în 1994 de 15%, pentru ca în 1994 sa scadă la 11%.

În anul 1997, IPC a depășit 251%, ceea ce înseamnă o rată medie lunara de 8%:

Veniturile bugetare provin din alte surse în proporții de 30%;

Sarcina contribuabilului a scăzut în acest an, iar aportul impozitelor directe și al celor indirecte în total venituri se mențin la 40%, respectiv 20%;

Cheltuielile de capital au fost reduse la 7%.

În anul 1998 se păstrează facilitățile fiscale precedente și se intervine

cu noi facilități acordate pentru intervențiile directe în România, pentru ca în 1999 aceste facilități să fie suspendate temporar ca urmare a politicii de austeritate.

IV.2.1.1. Raportul salarii – prețuri – șomaj

Anul 1998

Specifică pentru evoluția prețurilor de consum este creșterea lunară și sistematică a acesteia. Câștigul salarial mediu nominal net a ajuns în decembrie 1998 la 1360000 lei, comparativ cu 940500 lei în aceeași lună din anul 1997, ceea ce presupune o creștere cu 44.6%. Creșterea câștigului salarial mediu nominal net în 1998 a fost însoțită de scăderea activității de producție și de creșterea prețurilor de consum, dar a crescut mai repede decât prețurile de consum care au crescut față de 1997 cu 40.6%. Devansarea dinamicii prețurilor de consum de către câștigul salarial este echivalentă cu o creștere a puterii de cumpărare a salariului net cu 2.8% față de 1997.

Dacă în decembrie 1998 față de aceeași lună din 1997, rata inflației a fost de 40.6%, iar câștigul net a crescut cu 44.6%, în același interval al anului 1997 rata inflației s-a situat la 51.4%, în timp ce sporul câștigului salarial mediu a fost de 16.8%. Raportul dintre indicele câștigului nominal net și indicele prețurilor de consum a fost de 105.3% față de decembrie 1997, ceea ce indică o creștere mai mare a câștigului nominal.

La prima vedere, nivelul de doar 40.6% a ratei inflației ar putea conduce la concluzia că situația social-economică din România se află într-un moment mai bun decât în anul 1997, dar o serie de producători și comercianți au fost nevoiți să-și diminueze la maximum marja de profitabilitate în ideea de a-și putea desface produsele și de a nu le ține în stoc.

Efectivul șomerilor înregistrați la sfârșitul lunii decembrie 1998 se ridica la 1025100 persoane, comparativ cu 881400 persoane în 1997. Are loc o creștere a ratei șomajului de la 8.9% în decembrie 1997 la 10.5% în decembrie 1998, ca expresie a unor evoluții diferite înregistrate pe parcursul anului. Odată cu creșterea numărului șomerilor înregistrați scade ponderea șomerilor care beneficiază de ajutor de șomaj de la 49.7% la 39.3% și crește numărul șomerilor care beneficiază de alocații de sprijin de la 24% la 38.1%. România se confruntă și cu fenomenul negativ așa numit munca la negru.

Analizând datele privind populația ocupata (8813000 persoane), numărul șomerilor (1025100), al pensionarilor și al populației neocupate, se constată că la un salariat revin mai mult de două persoane care nu desfășoară activitate, ceea ce impune elaborarea și punere în practică a unor programe de reconversie profesională.

Anul 1999

Indicatorii macroeconomici pe anul 1999 au reflectat pentru a treia oara consecutiv recesiunea: PIB a scăzut, inflația a depășit cu mult estimările, iar șomajul, a cuprins cca. 11.5% din populația activă.

Deflatorul PIB a fost cu 9% mai mic decât în 1998, inflația măsurată prin indicele prețurilor de consum (145.8%), și decât cea înregistrată prin indicele prețurilor producției industriale (142.2%), reflectând creșterea prețurilor.

Creșterea prețurilor în 1999 ca și în 1998 și apoi în 2000 poate fi atribuită în mare măsură unor factori corectori:

Ajustarea prețurilor administrative în special pentru energie;

Modificarea accizelor la produsele petroliere și gaze naturale.

O influența însemnată a avut-o și deprecierea accentuată a monedei naționale. La finele anului 1999, nivelul prețurilor de consum a fost cu 54.8% superior celui înregistrat în decembrie 1998, iar rata medie lunară a inflației de 3.7% a depășit cu 0.8% valoarea anului anterior.

În domeniul forței de muncă au continuat să se producă transformări structurale, pensionări numeroase, accelerarea șomajului și sold negativ al mișcării migratorii externe, astfel încât a scăzut numărul persoanelor antrenate în crearea PIB. Numărul salariaților a scăzut cu 409000 persoane față de 1998, înregistrându-se în luna decembrie o rată a șomajului de 11.5% cu 1.2% mai mare decât în decembrie 1998. Șomajul a avut o evoluție oscilantă, cu intensificări în primele luni ale anului și reduceri în vară datorate creșterii forței de muncă sezoniere.

Dezechilibrele macroeconomice, precum și întârzierile în planul reformelor structurale acumulate în perioadele anterioare au conferit programului economic al anului 1999 o complexitate deosebită. În contextul în care țara se afla în pericolul declanșării unei crize bancare, sarcina fundamentală a politicii monetare de a continua în ritm alert procesul dezinflației a fost pusă în dificultate astfel încât ținta de inflație stabilită la sfârșitul anului 1998 pentru 1999 de 25% a fost modificată la începutul anului 1999 la 35%, iar pe parcursul anului acesta a crescut astfel încât a depășit cu aproape 30% obiectivul inițial stabilit. Printr-un efort susținut, Banca Centrală a prevenit creșterea de proporții a prețurilor, dar costul în termenii inflației a fost ridicat. În comparație cu țările admise la negocierile pentru integrarea în UE, România este singura care are rate anuale ale inflație de peste 15%.

Rata inflației determinata pe baza creșterii prețurilor de consum a populației a fost de 54.8% față de decembrie 1998. Creșterea medie a prețurilor de consum în anul 1999 a fost de 45.8% consecință a creșterii puterii de cumpărare cu 27.9% la alimente, de 52.35% la produsele nealimentare și de 84% la servicii.

Raportul dintre indicele câștigului salarial mediu net și indicele prețurilor de consum a fost de 110.4% față de luna precedentă și de 94.5% față de decembrie 1998.

Anul 2000

Câștigul salarial mediu anual nominal net pe economie a crescut în decembrie față de luna precedentă a aceluiași an cu 16.6% și a devansat semnificativ rata inflației aferentă lunii decembrie (2.5%) și a fost mai mare cu 39.8% decât cel din anul precedent, aceasta în condițiile în care prețurile de consum au crescut față de anul anterior cu 45,7%. Rata inflației a fost de 40.7% față de decembrie 1999.

Raportul dintre indicele câștigului salarial mediu net și indicele puterii de cumpărare a fost în luna decembrie 2000 de 113.8% față de luna precedentă și de 104% față de anul 1999. Rata șomajului reprezintă 10.5% din populația activă, înregistrându-se mai puțin cu 120000 persoane decât în 1999.

Anul 2001 – luna septembrie

Pe baza datelor publicate în INS, în luna septembrie 2001 indicele inflației a crescut cu 1.9% față de luna august. La realizarea acestui indicator au contribuit în mod diferențiat cele trei elemente structurale pe baza cărora se calculează indicele prețurilor de consum, respectiv: la mărfuri alimentare creșterea a fost de 1.4%, la mărfuri nealimentare de 2.3%, la servicii de 2.5%.

Aceste cifre sunt calculate în raport cu luna august 2001.

Pornind de la unele creșteri de prețuri care au avut loc în septembrie, în special la unele servicii, acest nivel înregistrat este oarecum liniștitor, în sensul că, în comparație cu luna decembrie 2000, creșterea inflației a fost de 21.2% , o pondere mai mare revenind creșterii prețurilor de consum la servicii, respectiv 125.3%.

Așadar, până la sfârșitul anului, adică în ultimul trimestru al anului în curs, există o rezervă de 8.8%, care ar putea să asigure aducerea inflației la un nivel de până la 30%.

Pentru perioade comparabile de 9 luni, în anul curent indicele inflației pe total a scăzut de la 3% în 2000 la 2.2% în 2001.

Pe cele trei componente structurale pe baza cărora se calculează IPC se constată că la produsele alimentare acesta a scăzut de la 3.3% în 2000 la 2.1% la mărfuri nealimentare, de la 2.7% în 2000 la 2.1%, iar la servicii de la 2.9% în 2000 la 2.5% în 2001.

Este o evoluție care poate să aibă influențe și asupra celorlalte elemente de analiză economică, în sensul că pentru prima dată în ultimii aproape 12 ani se realizează o diminuare a ratei inflației, concomitent cu o aducere a ratei șomajului la valori de 8.3-8.4%, ceea ce înseamnă mult, pornind de la faptul ca investițiile de capital intern și străin nu au dat încă năvală în țara noastră.

Pozitiv pentru primele 9 luni din 2001 este și faptul ca PIB a continuat să crească, până la 5.3% în termeni reali.

PIB a fost anul trecut de 1.154.126,4 miliarde lei prețuri curente, iar creșterea față de anul precedent a fost determinată, potrivit INS, de mărirea volumului de activitate și, în consecință a valoarii adăugate brute în agricultură (+21.2%), industrie (+7.9%) și construcții (+5.2%) .

Este desigur, dificil ca după o scădere de aproape 12% în 2001 față de 2000 în ceea ce privește rata anuală a inflației, în anul 2002 să se înregistreze o aceeași puternică reducere a acesteia, dar prin eforturi și măsuri complexe se poate asigura măcar menținerea tendinței de scădere a ratei inflației.

Rata inflației, determinată pe baza creșterii prețurilor de consum a populației a fost în septembrie 2001 de:

1.9% față de luna precedentă;

21.2% față de luna decembrie 2000;

31.2% față de septembrie 2000.

Sursa: Economistul, joi, 1.XI.2001

Numărul persoanelor cuprinse în cursuri de calificare, recalificare și perfecționare la 30 septembrie 2001

Sursa: Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă

Luna decembrie 2001

Rata inflației determinată pe baza creșterii prețurilor de consum al populației a fost în decembrie 2001 de 2.2% față de luna precedentă și de 30.3% față de decembrie 2000.

Rata medie lunară a inflației în anul 2001 a fost de 2.2% față de 2.9% în anul 2000. Rata anuală a inflației în anul 2001 a fost de 34.5% consecință a creșterii prețurilor de consum cu 35.7% la mărfuri alimentare, cu 33.1% la mărfuri nealimentare și cu 35.4% la servicii.

Sursa: Buletin statistic lunar, Anul XII, nr. 12, 2001

Cea mai mare creștere de prețuri față de luna noiembrie 2001 s-a înregistrat la grupa de servicii (+2.9%) și a fost determinată în principal de majorarea prețurilor și tarifelor la transportul CFR (+55.8%), poștă și telecomunicații (+3.4%), igienă și cosmetică (+2.3%); aceste produse dețin 4.8% din totalul cheltuielilor bănești de consum ale populației.

La grupa de mărfuri nealimentare, față de luna noiembrie 2001 prețurile au înregistrat o creștere de 2.6%, iar în cadrul acesteia creșteri semnificative au fost la ouă (+13.7%), cartofi (+13.1%), ulei comestibil (+12.0%), carne de bovine (+3.0%), lapte și produse lactate (+2.9%). Aceste produse dețin 10.6% din totalul cheltuielilor bănești de consum ale populației.

Scăderi față de luna noiembrie au fost la zahăr (-0.6%) și la fructe și conserve de fructe (-0.3%), aceste produse reprezentând 3.8% din totalul IPC.

Comparativ cu luna precedentă, la grupa de mărfuri nealimentare s-a înregistrat o creștere de 1.4%, iar în cadrul acesteia s-au majorat prețurile peste media grupei la energie electrică (+3.6%), tutun, țigări (+3.2%), mobilă (+1.9%), autoturisme și piese de schimb (+1.8%), articole chimice (+1.7), medicamente (+1.6%), acestea contribuind cu 13.0% în totalul IPC.

Câștigul salarial mediu brut pe economie în decembrie 2001 a fost de 5299736 lei, iar cel net de 3659686 lei. Comparativ cu luna noiembrie 2001 câștigul salarial mediu nominal brut a crescut cu 12.3%, iar câștigul salarial mediu nominal net a crescut cu 10.4%.

Raportul dintre indicele câștigului salarial mediu nominal net și IPC în decembrie 2001 a fost de 108.0% față de luna precedentă, de 96.5% față de decembrie 2000, și de 65.0% comparativ cu octombrie 1990.

În anul 2001 câștigul salarial mediu nominal brut pe economie a fost de 4282622 (+48.9% față de 2000), iar cel net 3053598 lei (+40.5% față de 2000). Raportul dintre indicele câștigului salarial mediu net, stabilit pe baza datelor operative și indicele prețului de cumpărare în anul 2001 a fost de 104.5% față de anul 2000 și de 60.8% față de octombrie 1990.

Potrivit datelor furnizate de Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă, numărul șomerilor înregistrați la sfârșitul lunii decembrie 2001 era de 826.9 mii persoane, în creștere cu 53.0 mii persoane față de luna precedentă. Comparativ cu aceeași lună din anul 2000, numărul șomerilor înregistrați la agențiile pentru ocuparea forței de muncă este mai mic cu 180.2 mii persoane. La aceeași dată, femeile reprezentau 46.1% din numărul total de șomeri.

Sursa: Buletin statistic lunar, Anul XII, nr. 12, 2001.

Indemnizațiile medii în decembrie 2001 a fost de 1174293 lei pentru ajutorul de șomaj, de 389333 lei pentru alocația de sprijin și de 659425 lei pentru ajutorul de integrare profesională. Numărul șomerilor neindemnizați la sfârșitul lunii decembrie 2001 era de 219.2 mii persoane, cu 0.7 mii persoane mai mare față de luna precedentă. Din totalul șomerilor neindemnizați, majoritatea (77.2%) erau muncitori.

Ponderea șomerilor cu vârsta cuprinsă între 18-62 ani a fost în luna decembrie 2001 de 5.9%. Rata șomajului înregistrată în decembrie 2001 a fost de 8.6% calculată în raport cu populația activă totală (8.0% în luna noiembrie 2001 și 10.5% în decembrie 2000). Pentru femei, rata șomajului în decembrie 2001 a fost de 8.2% (8.0% în luna noiembrie 2001 și 10.1% în decembrie 2000).

Șomajul se menține pronunțat în județele: Hunedoara (14.5%), Ialomița (13.6%), Neamț (13.6%), Vâlcea (13.1%), Vaslui (12.8%), Buzău (12.3%). Cele mai scăzute rate ale șomajului s-au înregistrat în județele Bihor (3.0%), Satu Mare (3.1%), Vrancea (5.5%), București (4.5%).

Pentru prima lună din 2002, producția industrială realizată a fost mai mare în volum absolut cu 4.6% față de luna precedentă. Pe sectoare, producția a crescut cu 5.1% în industria prelucrătoare, cu 3.7% în industria extractivă și cu 1.8% în industria energetică. Comparată însă cu media anului 2001, producția industrială a lunii ianuarie 2002 a scăzut atât în volum absolut, cât și în condiții comparabile din punct de vedere al numărului de zile lucrătoare (-6.3%, respectiv –6.0%).

Comparativ cu luna ianuarie 2001, producția industrială realizată în aceeași lună din 2002 s-a majorat cu 5.1% datorită creșterilor în industria prelucrătoare (+6.3%) și în industria producătoare de energie electrică și termică, gaze și apă (+1.9%). În industria extractivă s-a înregistrat o scădere de 0.8%. Pe principalele grupe industriale, producția a crescut cu 14.3% la industria bunurilor de uz curent, cu 11.8% la industria bunurilor de capital, și cu 1.5% la industria energetică.

Ponderea producției destinate exportului în total livrări aferente fiecărei grupe industriale, în luna ianuarie 2002, a fost de 78.9% pentru industria bunurilor de folosință îndelungată, 44.9% pentru industria producătoare de bunuri de capital, 42.9% pentru industria bunurilor intermediare, 13.3% pentru producția energetică și 4.1% pentru industria bunurilor de uz curent.

IV. 3. Inflația din România în comparație cu inflația țărilor din Europa de Est

Datorită condițiilor și posibilităților diferite de aplicare a reformei și de stabilizare a economiilor afectate de vechiul regim, datorită dificultăților mai mari sau mai mici în înțelegerea și aplicarea măsurilor de restructurare economică, precum și datorită caracteristicilor specifice, diferite de la o țară la alta, ale economiilor foste comuniste, se observă ritmuri diferite de dezvoltare și de depășire a "stării bolnave" economice lăsate de comunism.

Pornindu-se, în majoritatea cazurilor, de la o inflație reprimată sau ascunsă care a determinat o creștere galopantă a prețurilor și a inflației, în perioada imediat următoare prăbușirii vechilor structuri, s-a ajuns la niveluri ale inflației de numai o cifră. Să luăm cazul Sloveniei, cu o rata a inflației de 117,7% in 1991, respectiv 201,3% în 1992, și de numai 8% in 1998, sau cazul Poloniei cu o inflație de 585,8% in 1990 și numai 1l,8% în 1998. Nu este cazul unor evoluții oscilatorie (în sus sau în jos pe fondul unei descreșteri mai mari decât ascensiunile, ci sunt situații în care ratele inflației descresc de la an la an).

Evoluția ratei inflației în România în comparație cu ratele inflației înregistrate de unele țări din Europa Centrală și de Est.

Sursa : Buletinele anuale ale băncilor centrale din țările respective, publicate de B.I.S. și F.M.I, în perioada 1990-1998

Din analiza comparată a datelor prezentate rezultă că România din punct de vedere al ratei medii anuale a inflației, se situează în partea a doua a grupului de țări analizate, mult în urma Cehiei, Ungariei, Poloniei, dar înaintea Federațiilor Ruse, Croației sau Bulgariei. În aprecierea acestei situații trebuie avute în vedere condițiile economice, sociale și politice concrete din fiecare țară analizată, timpul scurs de la asumarea noilor opțiuni politice în țările respective, sprijinul exterior, etc. Factorul timp a fost determinant în situația inflației din unele țări care s-au orientat mai devreme spre principiile economiei de piață (Cehia, Polonia, Ungaria), lucru dovedit de altfel și de situația inflației în România în anii 1995, 1996,1998 când rata anuală s-a situat la 32,3%, 38,8% și respectiv 40,6% față de 210,4% sau 256,1% in 1992, 1993.

România este considerată singura țară din "grupul celor șapte" (Republica Cehă, Ungaria, Polonia, Slovacia,Slovenia,Bulgaria și România) unde șocul inițial al liberalizării prețurilor a fost prelungit și unde "măsurile de austeritate au fost urmate într-un mod neconsecvent". Gradualismul și temporizarea măsurilor de liberalizare a prețurilor și cursului de schimb valutar, precum și limitarea politicilor restrictive, în principal în domeniul ratei dobânzilor, sunt considerate ca principalele cauze ale ratei inflației ridicate în România.

În condițiile supraaprecierii monedei naționale, toate țările au recurs la devalorizări. Polonia, fosta Cehoslovacia, Bulgaria au devalorizat masiv monedele naționale ca prim pas în programele de stabilizare macroeconomică, în timp ce Ungaria, care a început reforma mai devreme, a dus o politică de devalorizare mai lentă, în funcție de rata inflației. Bulgaria a menținut practic neschimbat cursul levei, după devalorizarea masivă din 1991, cu toate ca în 1992 și în 1993 a înregistrat rate ridicate ale inflației, astfel încât la începutul anului 1994, a fost obligată din nou la o politică de devalorizare de proporții.

Multe din țările foste socialiste au înregistrat atât o scădere a producției, cât și o inflație ridicată în procesul de trecere la un nou sistem economic. Guvernele unora din aceste țări au ezitat să adopte o politică fermă de stabilizare a inflației de teama că stabilizarea ar putea determina o scădere și mai accentuată a producției.

Dovezi recente sugerează un element neașteptat: stabilizarea de la o inflație ridicată nu duce neapărat la contracția economiei, dar poate determina o creștere a acesteia. În Argentina, Brazilia și Peru, stabilizarea a atras după sine o creștere rapidă a producției de îndată ce inflația a atins niveluri moderate, iar dezvoltarea țărilor în tranziție, ca Polonia, Slovenia sau Țările Baltice, pare să se conformeze aceluiași model de slăbiciune însoțită de creștere economică.

România se situează, așadar, pe un nedorit loc "fruntaș" în ce privește rata inflației în țările analizate. Același loc îl deține și în ceea ce privește creșterea PIB-ului (în sens negativ – 6,6% în 1997; -5,5% în 1998). Un studiu efectuat de Centrul pentru Studii Sociale și Economice (CASE) din Varșovia indică o situație șocantă în legătură cu România: îi mai sunt necesari 36 de ani pentru a ajunge din urmă cele mai puține performante țări din U.E.; Cehiei îi sunt necesari doar 11 ani, la o creștere anuală de 5,4%, Slovaciei 15 ani în condițiile unei rate anuale de creștere a PIB-ului de 5,9%, Poloniei 18 ani, Bulgariei 29 de ani.

Este unanim acceptată ideea conform căreia inflația este un însoțitor permanent al oricărei economii, oricât de dezvoltată ar fi ea. Se cunoaște, de asemenea, faptul că efectele propagate de inflație în economia unei țări diferă în funcție de cauzele și de intensitatea atinsă de fenomen.

Și dacă este, totuși, o permanență pentru oricare economie, în ce măsură sau care este acel nivel care o transformă într-un "factor erodant", cu puternice efecte negative în economia unei țări ? Este inflația "factor erodant" al economiei românești? În lucrarea de față s-a analizat fenomenul și implicațiile sale, s-a încercat să se găsească coordonatele fundamentale care ar contura răspunsul la o astfel de întrebare. Pe cât de simplu pare răspunsul, pe atât de dificilă este argumentarea, susținerea ei cu date și exemple reale. Ambiguitatea argumentării ar putea să pornească de la opticile diferite de abordare și înțelegere a inflației, de la factorii considerați esențiali, pentru unii specialiști, pentru producerea, susținerea sau accelerarea procesului total sau parțial, diferiți de părerile altora.

Să rememorăm pe scurt din capitolele anterioare câteva aspecte esențiale pentru problema prezentată:

În condițiile unei creșteri negative a P.I.B.-ului (cu excepția perioadei 1993-1996), rata inflației, reprimată și ascunsă până în 1990, a atins niveluri de două sau chiar de trei cifre (cu 256,1% in 1993 – cel mai înalt nivel). Fenomenul se numește slumpflație și este caracteristic în special pentru perioada 1990-1992 și 1997-1999.

Economia este submonetizată, raportul dintre masa monetară și P.I.B. este cu mult sub cel necesar unei funcționări normale a economiei.

S-a analizat în continuare rata inflației și rata dobânzii și raportul dintre ele. În condițiile unor rate ale inflației galopante sau cu caracter de hiperinflație, ratele reale ale dobânzii au fost puternic negative. Oamenii nu sunt impulsionați spre economii, veniturile lor cresc în valoare nominală, dar își reduc continuu puterea de cumpărare.

Moneda națională își pierde valoarea în raport cu monedele străine.

Șomajul și inflația continuă să meargă "mână în mână".

Analiza evoluției fenomenului inflaționist în anul 1999 pe grupe de mărfuri arată că pe fondul creșterii prețurilor de la o lună la alta, corelată însă cu o creștere mai mică în valori nominale, structura consumului s-a înrăutățit, crescând ponderea bunurilor de calitate inferioară în consumul populației.

În România, șocul inițial al liberalizării prețurilor a fost prelungit. Victor Slăvescu spunea că "se poate cunoaște începutul unei inflații, nu se poate prevedea totdeauna sfârșitul și mai ales rezultatele ei". În comparație cu țările din Europa, România se "situează" în frunte în ceea ce privește rata inflației și "creșterea" negativă a P.I.B.-ului.

Inflația galopantă, în unele perioade cu caracteristici de hiperinflație, este o particularitate și una din cele mai grele provocări ale tranziției în România. Măsurile de asanare – unilaterale ca sferă de cuprindere – nu au condus la rezultatele scontate. Dimpotrivă, rata medie a inflației înregistrează variații spectaculoase de la un an la altul și chiar de la o lună la alta: de la 256,1% în anul 1993 la 136,7% în 1994 și la 32,3 în 1995, de la 38,8% în 1996 la 154,8% în 1997

Tipologia inflației și a factorilor de generare si susținere a acesteia la cote ridicate sunt variabile în timp. Dacă la începutul anilor '90 aceasta întrunea în principiu caracteristici de inflație prin cerere, odată cu prima liberalizare a prețurilor, câștigă teren inflația prin costuri.

Rata constant înaltă a inflației, asociată cu deprecierea severă a monedei naționale, cu înăsprirea fiscalității și, respectiv, volatilitatea legislativă au condus la instabilitate și deteriorare a mediului de afaceri. Pe de altă parte, au favorizat acumularea unui volum imens de credite neperformante în sectorul bancar și au încurajat extinderea economiei subterane (informale).

În condițiile de scădere a perfomanțelor economice, de slabă folosire a factorilor de producție, inflația, monitorizată prevalent prin politici monetare și de control a veniturilor salariale, a constituit în permanență un factor de tensiune și presiune socială, de reducere drastică a puterii de cumpărare a celei mai mari părți a populației, de restricționare a cererii agregate și a producției interne, a dezvoltării umane.

Guvernul României a aprobat în ședinta din 16 martie 2000 "Strategia Națională de Dezvoltare Economică a României pe termen mediu" în care prezintă evoluția previzionată a economiei românești în perioada următoare (5 ani). Rata inflației se estimează a ajunge la un nivel perfect controlabil, foarte aproape de rata considerată normală (9%) și anume de 10,1% in 2004.

Pe fondul unei evoluții ascendente a P.I.B.-ului, rata șomajului ar înregistra o evoluție continuu descrescătoare în perioada 2000-2004, ajungând la 9,1% in 2004 (tabelul nr. 2).

Evolutia previzionată a indicatorilor

Sursa: Strategia Națională de Dezvoltare Economică a României pe Termen Mediu

Se precizează faptul că, spre deosebire de scenariul inerțial (care presupune conservarea evoluțiilor de până acum) care ar conduce la o "stagflație cvasicronică", scenariul prezentat, restructurant, se bazează pe opțiunile manifestate pe plan politic și social pentru integrarea în U.E., acordându-se prioritate, în acest caz, schemelor de dezvoltare care ar permite depășirea cât mai rapidă a actualei crize și relansarea pe temelii trainice a economiei românești.

Produsul intern brut (PIB) – indici de volum

Indicii producției industriale

a)Media lunară a anului 1998 = 100, conform statisticilor pentru produsele selectate

Rata de activitate și rata șomajului (potrivit metodologiei BIM)

Rata șomajului

Indicii câștigului salarial real lunar

Indicii prețurilor de consum

Sursa tabelelor anterioare : Institutul National de Statistica – “ CESTAT Statistical Bulletin “, nr.3/ 2001, București, 2001

IV.4. Opinii privind evoluția inflației în 2002

Anticiparea cursului inflației în 2002 este dependentă de rezultatele economiei din anul trecut, precum și de evoluția economiei mondiale, mai ales în țările dezvoltate. Din analizele respective ale FMI, rezultă o deteriorare în continuare a mediului de afaceri în lumea occidentală, în condițiile recesiunii economice în curs, cu efecte ce pot fi eliminate din prognoza exporturilor românești.

Din datele privind rezultatele economiei americane pe trimestrul IV 2001 rezultă o creștere a PIB de 0.2% iar pentru 2003 se prognozează o creștere de 0.7-0.8% a acestui indicator.

Potrivit datelor Băncii Naționale a avut loc un început de apreciere a leului în termeni reali de 5.5% în 2000 și de 6% în 2001, în condiționării funcționării pieței valutare. Proiecțiile oficiale recente privind mersul economiei pe termen mediu sunt favorabile.

Pentru anul 2002 planul guvernamental prevede o creștere anuală medie de aproximativ 9% a exporturilor, mai mică decât în anul trecut, dar susținută.

În anul 2001 inflația a cunoscut o curbă descendentă, dar departe de nivelul prognozat, din aceleași considerente: nestructurare și privatizare prea lentă, concomitent cu depășirea previziunilor creșterilor salariale în sectorul bugetar și al proprietății de stat. De asemenea, în anul 2001, cu toată creșterea economică din domeniul investițiilor bugetare și al exporturilor, din cauza continuării politicii păguboase de producție pe stoc inflația nu a putut fi încadrată într-un nivel acceptabil.

Deflația, ce obiectiv economic major, poate avea consecințe nedorite, în cazuri în care capătă ritmuri prea mari, dar o deflație anuală de cca. 10% adiționată cu măsuri corective poate fi un scop de urmărit.

Reducerea inflației la sfârșit de an la 22%, prevăzută pentru 2002, ar însemna menținerea, pentru al treilea an consecutiv, a ritmului de diminuare cu un sfert față de anul anterior. Îndeplinirea obiectivului fixat, simultan cu realizarea celorlalți parametri urmăriți – creșterea economică de 5%, deficitul bugetar de 3% și deficitul de cont curent de 5.5% – apare ca dificilă în contextul evoluțiilor economice pe plan mondial și al necesităților impuse de restructurare.

Florin Georgescu, președintele Comisiei – Buget – Finanțe – Bănci din Camera Deputaților consideră că obiectivul de 22% rată a inflației care corespunde unei rate a inflației de 26% calculată ca medie a acestui an față de media anului precedent, indicator care se folosește în diferite calcule bugetare, este un obiectiv perfect realizabil, stabilit cu luciditate de Guvern în cooperare cu instituțiile financiare internaționale, și care va contribui alături de creșterea economică de 5% la îmbunătățirea performanțelor economice, dar și la creșterea puterii de cumpărare a populației.

În schimb, profesorul Mircea Coșea nu crede ca este posibilă o reducere a inflației la 22% ci că va fi cu aproximativ 5% ,mai mare.

Anul 2002 își propune stabilirea nivelului inflației la 22%, prognoză pe baza căreia s-au construit indicatori macroeconomici, fără a se lua în considerare factorii suplimentari care sa garanteze atingerea acestui prag.

Deocamdată, sunt notorii deficiențele hotărârilor economice pentru anul 2002, privatizarea greoaie, înceată, restructurarea timidă a sectorului energetic, creșterea accizelor la unele produse în contradicție cu nivelul de trai, majorarea anunțată a impozitului pe profit la export, continuarea creșterea prețurilor la utilități, cheltuirea banului public pentru proiecte de investiții discutabile, determinarea unor fonduri publice pentru consolidarea pe un deficit bugetar de 3%.

Dacă adăugam o politică îndoielnică a deficitului de cont curent și păstrarea unui decalaj inferior între cursul de schimb și rata medie a dobânzii neguvernamentale, înțelegem neglijențele de concepție economică, dar și imposibilitatea de a percepe o ameliorare le nivelul managementului economic.

Să vedem ce ar însemnă că în România să se respecte o predictibilitate a mediului de afaceri, transpusă în următoarele principii de acțiune guvernamentală:

parametrii fiscalității se sprijină pe încasarea mică și sigură de la mulți, nu pe încasare mare și încertă de la puțini, cu influență pe diminuarea creanțelor bugetare;

cheltuielile fiscale aferente unui loc de muncă sunt prohibitive și descurajează transparența activității societăților, în consecință se cere aducerea nivelului lor la un nivel stimulativ;

facilitățile fiscale acordate sunt valabile cel puțin pentru următorii cinci ani și nimeni nu va putea modifica modul de acordare a acestora; dimpotrivă, se va limpezi cadrul normativ, pentru ca toți beneficiarii să aibă acces neîngrădit;

întreprinderile mici și mijlocii beneficiază de un tratament preferențial din partea statului, care este conștient ca dezvoltarea rapidă a acestora aduce venituri bugetare, locuri de muncă, creștere economică;

exportul poate contribui încă la echilibrarea balanței comerciale, și atunci trebuie stimulat și protejat, menținând cote derogatorii de impozitare și chiar acordarea în regim prioritar a rambursării TVA;

privatizarea trebuie terminată în 2002 și obligațiile statului se transformă în beneficii, producând un efect de sterilizare a blocajului financiar;

managementul guvernamental se translatează dinspre politic către economic pe baza celor mai elementare legi ale economiei de piață.

Introducere

Puține sunt fenomenele economice din zilele noastre, care să producă efecte atât de diverse, să genereze convulsii atât de complexe, să-și pună amprenta atât de pregnant asupra sferelor reproducției sociale, să perturbe atât de puternic ansamblul relațiilor economice, întregul mecanism de funcționare al economiei, așa cum este inflația. Aria implicațiilor economico-sociale ale acestei calamități economice este extrem de variată și de cuprinzătoare, uneori.

Explicația rezidă din faptul că, fiind întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar, mai exact spus, o maladie monetară, inflația este proprie economiei monetare, în cadrul căreia relațiile economice se organizează și se desfășoară cu ajutorul banilor ( banii fiind una dintre formele valorice ale acestor relații ) care, datorită însușirii lor, îndeplinesc, prin intermediul prețurilor, importante funcții sociale. Realizarea însă în mod corespunzător de către bani a funcțiilor lor sociale presupune cu necesitate existența unei concordanțe, a unui echilibru permanent între volumul și structura disponibilităților bănești ale economiei și ale populației, pe de o parte, și volumul și structura ofertei de bunuri și servicii destinate consumului productiv și neproductiv, pe de altă parte.

Datorită faptului că moneda sau monedele nu au în sine un caracter inflaționist, se înțelege că dezordinile sau dezechilibrele economico-financiare sunt generate nu atât de deficitele tehnice, pe care eventual, le-ar putea avea sistemele monetare naționale, cât mai ales de conjuncturile economice, sociale și politice, în care aceste sisteme monetare sunt organizate și funcționează, de adoptarea unor decizii economice, fără să se țină seama de interacțiunea factorilor tehnici, economici și social-politici, de sistemul relațiilor și al corelațiilor economice, de cerințele legilor obiective, de ansamblul mecanismelor de funcționare a economiei și a societății, de psihologia agenților economici, de logica internă a evoluției sistemului economic în devenirea sa, de faptul că îmbunătățirea sau perfecționarea structurilor funcționale ale acestuia nu se pot înfăptui nicidecum izolat, sectorial, ci numai intr-un context global, într-un ansamblu integrat unitar, prin coordonarea și armonizarea componentelor sale funcționale.

Încălcarea, deci, sub orice formă a echilibrului economic generează, așadar, pericolul afirmării unor dezordini sau dezechilibre economico-financiare, ale manifestării unor fenomene inflaționiste, cu întregul lor cortegiu de consecințe nefaste.

Iată, de ce, adoptarea unor măsuri adecvate, oportune în plan economic, social și politic, de asigurare în dinamică a echilibrului economic general reprezintă premisa fundamentală, cerința logică a prevenirii și combaterii fenomenului inflaționist, de care este afectată economia noastră națională în prezent, respectiv a funcționării normale a sistemului nostru economic în ansamblu, a perfecționării structurii funcționale a acestuia, a trecerii sale, spre economia de piață.