Infiintarea Unei Organizatii Nonprofit

Acest demers presupune parcurgerea a două etape principale:

I. Etapa Juridică

Organizația colaborează cu o instanță de judecată care are rolul fie de a pronunța hotărârea de admitere a cererii de înființare, fie de respingere a cererii pe motive temeinice.

II. Etapa extrajuridică

Organizația apelează la un notar, al cărui rol este de a aproba și de a autentifica documentele prezentate de către mandatarii organizației, respectiv statutul și actul constitutiv. (NB: Conform Ordonanței nr. 26/2000 etapa extrajuridică poate fi încheiată și de către un avocat.)

Este necesară respectarea următorilor pași:

Pasul 1: REZERVAREA DENUMIRII

Dovadă disponibilității denumirii alese se obține de la Ministerul Justiției. La Administrația Financiară va fi plătită o taxa în contul Ministerului Justiției. La registratură Ministerului Justiției va fi completată o cerere tip la care va fi anexată dovadă plății taxei (chitanță).

Pasul 2: ÎNTOCMIREA ACTULUI CONSTITUTIV ȘI A STATUTULUI

• care consfințește hotărârea fondatorilor de înființare a Asociației/Fundației și desemnează organele de conducere. Actul constitutiv și statutul sunt autentificate la notar sau atestate de avocat, în mai multe exemplare fiecare (etapă extrajuridica).

Pasul 3: SEDIUL

• Proprietarul locuinței încheie un contract de comodat cu asociația/fundația în curs de constituire reprezentată prin împuternicit. Contractul de comodat poate fi autentificat la un notar public ori poate fi atestat de către un avocat.

• În cazul în care există un spațiu închiriat, este necesar contractul de închiriere, în copie xerox.

Pasul 4: CONSTITUIREA PATRIMONIULUI

• Patrimoniul legal necesar înființării ONP-ului se formează prin depunerea sumei de bani la o unitate CEC sau la o altă unitate bancară. Pentru aceasta, trebuie completat un formular și anexată o copie a actului constitutiv autentificat/atestat. Este eliberată o chitanță doveditoare. Banii rămân blocați la CEC/banca până la obținerea sentinței de înființare, cînd se vor putea transferă banii într-un alt cont bancar.

Pasul 5: DEPUNEREA DOSARULUI LA JUDECĂTORIE

• Actele de mai sus vor fi depuse la Judecătoria pe rază căreia se află sediul, pentru verificare.

• Va fi achitată taxa juridică la Direcția de Finanțe Publice Locale (DFPL) pe rază căreia se află Judecătoria.

• Termenul de judecată este în mod normal de 3 zile, maxim 1 săptămâna (este procedura de urgență).

• Dacă totul e în regulă, pronunțarea Sentinței civile se da în aceeași ședința. Dacă nu, va fi pronunțat un termen în câteva zile. După pronunțare, trebuie să treacă 5 zile până ce Sentința să devină definitivă și irevocabilă.

Pasul 6: ELIBERAREA UNEI COPII DE PE SENTINȚA CIVILĂ

• După ce trec 2 săptămâni de la pronunțare, va fi depusă o cerere la Judecătorie pentru eliberarea Sentinței civile (avizului de funcționare) și a Certificatului de Înscriere în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor (RAF). Model de cerere se obține de la Grefierul de serviciu.

• O taxă trebuie plătită pentru eliberarea unui număr de copii autentificate după Sentința civilă. Plata taxei va fi efectuată la CEC.

Pasul 7: ATRIBUIREA UNUI COD FISCAL

• Un Cod Fiscal este necesar pentru a putea desfășura operațiuni financiare (NB: organizațiile non-profit nu primesc număr de înregistrare în Registrul Comerțului, așa cum au societățile comerciale!)

• La Direcția Finanțelor Publice Locale de care aparține imobilul , va fi depus un dosar cu: Statut, Act constitutiv, Sentința civilă (aviz de funcționare), Certificatul de înscriere în RAF (toate în copie), timbru fiscal, cereri completate (pe care vi le da inspectorul fiscal). Termen: 14 zile

Pasul 8: ȘTAMPILA ȘI IMPRIMATE CU REGIM SPECIAL (OBLIGATORIU)

• Ștampila este necesară pentru a însoți practic orice semnătură a membrilor consiliului director și chiar pentru deschiderea contului bancar. Apoi ar trebui să va comandați facturier și chitanțier.

Pasul 9: DESCHIDEREA CONTULUI BANCAR

2. Ce fel de ONP-uri sunt universitățile private din România ?

Încadrarea universităților particulare într-un anumit tip de ONP este posibilă doar după o cercetare atentă a literaturii de specialitate deoarece nu există forme pure de organizare de tip clientelar sau distributiv, pe de o parte, sau de tip antreprenorial sau comunitar, pe de altă parte.

În cartea „Economie socială și antreprenoriat: O analiză a sectorului nonprofit”, Mihaela Vlăsceanu a scris despre șase tipuri de organizații nonprofit. Aceste șase tipuri de organizații nonprofit au rezultat din două clasificări ale organizațiilor pornind de la două criterii.

Este admisă existența a trei mari tipuri de organizații nonprofit (Douglas 1987) : a) cele orientate pe "beneficiul public", cunoscute drept organizații filantropice ; b) cele structurate pe principiul "beneficiului reciproc" al membrilor colectivi și c) cele axate pe acțiuni politice orientate spre a convinge guvernul să le ofere, nu pe furnizarea unor servicii în sine. Prima categorie include organizații de învățământ și cercetare, cele religioase, cele de artă și cultură, serviciile sociale, serviciile juridice, organizațiile de ocrotire a sănătății, precum și programele de asistență internațională.

Rolul organizațiilor nonprofit filantropice sau orientate pe "beneficiul public"

Această categorie este considerată cea mai interesantă din punct de vedere teoretic dacă prin oferta privată de “bunuri publice'' se obține o incontestabilă alternativă în raport cu sectorul guvernamental.

Comportamentul organizațiilor nonprofit filantropice sau orientate pe "beneficiul public"

În cartea „Economie socială și antreprenoriat: O analiză a sectorului nonprofit”, Mihaela Vlăsceanu a scris despre șase tipuri de organizații nonprofit. Deși există nenumărate referințe economice privind organizațiile nonprofit, cele șase tipuri pot fi împărțițe, convențional, în două categorii:

– cele care analizează rolul instituțiilor nonprofit și își propun să răspundă unor întrebări de tipul: de ce au apărut organizațiile nonprofit?

– cele care analizează comportamentul organizațiilor nonprofit, solicitând răspunsuri la întrebări privind: obiectivele urmărite de organizatiile nonprofit; motivațiile managerilor în sectorul nonprofit.

Prin urmare, putem afirma că din punct de vedere strict economic, este important să cunoaștem atât sursele de constituire a veniturilor sau bugetelor, cât și modul în care distribuția acestora este controlată.

Există o varietate de metode prin care o organizație nonprofit poate generara resurse financiare; varietate ce poate fi remarcată doar luând în considerare un continuum care are la extreme:

a) donațiile, pe o parte;

b) iar de cealaltă, veniturile dobândite exclusiv în urma vânzării unor bunuri sau servicii (din educație, din servicii mediale etc.)

Putem număra următoarele tipuri corespunzătoare de ONP:

i) Organizațiile receptor-distributive, a căror venituri se bazează exclusiv pe donațiile oferite de persoane fizice sau diverse instituții caritabile. Numărul acestor organizații non-profit crește considerabil atunci când sistemul fiscal oferă reduceri de taxe sau impozite, fapt ce încurajează donațiile sau sponsorizările catre astfel de organizații. Organizațiile receptor-distributive funcționează atunci când trei condiții de bază sunt îndeplinite :

a) încurajarea legală și socială, prin măsuri de fiscalitate, a donațiilor și sponsorizărilor;

b) libertatea donatorilor de a direcționa fonduri sau resurse pentru subvenționarea acelor bunuri sau servicii pe care ei le apreciază ca fiind de maximă utilitate pentru comunitate sau pentru anumite categorii de persoane;

c) prezența unor instituții cu funcții distributive, care să gestioneze resursele și să ofere servicii sau bunuri de calitate.

Aceste tipuri de ONP receptor-distributive primesc donații pe care le distribuie pentru a-și realiza misiunea și obiectivele. Forță lor constă în eficientă distributivă, focalizată pe obiective clar conturate, care întâmpina nevoi personale sau/și comunitare reale și punctuale. Marele dezavantaj al acestui tip de organizație este dependență totală față de disponibilitatea donatorilor, fapt ce deseori le afectează profund.

ii) Organizațiile productiv-distributive. Aceste organizații dețin anumite dotări care generează resurse fie în mod constant sau în creștere. Resursele obținute sunt apoi distribuite în vederea creării de servicii sau bunuri pentru nevoi comunitare, instituționale sau nevoi personale. Dotarea cu funcții generatoare de resurse este nucleul economic al acestui tip de organizații. Unele din resursele obținute sunt investite înapoi în dotarea organizației, în timp ce restul sunt utilizate pentru generarea de servicii sau bunuri.

iii) Organizațiile clientelare. Aceste organizații dispun de facilități pentru crearea bunurilor și serviciilor pe care le oferă. Organizațiile clientelare au o o structura organizatorică specifică, și asemeni multor companii din sectorul privat, aceste organizații dispun de o misiune și de obiective clare. Organizațiile clientelare se înființează în cele mai variate sectoare (cultură, educație, sănătate), se adresează unor multiple categorii de vârstă (de la copi sau tineri, la bătrâni) sau persoanelor apartinând unor pături sociale variate (de la cei bogați și o putere de cumpărare mare, la cei din pături sociale inferioare: cei marginali sau cei handicapați). Aceste organizații produc servicii contra cost pe care le oferă unei clientele disponibile. Există nenumărate exemple de acest tip: teatre, grădinițe, școli sau universități particulare, sanatorii (pentru bătrâni sau pentru persoane cu diverse handicapuri), spitale, etc. Toate pot fi considerate organizații nonprofit atâta vreme cât se supun deliberat sau programatic constrângerii non-distribuției, pentru că ele pot funcționa și că organizații pentru profit. Daca organizația oferă de exemplu „servicii” de învățământ superior, aceste servicii trebuie să respecte standardele de calitate stabilitate de către comunitatea academică națională și internațională. Dacă aceste servicii sunt oferite contra-cost „clienților” (studenții plătesc taxe de școlarizare) atunci profitul rezultat trebuie supus „constrângerii nondistribuției”pentru ca instituția să funcționeze ca o organizație nonprofit.

Astfel, în organizațiile receptor-distributive, patronii sunt donatorii pe când în cele clientelare, patronii sunt cumpărătorii serviciilor sau bunurilor firmei respective.

Putem constata că există organizații nonprofit în care controlul final (si anume puterea de a alege consiliul de conducere) se află în mâinile „patronilor”. Acest organizații sunt desemnate ca ONP comunitare (asociative). O altă categorie de organizații nonprofit – incluzând, în special, pe cele în care consiliul de conducere se auto-perpetuează – este identificată prin expresia ONP antreprenoriale.

Intersecțiile dintre cele două tipuri de clasificări determina apăriția a șase tipuri ideale de ONP: antreprenorial – receptor – distributive; comunitar – receptor – distributive; comunitar – productiv – distributive; comunitar -clientelare; antreprenorial – clientelare; și antreprenorial – productiv -distributive.

În conformitate cu Art. 9 din LEGEA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR

– proiect –

(1) Universitățile sunt instituții de învățământ superior. Ele sunt acreditate sau autorizate să funcționeze interimar, conform reglementărilor oficiale.

(2) universitățile au patrimoniu propriu, pe care îl gestionează conform legislației în vigoare;

(3) universitățile publice se înființează doar la inițiativa Guvernului, folosind resurse din patrimoniul public;

(4) universitățile private se înființează la inițiativa și cu resursele unor asociații sau fundații, sau a unui grup de persoane fizice, numiți în continuare fondatori. Fondatorii au dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile folosite drept capital privat la fondarea universității. Bunuri mobile sau imobile care sunt achiziționate după înființarea universității, precum și taxele de școlarizare plătite de studenți, intră în categoria de bunuri publice, și aparțin universității.

Fondatorii au dreptul de proprietate asupra bunurilor mobile sau imobile pe care le-au adus la fondarea universității. Bunurile mobile sau imobile dobândite după înființarea universității, din taxele de studii plătite de studenți, sunt bunuri publice și aparțin universității.

Venitul multor universități private, de exemplu, depinde atât de donații, cât și de taxe plătite de studenți. Consiliile de conducere ale universităților pot fi alcătuite din persoane alese de absolvenți (foști studenți și actuali donatori), dar și din cele cu statut permanent (autoperpetuator). Din această perspectivă, este evident că universitățile particulare nu pot fi considerate că aparținând exclusiv nici categoriei de ONP comunitare, nici celei antreprenoriale. Importante sunt aici: schemă generativă a organizatiilor nonprofit și logică devenirii lor în funcție de căutarea și obținerea de noi resurse, cât mai diverse. Să ne referim, în continuare, la această problema.

Noțiunea de fondator al unei universități particulare și-a găsit pentru prima dată o reglementare legislativă abia prin Legea 480/2006, deoarece după anul 1990, universitățile particulare s-au înființat și au funcționat fie în temeiul Legii nr. 21/1924 pentru persoanele juridice asociații și fundații, fie al Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, fie al Decretului nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice (aspect recunoscut recent și de către Curtea Constituțională a României, în cuprinsul Deciziei nr. 2/2011).

Având în vedere cadrul legislativ specific care se aplică, „fondatorii” universităților private (noțiunea de „fondator” a fost consacrată doar în statutele asociațiilor/fundațiilor și apoi implementată în Cartele universitare) și-au exercitat necontenit dreptul de proprietate asupra universităților pe care le-au creat, într-un aparent paralelism normativ, adică: au urmărit satisfacerea cerințelor legislației învățământului, precum Legea 84/1995 pe de o parte (lege care nu face referire la noțiunea de „fondator, fiind concepută după matrița instituțiilor de învățământ „de stat”) și, pe de altă parte, au dat curs reglementărilor care susțineau elementul privat, adică acelor norme specifice propriilor lor statute întemeiate pe Legea nr.21/1924 privind asociațiile și fundațiile.

Primul act normativ ce cuprindea unele norme privind instituțiile de învățământ superior particulare, e adevărat, împreună cu învățământul de stat, a fost Legea nr.88/1993 privind recunoașterea diplomelor și acreditarea instituțiilor de învățământ superior. Conform acestei legi, toate instituțiile cu activități de învățământ superior înființate până la apariția legii erau obligate să parcurgă o procedura de acreditare care presupunea, în esență, două etape: funcționarea în baza autorizației provizorii și, ulterior, acreditarea propriu-zisă. Tot prin aceeași legea s-a impus și obligativitatea practicării învățămâtului doar în cadrul unor forme de organizare nonprofit, interzicându-se astfel desfășurarea învățământului în sistemul Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale.

În concluzie, universitățile particulare nu pot fi încadrate în niciunul din cele șase tipuri de organizații nonprofit menționate în literatura de specialitate deoarece desfășoară activități educaționale reglementate atât de legislația specifică învățământului “de stat”, cât și de cea a fundațiilor și asociaților.

Care sunt principalele virtuți ale sectorului voluntar din România ?

În România, mișcarea de voluntariat s-a dezvoltat constant în ultimii 21 ani. Adoptarea legii 195/2001 (Legea Voluntariatului) în Anul Internațional al Voluntariatului, a fost un moment care a dat un avânt extraordinar acestei mișcări, printr-o formă de recunoaștere publică de care această mișcare avea nevoie pentru a se dezvolta. Acestei legi i s-au alăturat proiecte de voluntariat vizibile, constante, având un impact sporit, precum Săptămâna Națională a Voluntariatului. Între timp, voluntariatul a dobândit un rol semnificativ pe agenda Comisiei Europene datorită importanței la nivel individual și comunitar, Comisia marcând anul 2011 drept Anul European al Voluntariatului.

În acest context european, activitățile de voluntariat devin tot mai vizibile și mai atractive în societatea românească. Cu toată imaginea pozitivă și aparenta evoluție a acestui concept, în continuare deficiențe în ceea ce privește delimitarea voluntariatului de munca patriotică (voluntară) aferentă regimul comunist, imprecizii privind conceptul de voluntariat și diferența față de practica de specialitate, dar și o prăpastie între ideea de voluntariat și punerea ei în practică.

Peste 20 de ani de voluntariat in România

Este incontestabil faptul că voluntariatul pe pamânt românesc a cunoscut o intensă dezvoltare în cei douăzeci de ani percusori revoluției.

Asociația MaiMulteVerde (împreună cu GfK România) a realizat un studiu în septembrie 2010 despre evoluția voluntariatului, numit "Activități de voluntariat – Comportament și percepții". Acest studiu a folosit informații de referință din sondajul „Tânăr în România”, sondaj realizat în 2004 de Gallup Organization. Conform rezultatelor din 2010, 29% dintre tineri au efectuat activități de voluntariat într-o multitudine de domenii pe parcursul unui an (cu 50% mai mulți tineri decât în 2004: doar 13%). Mai mult, o proporție de 40% dintre tinerii intervievați care nu aveau experiență de voluntariat în 2010 erau interesați de oportunitate pe viitor.

Pe măsură ce voluntariatul a câștigat teren în societatea contemporană, au apărut și confuzii de definire și înțelegere a conceptului. Director executiv al Centrului Național de Resurse pentru Voluntariat, Corina Pintea Asociația Pro Vobis, punctează contribuția sectorului neguvernamental la înțelegerea activității de voluntariat.

Cu toată evoluția înțelegerii conceptului încă există percepții incorecte privind activitatea de voluntariat. Organizația Pro Vobis are misiunea de a promova și dezvolta conceptul de voluntariat din România. Ei consideră astfel de situații drept momente prielnice de a interveni întru elucidarea conceptului și pentru a împiedica promovarea unei modalități greșite de a înțelege noțiunea de voluntariat.

Tranziția de la muncă patriotică la voluntariat

Voluntariatul a fost un concept greu de implementat în societatea românească proaspăt ieșită din regimul totalitar comunist. După decembrie 1989 numeroase organizații străine au oferit ajutor României. Datorită lor am avut primele contacte cu noțiunea de voluntariat și cu voluntarii propriu-ziși care au venit întru ajutorarea noastră. Aceste experiențe ne-au inspirat să contruim ulterior programe de asistență bazate pe voluntariat, programe structurate după Peace Corps SUA sau Crucea Roșie. În ciuda creșterii organizațiilor de voluntariat locale din România, aceste practici au rămas, dar la un nivel mai degrabă sporadic. Numai în mod oamenii cu un comportament etic și moral extraordinar au avut curajul de a alege această opțiune. (Re) apariția sectorului non-guvernamental a adus impuls necesar pentru a crește dezvoltarea voluntariatului local. Iar cu timpul au apărut voluntari români afiliați noilor organizații neguvernamentale create.

Este foarte probabil ca procesul de implementare al voluntariatului în România să fi fost influențat de modalitatea greșită cu care priveam voluntariatul, de confuzia dintre munca patriotică asociată cu vechiul regim comunist urât de populație și noua concepție capitalistă pe care o adopta societatea. Până și simpla idee de a efectua servicii neplătite le reamintea românilor de diferitele acțiuni de munca patriotică pe care au fost obligați să le practice în timpul regimului comunist.

Practică profesională sau voluntariat?

Activitatea de voluntariat a devenit o tendință în ultimii ani. Desigur, această conjunctură ar trebui să încânte sectorul non-gvernamental și societatea în general, dar trecând cu vedere tendința tinerilor de a se angaja în astfel de activități, ce anume îi motivează pe acești voluntari? Există, desigur mulți oameni care doresc să își ajute semenii. Altruismul este considerat unul dintre cei mai importanți, dacă un chiar cel mai important factor motivațional de implicare în activități de voluntariat, un context în care voluntariatul și altruismul au devenit răspunsuri creative la provocările noului mileniu către umanitate. Cu toate acestea, există cazuri în care mai motivant este faptul că voluntariatul a devenit un mijloc pentru atingerea unor obiective personale.

Dar altruismul și atingerea obiectivelor profesionale un sunt singurele motivații ale tânărului romăn de a participa în activități de voluntariat. În ultimii ani mai ales se poate observa o nouă motivație, cu nuanță puternic pragmatică, ce impulsionează tinerii să participe în astefel de activități. Este vorba de adeverințele eliberate de organizații care pot echivala practica de specialitate cu caracter obligatoriu din curicula studenților. Ceea ce explică faptul că majoritatea ONG-urilor care recrutează voluntari din rândul studenților pun accent pe faptul că obținerea acestei adeverințe este unul din nenumăratele avantaje obținute în urma implicării în activitatea de voluntariat. O hârtie fluturată sub nasul studenților obligați de universitate să facă practică de specialitate. Oare care ar fi procentul motivațional dintre altruism și birocrație în conceptul voluntariului?

Corina Pintea, citată în articolul Voluntariatul în Romania între altruism și trend subliniază perfect ideea: "Numeroase asociații, mai ales din domeniul serviciilor sociale, recrutează voluntari pentru activități directe cu beneficiari, trecând în rândul beneficiilor voluntarilor faptul că le oferă adeverințe de practică profesională, punând astfel un semn de egalitate între cele două concepte, total diferite" [1].

Linia dintre munca voluntară și munca plătită este cu siguranță o consecință a lipsei de informare cu privire la conceptul de voluntariat, precum și un abuz al unui concept care poate acoperi situații care, cel puțin din punct de vedere legal, ar trebui să fie plătite. Din păcate, cele mai multe ori, fiecare situație are o definiție diferită pentru activitățile pe termen lung și pentru activitățile de voluntariat.

Dacă luăm în considerare și aspectele negative, în România pot fi evidențiate două niveluri:

  – cel al maturității sectorului neguvernamental, care în momentul de față se află în continuare marcat de probleme structurale din cauza fragmentării, a lipsei unor politici de consolidare și de auto-reglementare (în special privind etica și calitatea lucrului cu persoanele voluntare);

  – cel al politicilor publice, în care lipsește o politică coerentă privind voluntariatul, în care abilitățile de voluntariat sunt fragmentate între diferite instituții din sectorul public. Adăugăm aici lipsa de competență a instituțiilor publice naționale în domeniu, incapacitatea lor de a asigura o unitate de abordare în domeniul politicilor publice, combinată cu o lipsă de mecanisme strategice de finanțare din fonduri publice pentru infrastructura destinată activității de voluntariat care să asigure o gestionare eficientă a cererii și ofertei pentru voluntari.

La fel ca multe alte concepte asimilate din capitalism, voluntariatul a căpătat la rândul lui o conotație autohnonă. Deși este incontestabil faptul că a apărut în România o cultură a voluntariatului în ultimii zece ani, că acesta începe să capete importanță firească pentru societate, totuși nimic un a putut împiedica adaptarea conceptului la “valorile” autohtone. Cel mai puternic argument îl aduce apariția expresiei “voluntar angajat”, conform articolului “Cum te poți angaja ca voluntar” de pe webiste-ul http://www.împarte.ro. Nimic nu spune voluntar dedicat cauzei sale mai bine ca expresia “voluntar angajat”, adică plătit pentru efortul tău altruist. Astfel, există nenumărate oportunități de a implementa proiecte cu impact pozitiv pentru diverse cauze sociale sau de mediu, precum: "Reciclare" sau "Adoptă un copac", fiind plătit pentru efortul tău altruist. Mai mult, un voluntar care a petrecut mai mult de 3 luni ca asistent poate avea oricând oportunitatea de a fi avansat pe o poziție de Manager de proiect. Deși nu este nimic în neregulă cu exemplele de mai sus și ar trebui să fie considerate activități demne, cu siguranță ar trebui să cădem cu toții de acord că aceasta este o modalitate nocivă de a vorbi despre voluntariat. Se creează impresia că voluntariatul poate fi o activitate remunerată. Motivația devine mai puțin intrinsecă, și mai puternic extrinsecă. Mai corect ar fi să descriem aceste activități drept un loc de muncă part-time sau proiect în cadrul unui ONG.

Valoarea asociată voluntariatului ar trebui să fie strâns legată atât de dezvoltarea personală a indivizilor implicați în acea activitate, cât și de dezolvatea societății și a comunităților din care facem parte. Contribuția unui voluntar la dezvoltarea lui personală se reflectă în obținerea unor cunoștințe, competențe și aptitudini transferabile pe piața forței de muncă. Există un mare potențial în voluntariat, iar această activitate trebuie privită ca o oportunitate de învățare pe tot parcursul vieții. Voluntariatul cultivă abilități sociale precum încrederea, toleranța, respectul de sine, respectul pentru diversitate. Voluntariatul contribuie la dezvoltarea comunității rezolvând probleme locale prin aportul financiar al muncii voluntarilor, facilitarea coeziunii sociale printr-un scop comun, pentru a facilita incluziunea socială și combaterea riscului de excluziune socială a grupurilor sociale vulnerabile. Voluntariatul contribuie în societate per ansamblu prin cultivarea încrederii interpersonale și creșterea capitalului social, punerea în aplicare a valorilor europene de solidaritate, toleranță și coeziune socială ca o formă de îmbătrânire activă și cetățenie activă.De asemenea, contribuția voluntariatului la dezvoltarea societală poate fi cuantificată și în termeni financiari, atingând valori între 0,5% și 5% din PIB-ul diferitelor state europene[2].

Situația voluntariatului în Uniunea Europeană este marcată de o medie deantrenare în voluntariat a populației de 30% potrivit Eurobarometrului din noiembrie 2010, 13 dintre state situându-se peste această medie, printre acestea remarcându-se Olanda, Danemarca și Suedia unde implicarea depășește 50% din populație[3]. Profilul standard al voluntarului la nivel european arată un grad mai mare de implicare din partea cetățenilor aflați la un nivel socio-economic ridicat și aproximativ 20 de ani de școală, persoane active pe piață muncii și care manifestă interes sporit pentru viață publică. (EBR73: pp. 174). Echivalentul contribuției financiare a voluntariatului la PIB atinge, în state precum Austria, Olanda și Suedia, procente între 3% și 5%, iar în Marea Britanie, Finlanda și Danemarca peste două procente.

În comparație cu alte state europene, nivelul voluntariatului în România este sub media europeană, Eurobarometrul din noiembrie 2010 indicând o rată de implicare a populației de 20%, plasând România în categoria țărilor din Uniunea Europeană cu un nivel scăzut de implicare. (VEU: pp. 65). În perioada 1996-2010 studii arată un nivel de implicare care variază între 8% și 33%, variații care pot fi rezultatul unor metodologii diferite de eșantionare și colectare a datelor, sau a unor confuzii conceptuale cu privire la tipul de activități care pot fi încadrate în categoria implicării voluntare[4]. Confuziile de acest gen sunt cultivate chiar de cadrul legislativ privind voluntariatul din România, care cuprinde o serie de legi și reglementări ce contrazic însăși Legea 195/2001, legea cadru de reglementare a voluntariatului în România[5]. Considerăm organizație neguvernamentală activă acele organizații care utilizează voluntariatul la scară largă;F 90% dintre 21000 de organizații active estimate, declarând că implică voluntari în activitatea lor și 68% funcționând fără niciun angajat, exclusiv pe baza implicării voluntare a membrilor[6]. Peste jumătate dintre liderii organizațiilor neguvernamentale din România declară că au suficienți voluntari și că aceștia vin singuri la organizație, iar 3,3% menționează că nu pot oferi poziții de voluntari tuturor celor care doresc să acest lucru (FDSC: 88), denotând astfel o slăbiciune structurală a sectorului care nu are capacitatea să absoarbă cererea de voluntariat prin oferirea unui număr adecvat de astfel de poziții. Principalul motiv care ne împiedică să avem o imagine foarte clară cu privire la numărul voluntarilor și valoarea muncii acestora este colectarea deficitară a datelor cu privire la dimensiunea și dinamica mișcării de voluntariat din România.

România este evidențiată, în studiile europene cu privire la voluntariat (VEU: Național Report România), în termeni pozitivi datorită diferențierii clare dintre statutul voluntarului și statutul persoanelor angajate, precum și datorită diferențierii dintre voluntariatul formal (organizat) și cel spontan (care a fost scos în mod concret de sub incidența legii cadru cu privire la activitatea de voluntariat). Tendința de creștere constantă, chiar dacă extrem de modestă, a nivelului de implicare în activități de voluntariat, și existența unei infrastructuri organizaționale la nivel național și local care asigura funcționalitatea mișcării de voluntariat (reprezentată de organizații de suport și reprezentare la nivel național și de organizații care implică voluntari la nivel național, regional și local) sunt alte puncte pozitive evidențiate în studiile amintite.

Bibliografie

• [1] http://www.pr-romania.ro/articole/ongpr-61685/1035-voluntariatul-in-romania-intre-altruism-si-trend.html

• [2] European Commission – DG EAC. 2010. Volunteering în the European Union. Final report. London : GHK, pp. 11 (citat în continuare VEU)

• [3] European Commission. 2010. Eurobarometre 73. Public Opinion în the EU. Volume 2. November 2010. Bruxelles, pp. 173 (citat în continuare EBR73)

• [4] Între 1996-2010 au existat o serie de studii effectuate în România pe diverse teme, care au inclus concept și itemi provind implicarea populației în voluntariat. Rezultatele au fost extrem de diverse. Un studiu al Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile din 1996 indică un procent de 33,5% voluntari în România (vezi original: http://www.fdsc.ro/documente/24.pdf). Studiul European Values Survey din 1999, citat de Voicu, M. și Voicu, B. 2003. “Volunteering în România : a rară avis”. în Dekker, P. și Loek Halman (Eds.) The Values of Volunteering. Cross-Cultural Perspective. New York : Kluwer Academic, pp. 143-160, indică 10% pentru România. Studiul „Tendințe ale comportamentului filantropic în România: donatori individuali și companii” realizat de ARC și Allavida în 2003 indică 8% voluntari, în vreme ce Barometrul de Opinie Publică al Fundației pentru o Societate Deschisă din mai 2007 indică 14,4% voluntari. Cele mai recente date provin din 2010 și au valori asemănătoare. Studiul Fundației pentru Dezvoltarea Societății Civile „România 2010. Sectorul neguvernamental: profil, tendințe, provocări” indică la pagină 86 un procent de 18,1% voluntari (compus din 13,1% voluntariat pentru biserică și comunitate și 3% voluntariat pentru organizații neguvernamentale), în vreme ce Eurobarometrul Standard no. 73 disponibil aici http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb73/eb73_vol2_fr.pdf indică pentru România un procent de 20% voluntari.

• [5] Pentru o analiză detaliată a acestor contradicții vezi Radu, M.B. și C. Rigman. 2010. Politici publice cu privire la voluntariat în România și Uniunea Europeană – o perspectiva comparată. București: Federația VOLUM

• [6] Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile. 2010. România 2010. Sectorul neguvernamental: profil, tendințe, provocări. București: FDSC, pp. 51 (citat în continuare FDSC)