Infinitivul Definire,caracteristici, Descriere Morfematica

CUPRINS

ARGUMENT

Abordarea acestei teme a pornit de la ideea de a scoate în evidență formarea infinitivului, apariția și dezvoltarea pe teritoriul românesc, și bineînțeles, aspectele definitorii actuale. Motivul pentru care mi-am îndreptat atenția asupra infinitivului, este pentru a sublinia importanța sa gramaticală.

Urmând principiul cronologic, lucrarea va evidenția cele mai importante etape ale evoluției infinitivului, de la origini până in prezent, caracteristici definitorii și descrierea morfematică a infinitivului in limba română. Cercetările asupra infinitivului românesc se axează pe simple observații sau ajung la lucrări ample. Asupra infinitivului românesc au fost întreprinse numeroase cercetări, efectuate atât de lingviști români cât și de lingviști străini, care și-au exprimat opiniile asupra originii infinitivului, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În prima parte a lucrării, comparația limbii române cu celelalte limbi romanice va ajuta la evidențierea trăsăturilor comune și trăsăturile individuale, distinctive.

Scopul acestei lucrări este de a prezenta cele mai bune modalități de cercetare, în vederea unei mai bune înțelegeri în analiza gramaticală și se adresează tuturor celor care doresc să se distingă prin formulări clare și corecte.

MODURILE ÎN LIMBA ROMÂNĂ

ASPECTE INTRODUCTIVE

În limba română există posibilitatea de a reda, cu ajutorul anumitor verbe, modalitatea și aspectul. Modul reprezintă forma pe care verbul o ia pentru a arata felul cum vorbitorul consideră acțiunea. Modurile sunt personale sau nepersonale. Formele verbale nepersonale, numite si nepredicative sau non finite, nu exprimă în realitate, semnificații modale, neindicând atitudinea vorbitorului în legătura cu acțiunea sau starea exprimată de verb si neexprimând aprecierea acțiunii ca fiind sigură, posibilă, realizabilă. Aceste moduri nu au forme flexionare care să indice persoana sau numărul și au funcțiune de părți secundare de propoziție. Trăsătura comună este îndepărtarea lor de manifestarea prototipică a verbului. Semnele comune (generale) ale îndepărtării de natura verbală sunt următoarele:

-Grupurile sintactice create în jurul unui centru verbal la o formă nepersonală, pierd autonomia în comunicare și posibilitatea de ancorare situațional-temporală. Pentru a funcționa autonom, aceste forme cer prezența unui suport verbal la mod personal, care să asigure capacitatea predicativă si ancorarea situațională.

-Cu excepția infinitivului, grupurile sintactice pierd flexiunea de număr si de persoană.

-Se disting prin capacitatea de a apărea simultan, ca termeni subordonați. Astfel, in enunțurile:

Pot primi rezultatele de la colegi.

Simt venind dinspre mare o adiere de vânt.

Rămâne de trimis profesorilor rezultatele.

Formele nepersonale sunt: primi (infinitiv), venind (gerunziu), de trimis (supin), și apar simultan.

-Formele verbale nepersonale se caracterizează prin atragerea spre alte clase lexico-gramaticale (nume, adjectiv sau adverb), fără ca această conversiune să fie completă, ceea ce determină natura intermediară a acestor forme.

Modurile nepredicative sunt: infinitivul, participiul, gerunziul și supinul, care se dezvoltă în strânsă interdependență cu variantele temporale pe care le modalizează, opoziții semantice care nu corespund în mod absolut organizării în planul expresiei, marcat prin morfeme modale specifice. Neutre din punctul de vedere al atitudinii subiectului vorbitor față de acțiunea exprimată verbal, infinitivul, gerunziul, participiul și supinul reprezintă un spațiu special al raportului dintre sistemul lexical și sistemul gramatical.

Infinitivul și supinul prezintă caracteristici de tip verbal, dar și de tip nominal. Ca și grad de nominalizare, se deosebesc între ele, supinul fiind în ansamblu, mai nominal decât infinitivul. Amândouă formele și-au diversificat, câte două forme, cu grad diferit de nominalizare.

Infinitivul lung și supinul substantivat au trăsături nominale, comportându-se ca substantive, ceea ce le încadrează în paradigma substantivului. A doua formă a infinitivului și a supinului, infinitivul scurt si supinul verbal, sunt mai puțin nominale și sunt inapte față de determinare. Includerea acestor forme în paradigma verbului nu are o explicație morfologică, fiindcă toate pierd trăsăturile flexionare de tip verbal.

Diferența de grad de nominalizare are ca efect includerea lor in paradigma substantivului, iar, pe de altă parte, includerea lor in paradigma verbului, deși ambele clase nu sunt nici substantive autentice, nici verbe autentice.

CAPITOLUL I

1. EVOLUȚIA INFINITIVULUI

Infinitivul românesc – privit sub raport genealogic – este infinitivul latin, dezvoltat pe teritoriul României orientale. „Cei mai mulți lingviști fixează acest moment în jurul secolelor al X-lea și al XI-lea, când protoromâna este divizată în unități dialectale, mai mult sau mai puțin independente.”

Limba română prezintă, atât asemănări cât și deosebiri, cu aromâna, meglenoromâna și istroromâna. Dacoromâna va cunoaște o dezvoltare proprie, în timp ce aromâna, meglenoromâna și istroromâna, sub influența popoarelor cu care a intrat în contact, vor evolua diferit, păstrând însă o serie de trăsături.

Ion Diaconescu este de părere că, ceea ce reprezintă cauza fundamentală a supraviețuirii infinitivului este apariția si generalizarea formei scurte. Aceeași formă de infinitiv se găsește și în celelalte limbi romanice, opoziția celor două realizându-se prin elemente de ordin extern.

Încă din latina clasică se întâlnește reducerea infinitivului prin dispariția sufixului –re. Procesul reducerii infinitivului continuă prin amuțirea lui –r final. Această amuțire este un accident fonetic în epoca medievală, în majoritatea limbilor romanice. „În secolul al XII-lea, apare următoarea tendință populară, verbele care la infinitiv au terminațiile: –i, -e, -eu, în loc de –ir, -er și –eur. Italiana prezintă infinitive terminate fie în –r, fie în tematica: –a, -e, -i”.

„În aproape toate limbile latine, infinitivul a suferit unele modificări în structura sa internă. Se disting trei grupe, în funcție de gradul de extindere a acestor modificări, fiecare având ca marcă unul dintre cei trei termeni de opoziție : [ re ], [ -r ], [ 0 ]”.

Afixul "-re" și afixul "-r" se întâlnesc și în protoromană, în schimb, ultimul (Ø) reprezintă o inovație a epocii romanice. Apariția infinitivului marcat prin -Ø, (cânta, vedea), nu este rezultatul unor accidente fonetice, ci al unui proces determinat de factori de ordin sistematic. Raportul dintre cele două forme -re vs. -Ø este simultan și pune în opoziție explicită un substantiv față de un verb.

Latina a) re

Protoromâna a) re b) r

Romanica a) re b) r c) Ø

„Reducerea infinitivului în limbile romanice se manifestă ca o tendință generală. Astfel, lat. cantare, devine, mai întâi cantar, în spaniolă, portugheză, catalană, sau canter, în franceza veche. Ca urmare a amuțirii lui –r final, devine cânta sau chante(r), în franceză modernă”. Acesta reprezintă procesul caracteristic infinitivului din România occidentală.

Infinitivul românesc urmează apoi o altă direcție: reducerea elementelor finale este rezultatul unui proces determinat de factori de ordin sistematic iar raportul dintre elementul final –re si Ø pune în opoziție un substantiv față de un verb: cânta vs. cântare. Acest sistem va pune în valoare noi trăsături ale infinitivului românesc.

Rezultă noi indicatori lexico-gramaticali : cu ajutorul sufixului –re se poate forma, de la orice verb, un substantiv iar in lipsa sufixului –re, vocala tematică primește un statut de morfem al infinitivului, ca expresie de modalitate. După acest proces, se disting cele două valori ale infinitivului, valoare verbală și valoare nominală și se generalizează două categorii:

-infinitivul scurt (expresie a valorii verbale a infinitivului)

-infinitivul lung (expresie a valorii nominale).

Procesul prezentat mai sus s-a produs treptat, pe o perioadă îndelungată de timp.

1.2. Latina clasică

În latina clasică se disting, în structura unui infinitiv, trei unități constitutive, în succesiune continuă : un radical, un afix tematic și un afix modal (cant + a + re).

„Radicalul este purtătorul unui anumit sens și, prin elementele sale semnificante, realizează opoziția în plan semantic” : cant-( are) vs. rog-( are ), fug- ( ire ) vs. ven- ( ire ).

Afixul tematic pune în valoare verbală un radical : canta- ( re ) vs. canta- ( vi ) vs. canta- ( tum ) vs. canta- ( ndo ), fiind totodată și un determinant lexical care opune unei întrebuințări verbale o întrebuințare nominală : cant-a-re vs. cant-eum, sing-a-re vs. sign-um. Afixul de modalitate este unic ( -re ) și este relevant numai în distribuție cu o temă verbală.

În limba latină clasică, infinitivul prezintă forme distincte, în funcție de diateză (activă/pasivă) și de timp (prezent/perfect/viitor). Infinitivul verbelor deponente nu are forme temporale proprii, la prezent și la perfect este identic cu infinitivul pasiv iar la viitor este identic cu infinitivul activ.

Dominant în latina clasică este grupul sintagmatic verb+infinitiv . Esența verbală a infinitivului este cel mai bine pusă în valoare în propoziții independente, unde infinitivul se întrebuințează ca predicat. Altfel, verbul cumulează diverse valori modale, al căror conținut îl constituie un ordin, o dorință, o necesitate sau un act de voință și exprimă ideea de proces in relație directă cu un subiect în nominativ.

Caracteristic pentru perioada clasică este și recunoașterea infinitivului cu rol de predicat al unei propoziții subordonate infinitivale. Propoziția infinitivală este propoziția care are ca predicat un verb la infinitiv și ca subiect un substantiv sau un substitut al acestuia la acuzativ.

Infinitivul în limba latină prezintă următoarele valori :

Infinitiv narativ sau istoric, cu formă de infinitiv prezent, dar cu valoare de timp trecut, însoțit de un subiect în cazul nominativ. Exprimă o acțiune durativă, în curs de desfășurare:

Repente omnes tristia inuasit, festinare, trepidare, neque loco, neque homincuiquam satis credere. (Pe neașteptate i-a cuprins pe toți tristețea, zoreau, tremurau, nu aveau încredere îndeajuns nici în vreun loc, nici în vreun om)

Infinitivul dă o sobrietate clasică, literară, enunțului, și în același timp dinamism și vioiciune povestirii.

Infinitivul exclamativ și interogativ, are valoare de predicat în propoziții interogative și exclamative, însoțit de un subiect în cazul acuzativ.

Mene incepto desistere victam? (Oare mă voi da bătută de la ceea ce am interprins? )

Forța emotivă duce la creșterea timbrului vocal, și poate exprima un sentiment de admirație, de surpriză, de protest sau indignare.

Infinitivul imperativ, cu valoare de predicat al unei propoziții. Se folosește în porunci, interdicții, sfaturi și este mai puțin frecventă în limba literară.

Tu socios adhibere sacris. (Tu să-ți pregătești tovarașii pentru sacrificiu.)

Infinitivul, în latină, se apropie de substantiv numai în planul conținutului, unde primește determinanți nominali. În planul expresiei, prezintă trăsături numai de natură verbală.

Ca subiect, doar câteva verbe și construcții primesc întrebuințarea nominală : Errare humanum est. (A greși este omenesc.)

Turpe este mentiri. (Este rușinos să minți.)

Ca nume predicativ, infinitivul se întrebuințează după verbele copulative, în relație cu un verb exprimat prin infinitiv:

Vivere est cogitare (A trăi este a gândi.)

Cea mai raspandită funcție în latina clasică este cea de obiect, și este condiționată de conținutul verbului determinat. „În mod obișnuit, această funcție se întrebuințează după verbele care exprimă o dorință, o voință sau o posibilitate.”

Construcția habeo + infinitivul, possu + infinitivul, volo + infinitivul exprimă chiar din latina clasică nuanțe modale sau temporale. „Aceste expresii devin, până la urmă modalități de expresie a viitorului, înscriindu-se astfel într-un alt tip de relații sintagmatice”.Există și cazuri rare în care infinitivul este precedat de prepoziții:

Inter optime valere et gravissime aegrotare nihil.(Între a fi sănătos și a fi foarte grav bolnav nu e o diferență.

Pe baza trăsăturilor evidențiate mai sus, infinitivul în limba latină clasică se poate defini ca o modalitate de expresie, predominantă fiind esența verbală.

1.3. Latina populară

În limba latină populară sau vulgară, se manifestă o dezvoltare a infinitivului, fie accidental, fie prin apariția unor elemente noi, apărute ca urmare a procesului de diversificare. Această dezvoltare se datorează în mare parte expansiunii Imperiului roman.

În sistemul verbal al latinei populare, verbele se repartizează, ca și în latina clasică, în patru clase distincte, în funcție de afixul tematic : ( -a+re ), ( -e+re ), ( i+re ). În latina populară târzie, infinitivul se apropie în trebuințare mai mult de celelalte moduri nepersonale, în special, de supin și de gerunziu, și prezintă numeroase variații care, în cea mai mare parte, vor constitui puncte de divergență pentru evoluția sa ulterioară.

O tendință generală a infinitivului în latina populară o constituie și căderea elementelor finale, adică a vocalei –e, în special în grupul apusean al Romaniei. În grupul răsăritean și central, vor continua formele clasice de infinitiv :

Italiană: Cantare

Română: cântare.

Infinitivul se identifică printr-un sistem de referințe, care corespund dublului său caracter – verbal si nominal. „În latina populară, cunosc o dezvoltare sensibilă acele trasaturi care pun în valoare caracterul nominal al infinitivului si a diminuării valorii verbale, prin reducerea unor trăsături de natura verbală.”

În latina târzie, infinitivul mai poate fi insoțit și de alte prepoziții: de, in, per, pro, post, sine, ca marcă de dependență față de un substantiv sau un adjectiv: studiosus audienti> studiosus (ad, de) audire. Limbile romanice vor continua această tendință, impunand-o ca normă.

Cunosc o mare întrebuințare urmatoarele construcții:

-habeo +infinitiv (exprimă ideea de posibilitate sau de scop),

-habeo + ad + infinitiv ( exprimă o necesitate)

-volo + infinitivul (exprimă voință sau dorință)

-debeo + infinitiv (exprimă necesitate, trebuință)

-possum + infinitiv ( exprimă o posibilitate)

-venio + ad + infinitiv (reprezintă expresia valorii de viitor)

Procesul diversificării latine populare începe chiar din momentul expansiunii ei asupra popoarelor supuse dominației romane și continuă să se desfășoare în condiții istorice, etnologice, geografice și sociale.

Latina populară, în comparație cu latina clasică, se dovedește a fi inovatoare. O sinteză a faptelor prezentate evidențiază că, infinitivul, în latina populară, prezintă numeroase variații care, în cea mai mare parte, vor constitui puncte de divergență pentru evoluția sa ulterioară.

1.4.Protoromâna

Opiniile foarte diferite ale romaniștilor susțin că procesul diversificării latinei se întinde până în secolul al VIII-lea, când, ieșind de sub autoritatea latinei oficiale, diversele graiuri capătă statut de idiom autonom.

În protoromână, infinitivul se repartizează în două grupe distincte din punct de vedere teritorial:

protoromâna occidentală

protoromâna orientală.

Diferența dintre acestea este –e final din structura infinitivului : -r, -re. Acestea, la rândul său se divizează în: protoromână iberică, o protoromână galică, o protoromână tracică etc. Prin urmare, prin protoromână se înțelege o totalitate de trăsături lingvistice, “o unitate într-o diversitate de forme locale” ale cărei “elemente definitorii decurg din realizarea concretă a fiecărei limbă romanică.”

1. Protoromâna occidentală se caracterizează prin dispariția lui e final la verbele cu accentul pe vocala tematică:

lat. Cantare> fr. Canter> chanter, sp. Cantar, port. Cantar, cat. Cantar; lat. Dormire> fr. Dormir> sp. Dormir, cat. Dormir.

„E” final se menține numai în franceza veche, la verbele accentuate în latină pe radical; în spaniolă și portugheză, acest tip de verbe prezintă terminație în consoană, ca urmare a asimilării lor cu verbele cu accentul originar pe vocala tematică:

lat. Facere> port. Facer, sp. Hacer; lat.dicere> port. Dizer, sp. Decir.

Ca urmare a generalizării tendinței de accentuare pe vocala tematică, se formează un sistem cu trei clase de conjugare:

-protoromâna iberică: (cantar, amar; haber, dever; dormer, venir)

-protoromâna galică: (canter, murir, dire).

2. Protoromâna orientală conservă integral infinitivul latin. Lat. Cantare> rom. Cantare, it. Cantare. Lat. Morire> rom. Murire, it. Morire. Protoromana orientală se dovedește mai conservatoare decât protoromana occidentală.

Prin urmare, diferența între protoromana occidentală si cea orientală este relevată de vocala –e final în forma modului infinitiv: -r vs. re

Încă din protoromână, prepoziția ad manifestă tendința de a deveni o marcă a infinitivului, cu scopul de a pune în valoare și a diferenția cele două întrebuințări, valoarea verbală și valoarea nominală.

Infinitivul poate să apară însoțit și de alte prepoziții, precum: de, in, per, pro, sine. Trăsătura cea mai însemnată a infinitivului în perioada protoromână, reprezintă aproprierea tot mai evidentă de natură substantivală.

Din cele prezentate mai sus se poate deduce ca distincția dintre întrebuințarea prepoziției a, și a celorlalte prepoziții, datează din protoromână. Prin trăsăturile pe care le prezintă, infinitivul, în sistemul general, constituie un element definitoriu pentru perioada protoromână.

Opiniile lingviștilor asupra originii infinitivului în limba română

Numeroși lingviști români și străini și-au exprimat opiniile asupra originii infinitivului, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Opiniile acestora definesc, în general, două direcții:

a) scurtarea infinitivului este rezultatul unor cauze de ordin extern, al căror mobil îl constituie influența limbilor slave vecine;

b) scurtarea infinitivului este rezultatul unor cauze de ordin intern.

Theodor Capidan este singurul cercetător român care socotește că reducerea infinitivului s-a realizat sub influența limbilor balcanice vecine, bulgara si sârba, „reducerea infinitivului ne-a venit tot de pe malul drept al Dunării.” Procesul reducerii infinitivului românesc are la bază cauze de ordin întreg și reprezintă în ansamblul său, un aspect al evoluției independente a limbii române.

Timotei Cipariu stabilește o distincție de ordin funcțional între forma scurtă si forma lungă a infinitivului: „infinitivii ca substantive, totdeauna-și rețin silaba terminativă –re; iar ca verb, după uzul vulgariu, în regime mai totdeuna se uzitează în forma scurtă, fără –re”

„Lingvistul si filologul român de la revista Contemporanul, Ioan Nădejde, alături de folcloristul Alexandru Lambrior susțin că eliminarea silabei -re nu s-a facut din pricini fonetice, căci atunci ar fi căzut peste tot, și nu numai la infinitive.”Acest lucru explică de ce –re din simțire a căzut la infinitiv, a simți, pe când cel din subțire a rămas.

Ovid Densusianu, cunoscut pentru claritatea expunerii si bogația documentării, susține că –re din limba română nu este o răspandire a formei analoge din italiană și din retică pentru că în vechea românească se găsesc câteva urme ale infinitivului lung, ceea ce arată că această formă a ramas în uz destul de mult. „Căderea lui „re” nu ar fi, în acest caz, decât în parte, rezultatul dezvoltării independente a acestei limbi.”

CAPITOLUL II

2.INFINITIVUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ

2.1. Caracteristici definitorii ale infinitivului

Infinitivul, considerat o formă verbală nepersonală / nepredicativă, în sistemul lexical al limbii române, este definit ca având funcție denotativă.

„Ca formă nepersonală, se îndepărtează de statutul verbal, căci, prin pierderea flexiunii de persoană și de număr, își pierde ancorarea situațională și temporală și, implicit, natura procesual-predicativă a verbului, dar se apropie de substantiv, fără însă a fi ajuns la statutul substantivelor postverbale, adică la denumirea acțiunii, a evenimentului sau a stării.”

Infinitivul ține prin natura sa și de verb și de substantiv, putând avea funcțiuni sintactice specifice fiecăreia dintre aceste două categorii.

Limba română și-a creat posibilitatea de diferențiere formală a infinitivului cu valoare nominală de infinitivul cu valoare verbală, prin apariția, alături de forma lungă de infinitiv, a unei forme scurte :

cântare – cânta, șede(a)re – ședea, facere – face, venire – veni.

Numai infinitivul lung denumește acțiuni, evenimente sau stări, pe când cel scurt se păstrează în sfera verbului.

Prin urmare, infinitivul ține prin natura lui, și de verb și de substantiv, putând avea funcțiuni sintactice specifice fiecăreia dintre aceste două categorii.

2.2. Structura morfematică a infinitivului

În evoluția infinitivului, raportul dintre valențele verbale și nominale variază într-un sens sau altul. După cum am văzut, în perioada latinei preclasice, infinitivul se identifică cu un substantiv. Mai târziu, latina introduce în componența infinitivului elemente de distincție, pe baza cărora infinitivul se integrează în sistemul verbal. Urmează o perioadă în care trăsăturile nominale se dezvoltă, natura caracteristicilor verbale și nominale variind de la limbă la alta. Limba română a păstrat formele de infinitiv din latina și a păstrat esența verbală a acestuia, căruia i-a dat o formă distinctă.

Limba română și-a circumscris infinitivul unui sistem cu două unități distinctive, fiecare reprezentând expresia unui conținut diferit și manifestând trăsături proprii.

Infinitivul lung are două valori : una nominală și una verbală. Dintre cele două valori, dominantă este cea nominală:

cântare, trecere, iubire, hotărâre

Valoarea verbală apare într-un număr redus de contexte. Apariția formei scurte a consolidat locul infinitivului în sistemul verbal românesc.

2.2.1. Structura morfematică a infinitivului lung este :

R + Suf1 [à, -é (-é a), -e, -i, (accentuat)] + Suf2 (-re : cânt-a-re, ved-e-re, trec-e-re, iub-i-r)

Sufixele tematice sunt importante numai pentru valoarea verbală, pentru cea nominală ele nemarcând distincții morfologice, cei doi constituenți putând fi tratați ca un singur afix sau formant, realizat în mai multe variante : -are, e(ea)re, -ere, -ire, -are.

2.2.2. „Structura morfematică a infinitivului scurt este o structură compusă și complexă :

# R + Sufinf, unde # reprezintă un punct de junctură care permite intercalarea unor lexeme străine de forma verbală”:

– clitice pronominale (personale și reflexive)

– clitice adverbiale (morfemul de negație nu, semiadverbele cam, mai, tot, prea, și, acestea putându-se combina între ele.

Omori timpul pentru a-l sili să intre în tiparele existenței, pentru a nu-și mai însuși prerogative de existență. (Cioran)

2.2.3. În româna actuală, Sufixul infinitivului cunoaște cinci alomorfe (realizări) morfologice (-a, -ea, -i, -î), provenite din infinitivul latinesc, în funcție de care se disting cinci clase flexionare ale verbului.

1) –a, care se adaugă la un număr mare de verbe, la radicalul terminat în consoană:

strâmba pleca

acorda bifa

spăla înota

ruga

Încheia deochea continua

Întemeia Încovoia Îngenunchea

Spăla Strâmba

b) –ea, pentru aproximativ 25 de verbe cu radicalul terminat în consoana:

Avea bea părea

zăcea, cădea tăcea

ședea durea plăcea

c) –e, pentru aproximativ 200 de verbe terminate în consoană, cu excepția lui scrie și a compuselor lui (descrie, înscrie, prescrie, transcrie, rescrie, subscrie).

Apare abține deține

Dispare reține susține

e ) -i, pentru un număr foarte mare de verbe terminate în consoană, și pentru acelea care au înainte de –i o vocală:

prăji Adormi Auzi

Amăgi sili îngădui

–î, “Pentru unele verbe care au radicalul terminat in –r cu pronunțare dură (-î nefiind decât o transformare a lui –i)”

Amărî doborî târî

Coborî ocărî vârî

În afară de forma scurtă a infinitivului, există și o componentă lungă, deosebită de forma actuală prin întinderea sufixului de infinitiv. Forma lungă se caracterizează prin sufixele; -are, -ere, -ere, -ire, -âre. Componenta verbală ,,lungă" a infinitivului se limitează:

la apariția în forma inversată de condițional, construcție arhaică și populară, neuzitată în româna actuală:

Închinare-aș și n-am cui! / Închinare-aș murgului. – (Balade populare, Toma Alimoș);

(b) „la apariția în propoziții principale cu valoare injonctiv-optativă, conservată în înjurături și blesteme:

Dare-ar boala-n ei!,

„Fir(e)-ar să fie de proști!.”

–are, pentru verbele cu radicalul terminat în consoană și în –u;

–ere, pentru verbele cu infinitivul scurt în –ia, -chea, -ghea, pentru verbele care au la forma scurtă de infinitiv –ea sau –e;

–ire și –ire, pentru verbele care se termină la forma scurtă în –i și, respectiv –i.

2.3.Infinitiv vs. infinitiv perfect

Din punctul de vedere al marcării temporale, infinitivul cunoaște doi termeni, distincți ca formă și valoare temporală:

(a) „un infinitiv nontemporal, caracterizat prin valori temporale proprii și valori aspectuale proprii, care se acomodează la valoarea temporală a regentului verbal personal (știu desena, va începe a scrie) sau / și la valoarea lexicală a construcției temporale precedente (înainte de a cânta)”;

(b) „un infinitiv perfect, marcat prin trăsăturile (+Trecut), (+Anterioritate), o formă mai rară livrescă.” Perfectul exprimă un timp anterior acțiunii verbului cu care se află într-o anumită relație sintactică.

Gândul de a fi pierdut și cea din urmă ocazie nu-l mai părăsea.

2.4. Morfemul mobil a

Un statut aparte îl ocupă morfemul mobil a, care poate lipsi în unele contexte, pe când în altele este obligatoriu. „Morfemul de origine prepozițională a, manifestă o ambiguitate structurală, având funcție de marcă morfologică și sintactică.”

Ion Diaconescu subliniază clar că: în plan paradigmatic, a are rolul de morfem caracteristic modului infinitiv, iar în plan sintagmatic, îndeplinește rolul de element de relație între un determinant (substantiv, adjectiv, verb) și un infinitiv. În acest context, a se poate defini ca o conjuncție.

Asupra originii lui a din structura infinitivului românesc, nu există controverse. Toate limbile romanice prezintă un infinitiv prepozițional de tipul ad+infinitiv. Morfemul a este unica prepoziție care poate să însoțească un infinitiv. Celelalte prepoziții pot însoți un infinitiv numai în prezența lui a: „de a veni, pentru a veni, înainte de a veni.”

Peste douăzeci de termeni au fost folosite pentru a, denumirile diferind de la un lingvist la altul:

-formant modal (Diaconescu, 1968, 115),

-marcă verbală de modalitate (Diaconescu, 1977, p. 149),

-marcă flexionară, marcă de actanță (GALR II, 2005, p.52),

-morfem liber (Dumitru Irimia, 1976, 133),

-morfem mobil (GALR, 2005, p. 486)

Prezența lui a este obligatorie, cu excepția unor situații condiționate sintactic:

Idee de *pleca.

*Citi e plăcerea mea.

Doresc *pleca acasă.

Înainte de *veni aici.

În pozițiile de subiect, complement direct și în construcția predicativă, prezența lui a este obligatorie:

A iubi presupune dăruire de sine.

A nu se călca iarba!

A nu se fuma!

Își dorește a iubi cu patimă.

„Pentru pozițiile de subiect, complement direct, norma literară recomandă legarea directă, fără de”.

Prima funcție este mai relevantă, natura lui a fiind una morfematic-flexionară, fără însă să se fi ajuns la pierderea totală a rolului sintactic.

Construcțiile fără a se limitează la:

Unele dintre formele de viitor si condiționalul prezent: (v)oi dansa, aș dansa. Absența lui a este un argument în favoarea pierderii autonomiei morfologice a infinitivului din formele compuse;

Construcțiile relative infinitivale:

N-am ce face.

Nu-i ce mânca.

N-are cu cine pleca.

c) Structura putea+infinitiv:

Li-l pot trimite.

Mi se poate întâmpla.

Nu mi se mai poate întâmpla.

2.5. Natura morfologică a infinitivului

Infinitivul denumește acțiunea (starea etc.) verbului în interiorul sistemului lexical al limbii, așa cum forma absolută a substantivului, acauzală, denumește substanțe – obiecte interpretate lingvistic: a călători – corabie; „În acest sens, infinitivul poate poate fi o variantă verbală în sistemul lexical al limbii, paralelă la primul nivel de interferență cu sistemul gramatical, la varianta substantiv/statică, purtând marca substanțialității, cu care intră în raport de sinonimie lexicală și de opoziție lexico-gramaticală”;

A călători – călătorie, Îi place a călători/călătoria.

Raportul de sinonimie lexicală s-a reorganizat prin substantivizarea infinitivului:

a-și aminti – amintirea – amintire/amintiri

a cânta – cântarea – cântare/cântări

Infinitivul, devenit substantiv, păstrează legătura cu verbul printr-o variantă relativ abstractă.

Amintirea acelei ierni îl urmărește fără încetare.

2.5.1 Caracteristici substantivale

Infinitivul lung cu valoare nominală se încadrează în categoria substantivelor Nomina actionis, și constituie un procedeu activ de formare a unui nume de acțiune de la un verb. Infinitivul de natură substantivală este obligatoriu însoțit de morfemul a, căruia i se poate asocia și una din prepozițiile/locuțiunile prepoziționale: de, din, fără, în, între, la, pe lângă, până, prin, pentru, spre, înainte de, în loc de, în scop de, în curs de, în caz de etc.

În plan sintactic, infinitivul cu valoare nominală îndeplinește toate funcțiile sintactice ale substantivului :

subiect :

E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai de spus. (Mihai Eminescu)

nume predicativ :

[…] îi văd bine conturul acum, e după dărăpănătura de schele topite, în spatele compresorului. Pare a fi o femeie, deși e translucidă ca gheața. (Cărtărescu)

atribut :

Nu se poate condamna îndeajuns năzuința de a considera genurile ca formule sacrosancte…(L. Rusu)

complement (direct, indirect) :

Și unde n-a început a mi se face negru pe dinaintea ochilor și a tremura de mânios… (Ion Creangă)

complement secundar

Greșind, nu înveți atâta a nu greși, cât a nu crede că nu poți greși (Iorga 51)

complement prepozițional

În mod firesc, existența e ireductibilă, o rezistență pur și simplu în fața căreia ne aflăm fără să fim nevoiți a o acorda sau nu subiectivității.

2.5.2. Caracteristici verbale

Infinitivul păstrează în planul său semantic trăsături specifice verbului. Natura verbală a infinitivului se caracterizează în limba română prin adăugarea morfemului a: a cânta, a veni, a face. Această trăsătură generală este regăsită încă din primele documente scrise, ceea ce înseamnă că morfemul mobil a, ca marcă a infinitivului datează dinaintea secolului al XVI-lea.

„Infinitivul păstrează toate determinările de tip verbal și toate restricțiile formale de caz, de prepoziție, de conjuncție pe care formele verbale prototipice le impun.”

Pentru natura verbală este definitorie prezența:

formelor pronominale clitice:

Dorința de a-și mări averea.

existența unui subiect propriu:

Dorința de a se alege Andrei reprezentantul școlii noastre.

regizarea unui complement direct:

Dorința de a-l recompensa pe câștigător.

În paradigma infinitivului, se realizează în opozițiile de diateză, forme caracteristice oricărui verb prototipic:

dorința de a ajuta pe ceilalți;

un literar dornic de a citi tot ce se publică (activ) – dorința de a fi ajutat de alții.

Se realizează o distincție temporal-aspectuală, fie în sensul acomodării la valoarea temporală a verbului predicat, fie în sensul caracterizării printr-o valoare temporală generică.

Este important a reuși în viață.

Infinitivul păstrează integral rolurile tematice a verbului prototipic.

Este pedepsită fapta de a ucide, cu intenție sau fără intenție.

Negația se realizează prin plasarea morfemului nu în fața infinitivului a nu refuza, a nu mai refuza, a nu tot refuza, a nu-i păsa, a nu se duce. Atunci când infinitivul se află după un verbul modal a putea, morfemul de negație nu este așezat în fața complexului verbal:

Nu mă pot pronunța în privința acestui fapt.

Natura verbală a infinitivului nu se manifestă total, iar în raport cu verbele prototipice, cunoaște următoarele limitări:

pierde flexiunea de persoană, deși păstrează posibilitatea apariției în contexte diferite de număr și de persoană:

Înainte de a mă/te/se/ne/vă/se întoarce.

Infinitivul perfect păstrează o valoare temporal-aspectuală

Nu are autonomie enunțiativă (exceptând infinitivul predicativ)

Subiectul ocupă o poziție postverbală, fiind controlat de subiectul verbului regent:

Vine momentul de a ieși în stradă (și) minerii.

Sunt limitate construcțiile cu tematizare, cu antepunerea complementului direct

Infinitivul este rar întrebuințat singur, fiind aproape întotdeauna urmat de cel puțin o complinire. Drept centru de grup funcționează ca predicat semantic-sintactic.Spre deosebire de substantiv, nu poate avea atribut, în schimb, poate primi un număr mare de determinanți de diverse feluri, realizate la nivel intra/interpropozițional.

Subiect:

Și poruncește a cădea pamântul./De pe lumina ochilor-ne moartă. (Arghezi)

Nume predicativ:

A fi libertate.

Complement direct:

Cine ar putea inventa asta?

Complement indirect:

Suntem datori a ne ajuta unii pe alții. (Creangă)

Complement prepozițional:

A vorbi de eternitate și a te făli cu ea presupune o vitalitate a organului temporal, un omagiu secret timpului, prezent prin negație.

Complement circumstanțial de mod:

Scriu franțuzește sous la dictee, fără a face mai mult decât șapte, opt greșale pe față!( Negruzzi)

Complement circumstanțial de timp:

A te sprijini de pământ, când ești sămânță. (Stănescu)

Complement circumstanțial de scop:

N-am venit a peți.

Complement circumstanțial instrumental:

M-apucai, molâu, să-nvăț/În țărână a scri cu băț. (Arghezi)

2.6. Tipare structurale cu infinitivul verbal

2.6.1. Infinitivul formant

Infinitivul intră în alcătuirea unor forme verbale compuse, o formă de viitor și o formă de condițional-optativ prezent: (v)oi cânta, aș cânta, „și-a pierdut autonomia morfologică, ne mai interesând descrierea infinitivului decât sub aspectul grafiei, identice cu a formei de infinitiv (va fi, va ști, aș fi, aș ști).”

Infinitivul este prezent și într-o construcție cu valoarea de viitor, întâlnită în jurul secolului al XVI-lea. Această construcție reprezintă o variantă a grupării din latină: habeo ad cantare – am a cânta.

Structura a avea și infinitivul este ulterior înlocuită de conjuctiv. În limba română, gruparea am a cânta nu mai este folosită cu valoare de viitor ca și în secolul al XVI-lea. (Berea Găgeanu, 1979, 143). Verbul a avea poate sa exprime mai multe valori modale. Ion Diaconescu stabilește trei semnificații modale: „necesitate, posibilitate, referință”. Această formă de viitor am + a + infinitiv are o valoare temporal-modală, sensul construcției fiind aproape întotdeauna dublat de nuanțe modale (necesitate, posibilitate, voință). Astfel, rezultă că, în combinație cu verbul a avea, infinitivul dezvoltă o valoare modală:

obligativitate – trebuie

posibilitate – se poate.

Gruparea a avea+(de)+a+infinitiv devine sinonimă cu a avea legătură cu, primind o valoare modală de referință. În româna actuală, (n-)are a face are sensul de n-are importanță, nu contează.

2.7. Infinitivul în context verbal

2.7.1. Infinitivul subiect

Cu funcție de subiect, infinitivul este atestat în primele texte scrise:

De-a avea milostivire,/Nu-i lucru piste fire.(Văcărescu)

Încetează de acum și-ți ajunge de a mai grăi.

Se recomandă iarăși la preoți și la predicatori de-a propovădui poporului pocăința de a-i aduna în toate zilele, la sunetului clopotului.(Bălcescu).

Întotdeauna este însoțit de morfemul a, prezența prepoziției de fiind nesemnificativă din punct de vedere funcțional, constituind de fapt o variantă sintactică a structurii fundamentale a+infinitiv. „În orice apariție, subiectul infinitivul este controlat de subiectul regentului.”

Subiectul poate ocupa prima poziție în enunț, ori, de cele mai multe ori, după regent:

A fi spus și scris frumos.(Arghezi)

Dorința de a câștiga reprezentantul nostru.

Exemple de regenți a infinitivului: a trebui, a se cuveni, a se întâmpla, a începe, a părea, a merita, a-i fi dat, a-i fi permis, a-i fi scris.

Subiectul poate fi reluat printr-o formă pronominală demonstrativă (asta, aceasta, acestea), mai ales daca este unul multiplu și ocupă prima poziție în enunț. „Este vorba despre un tip de anaforă rezumativă (globalizantă) substitutului anaforic cu sens neutru reluând printr-o expresie unică mai mulți referenți diferiți.”

Unele regente impun control obligatoriu, subiectul infinitivul fiind controlat, nu de subiectul regentului, ci de complementul direct sau indirect. Există și infinitive cu subiect general, obligatoriu neexprimat, anumite poziții sintactice favorizând citirea:

poziția de subiect: A citi e o plăcere.

în raport cu

regente impersonale: E plăcut a merge cu bicicleta.

2.7.2. Nume predicativ

Infinitivul îndeplinește și funcția de nume predicativ. De cele mai multe ori, infinitivul nume predicativ apare numai însoțit de morfemul a. Mai puțin frecvent până în secolul al XVIII-lea, infinitivul nume predicativ se extinde ca modalitate sintactică în secolele al XIX-lea și al XX-lea:

Mai pământeană a fi să arăta. (Dimitrie Cantemir)

„ Singurul verb copulativ care acceptă gruparea de+a+nfinitiv este a fi”.

Verbele copulative care intră în relație cu un infinitiv neînsoțit de prepoziția de sunt:

a ajunge, a se face, a se arăta, a însemna, a părea, a se crede, a se dovedi, a se socoti, a fi, a rămâne.

Pare a se crede mai bun decât ceilalți.

Prietenii au ajuns a o cunoaște și înțelege.

2.7.3. Predicat

Infinitivul cu funcție de predicat apare numai în propozițiile principale imperative și reprezintă singurul tipar de construcție în care forma infinitivului este suficientă pentru obținerea autonomiei enunțiative. Construcția de a, atestată încă din secolul al XIX-lea în stilul științific și publicistic, are rolul de a identifica un subiect exprimat printr-un conținut abstract. Apariția acestor construcții este limitată. Ele apar doar în cazurile în care destinatarul este unul general;

A nu se fuma!

A se păstra liniștea!

A nu se călca pe iarbă!

A nu se rupe florile!

2.7.4. Predicativul suplimentar

Infinitivul, în funcția sintactică de predicativ suplimentar, este prezent încă din secolul al XVI-lea. „Se realizează pe lângă o serie de verbe cu valoare predicativă – a ști, a căuta, a crede, a face, a lăsa, a preface, a vedea,a socoti, și exprimă, prin intermediul unei acțiuni, o stare, o calitate sau o însușire a subiectului.”

Stăpânul câinelui s-a dovedit a fi extrem de protector.

Structura conține întotdeauna o completivă directă, infinitivul supunându-se unor schimbări:

-ridicarea subiectului din subordonata în regentă pe poziția direct;

-suprimarea conectivului subordonator.

2.7.5. Complementul direct

„Complementul direct, de regulă se realizează după verbele declarandi, dicenti, sentiendi, voluntatis, precum și după o serie de verbe modale (a avea, a putea) și de aspect (a da, a începe, a prinde) concurând cu forma verbală de conjunctiv”.Se construiește obligatoriu cu morfemul a și este rareori precedat de prepoziția de.

Utilizarea infinitivului după a prinde poate fi ambiguă ca poziție sintactică, putând fi interpretat fie ca verb aspectual (a începe), fie ca verb neaspectual (a învăța).

Unele verbe la infinitiv utilizate pe lângă regenți tranzitivi generează construcții cauzative analitice: a da cuiva, a înțelege(ceva), sinonimă cu a da de înțeles, echivalentă cu a face pe cineva să înțeleagă.” Infinitivul se asociază în această situație cu un verb cauzativ secundar.”

„Majoritatea lingviștilor au identificat în gruparea a putea+infinitiv un predicat verbal compus”.Această construcție se deosebește de tiparul verb + a + infinitiv și necesită o reanaliză. „Interpretarea grupării a putea+infinitiv pare a fi oscilantă, între predicat complex și complement direct.”

În opinia lui G. G. Neamțu, a putea este „parțial desemantizat și parțial gramaticalizat, niciunul dintre procese nefiind desăvârșit, prezentându-ni-se jumătate ca lexem, jumătate ca morfem. El ar putea fi numit chiar semiadverb, odata ce avem semiadverbe.”

Gruparea a putea+infinitiv are următoarele trăsături:

Ca verb modal, a putea exprimă posibilitatea realizării acțiunii determinante. De exemplu, în enunțul pot cânta, acțiunea verbului determinant este prezentată ca posibilă; În general, infinitivul apare în poziție post verbală și este întrebuințat fără morfemul a.

Înaintea verbului a putea, apar cliticele pronominale, reflexive si adverbiale:

(nu, cam, si, tot, mai prea).

Structura participă la construcțiile reflexive și reciproce:

Își pot trimite mesaje unul altuia.

Se pot ajuta unul pe altul.

Structura participă, în ansamblu, și la opozițiile de diateză (activă, pasivă și reflexivă):

Se poate ajunge departe.

Nu se poate face asta.

În prezența verbului a ști , omisiunea lui a din structura infinitivului se realizează ca fenomen arhaic sau regional, specific vorbirii din Transilvania:

Va ști înțelege.

N-am putut nici gândi.

Construcția infinitivală relativă se întâlnește frecvent în limbajul popular, determinând verbul a avea, aflat fie la un mod personal, fie la un mod nepersonal (infinitiv, gerunziu):

N-am ce face.

Am de ce mă plânge.

N-are ce se întâmpla.

„Grupul are structura Relativ (pronominal, adjectival, adverbial) + Infinitiv fără marca a.” Relativul poate apărea la orice formă cazuală, precedat sau nu de prepoziție, la oricare formă cazuală, prin urmare, cu orice funcție sintactică:

N-are unde mă căuta.

N-ai cu cine-l compara.

Structura construcției infinitivale are următoarea structură:

Prepoziție + a + Infinitiv + Subiectul infinitivului + Componente subordonate ale infinitivului.

Este obligatoriu ca infinitivul sa fie precedat de morfemul mobil a, care, la rândul ei, este precedata de alte prepoziții: pana (a), pentru (a), spre (a), fără (a), in loc de (a), in afara de (a).

Construcția infinitivală relativă absolută este izolată fonetic prin pauză și are o valoare circumstanțială.„Grupul are o anumită autonomie sintactică, dezvoltând o organizare interioară care este dictată de centrul infinitival.”

Acestei construcții i-au fost atribuite mai multe denumiri similare:

prepoziție relativă infinitivală (Diaconescu, 1967, p. 144),

propoziție non-finită (Pomian, 1999, p. 310),

construcție infinitivală relativă (GALR).

„Construcții precum: N-am cum, echivalent cu nu pot, N-avem încotro. Trebuie, N-are cu ce., nu poate răspuns la Mulțumesc, N-aveți pentru ce., se numesc elipse lexicale sau elipse lexicalizate.”

Rezultatul acestor construcții infinitivale este obținerea unor expresii fixe în limba vorbită.

2.7.6. Complementul prepozițional

Complementul prepozițional este construit de cele mai multe ori cu morfemul a, acesta putând sau nu fi precedat de o prepoziție, și apare după un număr mare de regenți verbali cu valoare prepozițională.

Exemple de regenți: de, de la, în, între, la, pentru.

Exemple de verbe și expresii verbale regente: a ajuta, a consta, a contribui, a se feri, a se grăbi, a se înțelege, a se limita, a se mulțumi, a se păzi, a renunța, a fi nevoie etc.

Următoarele expresii au un statut aparte în guvernarea unui complement prepozițional exprimat prin infinitiv:

a fi aproape de a…

a fi pe puncul de a…

a fi pe cale de a…

a fi la un pas de a…

Ele sunt considerate a fi influențate de expresii similare din limba franceză: etre pres de, estre sur le point de, etre en train de, etre en voie, etre en cours de, care sunt construite tot cu ajutorul infinitivului.

Se descurcase bine, aproape de a-i fi convins pe toți cei din comisie.

Lucrarea era aproape de a fi finalizată.

Aproape de a se acomoda, a trebuit să se tranfere.

2.7.7. Complementul comparativ

Complementul comparativ poate fi exprimat printr-un verb la infinitiv. Ion Diaconescu îl numește complement circumstanțial de mod comparativ, în această calitate,”infinitivul implicat determină un adverb la comparativ, al cărui termen de comparat este tot un verb la infinitiv”. Raportul comparativ de inegalitate este marcat de prezența adverbului decât, iar cel de egalitate de prezența lui ca.

Unii găsesc că e mai cinstit a fura decât împrumuta și că amândouă sunt mai nobile decât a munci.

E mai greu a păstra decât a câștiga.(proverb)

E mai bine a suferi nedreptate ca a face strâmbătate. (proverb)

2.7.8. Complementul circumstanțial

Unele grupări sintactice sunt introduse prin diverse prepoziții și locuțiuni prepoziționale purtătoare ale unui sens circumstanțial. Acestea sunt numite construcții absolute. Obligatoriu, infinitivul trebuie sa fie însoțit de morfemul său și este izolat grafic de restul enunțului, ocupând poziția inițială. „Ca generator de grup, are autonomie sintactică, dar nu si autonomie enunțiativă, fiind nevoie de un suport predicativ de care se leagă prepozițional”.

Construcțiile infinitivale absolute au următoarele valori circumstanțiale:

valoare temporală (până),

modală (fără),

finală (pentru, spre),

concesivă (fără),

opozițională (în afara de)

Pentru a fi în siguranță, trebuie sa respecți regulile.

În afară de a se juca, nu face nimic.

Nu vei reuși nimic, fără a munci.

2.7.8.1. Complementul circumstanțial de timp se recunoaște după prezența următoarelor locuțiuni prepoziționale: înainte de, de dinainte de, în ajun de, aproape de, până, până la.

„Locuțiunea prepozițională aproape de ajută la exprimarea circumstanțialului temporal de proximitate, având sensul de cu puțin înainte de.”

Aproape de a fi început filmul, ei au plecat.

Un alt exemplu de locuțiune temporală este în curs de, sinonimă cu aproape de:

În curs de a fi acceptat, proiectul s-a anulat.

Pot apărea și:

grupuri nominale (cu puțin, mult timp, cu câteva ore)

semiadverbe (cam, chiar, numai, tocmai).

Cu puțin înainte de a se însera, a ajuns acasă.

2.7.8.2. Complementul circumstanțial de mod are o componentă semantică negativă și este marcat de prepoziția fără.

Aleargă fără a obosi deloc. – Aleargă, dar nu obosește deloc.

Citește fără a reține nimic.- Citește, dar nu reține nimic.

Infintivul însoțit de prepoziția fără apare abia din secolul al XIX-lea, fiind purtătorul mai multor sensuri „condiție, asociere, cantitate.”

M-a privit urât, fără a-și ridica capul din pământ.

2.7.8.3. Circumstanțialul de cauză este considerată mai puțin obișnuit pentru limba noastră. Această realizare a apărut după modelul din limba franceză pour + infinitiv. „Prepoziția pentru este atestată din secolul al XVIII-lea.”Prepoziția pentru cunoaște o largă întrebuințare în limba română din secolele al XIX-lea și al XX-lea, ca o caracteristică a uzului literar.

Circumstanțialul de cauză infinitival poate fi introdus și prin prepoziția de, după adjective care exprimă următoarele stări: furios, mândru, trist, dezamăgit, umilit.

Și-a recunoscut vina, pentru a nu fi sancționat.

2.7.8.4. Circumstanțialul de scop infinitival este caracteristic limbii române din secolele al XVI-lea și al XVIII-lea și este însoțit cu regularitate de prepoziția spre și pentru. Poate fi întâlnit accidental doar cu morfemul a, spre a, pentru a. „Aceste construcții infinitivale pot exprima scopul propriu-zis, scopul aparent, motivația și consecința”.

Este analizat pentru a se diagnostica boala.

Ce e de făcut spre a rezolva problema?

Circumstanțialul de scop poate fi marcat de prepoziția de dragul de a:

Stai cuminte, de dragul de a le face pe plac părinților.

2.7.8.5.Circumstanțialul instrumental este însoțit de prepoziția prin (a începe poate fi urmată și de cu). În GALR II, se citează infinitivul cu sens instrumental numai după verbul a începe.

Începe prin a fi un paradox, continuă prin a fi o banalitate și sfârșește prin a fi o prejudecată.

Această posibilitate de construcție se datorează influenței franceze din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

2.7.8.6. Circumstanțialul de excepție infinitival poate fi introdus de locuțiunea prepozițională în afară de:

În afară de a se juca pe calculator toată ziua, nu face nimic.

2.7.9. Atributul

Infinitivul atributiv determină o gamă vastă de substantive (doință, voință, energie, ambiție, gând, idee, nevoie, teamă etc.), dar este compatibil și cu pronumele demonstrative, obligatoriu construit cu prepoziția de. Este una dintre pozițiile sintactice bine reprezentate în limba română, atât ca unic determinant al numelui, cât și ca atribut multiplu;

Dorința de a cerceta o caracterizează.

Va aprecia capacitatea lui de a analiza.

CAPITOLUL III

3.SITUAȚII SPECIALE ALE INFINITIVULUI

3.1. SINONIMII

3.1.1 Sinonimia cu conjunctivul

Infinitivul se află într-o strânsă relație cu conjunctivul, lucru ce face posibilă înlocuirea celor două. Masiva înlocuire a infinitivului cu subjonctivul a dus la îndepărtarea românei de celelalte limbi romanice. Această înlocuire este posibilă în oricare dintre tiparele infinitivului.

A nu se călca iarba./ Să nu se calce iarba

Îmi vine a plânge./Îmi vine să plâng.

Știu cânta./ Știu să cânt.

Face excepție regentul verbal a putea, celelalte funcții cunoscând ambele realizări. Unde se întâlnesc structuri de tipul: se vrea fi, se dovedește a fi, se arată a fi, există tendința de revigorare a infinitivului.

3.1.2. Sinonimia cu supinul

Substituția infinitivului cu supinul este posibilă, cu excepția celor trei forme: am a învăța/ să învăț/ de învățat.

Am a spune/să spun/de spus.

Rămâne a mai vedea/să mai vedem/de văzut.

Este bine a ne ajuta/să ne ajutăm/de ajutat.

Există o clasă de regenți adjectivali care admit cele trei forme (infinitiv, conjunctiv, supin): apt a învăța/ să învețe/ demnă (de) a fi respectată/ să fie respectată/ de respectat).

Este posibilă și substituția formelor de subiect și este specifică formelor impersonale:

Este important a asculta./ Este important de ascultat.

Rămâne a vorbi./ Rămâne de vorbit.

Există regenți care acceptă infinitivul și conjunctivul, dar nu acceptă supinul:

Ideea de a juca/ să jucăm/ de jucat, de a face/ să facă/ de făcut.

Există unele contexte prepoziționale circumstanțiale în care formele se pot substitui:

în afară de a cheltui bani / în afară de cheltuit bani / pentru a cheltui bani / pentru cheltuit bani.

3.1.3. Sinonimia cu postverbalele substantivale abstracte

Deși păstrează trăsături din natura verbală, sunt mai apropiate de nume decât de verb. Flexiunea acestora este de tip substantival (ideea plecării, gândul uitării), de asemenea, regimul determinanților este de tip nominal:

dorința de a îndrepta problema/ de îndreptare a problemei,

mașină pentru spălat rufe / pentru spălatul rufelor / pentru spălat de rufe.

Extinderea infinitivului în locul indicativului are tendința de extindere în româna actuală. Pretinde a ști.

Crede a putea rezolva mai bine decât alții.

Corectitudine și greșeală

Dintre numeroasele probleme pe care le ridică întrebuințarea verbului la modul infinitiv, deosebit de răspândită în limba actuală este întrebuințarea incorectă a infinitivelor: a apărea, a dispărea, a plăcea, a displăcea, a tăcea.

Frecvența acestor forme este mare, deoarece ele nu sunt folosite numai la infinitiv, dar și în structura unor forme compuse viitor indicativ și prezent condițional.” Întâlnim astfel atât în limba vorbită, cât și în scris, forme ca:

A reușit să compună o operă inedită care va place cititorilor.

Aceste verbe prezintă forme paralele și la prezentul predicativ sau conjunctiv: se spune: dispăre, dispăreți; plăcem, plăceți etc, forma recomandată de norma literară, dar și parem, disparem, placem. Aceste forme paralele sunt rezultatul unui proces care se manifestă din latină și apare datorită confuziei între conjugarea a II-a și a III-a.

Verbele care au infinitivul terminat în a se împart în două grupe în funcție de structura formelor de indicativ, conjunctiv și imperativ:

a sugera, a rula – se formează cu sufixul ez, -eaz-: sugerează, rulez.

Celelalte formează acest tip fără ez, a intra, a ridica – intri, ridică. În cazul verbelor ca a adera, formele fără ez sunt corecte: aderă la președinție.

În cazul verbului a concura, deși se recomandă prezentul cu –ez, se mai întălnesc și formele vechi, fără sufix:

Toți factorii concură la realizarea lucrărilor.

Atunci când apare forma cu –ez, vorbim de o specializare semantică, întrucât verbul în cauză va avea semnificația de ,,a participa la o competiție”:

Cei doi atleți concurează pentru câștigarea primului loc.

Prezentul fără ez persistă numai când verbul este folosit cu sensul de „a tinde spre același rezultat, spre realizarea aceluiași scop.” Aceeași tendință se poate constata și în cazul verbelor a manifesta:

Manifestează pentru pace.

Manifestă fericire.

„Raportul dintre diferitele forme variază de la un verb la altul:

– în cazul lui a inventa putem vorbi doar de preferință pentru una dintre cele două forme în funcție de sens.

-în cazul lui a manifesta, formele cu –ez pot apărea cu ambele sensuri.

Se mai spune :

Manifestează fericire.

Dar cele fără –ez nu apar în contexte ca:

Manifestă pentru pace.

.Prezentul verbului a marca este reprezentat prin diverse stiluri:

Obiectele prețioase se marchează la bancă.

Se folosește aproape fără excepție forma greșită pentru prezentul verbului a marca. Corect este ca formele cu sufix să se utilizeze și atunci când verbul este folosit în terminologia sportivă:

Echipa Steaua marchează un gol în minutul al unsprezecelea.

Forma greșită, fără –ez (marcă), se folosește tot mai des de comentatorii de presă sportivă, prin presă, radio, televizor, creându-se falsa impresie cum că această formă corespunde sensului tehnic sportiv.

În cazul verbelor cu infinitivul în –i, se constată un fenomen perfect analog, alături de multe verbe, ca: a dori, a vorbi, care realizează prezentul cu sufixul –esc (doresc, vorbesc), altele prezintă forme fără –esc: sar (a sări), fuge (a fugi), sorb (a sorbi).

O categorie largă reprezintă verbele: a alcătui, a birui, stărui, a șovăi, care prezintă forme paralele de prezent: alcătuie și alcătuiesc, biruie și biruiesc, șovăie și șovăiesc. Normele limbii literare impun folosirea prezentului cu –esc, pentru verbele a cheltui și a alcătui, prin urmare: ei alcătuiesc, el cheluiește. În cazul celorlalte, se recomandă forma fără –esc: el biruie, ei stăruie, tu șovăi.

Pentru a trebui, se recomandă forma trebuie, atât la prezent cât și la plural, nicidecum forma trebuiesc. Însă, se constată în limba actuală extinderea la plural a formei trebuiesc.

Ezitări se întâlnesc și în folosirea unor verbe ca: a înăbuși, a oferi, a suferi. „Formele paralele apar la persoana a III-a a prezentului indicativ: se întâlnesc (el, ei) înăbușă, acopără, suferă și (el, ei) înăbușe, acopăr, sufăr.” Formele acceptate de limba literară sunt cele cu desinența –ă: înăbușă, acoperă, oferă, suferă.

Prezent indicativ: Norii acoperă cerul.

Conjunctiv: Jandarmii vor să înăbușe protestele.

CONCLUZII

Asupra infinitivului românesc, numeroși lingviști români și străini si-au exprimat opiniile încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Infinitivul românesc este infinitivul latin, dezvoltat pe teritoriul României Orientale. Ceea ce reprezintă cauza fundamentală a supraviețuirii infinitivului, în opinia lui Ion Diaconescu, este apariția și generalizarea formei scurte. În latina clasică, infinitivul se poate defini ca o modalitate de expresie, predominantă fiind esența verbală. Mai târziu, latina populară, în comparație cu latina clasică, se dovedește a fi inovatoare. Trăsăturile care pun în valoare caracterul nominal și a diminuării valorii verbale cunosc o dezvoltare, ceea ce va constitui puncte de divergență pentru evoluția sa. În perioada protoromână, infinitivul este repartizat în două grupe distincte din punct de vedere teritorial: protoromâna occidentală și protoromâna orientală. Diferența dintre cele două este relevată de vocala –e final în forma modului infinitiv: -r vs. re. De asemenea, perioada protoromână este cea în care prepoziția ad manifestă tendința de a deveni o marcă a infinitivului, cu scopul de a pune în valoare și a diferenția valoarea verbală de valoarea nominală.

Infinitivul în limba română contemporană este considerat o formă verbală nepersonală / nepredicativă și este definit ca având funcție denotativă. Infinitivul ține prin natura sa și de verb și de substantiv, putând avea funcțiuni sintactice specifice fiecăreia dintre aceste două categorii. Prin pierderea flexiunii de persoană si de număr, își pierde ancorarea situațională și temporală și natura procesual-predicativă a verbului, dar se apropie de substantiv, fără însă a fi ajuns la statutul substantivelor postverbale, adică la denumirea acțiunii, a evenimentului sau a stării. Infinitivul lung denumește acțiuni, evenimente sau stări, pe când cel scurt se păstrează în sfera verbului.

Morfemul mobil a, ocupă un statut aparte. Acesta poate lipsi în unele contexte, pe când în altele este obligatoriu. De exemplu, în pozițiile de subiect, complement direct și în construcția predicativă, prezența lui a este obligatorie: A nu se fuma!. Infinitivul de natură substantivală este obligatoriu însoțit de morfemul a, căruia i se poate asocia și una din prepozițiile/locuțiunile prepoziționale: de, din, fără, în, între, la, pe lângă, până, prin, pentru, spre, înainte de, în loc de, în scop de, în curs de, în caz de etc. Natura verbală a infinitivului se caracterizează în limba română prin adăugarea morfemului a: a cânta, a veni, a face. Această trăsătură generală este regăsită încă din primele documente scrise, ceea ce înseamnă că morfemul mobil a, ca marcă a infinitivului datează din înaintea secolului al XVI-lea. Pentru natura verbală este definitorie prezența formelor pronominale clitice, existența unui subiect propriu și regizarea unui complement direct. Cu funcție de subiect, infinitivul este întotdeauna însoțit de morfemul a, prezența prepoziției de fiind nesemnificativă din punct de vedere funcțional, constituind de fapt o variantă sintactică a structurii fundamentale a+infinitiv. Mai puțin frecvent până în secolul al XVIII-lea, infinitivul îndeplinește și funcția de nume predicativ. Infinitivul predicativ apare numai în propozițiile principale imperative și reprezintă singurul tipar de construcție în care forma infinitivului este suficientă pentru obținerea autonomiei enunțiative. A nu se fuma!, A se păstra liniștea! De cele mai multe ori, infinitivul nume predicativ apare numai însoțit de morfemul a. Singurul verb copulativ care acceptă gruparea de+a+infinitiv este a fi. Unele grupări sintactice sunt introduse prin diverse prepoziții și locuțiuni prepoziționale purtătoare ale unui sens circumstanțial, numite construcții absolute, având următoarele valori circumstanțiale: valoare temporală (până), modală (fără), finală (pentru, spre), concesivă (fără), opozițională (în afara de).

Masiva înlocuire a infinitivului cu subjonctivul a dus la îndepărtarea românei de celelalte limbi romanice. Această înlocuire este posibilă în oricare dintre tiparele infinitivului: A nu se călca iarba!/ Să nu se calce iarba! Este posibilă și înlocuirea infinitivului cu supinul: Rămâne a vorbi./ Rămâne de vorbit. Excepție fac cele trei forme: am a învăța/ să învăț/ de învățat.

Se întâmplă ca între două forme paralele să se dezvolte unele deosebiri de sens, alteori se constată o diferențiere într-un anumit domeniu de activitate, preferându-se una dintre forme, în altul, cealaltă. Deosebit de răspândită în limba actuală este întrebuințarea alături de infinitivele: a apărea, a dispărea, a plăcea, a displăcea, a tăcea. Întâlnim astfel forme ca: A reușit să compună o operă inedită care va place cititorilor. Aceste verbe prezintă forme paralele și la prezentul predicativ sau conjunctiv: se spune: dispăre, dispăreți; plăcem, plăceți etc, forma recomandată de norma literară, dar și parem, disparem, placem. O altă greșeală care se constată, în limba actuală, este extinderea la plural a formei trebuiesc. Norma literară recomandă forma trebuie, atât la prezent cât și la plural, nicidecum trebuiesc.

BIBLIOGRAFIE

Coteanu, Ion, Gramatica de bază a limbii române, Editura Garamond, București, 1980

Coteanu, Ion, Structura și evoluția limbii române (de la origini până la 1860), Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1981

Diaconescu, Ion, Infinitivul în limba română, Editura științifică și enciclopedică, București, 1977

*** Gramatica Academiei Române: I Cuvântul, Editura Academiei Române, București, 2008

*** Gramatica limbii române II. Enunțul, Academia Română, Institutul de lingvistică, „Iorgu Iordan Al. Rosetti”, Editura Academiei Române, București, 2008

Guțu Romalo, Valeria, Corectitudine și greșeală, Editura Humanitas, București, 2000

Irimia, Dumitru, Gramatica Limbii Romane, Ediția a II-a, Editura Polirom, Iași, 2008

Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române și morfosintaxa verbului românesc, Editura

Polirom, Iași, 1997

Neamțu, G.G., Elemente de analiză gramaticală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989

Pană Dindelegan, Gabriela, Clase de cuvinte și forme gramaticale cu dublă natură, Tipografia Universității din București, 1992