Inferenta Filogenetica Morfologica Si Moleculara a Paianjenilor Lup din Europa Centrala Si de Est

Introducere

Încă din timpuri străvechi, păianjenii-lup au fascinat prin comportamentul eratic și strategia de prindere a prăzii, însuși Aristotel numindu-i lycos (=lup) în lucrarea sa Istoria animalelor (350 i.e.n.). Ferocitatea care le-a fost atribuită a condus la apariția mitului „tarantismului”, aceste aranee fiind acuzate pe nedrept de provocarea unui comportament isteric care poate preceda moartea la persoanele mușcate. Deși există specii de păianjeni al căror venin poate cauza moartea, cum ar fi Latrodexus tridegimguttatus – adevăratul culpat al tarantismului – veninul licosidelor este, în general, inofensiv, fiind incapabil de a cauza mai mult decât o mică reacție locală.

În mod eronat, caracterul eratic al unor licoside a fost descris ca o regulă generală a comportamentului grupului. În realitate, păianjenii-lup prezintă o gamă largă de strategii de prindere a prăzii și modus vivendi, de la vânători de ambuscadă vaganți sau permanent sedentari în adăposturi subterane, la vânători țesători de pănze care așteaptă ca prada să se prindă de firele de mătase. Fascinanta etologie a acestui grup înglobează, astfel, majoritatea stilurilor de viață ale araneelor.

Indiferent de stilul de viață, licosidele prezintă o caracteristică care îi scoate în evidență printre celelalte specii de păianjeni, și anume dimensiunea mare a ochilor posteriori mediani. Acest caracter face ca păianjenii-lup să fie foarte ușor de identificat, inclusiv pe timpul nopții, datorită tapetumului care reflectă lumina. Dimensiunea mare a acestor ochi oferă indivizilor un avantaj evolutiv semnificativ, aceștia prezentând o vedere evident mai bună care îi ajută în prinderea eficientă a prăzii.

Aceste caractere specifice licosidelor reprezintă mijloace deosebit de importante în stabilirea relațiilor filogenetice ale familiei cu alte familii de aranee, iar analiza diferitelor stadii ale caracterelor poate soluționa radiația grupului. Mai mult, determinarea relațiilor filogenetice interspecifice poate propune o bază mai solidă pentru studiile taxonomice, creând posibilitatea obținerii unor clasificări sistematice mai exacte.

Analiza relațiilor filogenetice ale acestui grup cu o etologie atât de diversă oferă informații prețioase nu numai asupra evoluției grupului în sine, cât și asupra evoluției anumitor caractere și comportamente, ca de exemplu trecerea de la comportamentul de construire a pânzei la comportamentul vagant sau trecerea de la indiferența față de urmași după depunerea coconului la grija maternă a licosidelor până la năpârlirea nimfelor.

Familia Lycosidae cuprinde 2.391 specii aparținând la 120 de genuri, reprezentând unul dintre cele mai diverse grupuri de aranee, după familiile Salticidae, Linyphiidae și Araneidae (Platnik, 2014). În Europa-Centrală au fost descrise 84 de specii (Heimer și Nentwig, 1991), iar în România sunt prezente 81 de specii (dintre care 3 având o prezență dubitabilă) (Weiss și Urak, 2009).

Lucrarea de față are ca scop determinarea relațiilor filogenetice dintre 32 de specii de licoside din Europa-Centrală și de Est prin compararea datelor oferite atât de morfologia speciilor, cât și de genele COI, NADH1 și 12S ARNr obținute din banca de gene GenBank, dar și prin concatenarea acestor informații.

În prima secțiune a lucrării de față este prezentat istoricul cercetărilor de morfologie, taxonomie și filogenie auspra familiei Lycosidae, menționându-se studiile cele mai importante realizate de-a lungul timpului, din antichitate până astăzi, plan internațional și în România.

Secțiunea a doua cuprinde o prezentare generală a familiei Lycosidae în ceea ce privește morfologia grupului, ecologia, etologia și relațiile filogenetice ale familiei cu alte grupuri de aranee.

În rubrica intitulată Materiale și metode sunt discutate aspecte referitoare la alegerea taxonilor utilizați în acest studiu, sunt descrise caracterele folosite în inferența filogenetică morfologică și cum au fost coletate informații despre acestea și este prezentată matricea de caractere obținută. În legătură cu datele moleculare, se face referire la genele utilizate în acest studiu și motivarea alegerii acestora. Ulterior sunt prezentate metodele de inferență filogenetică folosite și algoritmul utilizării programelor de obținere a filogeniilor.

La secțiunea Rezultate sunt prezentate succint rezultatele obținute cu fiecare metodă de inferență filogenetică în parte.

Rubrica Discuții conține o analiză compartivă a relațiilor filogenetice date de rezultatele obținute în studiul de față, făcându-se în același timp trimiteri la rezultatele altor studii de filogenie moleculară sau morfologică.

Această lucrare cuprinde, de asemenea, 147 de desene originale sau reproduceri după desene din lucrări de specialitate.

Mulțumiri

Pe această cale, doresc să-i mulțumesc domnului profesor Ovidiu Popovici de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași sub a cărui coordonare am realizat acest studiu, domnilor profesori Miquel Angel Arnedo Lombarte, Marta Riutort și Carles Ribera Almerje de la Universitatea din Barcelona care m-au învâțat să aplic metodele de inferență filogenetică, și nu în ultimul rând, domnului Ward de Spiegeaere de la Universitatea din Ghent pentru prețioasele instrumente on-line de determinare a speciilor pe care mi le-a recomandat.

Istoricul cercetărilor de morfologie, taxonomie și filogenie asupra familiei Lycosidae

Cele mai vechi referințe asupra araneelor au fost realizate de Aristotel în lucrarea Istoria animalelor (350 î.e.n.). În aceasta sunt descrise mai multe categorii de păianjeni, printre care și păianjenii-lup, denumiți de Aristotel lycos (=lup).

În secolulul al XVI-lea apare o intensă preocupare asupra „tarantismului”, maladie considerată a fi provocată de mușcătura licosidelor, însă odată cu secolul al XVII-lea se demonstrează că mușcătura acestora este în general inofensivă (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971).

Nomenclatura binară este utilizată pentru prima dată în sistematica araneelor de către Clerck în lucrarea Aranei Suecici (1757), care denumește licosidele Aranei Lupi, denumire preluată și de De Geer (1778) și Olivier (1789). În 1802, Walckenaer grupează 131 de specii împărțite în 18 familii pe baza modului lor de viață sub denumirea de Araneae, licosidele apărând în grupa XV – Venatoriae. Cel care a scindat singurul gen existent, Araneus sau Aranea, în primele 17 genuri de păianjeni, între care și Lycosa, a fost Latreille (1804), ulterior (1825) încluzând genul Lycosa în grupul suprageneric Citigradae.

În 1837, Walckenaer realizează o clasificare a araneelor în 52 de genuri, toți păianjenii-lup fiind grupați în genul Lycosa. În 1833, Sudevall crează familii de aranee cu sufixul -ides, Citigradele devenind Lycosides, însă ulterior, Blackwall (1854) schimbă sufixul în –idae.

Primele propuneri de grupare a genurilor în familii și subfamilii au fost realizate de Thorell (1870-1887) și Simon (1898) care au împărțit familia fără a da importanță caracterelor genitale considerate astăzi deosbit de importante în sistematica araneelor. Ulterior, Petrunkevitch (1928), Roewer (1959, 1960) și Homann (1971) au adăugat mai multe subfamilii, acestea fiind discutate ulterior de Platnick (1979) pe baza unor caractere plesiomorfice. Înglobarea formelor fosile în sistematica araneelor a fost realizată de Petrunkevitch (1933-1963).

La nivel generic, deosebit de importante sunt următoarele cercetările sistematice: Tongiorgi asupra genului Pardosa (1966); Lugetti și Tongiorgi asupra genurilor Arctosa, Tricca, Acantholycosa, Alopecosa (1964-1969); Buchar pentru genurile Trochosa (1959), Acantholycosa (1963), Pirata (1967); Englehardt pentru genul Trochosa (1964); Kekenbosch pentru genurile Alopecosa (1963) și Pirata (1967).

În ceea ce privește lucrările de filogenie, Dondale (1986) recunoaște cinci subfamilii fundamentate pe morfologia palpului mascul: Allocosinae (genul Allocosa), Lycosinae (cu două grupuri: grupul Lycosa – Alopecosa, Arctosa, Hygrolycosa, Lycosa, Melocosa, Varocosa- și grupul Trochosa – Geolycosa, Hesperocosa, Hippasa, Hogna, Oxyale, Schizocosa, Trochosa), Pardosinae (Pardosa), Sosippinae (Aglaoctenus, Sossipus) și Venoniinae (Aulonia, Pirata, Trabea, Trabaeops, Venonia, Zoica). De asemenea, respinge subfamilia Hippasinae creată de Petrunkevitch (1928) pentru a cuprindre licosidele care construiesc pânze și care prezintă filiere posterioare lungi în Licosinae. Mai mult, sinonimizează subfamilia Zoicinae creată de Lehtinen și Hippa (1979) cu subfamilia Venoniinae. La acestea au fost adăugate subfamiliile Evippinae și Wadicosinae (Zyuzin, 1985), Piratinae (Zyuzin, 1993) și Tricassinae (Alerweireldt și Joque, 1993). Dacă Dondale (1986) împarte subfamilia Lycosidae în două grupuri doar pe baza prezenței comportamentului de săpare a vizuinei (grupul Lycosa) sau a absenței acestuia (grupul Trochosa), Zyuzin (1993) numește aceste grupuri tribul Lycosini, respectiv Trochosini, subliindiind faptul că există o diferență notabilă între triburi în ceea ce privește forma spinului ventral al apoifizei mediane corelată cu forma septumului epiginei.

Studiile ulterioare de filogenie moleculară (Zehethofer și Sturmbauer, 1998; Vink et al., 2002; Murphy et al., 2005) au arătat că subfamiliile create de Dondale și Zyuzin cuprind de fapt grupări polifiletice. Într-un studiu realizat de Zehethofer și Straumbauer (1998) asupra păianjenilor lup central-europeni utilizând secvențe ARN ale genei 12S ribozomale se subliniază faptul că subfamilia Lycosinae este parafiletică prin faptul că genul Arctosa, considerat ca făcând parte din această subfamilie, reprezintă de fapt o ramură soră a acesteia. În același timp, subfamilia Lycosinae poate fi privită dintr-un punct de vedere mai larg care să includă în continuare genul Arctosa. Mai mult, existența subfamiliei Pardosinae nu este susținută, aceasta reprezintând practic o grupare în cadrul subfamiliei Lycosinae. Divergența exactă a genurilor din cadrul acestei subfamilii nu a putut fi stabilită cu exactitate, la acest nivel arborele filogenetic rezultând în numeroase politomii. Vink et al. (2002) adaugă la studiul realizat anterior secvențe ale genei 12S ribozomale de la specii de licoside australiene și neozelandeze, rezultatele susținând descoperirile anterioare. Mai mult, s-a arătat faptul că multe din speciile din afara zonei holarctice sunt plasate incorect în genuri europene. Mai mult, reconsctrucția filogenetică realizată de Murphy et al. (2005) pe baza secvențelor genelor 12S ARNr, 28S ARNr și NADH1 și a informațiilor despre evoluția comportamentului de construire a pânzei la păianjenii-lup, arată faptul că la includerea de specii din toate ecozonele, clasificarea familiei Lycosidae ar trebui să cuprindă mai multe subfamilii decât cele recunoscute.

Dacă în ceea ce privește plasamentul generic al speciilor europene de licoside acesta a fost în mare parte elucidat (Heimer și Nentwig, 1991), după cum s-a menționat, la includerea speciilor neotropice, afrotropice și asutralasiatice se poate nota că majoritatea genurilor de licoside sunt polifiletice sau parafiletice (Vink et al., 2002). La realizarea unei revizii a genurilor din Nouza Zeelandă, Vink (2002) a observat că toate speciile descrise cu excepția uneia erau plasate incorect în genuri din emisfera nordică. Una din cauzele problemelor generice ale licosidelor este datorată conservatismului morfologic care deterimină o imposibilitate în definirea caracterelor utilizate în definirea genurilor. O a doua problemă a fost reprezentată de utiliziarea extensivă a sistemului de descriere a speciilor propus de Roewer (1951, 1955, 1959, 1960) pe baza dimensiunii și dispoziției ochilor, care s-a dovedit ineficace prin neincluderea caracterelor genitale, fapt indicat de Lugetti și Tongiorgi (1964). Probabil unul dintre genurile care a fost cel mai des utilizat pentru încadrarea speciilor noi care nu puteau fi încadrate cu acuratețe este genul Lycosa. Zyuzin și Logunov (2000) au arătat că majoritatea speciilor de Lycosa nu sunt înrudite de fapt cu specia mediteraneană Lycosa tarantula și ar trebui mutate în alte genuri.

Aceste confuzii la nivel generic și specific fac extrem de dificilă stabilirea unei clasificări statornice a familiei Lycosidae. Cel mai recent studiu (Murphy, 2005) propune existența a nouă subfamilii de licoside: Allocosinae, Tricassinae, Wadicosinae, Piratinae, Sossipinae, Evippinae, Pardosinae, Venoniinae, Lycosinae.

Referitor la istoricul cercetărilor în România, primele date menționate asupra licosidelor au fost realizate de Sill în Transilvania (1861, 1865). În 1867, Frivaldsky identifică unele specii din Banat, iar în 1867, Koch determină păianjenii recoltați de Seidlitz în Translivania. Între 1876 și 1879, Herman publică liste de păianjeni din Transilvania, printre care fiind menționate și specii de licoside. Chyzer și Kulczynsky publică între 1891 și 1898 lucrarea Araneae Hungariae în care descriu numeroase specii de licosidae din România. Liste de specii de licoside au fost publicate de Becker (1878-1879), Jaquet și Pavesi (1898), Entz (1900), Corti și Jaquet (1905), Scriban și Simon (1906), Kolosvary (1925-1948), Huzum (1936), Oltean (1958,1962), Fuhn (1966, 1967, 1969, 1970).

În România, arahnologia sistematică a fost întemeiată de Roșca, care, în numeroasele lucrări publicate între 1930 și 1968, a determinat mare parte din speciile de Lycosidae din țară și a descris și unele specii noi pentru știință (Alopecosa roeweri, A. strandi).

În 2000, Weiss și Urak publică o listă cu toate speciile de aranee din România, între care sunt menționate și licosidele din țară.

Prezentarea familiei Lycosidae – noțiuni generale

Morfologie

Dimensiunea licosidelor este deosebit de variabilă, speciile prezente în România având o talie cuprinsă între 5 și 35 mm, cea mai mare fiind Lycosa singoriensis (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). În ceea ce privește forma generală a corpului, variabilitatea acesteia este relativ redusă, speciile având un aspect mai mult sau mai puțin uniform. Coloritul licosidelor este tern, de la gălbui, brun-roșcat, brun închis până la negru.

La fel ca în cazul tuturor araneelor, corpul licosidelor este alcătuit din prosoma (cefalotorace) și opistosoma (abdomen), unite printr-un peduncul îngust numit pedicel (Figura 2.1).

Figura 2.1. Alcătuirea corpului la păianjenii-lup (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). a, prosoma; b, opistosoma; c, fovea media; d, pata cardiacă; e, chelicere; f, labium; g, stern; h, epigina; i, orificii respiratorii; j, organe filiere.

Tegumentul are o acoperire moderată cu peri, aceștia fiind de mai multe tipuri: peri obișnuiți, spini, peri rigizi și trihobotrii. Majoritatea perilor de pe corp sunt obișnuiți. Spinii, peri puternic sclerotizați, pot fi observați pe apendicele locomotoare. Perii rigizi au un grad de sclerotizare între perii obișnuiți și spinii. Trihobotriile sunt peri foarte lungi și subțiri, cu o morfologie diferită de a perilor simpli, fiind inserați într-o cupă chitinoasă conectată la un filament nervos. Funcția acestora este de a detecta curenții și vibrațiile purtate de aer (Foelix, 1996).

Prosoma este alcătuită dintr-o parte dorsală sub forma unui scut chitinizat, carapacea, și o parte ventrală cu aspect de placă chitinizată, sternul. Carapacea prezintă anterior o parte cefalică pe care se găsesc ochii. În continuarea acesteia se află regiunea toracică, despărțită de prima printr-un șanț în formă de V. În regiunea toracică se observă un șanț de dimensiuni mici dispus medio-longitudinal, numită fovea media (Foelix, 1996).

Ochii, în număr de opt, au o dispunere pe trei rânduri specifică familiei Lycosidae (Figura 2.2). Rândul anterior cuprinde patru ochi – doi ochi anteriori medieni și doi ochi anteriori laterali -, rândul al doilea cuprinde ochii posteriori medieni, iar al treilea ochii posteriori laterali. Prescurtările uzuale sunt următoarele: ochii anteriori medieni = AM, ochii anteriori laterali = AL, ochii posteriori medieni = PM și ochii posteriori laterali = PL. La licoside, ochii posteriori medieni sunt întotdeauna cei mai mari, în timp ce ochii anteriori sunt de regulă mici, iar cei anteriori laterali mai mari. O altă caracteristică a grupului este faptul că ochii posteriori medieni și posteriori laterali formează așa-numitul quadranculus sau trapezul ocular (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971).

Figura 2.2. Prosoma privită din față la: (a) Pardosa sp.; (b) Lycosa sp. (original). a, ochii posteriori laterali (PL); b, ochii posteriori medieni (PM); c, ochii anteriori; d, clypeus; e, baza chelicerei; f, croșetul chelicerei.

Privită din față, prosoma poartă denumirea de facies și cuprinde o parte din ochi și clypeus-ul. Clypeusul reprezintă regiunea dintre ochii anteriori medieni și locul de inserție al chelicerelor. Înclinația laturilor faciesului constituie un caracter generic, laturile paralele indicând genul Pardosa, celelalte genuri având laturile înclinate (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971).

Sternul, poziționat în partea ventrală a prosomei, este încojurat de gnatocoxe și coxele picioarele. În partea sa anterioară se găsește labiumul.

Opistosoma licosidelor are o formă ovală (Figura 2.1). Pe partea anterioară, la majoritatea speciilor, se poate distinge pata cardiacă mai mult sau mai puțin pronunțată ce poate fi însoțită de un desen. Partea ventrală a opistosomei prezintă orificiul genital, stigmele respiratori, anusul și filierele. În partea sa medio-anterioară se găsește o fantă poziționată transversal -șanțul epigastric- care este simplu și nediferențiat la mascul, în timp ce la femelă prezintă anterior epigina, o structură chitinizată care acoperă spermatecile. La mijlocul șanțulului epigastric se poate observa orificiul genital.

Licosidele prezintă cele două orificii respiratorii (stigmele) ale perechii de plămâni foliacei de o parte și de alta a șanțului epigastric. Sistemul respirator traheal este vestigial, spiraculul traheal fiind situat deasupra filierelor.

Referitor la filiere, ventral se disting perechile de filiere posterioare (superioare), mediene și anterioare (inferioare). Filierele mediene sunt mai mici decât celelalte, formate dintr-un singur segment. Filierele anterioare și posterioare sunt mai lungi și alcătuite din două segmente, articolul bazal și articolul apical. De regulă, la licoside, articolul bazal este mult mai lung decât cel apical.

În ceea ce privește apendicele corpului, ca și la celelalte aranee, acestea sunt în număr de șase perechi: chelicerele, palpii (pedipalpii) și cele patru perechi de apendice locomotoare (picioare).

Chelicerele sunt situate în partea anterioară a regiunii cefalice. Sunt formate dintr-un articol bazal și un croșet. În partea apicală a articolului bazal se observă un șanț care adăpostește croșetul, pe marginile internă și externă ale acestuia existând dinți. Numărul dinților de pe marginea internă este folosit drept criteriu în determinarea genurilor de licoside (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971).

Palpii (pedipalpii) se inseră în continuarea chelicerelor și sunt alcătuiți din șase articole: coxă, trohanter, femur, patelă, tibie și tars. Spre deosebire de apendicele locomotoare, metatarsul lipsește. La partea internă a coxei palpului se poate observa o dilatație ce constituie maxilla (gnatocoxa modificată), prevăzută cu o perie deasă de peri (scopula) și cu o carenă tăioasă (serrula). Maxilele și labiumul formează împreună aparatul bucal. Există o diferență semnificativă între tarsul palpului femel și tarsul masculului. Tarsul femel se termină cu o gheară, în timp ce tarsul palpului mascul este profund modificat având funcție copulatoare.

Fiecare din cele patru perechi de apendice locomotoare este format din șapte articole: coxă, trohanter, femur, patelă, tibie, metatars și tars (Figura 2.3). La partea distală a tarsului se pot observa trei gheare numite trionycha, două mari laterale cu dinți în formă de pieptene și o gheară mai mică fără dinți, în formă de cârlig, situată între celelalte două. La licoside, lungimea picioarelor are întotdeauna formula IV>I>II>III. Chetotaxia unor articole ale apendicelor locomotoare cum ar fi patela, tibia și metatarsul este utilă în identificarea unor anumiți taxoni din această familie.

Figura 2.3. Alcătuirea apendicelor locomotoare (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). a, coxă; b, trochanter; c, femur; d, patelă; e, tibie; f, metatars; g, tars; h, tryonicha.

La mascul, pedipalpul funcționează ca organ copulator, tarsul și metatarsul fiind profund modificați pentru a facilita transferul spermei. Tarsul a dat naștere cymbium-ului, o formațiune în formă de lingură care cuprinde o cavitate numită alveola. Cimbiumul este prevăzut cu o pubescență bogată și poate prezenta la partea apicală 1-2 gheare.

Bulbul genital (organul palpal), apărut prin specializarea metatarsului, este așezat în alveola cimbiumului și este alcătuit din pețiol, hematodocă, subtegulum, tegulum, apofiză mediană (=tegulară), conductor, radix, apofiză terminală și embolus (Figura 2.4; Figura 2.5). La interiorul bubului se găsește receptaculul seminar.

Figura 2.4. Bulb genital al masculului de Pardosa amentata (după Osterloh, 1922, în Fuhn și Niculesc-Burlacu, 1971). a, cymbium; b, hematodoca; c, embolus; d, conductor; e, receptacul seminal; f, apofiză mediană; g, tegulum; h, subtegulum; i, radix; j, apofiză terminală.

Figura 2.5. Morfologia palpului mascul la Pardosa lugubris (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). a, cymbium; b, apofiza mediană; c, apofiza terminală; c, embolus.

Pețiolul are funcția de a fixa bulbul în alveolă, acesta reprezentând un sclerit situat bazal în hematodocă.

Hematodoca are aspectul unei pungi membranoase care leagă cimbiumul de partea sclerotizată a bulbului. Aceasta reprezintă partea care se dilată semnificativ în timpul copulației în urma creșterii presiunii hemolimfei, deplasând toate scleritele bulbului în pozițiile corespunzătoare pentru a permite realizarea acuplării.

Subtegulum este un sclerit circular, situat în porțiunea bazală a bulbului; acesta se sprijină pe hematodocă.

Tegulum este un sclerit mare, curbat ca un scut, puternic sclerotizat, care acoperă receptaculul seminar.

Apofiza mediană (=tegulară) este de regulă bine dezvoltată la licoside, forma acesteia fiind un important criteriu de identificare a speciilor.

Conductorul, dezvoltat din tegulum, are funcția de a proteja embolusul, acționând ca punct de sprijin pentru acesta.

Radixul este un sclerit laminar, puternic sclerotizat, conectat bazal cu tegulumul și apical cu apofiza terminală.

Embolusul, principala parte funcțională a bulbului genital, este un filament puternic sclerotizat, închizând la interior ductul ejaculator. La licoside, acesta este scurt și în formă de cârlg. Partea sclerotizată se numește trunchi, având fixată în partea concavă o porțiune membranoasă numită pars pendula.

Organul genital femel este situat în mijlocul părții ventrale a abdomenului, deasupra fantei epigastrice, fiind format dintr-o parte externă, epigina, care acoperă vulva (Figura 2.6). Epigina constă dintr-o placă puternic chitinizată, fiind deosebit de importantă în determinarea speciilor de licoside. Vulva este formată din atrium, 2 canale copulatoare, 2 spermateci și 2 ducte de fecundare.

Atriumul reprezintă o cavitate care comunică ventral cu exteriorul prin deschiderea genitală.

Canalele copulatoare, slab sclerotizate, se deschid în apropierea fantei genitale, acestea având o formă variabilă de la o specie la alta.

Figura 2.6. (a) Epigina și (b) vulva la Arctosa inquilina (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). a, spermateca; b, canal copulator; c, atrium.

Spermatecile se găsesc în continuarea canalelor copulatoare. În cazul licosidelor, sunt organe sferoidale sau ovale, puternic sclerotizate, așezate simetric, în partea superioară și de ambele laturi ale epiginei.

Ductele de fecundare leagă spermatecile de atrium și se deschid în mijlocul regiunii dorsale a spermatecilor. Au aspectul unor canale înguste.

Date ecologice și etologice

Majoritatea licosidelor sunt specii vagante, epigee, însă există un număr de genuri care fie construiesc pânze tubulare (Aulonia, Hippasa, Pirata), fie galerii permanente săpate în sol (Lycosa, Geolycosa) sau galerii temporare (Alopecosa, Arctosa, Trochosa) căptușite cu mătase (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971).

Toate licosidele prezintă glande sericigene perfect funcționale, însă comportamentul de construire a pânzei poate fi observat doar la speciile care construiesc adăposturi temporare sau permanente. Scopul construirii acestor adăposturi diferă de la un grup la altul, putând fi folosite ca loc de odihnă și reproducere în cazul speciilor cu pânze tubulare și cu adăposturi temporare, care în restul timpului sunt eratice, sau ca adăpost permanent pentru speciile tericole sedentare (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). Aceste comportamente sunt deosebit de importante în elucidarea filogeniei licosidelor și se presupune că pânza tubulară este o condiție ancestrală în cazul acestei familii, comportamentul eratic fiind cel mai derivat (Murphy et al., 2005).

Majoritatea licosidelor sunt prădătoare prin ambuscadă și vânează prada sărind asupra ei (i.e., de unde și numele de Lycosidae care în greacă înseamnă „lup”). Deși de multe ori în literatura de specialitate sunt raportate ca fiind vânători care urmăresc prada în mod activ, păianjenii lup adoptă de fapt strategia „sit-and-wait”, așteptând astel nemișcați ca prada să intre în câmpul lor vizual pentru a o ataca (Ford, 1977). Se poate vorbi de un mod specific de vânătoare al acestei familii care permite indivizilor să captureze prăzi periculoase de dimensiuni mai mari ca a lor (Rovner, 1980). Spre dosebire de păianjenii eratici din alte familii (Salticidae, Oxiopidae, Thomisidae), în momentul identificării prăzii, licosidele se repoziționează în mod repetat pentru atac spre a evita armele de defensă ale acesteia. Piratinele, deși construiesc o pânză tubulară pentru adăpost și reproducere, nu o folosesc pentru prinderea prăzii (Norgaard, 1951). În acest sens, comportamentul de hrănire este asemănător cu al licosidelor eratice, piratinele fiind capabile de a vâna inclusiv prăzi aflate sub luciul de apă (Gettmann, 1976). Specia Aulonia albimana construiește două tipuri de pânze: o pânză tubulară cu rol de refugiu și o pânză de acoperire utilizată în prinderea prăzii (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971).

În ceea ce privește componența prăzii licosidelor, aceasta este foarte variată: insecte (ortoptere, coleoptere, diptere, himenoptere), aranee, miriapode, crustacei (Isopoda) (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). Prin caracterul lor carnivor, păianjenii lup reprezintă o verigă importantă în ecosistemele terestre. Deși au existat dubii în acest sens, studii recente (Maloney, 1999; Maloney et al., 2003) au arătat că araneele erante pot fi utilizate cu succes ca agenți de biocontrol în agroecosisteme, reducând semnificativ efectivele populațiilor de dăunători.

Raportul dintre sexe la păianjenii-lup este de 1:1. Indivizii iernează în penultimul stadiu de năpârlire, iar odată cu ultima năpârlire din primăvara următoare devin adulți. Ca și la celelalte aranee, masculii construiesc ulterior o pânză spermatică pe care picură lichid spermatic, absorbind picăturile alternativ în cei doi palpi cu ajutorul embolusului (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). După încărcarea palpilor, masculii devin foarte activi, pornind în căutarea unei femele, comportamentul lor fiind influențat atât de stimuli tactili și chemotactili, cât și de semnale vizuale (Foelix, 1996).

Complexul comportament de curtare a fost studiat în detaliu la Lycosa rabida de Rovner (1968). Când un mascul observă prezența unei femele, acesta își asumă poziția de curtare prin ridicarea picioarele anterioare, coborârea corpului și atingerea substratului cu palpii. Palpii sunt rotiți alternativ în aer după care ating pământul din nou. Unul din picioarele anterioare este întins înainte, apoi ridicat și coborât de mai multe ori, concomitent cu vibrarea abdomenului. Rotirea palpilor este înlocuită cu așa-numitele „mișcări de toboșar” prin care sunt produse stridulații la nivelul articulației tibio-tarsale a palpului (Rovner, 1975). La aproximativ 5 secunde după încetarea mișcărilor de toboșar, femela răspunde scurt prin rotirea picioarelor anterioare și înaintează spre mascul. Acesta repetă și intensifică mișcările ritualului de curtare: întinderea picioarelor, rotirea palpilor și vibrarea abdomenului. Primul contact direct este inițiat întotdeauna de femelă, care ia ulterior postura de „acceptare” a acuplării lipindu-se de sol cu membrele întinse paralel cu axul corpului. Ulterior are loc acuplarea în poziția specifică pentru licoside, prosoma masculului fiind orientată spre partea posterioară a opistosomei femelei, masculul apucând cefalotoracele femelei cu picioarele II și III. Astfel se declanșează akinezia femelei care poate dura și după finalizarea acuplării (Engelhardt, 1964). Acuplarea propriu-zisă are loc prin introducerea alternativă a embolusului de la nivelul pedipalpului în orificiile genitale ale femelei, extinderea hematodochiei prin creșterea presiunii hemolimfei și expulzarea spermei. La Trochosa, durata dansului nupțial variază de la 3 minute până la 3 ore, iar acuplarea de la 1 oră la 6 ore (Engelhardt, 1964).

Se poate observa astfel că semnalele vizuale sunt imperative în ritualul de curtare la licoside, spre deosebire de semnalele acustice (stridulațiile și vibrațiile abdomenului) care par a juca un rol important doar atunci când ritualul are loc noaptea (Rovner, 1968). Mai mult, se pare că cele mai importante semnale sunt cele chemotactice. Dacă un mascul întâlnește firul de mătase lăsat pe sol de o femelă, acesta se va opri imediat și va începe să testeze substratul cu vârfurile picioarelor și a palpilor. În această situație, masculii desfășoară adeseori întregul ritual de curtare ca și cum femela ar fi prezentă (Tietjen și Rovner, 1982).

La scurt timp după acuplare, femela depune ponta și construiește coconul, acțiunea având loc în interiorul adăpostului la speciile sedentare temporar și permanent sau pe o mică adâncitură în sol la speciile eratice (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). Păianjenii-lup eratici tapetează mica adâncitură cu un strat subțire de pânză și apoi edifică pe aceasta o schelă orizontală pe care va construi ulterior placa bazală a coconului în formă de cupă. După depunerea ouălelor în cupă pe care le înglobează într-o masă fluidă, femela plaseasă deasupra o țesătură densă de mătase legată la placa bazală. Marginea plăcii bazale rămâne vizibilă la exterior, formând brâul ecuatorial al plăcii bazale. Ulterior coconul este desprins de pe schelă, înfășurat în pânză și atașat de filierele, femela purtându-l mereu după ea. La speciile sedentare permanent și temporar sedentare, procesul de realizare a coconului este identic, fiind însă diferit locul în care are loc. Speciile sedentare folosesc adăpostul uzual, însă speciile sedentare temporar caută o adâncitură preexistentă în sol pe care o adâncește cu ajutorul chelicerelor (3-3,5 cm la Trochosa, 4-5 cm la Alopecosa, 11-20 cm la Arctosa) și o tapetează cu mătase (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). Coconul este țesut pe fundul galeriei, femela nepărăsind cuibul până la eclozarea nimfelor. La specia Aulonia albimana, acuplarea, depunerea pontei, construirea coconului și eclozarea nimfelor au loc în interiorul pânzei tubulare.

În România, nimfele eclozează după o perioadă cuprinsă între 30 și 70 de zile, moment în care femela desprinde coconul de pe filiere și descoase brâul ecuatorial cu ajutorul chelicerelor, lipind din nou coconul de filiere (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). Prin dezchizătura formată nimfele ies din cocon și se cațără pe picioarele femelei, acoperind abdomenul ventral și dorsal, fapt permis de declanșarea unui mecanism ce stopează comportamentul canibalic al femelei. La speciile genului Lycosa, coconul este purtat timp 3-4 săptămâni, după care din acesta ies aproximativ 140 de nimfe care acoperă inclusiv carapacea și sternul (Marikovski, 1965). După consumarea rezervelor viteline care durează în jur de 8 zile, larvele părăsesc corpul mamei în căutarea prăzii. La Pardosa este folosit de regulă comportamentul aeronautic (i.e., secretarea unui fir lung de mătase care este lăsat să fie purtat de vânt, contribuind la dispersarea nimfelor) (Richter, 1967).

Referitor la durata de viață, licosidele eratice (Acantholycosa, Pardosa, Pirata) trăiesc aproximativ 1 an, în perioada de iarnă aflându-se în hibernare în stadiul de nimfe (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). Pe de altă parte, femelele speciilor sedentare temporar (Trochosa, Alopecosa) și sedentare permanent pot trăi între 17 și 34 de luni (Engelhardt, 1964; Marikovski, 1956). De regulă, masculii mor la scurt timp după acuplare.

Încadrare filogenetică

Determinarea numărului total de aranee este dificilă din cauza studierii insuficiente a acestui grup, în ciuda diversității sale globale. Doar șase grupe de animale sunt mai numeroase decât păianjenii: cele cinci mari ordine de insecte Coleoptera, Hymenoptera, Lepidoptera, Diptera și Hemiptera și subordinul de arahnide Acari (Foelix, 1996). La momentul actual, ordinul Araneae conține 44.540 specii descrise, aparținând la 3.924 genuri din 112 familii (Platnik, 2014). Grupurile majore sunt subordinele Mesothele și Opistothele, cel de al doilea fiind mai departe divizat în infraordinele Mygalomorphae și Araneomorphae.

Licosidele sunt araneomorfe entelegine care prezintă tapetumul ocelilor sub formă de grătar. Pentru o mai bună înțelegere a încadrării filogenetice a familiei Lycosidae, principalele grupe din cadrul ordinului Araneae vor fi descrise în continuare pe baza filogeniei morfologice realizate de Coddington (2005)(Figura 2.7).

Figura 2.7. Filogenia araneelor bazată pe compararea stadiilor caracterelor morfologice (Coddington, 2005)

Suobordinul Mesothelae conține cei mai primitivi păianjeni existenți astăzi care sugerează ascendența metamerică a ordinului Araneae. Alte plesiomorfii importante sunt ganglionii ventrali dispersați, prezența a patru perechi distincte de filiere poziționate anterior și absența tartiporilor (Coddington și Levi, 1991). Chelicerele au o orientare ortognată (i.e., chelicere dispuse paralel).

Infraodrinul Mgalomorphae cuprinde păianjeni cu două perechi de plămâni și filiere nediferențiate. Sinapomorfiile grupului constau în pierderea filierelor anterior-mediene prezente la mesotele, filierele anterior-laterale sunt reduse sau absente, bulbul palpului mascul este contopit și prezența unui sclerit dorsal în apropierea ghearei chelicerei (Coddington și Levi, 1991). Chelicerele au o poziție ortognată.

Infraordinul Araneomorpha prezintă o serie de sinapomorfii cum ar fi orientarea labidognată a chelicerelor (i.e., chelicerele se intersectează în repaos), prezența celei de-a treia entapofize elongate. De asemenea, se poate observa prezența unui omolog funcțional al filierelor anterior-mediene numit cribellum, care produce mătase extrem de lipicioasă (Coddington și Levi, 1991). Cribelumul consistă din una sau mai multe plăci acoperite cu sute de spigote mici, structură care la multe specii de araneomorfe este redusă la un colulus cu funcție necunscută (Foelix, 1996). Cel mai important grup din acest infraordin este grupul Araneoclada care cuprinde păianjenii haplogini și entelegini. Cea mai notabilă sinapomorfie a asociației Araneoclada este apariția unui sistem traheal din perechea posterioară a plămânilor foliacei.

Grupul Haplogine cuprinde păianjeni ai căror femele prezintă o plesimofie referitoare la sistemul reproducător, și anume organele genitale nu sunt sclerotizate. Spre deosebire de entelegine, majoritatea speciilor au numărul de ochi redus la patru sau doi. Ca apomorfii ale grupului se numără: bulbul piriform al masculilor este fuzionat, chelicerele sunt fuzionate bazal, gheara chelicerei nu prezintă dinți ci o lamelă, iar tartiporii spigotelor lipsesc (Coddington și Levi, 1991).

Subgrupul araneomorfelor care cuprinde restul superfamiliilor cu mai mult de 70 de familii se numește Entelegine și include păianjeni ai căror femele prezintă o placă genitală sclerotizată. Mai mult, ca o regulă generală, speciile prezintă opt ochi, un număr redus întâlnindu-se rareori (Coddington și Levi, 1991). Cea mai impresionantă sinapomorfie este relaționată cu morfologia și anatomia sistemului reproducător. Spre deosebire de celelalte specii la care copulația are loc prin gonopor, la entelegine aceasta are loc prin organele copulatoare ale epiginei femelei, care reprezintă un set de orificii apărute în mod secundar (Foelix, 1996). Remarcabilul sistem reproducător femel face ca după copulație, sperma să fie depozitată în epigina conectată cu spermatecile printr-o pereche de ducte contorsionate și mai departe cu uterul. În mod complementar, masculii prezintă de asemenea organe genitale derivate deosebit de complexe. Masculii entelegini dețin un bulb divizat în trei structuri sclerotizate (subtegulum, tegulum și embolus) care pot purta proiecții și apofize. Bulbul funcționează hidraulic, ejaculând sperma prin pomparea de sânge care crește presiunea internă (i.e., la celelalte grupuri de păianjeni, sperma este evacuată în mod activ cu ajutorul unor mușchi). O altă sinapomorfie este dezvoltarea la femelele adulte a glandei sericigene cilindrice, a cărei funcție nu se cunoaște cu exactitate. Cea mai importantă grupare entelegină o reprezintă grupul Canoe Tapetum (i.e., ochii secundari ai indivizilor prezintă un tapetum în formă de canoe), care mai departe cuprinde ca grupe importante asociațiile Orbicularie și Cribellum Divizat („Divied Cribellum Clade”), cel din urmă cuprinzând ansamblul RTA (Coddington, 2005).

Grupul Orbicularie cuprinde păianjenii țesători și totodată 30% din speciile actuale, fiind împărțit în ramurile Araneoidea (11.720 specii) și Deinopoidea (320 specii) (Dimitrov et al., 2011). Deși ambele grupe prezintă același comportament în construirea pânzelor, există diferențe notabile în tipul de pânză utilizat: deinopoidele utilizează pânză cribelară uscată, a cărei producere este foarte costisitoare, în timp ce araneoidele folosesc o pânză foarte lipicioasă cu un cost metabolic mult mai scăzut (Hawthoen și Opell, 2000). În ciuda acestor diferențe, studiile moleculare susțin monofilia orbiculariilor (Dimitrov et al., 2011).

Grupul RTA include 21.000 de specii aparținând superfamiliilor Dionycha, Lycosoidea, Amaurobioidea și Dictyonoidea și este susținut de două sinapomorfii importante: prezența apofizei tibiale retrolaterale (RTA) pe palpul mascul care stabilizează expansiunea palpului în timpul copulației și distribuția similară a trichobotriilor pe metatars și tars care cresc în lungime spre vârful apendicelui locomotor (i.e., trăsătura ancestrală a araneomorfelor este lipsa acestei structuri pe metatars și tars).

În ceea ce privește licosoidele, acestea prezintă o sinapomorfie neobișnuită, și anume, prezența unui tapet al ochilor secundari în formă de grătar (Griswold, 1993; Coddington, 2005). Arhitectura tapetală se prezintă ca un grătar cu bare paralele și găuri ce conferă ochilor posterior medieni și laterali o reflecție foarte puternică în timpul nopții. Superfamilia cuprinde aproximativ 10 familii de păianjeni cribelați și ecribelați (Coddington și Levi, 1991), printre care familiile Lycosidae și Pisauridae utilizate în studiul de față. Cel mai probabil, modul de viață ancestral era reprezentat de țeserea unei pânze, comportament dispărut în mod secundar la multe specii din acest grup.

Familia Lycosidae cuprinde 2.391 specii aparținând la 120 de genuri și reprezintă al patrulea grup de Aranee ca număr de specii, după Salticidae (5678 specii), Linyphiidae (4482) și Araneidae (3038) (Platnik, 2014). Monofilia familiei este bine susținută atât de studiile care prezintă abordarea tradițională prin analiza stadiului caracterelor morfologice (Dondale, 1986; Griswold, 1993), cât și de studiile de filogenie moleculară (Vink et al., 2002; Tree of Life Web Project, 2006), însă în cadrul familiei, relațiile generice și specifice sunt încă puțin înțelese, neexistând practic o clasificare subfamilială stabilă (Murphy et al., 2005). Vink et al. (2002) propune ca principală cauză a acestui fapt utilizarea exclusivă a speciilor de licoside holarctice în analizele filogenetice și subliniază importanța includerii speciilor de pe continentele sudice pentru o întelegere holistică a sistematicii licosidelor.

Lucrarea de referință în analiza relațiilor filogenetice din cadrul familiei Lycosidae este reprezentată de studiul realizat de Dondale (1986) pe baza morfologiei palpului mascul (Figura 2.8). Sosipinele apar ca fiind primele care s-au diversificat, acestea fiind urmate de venoniine și de alocosine. Pardosinele sunt reprezentate ca grupul-soră al licosinelor, acestea din urmă fiind împărțite în două grupuri pe baza morfologiei palpului: grupul Lycosa și grupul Trochosa.

Figura 2.8. Ipoteza propsă de Dondale (1986) asupra relațiilor dintre subfamiliile de licoside pe baza morfologiei palpului mascul

Materiale și metode

Alegerea taxonilor

În acest studiu s-au utilizat 32 de specii din cele 81 de specii de licoside de pe teritoriul României a căror încadrare generică s-a realizat pe baza ultimului catalog Platnick (2014). Speciile au fost alese astfel încât toate subfamiliile prezente în această zonă să fie reprezentate: 6 specii de Venoniinae aparținând genurilor Aulonia, Hygrolycosa și Pirata, 2 specii de Evippinae din genul Xerolycosa, 12 specii de Pardosinae din genurile Acantholycosa și Pardosa și 12 specii de Lycosinae din genurile Trochosa, Alopecosa, Arctosa, Hogna și Lycosa.

În total, matricea de caractere cuprinde 32 de specii din ingroup și 1 specie din outgroup, Dolomedes fimbriatus, din familia Pisauridae considerată cel mai apropiat grup de familia Lycosidae (Vink et al., 2002; Murphy et al., 2005; Tree of Life Web Project, 2006).

Pentru analiza filogenetică moleculară cu date concatenate numărul taxonilor a trebuit redus la 25, acesta reprezentând numărul de specii pentru care s-au găsit intrări în banca de gene GeneBank. Speciile utilizate și poziția lor taxonomică actuală pot fi vizualizate în Tabelul 3.1.

Tabelul 3.1 Speciile utilizate în studiul de față și poziția lor sistematică

*conform Dondale (1986) și Zehethofer și Sturmbauer (1998)

Colectarea datelor morfologice și moleculare

Pentru analiza morfologică s-au utilizat 32 de specii de licoside și 1 specie de pisaurid, obținându-se în final o matrice cu 33 de taxoni și 84 de caractere. Datele morfologice au fost obținute din următoarele determinatoare și lucrări științifice, listate în ordine alfabetică și din observații personale asupra desenelor puse la dispoziție în acestea:

Dahl, M. 1937. Spinnentiere oder Arachnoidea, VIII: Hahniidae, Argyronetidae. Tierwelt Deutschlands 33: 100-118, online la www.araneae.unibe.ch.

Fuhn, I. E., Niculescu-Burlacu, F., 1971. Fauna republicii Socialiste România. Arachnida vol. V, fasc. 3, Fam. Lycosidae, ed. Academiei Republicii Socialiste România.

Heimer, S., Nentwig, W. 1991. Spinnen Mitteleuropas. Paul Parey Berlin, online la www.araneae.unibe.ch.

Locket, G.H., Millidge, A.F. 1951. British Spiders 1. Ray Soc London, online la www.araneae.unibe.ch.

Loksa, I. 1972. Pokok II-Araneae II. Fauna Hungariae 109: 3.1-3.112, online la www.araneae.unibe.ch.

Lugetti, G., Tongiorgi, P. 1965. Revisione delle specie italiane dei generi Arctosa C. L. Koch e Tricca Simon con note su una Acantholycosa della Alpi Giulie (Aran. Lycosidae). Redia 49: 165-228, online la www.araneae.unibe.ch.

Mcheidze, Tamara (2014): Georgian Spiders – Systematics, Ecology and Zoogeographic Analysis. (ed.: Otto, S.) vifabioDOC – Virtual Library of Biology, Frankfurt/Main: 425 pp.

Roberts, M. J. 1995. Spiders of Britain and Northern Europe. Collins Field Guide Bath, online la www.araneae.unibe.ch.

van Helsdingen, P.J. 2013. Araneae. In: Fauna Europaea Database (Version 2013.1), online at www.european-arachnology.org.

Wiebes, J.T., 1959. The Lycosidae and Pisauridae (Araneae) of the Netherlands. Zool. Verh. 42: 1-78.

Zyuzin, A.A., 1993. Studies on the wolf spiders (Araneae: Lycosidae). I. A new genus and species from Kazahstan, with comments on the Lycosinae. Mem. Qd. Mus. 33, 693-700.

Pentru analiza moleculară, s-au utilizat secvențe ale genelor COI, NADH1 și 12S RNAr obținute din banca de gene GenBank. Codul de acces poate fi vizualizat în Tabelul 3.2. Gena ADN mitocondrială citocrom c oxidaza 1 (COI) prezintă o rată de mutație destul de ridicată motiv pentru care este utilizată adesea în stabilirea relațiilor filogenetice dintre specii apropiate (Hebert et al., 2003). Gena mitocondrială 12S ARNr prezintă o rată de evoluție destul de scăzută ceea ce o recomandă în studierea relațiilor filogenetice la nivel de subfamilii și familii (Simon et al., 1990; Zehethofer și Sturmbauer, 1998).

Tabelul 3.2. Codul de acces în banca de gene GenBank pentru fiecare genă utilizată

Tabelul 3.3. Codul de acces în banca de gene GenBank pentru fiecare genă utilizată (continuare)

Caracterele morfologice utilizate și analiza acestora

Carapacea

01 Înălțimea părții cefalice în vedere frontală: (0) scundă; (1) înaltă (Figura 3.1).

Analiza caracterului: Stadiul 0 se caracterizează prin faptul că partea cefalică este mai lată decât lungă, în timp ce stadiul 1, o apomorfie a pardosinelor, definește o parte cefalică mai lungă decât lată, cu laturile feței aproape verticale (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971).

02 Dunga longitudinală mediană: (0) absentă (Figura 3.31); (1) prezentă (Figura 3.26).

Analiza caracterului: Prezența dungii longitudinale mediene este o plesiomorfie a familiei Lycosidae. În cazul speciilor din genul Arctosa, dunga longitudinală mediană lipsește, fiind înlocuită de un model stelat de culoare deschisă.

03 Forma dungii longitudinale mediene: (0) bandă lată; (1) neuniformă; (2) neclară.

Analiza caracterului: Speciile încadrate în stadiul 1 au o dungă mediană care prezintă dilatații la nivelul părții sale cefalice și/sau toracice.

04 Forma părții anterioare a dungii mediane: (0) lățită; (1) ascuțită; (2) aceeași dimensiune ca și în celelalte regiuni.

Analiza caracterului: La genul Xerolycosa, partea anterioară a dungii mediane are aceeași dimensiune ca și în celelalte regiuni (stadiul 2). La genul Pirata se poate observa o lățire în partea anterioară (stadiul 0). La subfamilia Lycosinae, genurile Lycosa, Hogna și Trochosa prezintă stadiul 0, iar genul Alopecosa stadiul 2. La subfamilia Pardosinae se poate nota existența stadiului 0 ca fiind cel mai comun, stadiul 1 fiind observat doar la speciile Pardosa blanda și P. palustris.

05 Tipul de dilatare al benzii în regiunea cefalică: (0) simplu; (1) în formă de V (2) tridentat; (3) cu două dungi longitudinale paralele de culoare închisă.

Analiza caracterului: O autapomorfie a genului Pirata este prezența unei dilatații în formă de V (stadiul 1) în regiunea cefalică a dungii longitudinale mediane. Stadiul 3 reprezintă o autapomorfie a genului Trochosa. În ceea ce privește subfamilia Pardosinae, toate speciile au prezentat stadiul 1, cu excepția Pardosa nigra, singura specie la care s-a identificat stadiul 2.

06 Prezența unei dilatații a benzii în regiunea toracică: (0) absent; (1) prezent.

Analiza caracterului: Majoritatea speciilor de licoside nu prezintă o dilatație a benzii în regiunea toracică (stadiul 0). Excepție fac următoarele specii: Acantholycosa lignaria, Pardosa hortensis, Pardosa riparia (subfamilia Pardosinae), Hogna radiata și Lycosa singoriensis (subfamilia Lycosinae).

07 Culoarea sternului: (0) culoare închisă; (1) culoare deschisă.

Analiza caracterului: Stadiul 0 a fost atribuit speciilor cu un stern de culoare neagră sau maro închis, iar stadiul 1 speciilor cu un stern galben sau maro pal. Majoritatea speciilor de licoside prezintă un stern de culoare închisă, stadiul 0 reprezentând o plesiomorfie, iar sternul de culoare deschisă o apomorfie. Stadiul 0 a fost identificat și în cazul outgroup-ului.

08 Prezența unor pete pe stern: (0) absent; (1) prezent.

Analiza caracterului: Absența petelor pe stern (stadiul 0) este o plesiomorfie a licosidelor, prezența acestora (stadiul 1) fiind o condiție derivată, observată doar la speciile Pirata piraticus și Hygrolycosa rubrofasciata.

09 Prezența unei benzi mediane incomplete pe stern: (0) absent; (1) prezent.

Analiza caracterului: Prezența acestui caracter în cadrul ingroup-ului nu urmează un anume tipar generic. Însă, ținând cont că această dungă mediană este prezentă în cazul outgroup-ului și că pierderea unui caracter este mai probabilă decât dobândirea de noi caractere, se poate presupune că stadiul 1 este stadiul ancestral.

10 Lungimea clipeusului, comparativ cu diametrul ochilor anteriori medieni (AM): (0) mai mic; (1) egal; (2) mai mare.

Analiza caracterului: Aperoape toate speciile de licoside studiate, cât și pardosinele analizate, prezintă un clipeus mai mare decât diametrul AM (stadiul 2) (Wiebes, 1959; Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971), putând fi considerat o simplesiomorfie a celor două familii. Stadiul 0 a fost identificat doar la genurile Arctosa și Pirata, iat stadiul 1 este o apomorfie a speciei Aulonia albimana.

11 Lungimea labiumului: (0) scurt; (1) moderat; (2) lung (Figura 3.5).

Analiza caracterului: Stadiul (0), specific pardosinelor, se caracterizează printr-un labium mai scurt decât lat, cu marginea sa anterioară ce nu depășește ½ din lungimea maxilelor. În cazul stadiului (1), labiumul are o formă aproximativ pătrată, marginea anterioară ajunge la ½ din lungimea maxilelor. Stadiul (3) a fost identificat doar la specia Aulonia albimana.

12 Numărul de dinți de pe marginea interioară a articolului bazal al chelicerelor: (0) 2 dinți (Figura 3.4); (1) 3 dinți; (2) variabil; (3) 4 dinți.

Analiza caracterului: Toate pardosinele și venoniinele prezintă 3 dinți pe marginea interioară a articolului bazal al chelicerelor (stadiul 1). În cazul celor două specii de evipine s-a identificat stadiul (0). Stadiul (2) se întâlnește doar la specia Trochosa spinipalpis, unde indivizii pot prezenta pe marginea anterioară a articolului bazal fie 2, fie 3 dinți (Engelhardt, 1964). În cadrul subfamiliei Licosinae, prezența a 2 sau 3 dinți variază în funcție de gen (i.e., genul Alopecosa are 2 dinți, iar genurile Arctosa, Hogna, Lycosa 3 dinți) sau de specie (genul Trochosa).

Regiunea oculară

13 Aliniamentul ochilor: (0) pe două rânduri; (1) pe trei rânduri (Figura 3.1).

Analiza caracterului: În cazul outgroup-ului, ochii sunt aliniați pe două rânduri, licosidele având ochii poziționați pe trei, acest stadiu fiind o apomorfie a familiei.

14 Diametrul ochilor posteriori medieni (PM) comparativ cu ceilalți ochi: (0) egal; (1) mai mare (Figura 3.1).

Analiza caracterului: Stadiul 1 este caracteristic licosidelor, fiind unul din cele mai importante criterii de identificare a familiei. Deși habitusul pisauridelor este asemănător cu al licosidelor, diametrul egal al celor opt ochi în primul caz diferențiază semnificativ cele două familii. În cazul paianjenilor vaganți, ochii posteriori medieni sunt deosebit de importanți în prinderea prăzii, un diametru mai mare reprezentând un avantaj (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1973).

15 Alinierea ochilor anteriori laterali (AL) și anteriori mediani (AM) în vedere frontală: (0) dreaptă; (1) precurbată; (2) puternic precurbată; (3) recurbată (Figura 3.3).

Analiza caracterului: La speciile analizate din cele două familii, cei patru ochi anteriori sunt poziționați pe un singur rând. În funcție de poziția AL față de AM, linia realizată de ochii anteriori poate fi dreptă (stadiul 0) când AL sunt poziționați la același nivel cu AM, precurbată (stadiul 1) când AL sunt poziționați mai jos decât AM, desemnând o linie curbă cu concavitatea situată posterior sau recurbată (stadiul 3) când AL sunt poziționați deasupra AM, linia curbă formată având concavitatea situată anterior. Stadiul 2, specific speciei Aulonia albimana, se caracterizează prin faptul că tangenta care trece prin partea superioară a AL este tangentă părții inferioare a AM, linia curbă formată având o concavitate puternic pronunțată. Diferența față de rândul precurbat de ochi constă în faptul că în cazul ochilor simplu precurbat, tangenta părții superioare a AL trece prin ochii AM. În cazul pardosinelor, rândul anterior de ochi este precurbat. În cazul licosinelor, s-a identificat atât stadiul 0 la genurile Alopecosa și Arctosa, cât și stadiul 1 la genurile Trochosa, Hogna și Lycosa. În ceea ce privește stadiul 3, acesta s-a identificat doar specia Dolomedes fimbriatus din cadrul outgroup-ului.

16 Diametrul ochilor anteriori laterali (AL): (0) mai mici ca AM; (1) egali cu AM; (2) mai mari ca AM.

Analiza caracterului: Majoritatea licosidelor prezintă un diametru al AL mai mic ca AM (stadiul 0). Stadiul 1 a fost identificat la genurile Trochosa, Hogna și Lycosa. Stadiul 2 este o apomorfie a speciei Aulonia albimana.

17 Distanța dintre cei doi ochi posteriori medieni (PM): (0) PM/PM mai mică decât diametrul PM; (1) PM/PM egală cu diametrul PM (Figura 3.2).

Analiza caracterului: Ținând cont de faptul că aproape toate licosidele cât și specia de pisaurid analizate prezintă o distanță între cei doi ochi PM mai mică decât diametrul PM, se poate presupune că stadiul 0 este simplesiomorfic. Stadiul 1 reprezintă o sinapomorfie a speciilor Hygrolycosa rubrifasciata și Aulonia albimana.

18 Forma realizată de PM și PL: (0) pătrat; (1) trapez; (2) linie dreaptă.

Analiza caracterului: Stadiul 0 este specific pardosinelor la care distanțele dintre PM și PL, PM drept și PM stâng, PL drept și PL stâng este egală (i.e., apomorfie a subfamiliei Pardosinae). Celelalte subfamilii din cadrul familiei Lycosidae prezintă stadiul 2, în care distanța PM și PL este egală, iar distanța între PM drept și PM stâng este mai mică decât distanța între PL drept și PL stâng (i.e., stadiul plesiomorfic). În cazul outgroup-ului s-a identificat stadiul 3, PM și PL fiind situați pe același rând.

Apendicele locomotoare

19 Prezența unor inele pe femur: (0) absent; (1) prezent.

Analiza caracterului: Inelele reprezintă un set complet de benzi circulare prezente în principal pe femur, uneori ocupând și tibia în totalitate. În cadrul subfamiliilor Evippinae și Venoniinae, caracterul este absent (cu excepția speciilor Pirata hygrophylus și Pirata knorri). Stadiul 1 s-a identificat la toate speciile de pardosine analizate. În cadrul subfamiliei Lycosinae, Griswold (1993) sugerează faptul că prezența caracterului ar putea fi stadiul ancestral.

20 Prezența unor pete pe femur: (0) absent; (1) prezent.

Analiza caracterului: Majoritatea licosidelor nu prezintă pete pe femur. Acestea au fost identificate la cele două specii de Xerolycosa, la Hygrolycosa rubrofasciata, Alopecosa trabalis și Lycosa singoriensis. Caracterul este prezent și în cazul outgroup-ului.

21 Numărul trihobotriilor de pe tarsul I: (0) un trihobotriu; (1) 4 trihobotrii; (2) trihobotrii mici dispuse neregulat.

Analiza caracterului: Stadiul 0 a fost identificat la genurile Acantholycosa și Alopecosa care prezintă un singur trihobotriu lung situat lângă metatars. Specific genului Xerolycosa este stadiul 1, la care tarsul primului picior prezintă 4 trihobotrii, dintre care una fiind mai lungă. Atât outgrup-ul cât și restul genurilor de licoside studiate prezintă mai multe trihobotrii mici dispuse neregulat, fără valoare sistematică, acesta fiind considerat stadiul plesiomorfic.

22 Dispunerea regulată a spinilor de pe tibia I: (0) absentă; (1) prezentă.

Analiza caracterului: Licosidele din subfamiliile Venoniinae, Evippinae și Pardosinae prezintă o dispunere regulată a spinilor de pe tibia I, acesta putându-se considera stadiul plesiomorfic. Stadiul 0 a fost întâlnit doar la subfamilia Licosinae.

23 Dispunerea pe rânduri a spinilor de pe tibia I: (0) pe un singur rând; (1) pe două rânduri.

Analiza caracterului: Stadiul 0 este cel mai comun, stadiul 1 fiind întâlnit doar la speciile Acantholycosa lignaria, Pardosa nigra și Hygrolycosa rubrofasciata.

24 Dispunerea celor două rânduri de spini de pe tibia I: (0) paralelă; (1) divergentă.

Analiza caracterului: Stadiul 1 reprezintă o autapomorfie a speciei Hygrolycosa rubrofasciata (Fuhn și Niculescu-Buraclu, 1971).

25 Prezența scopulei pe tarsele I și II: (0) absentă; (1) prezentă.

Analiza caracterului: Scopula este formată din numeroși peri denși prezenți la capătul terminal al apendicelor locomotoare ale păianjenilor, acestea împărțindu-se mai departe în peri și mai mici, microscopici, numiți setule; se întâlnește în special la păianjenii eratici (Foelix, 1996). Scopula a fost identificată atât în cadrul outgrup-ului cât și la majoritatea licosidelor (stadiul 1). Absența acesteia este probabil o sinapomorfie a subfamiliilor Evippinae și Venoniinae (stadiul 0).

26 Numărul de spini de pe tarsul I: (0) 1 spin; (1) spini numeroși.

Analiza caracterului: Spinii situați pe tarsul piciorului I nu au valoare taxonomică în cazul outgrup-ului. În ingroup, tarsul I prezintă un singur spin situat dorsal (stadiul 0), aceasta fiind o apomorfie a familiei Lycosidae.

27 Grosimea spinului dorsal, în comparație cu lungimea setelor de dedesubtul ghearei: (0) mai subțire; (1) mai gros.

Analiza caracterului: Fiecare din aceste două stadii este specific anumitor genuri din familia Lycosidae. Astfel, stadiul 0 în care spinul dorsal scurt de pe tarsul I este mai subțire decât lungimea setelor de dedesubtul ghearei, se întâlnește la genurile Trochosa, Pirata, Xerolycosa. La genurile Acantholycosa, Pardosa, Alopecosa, Arctosa și Lycosa, spinul dorsal este lung, având o grosime mai mare decât lungimea setelor de dedesubtul ghearei (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971)..

Abdomenul

28 Forma petei cardiace: (0) fusiformă; (1) lanceolată; (2) neregulată sau greu de observat (Figura 3.9; Figura 3.10).

Analiza caracterului: Pata cardiacă reprezintă o bandă elongată dispusă dorso-anterior pe abdomen, care prin transparența tegumentului permite observarea inimii tubulare (Foelix, 1996). Se presupune că forma lanecolată (stadiul 1) reprezintă stadiul ancestral.

29 Lungimea filierelor superioare (posterioare) comparativ cu celelalte filiere: (0) la fel de lungi; (1) mai lungi (Figura 3.6).

Analiza caracterului: Lungimea filierelor superioare este strâns corelată cu comportamentul de construire a pânzei. Licosidele din subfamiliile Pardosinae și Lycosinae au toate filierele de aceeași dimensiune (stadiul 0), însă cele din subfamiliile Evippinae și Venoniinae prezintă filiere superioare mai lungi decât cele inferioare (stadiul 1). Deși stadiul 0 este cel mai comun pentru licoside, prin comparație cu grupurile-soră stadiul 1 este considerat a fi ancestral (Zehethofer și Sturmbauer, 1998; Murphy et al., 2005).

30 Dispoziția filierelor superioare (posterioare): (0) paralele sau chiar convergente; (1) divergente (Figura 3.6).

Analiza caractereului: Caracterul este strâns corelat cu comportamentul de construire a pânzei. Stadiul 1 se întâlnește la evipine și venoniine.

31 Lungimea articolului terminal al filierelor posterioare, în comparație cu lungimea articolului bazal: (0) mai scurt decât ½ din lungimea articolului bazal; (1) ½ din lungimea articolului bazal (Figura 3.6).

Analiza caractereului: Caracterul este strâns corelat cu comportamentul de construire a pânzei. Stadiul 1 se întâlnește la evipine și venoniine.

32 Forma articolului terminal al filierelor posterioare: (0) emisferică; (1) popică (Figura 3.6).

Analiza caracterului: Forma emisferică a articolul terminal al filierelor posterioare (stadiul 0) este o simplesiomorfie, fiind prezentă atât la majoritatea licosidelor cât și în cadrul outgroup-ului. Forma de popică (stadiul 1) a fost identificată la evipine și venoniinae, cu excepția genului Pirata. Probabil caracterul a fost dobândit de strămoșul comun al celor două subfamilii, pierzându-se în mod secundar la genul Pirata.

33 Colulus, femelă: (0) absent; (1) prezent (Figura 3.7).

Analiza caracterului: Colulusul reprezintă un organ vestigial a cărui funcție e necunoscută și care provine din cribelum (i.e., cribelumul este o simpleiomorfie a păianjenilor araneomorfi și provine din modificarea filierelor antero-mediene) (Coddington și Levi, 1991). Licosidele și pisauridele nu prezintă colulus, condiție considerată derivată. În mod excepțional, prezența colulusului a fost observată la genul Trochosa (Montgomery, 1909), prezență extrem de dificil de explicat ținând cont de evoluția acestei structuri.

Caractere sexuale: mascul

34 Apofiza tibială retrolaterală: (0) absentă; (1) prezentă (Figura 3.9).

Analiza caracterului: Apofiza tibială retrolaterală are funcția de a stabiliza palpul mascul în timpul expansiunii hematodochiei, iar prezența acesteia (stadiul 1) reprezintă o sinapomorfie a grupului Lycosoide (Coddington, 1991). Aceasta lipsește în mod secundar la licoside (stadiul 0).

35 Gheare în partea aplicală a cimbiumului: (0) absent (Figura 3.10); (1) prezent (Figura 3.11).

Analiza caracterului: Evipinele și venoniinele (cu excepția speciei Aulonia albimana) nu prezintă o gheară în partea apicală a cimbiumului (stadiul 0). Referitor la licosine, genurile Arctosa și Alopecosa prezintă stadiul 0, genurile Hogna și Lycosa stadiul 1, iar în cadrul genului Trochosa există o variabilitate în funcție de specie. În ceea ce privește pardosinele, de asemenea, se poate observa o variabilitate destul de ridicată. În cazul outrgroup-ului, ghearele în partea apicală a cimbiumului lipsesc (stadiul 0), putându-se presupune că acesta este stadiul ancestral.

36 Numărul de gheare: (0) o gheară (Figura 3.16); (1) două gheare (Figura 3.18); (2) mai mult de 2 gheare/peri îngroșați (Figura 3.32; Figura 3.33).

Analiza caracterului: Majoritatea licosidelor prezintă o singură gheară în partea apicală a cimbiumului. Stadiul 1 a fost identificat la specia Aulonia albimana, iar stadiul 2 la speciile Lycosa singoriensis și Hogna radiata.

37 Apofiza terminală: (0) absentă (Figura 3.9); (1) prezentă.

Analiza caracterului: Apofiza terminală este absentă (stadiul 0) la pisauride și prezentă (stadiul 1) la toate speciile de licoside studiate.

38 Originea apofizei terminale: (0) pornește de la baza embolusului; (1) pornește de la marginea paleei (Figura 3.26); (2) începe la mijlocul părții distale a tegumului (Figura 3.30).

Analiza caracterului: La evipine și venoniine, apofiza terminală pornește de la baza embolusului (stadiul 0). Ținând cont că aceste subfamilii sunt printre primele care s-au diversificat dintre licoside, se poate presupune că acesta este stadiul primordial. La celelalte subfamilii, embolusul pornește de la marginea paleei (stadiul 1), cu excepția genului Arctosa unde începe de la mijlocul părții distale a tegumului.

39 Forma apofizei terminale: (0) în formă de dinte (Figura 3.17); (1) cu denticulații (Figura 3.15); (2) îngustă și ascuțită; (3) în formă de cioc (Figura 3.40); (4) în formă de seceră (Figura 3.22); (5) în formă de spin rotit împotriva acelor de ceasornic (Figura 3.26); (6) digitiformă (Figura 3.32).

Analiza caracterului: La evippine, apofiza terminală are formă de cioc (stadiul 3), stadiu observat și la genul Arctosa. La venoniine este îngustă și ascuțită (stadiul 2). Stadiul 2 a fost observat și la specia Acantholycosa lignaria, însă a fost probabil dobândit în mod independent. Stadiul 4 s-a identificat doar la genul Trochosa, stadiul 5 la Alopecosa, iar stadiul 6 la Lycosa și Hogna. La pardosine, apofiza terminală are formă de dinte (stadiul 0), cu excepția speciei Pardosa lugubris care prezintă o apomorfie (apofiza terminală cu denticulații – stadiul 1).

40 Paleea: (0) absentă; (1) prezentă (Figura 3.8).

Analiza caracterului: Palea reprezintă partea distală, membranoasă a tegumului, separată vizibil față de cealaltă parte a scleritului (Sebastian et al., 2009). Paleea este absentă în cazul evipinelor și a venoniinelor (stadiul 0) și prezentă la celelalte subfamilii. Se poate presupune astfel că prezența paleei (stadiul 1) este o condiție derivată.

41 Forma paleei: (0) rotundă; (1) alungită; (2) neregulată.

Analiza caracterului: O plaee rotundă (stadiul 0) se poate observa la genurile Lycosa, Hogna și la pardosine. La genul Arctosa s-a identificat stadiul 1, iar la genurile Trochosa și Alopecosa stadiul 2.

42 Dimensiunea paleei: (0) ocupă aproximativ 50% din aria paleară; (1) ocupă mai mult de 50% din aria paleară (Figura 3.8).

Analiza caracterului: La genurile Lycosa, Hogna și Pardosa paleea ocupă mai mult de 50% din aria paleară (stadiul 1), iar la genurile Arctosa, Alopecosa și Trochosa aproximativ 50% din aria paleară (stadiul 0).

43 Creasta retrolaterală a lobului tegular: (0) absentă; (1) prezentă.

Analiza caracterului: Prezența acestui caracter este variabilă la diferite specii din același gen. Se poate observa însă că majoritatea licosidelor prezintă creasta retrolaterală a lobului tegular, putându-se considera o plesiomorfie a grupului, creasta lipsind la unele specii în mod secundar (Fuhn și Nieculescu-Burlacu, 1971).

44 Poziția apofizei mediane în relație cu cimbiumul: (0) longitudinală (Figura 3.17); (1) transversală (Figura 3.26; Figura 3.29).

Analiza caracterului: La genul Xerolycosa (Evippinae) apofiza terminală este poziționată longitudinal față de cimbium (stadiul 0). În cadrul subfamiliei Venoniinae s-a observat o variație a poziției în funcție de specie. Toate speciile din subfamilia Lycosinae au apofiza mediană poziționată transversal față de cimbium (stadiul 1). Toate speciile din genul Pardosa analizate au prezentat o poziție longitudinală a apofizei mediane (stadiul 0).

45 Apexul apofizei mediane: (0) absent (Figura 3.18); (1) prezent.

Analiza caracterului: Majoritatea licosidelor studiate prezintă o apofiză mediană cu apex (stadiul 1), apexul lipsind în mod secundar la genul Xerolycosa și speciile Pardosa agrestis și P. palustris (stadiul 2). Se poate presupune că prezența unui apex (stadiul 1) este condiția plesiomorfică.

46 Ramificația apexului apofizei mediene: (0) uniseriat; (1) bifurcat (Figura 3.39).

Analiza caracterului: Ținând cont că aproape toate licosidele analizate cât și outrgoup-ul prezintă un apex uniseriat (stadiul 0), aceasta este probabil stadiul plesiomorfic, contiția derivată fiind apexul bifurcat (staidul 1).

47 Forma apexului: (0) rotunjit (Figura 3.19); (1) ascuțit (Figura 3.32); (2) lamă dreptunghiulară (Figura 3.26).

Analiza caracterului: În cadrul venoniinelor s-a identificat stadiul 1 cu excepția a două specii din genul Pirata (stadiul 0). În ceea ce privește pardosinele, acestea au prezentat un apex ascuțit (stadiul 1), cu excepția speciei Pardosa prativaga (stadiul 0). În ceea ce privește licosinele, genurile Arctosa, Hogna și Lycosa prezintă stadiul 1 și genul Trochosa stadiul 0. Stadiul 2 este o autapomorfie a genului Alopecosa. Se poate presupune astfel că stadiul 1 cu un apex ascuțit este forma presiomorfică.

48 Gradul de sclerotizare al apexului: (0) puțin sclerotizat; (1) puternic sclerotizat.

Analiza caracterului: Majoritatea speciilor prezintă un apex puternic sclerotizat, stadiul 1 putând fi considerat ancestral. Stadiul derivat 0 a fost identificat la două specii de Pirata, genul Trochosa și Pardosa prativaga (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971).

49 Forma apofizei mediane: (0) laminară (Figura 3.19); (1) scurtă și lată (Figura 3.11); (2) falciformă (Figura 3.17); (3) în formă de cap de pasăre (Figura 3.14); (4) forma literei C (Figura 3.16); (5) în formă de cârlig (Figura 3.22); (6) lamă lată și lungă (Figura 3.29); (7) scurtă și ascuțită; (8) bifurcată (Figura 3.39).

Analiza caracterului: La multe specii de licoside s-a identificat o variabilitate ridicată între specii apropiate (subfamiliile Venoniinae și Piratinae). Un anumit tipar generic s-a putut observa la Evippinae, ambele specii prezentând stadiul 2, și în cadrul subfamiliei Lycosinae (genul Trochosa – stadiul 5, Lycosa, Hogna, Arctosa și Alopecosa – stadiul 6).

50 Prezența unui canal distinct pe partea dorsală a apofizei mediane: (0) absent; (1) prezent.

Analiza caracterului: La evipine și licosine, apofiza mediană preia funcția conductorului, aceasta prezentând un canal pe partea dorsală (Zyuzin, 1993).

51 Dispoziția canalului: (0) longitudinală; (1) transversală.

Analiza caracterului: La evipine, canalul este dispus longitudinal (stadiul 0), iar la licosine transversal (stadiul 1).

52 Apofiza tegulară distală: (0) absentă; (1) prezentă (Figura 3.9).

Analiza caracterului: Apofiza tegulară distală are rolul de a stabiliza bulbul în momentul expansiunii hematodochiei (Sierwald, 1997). Prezența acestui caracter a fost semnalată doar la familia Pisauridae dintre speciile analizate.

53 Originea embolusului: (0) mezială (Figura 3.22); (1) pro-laterală (Figura 3.14).

Analiza caracterului: La evipine și venoniine (cu excepția speciei Aulonia albimana la care embolusul are o origine pro-laterală) embolusul are o origine mezială (stadiul 0). În ceea ce privește licosinele, doar genul Arctosa prezintă un embolus cu origine pro-laterală (stadiul 1), la celelalte având o origine mezială (stadiul 0). Toate pardosinele au prezentat stadiul 1.

54 Prezența unei curburi la baza embolusului: (0) absentă (Figura 3.12; Figura 3.31); (1) prezentă (Figura 3.25).

Analiza caracterului: Prezența unei curburi la baza embolusului (stadiul 1) apare doar la subfamilia Lycosinae, cu excepția genului Arctosa. Se poate presupune astfel că absența acesteia este plesiomorfă.

55 Poziția vârfului embolusului în repaos: (0) în depresiunea oblongă a tegumului; (1) în canalul dorsal al apofizei mediane; (2) în șanțul tegular ascendent.

Analiza caracterului: La evipine, vârful embolusului în repaos este așezat în canalul dorsal al apofizei mediane (stadiul 1). O apomorfie a genului Pirata este poziția embolusului în șanțul tegular ascendent (stadiul 2). Caracteristic pardosinelor și licosinelor este dispunerea vârfului embolusului în depresiunea oblongă a tegumului (stadiul 0). Caracterul a fost descris conform Zyuzin (1993).

56 Prezența depresiunii oblonge a tegumului: (0) absent; (1) prezent.

Analiza caracterului: Depresiunea oblongă a tegumului se poate observa doar la subfamiliile Pardosinae și Lycosinae (stadiul 1) (Zyuzin, 1993).

57 Dimensiunea depresiunii oblonge a tegumului: (0) mică; (1) mare.

Analiza caracterului: La pardosine, depresiunea oblongă a tegumului este mică, în formă de lingură (stadiul 0), în timp ce la licosine este largă (stadiul 1).

58 Conductor: (0) absent; (1) prezent.

Analiza caracterului: Venoniinele și pardosinele prezintă conductor (stadiul 1), aceasta fiind probabil condiția plesiomorfă. La evipine și licosine, conductorul lipsește în mod secundar (stadiul 0), funcția acestuia fiind preluată de apofiza mediană (Zyuzin, 1993).

59 Tipul conductorului: (0) liber; (1) unit cu embolusul.

Analiza caracterului: Prezența unui conductor unit cu embolusul (stadiul 1) s-a identificat doar la genul Pirata, reprezentând o autapomorfie a grupului (Zyuzin, 1993). În cazul celorlaltor specii de venoniine analizate și a pardosinelor, embolusul este liber (stadiul 0).

60 Poziția conductorului în repaos: (0) la baza paleei; (1) în partea apicală a paleei; (2) în șanțul tegular ascendent.

Analiza caracterului: În ceea ce privește venoniinele, la genul Pirata conductorul este poziționat în șanțul tegular ascendent împreună cu embolusul (stadiul 2), în timp ce la celelalte specii se află în partea aplicală a paleei (stadiul 1). La pardosine, conductorul este poziționat la baza paleei (stadiul 0).

61 Sinembolus: (0) absent; (1) prezent.

Analiza caracterului: Sinembolusul este un proces laminar al paleei, îngust și ascuțit, care acompaniază embolusul și are aceeași direcție cu acesta (Zyuzin, 1993). Are funcția de a stabiliza embolusul în timpul inserției palpului. Sinembolusul este prezent la licosine și evipine (stadiul 1).

62 Tipul sinembolusului: (0) liber; (1) fuzionat cu paleea.

Analiza caracterului: La majoritatea speciilor care prezintă sinembolus, această structură este liberă. În mod secundar, sinembolusul este fuzionat cu paleea (stadiul 1), fapt întâlnit la trei specii de Alopecosa analizate (A. pulverulenta, A. trabalis și A. cuneata) care fac partea din grupul morfologic Alopecosa pulverulenta.

63 Dimesniunea sinembolusului: (0) redus; (1) bine dezvoltat.

Analiza caracterului: La evipine, sinembolusul este redus și fuzionat cu extensia embolusului (stadiul 0), iar la licosine este foarte bine dezvoltat (stadiul 1).

Caractere sexuale: femelă

64 Forma epiginei: (0) în forma literei T inversată (Figura 3.12); (1) placă întreagă (Figura 3.31; Figura 3.40); (2) piriformă (Figura 3.16); (3) trapezoidală (Figura 3.19); (4) placă centrală mărginită de două cercuri adiacente (Figura 3.35).

Analiza caracterului: O epigină de forma unei plăci întregi (stadiul 1) se poate observa la genurile Xerolycosa și Arctosa, iar în cadrul familiei Venoniinae la speciile Hygrolycosa rubrofasciata și Aulonia albimana. În cazul genului Pirata se poate vorbi de o apomorfie, și anume de prezența unei plăci centrale mărginite de două cercuri adiacente (stadiul 4). În cadrul subfamiliei Lycosinae epigina are forma literei T inversată (stadiul 0), cu excepția deja menționată. În ceea ce privește pardosinele, cel mai comun este stadiul 0, fiind prezente și două apomorfii: epigina piriformă (stadiul 2) la Pardosa nigra și epigina trapezoidală la P. prativaga și P. pullata.

65 Septul longitudinal: (0) absent (Figura 3.31); (1) prezent (Figura 3.34).

Analiza caracterului: Septul longitudinal este prezent la majoritatea licosidelor (staidul 1), acesta lipsind la evipine și la venoniine cu excepția genului Pirata la care este prezent. De asemenea, lipsește și la genul Arctosa.

66 Prezența unei îngustări la nivelul septului longitudinal: (0) absentă; (1) prezentă.

Analiza caracterului: Speciile analizate din genul Pirata nu prezintă o îngustare la nivelul septului longitudinal (stadiul 0). În cazul celorlaltor licoside, majoritatea speciilor prezintă acest caracter (stadiul 1), cu excepția speciilor Pardosa agrestis, P. blanda, P. palustris, Alopecosa inquilina și Hogna radiata.

67 Poziția îngustării septului longitudinal: (0) în partea anterioară; (1) în partea posterioară.

Analiza caracterului: Poziția acestei îngustări la nivelul septumului este variablă în cadrul familiei Lycosidae.

68 Forma septului transversal în partea posterioară: (0) drept (Figura 3.24); (1) curbat (Figura 3.20); (2) în formă de ancoră (Figura 3.33); (3) cu o mică evaginare mediană (Figura 3.32).

Analiza caracterului: Speciile din genurile Xerolycosa și Pirata au un sept transveral curbat (stadiul 1) în partea posterioară. Relativ la celelalte genuri, există o variabilitate ridicată între specii. Însă, la genul Pardosa cel mai comun stadiu este stadiul 0.

69 Ductul copulator: (0) îngust (Figura 3.35); (1) lat (Figura 3.33).

Analiza caracterului: Evippinele și venoniinele prezintă un duct copulator lat (stadiul 1), cu excepția speciilor Aulonia albiamana, Hygrolycosa rubrofasciata și Pirata knorri care au un duct copulator îngust (stadiul 0). Toate licosinele cu excepția Trochosa spinipalpis prezintă un duct copulator lat. În cadrul subfamiliei Pardosinae se poate observa o mare variabilitate între specii. Ținând cont că majoritatea licosidelor au un duct copulator lat se poate presupune că stadiul 1 este plesiomorfic, iar stadiul 0, ductul îngust, este condiția derivată.

70 Forma ductului copulator: (0) simplu, fără diverticule sau spire (Figura 3.11); (1) cu diverticul (Figura 3.15); (2) cu spire (Figura 3.24).

Analiza caracterului: Diverticulele și spirele prezente de-a lungul ductului copulator au rolul de a depozita sperma (Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). Speciile din subfamilia Evippinae au un duct copulator cu spire (stadiul 2). În cadrul subfamiliei Venoniinae există o variabilitate mai ridicată: Aulonia albimana și Hygrolycosa rubrofasciată prezintă un duct simplu (stadiul 0), la fel ca și două din speciile din genul Pirata (P. hygrophylus și P. knorri), celelalte două specii (P. piraticus și P. piscatorius) prezentând un duct cu diverticul. În cadrul subfamiliei Lycosinae s-a identificat doar stadiul 2 (duct copulator cu spire), cu excepția speciei Alopecosa accentuata care prezintă diverticul (stadiul 1). Stadiul 2 este probabil o plesiomorfie a grupului. În ceea ce privește pardosinele s-au identificat stadiile 1 și 0.

71 Dimensiunea spermatecilor: (0) mici (Figura 3.22); (1) mari (Figura 3.25).

Analiza caracterului: Evipinele și venoniinele prezintă spermateci mari (stadiul 1), cu excepția speciilor Pirata hygrophylus și Pirata piscatorius. În cadrul subfamiliei Lycosinae, cu excepția genurilor Acrtosa, Trochosa și a speciei Alopecosa accentuata care au spermateci mici (stadiul 0), toate celelalte specii prezintă spermateci mari (stadiul 1). La subfamilia Pardosinae doar Pardosa nigra, P. palaudicola și P. palustris prezintă spermateci mici, toate celelalte specii analizate având spermateci mari. Ținând cont de prezența stadiului 1 în subfamiliile considerate mai primitive, cât și de ocurența ridicată a acestuia în celelalte subfamilii, acest stadiu este probabil plesiomorfic, iar stadiul 0 este derivat.

72 Poziția spermatecilor: (0) la partea bazală a epiginei; (1) ajung până la jumătatea septumului; (2) depășesc jumătatea înălțimii septumului; (3) ajung până aproape de capătul anterior al septumului; (4) depășesc septumul.

Analiza caracterului: Se poate observa că în subfamiliile Evippinae, Venoniinae și Lycosinae spermatecile fie ajung până aproape de capătul anterior al septumului (stadiul 3), fie îl depășesc (stadiul 4), existând o concordanță generică. În subfamilia Pardosinae există o variabilitate între specii destul de ridicată. Stadiul 0 s-a identificat doar în cazul outgroup-ului.

73 Forma spermatecii: (0) ovoidă (Figura 3.11); (1) rotundă (Figura 3.16); (2) tripartită (Figura 3.9).

Analiza caracterului: În cadrul familiei Lycosidae, spermatecile sunt fie ovoide (stadiul 0), fie rotunde (stadiul 1), existând o oarecare variabilitate între speciile aceluiași gen. Stadiul 2 a fost identificat doar la Dolomedes fimbriatus din familia Pisauridae, speciile din această familie având spermateci alungite, vizibil formate din trei părți: bază, duct și cap (Sierwald, 1997).

74 Receptacul secundar: (0) absent; (1) prezent.

Analiza caracterului: Receptaculul secundar are rolul de a depozita sperma după acuplare (Fuhn și Niculecu-Burlacu, 1971). Toate subfamiliile de licoside analizate cu excepția pardosinelor prezintă un receptacul secundar, stadiul 1 fiind probabil plesiomorfic. Receptaculul lipsește în mod secundar la pardosine.

75 Scufia chitinoasă: (0) absentă; (1) prezentă (Figura 3.17).

Analiza caracterului: Scufia chitinoasă lipsește (stadiul 0) la subfamiliile considerate mai primitive Evippinae și Venoniinae. Scufia este o sinapomorfie a grupurilor Lycosinae și Pardosinae, lipsind în mod secundar la Pardosa prativaga și P. riparia.

76 Forma sufiei chitioase: (0) în forma literei M; (1) în formă de căciulă; (2) dreaptă.

Analiza caracterului: În cadrul subfamiliei Lycosinae, le genurile Arctosa, Lycosa, Hogna și Trochosa scufia are forma literei M (stadiul 0), iar la genul Alopecosa are formă de căciulă (stadiul 1). La subfamilia Pardosinae cel mai comun este stadiul 0, Pardosa blanda și P. palustris fiind singurele specii la care s-a identificat stadiul 2.

77 Deschiderea scufiei chitinoase: (0) absentă; (1) prezentă (Figura 3.18; Figura 3.22).

Analiza caracterului: La licosine, stadiul 0 a fost identificat la genurile Alopecosa, Lycosa și specia Arctosa perita, iar stadiul 1 la genurile Hogna, Trochosa și specia Arctosa leopardus. La pardosine, cu excepția speciilor Pardosa agrestis, P. blanda și P. palustris care prezintă stadiul 1, restul prezintă stadiul 0.

78 Atriumul epiginei: (0) absent (Figura 3.11); (1) prezent (Figura 3.15).

Analiza caracterului: La evipine și venoniine atriumul lipsește (stadiul 0) cel mai probabil în mod secudar. La toate celelalte specii de licoside analizate, cu excepția Alopecosa accentuata și Pardosa agrestis, se poate observa prezența atriumului (stadiul 1). Atriumul se observă și în outgroup ceea ce face ca prezența caracterului să fie simplesiomorfă.

79 Dimensiunea atriumului epiginei: (0) mic (Figura 3.14); (1) mare (Figura 3.15).

Analiza caracterului: Se poate nota o variabilitate ridicată a stadiului acestui caracter de la o specie la alta în cadrul aceluiași gen.

Caractere comportamentale

80 În timpul acuplării, numărul inserțiilor pe o parte înainte de a schimba pe partea cealaltă: (0) una; (1) mai mult de una.

Analiza caracterului: Prin inserție se înțelege actul fizic de acuplare a palpului mascul cu epigina femelei (Stratton et al., 1996). Atât în outgroup cât și la majoritatea licosidelor s-a observat o singură inserție pe o parte înainte de a schimba pe partea cealaltă, condiție considerată sinapomorfică. Stadiul 1, cu mai mult de o inserție, s-a identificat doar la genul Trochosa din speciile studiate, stadiu considerat derivat.

81 Numărul de expansiuni ale hematodochiei per inserție: (0) una; (1) mai mult de una.

Analiza caracterului: Prin expansiunea hematodochei, în urma creșterii presiunii hemolimfei, sperma este transferată în ductele copulatoare ale femelei (Foelix, 1996). Dintre speciile studiate, o singură expansiune a hematodochei se întâlnește la genurile Trochosa și Arctosa. Faptul că atât pisauridele cât și celelalte licoside analizate prezintă mai mult de o inserție sugerează că acest stadiu (staidul 1) este primordial.

82 Partea corpului pe care femela atașează coconul: (0) chelicere; (1) filierele posterioare.

Analiza caracterului: La ambele familii Pisauridae și Lycosidae se poate observa un comportament de îngrijire parentală, femelele purtând coconul până la ecloziunea nimfelor (Wiebes, 1959). Pisauridele poartă coconul pe chelicere (stadiul 0), însă licosidele prezintă o autapomorfie, purtând coconul pe filierele posterioare (stadiul 1).

83 Nimfele sunt purtate pe corpul femelei până la ultima năpârlire: (0) absent; (1) prezent.

Analiza caracterului: La majoritatea licosidelor, după ecloziune, nimfele sunt purtate pe corpul mamei până la ultima năpârlire (staidul 1). Excepție fac araneele din subfamilia Venoniinae la care înainte de ecloziune coconul este prins de pânză, iar dupa ce ecloziunea are loc nimfele rămân pe pânza mamei până la ultima năpârlire. În ceea ce privește outgroup-ul, deși sunt specii eratice, pisauridele construiesc o pânză de reproducere pe care atașează coconul înainte de ecloziune (Murphy et al., 2005). Acest caracter comportamental a fost prima data utilizat de Griswold (1993) în analiza filogenetică a grupului Lycosoidea.

84 Strategia de prindere a prăzii: (0) specie vagantă; (1) adăpost temporar săpat în pământ; (2) adăpost permanent săpat în pământ; (3) pânză de formă tubulară; (4) pânză în formă de cerșaf („sheet-web”).

Analiza caracterlui: Strategia de prindere a prăzii este extrem de inportantă în studiile de filogenie a licosidelor și a fost codificată conform Murphy et al. (2005). Deși majoritatea licosidelor palearctice au renunțat la construirea pânzei, venoniinele, considerate cele mai primitive licoside, au o diversitate specifică foarte ridicată în special în regiunile tropicale (Lehtienen și Hippa, 1979). Acestea construiesc fie o pânză în formă de cerșaf (stadiul 2), identificată doar la specia Aulonia albimana dintre speciile studiate în această lucrare, fie o pânză de formă tubulară (stadiul 3), o atuapomorfie a genului Pirata. Stadiul 0 (specii vagante) identificat la subfamiliile Evippinae, Pardosinae și Lycosinae (genul Alopecosa) este considerat cel mai derivat, la prima subfamilie probabil apărând în mod independent față de celelalte (Zehethofer și Sturmbauer, 1998). În cadrul licosinelor mai există două tipuri de comportamente: săparea unui adăpost temporar (genurile Arctosa, Trochosa, Hogna) sau a unui adăpost permanent (genul Lycosa), considerate stadii intermediare între construirea unei pânze (stadiile 3, 4) și condiția erantă (Zehethofer și Sturmbauer, 1998; Murphy et al., 2005). Specia de pisaurid Dolomedes fimbriatus a fost codificată ca specie vagantă (stadiul 0), prinderea prăzii având loc în mod activ. S-a observat totuși că pisauridele construiesc o pânză de reproducere.

Figura 3.1. Partea cefalică privită frontal la: (a) Dolomedes fimbriatus; (b) Pardosa sp.; (c) Lycosa sp. (original) C01(Caracter 01): înâlțimea părții cefalice în vedere frontală. C13: Aliniamentul ochilor pe două rânduri la Dolomedes fimbriatus și pe trei rânduri la Lycosidae.

Figura 3.2. Distanța dintre cei doi ochi posteriori medieni (PM)(original): (a) PM/PM mai mică decât diametrul PM; (b) PM/PM egală cu diametrul PM (C17).

Figura 3.3. Alinierea ochilor anteriori alterali (AL) și anteriori medieni (AM) în vedere frontală (original) (C15): (a) precurbată; (b) puternic precurbată; (c) recurbată; (d) dreaptă.

Figura 3.4. Cheliceră cu doi dinți pe marginea interioară a articolului bazal la Xerolycosa miniata (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971) (C12).

Figura 3.5. Lungimea labiumului (C11): (a) moderat la Lycosa singoriensis; (b) lung la Aulonia albimana; (c) scurt la Pardosa sp. (a, după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971; b,c originale). a, labium; b, maxilla.

Figura 3.6. Filierele la: (a) Lycosa singoriensis (original); (b) Aulonia albimana (după Locket și Millidge, 1951). C29: lungimea filierelor posterioare comparativ cu celelalte filiere. C30: dispoziția filierelor posterioare. C31: lungimea articolului terminal al filierelor posterioare, în comparație cu lungimea articolului bazal. C32: forma articolului terminal al filierelor posterioare

Figura 3.7. Colulus la Trochosa sp. (după Munguia, 2013)(C33). a, colulus.

Figura 3.8. Vedere laterală a palpului la: (a) Pirata knorri; (b) Trochosa spinipalpis; (c) Pardosa amentata (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971). C40: palea absentă la Pirata knorri și prezentă la Trochosa spinipalpis și Pardosa amentata. C42: palea ocupă aproximativ 50% din aria paleară la Trochosa spinipalpis și mai mult de 50% la Pardosa amentata.

Figura 3.9. Dolomedes fimbriatus: (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul (a, original; b, c, d după Sierwald, 1997). C28: pata cardiacă este greu de observat. C34: prezența apofizei tibiale retrolaterale. C37: absența apofizei terminale. C52: prezența apofizei terminale distale. C73: spermatecă tripartită.

Figura 3.10. Acantholycosa lignaria): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul (a, b, d după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971; c după Dahl, 1937). C28: pata cardiacă neregulată. C35: absența ghearelor în partea apicală a cimbiumului.

Figura 3.11. Pardosa agrestis (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C35: prezența unei gheare în partea apicală a cimbiumului. C49: apofiza mediană scurtă și lată. C70: duct copulator simplu. C78: absența atriumului.

Figura 3.12. Pardosa amentata (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C54: absența unei curburi la baza embolusului. C64: epigină în forma literei T inversate.

Figura 3.13. Pardosa blanda (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) palpul mascul (a, b după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971; c după Tongiorgi, 1966).

Figura 3.14. Pardosa hortensis (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C49: apofiza mediană în formă de cap de pasăre. C53: originea pro-laterală a embolusului. C79: dimensiunea redusă a atriumului.

Figura 3.15. Pardosa lugubris (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C39: apofiză terminală cu denticulații. C70: duct copulator cu diverticul. C78: atriumul epiginei prezent. C79: atriumul epiginei de dimensiune mare.

Figura 3.16. Pardosa nigra (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C36: o gheară în partea apicală a cimbiumului. C49: apofiza mediană în forma literei C. C64: epigină piriformă.

Figura 3.17. Pardosa palaudicola (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C39: apofiză mediană în formă de dinte. C44: apofiza mediană poziționată longitudinal față de cimbium. C49: apofiză mediană falciformă.

Figura 3.18. Pardosa palustris (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C36: două gheare în partea apicală a cimbiumului. C45: apexul apofizei mediene absent.

Figura 3.19. Pardosa prativaga (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C47: apexul apofizei mediene rotunjit. C49: apofiză mediană laminară. C64: epigină trapezoidală.

Figura 3.20. Pardosa pullata (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C68: septul transversal în partea posterioară curbat.

Figura 3.21. Pardosa riparia (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul.

Figura 3.22. Trochosa ruricola (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C39: apofiza terminală în formă de seceră. C49: apofiza mediană în formă de cârlig. C53: originea mezială a embolusului. C71: spermateci de dimensiuni mici.

Figura 3.23. Trochosa spinipalpis (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul.

Figura 3.24. Trochosa terricola (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C68: septul transversal în partea posterioară drept. C70: duct copulator cu spire.

Figura 3.25. Alopecosa accentuata (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C54: prezența unei curburi la baza embolusului. C71: spermateci mari.

Figura 3.26. Alopecosa cuneata (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C02: dunga longitudinală mediană prezentă. C38: apofiza terminală pornește de la marginea paleei. C39: apofiza terminală în formă de spin rotit împotriva acelor de ceasornic. C44: apofiza mediană poziționată transversal față de cimbium. C47: apexul apofizei mediene în formă de lamă dreptunghiulară.

Figura 3.27. Alopecosa inquilina): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul (a, b, c după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971; d, după Lugetti și Tongiorgi, 1969).

Figura 3.28. Alopecosa pulverulenta (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul.

Figura 3.29. Alopecosa trabalis (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul (a, b, c după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971; d, după Lugetti și Tongiorgi, 1969). C44: apofiza mediană poziționată transversal față de ciumbium. C49: apofiza mediană în formă de lamă lată și lungă.

Figura 3.30. Arctosa leopardus (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C38: apofiza terminală începe la mijlocul părții distale a tegumului.

Figura 3.31. Arctosa perita (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C02: dunga longitudinală absentă și înlocuită de un model stelat. C54: absența curburii la baza embolusului. C64: epigina de forma unei plăci întregi. C65: absența septului longitudinal la nivelul epiginei.

Figura 3.32. Hogna radiata (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C36: prezența a mai mult de 2 gheare în partea apicală a cimbiumului. C39: apofiza terminală digitiformă. C47: apexul apofizei mediane ascuțit. C68: septul transversal al epiginei cu o mică evaginare mediană.

Figura 3.33. Lycosa singoriensis (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C36: prezența a mai mult de 2 gheare în partea apicală a cimbiumului. C68: septul transversal în partea posterioară în formă de ancoră. C69: ductul copulator lat.

Figura 3.34. Pirata hygrophylus (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C65: absența septului longitudinal al epiginei.

Figura 3.35. Pirata knorri (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C64: epigina în formă de placă centrală mărginită de două cercuri adiacente. C69: duct copulator îngust.

Figura 3.36. Pirata piraticus (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul.

Figura 3.37. Pirata piscatorius (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul.

Figura 3.38. Hygrolycosa rubrofasciata: (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. (a,b,d după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971; c după Dahl, 1937)

Figura 3.39. Aulonia albimana (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C46, 49: apofiza mediană bifurcată.

Figura 3.40. Xerolycosa miniata (după Fuhn și Niculescu-Burlacu, 1971): (a) desen dorsal; (b) epigina; (c) vulva; (d) palpul mascul. C39: apofiza terminală în formă de cioc. C64: epigina de forma unei plăci întregi.

Matricea de caractere

După analiza stadiilor caracterelor pentru fiecare din cele 33 de specii în parte s-a obținut o matrice cu 84 de caractere morfologice și comportamentale care poate fi vizualizată în Tabelul 3.4. Pe cât posibil s-a încercat o codificare binară a caracterelor (e.g., absent/prezent), iar atunci când aceasta nu s-a putut realiza, codificarea a urmat o ordine evolutivă, stadiile intermediare fiind codificate între cele două limite. Ținând cont de faptul că programul TNT nu face diferența între caractere neaplicabile și stadii necunoscute ale caracterelor, ambele situații au fost codificate cu „-”.

Tabelul 3.4. Matricea de caractere morfologice.

Tabelul 3.5. Matricea de caractere morfologice (continuare).

Tabelul 3.6. Matricea de caractere morfologice (continuare).

Prezentarea metodelor de inferență filogenetică utilizate

Principiul inferenței filogenetice constă în faptul că istoria evolutivă a entităților biologice poate fi dedusă prin analiza similarităților și diferențelor dintre acestea cu ajutorul unor algoritme matematice. Se obțin astfel dendograme care indică relațiile filogenetice cele mai posibile. Trebuie menționat faptul că este imposibilă aflarea cursului exact al evoluției.

În acest studiu s-au utilizat trei metode de inferență filogenetică: Maximum Parsimony, Maximum Likelihood și Inferența Bayesiană.

Maximum Parsimony

Metoda Maximum Parsimony (MP; Parsimonia maximă) a fost adaptată pentru utilizarea în inferența filogenetică de către Walter M. Fitch în 1971, fiind una dintre cele mai vechi metode de inferență. Spre deosebire de metodele de distanță, aceasta folosește în mod direct stadiul caracterelor pentru a crea dendograme. Pentru a decide care din dendogramele alternative este cea mai bună, acestea sunt triate pe baza unui criteriu de optimalitate: dendogramele care necesită mai puține schimbări ale stadiului caracterelor sunt reținute, minimalizând astfel homoplazia (Fitch, 1971).

Lungimea unui arbore fără rădăcină poate fi calculată în mod direct cu ajutorul alogritmului lui Fitch care se deplasează de-a lungul arborelui desemnând unul sau mai multe stadii la fiecare nod intern. Căutarea prin spațiul de arbori („tree space”; arborii teoretici cu topologiile posibile pentru un anumit număr de taxoni) se realizează cel mai adesea cu ajutorul căutărilor euristice, iar în cazul în care numărul taxonilor este mic, sub 12, se utilizează căutarea exactă (San-Mauro și Agorreta, 2010). Prin căutarea exactă se analizează toți arborii posibili, fiind numită și căutare exhaustivă. Prin căutarea euristică nu se analizează toți arborii posibili și, prin urmare, nu există garanția că arborele obținut este optim. Pentru a maximiza șansele de succes, mai multe căutări independente sunt efectuate pronind de la diferite noduri ale arborelui, iar în cazul în care toate căutările indică același rezultat, este posibil ca arborele optim sa fi fost găsit.

Metoda Maximum Parsimony prezintă o serie de avantaje și dezavantaje. Cel mai important avantaj îl constituie rapiditatea cu care această metodă analizează date vaste (San-Mauro și Agorreta, 2010). Pe de altă parte, în cazul datelor moleculare în care există o variație substanțială între ratele de evoluție dintre taxoni, MP poate avea rezultate eronate. Taxonii cu ratele de substituție cele mai rapide apar în arborele fără rădăcină ca având ramurile cele mai lungi și au tendința de a se grupa (San-Mauro și Agorreta, 2010).

Deși evoluția nu este un proces parsimonic (Fitch, 1971), utilizarea Principiului Parsimoniei poate oferi rezultate științifice satisfăcătoare. Conform acestui principiu, numit și Legea lui Occam, supoziția unui lanț mai simplu, mai parsimonic de evenimente, este de preferat supoziției unui lanț mai complicat, mai puțin parsimonic de evenimente (Jaynes, 2003).

Maximum Likelihood

O metodă alternativă a abordării parsimoniei este reprezentată de principiul Maximum Likelihood (ML; Probabilitatea maximă), utilizat în filogenie pentru prima dată acum câteva decenii (Falsenstein, 1981). În contextul filogeniei moleculare, probabilitatea unui arbore este dată de probabilitatea de a observa datele ținând cont de arborele obținut și de modelul de evoluție presupus (San-Mauro și Agorreta, 2010). Probabilitatea unui anume locus din dendogramă este dată de probabilitatea stadiilor observate la locusul respectiv, ținând cont de toate combinațiile posibile ale stadiilor de la nodurile interne ale arborelui (Pagel, 1999). Probabilitatea unui arbore este produsul probabilităților fiecărui locus. Ca și în cazul parsimoniei, spațiul arborilor este explorat utilizând căutarea euristică.

Cel mai important avantaj pe care îl oferă metoda ML este faptul că permite utilizarea diferitor modele de evoluție moleculară. Se poate aplica fie întregii secvențe un singur model evolutiv, fie secvența poate fi partiționată, fiecare sub-secvență primind astfel un model diferit (San-Mauro și Agorreta, 2010). Printre criticile aduse acestei metode se numără faptul că rezultatele sunt puternic dependente de modelul evolutiv ales. Mai mult, metoda solicită mult timp pentru realizarea computației.

Inferența Bayesiană

Inferența Bayesiană este cea mai nouă metodă dezvoltată pentru realizarea inferenței filogenetice (Rannala și Yang, 1996). Metoda se aseamănă cu ML prin faptul că ipoteza optimă este cea care maximizează probabilitatea posterioară. Conform teoremei lui Bayes, probabilitatea posterioară a unei ipoteze este proporțională cu probabilitatea multiplicată cu probabilitatea inițială a ipotezei.

Analiza Bayesiană permite utilizarea de modele de evoluție complexe care pot fi implementate pentru secvența întreagă sau pentru diferite partiții ale secvenței. Metoda se bazează pe algoritmul Markov chain Monte Carlo (MCMC) care funcționează prin extragerea de mostre din arborii distribuției probabilității posterioare. Spre deosebire de ML care caută un singur arbore optim, căutările bayesiene MCMC urmăresc obținerea unui set de arbori optimi din toți arborii posibili. Algoritmul MCMC este explicat în continuare după San-Mauro și Agorreta (2010). Stadiul inițial al lanțului de evenimente MCMC este o combinație de lungimi ale ramurilor dendogramei și de parametri ai modelului de substituție. Ținând cont de acest stadiu inițial, probabilitatea poate fi calculată pentru fiecare situs din aliniament. Este propus astfel un nou stadiu al lanțului MCMC, schimbând un parametru al modelului, modificând poziția unei ramuri și schimbând lungimea ramurii pentru a crea un arbore diferit. Apoi este calculată rata probabilității stadiilor. Dacă această rată este mai mare decât un număr extras la întâmplare între 0 și 1, noul stadiu este acceptat, dacă nu, stadiul rămâne același. În general, dacă noul arbore este mai probabil decât arborele precedent, există o probabilitate mai mare de a fi acceptat. Toți acești pași constituie o generație MCMC. Noi stadii sunt simulate cu ajutorul lanțului până când acestea converg. Ulterior, la anumite intervale de timp, sunt luate mostre din stadiile obținute. Pe parcursul creșterii numărului generațiilor se face o aproximare a stadiilor posibile de dendograme și parametri. Cu cât lanțul MCMC rulează mai mult timp, cu atât aproximarea devine mai exactă. Procedurile filogenetice Bayesiene curente folosesc o variantă MCMC numită Metropolis-coupled MCMC care sunt mai puțin dispuse de a se bloca în optimul local (spațiu cu o probabilitate mică). Această variantă presupune rularea mai multor lanțuri simultan, în general patru. La fiecare generație, fiecare lanț propune și acceptă/refuză anumite mișcări în mod independent, apoi se încearcă realizarea unui schimb de stadii între două lanțuri alese aleator. Sunt luate mostre de stadii dintr-un singur lanț, numit lanțul „rece”, restul numindu-se lanțuri „fierbinți”. Dacă lanțul rece rămâne blocat într-un optim local prezintă o șansă de a scăpa prin schimbarea cu un alt lanț aflat într-un loc cu probabilitate mai mare.

Un mare avantaj oferit de inferența Bayesiană este faptul că, datorită procesului MCMC, fiecare nod al cladogramelor obținute prezintă o probabilitate posterioară care poate fi utilizată ca suport statistic al nodului (San Mauro și Agoretta, 2010). Un dezavantaj important este faptul că este dificil de determinat dacă aproximările MCMC au rulat pentru un număr suficient de cicluri (i.e., dacă spațiul arborilor a fost căutat în mod adecvat).

Analiza filogenetică

Matricea de caractere a fost asamblată în Microsoft Excel și apoi transferată într-un document Notepad în format TNT.

În analiza filogenetică a matricei de caractere morfologice s-a utilizat analiza parsimoniei (MP – Maxima Parsimonia). Pentru aceasta s-a folosit programul de computer TNT ver. 1.1 (Goloboff et al., 2003). Ținând cont de faptul că programul TNT nu poate trata spațiile libere („gaps”) ca prezența sau absența unui caracter, toate spațiile au fost tratate ca date lipsă („missing data”). Numărul maxim de arbori salavați în RAM a fost stabilit la 10.000.

S-a realizat o căutare euristică („traditional search”) a arborilor Wagner cu 1.000 de replicări și reținerea a 10 arbori per replicare utilizând alogirtmul TBR („tree bisection and reconnection swapping algorithm”) (Figura 3.41; Figura 3.42; Figura 3.43). În timpul căutării euristice are loc o rearanjare a arborilor filogenetici pentru obținerea structurii optime a arborelui. Algoritmul TBR detașează un subarbore din arborele originar la un nod interior și apoi verifică toate posibilitățile de reconectare între ramurile celor doi arbori creați (Takahashi și Nei, 2000). Metoda alternativă este algoritmul SPR („subtree pruning and regrafting”) care selectează și înlătură un subrabore din arborele originar pe care îl inserează ulterior în altă parte în arborele originar pentru a crea un nou nod.

După obținerea arborilor cei mai parsimonici s-a realizat atât analiză consensus „regula majoritară”, cât și o analiză consensus „strictă” pentru a rezuma rezultatul arborilor obținuți într-un singur arbore (Figura 3.44; Figura 3.45).

De asemenea, s-a calculat suportul statistic al grupurilor formate în cadrul dendogramelor utilizând parametrii Bootstrap și Jackknife și suportul Bremer. Pentru obținerea suportului Bootstrap s-au utilizat opțiunile Bootstrap standard cu 1.000 de replicații, rezultatul fiind afișat în frecvențe absolute (Figura 3.46). Pentru suportul Jackknife rezultatele sunt de asemenea afișate în frecvențe absolute. Căutarea arborilor s-a realizat tradițional („traditional search”). Pentru calcularea suportului Bremer s-a realizat o căutare pentru a stabili aroborii suboptimi (i.e., cu un număr de pași superior al celui minim) pentru a stabili care este numărul minim de pași începând de la care se pierde o anumită grupare. Limita maximă de pași a fost stabilită la 50. Căutarea arborilor suboptimi s-a realizat utilizând căutarea tradițională utilizând aborii stocați în memorie („trees from RAM”). Indicele Bremer s-a calculat în valori absolute.

Figura 3.41. Căutarea arborilor prin metoda „traditional search” în programl TNT.

Figura 3.42. Parametrii selectați pentru analiza „traditional search” în programul TNT.

Figura 3.43. Rezultatul obținut cu ajutorul metodei „traditional search” în programul TNT.

Figura 3.44. Realizarea analizei „majority-rule consensus” în programl TNT, pasul 1.

Figura 3.45. Realizarea analizei „majority-rule consensus” în programl TNT, pasul 2.

Figura 3.46. Calcularea suportului Bootstrap în programul TNT

Pentru analiza moleculară s-au utilizat metodele Maxima Parsimonia, analiza Bayesiană și Maximum Likelihood.

Secvențele pentru genele COI, NADH1 și 12S ARNr obținute din banca de gene GenBank în format FASTA au fost importate în programul MEGA6 (Tamura et al., 2013) și aliniate cu funcția Muscle (Figura 3.47). Secțiunile ce cuprindeau multe date lipsă căt și capetele secvențelor au fost tăiate pentru obținerea unui aliniament de aceeași dimensiune. Datele au fost exportate pentru fiecare genă în parte în format MEGA. Ulterior, secvențele celor trei gene au fost concatenate într-un document Notepad realizat în format NEXUS, secvențele lipsă pentru anumite specii fiind înlocuite cu date lipsă („missing data”). S-a obținut atsfel o matrice de 1426 pb.

În ceea ce privește Maxima Parsimonia, fișierul Nexus a fost modificat în format TNT și a fost analizat după aceeași metodă descrisă pentru analiza matricei de caractere morfologice.

Pentru realizarea analizei Maximum Likelihood s-a utilizat programul PhyML ver. 3.0 (Guindon et al., 2010). Fișierul NEXUS a fost convertit într-un fișier PHYLIP utilizând convertorul online disponibil la http://www.phylogeny.fr/version2_cgi/data_converter.cgi. Ca model de substituție ADN s-a utilizat modelul HKY (Hasegawa-Kishino-Yano) și o distribuție GAMMA. Modelul HKY presupune că pobabilitatea ca o purină să se transforme într-o pirimidină este diferită de probabilitatea ca o pirimidină să se transforme într-o purină (Hasegawa, 1985). Ca arbore de pornire s-a utilizat un arbore BioNJ (Bio Neighbor-Joining), iar ca metodă de rearanjare a acestuia s-a utilizat metoda NNI (Nearest-Neighbor Interchange) care schimbă conectivitatea a patru subarbori în cadrul arborelui originar. De asemenea, s-a calculat suportul nodurilor prin utilizarea analizei Bootstrap non-parametric. Arborele obținut a fost vizualizat cu ajutorul programului FigTree, iar rădăcina arborelui a fost stabilită ca fiind taxonul Dolomedes sp.

Figura 3.47. Secvențele genei COI în programul MEGA6 pentru toate speciile pentru care a fost secvențiată. (a) secvențe nealiniate; (b) secvențe aliniate.

Pentru analiza Bayesiană s-a utilizat programul MrBayes ver. 3.2 (Ronquist și Huelsenbeck, 2003), datele din documentul NEXUS fiind partiționate în șapte subseturi. Pentru fiecare partiție în parte s-a definit un model de evoluție diferit, fie GTR+gamma+I, fie GTR+invgamma+I. Blocul de comandă pentru executarea fișierului conform modelului ales poate fi observat în Figura 3.48. Programul MrBayes permite adăugarea la modelul de substiuție nucleotidică GTR („General Time Reversible” model) a paremetrilor gamma și I. Deoarece intensitatea selecției naturale la nivelul locilor nu este uniformă este de preferat modelarea ratei variației fiecărui locus în parte (Riutort, 2013). Parametrul gamma se utilizează pentru a modela rata heterogenității locilor, rata fiind desemnată urmând o distribuție gamma. Parametrul invgamma presupune că o proporție din loci sunt invariabili, în timp ce rata pentru ceilalți loci sunt desemnați urmând o distribuție gamma. Parametrii statefreq (frecvențele nucleotidelor staționare ale matricii de rate GTR), revmat (cele șase rate de substituții ale matricii de rate GTR), shape (forma distribuției gamma a ratei de variație), pinvar (proporția sistusurilor invariabile) au fost deconectați („unlinked”) pentru ca fiecare partiție să aibă propriul set de parametri. Ratei globale i s-a permis să varieze de la o partiție la alta. Eșantionarea s-a realizat prin metoda Markov chain Monte Carlo (MCMC) astfel încăt să se obțină cel puțin 1000 de eșantioane din distribuția probabilității posterioare, diagnosticul fiind calculat la fiecare 1000 de generatii.

În ceea ce privește analiza combinată a datelor morfologice și moleculare, s-a realizat o analiză bayesiană după metoda descrisă mai sus. Datele au fost concatenate într-un fișier NEXUS și partiționate în opt subseturi. Blocul de comandă pentru realizarea analizei poate fi observat în Figura 3.49.

Figura 3.48. Blocul de comandă pentru analiza Bayesiană moleculară.

Figura 3.49. Blocul de comandă pentru analiza Bayesiană cu date morfologice și moleculare concatenate.

Rezultate

În ceea ce privește outgroup-ul, pisauridele primesc un suport destul de ridicat ca grupare-soră a licosidelor. În analiza bayesiană cu date moleculare, probabilitatea posterioară este de 0,81, iar în cea cu date moleculare și morfologice concatenate de 1,16. Monofilia familiei Lycosidae este, de asemenea, susținuta prin valoarea 100 a suportului Bootstrap atât în analiza MP morfologică, cât și în cea moleculară.

Inferența filogenetică pe baza metodei Maximum Parsimony (MP) asupra matricei de caractere morfologice a avut ca rezultat 7 cladograme parsimonice. Analiza „strict consensus” s-a soldat cu un arbore rezolvat aproape în totalitate, existând politomii doar la nivelul genului Pardosa (Figura 4.1). Cladograma susține ipoteza conform căreia piratinele și evipinele reprezintă grupul soră al celorlalte licoside. Monofilia licosinelor și a pardosinelor nu este susținută, pardosinele fiind reprezentate imbricate în subfamilia Lycosinae. Analiza „majority rule” indică faptul că toate cladogramele au prezentat aceleași topologii până la nivelul genului Pardosa. Evipinele care curpind genul Xerolycosa sunt prezentate ca grupul-soră al venoniinelor. În cadrul subfamiliei Venoniinae, sepecia Aulonia albimana nu are un strămoș comun direct cu Hygrolycosa rubrofasciata. De asemenea, se poate observa un grup bine definit format de genul Pirata. Analiza susține monofilia subfamiliei Venoniinae și infirmă teoria conform căreia genul Pirata ar constitui o subfamilie aparte (Zyuzin, 1993), din moment ce ramura formată de Aulonia albimana este soră a ramurii formate de grupul Pirata (i.e., asta ar însemna ca subfamilia Venoniinae să fie parafiletică).

În ceea ce privește a doua ramură majoră din cadrul subfamiliei Lycosidae, cele mai contrastante rezultate rezidă în infirmarea monofiliei ambelor subfamilii Lycosinae și Pardosinae. Pardosinele nu formează o subfamilie aparte, ci sunt cuprinse de subfamilia Lycosinae. Poziția genului Arctosa este destul de dificil de interpretat: fie licosinele prezintă două grupuri soră, unul format de genul Arctosa și celălalt din restul licosinelor, fie genul Arctosa reprezintă o subfamilie aparte. Murphy et al. (2005) au propus ca acest gen să facă parte dintr-o subfamilie aparte în clasificările ulterioare („Arctosinae”). Astfel, se poate nota faptul că din subfamilia Lycosinae fac parte două subgrupuri principale, dintre care unul format doar de reprezentanții genului Alopecosa. La nivelul genului Alopecosa, Alopecosa accentuata apare ca fiind taxonul cel mai ancestral. Grupul Alopecosa pulverulenta (A. cuneata, A. pulverulenta, A. trabalis) susținut de studiile de morfologie comparată este prezentat ca fiind monofiletic. Grupul soră este format la rândul lui din două subgrupe: una care conține genul Trochosa și cealaltă care curpinde genurile Lycosa și Hogna și reprezentanții fostei subfamilii Pardosinae. La nivelul genului Trochosa, T. spinipalpis s-a diversificat înaintea celorlaltor două specii analizate, T. ruricola fiind mai apropiată de T. terricola. Anlizând gruparea soră a ansamblului Trochosa, se poate observa că grupul format de Hogna radiata și Lycosa singoriensis prezintă un strămoș comun cu speciile din anterioara familie Pardosinae. Murphy et al. (2005) propune schimbarea statutului subfamiliei Pardosinae în trib. În cadrul acestui grup se poate observa că genul Acantholycosa reprezintă ramura soră a genului Pardosa. În analiza „majority rule consensus” (Figura 4.2), toate caldogramele prezintă specia Pardosa riparia ca diversificându-se înaintea celorlaltor specii analizate. P. pullata și P. prativaga sunt prezentante ca făcând parte din același grup (grupul Pardosa pullata), fără a include specia P. riparia. Grupul Pardosa monticola (P. agrestis, P. palustris, P. blanda) apare monofiletic la includerea grupului Pardosa nigra (P. nigra). Grupurile Pardosa palaudicola (P. palaudicola), Pardosa proxima (P. hortensis) și Pardosa amentata (P. amentata și P. lugubris) au rezultat într-o politomie. Monofilia grupului Pardosa amentata este susținută de 4 din 7 dintre caldograme.

La momentul analizării suporturilor Bootstrap și Jackknife și colapsarea ramurilor cu un suport mai mic de 50, cladograma apare profund nerezolvată (Figura 4.3; Figura 4.4). Monofilia familiei Lycosidae este susținută cu valorarea maximă în cazul ambilor indici, însă la nivelul ramurilor interne, doar grupul format de evipine și licosine este susținut (Bootstrap 70; Jackknife 80). Restul cladogramei conține politomii formate în special la nivel generic. Valori foarte mari se pot observa în cazul genurilor Arctosa (Bootstrap 92; Jackknife 92), Trochosa (Bootstrap 97; Jackknife 97) și Xerolycosa (Bootstrap 95; Jackknife 96). Suportul Bremer (Figura 4.5) susține aceleași grupări ca și parametrii Bootstrap și Jackknife.

În urma analizei Maximum Parsimony (MP) asupra datelor moleculare concatenate s-au obținut 24 de cladograme parsimonice. După realizarea „strict consensus”, arborele apare rezolvat la nivelul subfamiliilor, existând însă numeroase politomii la nivelul genurilor (Figura 4.6). Toți arborii au prezentat aceleași topologii. Există câteva diferențe deosebit de importante față de analiza MP asupra caracterelor morfologice. Evipinele și venoniinele nu mai sunt reprezentate ca fiind grupuri-soră făcând parte dintr-un ansamblu monofiletic, evipinele apărând astfel ca grupul soră al tuturor celorlaltor licoside. Monofilia subfamiliei Venoniinae este susținută, însă toate speciile analizate formează politomii. La fel ca în analiza morfologică, specia Arctosa leopardus este reprezentată în afara subfamiliei Lycosinae. În cadrul licosinelor, genurile Trochosa și Alopecosa formează o grupare monofiletică, soră a pardosinelor. În cadrul genului Alopecosa, monofilia grupului Alopecosa pulverulenta este susținută, iar relativ la genul Pardosa este susținută monofilia grupurilor P. monticola și P. pullata. La momentul calculării indicilor de suport, caldograma este extrem de nerezolvată, singurele grupuri care prezintă un suport mai mare de 70 sunt Alopecosa pulverulenta (Bootstrap 73; Jackknife 78) și Pardosa monticola (Bootstrap 93; Jackknife 93) (Figura 4.8; Figura 4.9).

În ceea ce privește analiza Maximum Likelihood (ML) asupra datelor moleculare, topologia cladogramei prezintă unele diferența față de analiza MP (Figura 4.10). Diferența cea mai notabilă este susținerea monofiliei subfamiliei Piratinae, restul venoniinelor formând un ansamblu împreună cu evipinele. De asemenea, se poate observa faptul că Trochosa terricola este mai apropiată de T. spinipalpis decât față de T. ruricola. Restul speciilor prezintă aceeași topologie ca și în cazul analizei MP. În ceea ce privește valorile Bootstrap ne-parametric, acestea sunt destul de mici.

Referitor la analiza Bayesiană cu date moleculare, se poate observa faptul că familia Lycosidae conține trei grupuri principale, ordinea divergenței lor neefiind rezolvată (Figura 4.11). Subfamiliile Evippinae și Lycosinae reprezintă fiecare grupări monofiletice, restul cladogramei apărând exact ca în analiza ML. Și în acest caz, valorile probabilității posterioare sunt destul de scăzute.

La adăugarea informațiilor conținute de matricea de caractere morfologice la analiza bayesiană se poate nota o scădere a gradului de politomie la nivelul grupărilor principale din cadrul familiei Lycosidae (Figura 4.12). Evipinele și venoniinele formează împreună o grupare monofiletică. La nivelul genului Trochosa, T. ruricola este în continuare mai aproapiată de T. spinipalpis, decât de T. ruricola. În ceea ce privește pardosinele, poziția speciei Acantholycosa lignaria nu a putut fi stabilită cu exactitate. Între grupurile de Pardosa ce apar ca fiind monofiletice se numără P. monticola, P. amentata și P. pullata (la excluderea speciei P. riparia). Se poate observa și o incrementare a valorilor probabilității posterioare. Valori mai mari au fost obținute în cazul grupurilor formate de evipine și venoniine (0,56), venoniine (0,46), Arctosa și licosine (0,54), Alopecosa și restul licosinelor (0,47).

Figura 4.1. Analiza parsimonică „strict consensus” morfologică obținută din șapte cladograme.

Figura 4.2. Analiza parsimonică „majority-rule consensus” morfologică obținută din șapte cladograme.

Figura 4.3. Suportul Bootstrap pentru analiza parsimonică morfologică.

Figura 4.4. Suportul Jackknife pentru analiza parsimonică morfologică.

Figura 4.5. Suportul Bremer pentru analiza parsimonică morfologică.

Figura 4.6. Analiza parsimonică „strict consensus” moleculară obținută din 24 de cladograme.

Figura 4.7. Analiza parsimonică „majority-rule consensus” moleculară obținută din 24 de cladograme.

Figura 4.8. Suportul Bootstrap pentru analiza parsimonică moleculară.

Figura 4.9. Suportul Jackknife pentru analiza parsimonică moleculară.

Figura 4.10. Rezultatul analizei Maximum Likelihood cu date moleculare; la fiecare nod este redat suportul Bootstrap.

Figura 4.11. Rezultatul Inferenței Bayesiene cu date moleculare partiționate; la fiecare nod este redată probabilitatea posterioară.

Figura 4.12. Rezultatul Inferenței Bayesiene cu date moleculare și morfologie concatenate; la fiecare nod este redată probabilitatea posterioară

Discuții

În ceea ce privește genurile analizate, indiferent de metoda de analiză filogenetică utilizată, toate genurile au rezultat monofiletice. La nivel de subfamilie, deși analizele au convers spre rezultate asemănătoare, există câteva diferențe notabile în ceea ce privește ordinea de ramificare a grupurilor de la o metodă la alta. În toate cladogramele obținute, cu excepția analizei bayesiene cu date moleculare (care a rezultat într-o trihotomie la nivelul grupurilor principale din cadrul familiei Lycosidae) grupurile cele mai primitive sunt reprezentate de subfamiliile Evippinae și Venoniinae. În analizele MP pe baza datelor morfologice și a Inferenței Bayesiene cu date morfologice și moleculare concatenate, ambele sufbamilii apar ca grupări-soră ce fac parte dintr-un ansamblu monofiletic susținut de diferiții indici utilizați în estimarea suportului. În MP cu date morfologice, suportul Bootstrap are o valoare de 70, iar în cea cu date morfologice și moleculare concatenate, probabilitatea posterioară este de 0,56. Topologia este asemănătoare cu rezultatele obținute de Murphy et al. (2005) în analizele MP și Bayesiană a secvențelor genelor 12S ARNr și NADH1 ADNmt.

Pe de altă parte, în studiul de față, analiza MP asupra datelor moleculare, plasează ramificarea evipinelor înaintea venoniinelor, venoniinele fiind reprezentate ca grupul soră a tuturoul celorlaltor licoside analizate. Rezultatul este asemănător cu cel obținut de Vink et al. (2002) în analiza MP asupra genei 12S ARNr. În același studiu, în analiza ML, cât și în analiza MP și neighbor joining realizată cu ajutorul aceleași gene de Zehethofer și Sturmbauer (1998), genul Pirata este reprezentat ca taxonul cel mai ancestral, ipoteză susținută și de Dondale (1986) pe baza anumitor caractere morfologice și comportamentale mai primitive pe care acest grup le reține (e.g., filierele posterioare sunt mai lungi decât cele anterioare, comportamentul de construire a unei pânze permanente în formă de tub).

În analiza ML, evipinele și venoniinele constituie o grupare monofiletică, însă genul Pirata este reprezentat ca o grupare separată care face parte dintr-un ansamblu-soră al grupului constituit de cele două subfamilii, venoniiele sensu Dondale (1986) devenind polifiletic. Monofilia genului Pirata și includerea lui într-o subfamilie aparte Piratinae a fost sugerată anterior de Zyuzin (1993) pe baza caracterelor morfologice și de Murphy et al. (2005) în analiza bayesiană moleculară. .

Subfamilia Evippinae care include genul Xerolycosa apre ca monofiletică în toate analizele. În ceea ce privește suportul acestei grupări, analiza MP moleculară susține monofilia prin valoarea 58 a indicelui Bootstrap. În cazul analizei MP cu date morfologice, grupul format de genul Xerolycosa prezintă o valoare foarte ridicată (95) a parametrului Bootstrap, însă analiza eșuează în susținerea statutului de subfamilie (i.e., la calcularea suportului Bootstrap, caldograma prezintă politomii la nivelul grupului format de evipine și venoniine).

În ceea ce privește relațiile interne ale subfamiliei Venoniinae, se pot observa ușoare diferențe între caldogramele obținute. Cazul reprezentat de analiza ML a fost detaliat anterior și nu se va mai insista pe acesta. Restul analizelor prezintă familia ca fiind monofiletică, în cadrul acesteia putându-se observa un ansamblu bine diferențiat format de grupul Pirata, susținut în analiza MP morfologică de valoarea 60 a indicelui Bootstrap.

Determinarea exactă a ordinii de diversificare a subfamiliilor Evippinae și Venoniinae se dovedește a fi destul de dificilă în contextul în care diferite metode de analiză filogenetică oferă rezultate diferite. Este imposibil de stabilit la momentul actual dacă cele două grupuri prezintă un strămoș comun constiuind un ansamblu monofiletic sau dacă una din aceste două grupări a apărut înaintea celeilalte.

Următoarea grupare formată care apare în toate caldogramele curpinde grupul Arctosa și grupul format de celelalte Lycosinae și Pardosinae, susținut în analiza Bayesiană cu date morfologice și moleculare concatenate de o valoare de 0,54 a probabilității posterioare. Dondale (1986) a plasat genul Arctosa în subfamilia Lycosinae pe baza a două caractere sinapomorfice ale palpului mascul: 1. apofiza mediană este situată în poziție transversală și prezintă un canal sinuous pe partea sa dorsală și 2. apofiza terminală are forma unui lob și este situată pe marginea retrolaterală a paleei. Studiile moleculare ulterioare (Zehethofer și Sturmbauer, 1998; Vink et al., 2002; Murphy et al., 2005) indică o diferență evidentă între genul Arctosa și celelalte licosine, diferență evidențiată și de analiza MP asupra datelor morfologice din studiul de față. Pentru explicarea acestui fapt s-au propus două ipoteze: Zehethofer și Sturmbauer (1998) sugerează faptul că familia Lycosidae ar trebui privită într-un sens mai larg care sa conțină în continuare genul Arctosa, în timp ce Murphy et al. (2005) propun crearea unei subfamilii separate pentru genul Arctosa („Arctosinae”), caracterele enunțate anterior încetând a fi apomorfii ale subfamiliei Lycosinae. Pe baza analizei caracterelor morfologice din studiul de față se poate aprecia faptul că sinapomorfiile dintre genul Arctosa și licosinae sunt numeroase și importante, neexistând suficiente dovezi pentru a constitui o nouă subfamilie pentru acest gen. Diferențele majore față de celelalte licosine constau în faptul că speciile din grupul Arctosa prezintă o epigină sub forma unei plăci întregi, septul longitudinal al acesteia lipsind, iar embolusul are o origine pro-laterală și nu prezintă curbură.

În ceea ce privește monofilia genului Arctosa, în analiza MP morfologică, grupul este susținut de o valoare foarte ridicată a suportului Bootstrap (92).

Referitor la celelalte grupuri din cadrul subfamiliei Lycosinae, ordinea de ramificare a acestora este diferită de la o analiză la alta. Înainte de a analiza topologia, trebuie menționat faptul că toate caldogramele obținute au poziționat subfamilia Pardosinae în cadrul subfamiliei Lycosinae, contrar punctului de vedere tradițional bazat pe caracterele genitale (Dondale, 1986; Zyuzin, 1993) și în acord cu studiile de filogenie moleculară (Zehethofer și Sturmbauer, 1998; Vink et al., 2002; Murphy et al., 2005). În arborele „strict consensus” al analizei MP morfologice, genul Alopecosa este reprezentat ca gruparea-soră a ansamblului format de Trochosa, Lycosa, Hogna și anterioara subfamilie Pardosinae. Grupul Trochosa este soră a grupului format pe de o parte de Lycosa și Hogna și de celaltă parte de subfamilia Pardosinae.

În analizele MP moleculară, ML și Inferența Bayesiană moleculară care nu conțin date despre speciile Hogna radiata și Lycosa singoriensis, anterioara subfamilie Pardosinae este reprezentată ca având un grup soră format de genurile Alopecosa și Trochosa.

În analiza Bayesiană cu date moleculare și morfologice, genul Alopecosa este reprezentat ca grupul soră al ansamblului format din genurile Trochosa, Hogna, Lycosa și subfamilia Pardosinae, asociația formată având o probabilitate posterioară de 0,44. Genul Trochosa apare ca grupul soră al grupului Hogna radiata și Lycosa singoriensis.

Pe baza morfologiei palpului și a epiginei, cât și a prezenței comportamentului de săpare a vizuinelor permanente, Dondale (1985) și Zyuzin (1993) împart subfamilia Licosinae în grupul Trochosa și grupul Lycosa confrom primului autor, repsectiv tribul Trochosini și tribul Lycosini. Studiul de față, asemeni studiilor menționate de filogenie moleculară, infirmă această clasificare. Murphy et al. (2005) afirmă că numeroși taxoni care ar trebui să aparțină tribului Trochosini pe baza asemănărilor morfologice (pedipalp cu apofiză mediană simplă, apofiză terminală falciformă, epigina în formă de T inversat) nu sunt monofiletici, aceste stadii ale caracterelor existând de fapt în mai multe grupuri bine susținute din cadrul subfamiliei Lycosinae.

În ceea ce privește genurile din subfamilia Lycosinae, toate formează grupări monofiletice. Genul Alopecosa prezintă un suport Bootstrap de 5,5 în analiza MP morfologică și de 5,8 în cea moleculară. În toate caldogramele se poate observa existența unui ansamblu aparte în cadrul grupării formate de genul Alopecosa și anume grupul Alopecosa pulverulenta. Genul Trochosa prezintă un Bootstrap foarte ridicat de 97 în analiza MP morfologică și o valoare de 50 în cea moleculară. Dacă analiza morfologică indică specia Trochosa terricola mai apropiată de T. ruricola decât de T. spinipalpis, analizele moleculare ML și Bayesiană îndică situația contrară. În ceea ce privește speciile Hogna radiata și Lycosa singoriensis, analiza morfologică sugerează o relație apropiată.

Speciile care fac parte din anterioara subfamilie Pardosinae apar în toate caldogramele obținute ca un grup monofiletic susținut de suportul Bootstrap în analiza MP morfologică cu valoarea 59 și în analiza MP moleculară cu valoarea 52. Ținând cont de poziția taxonilor în subfamilia Lycosinae, subfamilia Pardosinae își pierde astfel validitatea, cel mai probabil dobândind statutul de trib, după cum sugerează și Murphy et al. (2005). Chiar și înainte de studiile de filogenie moleculară au existat interpretări (Lehtinen, 1967; Zyuzin, 1985) care au înaintat posibilitatea ca grupul Pardosinae să nu reprezinte o subfamilie aparte. O caracteristică ce iese puteric în evidență care a împiedicat studiile de morfologie comparată să situeze acest grup în subfamilia Lycosinae este poziția verticală a apofizei mediane prezentă la genul Pardosa și genurile aliate ca Acantholycosa, Mongolicosa, Pyrenocosa și Sibiricosa (Marusik et al., 2004). Licosinele sensu Dondale (1986) prezintă o apofiză mediană direcționată orizontal. Luând în considerație acest fapt, cel mai probabil direcția orizontală de orientare a apofizei mediane nu este o sinapomorfie a licosinelor.

În ceea ce privește relațiile interne din cadrul grupului, se poate observa faptul că arborele „strict consensus” din analiza MP morfologică prezintă genul Acantholycosa soră a genului Pardosa. În analiza Bayesiană cu date morfologice și concatenate, se poate nota un eșec în identificarea genului Acantholycosa ca un grup diferit de Pardosa, acest rezultat fiind foarte probabil influențat de inexistența genelor secvențiate pentru acest gen în băncile de gene. Referitor la grupul Pardosa, rezoluția acestuia este destul de scăzută atât în analiza morfologică, cât și în cea moleculară. La momentul calculării parametrului Bootstrap, grupul apare aproape în totalitate ca o politomie.

Genul Pardosa cuprinde cel mai mare număr de specii (aprox. 39 sp.) dintre licosidele central-europene (84 sp.) (Heimer și Nentwig, 1991) și au fost împărțite de Zyuzin (1980; 1985) în mai multe grupe, în special pe baza morfologiei palpului. Din punct de vedere genetic, speciile din genul Pardosa sunt foarte apropiate (difereța între aceastea este de 0,8-4,5 % la nivelul genei 12S ARNr), grupul fiind probabil destul de tânăr (Zehethofer și Sturmbauer, 1998), acest lucru reflectându-se și în morfologia lor. În analiza „majority-rule consensus” MP moleculară este evidențiată existența grupurilor Pardosa monticola (P. agrestis, P. blanda, P. palustris), P. pullata (P. prativaga, P. pullata, P. riparia), P. nigra (P. nigra) și P. proxima (P. hortensis). În analiza „majority-rule consensus” MP morfologică apar grupurile: P. pullata (fără P. riparia), P. monticola (fără P. agrestis), P. amentata (P. lugubris, P. amentata). Pentru rezolvarea relațiilor filogenetice a acestui grup este probabil necesară realizarea unui studiu axat în special pe acesta în care să se augmenteze numărulu de specii analizate.

Gradul de soluționare scăzut al cladogramei MP morfologică la momentul analizei Bootstrap se poate explica prin conservatorismul morfologic al licosidelor. Este posibil ca creșterea numărului de caractere luate în considerație să nu afecteze profund topologia și valoarea indicilor de suport, acestea nefiind infromative evolutiv. De exemplu, analiza filogenetică morfologică asupra relațiilor din cadrul genului Orinocosa (familia Lycosidae) realizată de Munguia (2013) pe baza stadiului a 114 caractere a avut, de asemenea, o soluționare scăzută per total la nivelul familiei Lycosidae, cât și valori scăzute ale suportului Bremer. În ceea ce privește valorile scăzute ale parametrilor Bootstrap și a probabilității posterioare în ceea ce privește analiza moleculară, acestea sunt influențate de cantitatea mare de date lipsă cauzată de inexistența de gene secvențiate în băncile de gene pentru multe dintre speciile analizate.

Pe parcursul acestui studiu se poate observa faptul că rezultatele obținute de filogenia morfologică au convers spre rezultate similare cu cele date de filogenia moleculară. Se constată, astfel, că la includerea în analiză de caractere morfologice somatice la cele genitale, cât și de caractere comportamentale, topologia cladogramei obținute se apropie mai mult de topologia dată de ultimele studii moleculare, și mai puțin de cele oferite de ipotezele morfologice tradiționale. Brady și McKinley (1994) și Murphy et al. (2005) subliniază faptul că în ceea ce privește subfamilia Lycosidae se acordă o încredere mult prea mare clasificărilor bazate doar pe morfologia genitală și sugerează o abordare holistică, din moment ce unele caractere genitale sunt probabil rezultatul evoluției convergente.

Concluzii

În ciuda beneficiilor aduse de dezvoltarea tehnicilor de filogenie moleculară din ultimii ani, relațiile filogenetice din cadrul familiei Lycosidae nu sunt încă elucidate în totalitate. Pe de altă parte, rezultatele date de analizele moleculare au format un cadru nou de analiză a validității clasificării morfologice tradiționale bazate doar pe morfologia genitală.

Probabil rezultatul cel mai notabil obținut în studiul de față este oferit de analiza filogenetică pe baza stadiului caracterelor morfologice. Se poate observa, astfel, că la concatenarea informațiilor date de caracterele somatice cu cele genitale și completarea lor cu caractere comportamentale, topologia cladogramei obținute devine asemănătoare cu topologiile date de analiza moleculară.

Prin studiul de față este reconfirmată monofilia familiei Lycosidae. Subfamiliile Evippinae și Venoniinae apar ca primele grupuri diversificate în cadrul licosidelor analizate, prezentând încă o serie de caractere considerate primitive. În ceea ce privește subfamilia Lycosinae, nu este clar daca aceasta ar trebui sa conțină în continuare genul Arctosa sau genul Arctosa ar trebui sa facă parte dintr-o subfamilie aparte. Existența subfamiliei Pardosinae este invalidată, aceasta apărând ca parte a subfamiliei Lycosinae.

Toate genurile utilizate în acest studiu au reieșit monofiletice. Daca în ceea ce privește topologia taxonilor aceasta a fost în mare măsură soluționată cu excepția grupului Pardosa, indicii de suport au oferit valori satisfăcătoare doar până la nivel de gen.

Bibliografie

Agnarsson, I., 2004. Morphological phylogeny of cobweb spiders and their relatives (Araneae, Araneoidea, Theridiidae). Zoological Journal of the Linnean Society 141, 447-626.

Alderweireldt, M., Joque, R., 1993. A redescription of Tricassa deserticola Simon, 1910, representing the Tricassinae, a new subfamily of wolf spiders (Araneae, Lycosidae). Belg. J. Zool. 123, 27-38.

Alfaro, M.E., Holder, M.T., 2006. The posterior and the prior in Bayesian phylogenetics. Annu. Rev. Ecol. Evol. Syst, 37:19-42.

Araneae Spiders of Europe ver. 2014, available online at: http://www.araneae.unibe.ch/

Arnedo, M.A., Hormiga, G., Scharff, N., 2009. Higher-level phylogenetics of linyphiid spiders (Araneae, Linphiidae) based on morphological and molecular evidence. Cladistics 25, 231-262.

Bayer, S., Schoenhofer, A.L., 2013. Phylogenetic relationships of the spider family Psechridae inferred from molecular data, with comments on the Lycosoidea (Arachnida: Araneae). Invertebr. Syst. 27 (1), 53-80.

Coddington, J.A., 1990. Cladistics and spider classification: araneomorph phylogeny and the monophily of orbwavers (Araneae: Araneomorphae; Orbiculariae). Acta Zool. Fennica 190: 75-87.

Coddington, J.A., 2005. Phylogeny and classification of spiders, In: Ubick, D., Cushing, P.E., and Paquin, P., Spiders of North America: an Identification Manual. American Arachnology Society, pp. 18-24.

Coddington, J.A., Levi, H.W., 1991. Systematics and evolution of spiders (Araneae). Annual Review of Ecology and Systematics, 22: 565-592.

Dahl, M., 1937. Spinnentiere oder Arachnoidea, VIII: Hahniidae, Argyronetidae. Tierwelt Deutschlands 33: 100-118, online la www.araneae.unibe.ch.

Damen, W.G.M., Saridaki, T., Averof, M. 2002. Diverse adaptations of an ancestral gill: a common evolutionary origin for wings, breathing organs, and spinnerets. Current Biology, vol. 12, 1711-1716.

Dimitrov, D., Lopardo, L., Giribet, G., Arnedo, M.A., Alvarez-Padilla, F., Hormiga, G., 2013, Tangled in a sparse spider web: single origin of orb weavers and their spinning work unravelled by denser taxonomic sampling. Proc. R. Soc. B, doi:10.1098/rspb.2011.2011.

Dondale, C. D., 1986. The Subfamiies of Wolf Spiders (Araneae: Lycosidae). Actas X Congr. Int. Aracnol. Jaca/Espana I: 327-332.

Dondale, C.D., Redner, J.H., 1983. Revision of the wolf spiders of the genus Arctosa C. L. Koch in North and Central America (Araneae: Lycosidae). J. Arachnol., 11 :1-30 .

Dreyer, J.M.m Brady, A.R. 2008. Trochosa sepulchralis, a senior synonym of Trochosa acompa, and the restoration of Trochosa abdita (Araneae, Lycosidae). Journal of Arachnology, online at http://www.thefreelibrary.com/Trochosa+sepulchralis,+a+senior+synonym+of+Trochosa+acompa,+and+the…-a0222409919.

Ekbom, B., Kuusk, A.-K., Malsher, G., Oberg, S., Cassel-Lundhagen, A., 2012. Consumption of flea beetles (Phyllotreta spp., Coleoptera: Chrysomelidae) by spiders in field habitats detected by molecular analysis.

Engelhardt, W., 1964. Die Mitteleuropaischen Arten der Gattung Trochosa C. L. Koch 1848 (Araneae, Lycosidae). Morphologie, Chemotaxonomie, Biologie, Autokologie, Z. Morph. Okol. Tiere, 54, 3, 219-392.

Exline, H., 1950. Spiders of the Rhoicinae (Pisauridae) from Western Peru and Ecuador. American Museum Novitates, no. 1470.

Falsenstein, J., 1981. Evolutionary trees from DNA sequences: a maximum likelihood approach. J. Mol. Evol. 17, pp. 368-376.

Felsenstein J., 2004. Inferring Phylogenies Sinauer Associates: Sunderland, MA.

Fitch, W.M., 1971. Toward defining the course of evolution: minimum change for a specific tree topology. Systematic Zoology, vol. 20, no. 4, pp. 406-416.

Foelix, R.F.F., 1996. Biology of Spiders. Oxford University Press, Inc. and Georg Thieme Verlag.

Ford, M. J., 1977. Metabolic Cost of the Predation Strategy of the Spider Pardosa amentata (Clerk)(Lycosidae). Oecologia (Berl.) 28, 333-340.

Frameneau, V.W., Hebets, E.A., 2007. A review of leg ornamentation in male wolf spiders, with the description of a new species from Australia, Artoria schizoides (Araneae, Lycosidae). Journal of Arachnology, 35: 89-101.

Fuhn, I. E., Niculescu-Burlacu, F., 1971. Fauna republicii Socialiste România. Arachnida vol. V, fasc. 3, Fam. Lycosidae, ed. Academiei Republicii Socialiste România.

Gettmann, W. W., 1976. Prey capture in wolf spiders of the genus Pirata (Arachnida: Araneae: Lycosidae). Entomologica Germanica 3(1-2): 93-99.

Goloboff, P.A., Farris, J.S., Nixon, K.C., 2008. TNT, a free program for phylogenetic analysis. Cladistics 24, 774-786. 10.1111/j.1096-0031.2008.00217.x.

Griswold, C.E., 1993. Investigations into the phylogeny of the Lycosoid spiders and their kin (Arachnida: Araneae: Lycosoidea). Smithsonian Contributions to Zoology, 539.

Griswold, C.E., 1993. Investigations into the phylogenyof the lycosoid spiders and their kin (Arachnida: Araneae: Lycosoidea). Smiths. Contr. Zool. 539,1-39.

Griswold, C.E., Coddington. J.A., Platnick, N.I., Forester, R.R., 1999. Towards a phylogeny of entelegyne spiders (Araneae, Araneomorphae, Entelegynae). Journal of Arachnology 27:53-63.

Guidon, S., Gascuel, O., 2008. A simple, fast and accurate algorithm to estimate large phylogenies by maximum likelihood. Systematic Biology 52(6): 696-704.

Guindon S., Dufayard J.F., Lefort V., Anisimova M., Hordijk W., Gascuel O., 2010. New Algorithms and Methods to Estimate Maximum-Likelihood Phylogenies: Assessing the Performance of PhyML 3.0. Systematic Biology, 59(3):307-21.

Hasegawa M, Kishino H, Yano T., 1985. Dating of human-ape splitting by a molecular clock of mitochondrial DNA. Journal of Molecular Evolution 22 (2): 160–174. doi:10.1007/BF02101694

Heimer, S., Nentwig, W., 1991. Spinnen Mitteleuropas. Paul Parey Berlin, online la www.araneae.unibe.ch.

Heimer, S., Nentwig, W., 1991. Spinnen Mitteleuropas: Ein Bestimmungsbuch. Verlag Paul Parey. Berlin.

Herbert, P.D.N., Ratnasingham, S., deWaard, J.R., 2003. Barcoding animal life: cytochrome c oxidase subunit 1 divergences among closely related species. Proc Biol Sci., 270 (Suppl 1): S96-S99.

Homann, H., 1971. Die Augen der Araneae. Z. Morphol. Tiere 69:201-272.

Huber, B.A., 2004. Evolutionary transformation from muscular to hydraulic movements in spider (Arachnida, Araneae) genitalia: a study based on histological serial sections. Journal of Morphology 261: 364-376.

Huelsenbeck, J. P. and F. Ronquist. 2001. MRBAYES: Bayesian inference of phylogeny. Bioinformatics 17:754-755.

International Barcode of Life (iBOL), 2011.iBOL Data Release.

Ismail, V., Zubeyde, A., Adile, O., Faruk, K., Mehmet,O., 2007. The Spider Aulonia kratochvili (Araneae: Lycosidae) New to the Turkish Fauna. Journal of Biological Sciences, 7: 448-450.

Jaynes, E.T., 2003, in Bretthorst, G.L. (Ed.), Probability theory: the logic of science. Cambridge, UK: Cambridge University Press.

Kronestedt, T. (1975), Studies on Species of Holarctic Pardosa Groups (Araneae, Lycosidae). I: Redescription of Pardosa albomaculata Emerton and description of two new species from North America, with comments on some taxonomic characters. Zoologica Scripta, 4: 217–228. doi: 10.1111/j.1463-6409.1975.tb00732.x.

Kronestedt, T., Marusik, Y.M., 2011. Studies of Holarctic Pardosa groups (Araneae, Lycosidae). VII. The Pardosa tesquorum group. Zootaxa 3131: 1-34.

Lehtienen, P.T., Hippa, H., 1979. Spiders of the Oriental-Australian region. I. Lycosidae: Venoniinae and Zoicinae. Ann. Zool. Fenn. 16, 1-22.

Lehtinen, P.T., 1967. Classification of the cribellate spiders and some allied families, with notes on the evolution of the suborder Araneomorpha. Ann. Zool. Fenn. 4, 199-468.

Leonard, J. L., Cordoba-Aquilar, A., 2011. The Evolution of Primary Sexual Characters in Animals. Oxford Univ. Pr.

Li, S. 1996. Phylogenetic tree construction using Markov chain Monte Carlo. Ph. D. dissertation, Ohio State University, Columbus.

Locket, G. H., Millidge, A. F. 1951. British Spiders 1. Ray Soc London, online la www.araneae.unibe.ch.

Logunov, D.V., 2010. On new Central Asian genus and species of wolf spiders (Araneae: Lycosidae) exhibiting a pronounced sexual size dimorphism. Proc. Zoo. Inst. RAS, vol. 314, no. 3, 233-263.

Loksa, I. 1972. Pokok II-Araneae II. Fauna Hungariae 109: 3.1-3.112, online la www.araneae.unibe.ch.

Lugetti, G., Tongiorgi, P. 1965. Revisione delle specie italiane dei generi Arctosa C. L. Koch e Tricca Simon con note su una Acantholycosa della Alpi Giulie (Aran. Lycosidae). Redia 49: 165-228, online la www.araneae.unibe.ch.

Maloney, D., 1999. The Ecology of Wolf Spiders (Lycosidae) in Lowbush Blueberry (Vaccinium angustifolium) Agroecosystems. Master Degree Thesis, B.A. Cornell University.

Maloney, D., Drummond, F. A., Alford, R. 2003. Spider Predation in Agroecosystems: Can Spiders Effectively Control Pest Populations?. MAFES Technical Bulletin 190.

Marikovskii, P. J., 1956. Tarantul i karakuri. Ed. Acad. Nauk Kirghiz, SSSR, Frunze, 1-279.

Marusik, Y.M, Ballarin F., 2012. On the Pardosa monticola-species group from Iran (Araneae: Lycosidae). Zoology in the Middle East 56, 111-123.

Marusik, Y.M., Kovblyuk, M.M., Koponen, S., 2011. A survey of the East Palearctic Lycosidae (Araneae). 9. Genus Xerolycosa Dahl, 1908 (Evippinae). ZooKeys 119: 11-27.

Marusik, Y.M., Omelko, M.M., 2011. A survey of East Paleractic Lycosidae (Araneae).7. A new species of Acantholycosa Dahl, 1908 from the Russian Far East. ZooKeys 79: 1-10.

Mcheidze, Tamara (2014): Georgian Spiders – Systematics, Ecology and Zoogeographic Analysis. (ed.: Otto, S.) vifabioDOC – Virtual Library of Biology, Frankfurt/Main: 425 pp.

Montgomery, T. H., 1909. On the Spinnerets, Cribellum, Colulus, Tracheae and Lung Books of Araneads. Proceedings of the Academy of Natural Sciences of Philadelphia. Vol. 61, no. 2, 299-320.

Munguia, W.P. 2013. Phylogenetic relationships of the wolf spider genus Orinocosa Chamberlin, 1916 (Araneae, Lycosidae). Dissertation Thesis. Pontifica Universidade Catolica Do Rio grande Do Sul.

Murphy, N.P., Framenau, V. W., Donnellan, S. C., 2005. Phylogenetic reconstruction of the wolf spiders (Araneae: Lycosidae) using sequences from the 12S rRNA, 28S rRNA, and NADH1 genes: Implications for clasification, biogeography, and the evolution of web building behavior. Molecular Phylogenetics and Evolution 38, 583-602.

Nadolny, A., Omelko, M., Marusik, Y.M. and Blagoev, G.A., 2012. Description of a new species of wolf spiders from the Pardosa lugubris-group (Araneae: Lycosidae) from Far East Asia through morphological and DNA barcoding approaches.

Nei, M., Kmar, S., 2000. Molecular evolution and phylogenetics. Oxford University Press.

Nentwig, W., Cutler, B., Heimer, S., 1993. Spiders of Panama. Sandhill Crane Press, Inc.

Norgaard, E., 1951. On the ecology of two lycosid spiders (Pirata piraticus and Lycosa pullata) from Danish Sphagnum bog, Oikos 3:1-21.

Ogaden, T.H., Rosenberg, M.S., 2007. How gaps should be treated in parsimony? A comparison of approaches using simulation. Molecular Phylogenetics and Evolution 42, 817-826.

Omelko, M.M., Marusik, Y.M. 2007. A survey of the East Palearctic Lycosidae (Aranei). 4. On two somatically similar species of Alopecosa from the Russian Far East. Arthropoda Selecta 16 (4): 237-243.

Pagel, M., 1999. The maximum likelihood approach to reconstructing ancestral character states of discrete characters on phylogenies. Syst. Biol. 48(3): 612-622.

Petrunkevitch, A., 1928. Systema Aranearum. Trans. Connect. Acad. Arts. Sci. 29, 1-270.

Platnick, N. I. 2014. The world spider catalog, version 14.5. American Museum of Natural History, online at http://research.amnh.org/entomology/spiders/catalog/index.html DOI: 10.5531/db.iz.0001.

Platnick, N.I., 1979. Philosophy and the transformation of cladistics. Systematic Biology. Vol. 28, 4, 537-546.

Prentice, T.R., 2001. Distinguishing the females of Trochosa terricola and Trochosa ruricola (Araneae, Lycosidae) from populations in Illinois, USA. The Journal of Arachnology 29: 427-430.

Rannala, B., Yang, Z., 1996. Probability distribution of molecular evolutionary trees: a new method of phylogenetic inference. J.Mol. Evol. 43:304-311.

Richter C. J. J., 1967. Aeronautic behaviour in the genus Pardosa (Araneae, Lycosidae), Entom. Mon. Mag., 103, 73-74.

Rickers, S., 2005. Direct submission. Alopecosa cuneata cytochrome oxidase subunit I (COI) gene, partial cds; mitochondrial.

Roberts, M. J. 1995. Spiders of Britain and Northern Europe. Collins Field Guide Bath, online la www.araneae.unibe.ch.

Roewer, C.F. 1951. Neue Namen einiger Araneen-Arten. Abhandlungen des Naturwissenschaftlichen Vereines zu Bremen. 32: 437-456.

Roewer, C.F. 1955. Katalog der Araneae von 1758 bis 1940. Institut Royal de Sciences Naturelles de Belgique, Bruxelles.

Roewer, C.F. 1959. Araneae Lycosaeformia I (Lycosidae). Exploration du Parc National de l’Upemba, 55:1-518.

Roewer, C.F. 1960. Araneae Lycosaeformia II (Lycosidae). Exploration du Parc National de l’Upemba, 55:519-1040.

Ronquist, F., Huelsenbeck, J.P., 2003. MRBAYES 3: Bayesian phylogenetic inference under mixed models. Bioinformatics 19:1572-1574.

Rovner, J. S. 1975. Sound production by Nearctic wolf spiders: a substratum-coupled stridulatory mechanism. Science 190, 1309.

Rovner, J. S., 1980. Morphological and ethological adaptations for prey capture in wolf spiders (Araneae, Lycosidae), J. Arachnol. 8, 201.

Rovner, J. S., 1980. Morphological and ethological adaptations for prey capture in wolf spiders (Araneae, Lycosidae). J. Arachnol., 8:201-215.

Rovner, J.S. (1968) An Analysis of Display in the Lycosid Spider Lycosa rabida Walckenaer. Anim. Behav. 16, 358.

San Mauro, D., Agorreta, A., 2010/ Molecular systematics: a synthesis of the common methods and the state of knewledge. Cellular & Molecular Biology Letters, vol. 15, pp. 311-341.

Sebastian, P.A., Mathew, M. J., Sudhikumar, A. V., Joseph, J., Biju, C. R., 2009. Spiders of India. Universities Press (India) Private Limited.

Shamble, P.S., Wilgers, D.J., Swoboda, K. A., Hebets, E.A. 2009. Courtship effort is a better predictor of mating success than ornamentation for male wolf spiders. Behav. Ecol. 20: 1242-1251.

Sierwald, P., Phylogenetic analysis of Pisaurine nursery web spiders, with revisions of Tetragonophthalma and Perenethis (Araneae, Lycosoidea, Pisauridae). The Journal of Arachnology 25: 361-407.

Simon, C., Paabo, S., Kocher, T., Wilson, A.C., 1990. Evolution of the mitochondrial ribosomal RNA in insects as shown by the polymerase chain reaction. Pp. 235-244 in M. CLEGG and S. O’BRIEN, eds. Molecular evolution. UCLA Symposia on Molecular and Cellular Biology, new series, vol. 122. Liss, New York.

Simon, E., 1898. Historie naturelle des Araignees. Roret, Paris.

Sint, D., Raso,L. and Traugott,M. 2012. Advances in multiplex PCR: balancing primer efficiencies and improving detection success.

Stock, S.P., Vandenberg, J., Boemare, N., 2009. Insect pathogens. Molecular approaches and techniques. Ed. CAB International. Oxfordshire.

Stratton, G.E., Hebets, E. A., Miller, P.R., Miller, G.L., 1996. Pattern and duration of copulation in wolf spiders (Araneae, Lycosidae). The Journal of Arachnology 24: 186-200.

Takahashi K, Nei M., 2000. Efficiencies of fast algorithms of phylogenetic inference under the criteria of maximum parsimony, minimum evolution, and maximum likelihood when a large number of sequences are used. Mol Biol Evol 17(8):1251-8.

Tamura K, Stecher G, Peterson D, Filipski A, and Kumar S (2013) MEGA6: Molecular Evolutionary Genetics Analysis Version 6.0. Molecular Biology and Evolution 30: 2725-2729.

Tanikawa, A., Miyashita, T. 2008. A revision of Japanese spiders of the genus Dolomedes (Araneae: Pisauridae) with its phylogeny based on mt-DNA. Acta Arachnologica 57, 19-35.

Thaler, V. K., Buchar, J., 1996. Die Wolfspinnen von Osterreich 3: Gattungen Aulonia, Pardosa (p.p.), Pirata, Xerolycosa (Arachnida, Araneae: Lycosidae) – Faunistisch- tiergeographische Ubersicht. Carinthia II. 186/106 Jahrgang, 393-410.

Tietjen, W. J., Rovner, J. S. 1980. Trail following in two species of wolf spiders: sensory and etho-ecological concomitants. Anim. Behav. 28, 735.

Tomasiewicz, B., Framenau, V.W., 2005/Larval chetotaxy in wolf spiders (Araneae, Lycosidae): systematic insights at the subfamily level. The Journal of Arachnology 33:415-425.

Townley, M.A., Tillinghast. E.K., 2003. On the use of ampullate gland silks by wolf spiders (Araneae, Lycosidae) for attaching the egg sac to the spinnerets and a proposal for defining nubbins and tartipores. The Journal of Arachnology 31: 209-245.

Tree of Life Web Project. 2006. Lycosidae. Wolf spiders. Version 24 February 2006 (temporary). http://tolweb.org/Lycosidae/2746/2006.02.24 in The Tree of Life Web Project,http://tolweb.org/.

van Helsdingen, P.J. 2013. Araneae. In: Fauna Europaea Database (Version 2013.1), online at www.european-arachnology.org.

Vink, C., Mitchell, A., Paterson, A. M., 2002. A Preliminary Molecular Analysis of Phylogenetic Relationships of Australian Wolf Spider Genera (Araneae, Lycosidae). The Journal of Arachnology 30:227-237.

Vink, C.J., 1996. The Taxonomy and Systematics of a group of New Zeeland Lycosidae (Araneae)(wolf spiders). M.Sc. Thesis. Lincoln University Digital Thesis.

Vink, C.J., 2002. Lycosidae (Arachnida: Araneae). Fauna of New Zeeland, in press.

Vogel, B. R., 2004. A review of the spider genera Pardosa and Acantholycosa (Araneae, Lycosidae) of the 48 contiguous United States.

Wallace, H. K., Exline, H., 1978. Spiders of the genus Pirata in North America, Central America and the West Indies (Araneae: Lycosidae). J. Arachnol. 5:1-112 .

Weiss, I., Istvan, U. 2009. Checklist of the Romanian spiders. Last update: 07.01.2009, online at http://www.arachnologie.info/fauna.htm.

Wiebes, J.T., 1959. The Lycosidae and Pisauridae (Araneae) of the Netherlands. Zool. Verh. 42: 1-78.

Yoo, J.S., Framenau, V. W. 2006. Systematics and biogeography of the sheet-web building wolf spider genus Venonia (Araneae: Lycosidae). Invertebrate Systematics 20, 675-712.

Zehethofer, K., Sturmbauer, C., 1998. Phylogenetic Relationships of Central European Wolf Spiders (Araneae: Lycosidae) inferred from 12S Ribosomal DNA Sequences. Mol. Phylogent. Evol. 10, 391-398.

Zyuzin, A.A., 1980. A taxonomic study of Palearctic spiders of the genus pardosa (Aranei, Lycosidae). Part I. The taxonomic structure of the genus. Entomol. Rev. 58: 165-185.

Zyuzin, A.A., 1985. Generic and subfamilial criteria in the systematics of the spider family Lycosidae (Aranei), with the description of a new genus and two new subfamilies. Trudy Zool. Inst. Akad. Wauk SSSR 139, 40-51.

Zyuzin, A.A., 1993. Studies on the wolf spiders (Araneae: Lycosidae). I. A new genus and species from Kazahstan, with comments on the Lycosinae. Mem. Qd. Mus. 33, 693-700.

Zyuzin, A.A., Logunov, D.V., 2000. New and little known species of the Lycosidae from Azerbaijan, the Caucasus (Araneae, Lycosidae), Bull. Br. Arachnol. Soc., 11, 305-319.

FigTree: http://tree.bio.ed.ac.uk/software/figtree/

Phylip Converter: http://www.phylogeny.fr/version2_cgi/data_converter.cgi

Bibliografie

Agnarsson, I., 2004. Morphological phylogeny of cobweb spiders and their relatives (Araneae, Araneoidea, Theridiidae). Zoological Journal of the Linnean Society 141, 447-626.

Alderweireldt, M., Joque, R., 1993. A redescription of Tricassa deserticola Simon, 1910, representing the Tricassinae, a new subfamily of wolf spiders (Araneae, Lycosidae). Belg. J. Zool. 123, 27-38.

Alfaro, M.E., Holder, M.T., 2006. The posterior and the prior in Bayesian phylogenetics. Annu. Rev. Ecol. Evol. Syst, 37:19-42.

Araneae Spiders of Europe ver. 2014, available online at: http://www.araneae.unibe.ch/

Arnedo, M.A., Hormiga, G., Scharff, N., 2009. Higher-level phylogenetics of linyphiid spiders (Araneae, Linphiidae) based on morphological and molecular evidence. Cladistics 25, 231-262.

Bayer, S., Schoenhofer, A.L., 2013. Phylogenetic relationships of the spider family Psechridae inferred from molecular data, with comments on the Lycosoidea (Arachnida: Araneae). Invertebr. Syst. 27 (1), 53-80.

Coddington, J.A., 1990. Cladistics and spider classification: araneomorph phylogeny and the monophily of orbwavers (Araneae: Araneomorphae; Orbiculariae). Acta Zool. Fennica 190: 75-87.

Coddington, J.A., 2005. Phylogeny and classification of spiders, In: Ubick, D., Cushing, P.E., and Paquin, P., Spiders of North America: an Identification Manual. American Arachnology Society, pp. 18-24.

Coddington, J.A., Levi, H.W., 1991. Systematics and evolution of spiders (Araneae). Annual Review of Ecology and Systematics, 22: 565-592.

Dahl, M., 1937. Spinnentiere oder Arachnoidea, VIII: Hahniidae, Argyronetidae. Tierwelt Deutschlands 33: 100-118, online la www.araneae.unibe.ch.

Damen, W.G.M., Saridaki, T., Averof, M. 2002. Diverse adaptations of an ancestral gill: a common evolutionary origin for wings, breathing organs, and spinnerets. Current Biology, vol. 12, 1711-1716.

Dimitrov, D., Lopardo, L., Giribet, G., Arnedo, M.A., Alvarez-Padilla, F., Hormiga, G., 2013, Tangled in a sparse spider web: single origin of orb weavers and their spinning work unravelled by denser taxonomic sampling. Proc. R. Soc. B, doi:10.1098/rspb.2011.2011.

Dondale, C. D., 1986. The Subfamiies of Wolf Spiders (Araneae: Lycosidae). Actas X Congr. Int. Aracnol. Jaca/Espana I: 327-332.

Dondale, C.D., Redner, J.H., 1983. Revision of the wolf spiders of the genus Arctosa C. L. Koch in North and Central America (Araneae: Lycosidae). J. Arachnol., 11 :1-30 .

Dreyer, J.M.m Brady, A.R. 2008. Trochosa sepulchralis, a senior synonym of Trochosa acompa, and the restoration of Trochosa abdita (Araneae, Lycosidae). Journal of Arachnology, online at http://www.thefreelibrary.com/Trochosa+sepulchralis,+a+senior+synonym+of+Trochosa+acompa,+and+the…-a0222409919.

Ekbom, B., Kuusk, A.-K., Malsher, G., Oberg, S., Cassel-Lundhagen, A., 2012. Consumption of flea beetles (Phyllotreta spp., Coleoptera: Chrysomelidae) by spiders in field habitats detected by molecular analysis.

Engelhardt, W., 1964. Die Mitteleuropaischen Arten der Gattung Trochosa C. L. Koch 1848 (Araneae, Lycosidae). Morphologie, Chemotaxonomie, Biologie, Autokologie, Z. Morph. Okol. Tiere, 54, 3, 219-392.

Exline, H., 1950. Spiders of the Rhoicinae (Pisauridae) from Western Peru and Ecuador. American Museum Novitates, no. 1470.

Falsenstein, J., 1981. Evolutionary trees from DNA sequences: a maximum likelihood approach. J. Mol. Evol. 17, pp. 368-376.

Felsenstein J., 2004. Inferring Phylogenies Sinauer Associates: Sunderland, MA.

Fitch, W.M., 1971. Toward defining the course of evolution: minimum change for a specific tree topology. Systematic Zoology, vol. 20, no. 4, pp. 406-416.

Foelix, R.F.F., 1996. Biology of Spiders. Oxford University Press, Inc. and Georg Thieme Verlag.

Ford, M. J., 1977. Metabolic Cost of the Predation Strategy of the Spider Pardosa amentata (Clerk)(Lycosidae). Oecologia (Berl.) 28, 333-340.

Frameneau, V.W., Hebets, E.A., 2007. A review of leg ornamentation in male wolf spiders, with the description of a new species from Australia, Artoria schizoides (Araneae, Lycosidae). Journal of Arachnology, 35: 89-101.

Fuhn, I. E., Niculescu-Burlacu, F., 1971. Fauna republicii Socialiste România. Arachnida vol. V, fasc. 3, Fam. Lycosidae, ed. Academiei Republicii Socialiste România.

Gettmann, W. W., 1976. Prey capture in wolf spiders of the genus Pirata (Arachnida: Araneae: Lycosidae). Entomologica Germanica 3(1-2): 93-99.

Goloboff, P.A., Farris, J.S., Nixon, K.C., 2008. TNT, a free program for phylogenetic analysis. Cladistics 24, 774-786. 10.1111/j.1096-0031.2008.00217.x.

Griswold, C.E., 1993. Investigations into the phylogeny of the Lycosoid spiders and their kin (Arachnida: Araneae: Lycosoidea). Smithsonian Contributions to Zoology, 539.

Griswold, C.E., 1993. Investigations into the phylogenyof the lycosoid spiders and their kin (Arachnida: Araneae: Lycosoidea). Smiths. Contr. Zool. 539,1-39.

Griswold, C.E., Coddington. J.A., Platnick, N.I., Forester, R.R., 1999. Towards a phylogeny of entelegyne spiders (Araneae, Araneomorphae, Entelegynae). Journal of Arachnology 27:53-63.

Guidon, S., Gascuel, O., 2008. A simple, fast and accurate algorithm to estimate large phylogenies by maximum likelihood. Systematic Biology 52(6): 696-704.

Guindon S., Dufayard J.F., Lefort V., Anisimova M., Hordijk W., Gascuel O., 2010. New Algorithms and Methods to Estimate Maximum-Likelihood Phylogenies: Assessing the Performance of PhyML 3.0. Systematic Biology, 59(3):307-21.

Hasegawa M, Kishino H, Yano T., 1985. Dating of human-ape splitting by a molecular clock of mitochondrial DNA. Journal of Molecular Evolution 22 (2): 160–174. doi:10.1007/BF02101694

Heimer, S., Nentwig, W., 1991. Spinnen Mitteleuropas. Paul Parey Berlin, online la www.araneae.unibe.ch.

Heimer, S., Nentwig, W., 1991. Spinnen Mitteleuropas: Ein Bestimmungsbuch. Verlag Paul Parey. Berlin.

Herbert, P.D.N., Ratnasingham, S., deWaard, J.R., 2003. Barcoding animal life: cytochrome c oxidase subunit 1 divergences among closely related species. Proc Biol Sci., 270 (Suppl 1): S96-S99.

Homann, H., 1971. Die Augen der Araneae. Z. Morphol. Tiere 69:201-272.

Huber, B.A., 2004. Evolutionary transformation from muscular to hydraulic movements in spider (Arachnida, Araneae) genitalia: a study based on histological serial sections. Journal of Morphology 261: 364-376.

Huelsenbeck, J. P. and F. Ronquist. 2001. MRBAYES: Bayesian inference of phylogeny. Bioinformatics 17:754-755.

International Barcode of Life (iBOL), 2011.iBOL Data Release.

Ismail, V., Zubeyde, A., Adile, O., Faruk, K., Mehmet,O., 2007. The Spider Aulonia kratochvili (Araneae: Lycosidae) New to the Turkish Fauna. Journal of Biological Sciences, 7: 448-450.

Jaynes, E.T., 2003, in Bretthorst, G.L. (Ed.), Probability theory: the logic of science. Cambridge, UK: Cambridge University Press.

Kronestedt, T. (1975), Studies on Species of Holarctic Pardosa Groups (Araneae, Lycosidae). I: Redescription of Pardosa albomaculata Emerton and description of two new species from North America, with comments on some taxonomic characters. Zoologica Scripta, 4: 217–228. doi: 10.1111/j.1463-6409.1975.tb00732.x.

Kronestedt, T., Marusik, Y.M., 2011. Studies of Holarctic Pardosa groups (Araneae, Lycosidae). VII. The Pardosa tesquorum group. Zootaxa 3131: 1-34.

Lehtienen, P.T., Hippa, H., 1979. Spiders of the Oriental-Australian region. I. Lycosidae: Venoniinae and Zoicinae. Ann. Zool. Fenn. 16, 1-22.

Lehtinen, P.T., 1967. Classification of the cribellate spiders and some allied families, with notes on the evolution of the suborder Araneomorpha. Ann. Zool. Fenn. 4, 199-468.

Leonard, J. L., Cordoba-Aquilar, A., 2011. The Evolution of Primary Sexual Characters in Animals. Oxford Univ. Pr.

Li, S. 1996. Phylogenetic tree construction using Markov chain Monte Carlo. Ph. D. dissertation, Ohio State University, Columbus.

Locket, G. H., Millidge, A. F. 1951. British Spiders 1. Ray Soc London, online la www.araneae.unibe.ch.

Logunov, D.V., 2010. On new Central Asian genus and species of wolf spiders (Araneae: Lycosidae) exhibiting a pronounced sexual size dimorphism. Proc. Zoo. Inst. RAS, vol. 314, no. 3, 233-263.

Loksa, I. 1972. Pokok II-Araneae II. Fauna Hungariae 109: 3.1-3.112, online la www.araneae.unibe.ch.

Lugetti, G., Tongiorgi, P. 1965. Revisione delle specie italiane dei generi Arctosa C. L. Koch e Tricca Simon con note su una Acantholycosa della Alpi Giulie (Aran. Lycosidae). Redia 49: 165-228, online la www.araneae.unibe.ch.

Maloney, D., 1999. The Ecology of Wolf Spiders (Lycosidae) in Lowbush Blueberry (Vaccinium angustifolium) Agroecosystems. Master Degree Thesis, B.A. Cornell University.

Maloney, D., Drummond, F. A., Alford, R. 2003. Spider Predation in Agroecosystems: Can Spiders Effectively Control Pest Populations?. MAFES Technical Bulletin 190.

Marikovskii, P. J., 1956. Tarantul i karakuri. Ed. Acad. Nauk Kirghiz, SSSR, Frunze, 1-279.

Marusik, Y.M, Ballarin F., 2012. On the Pardosa monticola-species group from Iran (Araneae: Lycosidae). Zoology in the Middle East 56, 111-123.

Marusik, Y.M., Kovblyuk, M.M., Koponen, S., 2011. A survey of the East Palearctic Lycosidae (Araneae). 9. Genus Xerolycosa Dahl, 1908 (Evippinae). ZooKeys 119: 11-27.

Marusik, Y.M., Omelko, M.M., 2011. A survey of East Paleractic Lycosidae (Araneae).7. A new species of Acantholycosa Dahl, 1908 from the Russian Far East. ZooKeys 79: 1-10.

Mcheidze, Tamara (2014): Georgian Spiders – Systematics, Ecology and Zoogeographic Analysis. (ed.: Otto, S.) vifabioDOC – Virtual Library of Biology, Frankfurt/Main: 425 pp.

Montgomery, T. H., 1909. On the Spinnerets, Cribellum, Colulus, Tracheae and Lung Books of Araneads. Proceedings of the Academy of Natural Sciences of Philadelphia. Vol. 61, no. 2, 299-320.

Munguia, W.P. 2013. Phylogenetic relationships of the wolf spider genus Orinocosa Chamberlin, 1916 (Araneae, Lycosidae). Dissertation Thesis. Pontifica Universidade Catolica Do Rio grande Do Sul.

Murphy, N.P., Framenau, V. W., Donnellan, S. C., 2005. Phylogenetic reconstruction of the wolf spiders (Araneae: Lycosidae) using sequences from the 12S rRNA, 28S rRNA, and NADH1 genes: Implications for clasification, biogeography, and the evolution of web building behavior. Molecular Phylogenetics and Evolution 38, 583-602.

Nadolny, A., Omelko, M., Marusik, Y.M. and Blagoev, G.A., 2012. Description of a new species of wolf spiders from the Pardosa lugubris-group (Araneae: Lycosidae) from Far East Asia through morphological and DNA barcoding approaches.

Nei, M., Kmar, S., 2000. Molecular evolution and phylogenetics. Oxford University Press.

Nentwig, W., Cutler, B., Heimer, S., 1993. Spiders of Panama. Sandhill Crane Press, Inc.

Norgaard, E., 1951. On the ecology of two lycosid spiders (Pirata piraticus and Lycosa pullata) from Danish Sphagnum bog, Oikos 3:1-21.

Ogaden, T.H., Rosenberg, M.S., 2007. How gaps should be treated in parsimony? A comparison of approaches using simulation. Molecular Phylogenetics and Evolution 42, 817-826.

Omelko, M.M., Marusik, Y.M. 2007. A survey of the East Palearctic Lycosidae (Aranei). 4. On two somatically similar species of Alopecosa from the Russian Far East. Arthropoda Selecta 16 (4): 237-243.

Pagel, M., 1999. The maximum likelihood approach to reconstructing ancestral character states of discrete characters on phylogenies. Syst. Biol. 48(3): 612-622.

Petrunkevitch, A., 1928. Systema Aranearum. Trans. Connect. Acad. Arts. Sci. 29, 1-270.

Platnick, N. I. 2014. The world spider catalog, version 14.5. American Museum of Natural History, online at http://research.amnh.org/entomology/spiders/catalog/index.html DOI: 10.5531/db.iz.0001.

Platnick, N.I., 1979. Philosophy and the transformation of cladistics. Systematic Biology. Vol. 28, 4, 537-546.

Prentice, T.R., 2001. Distinguishing the females of Trochosa terricola and Trochosa ruricola (Araneae, Lycosidae) from populations in Illinois, USA. The Journal of Arachnology 29: 427-430.

Rannala, B., Yang, Z., 1996. Probability distribution of molecular evolutionary trees: a new method of phylogenetic inference. J.Mol. Evol. 43:304-311.

Richter C. J. J., 1967. Aeronautic behaviour in the genus Pardosa (Araneae, Lycosidae), Entom. Mon. Mag., 103, 73-74.

Rickers, S., 2005. Direct submission. Alopecosa cuneata cytochrome oxidase subunit I (COI) gene, partial cds; mitochondrial.

Roberts, M. J. 1995. Spiders of Britain and Northern Europe. Collins Field Guide Bath, online la www.araneae.unibe.ch.

Roewer, C.F. 1951. Neue Namen einiger Araneen-Arten. Abhandlungen des Naturwissenschaftlichen Vereines zu Bremen. 32: 437-456.

Roewer, C.F. 1955. Katalog der Araneae von 1758 bis 1940. Institut Royal de Sciences Naturelles de Belgique, Bruxelles.

Roewer, C.F. 1959. Araneae Lycosaeformia I (Lycosidae). Exploration du Parc National de l’Upemba, 55:1-518.

Roewer, C.F. 1960. Araneae Lycosaeformia II (Lycosidae). Exploration du Parc National de l’Upemba, 55:519-1040.

Ronquist, F., Huelsenbeck, J.P., 2003. MRBAYES 3: Bayesian phylogenetic inference under mixed models. Bioinformatics 19:1572-1574.

Rovner, J. S. 1975. Sound production by Nearctic wolf spiders: a substratum-coupled stridulatory mechanism. Science 190, 1309.

Rovner, J. S., 1980. Morphological and ethological adaptations for prey capture in wolf spiders (Araneae, Lycosidae), J. Arachnol. 8, 201.

Rovner, J. S., 1980. Morphological and ethological adaptations for prey capture in wolf spiders (Araneae, Lycosidae). J. Arachnol., 8:201-215.

Rovner, J.S. (1968) An Analysis of Display in the Lycosid Spider Lycosa rabida Walckenaer. Anim. Behav. 16, 358.

San Mauro, D., Agorreta, A., 2010/ Molecular systematics: a synthesis of the common methods and the state of knewledge. Cellular & Molecular Biology Letters, vol. 15, pp. 311-341.

Sebastian, P.A., Mathew, M. J., Sudhikumar, A. V., Joseph, J., Biju, C. R., 2009. Spiders of India. Universities Press (India) Private Limited.

Shamble, P.S., Wilgers, D.J., Swoboda, K. A., Hebets, E.A. 2009. Courtship effort is a better predictor of mating success than ornamentation for male wolf spiders. Behav. Ecol. 20: 1242-1251.

Sierwald, P., Phylogenetic analysis of Pisaurine nursery web spiders, with revisions of Tetragonophthalma and Perenethis (Araneae, Lycosoidea, Pisauridae). The Journal of Arachnology 25: 361-407.

Simon, C., Paabo, S., Kocher, T., Wilson, A.C., 1990. Evolution of the mitochondrial ribosomal RNA in insects as shown by the polymerase chain reaction. Pp. 235-244 in M. CLEGG and S. O’BRIEN, eds. Molecular evolution. UCLA Symposia on Molecular and Cellular Biology, new series, vol. 122. Liss, New York.

Simon, E., 1898. Historie naturelle des Araignees. Roret, Paris.

Sint, D., Raso,L. and Traugott,M. 2012. Advances in multiplex PCR: balancing primer efficiencies and improving detection success.

Stock, S.P., Vandenberg, J., Boemare, N., 2009. Insect pathogens. Molecular approaches and techniques. Ed. CAB International. Oxfordshire.

Stratton, G.E., Hebets, E. A., Miller, P.R., Miller, G.L., 1996. Pattern and duration of copulation in wolf spiders (Araneae, Lycosidae). The Journal of Arachnology 24: 186-200.

Takahashi K, Nei M., 2000. Efficiencies of fast algorithms of phylogenetic inference under the criteria of maximum parsimony, minimum evolution, and maximum likelihood when a large number of sequences are used. Mol Biol Evol 17(8):1251-8.

Tamura K, Stecher G, Peterson D, Filipski A, and Kumar S (2013) MEGA6: Molecular Evolutionary Genetics Analysis Version 6.0. Molecular Biology and Evolution 30: 2725-2729.

Tanikawa, A., Miyashita, T. 2008. A revision of Japanese spiders of the genus Dolomedes (Araneae: Pisauridae) with its phylogeny based on mt-DNA. Acta Arachnologica 57, 19-35.

Thaler, V. K., Buchar, J., 1996. Die Wolfspinnen von Osterreich 3: Gattungen Aulonia, Pardosa (p.p.), Pirata, Xerolycosa (Arachnida, Araneae: Lycosidae) – Faunistisch- tiergeographische Ubersicht. Carinthia II. 186/106 Jahrgang, 393-410.

Tietjen, W. J., Rovner, J. S. 1980. Trail following in two species of wolf spiders: sensory and etho-ecological concomitants. Anim. Behav. 28, 735.

Tomasiewicz, B., Framenau, V.W., 2005/Larval chetotaxy in wolf spiders (Araneae, Lycosidae): systematic insights at the subfamily level. The Journal of Arachnology 33:415-425.

Townley, M.A., Tillinghast. E.K., 2003. On the use of ampullate gland silks by wolf spiders (Araneae, Lycosidae) for attaching the egg sac to the spinnerets and a proposal for defining nubbins and tartipores. The Journal of Arachnology 31: 209-245.

Tree of Life Web Project. 2006. Lycosidae. Wolf spiders. Version 24 February 2006 (temporary). http://tolweb.org/Lycosidae/2746/2006.02.24 in The Tree of Life Web Project,http://tolweb.org/.

van Helsdingen, P.J. 2013. Araneae. In: Fauna Europaea Database (Version 2013.1), online at www.european-arachnology.org.

Vink, C., Mitchell, A., Paterson, A. M., 2002. A Preliminary Molecular Analysis of Phylogenetic Relationships of Australian Wolf Spider Genera (Araneae, Lycosidae). The Journal of Arachnology 30:227-237.

Vink, C.J., 1996. The Taxonomy and Systematics of a group of New Zeeland Lycosidae (Araneae)(wolf spiders). M.Sc. Thesis. Lincoln University Digital Thesis.

Vink, C.J., 2002. Lycosidae (Arachnida: Araneae). Fauna of New Zeeland, in press.

Vogel, B. R., 2004. A review of the spider genera Pardosa and Acantholycosa (Araneae, Lycosidae) of the 48 contiguous United States.

Wallace, H. K., Exline, H., 1978. Spiders of the genus Pirata in North America, Central America and the West Indies (Araneae: Lycosidae). J. Arachnol. 5:1-112 .

Weiss, I., Istvan, U. 2009. Checklist of the Romanian spiders. Last update: 07.01.2009, online at http://www.arachnologie.info/fauna.htm.

Wiebes, J.T., 1959. The Lycosidae and Pisauridae (Araneae) of the Netherlands. Zool. Verh. 42: 1-78.

Yoo, J.S., Framenau, V. W. 2006. Systematics and biogeography of the sheet-web building wolf spider genus Venonia (Araneae: Lycosidae). Invertebrate Systematics 20, 675-712.

Zehethofer, K., Sturmbauer, C., 1998. Phylogenetic Relationships of Central European Wolf Spiders (Araneae: Lycosidae) inferred from 12S Ribosomal DNA Sequences. Mol. Phylogent. Evol. 10, 391-398.

Zyuzin, A.A., 1980. A taxonomic study of Palearctic spiders of the genus pardosa (Aranei, Lycosidae). Part I. The taxonomic structure of the genus. Entomol. Rev. 58: 165-185.

Zyuzin, A.A., 1985. Generic and subfamilial criteria in the systematics of the spider family Lycosidae (Aranei), with the description of a new genus and two new subfamilies. Trudy Zool. Inst. Akad. Wauk SSSR 139, 40-51.

Zyuzin, A.A., 1993. Studies on the wolf spiders (Araneae: Lycosidae). I. A new genus and species from Kazahstan, with comments on the Lycosinae. Mem. Qd. Mus. 33, 693-700.

Zyuzin, A.A., Logunov, D.V., 2000. New and little known species of the Lycosidae from Azerbaijan, the Caucasus (Araneae, Lycosidae), Bull. Br. Arachnol. Soc., 11, 305-319.

FigTree: http://tree.bio.ed.ac.uk/software/figtree/

Phylip Converter: http://www.phylogeny.fr/version2_cgi/data_converter.cgi