Inflatia, Efecte Reale Efecte Anticipate
Cuprins
Introducere
CAPITOLUL 1 – INFLAȚIA-DEFINIȚIE, CLASIFICARE, CUANTIFICARE:
1.1. Inflația prin cerere
1.2. Inflația prin costuri
1.3. Inflația importată
1.4. Inflația structurală
1.5. Cuantificare
1.6. Relația inflație-șomaj.Curba originala a lui Phillips
CAPITOLUL 2 – EFECTELE INFLAȚIEI:
2.1. Efectele inflației anticipate
2.2. Efectele inflației neanticipate și ale incertitudinii
2.3. Indexarea
2.4. Inflație,creștere economică și rentabilitate
CAPITOLUL 3 –POLITICI ANTIINFLAȚIONISTE:
3.1. Obiective generale ale politicii economice
3.1.1. Ocuparea forței de munca
3.1.2. Stabilitatea prețurilor
3.2. Obiective intermediare ale politicii monetare
3.2.1. Oferta de bani în economie.
3.2.2. Rata dobanzii
3.2.3. Cursul de schimb
3.3. Instrumentele politicii monetare
3.3.1. Operațiuni pe piața monetară
3.3.2. Mecanismul scontării
3.3.3. Rezervele minime obligatorii
3.3.4. Alte instrumente de politică monetară
CAPITOLUL 4 – EVOLUȚIA ȘI PERSPECTIVELE INFLATIEI 2007-2008
4.1. Evolutia inflației
4.2. Perspectivele inflației
4.2.1. Scenariul de bază al proiecției
4.2.2. Evaluarea de politică monetară
CONCLUZII
ANEXE
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Inflația este un fenomen și un proces economico-social complex, care a devenit general și persistent în epoca noastră. Ea se caracterizează prin creșterea relativ puternică și cumulativă a prețurilor și deprecierea monetară (reducerea puterii de cumpărare a unitații monetare) și provine din devansarea puterii de cumpărare a consumatorilor fața de cantitatea de bunuri și servicii puse la dispoziția lor.
Politicile antiinflaționiste, de asigurare a unei stabilități monetare relative, de mentinere a prețurilor în limite rezonabile, pornesc de la premiza asigurării, simultan, și a cresterii economice și limitării șomajului. Astăzi “expansiunea în stabilitate”, pare un ideal greu de atins, dacă nu imposibil.
În atenția factorilor de decizie stă, mai întai, preocuparea ținerii sub control a procesului inflaționist, menținerii acestuia la o rată redusă, frânarea creșterii masei monetare și a prețurilor, concomitent cu realizarea obiectivelor de evitare a stagnării și de relansare economică.
Politicile antiinflaționiste trebuie să fie suficient de puternice pentru a combate efectiv inflația dar, totodată suficient de suple pentru a nu afecta creșterea economică, de a nu duce la deflație și depresiune și accentuarea șomajului.
Există puține cuvinte cu încărcătură economică, politică și sociala atât de des folosite în limbajul curent precum “inflație”. Prin folosirea sa oamenii încearcă să definească o stare de lucruri ieșită din normal, ceva ce este mult, peste necesarul unui moment dat.
Inflația nu este specifică numai țărilor cu economie de piață, ea manifestandu-se deopotriva ca un dezechilibru monetaro-material atât în economiile de piață, cât și în economiile centralizate. Inflația este un însoțitor al monedei, apărand si dezvoltandu-se o dată cu apariția și creșterea rolului monedei în mersul economiei. Important de știut este faptul că nu orice creștere de prețuri reprezintă inflație, după cum, în complexitatea actuală a economiei, nu orice tip de inflație poate fi asociată dezechilibrului major.
Capitolul 1 prezintă o definire a inflației în viziunea mai multor economiști ca Raymond Barre, Silverman și Curzov, J.M Albertini, J.M. Keynes, principalele cauze care provoacă acest fenomen, dar și tipurile de inflație întâlnite: inflația prin cerere, inflația prin costuri, inflația importată, inflația structurală. De asemennea am prezentat și câteva modalitați de cuantificare a inflației folosind indicele prețurilor de consum (IPC)cât și deflatorul preț implicit al PIB. Ultimul punct al capitolului este rezervat relației inflație-șomaj și prezentarea curbei Phillips.
Capitolul 2 începe cu un exemplu al ratei anticipate a inflației prezentat cu ajutorul curbei Phillips. În continuare am pus în evidență efectele inflației, atât cele anticipate cât și cele neanticipate, ce este indexarea, dar și relația dintre inflație și creștere economică.
În capitolul 3 am evidențiat politicile antiinflaționiste folosite pentru combaterea inflației, obiectivele generale ale politicii monetare, obiectivele intermediare ale acesteia, modul prin care statul și mai ales Banca Natională încearcă ținerea sub control a inflației prin intermediul ratei dobânzii, a rezervelor minime obligatorii, mecanismului scontării, intervenții pe piața monetară.
Capitolul 4 prezintă evoluția și perspectivele inflației între anii 2007-2008, factorii care au dus la creșterea inflației la sfarsitul anului 2007, preveziunile pentru anul 2008, ratele anticipate, ce masuri va lua BNR pentru a frâna inflația și menținerea ei pe un trend descendent.
CAPITOLUL I
INFLAȚIA – DEFINIȚIE, CLASIFICARE, CUANTIFICARE
Ca un proces prin excelențã monetar, inflația are o istorie îndelungatã. Aceasta s-a manifestat însã, de-a lungul secolelor, cu intensitãți inegale și cu schimbãri de sens. Într-adevãr, istoricii consemneazã perioade când procesul s-a desfãșurat cu asemenea intensitãți și efecte, încât a fost considerat, pe bunã dreptate, “dezordinilor în viața economicã“. Evident, ritmurile, sensurile și efectele acestui proces macroeconomic au fost asimetrice și asincrone.
“Inflația este totdeauna și pretutindeni un fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului. Politica sa constă în a finanța surplusul de cheltuieli, imprimînd din ce in ce mai muțti bani. Este unul din motivele pentru care cantitatea de monedă crește”.
Inflația a fost și este una dintre cele mai complexe și mai controversate. Termen extrem de larg folosit pretutindeni, definiția inflației continuã sã rãmânã insuficient de bine conturatã. Procesul inflaționist a apãrut, (este unanim acceptat acest punct de vedere), cu mult înainte ca știinta economicã sã fi apãrut. Iar teoria inflației s-a conturat mult mai târziu decât știința economicã. Fiind inainte de toate un proces monetar, precizarea naturii inflației se poate face în corelație cu formele istorice pe care le-au îmbrãcat banii.
Pe baza intereselor variate ale grupãrilor socio – profesionale și în limitele firești ale cunoașterii și reflectãrii unui proces atât de dinamic și de complex, au fost elaborate și circulã în literatura de specialitate numeroase puncte de vedere cu privire la natura însãși a inflației.
Astfel, existã autori care privesc inflația ca un proces general atemporal și aspațial. “Existã inflație atunci când nivelul general al prețurilor este în creștere continuã, mai mult sau mai puțin rapidã” (Raymond Barre). Alți autori considerã inflația o modificare anormalã a prețurilor: “Inflația constã în acea stare a economiei în care crește continuu și anorm indicele general al prețurilor, respectiv, când are loc o creștere suplimentarã a lor fațã de cea a ieșirilor reale, decât a producției țãrii”. (Silverman și Curzov)
Existã numeroși specialiști care nu identificã inflația cu creșterea prețurilor, considerând-o o formã specialã de sporire a prețurilor. “Creșterea inflaționistã a prețurilor presupune o sporire a prețurilor naționale mai puternicã decât cea a prețurilor internaționale, o asemenea creștere având efecte economice naționale”.(J.M Albertini)
În gândirea keynesistã, inflația este apreciatã în legãturã cu
fluxurile macroeconomice reale. “O datã ce folosirea mâinii de lucru a ajuns sã fie deplinã, orice încercare de a mãri în continuare investițiile va declanșa o tendințã de creștere nelimitatã a prețurilor curente, oricare ar fi înclinația marginalã spre consum, adicã ne vom afla într-o situație de inflație autenticã“(J.M. Keynes).
Promotorii neoliberalismului monetarist abordeazã și explicã inflația pe baza confruntãrii specifice dintre mãrimile nominale și cele reale, dintre nivelurile curente și cele viitoare ale indicatorilor macroeconomici. “Banii au o importanțã considerabilã pentru înțelegerea nivelului și dinamicii mãrimilor nominale, dar nu și pentru mãrimile reale. Puterea de cumpãrare a monedei provine din compararea, nu întotdeauna conștientã între mãrimile disponibile curente și cele viitoare, previzibile ale indicatorilor marfaro – bãnești”(M. Friedman). Fenomenul inflației are drept cauzã principalã dezechilibrul dintre cerere (materializatã în masa monetarã) și ofertã (reprezentatã de volumul de bunuri și servicii) confruntate pe piațã.
Acest dezechilibru are mai multe cauze care se grupeazã dupã
cum urmeazã:
1.1 Inflația prin cerere
Inflația prin cerere își are geneza într-un dezechilibru ce se produce pe piața bunurilor și serviciilor. Creșterea prețurilor se datoreazã creșterii cererii globale de bunuri și servicii, în raport de ofertã globalã lipsitã de elasticitate.
Creșterea cererii are de regulã la bazã o majorare a ofertei de monedã sau a creației de monedã datoratã comportamentului bãncilor, întreprinderilor sau familiilor ceea ce conduce la sporirea creditelor din economie. Cauze pot fi de asemeni: un excedent al balanței de plãți sau efect al unei mãsuri de politicã bugetarã, o creștere a alocațiilor într-un domeniu dat sau poate proveni dintr-un deficit conjunctural.
De asemenea modificãrile utilizãrii venitului național sau ale orientãrilor patrimoniale ale populației pot duce la modificãri în raportul între economie și consum. Creșterile de venit ale unor categorii sau utilizarea economiilor pentru achiziția unor bunuri de folosințã îndelungatã, de exemplu, pot majora cererea de consum .
La rândul sãu inelasticitatea ofertei poate fi accidentalã, pe termen scurt sau mai îndelungat. Absența sau insuficiența stocurilor poate crea o lipsã trecãtoare pentru unele produse. Discrepanța apare în condițiile când reînnoirea stocurilor nu se poate face în ritmul necesar, fie din lipsã de capacitate, sau resurse în producția internã și mai ales prin insuficiența mijloacelor de platã externe.
De regulã inflația prin cerere, înainte de a se manifesta în cadrul general, se produce într-un cadru sectorial, având apoi mecanisme de extindere specifice.
1.2 Inflația prin costuri
În țãrile aflate în creștere economicã apar distorsiuni între prețuri și salarii. Unele ramuri de activitate realizeazã o productivitate mai mare decât altele, permițând o creștere a salariilor. Aceastã situație nu este generalã, dar salariații din alte ramuri cu productivitate micãpretind aceleași majorãri de salarii. În consecințã, creșterea remunerãrilor în aceste sectoare va avea ca efect creșterea costurilor bunurilor pe care le produc și deci și a prețurilor de vânzare.
Aceste majorãri de aliniere duc, în final, la situația în care creșterea generalã a salariilor depãșește creșterea medie a productivitãții muncii.
1.3 Inflația importatã
Odatã cu importul bunurilor și mai ales a materiilor prime apare și riscul unei inflații specifice. Creșterea prețurilor acestor elemente importate, fie ca o urmare a condițiilor de pe piața externã, fie a riscurilor contractuale sau valutare, conduc la creșterea costurilor de producție și deci a prețurilor de vânzare.
O altã componentapacitate, sau resurse în producția internã și mai ales prin insuficiența mijloacelor de platã externe.
De regulã inflația prin cerere, înainte de a se manifesta în cadrul general, se produce într-un cadru sectorial, având apoi mecanisme de extindere specifice.
1.2 Inflația prin costuri
În țãrile aflate în creștere economicã apar distorsiuni între prețuri și salarii. Unele ramuri de activitate realizeazã o productivitate mai mare decât altele, permițând o creștere a salariilor. Aceastã situație nu este generalã, dar salariații din alte ramuri cu productivitate micãpretind aceleași majorãri de salarii. În consecințã, creșterea remunerãrilor în aceste sectoare va avea ca efect creșterea costurilor bunurilor pe care le produc și deci și a prețurilor de vânzare.
Aceste majorãri de aliniere duc, în final, la situația în care creșterea generalã a salariilor depãșește creșterea medie a productivitãții muncii.
1.3 Inflația importatã
Odatã cu importul bunurilor și mai ales a materiilor prime apare și riscul unei inflații specifice. Creșterea prețurilor acestor elemente importate, fie ca o urmare a condițiilor de pe piața externã, fie a riscurilor contractuale sau valutare, conduc la creșterea costurilor de producție și deci a prețurilor de vânzare.
O altã componentã a acestui gen de inflație este și apariția unor fluxuri externe de capital care se adaugã masei monetare aflate în circulație, mãrind cererea pe piațã fãrã corespondent în ofertã.
1.4 Inflația structuralã
În țãrile în care se petrece o dezvoltare acceleratã a economiei, urmãrind o creștere rapidã, se impune o mobilizare intensivã a factorilor de producție. Creșterea rapidã neputând fi bine coordonatã, conduce la creșterea de noi capacitãți de producție, de noi tehnologii moderne, cu o mare productivitate, în timp ce alte sectoare sunt depãșite.
Totodatã nevoia de finanțare urgentã conduce la apelul de credite interne sau finanțare bugetarã, distribuire de venituri fãrã contrapartidãimediatã, situația în care cererea crește intempestiv. Afluxul monetar creazã premizele unui proces inflaționist de tip cerere. Inflația este un fenomen prelungit și reversibil care se autoalimenteazã (feed back). Astfel unii producãtori, în perspectiva creșterii prețurilor materiilor prime, ceea ce nu le-ar mai permite recuperarea în întregime a capitalului circulant, mãresc prețurile mult peste costuri ca o mãsurã de prevedere. Pe de altã parte, prin
deprecierea banilor piața impune o mãrire a vitezei de circulație a acestora, ceea ce constituie un factor de mãrire a cererii, deci din nou inflație.
Inflația se mãsoarã prin procentul anual de creștere generalã a
prețurilor. Când creșterea prețurilor se încadreazã în limitele 2 – 4% anual, fenomenul se numește inflație rampantã (târâtoare). Aceasta este o inflație acceptabilã și, în realitate este aproape generalizatã în majoritatea țãrilor capitaliste. Când creșterea prețurilor se încadreazã în procente cu douã cifre
se numește inflație declaratã, iar când se exprimã în procente cu 3 cifre atunci este vorba de o inflație galopantã sau hiperinflație.
1.5 Cuantificare
Cel mai corespunzãtor criteriu de mãsurare a procesului inflaționist este decalajul (ecartul) absolut și relativ dintre cererea solvabilã nominalã, pe de o parte și oferta realã de mãrfuri și servicii, pe de altã parte. Ambele mãrimi sunt considerate ca fiind agregate la scara economiei naționale. De pildã, cererea agregatã include cheltuielile totale dintr-o țarã: cele ale agentului consumator pentru bunuri de consum personal; ale firmelor, ale producãtorilor pentru bunurile investiționale; ale administrațiilor publice și private pentru bunurile sociale; ale agentului economic – strãinãtate fãcute pentru mãrfurile țãrii de referințã (exporturile acesteia), în timp ce oferta agregatã se compune din bunurile materiale și serviciile produse, respectiv create, într-un an; soldul pozitiv sau negativ ale acestuia; bunurile oferite de strãinãtate (importul).
Absolut, mãrimea constã în diferența între cererea absolutã nominalã și cantitatea realã de mãrfuri și servicii, pe care le pot oferi efectiv agenții economici și pe care aceștia le pot pune în circulație. Existã un anume consens în a considera cã dezechilibrul inflaționist înseamnã, în fond, un excedent de masã monetarã (cerere nominalã) de care dispun agenții economici și care este neacoperit (nesatisfacut) printr-o ofertã realã adecvatã. Altfel spus, mãrimea inflației poate fi mãsuratã prin volumul acelor semne monetare care nu au acoperire în mãrfuri necesare și dorite de populație.
În calculele și analizele economice, pentru determinarea cantitativă a ratei inflației, se utilizează doi indici care masoară intensitatea și dinamica prețurilor la nivelul economiei naționale:
a). indicele prețurilor de consum
b). deflatorul preț implicit al PIB
a). Indicele prețurilor de consum are un atuu foarte important: se referă la puterea de cumpărare a venitului nominal destinat achiziționării de bunuri de consum. Aceasta face ca acest indice să fie reprezentativ și util în perspectiva încercarii guvernului de a contracara scăderea puterii de cumpărare a venitului nominal prin compensări sau indexări de venituri. În fond, ceea ce se înțelege în mod curent prin rata inflației este un indicator calculat pornindu-se de la acest indice, în felul urmator:
= IPC% – 100, sau sub formă de coeficient Ri = IPC – 1
Nivelul general al prețurilor se determină, din punct de vedere statistic, prin trei modalitați de calcul:
Indicele de tip Laspeyres
IL =
Indicele de tip Paasche
IP =
Indicele de tip Fischer
IF =
Inconvenientul fundamental al acestui mod de a se calcula rata inflației este acela că referindu-se numai la o anumita parte din volumul tranzacțiilor din economie, eludează efectul pe care pot să-l aibă asupra nivelului general al prețurilor tranyacțiile cu bunurile de investitii. Or, in conexiunile directe si inverse dintre prețurile bunurilor individuale din economie, unele categorii de prețuri pot influența mărimea și dimanica celorlalte și reciproc.
b). Deflatorul preț implicit al PIB (notat DPIPIB) înlătură neajunsul metodologic menționat la indicatorul anterior, luând în considerare ansamblul tranzacțiilor desfășurate pe teritoriul național în intervalul analizat. Calculându-se, însă, pe baza valorii PIB, valoare care nu este cunoscută in mod definitiv decât la câteva luni sau chiar un an de la încheierea perioadei pentru care se face analiza, acest indicator prezintă un inconvenient practic, și anume acela de a nu putea fi utilizat în timp real pentru decizii de contracarare a fenomenului inflaționist. Modul sau de calcul este următorul:
DPIPIB = unde : PIB nominal al perioadei “i”
: PIB real al perioadei “i”
unde = unde s-a notat indicele PIB în momentul “i” față de momentul “k”, indice calculat în condiții metodologice comparabile în ceea ce privește prețul.
Plecând de la valoarea deflatorului, rata inflației se determină în mod asemănător cu metoda precedentă:
= – 100 sau sub formă de coeficient : Ri = DPIPIB – 1
Desigur că implicațiile negative ale inflației nu se opresc la determinarea creșterii prețurilor, dar acest efect este imediat iar celelalte consecințe economice și sociale ale inflației sunt legate strâns de creșterea prețurilor.
1.6 Relația inflație-șomaj. Curba originalã a lui Phillips
Orice politicã macroeconomicã are drept obiectiv declarat atât un nivel scãzut de șomaj , cât și o inflație moderatã . Aceasta , cu scopul de a asigura o creștere economicã înaltã și durabilã . Totuși ultimele decenii ne aratã cã procesele inflaționiste și ale nonocupãrii se interfereazã în multiple domenii și cu efecte dintre cele mai neașteptate. Relația dintre șomaj și inflație este surprinsã cu ajutorul curbei Phillips , dupã numele economistului englez de origine neo – zeelandezã care a fundamentat-o pentru prima datã.
Pe baza cercetãrii unei ample serii de date care s-au extins pe intervalul de timp 1861-1957 , privitoare la rata șomajului (ca indicator structural) și dinamica salariului nominal (ca indice cu bazã în lanț) în Anglia , economistul A.W .Phillips a descoperit o relație logicã între dinamicile celor douã mãrimi.
Pe baza ipotezei , conform cãreia modificarea prețului este egalã cu modificarea salariului minus efectul creșterii productivitãții muncii , Phillips a observat o relație inversã între rata inflației și rata șomajului . Nivelul șomajului a fost mai mare când ritmul de creștere a salariului nominal a fost mai lent. Invers , șomajul a fost mai mic când creșterile salariului nominal au fost mai rapide.
Relațiile sunt plauzibile , deoarece nivelul și dinamica salariului depind de raportul dintre cererea și oferta de muncã . Dacã , de pildã , cererea de muncã este mai mare decât oferta , atunci salariile sunt mai mari ,ele cresc . Caracterul plauzibil al relației se poate demonstra și pe baza așezãrii salariului în posturã de variabilã independentã. Salariile mai mici fac ca cererea sã fie mai mare ca oferta . Extinzând relațiile , s-a considerat cã guvernele pot reduce rata șomajului provocând în mod deliberat inflația . În varianta sa originalã , curba lui Phillips este relația de interdependențã inversã între nivelul relativ al șomajului (rata lui) și ritmurile de creștere a salariului nominal. Aceastã relație poate fi surprinsã prin formula :
DWt = f(u)t unde :
DW – este modificarea în ratele salariului nominal ;
u – este rata șomajului ;
t – este timpul (perioada , fiecare an economic) .
Pânã în anul 1948 , salariile nominale erau flexibile în ambele sensuri și de aceea curba Phillips intersecta axa orizontalã la o ratã de șomaj de peste 6% , iar la o scãdere a salariului nominal cu 1% rata șomajului putea ajunge la 7% .
CURBA LUI PHILLIPS
Curba Phillips este un instrument de fundamentare a politicilor economiei ofertei . Ea este o alternativã a ofertei globale . Pe baza ei , se adoptã politica economicã de reglementare a cererii globale , și astfel , se ajunge la fundamentarea alegerii între inflație și șomaj , ale cãrei condiții sunt date de curba ofertei globale. O ratã de șomaj inferioarã celei naturale poate fi atinsã ca urmare a unei erori de percepție a ratei inflației sau de prevedere a ei . Mai mult , dacã eroarea este de semn contrar , șomajul va fi superior celui corespunzãtor ratei lui naturale . Logic , la o ratã constantã a inflației , pe un termen mai lung , agenții economici producãtori vor fi în mãsurã sã anticipeze corect ideea cã rata naturalã este singurul model compatibil cu o ratã oarecare a inflației care rãmâne constantã. Curba Phillips pune în evidențã cauzele eșecului politicilor cunoscute sub calificativul “stop and go” . Într-adevãr , statul poate sã stimuleze mașinãria economicã , adoptând o politicã monetarã și fiscalã expansionistã . Pe termen scurt , o asemenea politicã va duce la creșterea ratei inflației , și șomajul va scãdea sub cota sa naturalã. Pe mãsurã ce informația se propagã și percepțiile se corijeazã , eroarea de anticipare a inflației se reduce și subocuparea revine la nivelul sãu anterior .
CAPITOLUL II
EFECTELE INFLAȚIEI
Rata anuală a inflației %
Rata șomajului %
În 1961 , J.F.Muth a afirmat cã anticipațiile “reprezentând previzionãri inspirate asupra unor evenimente viitoare ,sunt esențialmente similare așteptãrilor pe care teoria economicã le conferã evenimentelor respective “.
În grafic sunt prezentate douã curbe Phillips pe termen scurt (Ph1 și Ph2) . Fiecare dintre ele corespunde unor rate anticipate ale inflației, diferite. Curba Ph1 reprezintã o situație în care nu se anticipeazã o inflație . Intersecția acesteia cu axa orizontalã indicã rata naturalã a șomajului , în exemplul nostru , 6%. Dacã rata actualã a inflației ajunge, în mod neașteptat, la 2% , economia se deplaseazã inițial în sus și spre stânga de-a lungul curbei Phillips , din punctul A în punctul B . Acest lucru corespunde unei deplasãri a economiei în sus și spre dreapta de-a lungul curbei ofertei agregate și are ca efect creșterea producției reale și a nivelului prețurilor . Prin urmare , inflația crește și rata șomajului se reduce .
Dacã rata inflației rãmâne neschimbatã , 2% pe an , oamenii își vor ajusta , mai devreme sau mai târziu , anticipãrile . Curbele ofertei agregate și a cererii agregate se vor întâlni la noul prag al inflației , cu douã procente peste cel inițial . Astfel , producția realã revine la nivelul ei natural , iar șomajul revine la rata sa naturalã . În grafic , curba Phillips pe termen scurt se deplaseazã spre dreapta – Ph2 . Ca urmare, economia se deplaseazã în punctul C .
Economia se poate deplasa de-a lungul curbei Ph2 , în sus sau în jos în funcție de evoluția ratei inflației . Dacã în timp ce oamenii se așteaptã ca inflația sã rãmânã 2% aceasta ajunge la 4% , economia se deplaseazã în punctul D . Dacã rata inflației scade la 1% în timp ce oamenii se așteaptã ca ea sã rãmânã 2% , economia își regãsește un nou punct de echilibru în E . Dar , aceste deplasãri ale economiei de-a lungul curbei Phillips nu vor reprezenta noi puncte de echilibru pe termen lung .
Ce se întâmplã dacã curba Phillips este verticalã ? Ea poate lua o asemenea înfãțișare dacã rata naturalã a șomajului rãmâne nemodificatã atunci când rata actualã a inflației este egalã cu rata anticipatã și când este anticipatã o creștere în continuare a inflației (indiferent de nivelul ei dat) . Astfel , pot fi trasate și alte curbe Phillips pe termen scurt , care sã intersecteze curba pe termen lung pentru fiecare ratã anticipatã a inflației specificã curbei pe termen scurt care se construiește . Prin urmare , rata naturalã a șomajului va rãmâne neschimbatã numai atunci când ratele actuale și cele anticipate ale inflației sunt egale .
2.1. Efectele inflației anticipate
Deși inflația poate avea consecințe serioase pentru bunãstarea economicã , impactul ei nu este întotdeauna așa de aspru . Ratele modeste ale inflației , în mod particular , dacã ele sunt constante și astfel previzibile , pot în realitate sã stimuleze producția . Dacã producãtorii sunt siguri cã prețurile vor continua sã creascã cu o ratã moderatã , ei sunt stimulați sã producã mãrfuri acum (la costuri mai scãzute) , pentru a vinde mai târziu (la prețuri mai ridicate). O valoare micã a inflației se comportã ca o garanție a profitului . Din nefericire , aici existã întotdeauna pericolul cã prețurile nu vor
continua sã creascã cu rata sigur anticipatã . Dacã rata inflației se schimbã calculele profitului și producției se vor rãsturna . Chiar dacã inflația este stabilã un anumit timp , mulți , tot mai mulți oameni vor începe sã aștepte creșterea prețurilor . Acei oameni trebuie apoi sã acționeze pentru protejarea intereselor proprii prin speculații și cereri crescute pentru salarii. Posibilitatea ca o inflație redusã sã se transforme într-o inflație mare va crește foarte mult .
Chiar ratele înalte ale inflației nu sunt neapãrat distrugãtoare .
Dupã cum demonstreazã experiența economiei mondiale , multe țãri au creștere economicã și prosperitate în ciuda unor rate ale inflației mai mari. În mod evident ei ajusteazã în mod repetat creșterea prețurilor . Diferiți economiști argumenteazã cã toate costurile inflației rezultã din creșterile prețului care sunt anticipate .
Dacã mai toți știm care prețuri vor crește și cât de mult , putem determina schimbãri potrivite în comportamentul nostru de piațã . Din aceastã perspectivã acolo unde este nesigur , nu se profitã prin speculare . Teoretic , avem motiv de a crede cã o inflație anticipatã complet poate face un rãu mai mic . În practicã , totuși nu oricine are abilitatea sau energia sã facã toate asigurãrile cerute de comportamentul pieții .Nu este ușor sã prevezi complet toate creșterile medii și relative ale prețului .
Ca o concluzie , inflația este probabil beneficã pentru acei care au cele mai bune informații și cea mai mare capacitate sã se adapteze la comportamentul pieții .
2.2. Efectele inflației neanticipate și ale incertitudinii
Inflația neanticipatã poate crea și ea ca rezultat o alocare greșitã a resurselor . Impactul ei asupra comportamentului indivizilor este mai puțin evident .Ca un caz particular , deși inflația neanticipatã duce mai întâi la o redistribuire a venitului și a averii în societate , apare incertitudinea asociatã acestei posibile redistribuții viitoare ,care genereazã o distorsionare a comportamentului economic . Pentru a examina efectele asociate redistribuțiilor fãrã a lua în considerare pe cele ale incertitudinii , vom presupune cã existã o schimbare bruscã a ratei inflației . Aceastã modificare o vom considera temporarã , dupã o anumitã perioadã de timp , inflația revenind la nivelul anterior .
Inflația neanticipatã influențeazã veniturile prin contracte care fixeazã cash – flow – urile nominale viitoare , mai ales contractul de împrumut . Când acestea sunt fixate în termeni nominali , efectul principal al inflației neanticipate constã în redistribuirea averii reale dinspre creditori spre debitori . Fãrã a lua în considerare posibilitatea unei diferențe între inflația actualã și cea viitoare , creditorul va cere o ratã a dobânzii care sã-l compenseze pentru amânarea consumului și pentru scãderea puterii de cumpãrare a fondurilor împrumutate ce corespund inflației anticipate . Când inflația actualã este mai mare decât inflația anticipatã creditorul suferã pe neașteptate o pierdere , în timp ce angajamentul în termeni monetari reali al debitorului se reduce.
Dacã salariile nominale specificate în contractul de muncã sunt fixate pentru un anumit interval de timp , inflația neanticipatã reduce salariul real al persoanelor angajate . Incertitudinea asociatã inflației se manifestã atât în contract în termeni reali , cât și în cele în termeni nominali . În ceea ce privește contractele de salarizare nominale fixe , incertitudinea asociatã inflației viitoare poate genera o schimbare la nivelul ofertei și cererii de muncã. Cu cât incertitudinea duce la nașterea dificultãților și costurilor de
previziune a inflației viitoare , cu atât negocierile salariale devin mai complexe și mai costisitoare . Aceste efecte negative pot fi parțial înlãturate pe mãsurã ce piața muncii se ajusteazã în funcție de schimbãrile apãrute la nivelul cererii și ofertei . O incertitudine sporitã ce vizeazã creșteri viitoare ale nivelului prețului , stimuleazã creșterea gradului de indexare a salariului și scãderea duratei contractului de muncã , cu un nou impact asupra salariilor nominale, asistându-se la apariția și perpetuarea spiralei prețuri – salarii.
Se cunoaște faptul cã depozitele de economii , obligațiile guvernamentale , polițele de asigurare pe viațã sunt investiții cu un înalt grad de siguranțã ; ele sunt necesare din punct de vedere economic întrucât adunã economiile persoanelor cu prea puținã înclinație spre risc și cu fonduri reduse . Inflația acționeazã asupra acestor titluri , scãzând gradul de siguranțã și câștigul .Astfel, se reduce motivația populației de a economisi și a investi productiv , împiedicându-se nu numai formarea noului capital , cât și înlocuirea celui existent . În aceste condiții , populația are o tendințã sporitã spre consum și tezaurizarea sumelor disponibile în alte forme mai sigure ca de exemplu metale prețioase , nemaiputând contribui la procesul de investire .
O ratã mare a inflației are ca rezultat nesiguranța în privința evoluției sale viitoare : inflația este asociatã deseori cu șocuri în economia realã , cu cât este mai mare rata inflației , cu atât devine mai posibilã intervenția guvernului în sensul reducerii acesteia ; de asemenea , o ratã crescutã a inflației reprezintã un semn cã guvernul a pierdut controlul asupra economiei .
Indiferent de cauza ei , incertitudinea este costisitoare , poate determina o reducere a investițiilor și o scãdere a averii celor ce economisesc și investesc în titluri financiare cu venit fix , efect parțial compensat de introducerea indexãrii acestora .
2.3. Indexarea
Indexarea este metoda ce se aplicã în toate țãrile pentru a asigura compensarea definitivã , de fapt atenuarea pierderii puterii de cumpãrare a salariaților , în condițiile inflației. Indexarea ridicã anumite incertitudini în ce privește funcționalitãțile sale din punct de vedere tehnic. Dacã se exprimã și se referã la salariul direct , acesta exclude ansamblul sarcinilor sociale , celelalte suplimente de salariu care și ele ar trebui actualizate valoric.
Pe de altã parte , aplicarea efectivã poate fi asiguratã în sectorul public unde controlul guvernamental acționeazã eficient. În celelalte ramuri , în întreprideri mici sau periferice , aplicarea indexãrii este relativã. Experiența unor țãri ca Israel și Brazilia , care au pus preț pe aceastã metodã în cadrul unor procese inflaționiste ample , a demonstrat cã indexarea ca sferã de aplicare va rãmâne în general incompletã. Prin modul de aplicare , aceasta este tardivã. Ea se aplicã periodic , ceea ce produce așa-zisul efect “triunghic” , conducând la o degradare a puterii de cumpãrare a beneficiarilor. În timp , având în vedere întârzierile și ajustãrile , majorãrile aduse prin indexare nu mai ating niciodatã o putere de cumpãrare aliniatã la creșterea prețurilor și se situeazã într-o zonã din ce în ce mai depãrtatã de aceasta.
De asemenea , de multe ori indexarea se bazeazã pe indici care nu exprimã corect nivelul real de inflație. Se apreciazã cã existența indexãrii accentueazã negativ și relația dintre salariu și productivitatea muncii. Așa se face cã în Italia , în condițiile unui ritm mai lent al inflației , s-a renunțat la indexare din dorința ambelor pãrți , patronat și sindicate , în scopul liberalizãrii relațiilor salariale și asigurãrii , pe aceastã cale , a stimulãrii creșterii productivitãții muncii prin salarii.
O problemã deosebitã ridicã acțiunea asupra dimensiunii profitului care se poate exercita de fapt prin controlul prețurilor. Un control real al prețurilor de fapt nu se poate exercita întrucât aplicarea oricãrei asemenea intervenții ar solicita un aparat ferm și costisitor , pe care autoritãțile nu îl pot constitui la nivelul necesar , deși adesea îi cloneazã utilitatea. Asf el cã acționarea asupra veniturilor are în indexarea și controlul asupra salariilor singurul remediu efectiv de asigurare a moderãrii veniturilor , întrucât este agreatã de ambele pãrți asigurând regularitate și reprezentând o modalitate comodã de
frânare a creșterilor de salarii pentru patron.
Se apreciazã în toate țãrile dezvoltate cã aici , pentru limitarea profiturilor s-ar putea acționa mai ușor prin intermediul impozitelor, al impozitului asupra averii , primordial. Experiența aratã cã nu existãhotãrârea politicã de a face acest pas și cã, deopotrivã în marea majoritate a țãrilor inflația este perioada în care fraudele și evaziunile fiscale înfloresc.
Indexarea , indiferent de tip , nu are decât douã posibilitãți , din punct de vedere al criteriilor de evaluare :
• o schemã de indexare a salariilor dupã evoluția indicelui prețurilor de consum (IPC) , cu o revizuire periodicã (trimestrialã) automatã în funcție de evoluția acestuia ;
• o schemã bazatã pe un salariu fixat (și automat) , modificat periodic, tot automat , conform cu creșterea așteptatã a inflației.
Aceste douã scheme principale de indexare sunt obiectul negocierii sindicate – patronat și intrã de obicei în contractele colective de muncã pentru anul viitor : în nici unul din aceste cazuri nu se pune problema negocierii acestor contracte în timpul anului , deoarece ele de la început cuprind sau ar trebui sã cuprindã , practic , toate elementele de evaluare , prognozã și ajustãrile automate necesare.
Desigur cã mai pot apãrea evoluții neașteptate ale inflației, creând discrepanțe între salariile astfel fixate și inflația efectivã, dar pentru a preîntâmpina aceasta, orice negociere pentru indexarea salariilor trebuie sã aibã ca bazã inflația efectivã și nu cea declaratã sau proiectatã.
2.4. Inflație , creșterea economicã și rentabilitate
Dacã în primele modele de creștere economicã se sugera ca o sporire a inflației poate temporar sã impulsionaze creșterea , modelele recente pun în evidențã o corelație negativã între inflație și creștere economicã . Aceasta deoarece variația considerabilã a prețurilor și incertitudinilor asociate inflației reduc investițiile și deterioreazã mecanismul prețurilor .
Datele statistice pun în evidențã o relație negativã pe termen lung între creșterea economicã și inflație . Bazându-se pe informații din 80 de țãri pentru perioada 1961 – 1988 , Stanley Fischer a estimat cã o creștere a ratei inflației cu 10 procente (între 5 și 15 procente pe an) este corelatã cu un declin al creșterii economice cu 0,4 procente pe an.
Luând în considerare componentele creșterii economice , și anume acumularea de capital , productivitatea și creșterea datoratã forței de muncã , s-a constatat cã o creștere cu 10 procente a ratei inflației este asociatã cu o scãdere a componentei datorate productivitãții cu 0,18 procente pe an . Reducerea investițiilor prin creșterea totalã cu 10 procente a inflației este de 0,4 – 0,6 procente .
CAPITOLUL III
POLITICI ANTIINFLAȚIONISTE
3.1.Obiective generale ale politicii economice
Oricare ar fi conjunctura economicã , se pot formula in orice
condiții ,câteva obiective sau orientãri primordiale pentru politica economicã.Obiectivele dezvoltãrii economice sunt determinate de o anumitã orientare a acesteia , funcție de ideile avansate , vizând în final dezvoltarea pe termen lung .Un prim obiectiv este creșterea economicã pe fond neinflaționist.
Orice creștere economicã creeazã rapid dezechilibre care trebuie ulterior corectate , mai ales în materie de șomaj . În același timp, o stabilitate relativã a prețurilor reprezintã un factor important de susținere a durabilitãții momentului de creștere . În perioade normale ,o creștere satisfãcãtoare și o relativã stabilitate sunt ușor de asigurat .În condiții de crizã , atunci când factorii ce determinã instabilitatea prețurilor sunt nu numai endogeni , dar și exogeni , trebuie efectuat un dozaj , care sã acorde prioritate acțiunilor de stãpânire a tensiunilor inflaționiste . Dacã se produce cãderea inflației și nu se fac eforturi de stopare , creșterea rapidã a prețurilor antreneazã reacții de adaptare și de anticipare în materii de salarii și venituri ; echilibrul general al economiei se aflã sub semnul întrebãrii .
Acum , efortul constã în a corela un anumit ritm de creștere economicã cu stabilitatea relativã a prețurilor , care sã menținã capacitatea concurențialã în raport cu partenerii comerciali , echilibru de care depinde ocuparea . Un al doilea obiectiv îl reprezintã asigurarea echilibrului extern pe termen mediu . Deficitul balanței de plãți curente poate fi acceptat pe o perioadã de timp determinatã ; acesta este mult mai important și semnificativ , comparativ cu deficitul comercial .
Deficitul poate fi acceptat în scopul creșterii capacitãților de producție sau modernizãrii acestora . Politica de acceptare a unui deficit limitat și a unei datorii externe , limitatã la rândul ei , trebuie sã fie în mod direct corelatã cu o politicã de adaptare structuralã care sã facã oferta internã mai competitivã . Impactul constrângerilor externe nu trebuie absolutizat : nici o țarã nu se poate abandona valului de ajustãri , care acționeazã în mod continuu . Rezultã , deci cã un anumit grad de independențã trebuie avut în vedere și pãstrat în permanențã, ceea ce nu înseamnã izolare fațã de procesul de internaționalizare . Independența ține , astfel , de interesul național și de calitatea celui mai prețios capital , capitalul uman .
O țarã care nu face eforturi în acest sens , în materie de alimentație, sãnãtate , educație , confort , civilizație , de tot ce ține de calitatea vieții , riscã sã disparã , mai devreme sau mai târziu din peisajul geopolitic . Din acest motiv , douã politici sunt astãzi esențialmente necesare : politica de competitivitate și politica de cooperare . Politica de competitivitate este cheia de boltã a marjei de manevrã . În același timp , în contextul actual de interdependențã , politica economicã naționalã trebuie sã ținã cont de sinergia ce se poate naște dintr-o acțiune conjugatã , pe plan european sau pe plan internațional .
3.1.1 Ocuparea forței de muncã
Strâns legatã de creșterea economicã , ocuparea deplinã a forței de muncã a constituit mult timp obiectivul economic primordial. Politicile economice actuale continuã sã se refere la ocuparea deplinã , însã într-un mod mai nuanțat , luându-se în considerare formarea profesionalã, gestionarea șomajului , evocarea ocupãrii depline vizând cheltuielile financiare generate de șomaj sau lipsa veniturilor permanente . Pe fondul expansiunii cantitative a șomajului s-au înregistrat mutații calitative , vizând :
extinderea șomajului pe termen lung , sursã a sãrãcirii foarte puternice ;
selectivitatea șomajului ;
concentrarea spațialã a șomajului , sursã a fragilitãților teritoriale
Evoluția “inexplicabilã” a ocupãrii forței de muncã în țãrile dezvoltate , și nu numai, caracterul ambiguu și “fluid” al comportamentului șomerilor, irelevanța indicatorilor ocupãrii forței de muncã , comparativ cu “sãnãtatea” economiilor naționale , au generat declinul relativ al ocupãrii depline în ierarhia obiectivelor politicilor economice .
Referitor la acest fenomen pot fi evidențiate patru cauze :
antagonismul inflație – șomaj (creștere a costului realizãrii deplinei utilizãri a forței de muncã ) ;
slãbirea legãturii dintre creștere – utilizare , multiplicatorii utilizãrii fiind din ce în ce mai slabi ;
transformarea raportului “investiție – producție – utilizare “ în sensul cã investițiile, generând creșterea productivitãții determinã relativa diminuare a utilizãrii forței de muncã ;
transformarea legãturii între rata dobânzii – rata șomajului . șomajul poate fi
fricțional , efectul dezutilitãții marginale a folosirii de mânã de lucru ;
structural , când nu se pot crea locuri de muncã durabile pe mãsura ofertei de muncã ;
ciclic , cauzat de crizele economice care au loc .
Echilibrul economic – ocuparea deplinã a forței de muncã ar presupune situarea ratei șomajului la nivelul dat al șomajului fricțional. De aceea , ca obiectiv orientativ , de referințã , în fundamentarea mãsurilor de politicã monetarã și fiscalã , semnificând un nivel scãzut al șomajului, poate fi consideratã acea situație a pieței forței de muncã în care numãrul de locuri de muncã vacante disponibile este aproximativ egal cu cel al șomerilor .
3.1.2. Stabilitatea prețurilor
Stoparea inflației constituie un obiectiv tradițional al politicii economice , chiar dacã adesea creșterea prețurilor a fost consideratã cã prezintã anumite avantaje : stimularea producției , ușurarea datoriei publice etc. Însã , ceea ce este adevãrat pentru o inflație târâtoare nu mai este pentru o inflație declaratã și inflația nu poate fi “apãratã” decât cu prețul devalorizãrilor succesive , care nu fac decât sã deplaseze problemele inflației .
3.2.Obiective intermediare ale politici monetare
Pentru atingerea multiplului obiectiv denumit “careul magic” și
rãmas de referințã pentru politica economicã generalã – creștere economicã , șomaj scãzut , stabilitatea prețurilor și echilibru extern, politicii monetare îi revine un rol deosebit , poate cel mai important între toate celelalte componente ale angrenajului implicãrii statului în economie . Cele patru vârfuri ale "careului magic” sunt de fapt și obiective ale politicii monetare : primele trei , pe plan intern , iar al patrulea cu acțiune atât pe plan intern cît și pe cel extern . Realizarea acestor obiective este cu atât mai dificilã cu cât ele se aflã în conflict . Astfel , urmãrirea relansãrii economiei ar putea fi în detrimentul stabilitãții puterii de cumpãrare a monedei naționale , depreciind-o. Pe de altã parte , revalorizarea acesteia ar putea avea ca preț creșterea șomajului sau scãderea competitivitãții exporturilor și sacrificarea echilibrului balanței de plãți externe .
În esențã , politica monetarã se realizeazã prin acțiuni asupra trei obiective intermediare : masa monetarã , rata dobânzii și cursul de schimb .
În ceea ce privește primul obiectiv , politicile monetare promovate în diferite țãri diferã în funcție de agregatul monetar urmãrit , considerat cel mai stabil , și constau în practica de a fixa în avans o ratã de creștere anualã a masei monetare , mai ales pe baza recomandãrilor monetariștilor , care o considerã drept singura modalitate de intervenție acceptabilã . Acest tip de politicã a fost practicat dupã 1974 într-o serie de state occidentale lovite de primul șoc petrolier , dar , ca urmare a unei instabilitãți neașteptate a vitezei de rotație a agregatelor monetare , survenitã la începutul anilor 80, încrederea în utilitatea acestora pentru conduita politicii monetare s-a diminuat .
Politicile de stabilizare a ratelor dobânzii la un nivel scãzut , dar variabil în funcție de conjuncturã , sunt de inspirație keynesistã. Creșterea ratelor dobânzii reale , ajunse la nivel maxim în anul 1984 ,a avut însã drept consecințe agravarea problemei îndatorãrii țãrilor în curs de dezvoltare neposesoare de petrol și un recul important pe planul investițiilor .Tendința scãderii lor în toate țãrile OCDE , mai ales dupã 1986 , s-a datorat reducerii inflației , asanãrii finanțelor publice , reducerii fiscalitãții , care au determinat și o anumitã relaxare a politicilor monetare .
Politicile cursului de schimb vizeazã mai ales realizarea echilibrului balanței de plãți , putându-se realiza fie prin admiterea variației lui pe termen scurt , pentru a încuraja intrãrile sau ieșirile de capitaluri strãine , fie prin introducerea controlului asupra schimburilor valutare , fie prin folosirea conjugatã a ambelor cãi . Preocuparea pentru supravegherea cursului de schimb este cu atât mai importantã , cu cât economia este mai deschisã relațiilor economice internaționale . Este evident , de exemplu , cã un stat cu o largã deschidere spre piața mondialã nu poate rãmâne indiferent la aprecierea cursului de schimb al monedei sale , care ar dãuna economiei naționale prin faptul cã ar descuraja exporturile .
Toate cele trei obiective sunt într-o strânsã interdependențã , determinându-se reciproc . Împreunã ,ele trebuie sã fie subordonate unui obiectiv principal : asigurarea condițiilor favorabile unei creșteri economice într-un cadru de stabilitate a prețurilor .
3.2.1.Oferta de bani în economie
Desfãșurarea activitãții economice în condițiile pieței implicã prezența masei monetare corespunzãtoare , formatã atât din bani cât și din celelalte instrumente recunoscute ca mijlocitori ai tranzacțiilor. Instrumentele monetare s-au diversificat foarte mult . În țãrile cu economie de piațã au fost create și perfecționate sisteme bancar – financiare complexe ,dar suple fiecare componentã cãutând sã vinã operativ în întâmpinarea cererii de monedã .
Oferta de monedã nouã ,este, de regulã , legatã de o operațiune de creditare, ceea ce înseamnã monetizarea unei creanțe bancare . Procesul invers, adicã rambursarea unui efect de comerț sau a unei datorii în favoarea unei bãnci, echivaleazã cu o reducere a masei monetare .Mecanismele prin care Banca Centralã pune în circulație moneda sunt :
mecanismul asigurãrii nevoilor statului , respectiv acoperirea deficitului bugetar prin emiterea și negocierea bonurilor de tezaur ;
achiziționarea devizelor strãine obținute de firme din exportul de mãrfuri ;
acordarea de credite de cãtre bãncile comerciale clienților lor ;
formarea unor depozite bancare sub formã de conturi , din care bãncile pot acorda , în anumite limite , credite altor clienți.
Banca deschide un cont clientului sãu , prin care i se acordã
un credit, autorizându-l “sã tragã” cecuri asupra acestui cont .Diferitele componente ale masei monetare sunt puse în circulație de : bãncile comerciale, Trezorerie și Banca Centralã (de emisiune) . Bãncile comerciale oferã mondã de cont prin acordarea de credite agenților economici . Orice pasiv sub formã de credite figureazã la bancã ca un activ, sub formã de creanțã . Dimpotrivã, la nivelul agenților economici nonbancari, aceasta apare la pasiv, sub formã de datorie, și la activ, ca spor monetar. Într-un sistem cu multiple bãnci comerciale acestea își coreleazã operațiunile cu Banca Centralã. Soldurile care nu se compenseazã presupun deschiderea de conturi curente ale bãncilor comerciale la Banca Centralã .
Bãncile comerciale solicitã , în baza acestor solduri , monedã naționalã . Trezoreria efectueazã cea mai mare parte a plãților sale prin intermediul bãncilor comerciale și al Bãncii Naționale. Ea se poate servi însã și de propria sa monedã , având facultatea de a crea monedã. Operațiunea constã în trecerea dintr-un cont bugetar într-un cont la vedere . În mod direct , Trezoreria oferã monedã prin împrumuturile pe care ea le contracteazã la diferite bãnci comerciale sub forma obligațiunilor emise și negociate . Oferta de monedã este asiguratã și de Banca Naționalã , de banca de emisiune . Biletele Bãncii Centrale intrã pentru alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului . Pentru acoperirea cheltuielilor Administrației de Stat , Trezoreria emite anumite bonuri de tezaur , pe care bãncile comerciale le subscriu , plãtind pentru ele . Dar, aceste bonuri pot sã fie revândute Bãncii Centrale , suma plãtitã de aceasta reprezentând ofertã de bani . Operațiunea se produce , mai întâi , prin creditarea conturilor bãncilor comerciale , apoi prin scoaterea din aceste conturi , prilej cu care biletele Bãncii Centrale sunt puse în circulație sub formã de numerar .
În al doilea rând , Banca Centralã modificã masa monetarã în funcție de nevoile de valutã . Ea sporește masa monetarã de fiecare datã când cumpãrã devizele strãine obținute prin exporturile de mãrfuri efectuate de agenții economici . Dimpotrivã , masa monetarã se diminueazã cu ocazia vânzãrii devizelor pentru a susține importurile agenților economici . În al treilea rând , biletele de bancã intrã în circulație în situația în care bãncile comerciale au nevoie de sume suplimentare pentru a face fațã retragerilor mai mari decât depunerile efectuate de clientela lor . Banca de emisiune oferã bani celorlalte bãnci în mai multe situații :
când compensațiile dintre bãncile comerciale nu ajung la zero ;
când deținãtorii de depozite doresc sã pãstreze moneda sub formã de bilete ale Bãncii Centrale ;
când autoritãțile monetare obligã bãncile comerciale sã suplimenteze sumele depuse , ca rezervã , în contul Bãncii Centrale .
Într-un sistem monetar ierarhizat , Banca Centralã îndeplinește funcția de casã centralã , de ultim rezervor de lichiditate . În acest rol , ea creeazã monedã prin remonetizarea creanțelor primare ,adicã prin refinanțarea bãncilor comerciale (rescontarea) .
3.2.2. Rata dobânzii
Modelele econometrice integreazã influența ratei dobânzii asupra venitului , economisirii și investiției . Din acest punct de vedere s-ar putea presupune cã rata dobânzii constituie obiectivul intermediar al politicii economice în vederea atingerii nivelurilor de activitate și de prețuri cãutate .
În realitate, nici o țarã nu reține, cel puțin oficial , ratele dobânzii ca obiectiv intermediar , efectele variațiilor ratelor dobânzii asupra economiei fiind intermediate de evoluția variabilelor specifice (cursul de schimb , baza monetarã , masa monetarã) .Existența unui “releu” între ratele dobânzii și variabilele economice apare , în prezent , indispensabil majoritãții politicilor monetare.
Totuși , în practicã , Bãncile Centrale nu au pierdut niciodatã din
vedere legãturile directe între ratele dobânzii și variabilele economice și , dacã a fost cazul , ele au preferat , în diverse grade , sã accepte derapaje ale obiectivelor lor intermediare . Dificultãțile întâmpinate în fixarea și realizarea obiectivelor de masã monetarã accentueazã , în mod evident , aceastã tendințã și oferã mai multã importanțã luãrii în considerare a relațiilor directe între rata dobânzii și PIB nominal .
3.2.3. Cursul de schimb
Cursul de schimb este abordat ca obiectiv în funcție de regimul valutar aplicat :
flotarea purã ;
apãrarea unei paritãți în cadrul sistemului ratelor de schimb ;
fixarea unui obiectiv în termenii ratei de schimb reale (flotare administratã , revalorizare sau devalorizarea controlatã în funcție de divergențele evoluțiilor ratei inflației sau a unor indicatori , cum sunt costurile salariale ) .
Dificultãțile întâmpinate de cãtre țãrile deschise spre exterior pentru a aplica o politicã monetarã autonomã le-au condus la fixarea obiectivelor cursului de schimb ca principal obiectiv intermediar (Canada , Belgia , Suedia) . În prezent , toate țãrile acordã o importanțã mai mare cursului de schimb , fluctuațiile acestuia putând produce perturbații grave în economie .
3.3. Instrumentele politicii monetare
Una dintre cele mai vechi politici conjuncturale , politica
monetarã, poate fi definitã ca ansamblu de acțiuni exercitate de autoritãțile monetare (Banca Naționalã , Trezoreria) asupra masei monetare și asupra activelor financiare , în vederea orientãrii economiei pe termen scurt sau mediu. De fapt , ansamblul de reguli pe care Banca Centralã le impune celorlalte bãnci și instituții financiare vizeazã atingerea unor obiective generale ale țãrii cum sunt : stabilitatea , restructurarea , expansiunea, deschiderea economiei naționale spre exterior etc.
Instrumentele utilizate în influențarea economiei sunt :
instrumentele și tehnicile de intervenție indirectã ;
instrumentele și tehnicile de intervenție directã sau reglementãrile bancare
Tehnicile intervenției indirecte sunt utilizate pentru controlul indirect asupra ofertei de monedã limitând , pentru intermediarii monetari , accesul la lichiditatea Bãncii Centrale . Tehnicile de intervenție globalã și indirectã se sprijinã pe un triplu fundament :
dependența sistemului bancar fațã de Banca Centralã ;
corelația existentã între volumul de credit și nivelul activitãții economice ;
caracterul elastic al cererii de credit fațã de nivelul dobânzii.
Dintre instrumentele ce aparțin acestui grup se menționeazã : taxa scontului și politica de open market . De asemenea , sistemul rezervelor minime obligatorii se afirmã printre principalele instrumente folosite pentru a impune astfel o utilizare predeterminatã a activelor bancare . Tehnicile de intervenție directã asupra lichiditãții acționeazã prin modificarea valorii și volumului lichiditãților deținute de bãnci și intermediarii financiari .
3.3.1. Operațiuni pe piața monetarã
Operațiunile pe piața monetarã ale Bãncii Centrale constau din acțiuni întreprinse de cãtre aceasta în vânzarea sau cumpãrarea pe piața monetarã , cãtre sau de la celelalte bãnci, a unor efecte publice sau private , demonetizându-le , adicã retrãgând o anumitã cantitate de monedã atunci când le vinde, sau , dimpotrivã , monetizându-le, adicã permițând pãtrunderea monedei Bãncii Centrale în schimbul titlurilor, atunci când le cumpãrã . În felul acesta se modificã structura masei monetare din circulație în defavoarea sau favoarea lichiditãții . Denumitã și intervenție pe piața deschisã (open market) , aceastã politicã are un dublu efect – cantitativ și de preț : când Banca Centralã vinde titluri , reduce cantitatea de monedã legalã pe piața monetarã și provoacã scãderea prețului (cursului) titlurilor tranzacționate , în timp ce , atunci când cumpãrã titluri de pe piața monetarã , efectele sunt inverse (crește cantitatea de monedã legalã și se majoreazã cursul titlurilor ) . Supunându-se mecanismelor pieței , politica de “open market” este mai eficace decât manevrarea taxei de rescont . Totuși , funcționarea sa presupune un anumit volum de titluri negociabile.
Tipuri de operațini pe piața monetarã
Operațiunile Bãncii Centrale pe piața monetarã pot fi clasificate în
douã categorii :
a. operațiuni defensive ;
b. operațiuni dinamice .
Operațiunile defensive pe piața monetarã au ca scop protejarea
rezervelor bancare și a bazei monetare de posibile evoluții nedorite ale unor variabile pe care Banca Centralã nu le poate controla direct în condițiile economiei de piațã , precum : volumul creditelor de refinanțare , volumul sumelor aflate în tranzit între sediile societãților bancare , stocul de rezerve oficiale (Au , DST) , emisiunea de numerar a Trezoreriei , depozitele guvernamentale pãstrate la Banca Centralã , depozitele în valutã ale bãncilor centrale și guvernelor strãine pãstrate la Banca Centralã etc.
Autoritatea monetarã urmãrește producerea unor efecte echivalente și de semn contrar pentru a anihila efectele negative provocate de modificarea variabilelor .
b. Operațiunile dinamice pe piața monetarã urmãresc influențarea
proceselor economice în vederea atingerii obiectivelor propuse . Spre exemplu , în cazul unei rate înalte a șomajului , intervențiile dinamice au ca scop creșterea mai accentuatã a masei monetare , a ofertei de bani în economie , ceea ce duce la sporirea cererii agregate , la relansarea economiei și la reducerea ratei șomajului. În cazul unei rate înalte a inflației , prin aceste intervenții Banca Centralã dorește sã încetineascã procesul de creștere și chiar sã reducã masa monetarã .
3.3.2. Mecanismul scontãrii
Scontarea titlurilor de valoare efectuatã de Banca Centralã se mai numește și “rescontare” și constã în achiziția fermã , cu plata imediatã , a unor creanțe de la bãncile comerciale. Acest instrument se folosește pentru a controla volumul creditului (refinanțãrii) acordat sistemului bancar și, prin aceasta, masa monetarã .Astfel , Banca Centralã poate modifica în condițiile necesare obținerii acestui tip de refinanțare și anume :
• dobânda perceputã (“rata scontului” sau “taxa oficialã a scontului”) ;
• condițiile de selecție a instituțiilor bancare care pot fi refinanțate prin rescontare
• condițiile de selecție a activelor financiare acceptate la rescontare (efecte comerciale , bonuri de tezaur , obligațiuni) ;
• volumul maxim al refinanțãrii ce poate fi acordat unei bãnci comerciale etc.
Mecanismul de funcționare și efectele scontãrii
În țãrile cu un sistem financiar mai puțin complex , refinanțarea de la Banca Centralã reprezintã principala modalitate de creștere a resurselor de creditare . Bãncile comerciale colecteazã de pe piațã active financiare , le resconteazã la Banca Centralã și câștigã diferența de dobândã .Dacã este profitabilã, atunci bãncile comerciale extind aceastã activitate ,adicã preferã refinanțarea în locul depozitelor. Dar Banca Centralã , în conformitate cu obiectivele sale, trebuie sã controleze inflația , creșterea masei monetare și , implicit , expansiunea creditului (refinanțãrii) în economie.Politica taxei oficiale a scontului urmãrește influențarea :
1. rezervelor bancare și agregatelor mondiale ;
2. dobânzilor activelor financiare .
Reducerea TOS – ului reprezintã un stimulent pentru bãncile
comerciale de a apela în mai mare mãsurã la credite de la Banca Centralã , adicã la refinanțare . Aceasta duce la creșterea resurselor bancare , a bazei monetare și a ofertei de bani (masei monetare) din economie , scopul fiind obținerea unei creșteri economice . Majorarea ratei scontului diminueazã câștigul obținut de bãnci din operațiunile de rescontare la Banca Centralã . iar bãncile comerciale se vor orienta cãtre alte resurse mai ieftine : depozitele populației și agenților economici , pe diferite termene . Scopul acestor mãsuri este transformarea Bãncii Centrale într-un “împrumutãtor de ultimã instanțã” – numai în cazul lipsei de lichiditate din economie – și nu într-o permanentã sursã de creditare pentru bãncile comerciale , situație care ar favoriza procesul inflaționist și ar dezechilibra economia.
Relația dintre rata scontului și dobânzile bancare este importantã și complexã . Între nivelul ratei scontului , pe de o parte, și nivelul dobânzilor pasive și active bancare , pe de altã parte , nu este întotdeauna o relație directã deoarece apar și alți factori care influențeazã cererea de refinanțare a bãncilor comerciale de la Banca Centralã . Decizia bãncilor comerciale de a se împrumuta de la Banca Centralã nu depinde de nivelul propriu –zis al taxei scontului , ci de diferența dintre aceasta și dobânzile de pe piațã . În general , taxa scontului variazã mult mai lent decât celelalte dobânzi din economie .
Creșterea cererii de lichiditãți în sistemul bancar , în condițiile unei oferte scumpe și restrânse , duce la majorarea nivelului ratelor dobânzii active bancare . Cu alte cuvinte , creșterea costurilor bãncilor pentru obținerea de resurse determinã majorarea dobânzilor la creditele acordate în economie . Creșterea generalã a dobânzilor influențeazã negativ cheltuielile totale din economie , reduce cererea agregatã și diminueazã inflația .
3.3.3. Rezervele minime obligatorii
Sistemul rezervelor minime obligatorii , ca instrument de politicã monetarã , acționeazã în douã mari direcții :
Managementul pieței monetare
Prin utilizarea rezervelor minime obligatorii , autoritatea monetarã poate crea sau menține un deficit de lichiditate pe piața monetarã și poate stabiliza ratele dobânzii pe piațã prin stabilizarea cererii de resurse de la Banca Centralã . Deficitul de lichiditate duce la adoptarea unor mãsuri de corelare mai performantã a activelor lichide cu pasivele pe termen scurt , precum și a unor mãsuri de protecție – garantare a depozitelor bancare . Mãsurile se iau atât la nivel de bancã comercialã, cât și la nivelul autoritãții monetare . Astfel , se pot preveni crizele în domeniul bancar , cel mai adesea provocate de politici imprudente de creditare . Scopul final este buna funcționare , stabilitatea și menținerea încrederii publicului în sistemul bancar național .
Controlul monetar
Sistemul rezervelor obligatorii contribuie la creșterea elasticitãții negative a cererii de bani fațã de rata dobânzii , luând în considerare faptul cã aceste rezerve sunt remunerate într-o micã mãsurã . Existã un principal argument contra utilizãrii acestui instrument în controlul monetar : taxa implicitã aplicatã asupra sistemului bancar poate avea efecte nefavorabile și distorsionante .
Existã și alte scopuri , secundare , precum : sursa de venituri pentru Banca Centralã , contribuie la fluidizarea sistemului de plãți sursa de informații statistice cu privire la bilanțurile bãncilor , contribuție la stabilitatea financiarã a bãncilor .
Prin lege , societãțile bancare sunt obligate sã constituie și sã menținã un nivel minim obligatoriu al rezervelor în raport cu volumul depozitelor . Când este cazul , obligativitatea înseamnã și posibilitatea de a le constrânge pentru a respecta regulamentul .
Rezervele minime obligatorii sunt alcãtuite din depozite în cont la Banca Centralã , din numerarul din caseriile bãncilor și , eventual , din alte active cu grad înalt de lichiditate . În privința numerarului în caserie – excludere sau acceptare într-o proporție redusã – existã argumente pro și contra . Nici un alt activ (în afara depozitelor de la Banca Centralã și , eventual , a numerarului în caserie) nu poate fi luat în considerare la îndeplinirea rezervelor minime obligatorii . Argumentul este cã rezervele obligatorii sunt remunerate insuficient , iar includerea în rezerve a altor active ar afecta scopul urmãrit – controlul monetar .
Menționam anterior despre “costul” suportat de sistemul bancar atunci când Banca Centralã utilizeazã sistemul rezervelor minime obligatorii . În general , bãncile sunt obligate sã menținã rezerve la Banca Centralã deasupra nivelului pe care îl doresc și , în plus , aceste rezerve sunt remunerate foarte puțin comparativ cu plasarea lor pe piața monetarã .
Iatã câteva trãsãturi dezirabile ale sistemului rezervelor minime obligatorii :
• sistemul trebuie sã permitã calcularea rezervelor obligatorii pe bazã de medie , ceea ce oferã bãncilor posibilitatea sã amortizeze stocurile temporare de lichiditate ;
• perioada de îndeplinire a rezervelor trebuie sã fie nici foarte lungã , nici foarte scurtã ; de regulã este de 30 de zile . O perioadã prea scurtã anuleazã facilitatea oferitã de folosirea nivelului mediu al rezervelor , iar o perioadã prea lungã poate determina bãncile sã provoace fluctuații nedorite ale rezervelor în perioadele în care se prevede creșterea semnificativã a ratei dobânzii ;
• perioada de calcul – perioada luatã ca bazã pentru calculul pasivelor – este de preferat sã fie de ordinul perioadei de aplicare . Nu trebuie sã fie prea scurtã deoarece existã riscul ca nivelul rezervelor ce trebuie menținute la Banca Centralã sã fluctueze considerabil în timp . Nu trebuie sã fie prea lungã pentru a putea fi absorbite modificãrile temporare în pasivele bãncii ;
• existența unei perioade de timp între sfârșitul perioadei de calcul și sfârșitul perioadei de aplicare pentru a da bãncilor posibilitatea de a prevedea mai exact necesarul de lichiditate ;
• baza de calcul a rezervelor obligatorii trebuie sã fie cât mai apropiatã de definția agregatelor monetare considerate obiectiv intermediar al politicii monetare .
Rata rezervelor minime obligatorii devine instrument de politicã monetarã doar atunci când Banca Centralã are autoritatea de a decide fixarea și modificarea ratei , ceea ce afecteazã lichiditatea deținutã de bãncile comerciale și politica lor de creditare . Dacã Banca Centralã decide majorarea ratei rezervelor minime obligatorii , atunci bãncile comerciale sunt obligate sã pãstreze un nivel mai mare de rezerve pentru același nivel al depozitelor , situație care duce la restrângerea capacitãții de creditare a bãncilor , la creșterea ratelor dobânzilor și , în final , la limitarea – controlarea – creșterii ofertei de bani în economie .
Pe de altã parte , pe termen scurt , bãncile comerciale se pot confrunta cu insuficiența rezervelor necesare pentru a acoperi creșterea bruscã a rezervelor obligatorii. În acest caz bãncile sunt nevoite sã obținã rezervele suplimentare necesare prin vânzarea unor active pe piața monetarã sau prin apelarea la împrumuturi de la Banca Centralã.
Vânzarea de active pe piațã conduce la creșterea ofertei de titluri , ceea ce determinã reducerea prețurilor și creșterea randamentelor lor. Investițiile în aceste titluri devin foarte profitabile și vor afecta negativ nivelul depozitelor din sistemul bancar. Pentru a împiedica scãderea depozitelor , bãncile vor majora ratele dobânzilor la niveluri atractive. Pe de altã parte , și apelul la refinanțare de la Banca Centralã duce la creșterea ratelor dobânzilor (pasive și active) , cu condiția menținerii unui nivel ridicat al taxei oficiale a scontului.
Modificarea ratei rezervelor minime obligatorii acționeazã în același mod ca și operațiunile de open market ale Bãncii Centrale. Efectul operațiunilor de vânzare de obligațiuni de cãtre Banca Centralã sau de active de cãtre bãncile comerciale este același : creșterea ratelor dobânzilor în economie. Într-o primã fazã , investitorii sunt tentați sã prefere achiziția de titluri financiare (obligațiuni , instrumente de creditare), dar creșterea ratelor dobânzilor pasive le oferã alternativa depozitelor bancare.
Modificarea ratei rezervelor minime obligatorii este un instrument de politicã monetarã mult mai flexibil comparativ cu operațiunile de open market. O micã modificare a nivelului acestei rate influențeazã substanțial politica de creditare a bãncilor , iar uneori le poate crea probleme serioase în legãturã cu necesitatea restructurãrii rapide a portofoliului de active. Cu alte cuvinte , poate provoca perturbații majore în sistemul financiar-bancar . De aceea , Banca Centralã va modifica nivelul acestei rate cât mai rar posibil și numai când este absolut necesar.
Tendința actualã este reducerea ratelor rezervelor minime obligatorii și preferința pentru alte instrumente de politicã monetarã. Argumentul principal este efectul de dezintermediere și migrare , foarte vizibil în cazul unor rate ridicate ale rezervelor obligatorii. Optimul nivelului ratelor minime obligatorii diferã de la o țarã la alta.
3.3.4. Alte instrumente de politicã monetarã
Plafoanele globale
Plafoanele globale asupra creditului bancar permit Bãncii Centrale controlul creșterii lichiditãții în sistemul bancar. Acest instrument prezintã unele dezavantaje. Dacã plafoanele se aplicã la creditul acordat sectorului privat , atunci este avantajat sectorul public. Dacã se hotãrește plafonarea creditului , atunci trebuie limitatã și creșterea ratelor dobânzilor deoarece scãderea ofertei de credit determinã o majorare substanțialã a lor. Pe de altã parte , dacã ratele dobânzilor și oferta de credit sunt plafonate , alocarea creditului în economie devine ineficientã , scade concurența între bãnci , le sunt afectate negativ profiturile și capacitatea de a atrage depozite. Ca urmare , activitatea bãncilor se va reduce în favoarea altor instituții financiare nebancare.
Controlul selectiv al creditelor
Controlul selectiv este o formã de plafonare a creditelor pentru anumite destinații , obiectivul fiind favorizarea creditãrii unor domenii considerate prioritare. Modul de manifestare este limitarea volumului și termenelor de acordare a creditelor pentru anumite domenii , obiective și categorii de debitori. Aplicarea controlului selectiv al creditelor se poate confrunta cu o serie de probleme. La nivelul obiectivelor defavorizate la creditare are loc creșterea cererii de resurse financiare și a ratelor dobânzilor , aceste domenii devenind profitabile pentru investitori. Aceastã situație poate fi speculatã de unii debitori în sensul schimbãrii destinației creditelor de la activitãțile prioritare cãtre domeniile în care existã o cerere mare de fonduri. Pe de altã parte, pot apare și intermediari financiari nebancari dispuși sã acorde credite cu dobânzi ridicate pentru domeniile defavorizate la creditare de cãtre bãnci.
Controlul ratei dobânzii
Constã în stabilirea de limite maxime pentru dobânzile la depozite și credite bancare, precum și la obligațiunile guvernamentale. Aplicarea acestor limite urmãrește reglementarea diferențelor dintre dobânzile active și cele pasive, ceea ce afecteazã concurența dintre bãnci pentru atragerea depozitelor și acordarea de credite. Rezultatul constã în “controlarea” ratelor dobânzilor bancare ceea ce favorizeazã unii debitori, mai ales întreprinderile de stat. Dezavantajul principal este distorsionarea concurenței în sistemul financiar – bancar. Dacã nivelul stabilit al ratelor dobânzilor este inferior celui stabilit de mecanismul pieței, atunci bãncile nu-și mai pot îndeplini în bune condiții rolul de intermediere financiarã și sunt dezavantajați deponenții în favoarea debitorilor. Totodatã, pot apare intermediari financiari neautorizați care acordã dobânzi mai atractive, ceea ce afecteazã negativ nivelul depunerilor și capacitatea de creditare a bãncilor.
Dintre cele trei instrumente de politicã monetarã prezentate pe larg, cea mai utilizatã la ora actualã este participarea directã a Bãncii Centrale pe piațã (operațiunile de open market). și mecanismul rescontãrii se mai folosește, dar și-a mai pierdut din importanțã. În România utilizarea acestor instrumente este într-o fazã incipientã. Rezervele minime obligatorii sunt cele care funcționeazã efectiv, cu rezultate foarte bune, în special, dupã introducerea regulamentului din 1995. În direcția introducerii celorlalte douã instrumente s-au fãcut pași destui de importanți, dar nu suficienți. Nu totul depinde de politica monetarã; este nevoie și de sprijin politic intern, și de ajutor economic extern, pentru a se crea cadrul instituțional și condițiile economice prielnice introducerii și funcționãrii eficiente a celor douã instrumente monetare amintite. Așadar, în prealabil, trebuie dezvoltatã piața financiarã și realizatã stabilizarea macroeconomicã.
CAPITOLUL IV
EVOLUȚIA SI PERSPECTIVELE INFLAȚIEI 2007-2008
4.1. Evoluția Inflației
Pe parcursul trimestrului IV 2007, rata anuală a inflației și-a accentuat deviația față de traiectoria descendentă corespunzătoare țintei de 4 la sută +/-1 punct procentual, atingând la sfârșitul anului nivelul de 6,57 la sută .Deficitul de ofertă pe segmentul produselor agroalimentare (unele dintre acestea caracterizându-se prin ponderi importante în coșul de consum și o relativă inelasticitate a cererii față de preț) și tendința de depreciere a monedei naționale au fost principalii determinanți ai acestei evoluții, la care s-a adăugat influența nefavorabilă a creșterii prețurilor combustibililor. Transmiterea acestor șocuri din partea ofertei în prețurile de consum a fost acomodată de persistența cererii excedentare, susținută de continuarea creșterii alerte a câștigurilor salariale și de expansiunea puternică a cheltuielilor bugetare. O contribuție suplimentară la alimentarea acestor presiuni a revenit deteriorării anticipațiilor inflaționiste. În aceste condiții, inflația CORE2 (IPC-preturi administrate-preturi volatile) și-a menținut tendința de majorare, vizibilă începând cu luna august 2007. (ANEXA 1 ;Fig 1)
Principal factor de presiune în semestrul II 2007, prețurile volatile au înregistrat la finele acestuia o dinamică anuală aproape dublă față de rata inflației, ca urmare a persistenței efectelor adverse induse de scăderea producției de legume și fructe (în pofida unor evoluții curente favorabile în cazul fructelor în lunile octombrie-decembrie, ritmul anual aferent prețurilor celor două subgrupe s-a situat la aproape 23 la sută)(ANEXA 1 ;Fig 2). Totuși, comparativ cu sfârșitul trimestrului III, tensiunile de pe segmentul produselor alimentare cu prețuri volatile au slăbit în intensitate, explicația accelerării de ritm observate la nivelul întregii grupe a prețurilor volatile (circa 2 puncte procentuale) fiind oferită practic integral de componenta combustibililor, corelată cu majorările produse pe piața internațională a țițeiului.(ANEXA 1 ;Fig.3)
Contrar tendințelor predominante în cazul majorității grupelor de bunuri și servicii, prețurile administrate și-au diminuat contribuția la rata inflației, îndeosebi datorită unui efect de bază favorabil, determinat de stabilitatea prețului energiei electrice și de ajustările de mai mică amploare (față de aceeași perioadă a anului anterior) aplicate prețurilor energiei termice, gazelor naturale și serviciilor de apă, canal și salubritate. Acest efect a contrabalansat impactul deprecierii monedei naționale față de euro asupra tarifelor serviciilor de telefonie fixă, astfel încât rata anuală de creștere a prețurilor administrate a coborât în decembrie 2007 la 5 la sută (-2,3 puncte procentuale comparativ cu sfârșitul trimestrului III).(ANEXA 1 ;Fig.4)
Traiectoria ascendentă observată la nivelul inflației CORE2 în trimestrul anterior a continuat și în perioada analizată, șocul negativ de ofertă asociat producției agricole, care a fost dublat de majorările semnificative de prețuri ale principalelor materii prime pe piețele internaționale de profil, fiind resimțit nu doar la nivelul produselor cu prețuri volatile, ci și al unor mărfuri incluse în calculul inflației de bază (produse de morărit și panificație, ulei, produse lactate). În cazul producătorilor de ulei, o explicație suplimentară pentru scumpirea cu circa 44 la sută aplicată în cursul anului 2007 rezidă în intenția acestora de a recupera o parte din pierderile suferite în anii anteriori, în condițiile în care îngustarea cotelor deținute pe piața externă a condus la supraofertă internă și, prin urmare, la reduceri consecutive de prețuri. Deși mai puțin evidente decât în cazul bunurilor alimentare, semnale nefavorabile pot fi decelate și în cazul mărfurilor nealimentare incluse în CORE2, la majoritatea subgrupelor observându-se intensificări de ritm (comparativ cu evoluțiile stabile sau chiar decelerările înregistrate în trimestrul III).
Dincolo de șocurile de natura ofertei – deficitul de produse agroalimentare, dar și majorarea câștigurilor salariale într-un ritm semnificativ mai rapid decât cel al productivității muncii –, la modificarea intervenită în comportamentul prețurilor mărfurilor (deopotrivă alimentare și nealimentare) a contribuit substanțial climatul permisiv creat de excesul de cerere, alimentat de continuarea creșterii alerte a veniturilor populației și de expansiunea puternică a cheltuielilor bugetare. În același sens au acționat deteriorarea anticipațiilor inflaționiste și accentuarea tendinței de depreciere a monedei naționale, chiar dacă aceasta din urmă a fost doar parțial preluată în prețurile de consum, posibil datorită incertitudinii operatorilor economici cu privire la persistența trendului. Un efect de atenuare a presiunilor asupra prețurilor au avut, de asemenea, extinderea promoțiilor în perioada premergătoare sărbătorilor de iarnă, pe fondul intensificării concurenței între marii operatori comerciali, și dinamica de mai mică amploare a tarifelor utilităților.Aceiași factori de temperare au permis continuarea dezinflației la nivelul serviciilor libere, singura excepție notabilă fiind telefonia mobilă, ale cărei prețuri depind în mod direct de mișcările cursului de schimb și care, de altfel, a imprimat întregii grupe o evoluție ascendentă a dinamicii anuale, contribuind astfel la accelerarea inflației de bază.
De remarcat faptul că această traiectorie a inflației CORE2 s-a datorat, într-o anumită măsură, și dispariției efectului de bază indus de modificările semnificative intervenite în regimul fiscal în anul 2006 (taxa pe viciu), care a impus în trimestrele anterioare izolarea acestui tip de influențe prin construirea unei măsuri ajustate.Analiza tendințelor prețurilor din perspectiva influenței presiu-nilor concurenței internaționale devine mai puțin relevantă în contextul (i) șocului puternic din partea ofertei pe segmentul agroalimentar care a determinat, pentru al doilea trimestru consecutiv, accelerarea ratei anuale a prețurilor bunurilor comercializabile (de la 6,1 la sută în septembrie la 7,5 la sută în decembrie) și al (ii) efectului de bază semnificativ manifestat în cazul prețurilor administrate, datorită căruia prețurile produselor necomercializabile5 au continuat să-și încetinească ritmul de creștere (cu circa 1 punct procentual, până la 4,8 la sută).
Deși șocurile de natura ofertei (receptate de prețurile combustibililor și ale mărfurilor agroalimentare) și turbulențele pe piețele financiare au avut repercusiuni asupra stabilității prețurilor pe plan internațional, România a fost mai afectată decât alte țări din Europa. Astfel, din perspectiva criteriului de convergență nominală referitor la inflație, decalajul dintre variația IAPC din România și media ratei inflației din cele mai performante trei state membre ale Uniunii Europene (calculat ca medie anuală pentru ultimele 12 luni) s-a lărgit cu 0,3 puncte procentuale în cursul trimestrului IV 2007 (până la 3,6 puncte procentuale în decembrie). O evoluție similară se remarcă și în cazul comparației cu media UE-27, diferența dintre cei doi indici armonizați crescând cu 0,2 puncte procentuale (până la 2,5 puncte procentuale). Trebuie însă menționat faptul că unele dintre noile state membre UE (Bulgaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovenia) au consemnat accelerări de ritm anual al IAPC superioare cu până la 1,4 puncte procentuale celei observate în țara noastră. La finele anului 2007, rata anuală efectivă a inflației a depășit cu 0,9 puncte procentuale proiecția prezentată în luna noiembrie(ANEXA 2 ;Fig.5). Deviația s-a datorat următorilor factori:
o decelerare mai puțin accentuată a ritmului anual de creștere a prețurilor
administrate, ca urmare a nereali-zării reducerii prețurilor medicamentelor (reducerea, în medie cu 15 la sută, a fost anunțată în august de ministrul sănătății ca urmând a avea loc în noiembrie);
evoluția nefavorabilă a cursului de schimb al leului față de euro, spre
deosebire de stabilitatea avută în vedere la elaborarea prognozei;
majorarea peste așteptări a prețului țițeiului pe piața internațională, cu
efecte rapide asupra prețului combustibililor.
4.2. Perspectivele Inflației
Scenariul de bază al proiecției curente plasează rata anuală a inflației la sfârșitul anului 2008 la nivelul de 5,9 la sută, cu 1,6 puncte procentuale peste cel prognozat în noiembrie2007 și cu 1,1 puncte procentuale peste limita superioară a intervalului de variație din jurul țintei de inflație stabilite pentru anul curent (3,8 la sută ±1 punct procentual). Se prognozează reluarea dezinflației cu începere din trimestrul II 2008 și reînscrierea ratei inflației în intervalul din jurul țintei începând cu trimestrul II 2009. Inflația proiectată pentru finele anului viitor se situează la nivelul de 3,9 la sută. Revizuirea prognozei este rezultatul unor evoluții recente care marchează abateri substanțiale față de coordonatele proiecției precedente. Aceste abateri sunt datorate unui cumul de factori:
șocurile produse în a doua jumătate a anului 2007 asupra cursului de schimb
al leului și persistența efectelor lor în prima parte a anului 2008,
excesul de cerere suplimentar generat de creșterile deficitului bugetar și ale
veniturilor populației la sfârșitul anului 2007 și în primul trimestru al anului 2008,
creșteri ale prețurilor administrate mai mari decât cele proiectate anterior
atât pentru trimestrul IV 2007, cât și pe parcursul anului 2008,
efectele destabilizatoare ale acestor șocuri asupra anticipațiilor privind
inflația.
Chiar dacă rata dobânzii de politică monetară a fost majorată ca răspuns la evoluțiile și perspectivele economiei, atât deprecierea nominală a leului, cât și ajustarea în sus a anticipațiilor privind inflația au indus o reducere a restrictivității condițiilor monetare în termeni reali, slăbind temporar presiunea exercitată de acestea asupra cererii agregate la începutul intervalului de prognoză.
Pentru anul 2008, scenariul de bază prevede o dezinflație comparabilă cu cea proiectată anterior (inflația anuală scăzând de la un maxim de 8,3 la sută proiectat pentru trimestrul I 2008 la 5,9 la sută la sfârșitul anului, față de reducerea de la 6,3 la sută la 4,3 la sută prognozată în luna noiembrie). Proiecția scăderii inflației în a doua jumătate a intervalului de prognoză se bazează pe impactul restrictivității programate a condițiilor monetare reale asupra cererii agregate, pe ipoteza epuizării efectelor negative ale secetei din anul 2007 odată cu obținerea în 2008 a noii recolte agricole și pe temperarea anticipațiilor privind inflația pe măsura consolidării procesului dezinflaționist.
În orizontul actual al proiecției, evenimente posibile care generează riscuri semnificative de situare a traiectoriei viitoare a inflației peste cea prognozată includ: creșterea salariilor reale în exces față de creșterea productivității muncii, deteriorarea mai severă a anticipărilor privind inflația în prima parte a intervalului, implementarea unei politici fiscale mai laxe decât cea programată, majorarea prețurilor internaționale ale combustibililor. Rata inflației ar putea fi mai redusă decât în scenariul de bază în situația creșterii semnificative a ofertei interne de bunuri alimentare pe baza obținerii unei recolte agricole foarte bune în vara anului curent. Posibile deviații în ambele sensuri ale inflației de la traiectoria prognozată pot fi generate de abateri de la coordonatele scenariului de bază ale evoluțiilor cursului de schimb al monedei naționale și prețurilor administrate.
4.2.1. Scenariul de bază al proiecției
1. Proiecția inflației
Potrivit scenariului de bază al proiecției, inflația anuală a prețurilor de consum va continua să crească în primul trimestru al anului curent, după care procesul de dezinflație se va relua.Rata inflației va reveni în interiorul intervalului de variație din jurul țintei centrale începând cu cel de-al doilea trimestru al anului viitor. Rata inflației este prognozată să atingă 5,9 la sută în 2008 și 3,9 la sută în 2009 (Tabelul 1). Comparativ cu prognozele prezentate în raportul din luna noiembrie 2007, rata de creștere anuală a IPC este semnificativ mai ridicată pe întreg intervalul proiecției.(ANEXA 2 ;Fig 6)
Tabelul 1. Rata anuală a inflației (începutul perioadei)
Anticiparea depășirii țintei de inflație stabilite pentru anul curent are mai multe cauze:
− persistența șocurilor de ofertă înregistrate în a doua parte a anului trecut, cele mai importante fiind:
perpetuarea efectelor negative ale producției agricole reduse asupra prețurilor alimentare volatile, dar mai ales asupra prețurilor alimentare incluse în indicele CORE2;
creșterea prețurilor de import ca urmare a deprecierii nominale puternice a leului din ultima perioadă;
majorările importante ale prețurilor administrate, în special a celor energetice;
− creșterea rapidă a cererii agregate, susținută de majorarea veniturilor populației, de expansiunea creditului și de creșterea deficitului bugetar;
− eficacitatea limitată a răspunsurilor politicii monetare la șocuri într-un orizont de timp mai mic de un an, datorată duratei specifice de propagare a acestor răspunsuri prin intermediul mecanismului de transmisie.
Totuși, scenariul de bază preconizează reluarea dezinflației pe parcursul anului curent, după atingerea unui nivel maxim al ratei inflației în trimestrul I. Începând din trimestrul următor, se prevede reducerea neîntreruptă a inflației până la sfârșitul intervalului de prognoză, compatibilă cu atingerea pe termen mediu a țintei. La începutul intervalului (trimestrul I 2008) inflația anuală proiectată este superioară cu 2 puncte procentuale celei prognozate în luna noiembrie 2007(ANEXA 2 ;Fig.7). Presiunile inflaționiste suplimentare au fost generate de șocurile de magnitudine substanțială atât de natura ofertei, cât și a cererii, care au afectat economia națională cu începere din a doua jumătate a anului 2007, incluzând:
− deprecierea monedei naționale;
− creșterea prețurilor internaționale ale combustibililor;
− inflamarea anticipațiilor privind inflația;
− dinamica cererii agregate în a doua jumătate a anului trecut, superioară celei prognozate anterior.
Ritmul prognozat al dezinflației este încetinit de reducerea lentă prevăzută pentru rata inflației de bază (CORE2). Astfel, se preconizează o creștere mai rapidă a prețurilor incluse în indicele CORE2 decât a celorlalte prețuri de consum începând cu trimestrul III al anului curent. Dacă se elimină însă efectul modificării repetate a nivelului accizelor la produsele din tutun, rata inflației de bază prognozată este mai redusă decât cea a IPC pe întreaga perioadă. Pe parcursul intervalului de proiecție, prețurile de bază sunt afectate de creșterea anticipațiilor privind inflația ca urmare a întreruperii temporare a procesului de dezinflație. Dată fiind ponderea mare a produselor alimentare procesate în structura indicelui CORE2, se preconizează persistența în prima jumătate a anului 2008 a presiunilor importante generate de oferta redusă de produse agricole din anul trecut. În plus, aceste presiuni sunt anticipate a fi eliminate mai greu decât cele care afectează prețurile alimentare volatile (la legume, fructe și ouă), din cauza unui ciclu de prelucrare mai lung. Eliminarea întârziată a excesului de cerere și deschiderea mai lentă a deficitului de cerere proiectat amână reintrarea inflației CORE2 în intervalul din jurul țintei până în a doua jumătate a anului viitor.
La începutul perioadei de proiecție, anticipațiile privind inflația reflectă creșterile recente ale prețurilor bunurilor de consum, în special ale alimentelor. Începând cu trimestrul III al anului curent, se preconizează reducerea lentă a anticipațiilor, pe măsura reluării procesului de dezinflație. Persistența, cel puțin în prima parte a anului 2008, a efectelor șocurilor menționate anterior împiedică ajustarea mai rapidă a anticipațiilor și reintrarea ratei inflației în intervalul din jurul țintei centrale înainte de sfârșitul anului curent.
Prețurile volatile ale unor produse alimentare (legume, fructe,ouă – LFO) constituie principalul factor inflaționist până în trimestrul III 2008, când efectele adverse ale ofertei diminuate de seceta din 2007 vor putea fi complet eliminate de obținerea unei noi producții agricole. Ca urmare, modificările de prețuri administrate anticipate în exercițiul de proiecție curent devin principala sursă a creșterilor prețurilor de consum începând cu primul trimestru al anului 2009. Evoluția proiectată a prețurilor interne ale combustibililor pornește de la ipoteza menținerii constante pe întreaga perioadă a prețului internațional al petrolului la valoarea de 100 USD/baril.
La fel ca în proiecția anterioară, au fost luate în calcul ajustările de accize aplicate unor categorii de combustibili și prevăzute de Codul fiscal pentru începutul anilor 2008, 2009 și 2010. Față de luna noiembrie 2007, proiecția curentă anticipează rate mai mari ale inflației prețurilor combustibililor, compatibile cu o traiectorie mai depreciată a leului.(ANEXA 2 ;Fig.8)
Această evoluție prognozată a monedei naționale afectează și prețurile de import. Deși inflația prognozată a prețurilor de import este mai mică decât inflația prețurilor de consum pe întreg intervalul proiecției, contribuția sa la procesul de dezinflație este substanțial mai redusă față de cea proiectată în luna noiembrie 2007.
2. Presiuni exogene asupra inflației
Contribuția cumulată a componentelor exogene ale inflației prețurilor de consum
preconizată de scenariul de bază al proiecției curente este mai mare cu 0,3 puncte procentuale în 2008 față de cea anticipată, în timp ce pentru anul 2009 această contribuție este nemodificată. Față de proiecția anterioară, dinamica superioară a prețurilor administrate este atenuată pe parcursul anului 2008 de o reducere a inflației preconizate a prețurilor volatile ale alimentelor (LFO). Valorile analizate ale inflației prețurilor administrate și prețurilor volatile ale alimentelor sunt prezentate în tabelul 2.
Tabelul 2. Scenariul privind evoluția prețurilor administrate și a celor volatile
Scenariul curent privind evoluția prețurilor alimentare volatile(ale fructelor, legumelor și ouălor) preconizează pentru acestea cea mai mare dinamică dintre prețurile de consum în primele două trimestre ale anului curent. Cauzele principale ale acestei evoluții sunt recolta slabă din anul trecut și deprecierea nominală a leului din a doua parte a anului 2007. Dacă în trecut producția agricolă insuficientă era compensată prin importuri de alimente la prețuri reduse de aprecierea leului, în 2007 oferta agricolă insuficientă și slăbirea monedei naționale au alimentat concomitent creșterile de prețuri. Se anticipează o diminuare a efectelor inflaționiste ale acestei grupe de prețuri odată cu obținerea unei noi recolte în vara anului 2008.
Diferența pozitivă dintre proiecția curentă și cea anterioară a inflației prețurilor administrate se datorează unor creșteri de prețuri mai mari realizate în trimestrul IV 2007 față de cele anticipate în 2007, dar și revizuirii calendarului de modificare a prețurilor energetice prin preconizarea unor creșteri suplimentare ale prețurilor energiei termice și gazelor naturale. Ambele componente înregistrează majorări mult superioare inflației prognozate a prețurilor de consum, în special în anul curent. Creșterile importante preconizate pentru gazele naturale sunt cauzate de continuarea procesului de aliniere a prețului intern la cel de pe piața europeană. Scenariul curent al evoluției prețurilor la energie electrică, termică și gaze naturale este sintetizat în tabelul 3.
Tabelul 3. Scenariul privind evoluția prețurilor energetice
Ipotezele adoptate privind modificarea prețurilor la țigarete și produse din tutun sunt fundamentate pornind de la calendarul de aliniere a nivelului accizelor la cel negociat cu Uniunea Europeană. În proiecția curentă, contribuția accizei la tutun și a taxei pe viciu a fost revizuită în sens ascendent datorită creșterii cursului de schimb utilizat în calculul valorii în lei a accizei. Prognoza publicată în decembrie de Consensus Forecasts preconizează o inflație pentru zona euro de 1,8 la sută atât pentru anul 2008, cât și pentru 2009, în scădere față de valoarea
de 1,9 la sută utilizată în proiecția anterioară pentru ambii ani. Se preconizează o reducere ușoară a ratei dobânzii în zona euro,pe măsură ce rata inflației revine aproape de definiția utilizată de Banca Centrală Europeană pentru stabilitatea prețurilor.
3. Implicații ale evoluțiilor recente ale cursului leului și ale ratelor dobânzilor asupra activității economice
În trimestrul IV 2007 moneda națională a continuat deprecierea nominală începută în luna august, depășind nivelul înregistrat la începutul anului. Efectele crizei pieței creditelor ipotecare din Statele Unite continuă să afecteze piețele financiare globale, restrângând lichiditatea și menținând aversiunea la risc la niveluri ridicate. Dincolo de acești factori ce afectează investițiile la nivel internațional, deprecierea semnificativă înregistrată de moneda națională este asociată și unor factori specifici economiei românești. Pe de o parte, supraevaluarea accentuată a monedei naționale în perioada anterioară deprecierii a dus la o corecție mai puternică decât cele înregistrate în alte țări. Pe de altă parte, accelerarea inflației și lărgirea deficitului de cont curent în ultima parte a anului au dus la înrăutățirea perspectivei investitorilor asupra situației macroeconomice.
Deprecierea în termeni reali înregistrată față de trimestrul anterior a dus la eliminarea supraaprecierii monedei naționale. Ca urmare, cursul real mediu pentru trimestrul IV și-a redus puternic impactul restrictiv transmis asupra cererii agregate prin canalul exportului net. Pe de altă parte, efectele de avuție și bilanț ale cursului de schimb au devenit constrângătoare, deprecierea ducând la creșterea puternică a costului creditelor contractate în valută, categorie care reprezintă aproximativ jumătate din creditul neguvernamental total. În același timp, din punct de vedere al impactului direct al cursului asupra inflației, evoluțiile recente au dus la stoparea contribuției dezinflaționiste generate în anii anteriori de efectul aprecierii monedei naționale asupra prețurilor de import. Pe termen mediu, cursul real de schimb urmează o traiectorie determinată de factorii fundamentali (cum ar fi intrările de capital pe termen mediu sau diferențialul de productivitate față de partenerii externi). Pe termen scurt, cursul de schimb se poate abate de la această tendință pe termen mediu, spre care tinde să revină după epuizarea efectului factorilor conjuncturali. Procesul de convergență reală a economiei României către economia zonei euro susține în continuare o tendință normală de apreciere în termeni reali a cursului de schimb pe termen mai îndelungat. Totuși, având în vedere aversiunea mai mare la risc pe piețele internaționale și evoluțiile recente, anticipăm o încetinire a ritmului mediu de apreciere determinat de factorii fundamentali pentru orizontul de prognoză.
Ca răspuns la accelerarea inflației, în cursul trimestrului IV BNR a majorat rata dobânzii de politică monetară cu 50 de puncte de bază, la 7,50 la sută. Două noi majorări, la 8 la sută în ianuarie și, respectiv, la 9 la sută în februarie, duc la creșterea ratei medii a dobânzii aferente trimestrului I. Totodată, BNR a continuat sterilizarea fermă a excesului de lichiditate de pe piața monetară, astfel încât rata medie a dobânzii aferente plasamentelor băncilor comerciale la BNR s-a menținut la niveluri apropiate de rata de politică monetară. Deși rata nominală a dobânzii s-a majorat pe parcursul trimestrului IV, creșterea puternică a inflației și, drept consecință, a așteptărilor de inflație, a condus la scăderea puternică în termeni reali a ratei dobânzii BNR.
Impactul ratei dobânzii BNR asupra economiei reale se realizează indirect, prin intermediul ratelor dobânzilor practicate de către băncile comerciale în relațiile cu clienții lor. Acesta se transmite, de regulă, cu o întârziere datorată procesului de ajustare treptată a dobânzilor băncilor comerciale la rata dobânzii BNR. Ca răspuns la majorarea ratei dobânzii de politică monetară, ratele dobânzilor la depozite și la credite și-au oprit scăderea în ultimele luni ale anului trecut, mediile trimestriale înregistrând chiar ușoare creșteri în raport cu trimestrul anterior. Totuși, deteriorarea așteptărilor inflaționiste a continuat să se reflecte în scăderi semnificative ale ratelor reale ale dobânzilor băncilor comerciale. Ca urmare, impactul stimulativ al ratelor reale ale dobânzilor bancare asupra economiei s-a intensificat în trimestrul IV.
Pe ansamblu, în trimestrul IV, atât evoluția cursului de schimb, cât și cea a ratelor reale ale dobânzilor au dus la o slăbire accentuată a presiunii restrictive exercitate de condițiile monetare reale asupra cererii agregate și inflației viitoare.
4. Riscuri și incertitudini asociate proiecției
Pe parcursul perioadei de prognoză există riscul materializării unor evenimente care ar putea provoca abaterea inflației de la traiectoria prognozata. Principalele scenarii de risc sunt:
− devansarea creșterii productivității muncii de către creșterile salariale reale;
− creșterea în continuare, mai rapidă decât cea prognozată, a așteptărilor privind inflația;
− implementarea unei politici bugetare mai laxe decât cea asumată;
− majorarea prețului petrolului pe piețele internaționale;
− realizarea unei producții agricole foarte bune.
Creșterile salariale în termeni reali în exces față de creșterea productivității muncii pot alimenta presiunile inflaționiste prin canalul costurilor firmelor. În condițiile unui deficit de forță de muncă precum cel existent în România în anumite sectoare, angajații actuali și potențiali au putere crescută de negociere.Presiunile exercitate de oferta insuficientă de pe piața muncii, mai ales în cazul în care ar fi alimentate și de o politică laxă a veniturilor în sectorul public, îi pot forța pe angajatori să acorde salarii pe care aceștia nu și le pot permite fără a majora și prețul bunurilor sau serviciilor comercializate. Acest proces poate degenera într-o spirală salarii-inflație în care salariații încearcă menținerea veniturilor reale la un nivel cel puțin constant prin creșterea salariului nominal, iar angajatorii generează inflație prin creșterea prețurilor. Acest fenomen este potențat de deteriorarea așteptărilor inflaționiste și, la rândul său, contribuie la adâncirea decalajului dintre inflația anticipată și țintă.
Prețul combustibilului este o componentă importantă a costurilor agenților economici. Din acest motiv, perspectiva continuării creșterii prețului petrolului, un scenariu plauzibil pe piețele internaționale, este de asemenea asociată unui risc de abatere a inflației peste prognoza BNR.
Ca o considerație generală, merită subliniat faptul că în comparație cu trecutul apropiat, materializarea acestor riscuri ar avea loc într-un context intern și internațional tensionat. Relaxarea fiscală care în anii anteriori a permis absorbția unor șocuri de cost de către agenții economici fără ca acestea să aibă un impact major asupra inflației și-a epuizat efectul. Abundenta finanțare externă acordată economiei României în ultimii ani va fi, cel puțin pentru o perioadă, accesibilă la costuri mai mari. În aceste condiții, oricare din riscurile menționate mai sus ar putea avea consecințe substanțiale. Din perspectiva circumstanțelor care ar putea duce la o inflație semnificativ inferioară celei prognozate, posibilitatea înregistrării unui an agricol foarte bun este cea mai relevantă.Accentuată fiind și de un efect de bază favorabil, creșterea producției agricole cu mult peste așteptări (proiecția actuală încorporează ipoteza unui an agricol mediu în 2008) ar avea efecte sensibile la nivelul prețurilor alimentelor (a căror pondere în coșul de consum le face să fie extrem de importante pentru întregul indice de prețuri). În plus, influența favorabilă asupra prețurilor s-ar amplifica prin efectul de temperare a anticipațiilor inflaționiste.
4.2.2 Evaluarea de politică monetară
În trimestrul IV al anului 2007, rata anuală a inflației și-a continuat trendul ascendent pe care s-a înscris la mijlocul anului, atingând în luna decembrie 2007 nivelul de 6,57 la sută. Creșterea cu 2,77 puncte procentuale a ritmului anual de creștere a prețurilor de consum pe parcursul semestrului II și cu 1,70 puncte procentuale de-a lungul întregului an s-a datorat cu precădere șocurilor de natura ofertei, produse pe plan intern și pe piețele externe în a doua parte a anului. Principalul determinant al reaccelerării în acest interval a inflației l-a constituit creșterea amplă a prețurilor unor produse agroalimentare – unele caracterizate prin cerere relativ inelastică și pondere însemnată în coșul de consum, inclusiv în definiția inflației CORE2 – datorată atât scăderii producției agricole interne sub impactul secetei, cât și majorării prețurilor agroalimentare pe piețele externe.
Acestei influențe i s-au alăturat efectul deprecierii substanțiale a monedei naționale declanșate în contextul turbulențelor produse pe piețele financiare internaționale, precum și cel al creșterii consistente a prețurilor combustibililor. Acțiunea inflaționistă a factorilor ofertei a fost potențată într-o oarecare măsură de persistența cererii excedentare, alimentată, în principal, de continuarea creșterii alerte a salariilor, de relaxarea puternică a cheltuielilor bugetare spre finalul anului și de anticipațiile generate de aceste evoluții. Trendul ascendent al ratei anuale proiectate a inflației continuă în trimestrul I 2008,decelerarea inflației fiind așteptată să devină mai alertă în a doua parte a anului curent.
Riscul ca potențialul inflaționist al cererii agregate să fie chiar mai amplu decât cel evidențiat de valoarea prognozată a excedentului său continuă să fie semnificativ, dată fiind perspectiva prelungirii dinamicii excesiv de înalte a consumului populației. Aceasta se așteaptă a fi alimentată, în principal, de previzibila continuare a creșterii rapide a salariilor – antrenată inclusiv de derularea în cursul anului 2008 a celor două etape de majorare a salariului minim brut pe țară –, de sporirea consistentă a pensiilor produsă recent, precum și într-o oarecare măsură de posibila menținere a intensității apelului populației la credite și poate chiar de recurgerea la dezeconomisire. In schimb, apelarea la importuri în perioada următoare în vederea compensării deficitului de ofertă internă – în ipoteza manifestării unei elasticități reduse a cererii față de evoluția ratei de schimb – va continua să alimenteze deficitul de cont curent, aflat deja la un nivel care a făcut economia românească vulnerabilă față de șocurile financiare externe și posibil și față de cele reale.
În același timp, însă, nu este exclusă posibilitatea ca semnificativa accelerare a creșterii prețurilor bunurilor alimentare, a combustibililor, precum și a prețurilor administrate să inducă o scădere a venitului disponibil real al populației, precum și o deteriorare a așteptărilor privind perspectiva acestuia, care la rândul lor să provoace o decelerare a creșterii cererii de consum al populației. Înclinația spre consum ar mai putea fi slăbită de amplitudinea deprecierii acumulate de moneda națională în raport cu euro.
În sensul frânării ritmului de creștere a consumului populației, inclusiv prin intermediul stimulării comportamentului de economisire, ar putea acționa și prelungirea mișcării crescătoare a ratelor dobânzilor practicate de bănci pentru creditele și depozitele în lei, care a fost recent inițiată de instituțiile de credit ca reacție la dubla majorare operată de BNR asupra ratei dobânzii de politică monetară. Transmiterea impactului creșterii ratei dobânzii băncii centrale asupra cererii de credite și implicit asupra comportamentului de consum și a celui de investire ar putea deveni mai eficace în ipoteza producerii unei restrângeri progresive a ponderii deținute în totalul creditului acordat sectorului privat de componenta sa în valută.
Într-un asemenea context, evitarea cu costuri minime a unei dezancorări semnificative a așteptărilor inflaționiste, care la rândul ei să permită revenirea ratei inflației pe traiectoria compatibilă cu atingerea țintei pe termen mediu, se poate realiza doar prin creșterea coerenței întregului set de politici economice, care pe lângă continuarea accentuării caracterului restrivtiv al politicii monetare presupune întărirea considerabilă a politicii fiscale, precum și intensificarea reformelor structurale, în special a celor destinate pieței muncii – esențiale pentru atenuarea efectelor inflaționiste ale factorilor ofertei. În schimb, încercarea de a elimina rapid abaterea inflației de la ținta anului 2008 și de a preveni o inflamare excesivă a anticipațiilor doar prin întărirea abruptă a politicii monetare ar genera riscul destabilizării sistemului financiar și costuri substanțiale în termenii creșterii economice; pe deasupra, aceasta ar fi ineficace pe termen scurt, dat fiind decalajul de timp necesar transmiterii impulsurilor politicii monetare asupra inflației.
Din această perspectivă și având în vedere necesitatea de adecvare proactivă a condițiilor monetare în sens larg la creșterea anticipată a inflației în următoarea perioadă, BNR a decis în ședința din 4 februarie 2008 majorarea cu 1 punct procentual a ratei dobânzii de politică monetară, până la nivelul de 9 la sută, precum și continuarea gestionării ferme a lichidității de pe piața monetară prin intermediul operațiunilor de piață. Totodată, având în vedere creșterea rapidă a creditului neguvernamental sub raportul tuturor componentelor sale, BNR a hotărât menținerea nivelului actual al ratelor rezervelor minime obligatorii aplicabile pasivelor în lei și în valută ale instituțiilor de credit și adoptarea unor măsuri prudențiale suplimentare prin majorarea coeficienților de provizionare pentru creditele în valută destinate debitorilor expuși riscului valutar, precum și extinderea acestor prevederi la nivelul instituțiilor financiare nebancare.
Consiliul de administrație al BNR a reafirmat în acest context hotărârea sa de a orienta ferm politica monetară în direcția ancorării sustenabile a anticipațiilor inflaționiste la niveluri compatibile cu țintele de inflație pe termen mediu anunțate, dar în același timp și necesitatea ca această orientare să fie sprijinită printr-o întărire a celorlalte componente ale mix-ului de politici macroeconomice, precum și prin accelerarea reformelor structurale.
CONCLUZII
Inflația este un fenomen și un proces economico-social complex, care a devenit general și persistent în epoca noastră. Ea se caracterizează prin creșterea relativ puternică și cumulativă a prețurilor și deprecierea monetară (reducerea puterii de cumpărare a unității monetare) și provine din devansarea puterii de cumpărare a consumatorilor față de cantitatea de bunuri și servicii puse la dispoziția lor.
Recomandatã fie ca modalitate de favorizare a relansãrii economice, fie ca mijloc de reducere a șomajului de diferiți economiști, inflația continuã sã rãmânã o ecuație cu multe necunoscute, un fenomen cu profunde implicații.
Principala accepțiune care se atribuie inflației este aceea de dezechilibru. Antidotul pentru remedierea stãrilor de dezechilibru nu poate fi altul decât impulsionarea proceselor economice, asigurarea unor raporturi și corelații juste între toți factorii economici și monetari participanți la desfãșurarea acestor fenomene.
Inflația este un fenomen economic, social si politic deosebit de complex, ale cărui efecte sunt foarte greu de separat de cauzele care le-au generat. În desfășurarea sa, orice cauză poate deveni, la randul său, efect și orice efect poate deveni, pe alt plan, superior, cauză.
În promovarea și, mai ales, în desfășurarea inflației, un rol important îl are, ceea ce se numește “efectul de anticipare”, teama de o evoluție defavorabilă, incertitudinea, ceea ce determină agenții economici să-și ia unele măsuri de precauție.
Totuși nu toată inflația este un fenomen negativ. Dacã mai toți știm care prețuri vor crește și cât de mult , putem determina schimbãri potrivite în comportamentul nostru de piațã . Din aceastã perspectivã acolo unde este nesigur , nu se profitã prin speculare . Teoretic , avem motiv de a crede cã o inflație anticipatã complet poate face un rãu mai mic. Inflația este probabil beneficã pentru acei care au cele mai bune informații și cea mai mare capacitate sã se adapteze la comportamentul pieții.
Presiuni inflaționiste pot apãrea din sfera politicii veniturilor ca urmare a unei necorelãri între creșterea productivitãții muncii și cea a salariului real, cu impact asupra creșterii costurilor și a majorãrii cererii agregate.
Reformele monetare pentru a da rezultate de durata, trebuie susținute puternic prin creșterea producției, asigurarea echilibrului bugetar, a unei balanțe comerciale și de plați echilibrate, control riguros al emisiunilor monetare și al acoperirii lor temeinice.
Statul trebuie să acționeze energic și la timp pentru a frâna inflația, mai ales atunci când aceasta tinde să ia dimensiunile îngrijoratoare a inflației galopante. Măsurile de combatere a inflației merg, de regulă, în sensul invers al căilor care au dus la inflație și se bazează atât pe instrumente monetare, cât și economice și financiare.
Controlul direct, sub orice formã, al creditului și al ratei dobânzii este indicat a fi folosit numai pe perioade scurte de timp. În caz contrar poate conduce la alocarea ineficientã a resurselor în economie. Sistemul bancar își poate pierde rolul de intermediar financiar în favoarea creditorilor nefinanciari și al instituțiilor financiare nebancare. Cu alte cuvinte, dacã este utilizat o perioadã prea lungã de timp, controlul direct își anuleazã efectele pozitive și, mai mult, poate afecta negativ sistemul financiar – bancar și economia.
Personal consider cã inflația poate fi combãtutã prin menținerea sub control strict a masei monetare, conjugatã cu accelerarea reformei economice, a privatizãrii ca unic catalizator al interesului personal. Creșterea șomajului este inevitabilã, dar acesta se va atenua pe mãsura restructurãrii și a apariției unor noi întreprinderi ca rãspuns la cererea consumatorilor.
Strategia de combatere a inflației prin cerere vizează și reducerea cererii și descurajarea consumului unor produse deficitare, precum și revitalizarea cererii pentru produse ce se pot substitui produselor deficitare. În această privință menționez rolul avut de petrol și implicit de reducere a prețului la acest produs, de politica de economisire a energiei. Se știe că în această direcție s-a trecut la crearea și utilizarea de tehnologii mici consumatoare de energie, la introducerea în activitatea economică pe scara tot mai mare a surselor alternative de energie, precum și la schimbări în structura producției și consumului mondial. Îmbunatățirea raportului dintre cerere și ofertă, în cadrul pieței unor materii prime și materiale deficitare, este posibilă și prin recuperarea, reciclarea și refolosirea materialelor conținute în deșeuri de hârtie, sticla, fier oțel, zinc etc. Micșorarea cererii rămâne chiar când nu contribuie la scăderea prețurilor, un factor de moderare a creșterii lor.
Politicile economice de combatere a inflației trebuie să asigure refacerea echilibrului economic, în condiții de stabilitate a prețurilor, și monetară, luând măsuri de creștere a ofertei, în primul rând prin creșterea producției, precum și măsuri de reducere a cererii la un nivel rezonabil, evitând, pe cât posibil, în procesul redistribuirii veniturilor, deteriorarea situației economice a grupurilor sociale defavorizate.
Cercetarea economică scoate în relief faptul că, în prezent, la nivel național, există o cvasi-dispariție a mecanismelor spontane de limitare a inflației. Totodată există preocupări de a găsi modalitați de încorporare a mecanismelor auto-reglatoare direct la nivelul intreprinderilor, la nivelul unde se formeaza prețurile. De asemenea, ca urmare a intensificării influenței, în ultimele 2 decenii, a curentelor liberale, în țarile occidentale, cât și în restul lumii, s-au adoptat măsuri de liberalizare a economiei, accentuării rolului mecanismelor automate ale pieții în reglarea economiei. Probabil că aceste mecanisme vor avea un rol mai mare și în sfera inflației, în sensul absorbirii și temperării automate, în mai mare măsură, a fenomenelor inflaționiste. Deocamdată în toate țările există un control central în domeniul monetar și al creditului, precum și programe guvernamentale de stăvilire a inflației, statul fiind principalul factor al luptei pentru combaterea inflației.
Este neîndoielnic faptul cã utilizarea activã a instrumentelor de politicã monetarã are un efect important asupra inflației, precum și asupra așteptãrilor inflaționiste. Acest fapt este atestat de experiența României din anul 1994, când, printr-o politicã monetarã activã s-a reușit reducerea ratei anuale a inflației de la 295% (în decembrie 1993) la 62% (în decembrie 1994).
ANEXA 1
Fig.1Evoluția inflației Fig.2 Rata inflației
Fig.3 Inflația totală și inflația de bază Fig.4 Prețuri administrate
versus prețuri libere
ANEXA 2
Fig.5 Ecartul dintre inflația așteptată Fig.6 Previziuni privind evoluția inflației
și ținta anuală de inflație
Fig. 7 Inflația CORE2 și IPC Fig.8 Prețurile combustibililor și IPC
BIBLIOGRAFIE
1.Basno,C.; Dardac,N.;Floricel,C. – “Monedã, credit, bãnci
Didacticã și Pedagogicã, București, 1997 ;
2.Cerna,S. – “Banii și creditul în economiile contemporane”, Ed.
Enciclopedicã , București , 1994 ;
3.Coste,V. – “Inflația” , Ed. Gaudeamus , , 1993 ;
4.Dãianu, D. – “Echilibrul economic și moneda – keynesism și monetarism”,
Ed.Humanitas, București , 1993 ;
5.Dobrotã, N. – “Economie politicã”, Ed.Economicã, București, 1997;
6.Fisher, S. – “Modern Approaches to Central Banking”, National Bureau of
Economic Research, March 1995 ;
7.Fitousi, J.P. – “Inflation, equilibre et chomage”, PUF Paris ;
8.Frisch, H. – “Teorii ale inflației”, Ed. Sedona, , 1997;
9.Fudulu, P. – “Macroeconomia”, Ed. Hiroyuki , 1997 ;
10.Heyne, P. – “Modul economic de gândire”, Ed. Didacticã și Pedagogicã,
București, 1991 ;
11.Iliescu, C. – “Inflația în România” ;
12.Isãrescu, M. – “Inflația”, Caiete de studii BNR, nr.3/iunie 1996 ;
16.Reisman, G. – “Capitalism: a treatise on econom y”, Jameson Books ,
1996 ;
17.Tașnadi,A.; Doltu,C. – “Monetarismul” , Ed. Economicã , 1996;
18.Vasile, R. – “Între echilibru și recesiune” , Ed. Economicã, București, 1998 ;
19.Vãleanu, N.I. – “Istoria gândirii economice”, Ed. Didacticã și Pedagogicã,
București , 1992 ;
20.*** – Rapoarte anuale B.N.R. 2007,2008 ;
21.*** – B.N.R. – Caiete de studii ;
22.*** – Adevãrul economic ;
23.*** – Capital ;
24. www.bnr.ro
BIBLIOGRAFIE
1.Basno,C.; Dardac,N.;Floricel,C. – “Monedã, credit, bãnci
Didacticã și Pedagogicã, București, 1997 ;
2.Cerna,S. – “Banii și creditul în economiile contemporane”, Ed.
Enciclopedicã , București , 1994 ;
3.Coste,V. – “Inflația” , Ed. Gaudeamus , , 1993 ;
4.Dãianu, D. – “Echilibrul economic și moneda – keynesism și monetarism”,
Ed.Humanitas, București , 1993 ;
5.Dobrotã, N. – “Economie politicã”, Ed.Economicã, București, 1997;
6.Fisher, S. – “Modern Approaches to Central Banking”, National Bureau of
Economic Research, March 1995 ;
7.Fitousi, J.P. – “Inflation, equilibre et chomage”, PUF Paris ;
8.Frisch, H. – “Teorii ale inflației”, Ed. Sedona, , 1997;
9.Fudulu, P. – “Macroeconomia”, Ed. Hiroyuki , 1997 ;
10.Heyne, P. – “Modul economic de gândire”, Ed. Didacticã și Pedagogicã,
București, 1991 ;
11.Iliescu, C. – “Inflația în România” ;
12.Isãrescu, M. – “Inflația”, Caiete de studii BNR, nr.3/iunie 1996 ;
16.Reisman, G. – “Capitalism: a treatise on econom y”, Jameson Books ,
1996 ;
17.Tașnadi,A.; Doltu,C. – “Monetarismul” , Ed. Economicã , 1996;
18.Vasile, R. – “Între echilibru și recesiune” , Ed. Economicã, București, 1998 ;
19.Vãleanu, N.I. – “Istoria gândirii economice”, Ed. Didacticã și Pedagogicã,
București , 1992 ;
20.*** – Rapoarte anuale B.N.R. 2007,2008 ;
21.*** – B.N.R. – Caiete de studii ;
22.*** – Adevãrul economic ;
23.*** – Capital ;
24. www.bnr.ro
ANEXA 1
Fig.1Evoluția inflației Fig.2 Rata inflației
Fig.3 Inflația totală și inflația de bază Fig.4 Prețuri administrate
versus prețuri libere
ANEXA 2
Fig.5 Ecartul dintre inflația așteptată Fig.6 Previziuni privind evoluția inflației
și ținta anuală de inflație
Fig. 7 Inflația CORE2 și IPC Fig.8 Prețurile combustibililor și IPC
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Inflatia, Efecte Reale Efecte Anticipate (ID: 141340)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.