Inflatia – Forma de Manifestare a Dezechilibrului Monetar

Economie

Inflatia – Forma de Manifestare a Dezechilibrului Monetar

Byadmin ianuarie 1, 2024

Inflația – formă de manifestare a dezechilibrului monetar

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. Inflația

1.1 Începuturile inflației

1.2 Conceptul de inflație

1.3 Cauze și consecințe ale inflației

1.3.1 Cauze ale inflației

1.3.2 Consecințe ale inflației

1.4 Formele inflației

1.5 Măsurarea inflației

1.6 Măsuri antiinflaționiste

Capitolul 2 . Forme ale dezechilibrului monetar

2.1 Deflația

2.1.1 Conceptul de deflație

2.1.2 Forme ale deflației

2.1.3 Cauzele deflației

2.1.4 Efectele deflației

2.2 Dezinflația

2.3 Stagflația

2.4 Slumpflația

Capitolul 3. Analiza inflației ca formă de manifestare a dezechilibrului monetar în ultimii 14 ani din România și Uniunea Europeană

3.1 Analiza inflației din România în perioada 2000-2014

3.1.1 Analiza inflației din România în perioada 2000-2005

3.1.2 Analiza inflației din România în perioada 2005-2010

3.1.3 Analiza inflației din România în perioada 2010-2014

3.2 Analiza inflației statelor membre ale Uniunii Europene

3.3 Comparație între inflația din România cu cea din țările din Uniunea Europeană în perioada 2000-2014

3.4 Perspective ale inflației în următorii ani în România

Concluzii și cercetări

Bibliografie

Anexe

Introducere

Încă de la bun început, de când au apărut banii, inflația a parcurs diverse etape până și-a atins punctul culminant în secolul XX, creșterea generalizată a prețurilor în situația în care puterea de cumpărare scade din cadrul pieței. Această teorie tumultoasă, de-a lungul timpului a atras atenția gânditorilor și a oamenilor politici prin evoluția sa. În acest moment există claritatea că nici-o țară nu a scăpat de acest fenomen și în continure ea afectează bunul mers a vieții economice, sociale și politice.

În timpul acesta, inflației i s-au oferit destul de multe caracteristici și definiții din partea multora, o sa ne oprim să evidențiem o reprezentare generală în acest moment. Ea este generalizată de cele mai multe ori cu o creștere a prețurilor și reprezintă un dezechilibru monetar, atunci când masa monetară devine mut mai ridicată decât cererea de bani.

Această cercetare este structurată pe 3 capitole și mai multe subcapitole care explică în primul rând partea teoretică, urmată de analiza evoluției inflației, ca formă de manifestare a dezechilibrului monetar. Această analiză este parcursă pe o perioadă de 14 ani atât în România cât și în țările membre ale Uniunii Europene. Ca analiza sa nu fie parțială vom realiza o comparație între rata inflației din România și media inflației din Uniunea Europeană. Pentru a realiza comparația excludem țara noastră, în așa fel vom compara inflația României cu media inflației din Uniunea Europeană pe o perioadă, începând din anul 2000 până în anul, inclusiv 2014.

Primul capitol iși propune în a definii inflația din mai multe puncte de vedere, cât și descrierea unor cauze, forme, dar vom pune în discuție și despre măsurearea inflației urmată de câteva măsuri antiinflaționiste care ajută la combaterea inflației.

Al doilea capitol, “Alte concepte ale inflației”, are rolul de a evidenția formele cele mai importante ale dezechilibrului monetar, cum ar fi: deflația, dezinflația, stagflația și slumpflația.

În ultimul capitol vom pune în practică o analiză partială, dar nu atât de complexă. Analiză referitoare la rata inflației din România și țările membre ale Uniunii Europene. Acest ultim capitol ne ajută la completarea acestei lucrări de licență și parcurcerea unor noi etape, puse în evidență într-un rezumat cât mai scurt, alături de tabele complexe și grafice bine evidențiate prin interpretări la baza subiectului.

După această analiză vom încheia această lucrare cu câteva perspective ale inflației, vom începe cu rezultatele actuale ale evoluției ratei inflației cât și a prețurilor de consum pentru primul trimestru din anul 2015 și vom continua cu perspective până în anul 2017, doar pentru primul trimestru.

Pe parcursul acestei lucrări, am adunat diverse informații amănunțite care fac să ridice amplificarea inflației cât și actori care ajută la reducerea sa. Pentru a evita inflația în primul rând, trebuie să reducem excesul de cerere aregată, acest lucru se poate realiza printr-o politică monetară, care evită excedentul de monedă în economie sau punem în aplicare reducerea deficitului bugetar, sau în al doilea rând stimulăm creșterea ofertei care se poate obține printr-o politică salarială, pentru a evita creșterea costurilor medii. Se mai poate stimula producția, prin investiții, inovații, sau creșterea productivității factorilor de producție.

În final vom pune în evidență concepte, analize, tendințe viitoare ale inflației, mai exact rezultatele obținute pe parcursul acestei cercetări cum afectează ea piața din România și din strainătate si mai ales cum putem să prefenim acest dezechilibru monetar cu impact major.

Desigur, această lucrare nu poate să pună în evidență toate problemele create de un fenomen atât de complex cum este inflația, dar vom cuprinde în mare parte ceea ce este foarte important. Pe parcursul acestei lucrări am atins cauzele care duc la crearea acestui dezechilibru dar vom pune în discuție și fenomene care ajută la prefenirea acestui fenomen inflaționist.

Capitolul 1. Inflația

1.1 Începuturile inflației

Încă de la bun început, de când au apărut banii în economia de schimb, s-a manifestat cu intermitență în toate etapele de dezvoltare a societății, pentru a atinge punctul de referință cu renunțarea la etalonul-aur aflat la baza sistemelor monetare naționale și a celui mondial pe fondul crizelor economice, politice, sociale și militare în condițiile creșterii rolului statului în economie. Din aceste motive, subiectul se încadrează într-o problematică cu o deosebită importanță de acum la sfârșit de mileniu II și început de mileniul III, când societatea informațională își face tot mai simțită prezența în toate domeniile de activitate, când valoare este percepută ca o informație despre un bun sau serviciu prin raportare la mediul economic și când banii se dematerializează tot mai mult de la o zi la alta .

Fiind, înainte de toate, un fenomen monetar, caracterizarea inflației trebuie să se facă în legătură cu formele istorice pe care le-au cunoscut banii.

Mai exact, inflația s-a desfășurat sub forma devalorizării banilor-metale prețioase. În aceste circumstanțe, avea loc separarea conținutului nominal al monedelor metalice (mai mare) de conținutul lor real (mai mic, diminuate prin falsificări repetate și pe căi diverse).

A doua formă istorică de inflație constă în inflația banilor de hârtie convertibili în aur. Atâta timp cât banii de hârtie înlocuiau realmente aurul monetar, mișcarea semnelor valorii oglindea legile circulației banilor-aur cu valoare deplină, precum și mărimea acestora. Dacă banii de hârtie întreceau însa propria lor măsură, respectiv cantitatea de bani aflată în circulație o depășea sensibil pe cea care rezultă din raportul dintre masa aurului monetar și etalonul aur, atunci surplusul de bani de hârtie antrena creșterea prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor aflați în circulație.

Prin prăbușirea etalonului aur s-a adus în față premisele unei noi forme de inflație-inflația banilor de hârtie neconvertibili în aur și/sau neconvertibili în general. Acum existența funcțională a banilor de hârtie o absoarbe pe cea materială. În condițiile în care singurele elemente de stabilitate și normalitate monetară decurg din cursul forțat al banilor și din încrederea populației în bună funcționare a sistemului monetar, inflația poate să apară și, în fapt, apare ca un proces ce “iese” din cadrul normalului monetar, ca un excedent de ofertă monetară.

Formele de inflație au fost destul de diferite în timp și spațiu. Ele s-au diversificat și mai mult o dată cu falimentul economiilor de comandă din țările foste socialiste și cu opțiunea lor de trecere la un nou sistem economic.

Fenomenul inflaționist și-a făcut simțită prezența în viața oamenilor înca de la începuturi sub diverse forme, care au afectat într-o mare măsură bunul mers al vieții economice.

În vasta literatură de specialitate, inflația se definește ca fiind o creștere generalizată a prețurilor în condițiile în care puterea de cumparare a actorilor pe piață (inclusiv populația) scade. Acest lucru se exprimă în termeni monetari prin faptul că prețurile bunurilor și serviciilor cresc, cantitatea de bani (fizici și de cont) crește, iar puterea de cumpărare a unei unitați monetare scade.

După cum știm, inflația, ca fenomen economic, este în stansă legătură cu apariția diviziunii muncii, cu aprofundarea relațiilor de schimb și cu apariția banilor în economie. “O data ce diviziunea munci a fost pe deplin stabilită, numai o mica parte din nevoile omului au putut fi satisfăcute din produsul propriei ei munci”.

Surplusul din rezultatul muncii omului era utilizat pentru a satisface majorității celorlalte nevoi, oferind ceea ce el nu avea nevoie și primind ceea ce ceilalți nu puteau consuma. Toate aceste schimburi se efectuau la început sub forma bunuri contra bunuri în diferite raporturi de schimb.

Dacă existau nepotriviri între diferitele nevoi de schimb și diferitele nevoi de consum precum și greutatea păstrării și depozitării acestor cantități din produsul “preferat”schimbului făcea ca defășurarea schimbului destul de incomod el nu fiind tocmai rapid.

Conceptul de inflație

În perioada anilor 1970, perioadă în care inflația este considerate problema principală a economiilor occidentale, Maurice Flamand, un cunoscut analist al fenomenului inflaționiost, arată în lucrarea “L’infltion” apărută în 1972,ca utilizarea termenului de inflație.Termenul de inflație nu figura nici în mariile dicționare economice francize din secolul XIX (“Coquelin et Guillaumin”, 1953 și “L. Leon Savy”, 1894), și nici în lexiconul britanic “Palgrave” din anul 1926. “Palgrave” deține numai exemple prelucarte din istorie. Flamand remarcă faptul că etimologia nu vine deloc în sprijinul definirii acestui concept; cuvântul inflație provine din latinescul inflare (a umfla, umlare, umflătură), nu sugerează precum că ar fi vorba de creșterea cantității de bani în circulație și nici de creșterea generală a prețurilor.

O scurtă incursiune în literature de specialitate se arată că acest fenomen economico-financiar este înțeles în mod diferit de către majoritatea economiștilor. În abordările lor, aceștia s-au interesat de înțelegerea și explicarea conținutului social economic al inflației, dezvăluirea cauzelor care o genereză, mecanismul care o declanșează, rolul și chiar și consecințele acesteia.

Acest fenomen inflaționist este extrem de complex, fiind supus unor determinări de tip economic, politic, social, psihologic, ceea ce face ca trăsăturile sale să nu apară întodeauna cu claritate. De aceea, între teoriticenii fenomenului de inflație, între economiști sau cercuri politice apar întodeauna controverse cu privire la definirea noțiunii, cauzele și remedii sale, aceste controverse sunt rezolvate prin punerea în parctică a unor ideii de comun acord.

În acest moment, definițiile date fenomenului inflationist pot fi grupate în funcție în funcție de următoarele criteria:

Gradul de încărcare a arterelor circulației cu bani ;

Creșterea prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a unității monetare;

Efectele inflației;

Cauzele care generează inflația;

Alte criterii.

Inflația este unul dintre cele mai grave dezechilibre macroeconomice actuale.

În unele țări și perioade, inflația a fost și este pericolul numărul unu al dezvoltării și progresului economic. În alte circumstanțe de loc și timp, politicile de inflație se pot încadra în strategiile de dezvoltare ale guvernelor.

Putem spune deci că inflația ar fi legată în mod direct de apariția banilor în relațiile de schimb pe o anumită treaptă de dezvoltare a societații. Totuși, chiar și înainte de apariția banilor putem vorbi de o formă primară a inflației, în sensul ca formă de schimb bazată pe “troc” nuau cercuri politice apar întodeauna controverse cu privire la definirea noțiunii, cauzele și remedii sale, aceste controverse sunt rezolvate prin punerea în parctică a unor ideii de comun acord.

În acest moment, definițiile date fenomenului inflationist pot fi grupate în funcție în funcție de următoarele criteria:

Gradul de încărcare a arterelor circulației cu bani ;

Creșterea prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a unității monetare;

Efectele inflației;

Cauzele care generează inflația;

Alte criterii.

Inflația este unul dintre cele mai grave dezechilibre macroeconomice actuale.

În unele țări și perioade, inflația a fost și este pericolul numărul unu al dezvoltării și progresului economic. În alte circumstanțe de loc și timp, politicile de inflație se pot încadra în strategiile de dezvoltare ale guvernelor.

Putem spune deci că inflația ar fi legată în mod direct de apariția banilor în relațiile de schimb pe o anumită treaptă de dezvoltare a societații. Totuși, chiar și înainte de apariția banilor putem vorbi de o formă primară a inflației, în sensul ca formă de schimb bazată pe “troc” nu permitea primirea “restului” rezultat din operația de vânzare-cumpărare.

Este de știut faptul că primul obiectiv al tuturor politiciilor economice a fost stabilitatea prețurilor la care s-a adăugat foarte repede echilibrul balanței de plăți. Dacă nu ar fi existat probleme legate de acesta stabilitate a prețurilor de la începutul societății omenești, acest obiectiv nu ar fi stat în centrul atenției politicilor economice promovate de toate curentele de doctrină economică.

În sens restrâns, putem vorbi despre inflația din momentul apariției banilor de hârtie puși în circulație de băncile centrale de emisiune, ca un instrument în mâna statului de a face față cheltuielilor publice mai mari decât veniturile aferente. Principala consecință a unei asemenea practice a fost mărirea prețurilor la bunurile și serviciile din economie, urmată de somaj, conflicte sociale etc.

În sens larg, până la apariția banilor, societatea omenească s-a confruntat cu o pseudoinflație prin troc, deoarece a existat fenomenul “deprecierii” unităților de schimb de pe piață, în timp ce, după apariția banilor, aceasta a cunoscut o inflație prin bani (monede), datorită scăderii puterii de cumpărare a deținătorilor de monede din metal prețios prin diferite tehnici.

Etimologic, termenul de inflație provine din limba latină, de la inflatio, care înseamnă a umfla.

Dacă fenomenul inflaționist este mai vechi, utilizarea termenului de inflație este destul de recentă, având mai puțin de doua secole și referidu-se la creșterea abuzivă a cantității de hârtie-monedă în circulație.

Deși sistemele monetare bazate pe monede cu valoare intrinsecă nu se caracterizau prin prezența inflației, datorită mecanismelor de autoreglare a masei monetare în circulație, episoade inflaționiste au existat, când, temporar, sistemele monetare s-au îndepărtat de metalul prețios, în perioade de război sau criză, sistându-se convertibilitatea. Explicația lipsei inflației în condiția monedelor cu valoare intrinsecă sau al convertibilității bancnotelor în aur, ține de posibilitatea resorbirii excesului de monedă în circulație.

Inflația este un dezechilibru monetar, excesul de bani fără valoare proprie în circulație, peste nevoile economiei, manifestat prin creșterea generalizată, continuă și autosustinută a nivelului mediu al prețurilor pe o perioadă îndelungată.

Atunci când fenomenele inflaționiste sunt minore și parțiale, sunt numite tensiuni inflaționiste.

Creșterea prețului unui singur bun sau chiar creșterea temporară, pentru o perioadă scurtă a majorității preșurilor (variațiile sezoniere ale prețurilor), nu înseamnă inflație. Însă, chiar în perioada de inflație, nu toate prețurile cresc la fel de repede, iar pentru unele produse este posibilă chiar scăderea prețurilor.

1.3 Cauze și consecințe ale inflației

1.3.1 Cauze ale inflației

Trebuie să facem distincția între cauzele inflației și simptomele inflației. Astfel, de exemplu, de cele mai multe ori, creșterea prețurilor nu cauzează inflație, creșterea prețurilor reprezintă un simptom al inflației. Cauza inflației în acest caz ar putea fi un dezechilibru monetar între cerere și ofertă, care s-a manifestat prin cererea prețurilor.

Cauza fundamentală a inflației este dezechilibrul între cerere și ofertă, creșterea cererii față de ofertă, cantitatea de bunuri și servicii existența pe piață fiind insuficenta fată de cea necesară determină creșterea prețurilor; când oferta este mai mare decat cererea, tendința este de scădere a prețurilor.

Între alte cauze ale inflației trebuie sa avem în vedere:

Tipărirea de bani fără acoperire, făcută de către stat pentru a face față cheltuielilor sale. În ultimele decenii tot mai multe bănci centrale au conștientizat pericolul și au renunțat la această practică, finanțare monetară a deficitului bugetar.

Emisiunea monetară excesivă, creșterea masei monetare în circulație fără legătură cu creșterea PIB, cu ofertă de bunuri și servicii în economie.

Creația monetară excesivă, numită și inflația de credit. Băncile comerciale dispun de o putere monetară importantă, prin creația de monedă oferind economiei puterea de cumpărare suplimentară.

Dezordinea monetară internațională. Deficitul balanței de plăți a SUA a avut drept consecință creșterea substanțială a deținerilor de dolari în îtreaga lume.

Detezaurizarea, transformă moneda pasivă în monedă activă.

Creșterea vitezei de circulație a banilor, care, judecând în termini specifici teoriei cantitative a banilor.

Crețterea prețurilor provocată de monopoluri, care tintește spre căutarea de profituri mai mari.

Indexarea în mod regulat a salariilor, sub presiunea clară a sindicatelor, fără legătura cu creșterea productivității muncii.

Dispariția în mare măsură a concurenței prin preț, producătorii preferând concurența prin diferențierea produselor.

Factorii psihologici și anticipațiile inflaționiste. Procedeul de denominare a monedei naționale, pe fundalul dezinflației și a unei economii stabilizate, care să contribuie la scăderea ratei inflației.

1.3.2 Consecințele inflației

Datorită faptului că inflația este generată de mecanismele de funcționare a economiei, ea are, la rândul său, efecte ample, pe multiple planuri, asupra economiei și a intereselor tuturor categoriilor de actori economici, asupra diferitelor categorii de populație, asupra climatului social-politic din interiorul țării și a relațiilor economice dintre partenerii aparținând unor economii diferite. Este foarte greu de stabilit cu exactitate care sunt consecințele și efectele cantitative ale inflației atât la nivel individual, cât și social datorită faptului că aceste efecte depind, în primul rând, de nivelul de dezvoltare a economiilor naționale, de intensitatea inflației, durata inflației și de formele pe care le are aceasta.

Se identifică în literatura de specialitate unele consecințe “benefice” ale inflației moderate și controlate atât asupra producției, cât și asupra mecanismului economic.

Consecințele inflației asupra consumului,

economisirii și investițiilor

Atât în actul de consum, cât și în cel al economisirii, inflația schimbă comportamentul individual. Astfel, în calitate de consumatorii, pentru a atenua efectele deprecierii monetare, actorii economici accelerează ritmul cumparatorilor, pasându-și bani, pe cât posibil, în bunuri și folosință îndelungată. De asemenea, inflația descurajează economisirea în sensul că indivizii preferă, pe fondul unei creșterii rapide și generalizate a prețurilor, satisfacțiile prezente celor viitoare. De aici, efectul direct asupra tipului de investiții, inflația induce un grad sporit de incertitudine în mediul de afaceri – când creșterea prețurilor este consistentă și de durată se reduce orizontul temporal al deciziilor actorilor economici. De asemenea, în stabilirea consecințelor inflației, trebuie făcută distincție între consecințele inflației anticipate corecte și a inflației neanticipate. Dacă inflația ar putea fi anticipată corect, atunci diferențele dintre venituri nominale și cele reale ar putea fi diminuate. Anticiparea cât mai corectă a ritmurilor inflației, îndeosebi pe termene medii și lungi, ar putea diminua atenuarea costurilor economice și sociale ale acestui fenomen.

Consecițte asupra repartiției veniturilor

În cazul inflației neanticipate, principalele consecințe derivă din efectele de redistribuire a veniturilor în favoarea deținătorilor de capital și a celor care obtin venituri din profit în dauna salariaților. Cel mai afectat de inflație este consumatorul, aflat la capătul lanțului procesului economic. Astfel, inflația induce o stare de incertitudine și neliniște în rândul populației. Cei care reusesc să se organizeze în sindicate puternice încearcă, prin indexarea salariațiilor, să contracareze o parte a efectelor nefaste ale fenomenului. Alții dobândesc statutul unor grupuri de presiune în relația cu patronatul și guvernul. Astfel, se conturează și declanșează o atitudine de revendicare, periculoasă și costisitoare pentru ambele părți. Guvernele și forța publică, în general, își pierd credibilitatea.

În situații conjuncturale și pe termen scurt, inflația mărește veniturile statului. Avantajând pe debitori, inflația ușurează povara datoriei publice. În sens pe termen lung, efectele inflației sunt mult mai deprimate și nefaste.

Consecințe asupra gestiunii întreprinderii

Deprecierea monetară indusă de inflație conduce la devalorizarea capitalurilor și la deformarea seminificației reale a elementelor de bilanț. Erodarea capitalurilor incită la rate de amortizare accelerate, ceea ce încarcă costurile și implicit, prețurile.

Inflația bulversează gestiune întreprinderii și-i afectează serios capacitatea de a investi. De asemenea, pe fondul unei creșteri generale și accelerate a prețurilor și a salariilor, întreprinderile nu au la îndemană altă cale de rentabilizare a activității.

Consecințele inflației asupra

balanței de plăți

Inflația, alături de alți factori, contribuie la creșterea deficitului balanței de plăți datorită faptului că inflația ieftinește importurile și scumpește exporturile, făcându-le necompetitive. Pe de o parte, ca urmare a inflației are loc degradarea raporturilor valorice care face ca prețurile să nu mai joace rolul de indicatori orientativi în economia de piață. Pe de altă parte, moneda națională depreciate, deși în aparența ar trebui să încurajeze exporturile, nu reușește să realizeze acest lucru din cauza ofertei naționale insuficiente. Inflația, antrenează mai degrabă, importuri masive spre a acoperi golurile lăsate de dimensiunea redusă a producției naționale. Pe acest temei țările afectate de inflație recurg la împrumuturi internațional în devize. Efectul este o degradare continua și accelerată a balanței de plăți care constrânge guvernele la măsuri drastice.

Majoritatea economiștilor sunt de părere că inflația este un fenomen negativ, însa nu există un consens asupra nivelului în care inflația afectează economia sau asupra măsurilor care trebuie luate în privința ei. Unii consideră că inflația reprezintă un rău major și afirmă că politica monetară trebuie accelerate și îndreptată spre eliminarea sau atenuarea acestui fenomen.

Economistul neozeelandez Alban Williams Phillips, în timp ce analiza date referitoare la evoluția prețurilor și a șomajului în Marea Britanie în perioada 1861-1957, a publicat în anul 1958 o lucrare în care evitenția existența unei relații între rate de variație a salariilor nominale și rata șomajului . Mai târziu relația a fost extinsă, la o relație inversă între rata de variație a perțurilor și rata șomajului (“Curba Phillips”).

Conform analizelor lui Phillips, la o rată înaltă a fenomenului inflationist ar trebui să corespundă o rată redusă a șomajului; la o rată mai scăzută a inflației, trebuie să corespundă o rată mai ridicată a șomajului. Prin urmare avem de ales ori o rată scăzută a șomajului ori stabilitatea prețurilor, acceptând în schimb creșterea șomajului.

Figura nr.1. Curba Phillips

Rata inflației (%)

7 A

5 B

0 3 4 Rata șomajului (%)

Punctul A permite, în condițiile creșterii inflației, o scădere a șomajului.

Punctul B sugerează că în cazul reducerii inflației, șomajul va crește.

Teoria lui Phillps s-a verificat pe cazul economiei americane, în perioada 1961-1969, dupa această periadă ea a ost contestată, suportul fiind evoluțiile economice occidentale și a Statelor Unite ale Americii începând din anii 1970, în acest timp ele au fost confruntate și cu o creștere a inflației și cu creșterea șomajului.

O altă încercare de a pune în evidență una din cauzele inflației o reprezintă teoria spiralei inflaționiste salarii-prețuri. În urma acestei teorii, există un cerc vicios reprezentat de creșterea salariilor care duce la creșterea prețurilor, care determină noi revendicări salariale.

Figura nr.2. Spirala inflaționistă salarii-prețuri

Într-o primă variantă, sindicatele cer măriri salariale fără legătură cu creșterea productivității muncii. Angajatori sunt nevoiți să accepte, chiar și atunci când sunt presați de către sindicate, deși costurile lor de producție vor crește, și în consecință măresc prețurile.

În a doua variantă, mariile companii, care dețin poziții de monopol și doresc sa își mărească profiturile, sunt în măsură să crească prețurile fără să afecteze vânzările.

Formele inflației

Inflația poate fi clasificată dupa mai multe criterii.

1.În funcție de ritmul de creștere a prețurilor:

Inflația moderată/lentă, atunci când ritmul de creștere a prețurilor este 2-3 % pe an;

Inflația medie/declarată, se manifestă atunci când creșterea prețurilor este de până la 15-20% anual;

Inflația galopantă, cu un ritm anual de creștere a prețurilor de peste 25%;

Hiperinflație, când rata inflației se manifestă ca fiind peste 50%.

2.În funție de anticipările (așteptările) pieței, există:

Inflația anticipată: este așteptată de actorii pieței, care acționează în consecință;

Inflația neanticipată-afectează economiile, producția și forța de muncă, redistribuie în mod arbitrara averea între indivizi, îi poate avantaja pe debitori sau pe creditori.

3.În funcție de timpul de mecanism de funcționare a pieței, întânlim:

Inflația deschisă: excesul de cerere, dezechilibrul între cererea și ofertă de bunuri și servicii are drept consecință imediată creșterea prețurilor și a salariilor;

Inflația reprimată-când intervenția autoritaților împiedică creșterea prețurilor și a salariilor, acțiunea statului vizând practice reprimarea excesului de cerere; cauzele rămân, și tensiunile se vor manifesta imediat.

4.În funcție de cauze, există:

Creșterea masei monetare prin emisiunea excesiva de semene bănești generează inflația prin bani.

Excesul de cerere solvabilă are ca efect inflația prin exces de cerere.

Insuficența ofertei, în sensul că sporirea veniturilor nu este compensată de o creștere a producției de mărfuri obiectuale și nonobiectuale a cărei urmare este inflația prin ofertă.

Creșterea substanțială a creditului și, implicit, excesul de cerere nominal pentru bunurile de consum determină inflația prin credit.

Creșterea costurilor prin acțiunile convergente ale tuturor actorilor economici în direcția creșterii prețurilor determină inflația prin costuri.

Cauze care se află în afara pieței, existența unor piețe, existența unor puternice structuri monopoliste, de oligopol și administrativ birocratice etc.

Variația salariului nominal este considerată de economistul american J. K. Galbraith o cauză principală a inflației care duce la creșterea costurilor salariale și deci la inflația prin salarii.

Modificările specifice ale salariului nominal, a productivității factorilor de producție și/sau ratei profitului sunt considerate, de economiștii neokeynesisti, cauze ale inflației. Aceștia departajează cauzele inflației în raport cu timpul: inflația pe termen scurt și inflația pe termen lung.

Creșterea prețurilor internațional la materii prime, combustibil, energie etc., al cărei efect este inflația importantă.

1.5 Măsurarea inflației

Teoretic, cel mai consistent criteriu de măsurare a procesului inflaționist este ecartul absolut și relativ dintre cererea solvabilă nominal și oferta reală de bunuri materiale și servicii. Ambele mărimi trebuie considerate ca fiind agregate la scara economiilor țărilor.

Măsurarea absolută a inflației se stabilește ca diferența între cererea absolută nominală și cantitatea reală de bunuri și servicii, pe care le pot oferi efectiv agenții economici și pe care aceștia le pot pune în circulație.

Măsurarea relativă a inflatiei se realizeaza prin rata inflatiei. Pentru ca inflatia presupune o crestere a nivelului general al preturilor, masurarea inflatiei se bazeaza pe utilizarea nivelului generale ale preturilor.

Masurarea inflatiei are in vedere, in prin plan, factorul pret. Se poate vorbi de existenta unor indici folositi pentru a masura inflatia, fiecare fiind construit si calculate in mod diferit :

1.Indicele preturilor de consum (IPC)-masoara schimbarea de pret a unui cos de produse care se presupune a fi achizitionat de catre consumatorul urban.

2.Indicele preturilor de producator (IPP)-masoara schimbarea pretului mediu in preturile de vanzare primate de producatorii interni pentru productia lor. Acest indice difera de la IPC deoarece destul de multe produse sunt vândute intermediarilor. Din acest motiv IPP măsoară modificările în venituri.

3.Indicele general al prețurilor (IGP)-măsoară evoluția prețurilor plătite de către consumatorii pentru produsele achizitionate pe o perioadă mai îndelungată. IGP măsoară schimbările produse atât în cazul bunurilor, cât și în cazul bunurilor din fluxurile producției.

4.Deflatorul PIB-apare ca o unitate de măsură a modificărilor care au loc într-o perioadă de timp, în cadrul a doua elemente: prețurile bunurilor incluse în PIB și puterea de cumpărare a banilor.

1.6 Măsuri antiinflaționiste

Inflația are consecințe economice negative asupra societații, precum și în relațiile dintre țări.Astfel, agenții economici trebuie să plătească la cumparare prețuri mai mari. Cei mai loviți de inflație sunt agenții economici cu venituri mai mici și fixe precum si slariații, pensionarii etc.

Inflația poate avea și unele consecințe positive pentru acei agenți economici, care trebuie să restituie unele credite luate anterior cu bani care la restituire au puterea de cumpărare mai mică. De asemenea, au avantaje agenții economici care și-au schimbat banii în monede (valute) mai stabile și apoi dupa un timp îi transformă în moneda națională.

Pentru combaterea inflației se folosesc o serie de măsuri antiinflaționiste, care se împart în doup mari grupe:

Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată:

Politica monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în economie;

Politica bugetară a statului, orientate spre reducerea deficitului bugetar, spre mentinerea la un nivel al cheltuielilor publice, în perioada respectivă, și spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor și taxelor, care să frâneze creșterea cererii și a prețurilor;

Politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o mișcare artificială a ratei dobânzii și la ieftinirea creditului;

Măsuri de stimulare a creșterii ofertei:

politica de salarizare corelată cu rezultatele economice obținute prin muncă, prin care să se evite creșterea costurilor medii;

Creșterea capacității de adaptare a aparatului de producție la cerințele pieții;

Stimularea extinderii producției, prin investiții de capital în mijloacele de producție performanțe, prin forța de muncă într-o structură de calificare nouă, inovații, prin creșterea productivitații factorilor de producție

Capitolul 2. Forme ale dezechilibrului monetar

2.1 Deflația

2.1.1 Conceptul de deflație

G. Cassel a definit deflația ca un „eveniment prin care este ridicată valoarea intrinsecă a unității monetare, o urcare antecalculată a puterii de cumpărare a acestei unități și o coborâre generală și uniformă a prețurilor, chiriilor și chiar a salariilor.

Deflația provoacă strâmtorări economice, paralizează inițiativele și investițiile, producția, determină o deplasare fără motiv de averi în sens invers celei cauzate de inflație, care avantajează creditorii în dezavantajul debitorilor . Ea provoacă mari nedereptăți sociale, mai ales dacă vine după o lungă perioadă de inflație. În urma acestor efecte au determinat guvernele să caute un nou echilibru al prețurilor și veniturilor prin procedee mai mult sau mai puțin severe, mai selective decât în cazul deflației.

Acest fenomen apare ca urmare a scăderii consumului. Dacă rata inflației scade la un nivel semnificativ mai mic decât cel anterior, acest fenomen poarta numele de dezinflație. De cealalta parte, deflația poate fi gândită ca un fenomen invers inflației. Acest fenomen apare când bunurile și serviciile din piață depășesc cantitatea de bani existentă.

Deflația se manifestă prin declinul prețurilor la bunurile și serviciile existente în piață pentru ca potențialii cumpăratori nu au bani suficienți să cumpere produsele respective. Creditarea scade tot mai mult din cauza unui nivel scazut al lichiditaților.Consumul scade tot mai mult, guvernul va reduce cheltuielile, companiile iși reduc bugetele, au loc restructurări, șomajul crește. Una din precondițiile deflației ar putea fi recesiunea, în timpul căreia au fost acumulate multe datorii. Deflația mai poate fi cauzată prin scăderea masei monetare aflate în circulație, de creșterea semnificativă a cantității de bunuri și servicii, de scăderea consumuli și/sau de creșterea regulată a cererii de bani.

În cazul în care firmele și persoanele fizice necesită de resurse financiare, dar nu-i obțin, ratele dobânzilor la credite vor crește tot mai mult, pe fondul unei oferte mari de cash și a unei oferte reduse. Practic, pe principiul cererii și ofertei, bunul devine o marfă tot mai scumpă pe masură ce cererea devine mai mare decât oferta. Consumatorii se împrumută tot mai puțin, ceea ce înseamnă că vor avea tot mai puține resurse pentru a putea achiziționa produse. Dacă această situație scapă de sub control, economia poate întra într-o spirală deflaționistă. Prin urmare, scăderea prețurilor duce la scăderea producției, ceea ce determină o scădere a salariilor și a locurilor de muncă.

Deflația constă în procesul monetro-material de scădere durabilă pe termen lung a nivelului prețurilor, scădere rezultată dintr-un ansamblu de măsuri care vizează restrângerea cererii nominale pentru a reduce tensiunile asupra dinamicii crescătoare a prețurilor.

Termenul de deflație poate, de asemenea, să fie folosit pentru a caracteriza o perioadă marcată de o scădere durabilă a nivelului prețurilor.

Deflația provoacă strâmtorări economice, paralizează inițiativele și investițiile, producția, determină o deplasare nejustificată de averi în sens invers celei cauzate de inflație, avantajând pe creditori în dezavantajul debitorilor. Pe langă acest lucru deflația provoacă mari nedreptăți sociale, mai ales dacă vine după o lungă perioadă de inflație. Aceste inconveniente au determinat guvernele să caute un nou echilibru al prețurilor și veniturilor prin procedee mai puțin severe, mai selective decât deflația.

2.1.2 Forme ale deflației

În cazul deflației deținem următoarele forme:

Deflația monetară se caracterizează prin reducerea substanțiala a cantitații de monedă aflată la dispoziția agenților economici, ea se mai caracterizează prin diminuarea mijloacelor de plată în circulație.

Deflația financiară corespunde contractării creditului disponibil acordat prin sistemul bancar. Principala maniestare fiind scăderea prețurilor bunurilor și serviciilor precum și a prețului activelor reale.

Deflația reală este echivalentul reducerii activității economice, care determină recesiunea care însoțește, în general, deflația monetară sau financiară.

2.1.3 Cauzele deflației

1. Diminuarea masei monetare și anume, diminuarea volumului acesteia sau a vitezei de circulație poate sta la baza deflației.

2. Restricțiile în distribuirea creditelor.

Deflația este rezultatul unei politici de limitare a creditului dusă la etreme. Orice restricție, indiferent că se datorează unei restricții monetare sau unei atitudini deliberate a băncilor este de natură să conducă la o situație deflașionistă

3. Creșterea ratelor reale de dobândă, conduce la situații deflaționiste, întrucât încuraează investițiile și cumpărările de titluri, se reduce activitatea economică.

4. Politica valutară constă într-o revalorizare a valorii externe a monedei și este obținută prin contractare a catității de monedă și prin creșterea ratelor de dobândă.

5. Îndatorarea excesivă.

Creditul este necesar pentru dezvoltarea activității economice și a cheltuielilor financiare, care devine o povară pe masură ce îndatorarea devine excesivă. Recurerea la credite susține creșterea economică într-o primă etapă, dar exercită o influiență deflaționistă.

6. Preferința pentru lichiditate.

Atunci când la nivelul agenților economici și populației se manifestă o puternică preferință pentru lichiditate, aceasta nu conduce la scăderea ratei de dobândă, în măsura în care lipsește încrederea în viitor, iar perspectivele blochează orice investiție.

2.1.4 Efectele deflației

Efectele deflației sunt în general opuse celor ale inflației. Totuși, în timp ce inflația poate să ducă (sau nu) la un nivel mai ridicat al producției și mai scăzut al șomajului, deflația va duce mereu la un nivel destul de scăzut al producției și o creștere a șomajului.

Deflația diminuează consumul în favoarea economisirii;

Majorează povara datoriei publice;

Antrenează o scădere a valorii patrimoniale;

Majorează ratele rele ale dobânzii.

2.2 Dezinflația

În ultimul timp, unii specialiști au elaborat teoria dezinflției competitive, ca fundament teoretic al măsurilor de combatare a efectelor negative ale inflației. De cele mai multe ori, o asemenea dezinflație ete asociată cu politica de susțimere a monedei naționale în raport cu restul monedelor.

O asemenea abordare a problemelor inflației urmărește sporirea competivității pe piețele externe, pe baza creșterii valorii adăugate. Prețurile relative scăzute se obțin prin ieftinirea exporturilor țării cu inflație mai puternică.

Era măsurilor de combatere a inflației începe cu adevărat după terminarea celui de-al doilea razboi mondial. Gravitatea crizei din 1929, care a constrâns guvernele să intervină mai direct în relansarea activității economice, a favorizat ploriferarea ideilor keynesiste. Aceste idei se înscriu la început în contextul șomajului și al scăderii prețurilor, dar economiștii au eneralizat analiza lor pentru a transorma statul într-un instrument major al politicii anticiclice. Aceasta a condus la faimosul „stop and go” de după razboi, statul punând frână „mașinii economice”, atunci când acesta risca o supraîncalzire inflaționistă, și accelerând-o, atunci când ea începe sa-și încetinească viteza.

Antikeynesiștii au văzut aici cauza majoră a cvasipermanenței inflației, statul îngrijindu-se mai mult, după opinia lor, să evite subutilizarea forței de mună decât să înfrâneze costurile de producție .

Majoritatea autorilor însă sunt de acord că politicile de combatare a inflației trebuie să acționeze asupra cauzelor acesteia, întrucât eventualele cosmetizări nu fac decât să accentueze contradicțiile și dezechilibrele. Desigur că astfel de măsuri radicale presupun anumite sacrificii. Cu alte cuvinte, dezinflația este prețul ce trebuie plătit pentru a evita agravarea necontrolată a deficitelor, care atrag dupa ele contractarea de datorii și o dependență din ce în ce mai mare față de străinătate.

Măsurările deflaționiste au, așadar, o plajă etrem de largă de concretizări, determinate în principal de cauzele ce stau la baza fenomenului inflaționiost.

Dezinflația nu trebuie confundată cu deflația. În cazul dezinflației, prețurile cresc, dar intr-un ritm mai lent decât în perioada măsurată anterior. Spre exemplu, dacă în luna ianuarie avem o rată a inflației de 0,86%, iar în luna februarie de 0,4%, prețurile continuă să crească, cu un ritm mai scazut însă. Nu avem inflație, ci deflație.

Dezinflația constă în procesul monetaro-real, care semnifică încetinirea durabilă, controlată și autoîntreținută a ratei de creștere a nivelului gereral al prețurilor. Astfel, dezinflața se manifestă atunci când într-o țară se preconizează si de obține o reducere controlată a inflației; de exemplu, atunci când rata de creștere a prețurilor trece de la 15% la 3% pe an, există deflație. Tocmai de aceea dezinflația este considerată, de multi economiști, o replică pozitivă dată atât inflației puternice, cât și deflației cu efectele ei negative în planul economiei reale.

Deci noutatea modului de abordare a relației inlație-delație-dezinflație constă în aceea că prin conceptul de dezinflație competitivă nu se abandonează preferința și interesul pentru creșterea economică.

2.3 Stagflația

Stagflația desemnează o stare economico-financiară în care coexxistă inflația, șomajul și stagnarea economică. De asemenea, existența stagflației contrazice teoria keynesistă a stimulării prin inflație a activității economice.

Cuvântul stagflație a fost creat prin combinarea termenilor de „stagnare” și „inflație”. Staglația (în limba engleză staglation) este situația din economia unei țări care se caracterizează prin inflație rapidă și prin lipsa de creștere notabilă a economiei, adesea, prin „creșterea zero” și prin recesiunea economică. În condițiile stagflației, producția regresează fără ca masa monetară să se reducă, aceasta acoperind creșterile de prețuri începute anterior.

Definiția stagflației, acceptată pe scară largă, descrie fenomenul prin simptomele sale. M.Bronfenrenner afirma: „Stagflația este o stare în care nivelul prețurilor crește, în ciuda existenței unui șomaj substanțial.”

Stagflația este un fenomen care reflectă dificultățile unei reglări macroeconomice prin politicile trediționale, după anii’70 ai secolului XX, ani marcați de o încetinire a ratei de creștere economică, printr-o puternică inflație și printr-o creștere a șomajului. Deși stagflația și problemele sale erau bine cunoscute în anii’60, ea a devenit o problemă internațională după recesiunea mondială din anii 1974-1975.

În teoria economică stagflația este definită ca o stare nefavorabilă a economiei în care nivelul prețurilor crește în acelasi timp cu creșterea ratei șomajului. Există două forme de apariție și explicare a stagflației, și anume:

Stagflația obținută prin cerere

Stagflația obținută prin ofertă

1.Stagflația obținută prin cerere

Stagflația rezultă în urma unei perioade de inflație prin cerere se caracterizează prin prețuri și costuri în continuă creștere, concomitet cu scăderea sau stagnarea producției reale. Aceasta își face apariția în faza de avânt a ciclului aacerilor ca urmare a declanșării cererii globale, cauzată în urma acțiunii unor factorii ce au influiență cel putin asupra uneia din curbele IS sau LM. Din rândul acestor factori enumerăm:

creștere a înclinației spre consum;

creștere a ofertei de bani;

creștere a cheltuielilor guvernamentale;

creștere a exporturilor unei economii deschise.

p

S₀

B

A

D₀

0 x

Figura nr.3. Reprezentarea funcției macroeconomice a cererii (D₀) și a ofertei (S₀)

Explicația staglației prin cerere este următoarea:

Pe termen scurt creșterea cererii globale generază o insuficiență de bunuri în economie , iar firmele sunt dispuse să își marească producția pe seama unor salarii reale mai mici în condițiile unei creșteri a prețurilor. Acest lucru nemulțumește pe salariați care se vor aștepta la prețuri mai mari corectându-și așteptările inflaționiste;

Trecerea de la situația de echilibru pe termen scurt la dezecilibru se realizează ca urmare a deplasării în sus a curbei ofertei (S₀)(linia cu roșu), când prețurile vor crește peste așteptări, iar producția va scădea. În acest moment, rata așteptărilor, rata așteptărilor inlaționiste este depășită, ceea ce va determina o nouă corecție a așteptărilor inflaționiste. În același timp, va avea loc o noua creștere a salariilor nominale ceea ce va determina o nouă deplasare în sus a curbei ofertei. Noul punct de echilibru obținut la intersecția dintre cele două curbe, care corespunde la aceleași producții reale și acelorași salarii reale, dar la valori nominale mai mari, va fi valabil pe termen lung.

2.Stagflația obținută prin ofertă

În situația apariției unor evenimente deosebite (dezastre naturale, monopolul statal, scăderea productivității muncii, schimburi dezavantajoase cu străinătatea și creșteri masive ale veniturilor și profiturilor), inițiativa creșterilor inlaționiste apare din partea curbei ofertei.

În condițiile unor costuri mai ridicate la producători apare problema păstrării volumului de producție la prețuri mari, ceea ce va avea ca efect deplasarea curbei ofertei globale în sus. În același timp, scăderea productivițății marginale a muncii va putea duce la o deplasare în jos a curbei ofertei globale.

Soluția ieșirii dintr-o astfel de perioadă ar fi ca deplasarea curbei ofertei să fie însoțită de creșterea ofertei nominale de bani prin măsuri monetare și fiscale expansioniste, caz în care guvernul sporește cererea globală și creșterea economică prin recunoaștera salariului real anterior și creșterea anterioară a prețurilor. Astfel, se poate face o analiză a strategiei studiind tipul ofertei globale, care poate fi adaptabilă sau neadaptabilă ofertei de bani a guvernului.

În cazul unei oferte neadaptabile se pornește de la o creștere substanțială a salariilor nominale ca urmare a unor presiuni și pe fondul unei creșteri ratei inflației.

În cazul unei oferte adaptabile din partea statului cu privire la intervenția rapidă prin măsuri ce au ca finalitate mărirea ofertei de bani în economie se pornește de la aceeiași solicitare de majorare a salariilor pe fondul unei creșteri generale a prețurilor, când se ajunge în situația deplasării curbei ofertei în sus până la același punct de echilibru temporar. Din acest moment, statul, ca urmare a presiunilor și/sau intereselor politice, intervine în sensul măririi cererii globale, ceea ce va avea ca efect creșterea gradului de ocupare. Continuarea politicilor monetare și fiscale în fiecare punct de echilibru temporar va duce, în final, la o scurtare a duratei de manifestare a decalajului dintre creșterea continuă a prețurilor și scăderea producție. Inițiativa va aparține firmelor care vor oferi la un moment dat o cantitate mai mare de produse decât în momentele precedente, ca urmare a împrumutului pe piața creditului și a existenței excesului de cerere din partea statului. Se va ajunge la un punct de echilibru durabil, de unde curba ofertei nu se va mai deplasa în sus.

2.4 Slumpflația

Sumpflația (în limba engleză slumpflation) este o stare a economiei reale și financiare caracterizată de un regres economic într-o perioadă de inflație rapidă sau chiar galopantă. Slumpflația desemnează acea stare negativă a economiei caracterizată prin scădera producției naționale, inflație galopantă și șomaj masiv. Slumpflația este o modalitate de apreciere a intensității și sensului inflației prin corelarea acesteia cu dinamica indicatorilor macroeconomici. Cuvântul slumpflație a fost creat prin combinarea termenilor „slump”,mai exact scădere bruscă, prăbușire, criză economică) și „inflație”.

În perioada de slumpflație, economia națională se caracterizează prin:

Scăderea productivității muncii sociale;

Scăderea indicatorilor macroeconomici (venit național, produs intern brut, produs național brut) pe total și pe locuitor.

Această stare s-a înregistrat în țările dezvoltate ale lumii în decursul crizei monetare din anii’70 ai secolului XX. De exemplu, în Italia, în anul 1975, rata inflației a fost de 16%, iar produsul intern brut a scăzut cu 3,5%.

Slumpflația contrazice teza potrivit căreia inflația ar constitui în anumite limite un stimulent al activității economice.

Slumpflația desemnează mai exact existența unei inflații accelerate corelată cu o scădere de mari proporții a producției.

Analizând slumpflația și stagflația ajungem la concluzia că au trăsături comune (ambele sunt stari ale economiei caracterizate de reducerea producției, inflație și șomaj ridicat), deosebirea dintre ele apare la intensitatea de manifestare a acestor fenomene. Dacă economia este caracterizată prin slumpflație, ritmurile de desfășurare a proceselor economice amintite sunt mult mai puternice (producția scade brusc, inflație galopantă, șomaj ridicat). Spre deosebire, în stare de stagflație ceste ritmuri sunt complet diferite (producția stagnează, inflație deschisă, șomaj ridicat).

Capitolul 3. Analiza inflației ca formă de manifestare a dezechilibrului monetar în ultimii 14 ani din România și Uniunea Europeană

Inflația reprezintă o creștere a prețurilor sau o scădere a valorii banilor în concordanță cu alte monede, măsurată prin cursurile de schimb ori prin prețul aurului.

Din punctul de vedere al teoriei economice, ea echivalează dezechilibrul monetar cu inflația, masa monetară devine mai mare decât cererea de bani. Cât despre echilibrul monetar putem sa spunem că este destul de dificil sa il realizăm. Deoarce realizarea echilibrului monetar depinde în mare parte de caracteristicile generale ale sistemului social-economic de aici rezultă că inflația este un fenomen global cu o mare amploare și nu un fenomen minor care nu necesită importanță.

Fenomenul de inflație pentru a fi măsurat necesită câtiva indicatori fundamentali:

1.Indicele prețurilor de consum (Consumer Price Index) (CPI)- acest indice este utilizat pentru a indica modificările din prețul total pentru anumite produse și servicii pentru o anumită perioada, o lună, un an.

Indicele prețurilor de consum este considerat cel mai relevant indicator al inflației. – reprezintă o măsura importantă a inflației și deține următoarea formulă:

IGP

IGP = Indicele general al prețurilor;

Q₁ = Cantitatea de marfă din perioada curentă;

P₀ = Prețurile din perioada de bază;

P₁ = Prețurile din perioada curentă.

Tabelul nr. 1: Indicele prețurilor de consum Ianuarie 2014-Iunie 2014