Inflatia Si Factori Determinanti

Cuprins

1. Introducere

2. Cursul de schimb și piața valutară

3. Factorii de influență ai cursului de schimb

3.1. Factori de influență ai cursului de schimb pe termen lung

3.2. Factori de influență ai cursului de schimb pe termen scurt

3.2.1. Paritatea acoperită a ratelor de dobândă

3.2.2. Paritatea neacoperită a ratelor de dobândă

4. Modele de determinare a cursului de schimb

4.1. Modelul Mundell-Fleming, cazul curs de schimb flotant

4.2. Modelul Mundell-Fleming, cazul curs de schimb fix

5. Serii de timp

6. Statistici descriptive

7. Teste de staționaritate

8. Regresia liniară multiplă

8.1. Studiul ecuației de regresie în care variabila endogenă este cursul EUR/RON

8.1.1. Verificarea erorilor ecuației de regresie

8.1.2. Testarea stabilității ecuației si a coeficienților estimați

8.2. Studiul ecuației de regresie în care variabila endogenă este cursul USD/RON

8.2.1. Verificarea erorilor ecuației de regresie

8.2.2. Testarea stabilității ecuației si a coeficienților estimați

9. Concluzii

Bibliografie

Anexe

I. Introducere

Fenomenul inflaționist s-a făcut simțit în viața oamenilor încă de la începuturi sub diverse forme, care au afectat într-o mare măsură bunul mers al vieții economice, sociale și politice. În unele țări, în anumite perioade, inflația a fost și este un fenomen important care poate împiedica dezvoltarea și progresul economic. Aceasta deoarece, într-un mod sau altul, afectează toate variabilele economice.

În alte condiții se poate susține că o inflație moderată poate avea unele efecte benefice asupra economiei: de exemplu, ea poate fi compatibilă cu nivelul scăzut al șomajului și, dacă prețurile au o tendință inflexibil descrescătoare, poate determina funcționarea mai eficientă a mecanismului acestora. Totuși, inflația are efecte dăunătoare asupra economiei și determină o teamă accentuată de hiperinflație, adică o rată a inflației extrem de ridicată ce conduce la prăbușirea sistemului monetar național.

În al II-lea capitol al lucrării de față voi încerca să analizez acest fenomen cu efecte multiple asupra sistemului economic național. Asfel voi descrie formele de inflație existente, ce efecte poate avea aceasta, și de asemenea cum poate fi măsurată ( indicatorii care pot fi folosiți ca măsură a sa ).

Al III-lea capitol prezintă în mod desfășurat cauzele variației ratei inflației, factorii săi determinanți fiind grupați în funcție de abordările economiștilor care au studiat-o.

Următorul capitol reprezintǎ strategia de țintire a inflației pe cazul României, cu condițiile care au trebuit îndeplinite pentru ca aceasta să poată fi aplicată, urmând o sinteză a avantajelor și dezavantajelor acestei strategii.

Ultimul capitol prezintă o abordare empirică a factorilor determinanți ai ratei inflației, fiind luați în considerare cursul de schimb EUR/RON, masa monetară intermediară M2, indicele producției industriale, rata șomajului, rata dobânzii de referință și salariul nominal net. Prin studiul econometric se încearcă determinarea atât a variabilelor economice care influențează fenomenul inflaționist pe cazul României, cât și măsura în care acestea o determină, existând factori care exercită o influență mai puternică, identificarea acestora prezentând importanță pentru valoarea actuală a ratei inflației.

II. Inflația

II.1. Definirea inflației

Inflația este un fenomen social și economic complex, care are drept caracteristici faptul că este general și persistent în prezent. Ea reprezintă creșterea semnificativă și persistentă a nivelului tuturor prețurilor din economie. Inflația este caracterizată printr-o stare de dezechilibru macroeconomic în care masa monetară existentă în economie depășește necesarul real de monedă, rezultatul fiind creșterea generalizată a prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor.

Pot exista situații când prețurile nu cresc la absolut toate sortimentele și categoriile de bunuri. Apreciem că inflație există dacă creșterea prețurilor este prezentă la marea majoritate a acestora: bunuri de consum și de capital, salarii, prețuri ale activelor financiare și monetare, prețul banilor, etc. Există și creșteri de prețuri care nu sunt catalogate ca inflaționiste: de pildă, dacă creșterea prețurilor este generată de calitatea superioară intrinsecă a unor bunuri economice marfare pe care cumpărătorii o percep; de asemenea dacă intervin șocuri vremelnice asupra cererii și/sau ofertei agregate; ori, apare un accident de aprovizionare pe o piață sau câteva etc. iar prețurile cresc vremelnic, apoi revin la nivelul anterior etc.

Definirea si conceptualizarea inflației cunoaste o mulțime de formulari în ceea ce privește cele două fenomene importante: o creștere generalizată a prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor. Conceptualizarea fenomenului de inflație apare în patru mari surse teoretice:

Teoria clasică, reprezentă de David Hume (1751), explică inflația printr-o creștere a prețurilor cauzată de creșterea ofertei de bani.

Teoria lui Keynes (John Maynard Keynes, 1963), susține că inflația are loc când cererea de bunuri si servicii este mai mare decât oferta.

Teoria monetaristă reia teza lui David Hume, susținând ca inflația este mereu și pretutindeni un fenomen monetar chiar dacă realizează nuanțări valoroase între dimensiunile temporale ale procesului: termen scurt versus termen lung ( Friedman, 1963).

Școala austriacă are o viziune mult mai radicală, proclamă aceiași exclusivitate a mărimii banilor in procesul de inflație și recomandă înlăturarea poziției monopoliste a Băncii Centrale în problemele monetare si de control (considerate ineficiente).

II. 2. Efectele inflației

Efectele inflației diferă de la țară la țarǎ, iar în cadrul unei țări, de la o perioadă la alta. Aceste efecte sunt dependente în mare măsură de forma și intensitatea inflației, de capacitatea de anticipare a participanților la activitățile economice, precum și de disponibilitatea și profesionalismul autorităților monetare și economice de a o ține sub control.

Efectele inflației asupra distribuției veniturilor constau, esențial, în deplasarea bogăției de la creditori la debitori. Creditorul va observa atunci când îi este rambursată suma, că ceea ce a dat avea mai mare valoare decât ceea ce a primit înapoi. Valoarea economiilor scade. Cei care au luat credite în schimb, primesc un avantaj nemeritat deoarece valoarea sumei înapoiate va fi mai mica. În general, toți cei care au un venit fix, cum ar fi pensionarii, proprietarii de titluri cu valoare fixă, proprietarii de locuințe de închiriat cu contracte neindexate, vor vedea capacitatea de achiziție a veniturilor lor ca fiind redusă. Cei care trebuie să plătească aceste venituri, adică statul, întreprinderile emitente, chiriașii, vor percepe beneficiu nemeritat.

Creșterea economică stagnează sau înregistrează regrese cu multe consecințe negative: șomaj, deficit bugetar, creșteri și mai substanțiale de prețuri, deficite ale balanței de plăti, climat social-politic nefavorabil, scăderi evidente și substanțiale ale nivelului de trai și ale calității vieții pentru categorii lărgi ale populației, numeroase falimente în rândul IMM-urilor. Economia în ansamblul său devine instabilă și fragilă la șocurile externe.

Sunt numeroase încercări de a analiza efectele inflației pornind de la calitatea prognozarii procesului inflaționist. Astfel, unele sunt efectele inflației anticipate corect și cu totul altele , cele ale inflației anticipate eronat sau pur și simplu neanticipate. Unele efecte ale inflației anticipate eronat sau neanticipate sunt:

anularea posibilității efectuării calculelor de eficientă și de rentabilitate, și denaturarea rezultatelor comparării acestora în timp și spațiu, prin afectarea corelațiilor dintre prețurile diferitelor bunuri și variabilelele activității economice;

hiperinflația necontrolată cu trend crescător descurajează investițiile productive și orientează resursele bănești disponibile spre acțiuni speculative, risipă și consum nerațional;

accentuarea oscilațiilor cursurilor valutare duce la efecte negative pentru economiile cu monede neconvertibile, moneda națională pierzându-și aproape întreaga valoare în raport cu monedele străine.

Reducându-se activitatea economică, este evident că multe întreprinderi încep să-și reducă activitatea sau chiar să-și închidă porțile și astfel un alt efect al inflației este creșterea șomajului, care tinde să se generalizeze, devenind o problemă pentru economie prin prisma costurilor pe care le presupune.

II. 3. Formele inflației

În literatura de specialitate se utilizează și alte criterii de delimitare a formelor inflației cum ar fi :

După ritmul de creștere al prețurilor întâlnim:

Inflația moderată(liniștită) caracterizată printr-o creștere medie anuală a prețurilor și serviciilor de 3%-4%, care duce la deprecierea lentă și progresiva a banilor fara dezechilibre economice;

Inflația declarată în care preturile cresc anual cu 10%-15%;

Inflația galopantă sau inflația cu două cifre – în care prețurile cresc anual cu mai mult de 10% provocând mari dezechilibre economice și sociale;

Hiperinflația , forma cea mai periculoasă și excesiva a inflației la care prețurile cresc la intervale scurte de timp, antrenând dezechilibre generale în economia națională.. Prețurile relative devin deosebit de instabile, iar salariul real al unei persoane se reduce lunar cu circa 30%; este produsul unor schimbări radicale în viață economică și politică a țărilor în cauză.

În funcție de așteptările inflaționiste se poate manifesta:

Inflația anticipată care are drept caracteristică faptul că este primită și așteptată de fiecare participant pe piață;

Inflația neanticipată care produce efecte importante asupra economiilor, forței de muncă și producției, ceea ce afectează echilibrul general;

Dupa funcționarea mecanismului pieței avem :

Inflația deschisă în cazul căreia mecanismul de funcționare al economiei se bazează pe prețuri fixe și se manifestă pe fundalul unei insuficiențe a bunurilor, serviciilor și fortei de muncă din economie;

Inflația reprimată apare ca rezultat al intervențiilor guvernamentale în creșterea prețurilor și salariilor, prin care se reduce cererea de bunuri și servicii.

II. 4. Măsurarea inflației

Măsurarea inflației se poate realiza :

în mărime absolută: raportul dintre excedentul de masă monetară si oferta reală de mărfuri, care dă naștere la un surplus de cerere absolută nominală ce se traduce prin majorări ale prețurilor efective;

în expresie relativă: este raportul între excedentul sau surplusul de monedă și oferta reală de bunuri și servicii, în economie, caruia ii corespunde o anumita majorare a prețurilor.

Fiind un fenomen deosebit de complex, inflația se poate măsura și ilustra prin utilizarea simultană a mai multor indicatori, fiecare din aceștia evidențiind o anumită caracteristică a inflației.

Cei mai importanți sunt:

indicele general al prețurilor IGP care reprezintă raportul dintre produsul intern brut exprimat în prețuri curente, PIB 1, și produsul intern brut exprimat în prețurile perioadei de bază PIB 0. Acest indice mai poartă și denumirea de deflator.

– indicele prețurilor de consum IPC care este cel mai utilizat și exprimă modificarea nivelului general al bunurilor și serviciilor dintr-i țară. Practic, poate fi considerat ca fiind modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie din mediul urban le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistentă, în concordanță cu nivelul și structura nevoii sociale istorice determinate.

Indicele prețurilor de consum (IPC) conține elemente care nu intră în sfera de influență a autorității monetare (modificarea prețurilor administrumita majorare a prețurilor.

Fiind un fenomen deosebit de complex, inflația se poate măsura și ilustra prin utilizarea simultană a mai multor indicatori, fiecare din aceștia evidențiind o anumită caracteristică a inflației.

Cei mai importanți sunt:

indicele general al prețurilor IGP care reprezintă raportul dintre produsul intern brut exprimat în prețuri curente, PIB 1, și produsul intern brut exprimat în prețurile perioadei de bază PIB 0. Acest indice mai poartă și denumirea de deflator.

– indicele prețurilor de consum IPC care este cel mai utilizat și exprimă modificarea nivelului general al bunurilor și serviciilor dintr-i țară. Practic, poate fi considerat ca fiind modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe care o familie de talie mijlocie din mediul urban le face pentru asigurarea mijloacelor de subzistentă, în concordanță cu nivelul și structura nevoii sociale istorice determinate.

Indicele prețurilor de consum (IPC) conține elemente care nu intră în sfera de influență a autorității monetare (modificarea prețurilor administrate și a taxelor, influența unor condiții climatice adverse asupra producției agricole sau producerea unor șocuri pe piața petrolieră internațională). În pofida impactului semnificativ asupra ratei inflației, astfel de șocuri, în cazul în care sunt temporare, nu necesită neapărat o reacție din partea politicii monetare întrucât, de regulă, sunt reversibile și nu afectează anticipațiile inflaționiste. Pentru izolarea efectelor acestor șocuri, se apelează la descompunerea inflației într-o componentă tranzitorie și o componentă permanentă – cunoscută sub numele de inflație de bază (core inflation) –, care reflectă sursele persistente ale presiunilor inflaționiste (cererea de bunuri și servicii) și care, fiind mai puțin volatilă, este mai ușor de prognozat decât inflația totalǎ.

O metodǎ pentru obținerea unei mǎsuri a inflației de bazǎ care este și cea mai utilizatǎ în rândul bǎncilor centrale presupune excluderea anumitor subgrupe de produse din structura coșului de consum, și anume cele care au o contribuție importantă la volatilitatea inflației sau care sunt afectate de șocurile ofertei. Cea mai cunoscută măsură a inflației de bază astfel obținută este cea a IPC din care se exclud alimentele și energia.

III. Determinanți ai ratei inflației

O creștere generalizată a prețurilor ( rata inflației ) poate fi ca rezultat imediat al deciziilor firmelor. Aceste decizii pot rezulta atât din dinamici monopolistice/oligopolistice, cât și din strategia de a mări profitul care urmează a fi obținut. Astfel, o creștere a cererii agregate combinată cu mărirea veniturilor și consumului, poate duce cu ușurință la creșterea prețurilor.

O creștere generalizată a prețurilor ( a salariilor, prețurilor energiei, petrolului, taxelor ) duce în mod evident la creșterea ratei inflației. Poate fi oferită o mediere de către îmbunătățiri ale producției, care ar reduce costurile unitare de producție ( costul real unitar de producție fiind o variabilă care influențează direct creșterea ratei inflației ).

Creșteri considerabile în cantitatea de bani, mai ales dacă este depășită creșterea PIB nominal, pot accelera inflația prezentă. Cu alte cuvinte, daca suma dintre rata inflației prezente și creșterea PIB real este mai mică/mare decăt rata de creștere a cantității de bani, există acest risc de accelerare, excpție fiind cazul în care nu acționează și alți factori în sens invers.

O altă presiune inflaționistă poate veni din deficitul fiscal, dinamica acestuia depinzând de modalitățile în care este finanțat ( obligațiuni vândute Băncii Centrale sau pe piața financiară, crescând astfel masa monetară ).

Un factor important determinant al ratei inflației este reprezentat de așteptările privind evoluția viitoare a acesteia, în măsura în care acestea sunt generale și influențează procesul luării deciziilor, cum ar fi contractele salariale pe termen mediu și lung. De asemenea, fluctuațiile prețului petrolului exercită o influență importantă distinctă asupra inflației în întreaga lume.

În continuare, vor fi prezentați în mod desfășurat factorii determinanți ai ratei inflației, în funcție de mai multe criterii.

III. 1. Cauzele inflației

Cauzele și factorii determinanți ai inflației se manifestă în maniere diferite pe țări și grupe de țări. Se poate observa cum în unele țări o anumită cauză a jucat rolul principal în declanșarea unui proces inflaționist autoîntreținut, în timp ce în alte țări nu a avut nici o influență asupra procesului în cauză.

În condițiile schimbării rapide a sensului și a intensității dezechilibrului macroeconomic, trecerii de la inflația redusă la hiperinflație și invers, ale trecerii de la inflație la deflație și/sau la dezinflație, devine deosebit de importantă cunoașterea cauzelor și circumstanțelor economice, sociale și politice care fac necesare și posibile asemenea schimbări de stări inflaționiste.

Astfel, inflația prin monedă înseamnă emisiunea excesivă de monedă superioară ofertei reale de bunuri și servicii. Aceasta atrage un surplus de cerere de mărfuri care duce la creșterea prețurilor. Mărirea prețurilor are loc nu prin simpla sporire a cantității de bani, ci prin creșterea cererii pe care aceasta o face posibilă. Inflația monetară este definită foarte clar prin ecuația lui Fisher a schimbului :

MV=PT (1)

unde : M= Masa monetară,

V= Viteza de circulație a monedei,

P= Nivelul general al prețurilor,

T= Volumul tranzacțiilor.

Astfel, se poate observa că, dacă M (masa monetară ) crește foarte mult, se declanșează un dezechilibru major în ecuație care nu poate fi adus la normal decât prin creșterea lui P (nivelul general al prețurilor). Spunem aceasta deoarece: -T (volumul tranzacțiilor) nu poate crește mai mult de nivelul maxim pe care i-l permite producția; – V (viteza de circulație a banilor) nu este ușor de modificat deoarece sunt greu de schimbat obiceiurile și preferințele consumatorilor.

Inflație prin cerere reprezintă excedentul de cerere agregată peste oferta agregată.

Apare datorită creșterii cererii agregate, în condițiile în care oferta agregată rămâne în urma cererii sau se micșorează. Cererea agregată poate să crească și în condițiile în care masa monetară nu se modifică, atunci când:

– sporesc veniturile bănești ale populației, ducând la mărirea puterii de cumpărare a acesteia;

– are loc creșterea salariilor neînsoțită de sporirea productivitații muncii;

– se extinde creditul de consum;

– se diminuează înclinația spre economisire.

Inflație prin costuri înseamnă creșterea costurilor de producție, independent de cererea agregată.

Mărirea costurilor nu stimulează producția, prin urmare oferta de bunuri și servicii scade, iar prețurile cresc. Costurile de producție cresc atunci când remunerarea factorilor de producție crește mai mult decât productivitatea lor. Un rol important îl ocupă sporirea cheltuielilor pentru salarii neînsoțită de o creștere superioară a productivității muncii. În același sens, al creșterii costurilor, acționează și mărirea prețurilor la materii prime, materiale, combustibil, energie, etc.

Inflația importată

Creșterea prețurilor in alte țări mărește valoarea importului, care, în cazul mijloacelor de producție (materii prime, utilaje, mașini, energie) duce la creșterea costurilor și a prețurilor bunurilor economice produse anterior.

Inflația prin structuri

Se caracterizează prin practicarea unor prețuri ridicate fără o legătură directă cu creșterea cererii sau scăderea ofertei; se datorează structurii oligopoliste sau monopoliste a economiei, care împiedică manifestarea concurenței, și ca atare practicarea unor prețuri ridicate.

Ca urmare, se poate spune că declanșarea inflației are loc atunci când în cadrul sistemului economic național apar condiții de dezechilibru economic, cum ar fi :

Existența și lansarea continuă pe piață a unor cantități mari de bani;

Dezechilibrul între rata consumului și rata investițiilor;

Intensificarea relațiilor de creditare prin crearea banilor de cont;

Deficitul bugetar excesiv înregistrat prin majorarea cheltuielilor în condițiile unei anumite creșteri mai lente a veniturilor;

Calitatea și strategia actului de guvernare.

Șansele apariției acestor condiții declanșatoare ale fenomenului inflaționist cresc atunci când în economia națională se fac simțite urmările unor catastrofe naturale cum ar fi seceta și inundațiile, a războaielor, a unor schimbări de sistem economic.

III.2. Abordări privind factorii determinați ai ratei inflației

Pe parcursul timpului, cercetătorii economici au studiat atât cauzele variației ratei inflației, cât și efectele pe care aceasta le poate avea. Abordările acestora se pot grupa în categorii diferite în funcție de cauzele considerate.: abordări cantitative și abordări calitative. Teoria calitativă a inflației se bazează pe așteptările unui vânzător ca suma de bani pe care o primește la momentul t pe o cantitate de bunuri și/sau servicii să poată garanta cumpărarea aceleiași cantități și în momentul t+1. Pe de altă parte, teoria cantitativă este fundamentată pe ecuația cantitativă a banilor, care are legătură cu masa monetară, viteza de circulație a banilor și valoarea nominala a schimburilor.

În prezent, teoria cantitativă a banilor este acceptată ca fiind un model corect pe termen lung. În consecință, cercetătorii au ajuns la un consens conform căruia pe termen lung rata inflației ar fi dependentă în mod esențial de rata de creștere a masei monetare. În orice caz, pe termen scurt și mediu, inflația poate fi influențată de presiuni ale cererii și ofertei din economie, cât și de elasticitatea relativă a salariilor, prețurilor și ratelor de dobândă.

Diferența principală a abordărilor monetaristă și Keynesistă este în ce privește efectul pe etrmen scurt al variabilelor economice. În concepția monetaristă, prețurile și salariile s-ar ajusta suficient de repede astfel încât să nu exercite o influență pe termen lung asupra inflației, spre deosebire de cea keynesistă.

Abordarea Keynesistă

Teoria Keynesistă consideră că modificările în masa monetară nu influențează în mod direct prețurile, inflația fiind rezultatul presiunilor din economie exprimate prin intermediul prețurilor. Oferta de bani reprezintă o cauză majoră, deși nu unică, a inflației.

Există trei mari tipuri de inflație, așa cum a fost menționat în subcapitolul precedent:

Inflația prin cerere,

Inflația prin costuri,

Inflația prin structuri.

Teoria cererii susține faptul că rata inflației este accelerată atunci când cererea agreagtă este ridicată în ciuda capacității economiei de a produce ( PIB potențial ). Prin urmare, orice factor care duce la creșterea cererii agregate poate cauza inflație.În orice caz, pe termen lung, cererea agregată poate fi ținută la un nivel superior capacității de producție, numai prin creșterea cantității de bani din circulație mai repede decât rata de creștere economică. O altă cauză ( mai puțin comună ) poate fi un declin rapid în cererea de bani.

Efectul masei monetare asupra ratei inflației este evidențiată mai ales de printarea banilor în mod excesiv pe timp de criză ( exemplu: război civil ). Aceasta duce uneori la hiperinflație, prețurile putându-se dubla pe parcursul unei luni. Prin urmare, masa monetară este considerată în cadrul acestei abordări ca fiind un determiant al cererii agregate care are, la rândul ei, influență asupra ratei inflației.

Un concept fundamental în analiza acestei variabile economice este relația dintre inflație și șomaj, numită Curba lui Phillips. Aceasta consideră faptul că există o relație inversă dintre stabilitatea prețurilor și șomaj pe termen scurt. Așadar, anumite niveluri ale ratei inflației erau de dorit pentru a minimiza rata șomajului. Această relație însă, aplicată în mod excesiv poate duce la stagflație ( valori ridicate atât ale inflației cât și ale șomajului ). De aceea, Curba lui phillips a fost reformulată, luându-se în considerare și așteptările participanților la activitatea economică în ceea ce privește evoluția fenomenului inflaționist.

Abordarea monetaristă

Economiștii care au adoptat această abordare consideră că cel mai importrant factor care determină inflația sau deflația este viteza cu care masa monetară crește sau scade. Politica fiscală, cheltuielile bugetare și impozitele sunt considerate ca fiind ineficiente în controlarea inflației. Monetariștii presupun viteza de circulație a banilor ca fiind neinfluențată de politica monetară ( cel puțin pe termen lung ), iar valoarea reală a producției este determinată de capacitatea de producție a economiei. Ca urmare a acestor ipoteze, cauza primară a modificării nivelului indicelui general al prețurilor este reprezentată de schimbarea în cantitatea de bani.

Dacă se consideră viteza de circulație banilor exogenă ( independentă )-nefiind influențată de politica monetară, masa monetară determină valoarea producției nominale ( care este egală cu cheltuielile finale ) pe termen scurt. În practică însă, exogenitatea vitezei de circulație a banilor nu este valabilă pe termen lung. Pe termen lung însă, aceasta este considerată a fi determinată de evoluția mecanismului de plăți. Dacă V nu este afectată de politica monetară, rata inflației va fi egală cu rata de creștere a masei monetare pe termen lung, la care se adaugă rata pe termen lung a vitezei de creștere a banilor, scăzându-se rata de creștere pe termen lung a producției reale.

IV. Țintirea inflației – un nou cadru de politică monetară: cazul României

IV. 1 Prezentarea strategiei de țintire a inflației

Tintirea inflației – ca nouǎ strategie de politică monetară a fost adoptată încă din 1990 de către băncile centrale. Acest nou cadru înlocuia țintele bazate pe cursul de schimb și agregatele monetare ce erau panǎ atunci des utilizate pentru a menține stabilitatea economică. Deși inițial cele care au adoptat această strategie au fost țările industrializate, datoritǎ succesului în realizarea și menținerea unui nivel scǎzut al inflației, țintirea inflației a devenit o alternativă atractivă și pentru economiile emergente. Pentru prima datǎ aceastǎ strategie a fost adoptatǎ în Noua Zeelandă (1988), urmată de Canada și Chile in 1991 și pânǎ astǎzi este implementatǎ în mai mult de 20 de țǎri industrializate și non-industrializate, România fiind a 22 țară care implementează această strategie).

Țintirea inflației reprezintă strategia de politică monetară ce presupune stabilirea unei ținte pentru nivelul ratei inflației, pe o anumită perioadă de timp, țintă ce trebuie atinsă prin aplicarea măsurilor de politică monetară, astfel încât să se asigure stabilitatea prețurilor. Acesta definiește stabilitatea prețurilor ca obiectiv primar al politicii monetare și este caracterizată prin anunțarea publică a unei ținte de inflație oficiale fiind o modalitate de monitorizare și ancorare a inflației. In condițiile țintirii inflației banca centrală utilizează instrumentele politicii monetare în scopul direct de limitare a inflației pe termen mediu. In acest context, inflația devine scopul predominant al politicii monetare toți ceilalți indicatori (creșterea masei monetare, rate de schimb) devin variabile auxiliare; banca centrală va ține cont de ele numai în cazul în care datele referitoare la acestea ajută la îmbunătățirea previziunii inflației.

Experiențele referitoare la conducerea politicii monetare au demonstrat că efectul schimbării variabilelor asupra inflației apare mult mai târziu față de perioada în care se produce modificarea (între nouă luni și doi ani pentru a avea un efect complet). Astfel atunci când băncile centrale operează o modificare a instrumentului principal la momentul t1, efectele asupra inflației apar mult mai târziu. Ca urmare atunci când banca centrală decide țintirea inflației la modul cantitativ aceasta acționează într-o manieră forward-looking, adică decizia la momentul actual are la bază previziuni ale inflației la momentul t+x (x fiind numărul de trimestre din perioada acoperită de previziune). Sevensson (1997) concepe o definiție clară cu privire la acest lucru: “țintirea inflației trebuie interpretată ca țintirea previziunii inflației” iar “în condițiile în care banca centrală este un organism competent, previziunea inflației va fi foarte aproape de inflația viitoare reală”.

O altă trăsătură a regimul de țintire a inflației este aceea că influențează benefic situația economică, reducând efectele negative inflaționiste; servește drept reper pentru așteptările inflaționiste; diminuează fluctuațiile ciclurilor economice. Succesul regimului de țintire a inflației depinde, în mare măsură, de suportul acordat de celelalte politici promovate de către autoritățile statului, contribuind astfel la atingerea scopului final al politicii monetare și sporind credibilitatea acesteia.

In cadrul țintirii inflației obiectivul clar definit are rolul de a fi mai bine perceput de către public și de a reda suficientă încredere din partea autorităților în îndeplinirea acestui obiectiv. Ținta inflației trebuie să tindă spre o limită, care (în explicația băncilor centrale) asigură performanțe economice și este pe înțelesul publicului (IPC și nu indicele inflației de bază sau deflatorul PIB, sau alți indicatori ai dinamicii prețurilor etc.). Totodată, stabilirea unui punct-țintă al inflației concentrează atenția publicului și așteptările inflaționiste asupra acestui nivel, iar definirea intervalului de toleranță (+/- punctul-țintă) impune responsabilitate și credibilitate băncilor centrale.

O condiție obligatorie pentru implementarea țintirii inflației este atribuirea băncii centrale a autonomiei în procesul luării deciziilor în vederea asigurării stabilității financiare. Absența dominanței fiscale (accesul la creditele băncii centrale este strict limitat ori interzis), aranjamentele explicite pentru luarea deciziei privind valoarea numerică a țintei (ținta inflației fiind stabilită în comun de către guvern și banca centrală, sau delegând responsabilitatea deplină băncii centrale pentru stabilirea țintei inflației), etc. – toate acestea sunt condiții necesare pentru determinarea unui cadru legal și instituțional adecvat implementării regimului țintirii inflației.

O altă condiție necesară realizării regimului de țintire a inflației este existența în țară a unei piețe financiare bine dezvoltate. Instrumentele utilizate de către banca centrală pentru atingerea scopului privind nivelul prețurilor vor fi eficiente numai în condițiile funcționării canalelor transmisiei monetare. La rândul său, despre eficiența canalelor de transmisie ale politicii monetare se poate discuta doar în cazul existenței unor piețe monetare, valutare și de capital bine dezvoltate.

Un sistem financiar stabil și o piață financiară dezvoltată sunt de o importanță majoră în orice regim al politicii monetare, deoarece permit promovarea politicii de țintire a inflației fără a fi constrânsă de vulnerabilitățile potențiale ale sectorului financiar (vulnerabilitatea băncilor și a clientelei lor față de fluctuația ratei de schimb, ratelor dobânzilor etc.):

•    Datorită lagului în mecanismul de transmisie monetară este imposibilă o simultaneitate între utilizarea instrumentelor monetare și menținerea inflației exact la ținta dorită: în realitate, țintirea inflației se rezumă la țintirea prognozei inflației. La implementarea țintirii inflației banca centrală trebuie să dispună de abilități de a prevedea viitoarele evoluții ce vor influența sistemul economic. Acest factor impune autorității monetare să se concentreze mai mult asupra viitorului, conturând acțiunile sale în funcție de situația prognozată (modul proactiv de activitate). Dezvoltarea continuă a modelelor economice și înțelegerea mai profundă a rezultatelor acestora fac parte din activitatea cotidiană a băncilor centrale în cadrul țintirii inflației. Totuși, în luarea deciziilor privind utilizarea instrumentelor monetare este important rolul raționamentului logic.

•    In promovarea politicii monetare în cadrul regimului țintirii inflației este necesar de a dispune de un instrument eficient aflat în controlul băncii centrale. De obicei, acest instrument este rata dobânzii la resursele creditoare pe termen (foarte) scurt, deși și alte aranjamente sunt posibile. Important este și modul de percepere de către factorii de decizie a mecanismului transmisiei monetare de la instrument la obiectiv. Pentru determinarea instrumentului eficient ce poate fi aplicat de către politica monetară în cazul regimului țintirii inflației se cere de a avea o înțelegere adecvată a canalelor de transmisie monetară și de propagare a șocurilor economice.

Conform Debelle (1997) una din precondițiile esențiale ale adoptării cu succes a unui regim de țintire a inflației este ca banca centrală să dispună de un instrument adecvat de prognozare a inflației și de evaluare a impactului pe care acțiunile de politică monetară îl au asupra inflației (magnitudinea efectelor, intervalul de transmisie etc.). Pentru îndeplinirea acestor condiții multe bănci centrale care operează în regim de țintire a inflației se bazează pe modele econometrice ale inflației, deși nu există o cerință explicită pentru utilizarea unor astfel de metode sau apelează cel puțin la leading indicators ai inflației, de tipul ratei dobânzii pe piețele monetară /financiară, masa monetară, evoluția cursului de schimb, prețurile producției industriale, dinamica salariilor etc.

Anunțarea publică (cu indicarea numerică) a stabilității prețurilor în calitate de scop principal al politicii monetare contribuie la creșterea transparenței, răspunderii și, ca rezultat – la creșterea gradului de încredere față de politica promovată. Scopul pentru inflație poate fi elaborat în comun de către guvern și banca centrală, iar banca centrală trebuie să fie independentă în alegerea instrumentelor necesare pentru atingerea scopului final.

Transparență și responsabilitate sunt factorii primordiali în cazul regimului țintirii inflației. Beneficiile transparenței sunt substanțiale: creșterea înțelegerii de către piața financiară a acțiunilor băncii centrale prin anunțarea publicului despre nivelul țintit (prognozat) al inflației și, respectiv, ancorarea așteptărilor inflaționiste. In promovarea cu succes a țintirii inflației este foarte important rolul comunicării băncii centrale cu publicul. Autoritățile monetare dispun de mai multe modalități de comunicare, precum: discuții publice, comunicate de presă, publicarea raportului asupra inflației, conferințe de presă, publicarea proceselor verbale ale ședințelor comitetului de politică monetară, discursurile periodice ale managementului superior al băncilor centrale, anunțarea prealabilă a acțiunilor ce vor fi întreprinse în anumite cazuri etc. Scopul final al acestei transparențe este crearea unui reper sigur pentru așteptările inflaționiste și reducerea incertitudinii.

Important de menționat că, țintirea inflației este o strategie eficientă în condițiile în care inflația urmează un trend descrescător. Țările ce înregistrează o inflație exprimată printr-un număr de două cifre se confruntă deseori cu problema prognozării mai precise a ritmurilor de creștere a nivelului prețurilor. Stabilirea unor ținte numerice privind nivelul inflației în calitate de scop al politicii monetare în asemenea condiții conduce spre diminuarea încrederii față de autoritățile monetare și politica economică promovată. Acuratețea țintirii inflației crește odată cu sporirea credibilității macrofinanciare a țării(ce presupune un rating înalt de țară cu riscuri joase pentru creditele investiționale).

In condițiile regimului de țintire a inflației previziunea inflației depinde de opinia băncii centrale asupra mecanismului de transmitere, starea actuală a economiei și traseul planificat al instrumentului. Modul în care o bancă centrală ia decizii în condițiile de țintire a inflatiei poate fi prezentat cu ajutorul următorului grafic:

*sursă Institutul European din România

Grafic 1. Decizia privind ținta de inflație

Acest grafic descrie o situație în care deși la momentul t rata inflației se situează sub rata țintă, pe termen mediu (8 trimestre) previziunea inflației (previziunea condiționată a ratei inflației , calculată pentru un orizont de x trimestre se notează cu E(t+x|It), unde It este mulțimea informației disponibilă la momentul previziunii), obținută pentru valori constante ale instrumentului folosit, depășește ținta. In acest caz, politica monetară trebuie să devină și mai restrictivă (deși la momentul t inflația se situează sub ținta stabilită).

O condiție de bază pentru țintirea inflației este deplina autonomie și independență a băncii centrale. Acest lucru înseamnă că toate legăturile dintre Trezorerie și Banca Centrală trebuie eliminate iar băncii trebuie să i se încredințeze atât instrumente puternice de politică monetară cât și control asupra lor; mai mult influența politică a Băncii Centrale trebuie eliminată definitiv. De asemenea țintirea inflației trebuie să îndeplinească un indice al prețurilor relevant care este în general reprezentat de un indice al prețurilor de consum tradițional (în zona euro indicele relevant este Indicele Armonizat al Prețurilor de consum –IAPC).

Sevensson caracterizeaza strategia țintirii inflației ca fiind:

ținta de inflație numericǎ anunțatǎ,

implementare a politicii monetare ce dǎ un important rol previzunilor de inflație denumite “inflation –forecast targeting”2

transparența strategiei de politicǎ monetarǎ și creșterea rǎspunderii bǎncii centrale pentru atingerea obiectivului de inflație.

Regimul de țintire a inflației este definit cu ajutorul următoarelor elemente:

urmărirea țintei de inflație și eliminarea completă a altor obiective macroeconomice ce sprijină politica monetară

evitarea ajustării pe parcursul anului a țintei de inflație inițial anunțate consolidându-se astfel credibilitatea băncii centrale

întărirea responsabilității bancii centrale față de obiectivul asumat prin publicarea unui raport asupra inflației care să includă prognoza de inflație.

In concepțiile – Mishkin, Checchetti și Groshen, Svensson- țintirea inflației presupune cel puțin cinci componente:

1. Asigurarea stabilității prețurilor ca obiectiv unic al politicii monetare prin această stabilitate a prețurilor ințelegându-se un nivel scăzut și stabil al inflației.

2. Cuantificarea obiectivului politicii monetare drept o rată a inflației ce urmează a fi atinsă de-a lungul unui interval de timp, ținta fiind fixată de guvern și delegată băncii centrale

3. Independența băncii centrale în privința instrumentelor utilizate în atingerea ratei țintite a inflației, ea manifestându-se mai ales prin reducerea rolului țintelor intermediare.

4. Elaborarea și aplicarea politicii monetare în condiții de transparență deplină (banca centrală publică regulat rapoarte extinse – Rapoarte asupra inflației- cu privire la evoluțiile trecute și viitoare ale inflației .

5. Raspunderea băncii centrale pentru eșecurile în atingerea țintelor inflaționiste precizate.

Astfel, pentru implementarea reușită a regimului țintirii inflației sunt necesare următoarele precondiții de bază:

Cadrul legal și instituțional adecvat.

Mecanisme stabilite pentru o politică monetară transparentă, necesară pentru edificarea responsabilității și credibilității.

Capacități și instrumente eficiente necesare pentru promovarea politicii monetare.

Un sistem financiar relativ stabil și o piață financiară dezvoltată.

Metode avansate de prognozare a inflației (monitorizarea și modelarea economică pe termen mediu).

Aranjamente organizatorice adecvate

IV.2. Oportunitatea trecerii la țintirea inflatiei în România

In perioada 1990-2005 România a adoptat numeroase strategii de politică monetară în scopul sabilizării economice. In anul 2005 politica monetară a BNR s-a confruntat cu multiple provocări atât în plan strategic cât și în plan tactic. Planul strategic al politicii monetare a presupus numeroase eforturi deoarece în prima parte a anului 2005 a început activitatea de pregătire în scopul trecerii la țintirea inflației, strategie care este oficial adoptată în august 2005. Demersurile BNR de creare a cadrului organzizatoric, tehnic și decizional necesar implementării noii strategiii de politică monetară au durat aproape 16 luni și au beneficiat de asistență tehnică acordată de Fondul Monetar Internațional și Banca Națională a Cehiei.

Schimbarea strategiei de politică monetră și adoptarea țintirii infalției a fost motivată de faptul ca țintirea agregatelor monetare nu mai era o strategie eficientă și de asemenea datorită creșterii presiunilor inflaționiste a fost nevoie de o calibrare a politicii monetare pentru a atinge direct obiectul final – inflația în locul unei ținte intermediare.

Alegerea unei strategii de politică monetară alternativă la cea existentă presupune luarea în considerare a următoarelor elemente esențiale.

1. Istoria politicii monetare

In cazul României, strategia de politică monetară practicată de BNR până în 2005 a fost țintirea agregatelor monetare bazată pe utilizarea bazei monetare M0 ca obiectiv operațional și masa monetară M2 ca obiectiv intermediar dar în anuminte momente cursul de schimb a fost folosit ca o ancoră antiinflaționistă (in special după 2001). In acest context strategia de politică monetară utilizată de BNR până în 2005 a fost o îmbinare între o țintire a agregatelor monetare și o țintire a cursului de schimb. Inainte de 1997 politica monetară și de curs de schimb a fost predominant cvasi-fiscală prin existența creditelor preferențiale si a subvențiilor acordate unor sectoare economice (in special agricultura si companiile de stat), precum si menținerea unui curs de schimb supraapreciat pentru a ține prețul energiei redus – o modalitate de subvenționare a sectoarelor mari consumatoare de energie.

După 1997, politica monetară a fost eliberată de componenta cvasi-fiscală (aceasta fiind transferată bugetului de stat) iar după confruntarea cu intrări mari de capitaluri străine, BNR țintește cursul de schimb și baza monetară pentru a preveni o apreciere nominală a leului și a controla inflația. Tentativele de folosire a cursului de schimb ca ancorǎ inflaționistă au eșuat datorită adâncirii deficitului extern și dimensiunii reduse a ratelor valutare. Incepând cu 1998 BNR s-a confruntat cu 3 ani de vârf de datorie externă situația agravându-se în 1999 după ce FMI a condiționat un nou împrumut de accesare simultană a unor fonduri pe piața internațională de către România. La sfârșitul anului 1998 și în anul 1999, BNR a încercat să refacă competivitatea externă acceptând accelerarea deprecierii leului.

Aplicarea strategiei de țintire a agregatelor monetare a fost constrânsă fie de scăderea intermedierii bancare, fie de poziția BNR de debitor net față de sistemul bancar și a condus la un proces de dezinflație treptată. Astfel rata inflației a scăzut de la un nivel extrem de ridicat (295.5% în 1993) la o inflație de două cifre înregistrată în 2004 (11.9%). Procesul dezinflaționist nu a avut continuitate fiind intrerupt de episoade de izbucnire a inflației (151.4% -1997 și 54.8%-1999).

2. Nivelul curent al inflației

Tintitea inflației se recomndă a fi introdusă atunci când banca centrală deja a redus inflația la un nivel apropiat de stabilitatea prețurilor, ea fiind o strategie care asigură o stabilitate a ratei de inflație la nivel redus.

In anul 2005 BNR a stabilit premisele favorabile și necesate pentru introducerea strategie de țintire a inflației cum ar fi: rata anuală a inflației se situa pe palierul cu o singură cifră (9% în 2005), BNR beneficia de independență operațională deplină, sector financiar stabil și solid, dominanța fiscală nu mai reprezenta o problemă, țintele de inflație pentru urmatorii ani au fost stabilite de comun acord cu guvernul, banca centrală și-a întărit capacitatea de prognoză a inflației, succesul procesului de dezinflație din următorii ani a condus la o consolidare a credibilității BNR.

3. Caracteristicile economiei țarii.

Acestea se referă la mărimea și deschiderea economiei respective, rolul sistemului bancar în economie și sănatatea financiară a acestuia, dezvoltarea piețelor financiare interne și integrarea lor in piețele financiare internaționale. Din acest punct de vedere, România este o țara cu o economie deschisǎ de dimensiune redusǎ, cu un sistem financiar bazat pe sistemul bancar și mult mai puțin pe piața de capital.

4. Caracteristicile politice și cadrul instituțional al țării.

Din acest punct de vedere, este foarte important dacă banca este independentǎ atât de jure cât și de facto, aceasta fiind o condiție esențiala în țintirea inflației. Astfel, este necesar ca și în România, pe lângǎ independența de jure a băncii centrale conferită prin Statutul BNR să existe și un sprijin guvernamental în ceea ce privește prioritatea dezinflației ca obiectiv macroeconomic și coordonarea politicii fiscale a guvernului cu politica monetară.

IV.3. Introducerea cadrului de țintire a inflației în România. Avantaje și dezavantaje ale strategiei

Succesul noii strategii: Tintirea inflației adoptată în august 2005 se bazeazǎ pe îndeplinirea precondițiilor specifice acestei schimbări. Eficacitatea strategiei de țintire a inflației depindea de:

coborârea ratei anuale a inflației sub nivelul de 10%

acumularea unui câștig de credibilitate de către banca centrală

întărirea independenței de jure și de facto a BNR

restrângerea dominației fiscale, derularea procesului de consolidare fiscală și ameliorarea coordonării dintre politica fiscală și cea monetară

creșterea intermedierii bancare

sporirea transparenței băncii centrale

conturarea mai clară a componentelor macroeconomice și a mecansimelor de funcționare a economiei, necesară identificării și creșterii eficacității canalelor de transmisie monetară.

In iulie 2005 BNR iși stabilește obiectivele pe termen mediu ale politicii monetare și cursului de schimb, acestea fiind:

● Politica monetară pe termen mediu – țintirea inflației ce avea ca necesitate slăbirea relației agregate – monetare inflație și cerința calibrării politicii monetare în functie de evoluția ratei inflației și nu în raport cu o țintă intermediară.

● Flexibilitatea cursului de schimb

● Trecerea la euro

In acest context consiliul de adimistrație al BNR a decis să imprime noii strategii de politică monetară mai multe caractersitici esențiale: (a) exprimarea țintei de inflație la nivelul indicelui prețurilor de consum (“headline inflation”); (b) stabilirea țintei ca punct central încadrat în intervalul de variație (+/- 1 puncte procentuale) în scopul ancorării eficiente a anticipațiilor inflaționiste; (c) anunțarea unor ținte anuale de inflație pentru o perioadă mai lungă de timp; (d) continuarea practicării flotării controlate a cursului de schimb; (e) stabilirea și anunțarea țintei de inflație de către BNR împreună cu Guvernul.

Implementarea acestui regim de țintire a inflației în România este urmat de avantaje și dezavantaje. Principalul avantaj este acela al atingerii și menținerii unei rate a inflației redusă cu efecte pozitive asupra creșterii economice. Acestă strategie este ușor înteleasă de public și este foarte transparentă (apariția rapoartelor de țintire a inflației elaborate de BNR trimestrial în care sunt explicate motivele și acțiunile ce au loc la nivelul politicii monetare precum și cauzele și remediile propuse pentru orice deviație importantă a inflației de la țintă). Tintirea inflației permite BNR-ului să urmarească o politică monetară proprie și să se concentreze asupra șocurilor care afectează economia. Un avantaj al acestei strategii este acela că odată implementată nu trebuie ajustată frecvent deoarece are ca preocupare fundamentală obiectivul final – inflația și de asemenea este o strategie strictă ce urmărește doar atingerea obiectivelor inflaționiste dar și o strategie flexibilă ce presupune și preocuparea pentru controlul celorlalte variabile.

Pe lângă avantaje, acest nou cadru de politică monetară poate avea și o serie de dezavantaje. In perioada sa de început, țintirea inflației poate genera o încetinire temporară a creșterii economice prin faptul cǎ pentru a-și câștiga credibilitatea și a-și arăta angajamentul ferm față de reducerea inflației banca centrală poate acționa prea agresiv la presiunile inflaționiste. Politica monetară trebuie sa fie capabilă să răspundă la deviațiile de la țintă ale previziunilor de inflație la diferite orizonturi de previziune și instrumente de politică monetră potrivite astfel încât să se readucă previziunea de inflație în banda țintei cu o anumită precizie.

Premisele implementării acestei strategii au fost:

rata anuală a inflației se situa pe palierul cu o singură cifră

BNR beneficia de independență operațională deplină

Sectorul financiar era stabil și solid, deși exista nevoia de sporire a intermedierii financiare

Țintele de inflație pentru următorii ani au fost stabilite de comun accord cu guvernul

Banca centrală și-a întărit capacitatea de prognoză a inflației

Succesul procesului de dezinflație din ultimii ani a dus la o consolidare a credibilității BNR.

După adoptarea strategie de țintire a inflației Banca Națională a României a previzionat anumite ținte ale inflației prezentate în figura de mai jos.

Grafic 2. Tinte de inflație

De asemenea, de când a fost adoptată startegia de țintire a inflației în România, țintele de inflație stabilite au fost conform tabelului de mai jos.

Tabel 1 – Țintele de inflație în România

Pentru anii următori BNR și-a motivat țintele previzionate aducând o serie de argumente cum ar fi: – ținta înaltă in 2006 înseamnă o inflație mai ridicată pe toată perioda anului 2007 acest context determinând riscuri sporite de deteriorare a anticipațiilor inflaționiste și vulnerabilitate mai mare la șocuri având ca efect costuri economice accumulate pe o perioadă îndelungată.

Perspectivele țintirii inflației în România, în concordanță cu strategia BNR, vor fi menținute cel puțin până la intrarea in Mecanismul Ratelor de Schimb (ERM2) această strategie de țintire a inflației asigurând îndeplinirea graduală a criteriilor de convergență nominală de la Maastricht și va contribui la continuarea procesului de convergență reală. Banca centrală trebuie să asigure, menținându-și strategia de țintire a inflației, apropierea treptată a ratei inflației de nivelurile compatibile cu îndeplinirea criteriului de la Maastricht privind stabilitatea prețurilor. Odată ce inflația redusă este menținută, se vor crea condiții favorabile pentru îndeplinirea criteriilor de convergență nominală privind rata dobânzii pe termen lung și stabilitatea cursului de schimb. Totodată, implementarea unei politici fiscale prudente va susține sustenabilitatea finanțelor publice. Etapa unei ținte staționare multianuale de inflație, compatibilă cu definiția de stabilitate a prețurilor pe termen mediu în economia românească (începând cu anul 2013); este o perioadă intermediară menită să asigure trecerea la etapa țintei continue de inflație pe termen lung – compatibilă cu definiția de stabilitate a prețurilor adoptată de BCE.

V. Analiza empirică a factorilor determinanți ai inflației în România

În cadrul analizei se va aplica metoda celor mai mici pătrate (OLS) pentru a analiza care sunt factorii determinanți ai inflației în România în perioada ianuarie 2000 – ianuarie 2015.

Aplicația econometrică este structurată după cum urmează. După colectarea tuturor seriilor de date este verificată staționaritatea variabilelor. În OLS trebuie introduse numai serii staționare. Pentru a verifica staționaritatea variabilelor, am folosit testul ADF (Augmented Dickey Fuller). În continuare am staționarizat seriile care prezentau trend. Staționarizarea am facut-o prin diferențe de ordin 1 ale seriilor. Pentru testarea staționarității anumitor serii a fost folosit și testul Phillips Perron, în situațiile în care rezultatele testului ADF au fost neconforme cu teoria economică care spune că, în general, seriile de date care caracterizează economia unei țări devin staționare după aplicarea diferenței de ordin 1.

După staționarizarea seriilor, am generat în Eviews statisticile descriptive ale tututror seriilor de date pentru a vedea dacă acestea urmează o distribuție normală (cu ajutorul testului Jarque-Bera), care este media lor, valoarea maximă, valoarea minimă.

În următorul pas, am estimat modelul OLS, am interpretat influențele factorilor analizați asupra inflației.

Metoda celor mai mici pătrate (OLS)

Cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate (OLS), se poate determina impactul pe care îl au mai multe variabile independente asupra unei anumite variabile (numită variabilă dependentă). Forma generală a ecuației de regresie multiplă este:

(2)

Unde: t = 1,2,…,n sunt observațiile din eșantion; Yt – observația t a variabilei dependente, Xj – variabilele independente cu j = 1,2,…, k; Xjt – observația t a variabilei independente Xj; – constanta (termenul liber al ecuației); – coeficienții variabilelor independente, – termenul de eroare al ecuației.

Coeficientul variabilei independente arată cu cât se modifică variabila dependentă, Yt, atunci când variabila independentă, Xjt , se modifică cu o unitate, în condițiile în care celelalte variabile independente rămân constante. Dacă variabila dependentă și variabilele independente sunt specificate în logaritmi naturali, atunci coeficienții variabilelor independente pot fi interpretați ca elasticități. Astfel, acești coeficienți vor arăta cu cât la sută se modifică variabila dependentă dacă variabila independentă se modifică cu 1 %.

Pentru ca inferența bazată pe rezultatele regresiei liniare multiple să fie validă, trebuie îndeplinite un set de șase ipoteze, regresia bazată pe acest set de ipoteze fiind cunoscută ca modelul clasic normal de regresie multiplă. Ipoteze:

1. Legătura dintre variabila dependentă și variabilele independente este liniară.

2. Variabilele independente sunt aleatoare. De asemenea între variabilele independente incluse într-o regresie nu există nici o relație liniară. Dacă variabilele independente sunt corelate atunci există multicoliniaritate.

3. Valoarea așteptată a termenului de eroare este zero, .

4. Varianța termenului de eroare este aceeași pentru toate observațiile, . Aceste erori se numesc homoskedastice. Dacă, în schimb, varianța termenului de eroare este variabilă, erorile se numesc heteroskedastice, și trebuie utilizate metode diferite de estimare a regresiei.

5. Termenul de eroare este necorelat între observații, . Dacă există corelație serială a erorilor, trebuie folosite utilizate metode diferite de estimare a regresiei.

6. Termenul de eroare este normal distribuit.

Seriile de date utilizate

Analiza factorilor determinanți ai inflației a fost realizată pe economia României. Seriile de date sunt cu frecvență lunară. Studiul a fost efectuat pe eșantionul ianuarie 2000 – ianuarie 2015. Sursa datelor o reprezintă Institutul Național de Statistică (INSSE), Banca Națională a României și Eurostat.

Ca factori determinanți ai inflației au fost considerați: cursul de schimb EUR/RON, masa monetară M2, indicele producției industriale, salariul nominal net, rata dobânzii de referință și rata șomajului; aceste serii de date reprezintă variabilele independente (exogene). Ca variabilă dependentă a fost folosită rata inflației.

Toate seriile de date sunt calculate ca indici cu bază fixă față de luna ianuarie 2000, cu excepția ratei inflației, ratei dobânzii de referință și ratei șomajului, care sunt folosite ca atare; indicii sunt apoi logaritmați.

Tabel nr. 2. Seriile de date folosite în analiza factorilor determinanți ai inflației în România

În România, masa monetară sau oferta de bani are următoarele componente:

baza monetară, care include numerarul din casieriile instituțiilor financiare monetare, numerarul în circulație și conturile curente ale băncilor la BNR;

masa monetară în sens restrâns (M1), care include numerarul aflat în circulație, precum și depozitele care pot fi imediat convertibile în numerar sau utilizate pentru plăți prin transfer bancar denumite depozite overnight;

masa monetară intermediară (M2) cuprinde masa monetară în sens restrâns (M1), la care se adaugă depozitele cu durata inițială de până la doi ani inclusiv și depozitele rambursabile după notificare la cel mult 3 luni inclusiv. Definiția M2 reflectă interesul acordat analizei și monitorizării unui agregat monetar care, pe lângă numerar, cuprinde și depozite cu un grad ridicat de lichiditate;

masa monetară în sens larg (M3) cuprinde masa monetară intermediară (M2), la care se adaugă instrumentele financiare tranzacționabile emise de sectorul instituțiilor financiare monetare, instrumente ale pieței monetare, în special acțiunile/unitățile fondurilor de piață monetară și împrumuturile din operațiuni repo sunt incluse în acest agregat (un grad sporit de lichiditate face ca aceste instrumente să fie substitute pentru depozite).

Rata dobânzii de referință se calculează ca medie aritmetică, ponderată cu volumul tranzacțiilor, a ratelor dobânzilor depozitelor atrase, operațiunilor reverse repo și operațiunilor repo din luna anterioară celei pentru care se face anunțul. Până în luna februarie 2009, operațiunile repo nu au fost incluse în calculul ratei dobânzii de referință. Anterior lunii februarie 2002, aceasta era denumită taxa scontului.

Graficul nr. 3 prezintă evoluția variabilelor macroeconomice analizate pe eșantionul 2000m01-2010m01.

Grafic nr. 3. Evoluția seriilor de timp pe eșantionul 2000m01-2010m12

Axa orizontală prezintă lunile, iar cea verticală unitatea de măsură. Se observă că seria cursului de schimb a urmat o tendință crescătoare, practic de depreciere a leului până la sfârșitul anului 2004 (în ianuarie 2004 cursul crescuse la 4,1094 lei/euro), apoi din 2005 leul s-a apreciat, cursul ajungând la valoarea de 3,1337 lei/euro în iulie 2007. Din iulie 2007 cursul și-a reluat tendința crescătoare. Masa monetară intermediară a avut o tendință crescătoare pe toată perioada analizată; în ianuarie 2000 M2 era de 12944,5695 milioane ron, atingând în ianuarie 2010 valoarea de 184277,8 milioane ron (de 14,2 ori mai mare). Indicele producției industriale a fost folosit ca proxy pentru PIB, deoarece seria lunară a PIB-ului nu este disponibilă; PIB-ul se măsoară trimestrial. Se observă grafic că producția industrială a crescut în perioada ianuarie 2000 – ianuarie 2010. Rata inflației a urmat un trend descrescător, acest fapt datorându-se regimului de țintire directă a inflației adoptat de BNR în august 2005. Rata dobânzii de referință a avut de asemenea o tendință descrescătoare, coborând de la 35% în ianuarie 2000 la 8% în ianuarie 2010. Rata șomajului a oscilat în perioada analizată în jurul valorii de 7,2%; a atins valori foarte mari în anul 2002, în ianuarie 2002 era de 9%, și valori mici în 2008, 5,7% în ianuarie 2008; din punctul de minim atins în 2008 rata șomajului urmează până în prezent o tendință crescătoare. Câștigul salarial mediu lunar net pe persoană a crescut de la 172,6 ron/pers în ianuarie 2000 la 1426 ron/pers în ianuarie 2010 (de 8,26 ori).

Statistici descriptive ale seriilor de timp

În continuare sunt prezentate statisticile descriptive ale seriilor de date analizate.

Media reprezintă valoarea medie a seriei, obținută prin adunarea termenilor seriei și împărțirea la numărul de observații. Se poate observa că rata inflației în perioada 2000m01-2010m01 a fost în medie 1,09%. Cursul de schimb mediu a fost de 3,39 lei/euro, iar rata medie a șomajului a fost de 7,13%.

Maximul și minimul reprezintă valoarea maximă, respectiv minimă a seriei de date. Cursul de schimb minim a fost de 1,8421 lei/euro și a fost atins în februarie 2002, iar maximul a fost atins în noiembrie 2009, 4,2881 lei/euro. Cea mai mare rată a inflației a fost de 4,8% în aprilie 2000, iar cea mai scăzută rata a fost de -0,19% (deflație) în august 2009. Rata dobânzii de referință era foarte ridicată la începutul perioadei de analiză, și anume 35% din ianuarie 2000 până în ianuarie 2002; rata minimă a dobânzii s-a înregistrat în august 2007, de 6,1%. Cea mai scăzută rată a șomajului 5,7% s-a înregistrat în ianuarie – martie 2008, iar cea mai ridicată 9% în ianuarie – martie 2002. Câștigul salarial nominal net lunar pe persoană a urmat o tendință crescătoare cu valoarea maximă în decembrie 2008, de 1489 ron/pers.

Dispersia, indicator al împrăștierii, arată modul în care valorile seriei gravitează în jurul mediei. O serie de date prezintă omogenitate mare cu cât abaterea medie pătratică este mai mică. Abaterea medie pătratică sau abaterea standard, indicator al variabilității, se calculează ca o medie pătratică din abaterile tuturor elementelor seriei de la media lor aritmetică. Abaterile medii pătratice pentru seriile studiate sunt relativ mari; excepție face cursul de schimb.

Grafic nr. 4. Statistici descriptive ale seriilor de timp pe eșantionul ianuarie 2000 – ianuarie 2010

Coeficientul de asimetrie (Skewness) reprezintă o măsură a asimetriei distribuției seriei în jurul mediei sale. Pentru o distribuție simetrică, cum ar fi distribuția normală, acest coeficient are valoarea 0. Un coeficient pozitiv implică o distribuție cu coadă lungă spre dreapta, iar un coeficient negativ o distribuție cu coadă lungă spre stânga. Toate seriile analizate în perioada 2000m01-2010m01 prezintă o distribuție asimetrică cu coada spre dreapta, excepție făcând seriile cursului de schimb și indicelui producției industriale care sunt distribuite asimetric cu coadă spre stânga.

Indicatorul de aplatizare (coeficient de boltire) este un indicator de apreciere a formei unei distribuții. Indicatorul de aplatizare al unei distribuții normale este 3. Dacă indicatorul este mai mare decât 3, distribuția este leptokurtotică (cu boltă), iar dacă este mai mic decât 3, distribuția este platikurtotică. Majoritatea seriilor de timp analizate urmează o distributie leptokurtotikă, având coeficientul mai mare decât 3. Într-o astfel de distribuție, probabilitatea de apariție a unui eveniment extrem este mai mare decât probabilitatea de apariție a acestuia dacă seria ar urma o distribuție normală. Toate seriile analizate, cu excepția ratei inflației, urmează o distribuție platikurtotică.

Testul statistic Jarque Bera evaluează dacă seria este normal distribuită. Acesta măsoară diferența dintre coeficientul de asimetrie si indicatorul kurtotică ai distributței seriei analizate față de cei ai distribuției normale. Ipoteza nulă a testului este că distribuția seriei este normală. Dacă probabilitatea asociata testului este mai mică decât nivelul de relevanță ales (1%, 5% sau 10%), ipoteza nulă este respinsă, astfel, seria analizată nu urmează o distribuție normală. Conform datelor din graficul nr. 2, singura serie care urmează o distribuție normală este rata șomajului.

Studierea staționarității seriilor de date

Înainte de estimarea unei ecuații de regresie, este importantă testarea staționarității seriilor de date, deoarece datele non-staționare sunt imprevizibile și dificil de modelat, în special în cazul în care se dorește efectuarea unei previzionări. Rezultatele obținute prin utilizarea datelor non-staționare pot fi false, în sensul că pot indica o relație între două variabile, când de fapt ea nu există. Astfel, pentru a obține rezultate consistente, datele non-staționare trebuie transformate în staționare, prin diferențiere. Un alt motiv datorită căruia se lucrează cu serii staționare, este faptul că se pot face ușor previziuni deoarece se presupune că proprietățile statistice ale variabilelor vor fi în viitor ca cele din trecut.

Pentru a facilita interpretarea rezultatelor obținute și pentru a obține staționaritatea, în econometrie este indicat să fie utilizată logaritmarea seriilor de date, excepție pentru cele care conțin valori negative sau nule. Astfel, seriile curs de schimb EUR/RON, masă monetară M2, indicele producției industriale și salariul nominal net sunt folosite în analiză ca logaritmi ai indicilor cu bază fixă ianuarie 2000. Restul seriilor, rata inflației, rata șomajului și rata dobânzii de referință sunt folosite ca atare.

Pentru ca o serie de timp să fie considerată staționară, trebuie să îndeplinească două condiții: media și varianța nu se schimbă în timp. Astfel, seriile nu prezintă trend sau fluctuații periodice, iar varianța este constantă. Cele mai des folosite teste de staționaritate sunt ADF (Augmented Dickey Fuller) si PP( Phillips-Perron).

Testul ADF (Augmented Dickey Fuller) are ca ipoteză nulă faptul că seria nu este staționară. În urma testului se generează o probabilitate p, care trebuie să fie mai mică decât nivelul de relevanță luat in calcul (1%, 5%, 10%) pentru a fi respinsă ipoteza nulă, și să se accepte ipoteza alternativă că seria este staționară. Prima parte a testului de rădăcină unitară (ADF) furnizează informații privind: tipul testului; variabilele exogene, care pot fi: constantă, constantă și trend sau niciuna; lungimea decalajului (lagul). Tot în această parte sunt afișate rezultatul testului, valorile critice asociate și valoarea probabilității p. Eviews generează valori critice la nivelurile de relevanță de 1%, 5% si 10%. Ipoteza nulă a testului ADF este că seria analizată este nestaționară. Pentru ca ipoteza nulă să fie respinsă, valoarea calculată a lui t (valoarea statistică ADF) trebuie să fie mai mică decât valoarea critică corespunzătoare nivelului de relevanță ales. În plus, pentru un anumit nivel de relevanță, ipoteza nulă este respinsă dacă valoarea probabilității p este mai mică decât nivelul respectiv.

Pentru testarea staționarității anumitor serii a fost folosit și testul Phillips Perron. Testul Phillips-Perron are aceeași ipoteză nulă cu testul ADF, că seria nu este staționară. Dacă valoarea testului statistic este mai mică decât valoarea critică la un nivel de relevanță seria este staționară la acel nivel de relevanță; o altă variantă de a stabili staționaritatea este verificarea probabilității asociate, p, dacă aceasta este mai mică decât un anumit nivel de relevanță seria este staționară la acel nivel de relevanță.

Tabel nr. 3. Testul ADF cu constantă și trend pentru verificarea staționarității seriei ratei inflației

Conform testului ADF valoarea testului statistic t este -8,092179, mai mică decât valorile critice la toate nivelurile de relevanță (pentru nivelul 1%: -4,036310; pentru nivelul 5%: -3,447699; pentru nivelul 10%: -3,148946). Astfel ipoteza nulă de nestaționaritate este respinsă, se alege ipoteză alternativă conform căreia rata inflației este staționară. De asemenea, probabilitatea p asociată testului este 0%, mai mică decât oricare nivel de relevanță (1%, 5% sau 10%); seria R_INFL este staționară la cel mai restrictiv nivel de relevanță de 1%.

În anexa nr. 1 sunt prezentate testele de staționaritate aplicate asupra tuturor variabilelor analizate. În tabelul nr. 4 sunt prezentate rezultatele acestor teste.

Tabelul nr. 4. Stabilirea staționarității variabilelor independente

Se poate observa conform testelor de staționaritate că toate variabilele dependente sunt nestaționare (l_c_sch, l_m2, l_prod_ind, l_sal_nom, r_ref, r_smj). Pentru staționarizare s-a aplicat diferența de ordin 1 seriilor. Testele aplicate pe diferențele de ordin 1 sugerează că acestea sunt staționare (d_l_c_sch, d_l_m2, d_l_prod_ind, d_l_sal_nom, d_r_ref, d_r_smj).

Estimarea ecuației de regresie

În continuare este estimată o ecuație de regresie folosind metoda celor mai mici pătrate (OLS) pentru a evalua factorii determinanți ai inflației pe cazul României în perioada ianuarie 2000 – ianuarie 2015.

Vor fi folosite doar variabile staționare. Variabila dependentă este rata inflației (R_INFL); iar variabilele independente (factori determinanți ai inflației) sunt: cursul de schimb EUR/RON (D_L_C_SCH), masa monetară intermediară M2 (D_L_M2), indicele producției industriale (D_L_PROD_IND), salariul nominal net (D_L_SAL_NOM), rata dobânzii de referință (D_R_REF) și rata șomajului (D_R_SMJ).

Au fost estimate mai multe ecuații de regresie folosind cele șase variabile dependente precizate mai sus. Rezultatele acestor estimări nu sunt prezentate în lucrare deoarece testele statistice indicau coeficienți nesemnificativi din punct de vedere statistic, erorile erau autocorelate, sau modelul nu era bine specificat având un foarte mic. De aceea a fost aleasă această specificație, (3). Au fost introduse ca variabile dependente lagurile 1 și 2 ale ratei inflației, deoarece se consideră că inflația prezentă depinde și de valorile trecute ale acesteia. Ratele șomajului și dobânzii de referință nu au un impact semnificativ statistic asupra inflației (în modelele încercate, care nu sunt prezentate în lucrare), prin urmare au fost introduse lagurile 1 și 2 ale acestor serii cu explicația că rata inflației ar putea depinde de valorile din trecut ale dobânzii și șomajului. Ecuația va avea următoarea formă:

(3)

sunt coeficienții factorilor exogeni și indică sensul influenței (influență pozitivă sau inversă) unui factor în condițiile în care toate celelalte variabile independente ramân constante. Pentru o regresie bine specificată, aceștia trebuie să fie semnificativi, adică relația dintre variabile să nu fie pur intâmplătoare.

reprezintă erorile ecuației de regresie care trebuie să fie distribuite normal și necorelate, pentru ca modelul să fie corect specificat. Termenul de eroare este o variabilă dintr-un model statistic, creat atunci când modelul nu reprezintă cu exactitate relația propriu-zisă dintre variabilele independente și cea dependentă. Ca rezultat al acestei relații incomplete, în cazul regresiei liniare studiate, reziduul diferit de 0 indică faptul că mai sunt si alți factori care influențează variabila dependentă.

Tabelul nr. 5. Estimarea ecuației de regresie pentru evaluarea factorilor determinanți ai inflației în România

perioada 2000m01 – 2010m01

Dacă notăm cu A vectorul format din estimațiile coeficienților, cu X matricea formată din cele treisprezece variabile independente, cu Y vectorul variabilei endogene, prin metoda OLS (metoda celor mai mici pătrate) acesta se calculează astfel:

(4)

Un coeficient măsoară contribuția unei variabile independente în variabila dependentă, în condițiile în care toate celelalte variabile independente sunt constante.

Coloana “eroare standard” arată erorile standard estimate ale coeficienților. Acestea măsoară încrederea statistică în estimațiile coeficienților. Cu cât sunt mai mari erorile, cu atât estimațiile sunt mai slabe. Erorile standard sunt rădăcinile pătratice ale elementelor de pe diagonala principală a matricii de covarianță a coeficienților. Astfel, erorile standard au fost calculate ca radical din elementele de pe diagonala principală a matricii de covarianță.

Ipoteza nulă a testului t este că parametrul estimat nu diferă semnificativ de o valoare testată . t statistic se calculează ca raport între estimația coeficientului și eroarea standard a sa. Dacă este estimația parametrului, valoarea testată a parametrului, eroarea standard a estimației coeficientului, atunci formula de calcul pentru t statistic este:

(5)

Testul t se aplică pentru fiecare coeficient în parte. Ultima coloană a rezultatului afișează probabilitățile asociate, cunoscute sub numele de valori p sau nivel marginal de relevanță. Dacă această probabilitate este mai mare decât nivelul de relevanță luat în calcul, ipoteza nulă va fi acceptată; dacă este mai mică, ipoteza nulă este respinsă, iar estimația parametrului este semnificativă din punct de vedere statistic. Programul Eviews testează dacă estimațiile obținute diferă semnificativ de zero, adică dacă sunt semnificative din punct de vedere statistic. Astfel ipoteza nulă a testului t în Eviews este că valoarea estimată a coeficientului este zero.

Pentru constanta c, dacă acceptăm un nivel de relevanță de 10%, probabilitatea asociată p este mai mică, și anume de 7,03%. Drept urmare, coeficientul este semnificativ. La nivelurile de relevanță de 1% și 5%, coeficientul nu este semnificativ.

Coeficienții indicelui producției industriale, salariului nominal și primului lag al ratei inflației sunt semnificativi din punct de vedere statistic la cel mai restrictiv nivel de relevanță de 1%, având probabilitățile asociate mai mici decât 1%. Coeficienții cursului de schimb și masei monetare M2 sunt relevanți la un nivel de 5%, iar coeficientul celui de-al doilea lag al inflației este relevant la 10%. Rata șomajului și rata dobânzii de referință nu au un impact semnificativ asupra inflației, probabilitățile asociate testului t fiind mai mari de 10% pentru aceste variabile.

R-pătrat este de 66,5%, ceea ce arată cât de bine specificată este regresia, acest coeficient indicând procentual cât din varianța ratei inflației se datorează factorilor săi de influență. În ceea ce privește varianța, aceasta măsoară variabilitatea (volatilitatea) ratei inflației față de medie.Volatilitatea măsoară riscul, se referă la incertitudinea asupra mărimii schimbărilor în valoarea ratei inflației, cât de mult aceasta fluctueză. De fiecare dată când este introdusă in ecuație o variabilă corelată cu variabila endogenă, valoarea indicatorului va crește. Valoarea statistică a acestui indicator ar fi egală cu 1 dacă modelul este perfect specificat, și 0 în caz contrar.

ajustat, , penalizează introducerea în model de variabile care au o relevanță mică asupra variabilei endogene. nu este niciodată mai mare decât , poate să scadă pe măsură ce sunt introduse variabile, și poate fi negativ pentru modele foarte slabe. Acest indicator ar trebui să ia valori peste 0,6 pentru ca modelul să fie considerat unul bun. În estimarile efectuate, acest indicator are valoarea 0,627, prin urmare ecuația de regresie îndeplinește această condiție.

Eroarea standard a regresiei este o măsură a varianței estimate a erorilor. În modelul analizat, aceasta este apropiată de zero (), ceea ce indică faptul că modelul este bine specificat. Suma pătratelor erorilor este folosită în calculele statistice, de aceea este afișată separat. În modelul prezentat, această sumă este mică, și anume 33,59407.

Testul Durbin – Watson măsoară corelația serială a erorilor. Dacă valoarea DW este situată în jurul valorii 2, atunci nu există corelație serială. În modelul analizat, DW este foarte apropiat de 2 (1,987739), ceea ce indică faptul că erorile nu sunt autocorelate.

Rata inflației medie este de 1,050254%, iar deviația standard este 0,926305.

Criteriile informaționale Akaike și Schwarz sunt utilizate pentru a alege dintre două sau mai multe modele. Se alege modelul cu valoarea criteriului informațional mai mică, fiind un model mai precis.

F statistic arată cât de bine este explicată evoluția variabilei dependente de către variabilele independente. Ipoteza nulă a testului F este că toți coeficienții din ecuația de regresie sunt nesemnificativ diferiți de zero. Programul Eviews afișează și probabilitatea asociată pentru F statistic. Dacă valoarea probabilității este mai mică decât nivelul de relevanță ales, ipoteza nulă este respinsă, iar coeficienții sunt semnificativi. Pentru modelul analizat probabilitatea asociată testului F este 0,0000, fiind mai mică decât cel mai restrictiv nivel de relevanță de 1%. Drept urmare, estimațiile coeficienților sunt semnificative.

În continuare, sunt reprezentate grafic valorile estimate ale variabilei dependente, valorile sale reale și erorile din regresie. După cum se poate observa, valorile estimate sunt foarte apropiate de cele reale, indicând staționaritate.

Grafic nr. 5. Erorile din regresie, valorile estimate și reale ale ratei inflației

În urma regresiei ratei inflației în funcție de factorii săi determinanți pot fi interpretați doar acei coeficienți care sunt semnificativi din punct de vedere statistic. La o creștere a cursului de schimb EUR/RON cu 1%, rata inflației va crește cu 5,83%. Acest fapt este în conformitate cu teoria economică – o depreciere a monedei naționale antrenează presiuni inflaționiste. La o creștere a masei monetare intermediare cu 1%, rata inflației scade cu 5,25% conform estimărilor obținute prin OLS. Rezultatul este contrar teoriei economice care spune că o creștere a ofertei de monedă înseamnă și o creștere a prețurilor. La o creștere a indicelui producției industriale cu 1% rata inflației va crește cu 25,37%. Conform teoriei economice, o creștere a PIB-ului peste PIB-ul potențial generează presiuni inflaționiste; în modelul specificat a fost folosit ca proxy pentru PIB indicele producției industriale. La o creștere a salariului nominal cu 1% rata inflației crește cu 3,48%. Teoria economică spune că o majorare a salariilor antrenează spirala inflaționistă. Conform modelului rata inflației răspunde și la inflația din trecut.

Testarea erorilor din ecuația de regresie

În primul pas se va testa dacă erorile sunt normal distribuite. Conform testului Jarque-Bera erorile sunt normal distribuite. Testul are ca ipoteză nulă că erorile sunt normal distribuite, iar probabilitatea asociată testului este mai mare decât 10%, ipoteza nulă fiind acceptată. Pentru a confirma faptul că erorile urmează o distribuție normală, putem apela la graficul Quantile-Quantile.

Grafic nr. 6. Histograma erorilor și graficul Quantile-Quantile al erorilor din ecuația de regresie

Autocorelația erorilor ecuației de regresie se testează cu ajutorul corelogramei. Corelograma, graficul nr. 5, este un sumar statistic pentru seriile de timp care afișează coeficienții de autocorelație și coeficienții de corelație parțială. Coeficientul de corelație arată în ce măsură este influențată valoarea dintr-o anumită perioadă de valorile din trecut. Ipoteza nulă a testului Q-statistic este că nu există corelație serială până la lag-ul k. Dacă probabilitatea asociată acestui test este mai mică decât nivelul de relevanță luat în calcul, ipoteza nulă este respinsă, și există autocorelație până la lag-ul k. Drept urmare, conform corelogramei nu există corelație serială a erorilor până la lag-ul 36.

În anexa nr. 2 este prezentată corelograma erorilor pătratice. Dacă există autocorelație a erorilor pătratice, acest fapt este o indicație a existenței heteroskedasticității în model, fiind afectată prognoza în cazul în care se efectuează una. Conform corelogramei erorilor pătratice erorile nu sunt heteroskedastice.

Teste de stabilitate a ecuației și a coeficienților estimați

În graficul nr. 7 sunt prezentate erorile recursive. Pentru ca parametrii ecuației să fie stabili, graficul erorilor recursive nu trebuie să depășească benzile de abaterea standard. În cazul modelului analizat, erorile recursive depășesc cele două benzi într-un singur punct, așadar se poate spune că estimațiile parametrilor sunt stabile.

Grafic nr. 7. Corelograma erorilor din ecuația de regresie

Graficul nr. 8. Erorile recursive din regresieși testul CUSUM

Testul Cusum este bazat pe suma cumulativă a erorilor recursive. Nivelul critic de 5% este reprezentat de cele două linii punctate. Dacă graficul sumei cumulative a erorilor recursive depășește aceste linii, parametrii modelului sunt instabili. Pe grafic se poate observa că suma cumulativă a erorilor se păstrează în interiorul liniilor de 5%. Drept urmare, estimațiile coeficienților sunt stabile.

În urma testării erorilor din ecuația de regresie, a stabilității coeficienților și modelului se poate concluziona că modelul este bine specificat, rezultatele reflectând realitatea.

Concluzii

Prezentul studiu analizează impactul variabilelor macroeconomice asupra inflației în economia României în perioada ianuarie 2000 – ianuarie 2010. Factorii determinanți care au fost luați în considerare sunt cursul de schimb EUR/RON, masa monetară intermediară M2, indicele producției industriale ca proxy pentru PIB, salariul nominal net pe persoană, rata șomajului și rata dobânzii de referință. Ca metodologie de estimare a fost folosită metoda celor mai mici pătrate (OLS).

Cunoașterea impactului variabilelor macroeconomice asupra inflației este importantă pentru conducerea unei politici monetare eficiente de către autoritățile monetare, mai ales în situația României care a adoptat regimul de țintire directă a inflației în august 2005. Ca urmare a obiectivului fundamental de politică monetară a BNR-ului – de stabilitate a prețurilor – este important a se determina care variabile macroeconomice influențează nivelul prețurilor pentru a se lua deciziile corecte în stabilirea politicii.

În urma estimării ecuației de regresie folosind OLS s-a ajuns la concluzia ca următoarele variabile au un impact semnificativ din punct de vedere statistic asupra inflației: cursul de schimb EUR/RON, masa monetară intermediară M2, indicele producției industriale și salariul nominal net pe persoană. Rata dobânzii de referință și rata șomajului nu au un impact important. Rata dobânzii de referință este canalul prin care banca centrală dorește să transmită politica monetară. Teoria economică spune că prin intervenții asupra ratei de politică monetară banca centrală poate influența nivelul prețurilor dintr-o economie; la o creștere a ratei de politică monetară rata inflației ar trebui să scadă. Conform rezultatelor studiului, mecanismul de rata dobânzii nu funcționează în România. Rata șomajului ar fi trebuit să aibă o influență negativă asupra ratei inflației conform Curbei Phillips.

O influență semnificativă asupra inflației o are cursul de schimb EUR/RON. La o depreciere a leului față de euro, o creștere a cursului de schimb cu 1%, rata inflației crește cu 5,83%. De asemenea, o creștere a indicelui producției industriale antrenează presiuni inflaționiste. Majorarea salariilor conduce la o inflație mai ridicată, la creșterea salariilor nominale nete cu 1%, rata inflației crește cu 3,48%. Rata inflației din trecut are un impact semnificativ asupra inflației prezente. Conform rezultatelor studiului masa monetară M2 are un impact negativ asupra inflației, acest fapt nefiind în conformitate cu teoria economică – o creștere a masei monetare ar însemna și o creștere a nivelului prețurilor, drept urmare a inflației.

Studiul poate fi extins la evaluarea mecanismelor de transmisie a politicii monetare în România. Se poate folosi un model Vector Autoregressive (VAR) care să analizeze cum se transmit șocurile de rata dobânzii de politică monetară asupra economiei, și anume asupra inflației și asupra PIB-ului.

Bibliografie

[1] Costică Ionela (2005) – “Tintirea inflației vs țintirea agregatelor monetare. Strategii de politică monetară alternative în perspective aderării la Uniunea Europeană”, Ed ASE.

[2] Codîrlașu, Adrian ( 2007 ) – “Econometrie aplicată utilizând Eviews”, ASE, note de curs.

[3] Isărescu Mugur (2003) – “Spre o nouă strategie de politică monetară: Tintirea directă a inflației”.

[4] Mankiw, N.Gregory ( 2003 ) – “Macroeconomics”, 5th Edition, ed. Worth, New York.

[5] Mishkin Frederic S. (2000) – “Inflation targeting in emerging Market countries”, Working Paper 7618, Cambridge.

[6] Rădulescu Eugen (1999) – “Inflația, marea provocare”, Editura enciclopedică, București.

[7] Svensson Lars E.O (2007) – “Inflation Targeting”, Princeton University.

[8] “Strategii de politică monetară și curs de schimb în – contextul aderării României la UE”- Institutul European din România, București, 2004

BNR, “Rapoarte ale inflației”

[9] Constantin Popescu, Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Gheorghe H. Popescu – „Teorie economică generală – Volumul II – Macroeconomie” , Editura ASE

www.bnr.ro

www.insse.ro

www.wikipedia.org

Bibliografie

[1] Costică Ionela (2005) – “Tintirea inflației vs țintirea agregatelor monetare. Strategii de politică monetară alternative în perspective aderării la Uniunea Europeană”, Ed ASE.

[2] Codîrlașu, Adrian ( 2007 ) – “Econometrie aplicată utilizând Eviews”, ASE, note de curs.

[3] Isărescu Mugur (2003) – “Spre o nouă strategie de politică monetară: Tintirea directă a inflației”.

[4] Mankiw, N.Gregory ( 2003 ) – “Macroeconomics”, 5th Edition, ed. Worth, New York.

[5] Mishkin Frederic S. (2000) – “Inflation targeting in emerging Market countries”, Working Paper 7618, Cambridge.

[6] Rădulescu Eugen (1999) – “Inflația, marea provocare”, Editura enciclopedică, București.

[7] Svensson Lars E.O (2007) – “Inflation Targeting”, Princeton University.

[8] “Strategii de politică monetară și curs de schimb în – contextul aderării României la UE”- Institutul European din România, București, 2004

BNR, “Rapoarte ale inflației”

[9] Constantin Popescu, Dumitru Ciucur, Ilie Gavrilă, Gheorghe H. Popescu – „Teorie economică generală – Volumul II – Macroeconomie” , Editura ASE

www.bnr.ro

www.insse.ro

www.wikipedia.org