Infectia Tractului Urinar

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………………………..4

CAPITOLUL I…………………………………………………………………………………5

1.1 Aparatul urinar……………………………………………………………………………..5

1.2 Anatomie și fiziologie………………………………………………………………………7

1.2.1 Rinichi ……………………………………………………………………………………7

1.2.2 Uretrele ………………………………………………………………………………….8

1.2.3 Vezica urinară…………………………………………………………………………….9

1.2.4 Uretra……………………………………………………………………………………..9

1.2.5 Bazinetul………………………………………………………………………………….11

CAPITOLUL II………………………………………………………………………………12

2.1 Infecția tractului urinar………………………..…………………………………………..12

2.1.1 Uretrita…………………………………………………………………………………..12

2.1.2 Cistita………………………………………………………………………………………14

2.1.3 Pielonefrita……………………………………………………………………………….15

2.1.4 Litiaza renală…………………………………………………………………………….16

2.2 Factorii de risc pentru apariția infecțiilor urinare………………………………………….17

2.3 Depistarea infecțiilor urinare……………………………………………………………….17

CAPITOLUL III………………………………………………………………………………21

3.1 Medicația sau terapia infecțiilor urinare……………………………………………………21

3.2 Tratarea infecțiilor urinare cu antibiotice………………………………………………….22

3.3 Tratarea infecțiilor urinare cu un tratament naturist……………………………………….30

3.4 Tratamentul la domiciliu……………………………………………………………………35

3.5 Plantele folosite in tratamentul infecțiilor urinare………………………………………….36

3.6 Tratamentul litiazei renale………………………………………………………………….38

CONCLUZIE………………………………………………………………………………….39

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………40

INTRODUCERE

Apratul urinar este unul din sistemele esențiale ale organismului care produc, stochează și elimină deșeurile organismului pin urină.

Urina este un amestec de substanțe eliminate din organism prin rinichi. Este formată din substanțe care sunt nefolositoare sau toxice organismului, are de obicei culoarea galbenă. Înainte sa fie eliminată din organism prin uretră, urina este colectată în vezica urinară. Aparatul urinar ajută în mare masură la meținerea constantă a mediului intern al organismului și al organismului și a compoziției chimice a acestuia, dar și la eliminarea în special a podușilor de catabolism rezultați din metabolismul protic: creatinina, ureea, acidul uric, fosfați, sulfați precum și o serie de substante medicamentoase.

Mecanismul formării urinei este foarte complex. Rinichiul formează două tipuri de urină: primară și finală. Urina primară se formează prin filtrarea sângelui la nivelul glomrului, unde există o membrană filtrantă ce prezintă pori prin car trece apa și unele substanțe. Aceasta este formată în principal din apă si substanțele care se găsesc in mod normal in plasmă. Urina trece apoi în tubul urinifer unde suferă diferite procese de reabsorbție sau secreție, rezultând urina finală.

Infecțiile tractului urinar sunt definite prin colonizarea si multiplicarea bacteriilor la nivelul tractului uriar. Clasificarea lor se face în funcție de localizare: joase (cistite, uretrite, prostatite) și înalte (pielonefrite); în funcție de simptomatologie în: simptomatice și asimptomatice și în funcție de caracterul infecției în: complicate și necomplicate.

Cauzele infecțiilor tracului urinar sunt provocate de: enterobacterii (escherichia coli, klebsiella, proteus, enterobacter, pseudomonas), enterococi, germeni anaerobi, chlamydia trachomatis, ureaplasma urealyticum, virusuri, fungi (canida albican),bacil koch.

Simptomele de infecție a tractului urinar pot fi asimtomatice, iar cele mai frecvente simptome, in funcție de localizarea infecției sunt: disurie (usturimi la urinat), polakiurie (urinări frecvente, în cantitate redusă), febră,frisoane, durere suprapubiană (în cistită) sau duee lombară (în pielonefrita). Aceste simptome specifice se pot aocia cu simptome digestice ((grețuri, vărsături).

Tratamentul infecțiilor tracului urinar se face prin: regim igieno-dietetic: igiena personală, consum crescut de lichide (2-2,5l/zi), evitarea iritantelor tracului urinar; si prin tratament medicamentos:

-antibioterapie: fluorochinolone (ciprofloxacin, norfloxacin, ofloxacin), aminopeniciline (amoxicilina, ampicilina), cefalosporine (cefuroxim, cefaclor), minoglicozide (gentamicina),

-trimetoprim-sulfametoxazol, nitrofurantoin

-antispastice: drotaverina

-analgezice: metamizol sodic

-antipiretice: paracetamol

-adjuvant: merisor

CAPITOLUL I.

Aparatul urinar

1.1 Aparatul urinar este unul din aparatele fiziologice princiale ale organismului care produce, înmagazinează și elimină deșeurile organismului prin urină. Acest sistem este alcătuit din: doi rinichi, două uretere, vezica urinară, doi mușchi sfincteri si uretră. Organul similar pentru nevertebrate se numește nefridiu. (Fig.1.1)

Fig. 1.1 Aparatul urinar [1]

Aparatul urinar este format din:

a)Rinichii  sunt grupuri de organe pereche, care au rolul de a elimina toxinele din organism.
În rinichi are loc procesul fizico-chimic care duce la formarea urinei.
Funcția și unitatea de structură a rinichiului este nefronul.

Nefronul este unitatea morfofuncțională renală care indeplinește toate procesele complexe din care rezultă formarea urinii. Nefronul este compus dintr-un tub unifer lung și glomerul Malpighi.

Glomerul Malpighi, numit și corpuscul renal, ajută la formare urinei și este situat în zona corticală. Acesta este alcătuit din capsula Bowman si un ghem de capilare. Capsula Bowman este extremitatea sferică închisă a tubului unifer.

Tubul unifer numit și conduct, intervine in concentrarea finală a urinei și servește drept conductor excretor, deoarece este situat atât în corticală cât și în medulară. Substanța corticala este compusă din glorneruli și din porțiuni sinuoase proximale si distale ale tubilor, iar substanta medulară este formată din segmentele descendente si ascendente ale tubilor dar și din sistemul de canale colectoare. Acest epiteliu se sprijină pe o membrană continuă, mucopolizaharidică, fiind puțin diferențiată la nivelul diferitelor segmente tubulare. Aceasta insoțește stratul epitelial de-a lungul întregului tub urinifer, fiind in directă legatura proximală cu bazala capsulei Bowman.

La nivelul rinichilor au loc:

ultrafiltrarea glomerulară a sângelui;

reabsorbția selectivă;

secreția activă.

b) Caile urinare:

Pelvis renal (bazinet) este canalul prin care rinichii colectează urina (10 – 12 ml),

Ureterul are rolul de a transportata urina de la rinichi la vezica urinară;

Vezica urinară aici este stocată urina, până când se elimină prin uretră;

Uretra este ultimul canal al căilor urinare, prin care este eliminată urina din organism. La femei uretra este mai scurta, cu o lungime de 4 – 5 cm, iar la bărbați având o lungime de 24-25 cm, reprezintă și calea spermatică.

Fig 1.1 b) Căile urinare

1.2 Anatomie și fiziologie:

1.2.1 Rinichii sunt organe pereche, de marimea unor boabe de fasole, au o lungimea de aproximativ 11–14 cm, o lățime de 6 cm, greutatea normală fiind de 120—200 grame. Sunt localizați de o parte și de alta a coloanei vertebrale, aflându-se sub cutia toracică, corespunzător vertebrelor T12-L3. Datorită organelor învecinate, rinichiul stâng este localizat puțin mai jos față de rinichiul drept. (Fig 1.2.1)

Rinichii au două fețe, anterioară și posterioară, o margine convexă și o zonă concavă. În hilul renal intră artera renală și tot de aici iese vena renală și este localizat pelvisul renal, acesta trimite urina în vezica urinară prin ureter.

Învelit în mai multe straturi de apărare, acesta fiind: grăsimea perirenală, fascia renală și grăsimea pararenală, rinichiul are o capsulă fibroasă care, împreună cu celelalte straturi, asigură protecție pentru rinichi. Deoarece localizarea rinichilor este imediat sub ficat și splină, iar acestea la rândul lor sub diafragmă. Rinichii sunt mobili în procesul de respirație.

Structural parenchimul renal este divizată în două zone, una corticală, la exterior, și una medulară, la interior. În parenchimul renal are loc filtrarea sângelui și formarea urinii primare, care prin procedee de reabsorbție devine urină finală care este eliminată la exterior prin urinare.

Fig. 1.2.1 Rinichii

Rinichii sunt înconjurați de țesut gros, dar fiind lipsiți de un sistem de susținere propriu-zis, există posibilitatea deplasării în jos (mai frecventă la rinichiul drept), de cele mai multe ori la persoane slabe sau în cazul unor scăderi bruște în greutate.

Din artera aortă se desprind cele două artere renale care transportă către rinichi sângele încărcat cu oxigen, dar și cu substanțe deșeu, pentru eliminare. De la rinichi, sângele separat de deșeuri este revarsat în vena cavă inferioară. (Fig.1.2.1)

Procesul de filtrare a sângelui are loc în glomerulii renali. Urina primitivă, fiind rezultată din acest proces, străbate diferitele segmente ale tubilor renali și este eliminată, ca urină definitivă, prin calice și bazinet.

Rinichiul este un organ cu mare importanță în funcția de excreție și de reglare a economiei organismului. El are rolul de a solubiliza și a elimina unele substanțe, rezultate din procesul de digestie și din procesele metabolice, devenite inutile sau dăunătoare pentru organism. În fiecare minut rinichiul este străbătut de un litru de sânge.

În urma procesului de filtrare, ia naștere urina primitivă. În timpul transportului de-a lungul tubilor renali, din urina primitivă se extrag (prin reabsorbție) o parte din apă, săruri, glucoză și aminoacizi.

Printr-un proces de secreție activă, prin tubii renali sunt eliminate din sânge în urină substanțele deseu. Astfel, urina primitivă se transformă în urină definitivă, si anume gălbuie, limpede, cu miros specific. Urina normală având un PH mediu de 6 (cu variații între 5 și 9). Rinichiul adaptându-se la nevoile organismului, în funcție de contribuția substanțelor deșeu și de necesitățile de a elimina sau reține apa, rinichiul produce urină concentrată sau diluată.

1.2.2 Ureterele sunt tuburi formate din fibre musculare netede care transportă urina din pelvisul renal în vezica urinară, unde se depozitează până la urinare. Acestea însoțesc în traseul lor descendent, mușchiul psoas și vasele mari ce coboară spre membrul inferior fiind inervate de nervii vaselor care le insoțesc. (Fig. 1.2.2)

Fig. 1.2.2 Uretrele

1.2.3 Vezica urinară prezintă o mucoasă cu uroteliu și aspect diferit după starea de relaxare, în care uroteliul are 5-6 straturi, celulele superficiale sunt rotunde și proeminente, conțin plăci la nivelul membranei luminale, cu un conținut bogat în cerebrozide, care realizează o barieră osmotică, fiind separate prin benzi înguste de membrană subțire; în citoplasmă sunt prezente vezicole elipsoidale. Nucleii pot fi unici sau dubli, datorită poliploidiei celulare. În stare de desăvârșire, apar două până la maximum patru straturi celulare, celulele superficiale devin pavimentoase, suprafața luminală devine mai largă ca urmare a competării de vezicole în membrana apicală. Lamina propria e alcătuită din țesut conjunctiv fibro-elastic.

Veciza depozitează urina produsă de rinichi până la o anumită cantitate, conținutul se va elibera la exterior prin procesul de micțiune. De obicei vezica stochează și eliberează la o urinare un volum aproximativ de 300-350 ml urină. Senzația de urinare apare după umplerea vezicii cu un volum de minim 200 ml. Urina este trimisă prin orificiile ureterale în vezică în mod ritmic, picătură cu picătură. După acumularea cantități de urină are loc golirea vezicii prin actul micțional. Micțiunea se produce prin contracția peretelui vezical, în același timp cu deschiderea colului vezical.

Aceasta este evacuată printr-un jet puternic. În cazul în care vezica nu este golită în întregime, prin stagnarea urinii reziduale în vezică sunt create condiții favorabile pentru apariția infecției urinare.

De-asemenea vezica constituie un mediu propice pentru dezvoltarea infecțiilor urinare ascendente de la exterior prin uretră, în special la femei datorită lungimii scurte a acesteia. (Fig.1.2.3)

Fig. 1.2.3 Vezica urinară

1.2.4 Uretra este vasul urinal terminal care conduce urina din vezică spre exterior printr-un canal comun uro-reproductiv la bărbați, dar cu cale separată la femei, față de vagin și oroficiul vaginal. În timpul vieții pot apărea defecte ale formării și traseului uretrei care pot duce la malformații serioase. Datorită diferenței de lungime a uretrei, bărbații nu au aceiași rapiditate a dezvoltării de infecții urinare joase, ca femeile. Aceasta are două straturi musculare (intern longitudinal si extern circular).

a) Uretra masculină reprezintă și o alcătuire a aparatului genital, care are o lungime de 20 cm, fiin divizată în 3 porțiuni:

Prostatică (3-4 cm)

Membranoasă (1,5 cm)

Cavernoasă sau spongioasă (15 cm)

Aceasta este alcătuită în porțiunea prostatică din uroteliu, pe fața posterioară aflându-se veru montanum cu utricula prostatică, cu orificiul canalului ejaculator și ale canalelor glandelor prostatice. În celelalte două zone și sub veru monntanum, epiteliul este pseudostratificat și stratificat prismatic. Veru monatanum străpunge mușchii striați ai diafragmului uro-genital. Fossa navicularis este o dilatație la capătul îndepărtat al uretrei cavernoase, tapetată de epiteliu stratificat pavimentos ca și orificiul extern. Mucoasa prezintă invaginări sau lacune Morgagni care se continuă cu glande tubulare ramificate.

Fig. 1.2.4 (a, b)

b) Uretra feminină are doar 4-5 cm, fiind acoperită de epiteliu stratificat pavimentos cu zone de epiteliu pseudostratificat. Aceasta poate conține glande mucoase în lamina proprie. Glandele bulbo-uretrale (Cowper) sunt glande tubulo-alveolare muco-secretante, alcătuite din tubuli tapetați de epiteliu pseudostratificat cu arii de celule secretorii, acestea trec prin fascia inferioară a diafragmei urogenitale.

Aparatul urinar feminin este unul dintre sistemele esențiale ale organismului care produce, stochează și elimină deșeurile acestuia prin urină și este alcătuit dintr-o componentă secretorie și una excretorie.Partea secretorie este reprezentată țesutul renal, iar cea excretorie se compune din: pelvis renal, vezică, uretere și uretră.

1.2.5 Bazinetul mai poartă denumirea si de pelvis renal. Acesta este de forma unei pâlnii și se continuă cu ureterul care se implantează în regiunea posteroinferioară a vezicii. Urina este transportată în vezică datorită mișcărilor bazinetului și ureterului.

Pe traiectul ureterului se află trei porțiuni cu lumenul îngustat, în dreptul cărora staționează adesea calculii ureterali. Aceste strâmtori aflate la ieșirea din bazinet, la locul de încrucișare cu marile vase în bazin și la zona de intrare în vezică.

Fig. 1.2.5 Pelvis renal

Urina este trimisă prin orificiile ureterale în vezică în mod ritmic, picătură cu picătură. După acumularea unei anumite cantități de urină are loc golirea vezicii prin actul micțional. Micțiunea se produce prin contracția peretelui vezical, în același timp cu deschiderea colului vezical.

Aceasta este evacuată printr-un jet puternic. În cazul în care vezica nu este golită în întregime, prin stagnarea urinii reziduale în vezică sunt create condiții favorabile pentru apariția infecției urinare.

CAPITOLUL. II

Infecția tractului urinar

2.1 Infecția tractului urinar este o infecție bacteriană ce afectează vezica urinară, rinichii, ureterul sau uretra. În cele mai multe cazuri infecțiile urinare sunt provocate de bacteriile din intestinul gros care pătrund în uretră și ajung la vezică și rinichi.

Infecțiile tractului urinar sunt cele mai comune infecții bacteriene ale organismului. Oricine, la orice vârstă poate avea o infecție urinară, cele mai afectate fiind femeile datorită uretrei scurte care permite pătrunderea bacteriilor, mai ales în timpul actului sexual. Atunci când este afectată uretra, cele mai frecvente simptome sunt durerea sau arsuri în timpul urinarii, nevoia de a urina frecvent, urina tulbure și cu miros neplăcut. În cazul în care sunt afectați rinichii, pot aparea, simptome de durere în partea de jos a spatelui, frisoane și febră, greață și vărsături.

Deoarece, la femei uretra este mai scurtă, aceste sunt cele mai afectate de infecțiile urinare, aproximativ 50% sunt afectate cel putin o dată-n viață. Pe de altă parte, bărbații tineri pot dezvolta foarte rar o infecție urinară, însă la cei trecuți de 45-50 de ani, datorită afecțiunilor specifice prostatei, este întâlnita mai des.

Există trei tipuri de infecții urinare:

2.1.1 Uretrita reprezintă o infecție a uretrei, canalul care face legătura între vezica urinară și exterior și care folosește la eliminarea urinii. Cel mai frecvent, infecția este cauzată de bacterii, de obicei prin boli cu transmitere sexuala.

Uretra normală conține în secrețiile sale fiziologice o floră microbiană proprie, ce nu produce nici o tulburare persoanei respective, a cărei prezență nu se manifestă clinic.

Fig. 2.1.1 Uretrita

Această floră constituie ceea ce se numește eubacteria uretrală. Cercetarile clinice și experimentale au arătat că uretra conține microbi. Din cercetările mai vechi în domeniu reiese că uretra normală conține peste 20 de specii de germeni dintre care stafilococi, streptococi, colibacili, piocianic, enterococi, etc. Cercetările mai recente au arătat că frecvența cea mai mare în cadrul eubacteriei uretrale pare să o ocupe stafilococul alb.

Toți acești germeni, din flora bacteriană normală a uretrei, nu au capacitați patogene decât în condiții deosebite. Eubacteria uretrală are anumite calitați biologice și se găsește într-un echilibru labil, atât în ceea ce privește conviețuirea diverselor specii microbiene, cât și raportul lor cantitativ.

Labilitatea acestui echilibru este dată de faptul că, sub influența anumitor infecții (cutanate, urinare, traumatisme ale mucoasei uretrale, etc), unele specii pot fi înlocuite cu altele, așa cum poate fi modificată și corelația lor calitativă și cantitativă, ceea ce produce starea de disbacterie uretrală, fară producerea uretritei. Pentru apariția uretritei sunt necesare o serie de cauze determinante și altele favorizante. Din punct de vedere clinic-evolutiv, uretritele pot fi acute și cronice, acestea apar dacă infecția acută nu este tratată corect.

Clasificarea etiologică, după cauza bolii, se împart în:

Infecțioase: bacteriene, virale, candidozice, parazitare (tricomoniază);

Non infecțioase : alergice, traumatice (mecanice, chimice, termice), metabolice (la diabet zaharat, obezitate), radice.

Aproximativ 80-90% din uretrite sunt bacteriene. 

Acestea pot fi:

specifice (bolile cu transmitere sexuală) –gonococică(Neisseria gonoree)

-non-gonococică(Chlamidia, Mycoplasma, Ureaplasma)

nespecifice (infecțiile care nu se transmit pe calea sexuală – ex. E. Coli, Streptococcus, Enterobacter etc.).

Factori de risc ai apariției uretritei sunt:

Apariția, întreținerea și recidiva uretritelor sunt favorizate de o serie de factori generali sau locali. Prin condițiile pe care le creează la nivelul mucoasei uretrale, acești factori pot favoriza, fie grefarea de germeni străini, alții decât cei care se întâlnesc normal în uretră, fie exacerbarea virulenței germenilor care se găsesc în mod normal la acest nivel, permițând astfel trecerea lor în stare patogenă. Prin urmare starea de disbacterie nu implică existența unei flore patogene. Aceasta poate apărea numai din cauza intervenției factorilor generali sau locali care favorizează instalarea uretritei.

Simptomele uretritei acute la bărbat sunt:

usturimi la nivelul canalului uretral,

eliminarea unor secreții,

senzație de arsură, mâncărime în timpul urinării,

micțiuni dureroase,

disconfort în timpul actului sexual,

sensibilitate crescută la nivelul meatului uretral,

tulburări psihice

La femei sunt prezente următoarele simptome:

Dureri abdominale

Dureri de arsură în timpul urinării

Febră și frisoane

Urinări frecvente și recente

Dureri pelviene

2.1.2 Cistita, confundată și cu răceala la ovare sau anexita deoarece simptomele sunt asemănătoare. Aceasta reprezintă o inflamare a vezicii urinare, prin pătrunderea bacteriilor în uretră. Această problemă afectează în special femeile, statisticile sugerând că aproape una din 3 femei cu vârste până în 24 de ani se confruntă cu astfel de infecții ale tractului urinar.

Bărbații sunt mai feriți de această problemă deoarece, uretra persoanelor de sex masculin este mai lungă, prin urmare bacteriile nu au cum să ajungă și să se multiplice.

Fig 2.1.2 Cistita

Simptomele cistitei includ durere la urinare sau imediat după procesul de micțiune uneori cu senzație de arsură sau înțepătură în zona genitală, nevoia frecventă de a urina, fără a elimina însă o cantitate normală, urină închisă la culoare și cu un miros puternic, prezența unor picături de sânge în urină, fără a se vedea însă cu ochiul liber, ci numai la microscop, durere în timpul actului sexual dureri puternice de burtă, senzație de înțepeneală și durere în partea de jos a spatelui.

De asemenea, acestea simptome pot fi însoțite de febră, letargie și stare generală proastă. La persoanele în vârstă, se poate adăuga și pierderea de urină care nu poate fi controlată, afecțiune cunoscută sub denumirea de inconștiență urinară.

Deși simptomele sunt dureroase și neplăcute, acestea trec adeseori de la sine în cursul a 4 până la 9 zile, fără a fi nevoie de vreun tratament special. Cu toate acestea, dacă manifestările se înrăutățesc sau persistă pe o perioadă mai mare de 2 săptămâni, este recomandat să mergeți la cabinetul medicului specialist, care vă poate recomanda antibiotice pentru rezolvarea aceastei probleme.

2.1.3 Pielonefrita este o infecție făcută adesea de gravide. Aceasta adesea afectate bazinetul și rinichii în urma unor infecții bacteriene. Vărsăturile, febra, frisoanele și durerile lombare sunt simptome specifice ale pielonefritei. La gravide există riscul de a provoca hipertensiune arterială, făt prematur, diferite malformații ale copilului, hipotrofia fetală (masa corpului redusă la naștere). Copiii născuți de la mame care suferă de pielonefrită sunt predispuși să dezvolte patologii renale.

Pielonefrita apare mult mai des la femei decât la bărbați. Netratatǎ, boala poate evolua cǎtre septicemie, pionefroză, urosepsis, infarct renal sau chiar moarte.

Fig 2.1.3 Pielonefrita

Pielonefrita este de doua feluri:

○ Pielonefrita acuta reprezintă o infecție a tractului urinar superior (a parenchimului și a pelvisului renal), care de obicei afectează unul dintre rinichi, foarte rar sunt afectați ambii rinichi.

Cauzele cele mai frecvente ale pielonefritelor sunt reprezentate de bacterii aerobe gram-negative, dintre care cel mai frecvent Escherichia coli. Toate organismele care cauzează cistita acută pot cauza, de asemenea și pielonefrită acută. Speciile de Proteus sunt în mod particular importante deoarece produc o enzimă numită urează, care determină alcalinizarea urinii si favorizează formarea litiazei renale (pietrelor). Stafilococii pot infecta rinichiul pe cala hematogenă și pot cauza abcese renale. 

Simptome:

Frisoane

Febră mai mare de 38.5 grade C

Dureri în loja renală

Stare de rău general

Micțiuni frecvente

Disurie (usturimi la urinare)

○ Pielonefrita cronică: Este o afecțiune infecțioasă cronică a rinichiului, de origine microbiană, ce afectează toate structurile rinichiului (sistem colector, tesut interstițial).

Rinichii pielonefritici sunt mai mici de volum, asimetrici, cu suprafața neregulată.

Pielonefrita cronică unilaterală (la un singur rinichi) prezintă riscul apariției hipertensiunii arteriale secundare având o evoluție benignă.

Pielonefrita cronică bilaterală (la ambii rinichi) are un prognostic mai grav cu evolutie lent progresivă spre insuficiența renală cronică (15-20 de ani). Evoluția lentă poate fi agravată prin acutizări repetate. 

Simptome:

Astenie

Cefalee

Dureri de rinichi

Tulburări de micțiuni cu poliurie (urinat mult)

Nicturie (urinat noaptea)

Polaki-diurie (urinări puține și dese cu senzație incompletă de urinare)

Algurie (dureri la urinat)

Piurie (urina cu puroi)

Simptomele infecției urinare:

Nevoia de a urina des,

Dureri și discomfort în timpul urinării,

Dureri in zona inferioară a bazinetului,

Miros neplăcut a urinei,

Stare de rău, cu amețeli și febră,

Dureri lombare.

2.1.4 Litiaza renală, mai este cunoscută și sub numele de pietre la rinichi. Această afecțiune este caracterizată prin prezența si dezvoltarea pietrelor (calculilor), ce se pot deplasa de la nivelul rinichilor și pot bloca traiectul urinii. Deoarece pietrele sunt alcătuite din precipitarea sărurilor din organism, stagnarea urinei poate provoca infecții.

Semnele și simptomele litiazei renale

Colica renală (nefretică) este caracterizată de durerea unilaterală, ce apare brusc la nivelul regiunii lombare, coborând spre organele genitale externe și fața internă a coapse. Aceasta este declanșată de trepidații sau mersul de teren accidentat.

Hematuria sau prezența sângelui în urină este provocată prin lezarea țesuturilor și producând sânge. Aceasta apare după colica renala provocata (hematurie de efort) și se declanșează după practicara sportului sau dupa o călătorie pe un drum denivelat.

Manifestările caracteristice sunt: grețuri, vărsături, balonare, tahicardie, febră, polakiuria (urinări frecvente), usturimi micționale.

Litiaza renală poate genera:

Complicații mecanice

Hidronefroza (acumularea urinei în rinichi, acesta se destinde și atrofiază)

Anuria (blocarea procesului de formare a urinei)

Complicații infecțioase

Pielonefrita (inflamație a rinichiului

Pionefroza (formarea de puroi în cavitatea renală)

Modalitățile de prevenire a clculilor renali pot fii: consumarea de lichide, cel putin 2 litrii pe zi, activitate fizică zilnică, evitarea grăsimilor, cunsumul de fructe, legume, carne de pui și conrolul medical periodic.

2.2 Factor de risc pentru apariția infecțiilor urinare

Principalii factori de risc care determină infecția tractului urinar superior sunt:

Contactul sexual, cu precădere în cazul partenerilor multipli;

Folosirea steriletului sau a anticoncepționalelor;

Uretra patologică, de dimensiuni reduse;

Diabetul zaharat sau deshidratarea cronică;

Igiena intimă necorespunzătoare (microbii din vagin sau anus pătrund în uretră);

Existența unei infecții mai vechi a sistemului urinar inferior (în 80% dintre cazuri cistita recidivează).

La bărbați, infecția urinară apare din cauza unei tumori sau a litiazei renale, ce obstrucționează eliminarea urinei și favorizează dezvoltarea microbilor. De obicei, principalul factor cauzator este bacteria E. coli.

2.3 Depistarea infecțiilor urinare

Cu ajutorul testului de infecție urinară Veneris poate fi depistată infecția tractului urinar inferior și superior prin măsurarea celor patru parametri semnificativi în urină: leucocite, nitriți, proteine și sânge (eritrocite și hemoglobina). (Fig 2.3)

Dacă rezultatul testului este pozitiv, este necesară confirmarea cu cel de-al doilea test și consultarea medicului pentru tratament cu antibotic.

Fig 2.3 Testul de infecție urinară Veneris

a) LEUCOCITELE: 

Diagnosticul unei infecții urinare produse de bacterii se bazează pe constatarea leucocitelor și nitriților în urină. Rezultate fals-pozitive pot apărea la femei în cazul contaminării probei de urină cu secreții vaginale. Glicemia ridicată (160mmol/L), prezența substanțelor cefalexina, lodine, cefalotin sau mari concențratii de acid oxalic pot duce la rezultate scazute ale testului.

Tetraciclina poate produce o diminuare a reactivitații și un nivel ridicat de medicament poate provoca o reacție fals-negativă. Nitrofurantoinul oferă o culoare maro a urinei care poate ascunde reacția de culoare a zonei cu reactiv. Orice substanță care provoaca o culoare anormală a urinei poate masca reacția de culoare.

b) NITRIȚII: 

Acest test depinde de cmodificarea azotatului (din dietă) în nitriți prin acțiunea bacteriilor gram-negative din urină. Testul fiind specific pentru nitriți și nu va reacționa cu orice altă substanță excretată în urină în mod normal. Un rezultat negativ nu demonstrează că nu există o bacterie semnificativă.

Pot apărea rezultate fals-negative când infecțiile urinare sunt cauzate de organisme care nu au capacitatea de a transforma nitratul în nitriți, când urina nu a fost reținută în vezică suficient de mult (peste patru ore) pentru a se produce transformarea nitratului, sau când nitratul alimentar lipsește, chiar dacă organismele care conțin reductază sunt prezente și incubarea vezicii urinare este amplă.

Sensibilitatea testului de nitriți este redusă pentru urina cu greutate specifică mare. Concentrația de acid ascorbic de 1,42 mmoli/L sau mai mare poate duce la rezultate fals-negative cu specimenele care conțin mici cantități de ion nitrit (13 pmol/L sau mai puțin).

c) PROTEINELE:

 Prezența unei cantități crescute de proteine în urină poate fi un indicator important al afecțiunilor renale. Zona cu reactiv este mai sensibilă la globulele albe decât la globuline, hemoglobine, proteinele Bence-Jones și mucoproteine.

Un rezultat “negativ” nu exclude prezența celorlalte proteine menționate. În mod normal, nici o proteină nu este detectabilă în urină prin metode convenționale, deși o anumită cantitate este excretată de un rinichi normal. La greutatea mare a urinei, culoarea campului de testare poate fi apropiată de culoarea însemnată cu ±, chiar daca se află concentrații normale de proteine.

În acest caz este nevoie de citirea clinică a rezultatelor. Rezultatele fals-pozitive pot apărea la urină extrem de diluată. Contaminarea probei de urină cu compusi cuaternari de amoniu sau detergent de piele conținând clorhexidină, pot produce rezultate fals pozitive.

d) SÂNGELE: Prezența sângelui în urină este cel mai bun indicator al afecțiunilor rinichilor și tractului urinar. Testul fiind foarte sensibil la hemoglobină și completează analiza microscopică.

Sensibilitatea acestui test poate fi scăzut la urina cu greutate specifică mare. Testul poate fii la fel de sensibil la mioglobină ca și la hemoglobină (concentrația de hemoglobină de 150-620 pg/L este aproximativ echivalentă cu 5-15 celule roșii intacte din sânge pe microlitru).

Lodine și Captopril pot, de asemenea cauza reactivitate redusă. Anumiți contaminanți oxidanți (hipocloritul), pot produce rezultate fals-pozitive. Peroxidaza microbiană însoțită infecției tractului urinar poate provoca o reacție fals-pozitivă.

Nivelurile de acid ascorbic care se găsesc în mod normal în urină nu interferează cu acest test. Sângele apare în urina femeilor în perioada menstruației de aceea nu se recomandă efectuarea testului în această perioadă.

Prevenirea infecțiile urinare la femei:

Consumul sporit de lichide și golirea completă a vezicii la urinare sunt măsuri care nu doar contribuie la tratarea unei infecții urinare deja existente, ci ajută în același timp și la prevenirea infecțiilor. Pe lânga aceste măsuri, există și altele care ajută la prevenirea infecțiilor urinare. Iată câteva sfaturi în acest sens:

Urinați imediat după actul sexual. Această măsură este una dintre cele mai importante pentru prevenirea infecțiilor urinare pe care le pot pune în aplicare femeile, deoarece aceasta poate împiedica avansarea bacteriilor către uretră.

Evitați folosirea prezervativelor lubrifiate cu spermicid și a diafragmei pentru controlul sarcinii, dacă medicul dumneavoastră consideră că acestea se numara printre cauzele infecțiilor tale urinare.
Schimbați des șervețelele igienice pe care le folosiți pentru igiena intimă.

Uscați bine zona genitală din față spre spate după ce folosiți toaleta, pentru a evita raspândirea bacteriilor care pot produce infecția urinară.

Consumați suc de afine. Unele femei și chiar unii medici susțin că acesta ar avea proprietăți care țin departe bacteriile ce produc infecțiile urinare, însă nu există dovezi științifice clare în acest sens.

Dacă infecțiile urinare sunt frecvente, întrebați medicul dumneavoastră dacă ar fi de ajutor administrarea antibioticelor după contactul sexual, pentru prevenirea acestora.

Dacă vă aflați la menopauză, întreabați medicul despre folosirea estrogenului vaginal în vederea prevenirii infecțiilor urinare.

CAPITOLIL III.

3.1 MEDICAȚIA SAU TERAPIA INFECȚIILOR

URINARE

Infecția tractului urinar este o infecție bacteriană care afectează vezica urinară, rinichii și uretra. Diagnosticul acestora se pune pe baza simptomatologiei și a sumarului de urină. Simptomele sunt adesea durerea la urinare, necesitatea de a urina foarte des și în cantități foarte mici, urina urât mirositoare și tulbure.

Bactriile prezente în intestinul gros reprezintă cea mai comună sursă de infecție a tractului urinar. De cele mai multe ori la femei, bacteriile ajung în tractul urinar prin raportul sexual. La persoanele spitalizate o perioadă mai lungă de timp, constituie o altă cauză de infecție a tractului urinar, sondele ce se introduc in vezică pentru a permite urinei să curgă.

Tratamentul infecțiilor urinare presupune, în primul rând administrarea de antibiotice. Tratamentul are ca principal scop ameliorarea simptomelor, eliminarea infecției, dar și prevenirea complicațiilor. De asemenea, prin administrarea tratamentului cu antibiotice sunt prevenite și complicațiile severe cum ar fi afectarea renală și septicemia.

Pentru femeile care prezintă infecții necomplicate ale vezicii urinare, durata tratamentului cu antibiotice este necesar câteva zile. În acest caz, medicii recomandă tratamentul la domiciliu ce constă în consumul unei cantități mari de apă pentru producerea urinărilor frecvente. Consumul de lichide determină formarea urinei mai puțin concentrate, dar și curățarea tractului urinar de bacteriile care pot cauza astfel de infecții. Pentru eliminarea durerilor, medicii recomandă efectuarea băilor calde sau aplicarea unei perne electrice in zona genitală. În cazul in care simptomele se remit, nu se mai impune efectuarea altor analize.

Pentru infecțiile urinare, administrarea antibioticelor poate fi de lungă durată, fiind necesară și efectuarea anumitor analize suplimentare atât înaintea tratamentului cât și după. Dacă simptomele și examenul de urină indică o infecți de tract urinar, administrarea antibioticelor se face imediat, fară a mai fi necesară așteptarea rezultatului uroculturii.

Timpul de administrare a tratamentului cu antibiotic depinde de localizarea infecției, de vârstă, de sex, dar si de factorii care favorizează apariția eventualelor complicații.

În stuația în care infecția urinară nu se ameliorează prin urmarea administrării antibioticelor, se impune o noua evaluare și adăugarea unui nou antibiotic.

Dacă infecția ajunge la rinichi și duce la afectarea lor, atunci medicii recomandă spitalizarea. În situația in care infecțiile urinare se repetă, medicii recomandă administrarea antibioticelor de la 2 la 6 săptămâni. La finalul tratamentului se va recomanda șio terapie preventivă cu antibiotice.

Tratamentul infecțiilor urinare dupa menopauză poate fi destul de dificil dacă nu se încearcă în tot acest timp și refacerea florei microbiene vaginale cu o cremă bazată pe estrogeni. Uneori medicii recomandă, o cură de Biseptol 2cp la 12 ore, timp de o săptămână (în cazul în care nu sunteți alergică la sulfamide), după aplicarea tratamentului hormonal local.

3.2 Tratarea infecțiilor urinare cu antibiotice:

Cel mai comun tratament pentru infecțiile urinare este cel cu antibiotice. Scopul lui este de a îndepărta simptomele, de a elimina infecția dar și de a preveni revenirea ei. De asemenea, tratamentul are în vedere evitarea unor complicații cum ar fi îmbolnavirea rinichilor. La femeile însărcinate, tratamentul are rolul de a proteja mama, dar și fătul.

Infecțiile urinare în timpul sarcinii pot provoca un travaliu prematur și un bebeluș cu o greutate mai mică la nastere.Pentru mentinerea sănătății în timpul sarcinii și alăptării medicii recomandă uractiv mami.

URACTIV MAMI capsule

Substanța activă: Conține extract uscat din fructe de merișor, extract uscat din partea aeriană de echinacea, acid ascorbic, lactoză monohidrat, talc, stearat de magneziu.

Indicații: Pentru a menține starea de sănătate a aparatului urinar.

Mod de administrare: Pentru menținerea sănătații tractului urinar: 1-2 capsule pe zi, în cure de 1-2 luni, alternate cu perioade egale de pauză.
Ca adjuvant la terapia cu antibiotice: 1 capsula de 3 ori pe zi.
În timpul administrării este recomandat să se asigure un consum suficient de lichide.

Precauții: Nu este recomandat persoanelor cu hipersensibilitate la ingrediente.
Se recomandă ca femeile insărcinate să consulte medicul sau farmacistul înainte de administrarea oricărui produs.

AMPICILINA FORTE 500, capsule

Substanța activă: AMPICILINĂ

Grupa farmacoterapeutică: AMINOPENICILINE

Indicații: În tratamentul infecțiilor cu germeni sensibili, in infecții ale tractului biliar, bronșită, endocardită, epiglotită, gastroenterită (inclusiv enterita cu E.coli, Salmonella si shigelloza), gonoree, meningită, otită medie, peritonită, pneumonie, septicemie, febră tifoidă și paratifoidă, dar și în infecții ale tractului urinar.

Contraindicații: Alergie la peniciline. În mononucleoza infecțioasă se administrează cu prudență la alergici și la insuficiența renală (doze mici), nu se asociază cu Alupurinol (crește riscul de reacții cutanate). Administrarea la mame care alaptează se elimină prin secreția lactată și poate provoca candidozș si diaree sugarilor.

Reacții adverse: Întâlnim fecvent prurit, erupții cutanate (erupțiile eritematoase maculopapuloase ce apar la mai mult de 7 zile după debutul tratamentului), urticarie, edem angioneurotic, febră, foarte rar soc anafilactic, ampicilina provoacă frecvent (60%) erupții cutanate (posibil de natură toxică), uneori diaree, vome, dureri abdominale, ocazional, poate produce suprainfecții intestinale cu Klebsiella, Pseudomonas și Candida, foarte rar, colită pseudomembranoasă.

Administrare: Dozarea ampicilinei va depinde de severitatea bolii, vârsta pacientului și integritatea funcției renale (doza se va reduce in cazul insuficienței renale). Doza uzuală fiind de 0,25-1 g la fiecare 6 ore. Se recomandă ca ampicilina sa fie administrată cu 30 minute înainte sau la 2 ore dupa mese. La copii, se administrează jumătate din doza pentru adulți. Ampicilina administrata in doze de 2 sau 3,5 g (doza orala unica) in asociere cu 1 g probenecid se utilizeaza in tratamentul gonoreei necomplicate in cazurile in care gonococii sunt sensibili la antibiotic.

AMOXICILINĂ

Substanța activă: AMOXICILINĂ

Grupa farmacoterapeutică: Aminopeniciline

Indicații: Se recomandă în infecțiile aparatului respirator, sinuzite, otite, faringite bactriene, bronsita acuta si episoadele acute ale bronsitei cronice, infecții ORL și stomatologice, infecțiile căilor genitourinare. Se recomandă în profilaxia endocarditei infecțioase.

Contraindicații: Hipersensibilitate la beta-lactamine, leucemie limfoidă acută, mononucleoza infectioasă. 

Reacții adverse: Sunt excepții în apariția reacțiilor alergice acute de tipul șocului anafilactic. Ca și în cazul celorlalte peniciline întâlnim următoarele manifestări: grețuri, vărsături, diaree, dispepsii, dureri abdominale, apariția glositei sau stomatitei. Acestea nu necesită întreruperea tratamentului. Dacă se administrează în timpul mesei se reduce incidența tulburărilor digestive. 
Reactiile imunoalergice adevarate manifestate prin rash cutanat si urticarie apar mai putin frecvent, dar necesita oprirea imediata a tratamentului si evitarea oricarei administrari ulterioare a beta-lactaminelor. Pot apărea nefrite interstitiale acute, anemie, leucopenie, trombopenie – toate tulburari reversibile. Au fost semnalate si cateva cazuri de colita pseudomembranoasa.

Administrare: Infecții de gravitate medie.
Adulți si copii peste 10 ani: 250 mg de trei ori /zi (la 8 ore);
Copii pana la 2 ani: 62,5 mg de trei ori/ zi, intre 2 – 10 ani: 125 mg de trei ori/ zi.
În gonoree se administrează o doza unică de 3 g. 
În febră tifoidă: la adulți 2-4 g / zi, timp de 14 zile; la copii 62,5 g / zi timp de 21 zile. La purtători de bacili tifici 2 – 4 g /zi, până analiza coproculturii va ieșii negativă. 
În enterocolite 1 – 2 g / zi.
În episoadele acute ale bronșitei cronice: 3 g de 2 ori /zi timp de 3 zile. 
Tratamentul cu amoxicilina se continua 2 – 3 zile dupa disparitia simptomelor clinice.

CEDAX 400 mg

Substanță activă: CEFTIBUTEN

Grupa farmacoterapeutică: Antibiotice, Antimocotice, Antiinfecțioase.

Indicații: În faringite, amigdalite, sinuzite acute, otite medii, bronșite acute, perioade de acutizare ale bronșitelor cronice, pneumonii acute. Infectii urinare, complicate sau nu.

Reactii adverse: Greață, diaree și dureri de cap. În general, aceste reacții adverse sunt ușoare, nu necesită îngrijire medicală. Foarte rar au fost anunțate reacțiile adverse gastrointestinale: greața( 3%), diaree(3%), cefalee(2%).

Contraindicații: La pacienții alergici la cefalosporine sau la oricare dintre constituentii săi, sarcină și alăptare.

Administrare: Durata tratamentului este, in general, de 5 – 10 zile. Pentru tratamentul infectiilor cu Streptococcus pyogenes, doza terapeutica trebuie administrata cel putin 10 zile. Pentru adulți doza recomandată este de 400 mg/zi. Pentru tratamentul pneumoniei, doza recomandată este de 200 mg la fiecare 12 ore. La copii doza recomandată este de 9 mg/kg/zi (maxim 400 mg zilnic). Copiii cu greutate mai mare de 45 kg sau cu vârsta mai mare de 10 ani, pot primi doza recomandată adulților. Acesta poate fi administrat cu aproximativ una-două ore inainte sau după masă.

CEFACLOR 500 mg

Substanța activă: CEFACLORUM

Grupa farmacoterapeutică: CEFALOSPORINE

 Indicații terapeutice: În bronșite acute suprainfectate, bronșite cronice acutizate, pneumonii comunitare, otite medii, faringite, amigdalite și sinuzite, infecții ale rinichilor și tractului urinar inferior cu excepția prostatitei, infecții cutanate și ale țesuturilor moi.

Contraindicații: Hipersensibilitate la substanță, sarcină și alăptare.

Reacții adverse: Tulburări gastro-intestinale (diareea). Greață, vărsături, candidoză, glosită, stomatită, prurit, urticarie. Aceste reacții se remit la întreruperea tratamentului. Limfocitoză tranzitorie, leucopenie și rar, anemie hemolitică, anemie aplastică, agranulocitoză și neutropenie, prurit vaginal sau vaginită, cu sau fără candidoză, hiperactivitate reversibilă, agitație, nervozitate, hipertonie, amețeli, halucinații, crize convulsive, insomnie sau somnolență.

Administrare: Adulți, copii cu vârsta între 10 și 12 ani, adolescenți și pacienți vârstnici.În infecții necomplicate ale tractului urinar inferior, se recomandă o doză de 250 mg, administrată de 3 ori / zi (echivalent cu 1 capsulă de 250 mg de 3 ori /zi). În cazul infecțiilor severe de exemplu în pneumonii sau al infecțiilor cu microorganisme mai puțin sensibile, doza poate fi crescută la 500 mg (2 capsule 250 mg sau 1 capsulă de 500 mg) de trei ori /zi. Pentru copii cu vârsta cuprinsă între 6 și 10 ani: doza recomandată este de 20 mg/kg/zi, administrată la 8 ore. Pentru otite medii și infecții determinate de germeni cu sensibilitate intermediară, doza poate fi crescută 40 mg/kg/zi, administrată la 8 ore. Doza maximă recomandată nu trebuie să depășească 1 g (4 capsule e 250 mg sau 2 capsule de 500 mg) / zi.

CEFUROXIM, capsule

Substanță activă: CEFUROXIM

Grupa farmacoterapeurică: CEFALOSPORINELOR

Indicații: În bronsite acute și cronice, pneumonii, otite medii, sinuzite, amigdalite și faringite, 
pielonefrite, cistite și uretrite, gonoree acută, uretrită gonococică necomplicată și cervicită, furunculoze, pilodermite.

Contraindicații: Hipersensibilitate la anibiotice din clasa cefalo-sporinelor.

Reacții adverse: Diaree, vărsături, grețuri, erupții maculo-papulare, urticarii, prurit, febra, cefalee, nefrotoxicitate.

Administrare: Se administreaza dupa masa pentru obtinerea unei absorbtii maxime. 
In amigdalite si faringite: Adulti- 500 mg/zi, in 2 prize, cate 1 capsula.
Copii (mai mari de 5 ani): 15 mg/kg/zi, 250 mg/zi, in 2 prize. 
In sinuzite: Adulti- 500 mg/zi in 2 prize. 
In otite acute ale urechii medii: Adulti si copii peste 5 ani- 500 mg/zi, in 2 prize. 
In bronsite acute sau cronice: Adulti- 500 mg/zi, in 2 prize. 
In pneumopatii bacteriene: Adulti- 1000 mg/zi, in 2 prize.

CIPROFLOXACIN, comprimate

Substanță activă: CIPROFLOXACINĂ

Grupa farmacoterapeutică: FLUOROCHINOLONE

Indicații: În infecții ale aparatului respirator inferior, infecții osteo-articulare, infecții complicate și necomplicate ale aparatului urinar, infecții gonococice, endocervicale și uretrale, prostatită, gastroenterită, infecții cutanate și alte țesuturi moi, febră tifoidă.

Contraindicații: Hipersesibilitate la ciprofloxacină, la alt chimioterapic din grupa chinolonelor sau la oricare dintre componenții produsului, tendiopatie provocată de fluorochinolone în antecedente.

Reacții averse: Dureri abdominale, anorexie, greață, vărsături, diare, meteorism, erupții eritomatoase, maculopapulare, purpură vasculară, convulsii, confuzie, halucinații, cefalee, astenie, tulburări de vedere, insomni, senzație ebrioasa, parestezii, hipertensiune intracraniană, urticarie, șoc anafilactic.

Administrare: 1-2 comprimate filmate (250-500 mg) la interval de 12 ore, timp de 7-14 zile.

NORFLOXACIN, comprimate filmate, 400 mg

Substanță activă: NORFOXACINĂ

Grupa farmacoterapeutică: FLUOROCHINOLONE

Indicații: În cistite acutenecomplicate la femei sub 65 ani, infecții urinare joase, infecții urinare înalte (cu geermeni sensibili la adult), uretrită gonococică la barbați fără semne clinice de diseminare pelvină, infecție gonococica endocervicală.

Contraindicații: Hipersensibilitate la substanță sau la oricare dinte excipienții produsului, tendinopatie determinată de fluorochinolone în antecedente, copii( în perioada de creștere), sarcină și alăptare.

Reacții adverse: Dureri si crampe abdominale, greață, vărsături, diaree, colite pseudomembranoase, anorexie, cefalee, vertij, crize convulsive, tulburări ale somnului, acufene, anxietate/nervozitate, iritabilitate, dezorientare, reacții psihotice, halucinații, depresie, euforie, parestezii, tremurături, mioclonii, polinevrite.

Administrare: În cistite acute necomplicate la femei sub 65 ani: 800 mg norfloxacină pe zi, în 2 prize, timp de 3 zile. Alte infecții urinare joase incluzând infecții ale prostatei și infecții urinare înalte cu germeni sensibili la adult: 800 mg norfloxacină pe zi, în 2 prize; durata tratamentului trebuie individualizată în funcție de afecțiune.

OFLOXACIN, comprimate filmate, 200 mg

Substanță ctivă: OFLOXACIN

Grupa farmacoterapeutică: FLUOROCHINOLONE

Indicații: Infecții urinare, uretrite, prostatite, infecții geinecologice inalte, infecții osteoarticulare, infecții pulmonare, bronșite cronice, sinuzită cronică, suprainfectarea otitei cronice, infecții gastrointestinale, infecții intraabdominale, septicemie, inflamații bacteriene ale conjunctivitei, corneei, pleoapelor și sacului lacrimal, ulcer coronean.

Contraindicații: Hipersensibilitate la fluorochinolone, ofloxacina, antecedente de tendinopatie asociată cu fluorochinolone, epilepsie, copii, sarcină și alăptare.

Reacții adverse: Greață, vomă, diaree, rar dureri abdominale, anorexie, uscaciunea gurii, meteorism, constipație, mialgii, artralgii, convulsii, cefalee, confuzie, insomnie, tulburari de vedere, amețeală, nervozitate, somnolență, halucinații, prurit. La administrare oftalmică hipersensibilitate, cu înrosirea conjunctivei și/sau senzații usoare de arsuri la nivelul ochiului tratat.

Administrare: Adulți: 200-400 mg la 12 ore sau doză unică, cu 30 min – 1 ora înaintea mesei. În infecții severe 600-800 mg 7-10 zile. În tratarea cistitei – 3 zile. În gonoree acută fară complicații – doza unica de 400 mg. În TBC 400 mg la 12 ore, 3-12 luni, asociat cu alte antituberculoase. Uz oftalmic: 1 pic. x 4/zi. Pacienți cu afectarea funcției renale. Copii: Doza zilnică totală 7,5 mg/kg, maxim 15 mg/kg in 2 prize.

NO-SPA, comprimate

Substanță activă: DROTVERINUM

Grupa farmacoterapeutică: ANTISPASTICE

Indicații: Spasme ale musculaturii netede, În colecistolitiază, colangiolitiază, colecistită, pericolecistită, colangită, papilită, nefrolitiază, ureterolitiază, pielită, cistită, tenesme vezicale. Ca adjuvant în ulcer gastric și duodenal, gastrită, enterită, colită, spasmul cardiei ăi pilorului, sindromul colonului iritabil, constipație spastică și meteorism, pancreatită, boli ginecologice, migrene.

Contraindicații: Insuficiență hepatică, insuficiență renala și cardiacă severă.

Reacții adverse: Dureri de cap, amețeală, greață, palpitații, hipotensiune.

Administrare: Doza uzuală pentru adulți este de 40 – 240 mg zilnic (2 – 4 ml de 1 – 3 ori) s.c. sau i.m.,sau 120 – 240 mg (1 – 2 comprimate de 3 ori pe zi) per os. În cazul unor colici acute, se administrează 40 – 80 mg (2 – 4 ml) i.v. Pentru copii între 1 – 6 ani, doza zilnică este 40 – 120 mg (cate 1/2 – 1 comprimat de 2-3 ori pe zi); copii peste 6 ani, 80 – 200 mg (1 comprimat de 2-5 ori pe zi).

Dacă infecția nu dispare în urma tratamentului cu antibiotice, medicul va cere noi analize și va introduce un tratament adițional, cu alte antibiotice. Dacă infecția se răspândește, afectând funcțiile rinichilor, ea poate provoca sepsis, o afectiune grava, ce necesită spitalizare. Este bine de știut totuși că aceste complicații sunt rare și că ele apar de obicei, la persoane al caror organism este foarte slăbit din cauza altor boli.

Recidivarea infecției urinare nu se produce, din cauză că infectia anterioară nu a fost complet tratată. Este mai degrabă vorba despre o infecție nouă ce nu are neapărat legătură cu cea anterioară. Atunci când infecțiile sunt recurente, ele pot fi tratate preventiv prin administrare de antibiotice.

3.3 Tratarea infecțiilor urinare cu un tratament naturist

Acesta presupune un consum ridicat de lichide, in special de apă, urinarea frecentă și golirea completă a vezicii la fiecare urinare. Antibioticele orale sunt suficiente pentru a trata orice infecție urinară.

Administrarea de antibiotice intravenos se face doar dacă pacientul este foarte bolnav, suferind și de alte afecțiuni care nu îi permit administrarea orală a pastilelor. Infecțiile urinare localizate la rinichi sunt, de regulă, mai greu de suportat decât cele ale vezicii. Atunci când infecțiile urinare dau coplicații este posibil să fie nevoie de spitalizare pentru tratarea lor.

URINEX, capsule gelatinoase gastrorezistente

Compoziție: Anetol, fencona, pinen, borneol, cineol, camfen și excipienți, conținutul capsulei: ulei de măsline, gelatină, anidrisorb, glicerol, p-hidroxibenzoat de etil sodic, p-hidroxibenzoat de propil sodic, apă purificată.

Grupa farmacoterapeutică: antispastice urinare, combinații

Indicații: Adjuvant ca antiinflamator, antiseptic, antispastic în tratamentul microlitiazei renale și în profilaxia litiazei renale.

Contraindicații: Hipersensibilitate la oricare dintre componentele medicamentului. Obstrucție biliară, litiază biliară cu indicație chirurgicală, empiem la nivelul vezicii biliare. Copii sub 6 ani.

Reacții adverse: Nefrită, hemoragii gastrice, insuficiențe hepato-renale, vertij, stare generală de rău, dezorientare, accese epileptiforme și tetaniforme , greață, dispnee și tulburări psihosenzoriale, comă si deces (într-un timp extrem de scurt la doze foarte mari), avort.
Intoxicații acute: hipotonie, atonie, depresie, sedare, dispnee, hipotermie, comă sau cronice pierderea în greutate, încetinirea cresterii la copii.

Administrare: Doza recomandată la adulți este de 1-2 capsule moi gastrorezistente de 3-4 ori /zi, înainte de mese. La copii doza recomandată este jumatate din doza recomandată la adulți, pentru a evita un eventual supradozaj.

URINAL AKUT, capsule

Compoziție: NutriCran (concentrat uscat din suc de merisor – Vaccinium macrocarpon). 

Indicații: Ajută la desprinderea bacteriilor fixate pe pereții tractului urinar, previne aderarea bacteriilor de pe pereții uretrei și ai vezicii urinare, contribuie la refacere florei naturale.

Administrare: Ca supliment alimentar, cate doua tablete pe zi, luate cu o cantitate suficienta de lichid. Urinal poate fi administrat în asociere cu tratamentele antibiotice, iar administrarea sa regulată scade riscul unor eventuale recidive ale inflamațiilor tractului urinar. 

URICLAR, capsule moi

Compoziție: Alpha-pinene 24.8 mg, Beta-pinene 6.2mg, Camphene 15 mg, Borneol 10 mg, Anethol4 mg, Fenchone 4 mg, Cineol 3 mg

Indicații: Profilaxia și tratamentul urolitiazei, nefrolitiazei, dizolvarea și eliminarea calculilor urinari, în tratamentul preoperator și postoperator al afecțiunilor urologice, infecții urinare subacute sau cronice, cronică renală, disurie, îmbunătățirea funcției renale, cheaguri de sânge, necroză tumorală.

Administrare: 1-2 cpsule de 3 ori/zi, in colici 2-3 capsule de 4-5 ori/zi

URACTIV, capsule

Substanța: Extraxt de strugurii ursului standardizat în arbutină, lactoză monohidrat, albastru de metilen, talc, stearat de magneziu, capsula formataă din dioxid de titan și gelatina.

Grupa farmacoterapeutică: Antimicrobian, antiinflamator, diuretic.

Indicații: Pentru menținerea stării de sănătate a aparatului urinar și pentru îmbunătățirea funcției de excreție a rinichilor.

Administrare: Se administrează de la primele simptome până la dispariția acestora dar nu mai mult de 14 zile. La copii peste 12 ani se administrează 1 capsulă de 3 ori/zi, la adulți 2 capsule de 3 ori/zi. Este recomandat să se asigure un aport suficient de lichide. Acest medicament se poate administra în asociere cu tratamentele antibiotice.

URACTIV FORTE, capsule

Substanța: Extract de strugurii ursului, albastru de metil, lactoza monohidrat, stearat de magneziu și talc.

Grupa farmacoterapeutică: ANTIMICROBIAN

Indicații: Este recomandat pentru menținerea stării de sănătate a aparatului urinar și pentru îmbunătățirea funcției de excreție a rinichilor.

Contraindicații: Celor cu sensibilitate la substanță, în afecțiuni digestive și acidoză renală, sarcină și alăptare.

Administrare: La copii peste 12 ani se administrează 1 caps/zi, la adulți se administrează 1 caps de 2 ori/zi. Este indicat în timpul administrării să se asigure o cantitate necesară de apă.

URICOL, 5g, granule efervescente

Substanță activă: METANAMICINĂ, CITRAT DE PIPERAZINĂ, KELINĂ

Grupa farmacoterapeutică: ANTISEPTICE URINARE

Indicații: Infecții ale tractului urinar, spasme ale tractului urinar, litiaza urinară cu acid uric, hiperuricemie.

Contraindicații: Alergie la metenamină, citrat de piperazină, kelină.

Reacții adverse: Iritațiea sau imflamația tractului urinar, vomă, diaree, reacții alergice, confuzie, oboseaală musculră, amețeli, tulburări de vedere.

Administrare: Conținutul unui plic se dizolvă în jumătate de pahar cu apă și se așteaptă până la finalizarea efervescenței. Pentru adulți și adolescenți cu vârsta peste 12 ani, se recomandă 1-2 plicuri de 3 ori/zi. Pentru copii cu vârsta sub 12 ani, nu se recomandă administrarea medicamentului.

URO-GEN fortre, capsule

Substanță activă: Merișor, coada calului, rădăcini de urzică.

Indicații: În uolitiază, pentru împiedicarea apariției infecțiilor urinare, cistită, anexită, ajută la menținerea volumului normal de urină si ajută la evacuarea completă a acesteia.

Contraindicații: Persoanelor cu insuficiență cardiacă și renală, sarcină și alăptare.

Administrare: 1-2 capsule X 1/zi.

URIPREV

Substnță activă: Extract din floare dde Hibiscus, extract hisroalcoolic de Salvia officinalis, vitamina C, frunze de merișor, cozi de cireșe, cimbru, mătase de porumb.

Indicații: Trtarea și prevenirea infecțiilor urinare, și menține sănătatea tractului urinar. Poate fi utilizat în asociere cu tratamentul de antibiotice.

Contraindicații: Sarcină și alăptare.

Administrare: La copii peste 12 ani și adulți se administrează 1 plic/zi.

URIPREV ACUT

La copii peste 12 ani- 1 caps dimineața, adulți 2 caps, una dimineața și una seara.

URIPREV FITO

Infuzie: 2 căni/zi.

Preparare: 1-2 lingurițe amestec de plante într-o cană cu apă fierbinte cca. 250 ml. Se lasă acoperit 5-10 minute.

URO-VAXOM, capsule

Indicații: Insufecții recidivante sau cronice ale căilor urinare.

Contraindicații: Sarcină și alăptare.

Administrare: În fază acută 1 caps/zi, pe stomacul gol, cel puțin 10 zile consecutive până la dispariția simptomelor. Se poate asocia cu antibiotice.

3.4 Tratamentul la domiciliu

O infecție urinară poate fi depistată din timp și tratată acasă, dacă se acționează de la primele simptome (durerea la urinare sau senzația de arsură). Încearcați urmatoarele remedii care vor impiedica infecția să se intensifice:

Veți bea multă apă,  in primele 24 de ore de la apariția simptomelor. Acest lucru va face ca urina sa fie mai puțin concentrată și să spele bacteriile care cauzează infectiile. Unii medici recomandă și sucul de afine. Faceți o baie fierbinte pentru a scăpa de durere sau țineți un obiect încalzit in zona genitală.

REMEDII NATURALE

Fitoterapia este foarte benefică în cazul infecțiilor urinare. Începeți cu un tratament de trei săptămâni bazat pe ceaiuri din plante. Puteți folosi o singură plantă sau puteți folosi o combinație : iarba neagră, busuiocul, rozmarinul, salvia, afin, merisoare, coada calului, coada șoricelului, sânziene, urzicâ, branca ursului. Încercați și o cură de 20 de zile cu tinctură de propolis, cate 30 de picături pe zi. Sau tinctura de echinaceea, 10 picături pe zi, timp de 20 de zile.

O alta solutie este tratamentul cu suc de orz verde. Luați 50 ml de trei ori pe zi, timp de 20 de zile. Dacă aveți posibilitatea de a merge la saună de două ori pe săptămână, trei săptămâni la rând, este perfect! Încearcați să stați cam o oră de fiecare dată. 50% dintre femei suferă, cel puțin o dată în viață de infecții urinare. Simptomele infecției urinare nu pot fi ignorate pentru că sunt de-a dreptul iritante, de cele mai multe ori usturătoare.

DIETA CU ARGILĂ este indicată pentru infecțiile tractului urinar. Are un efect antibacterian și antitoxic. Dacă observați că urina iși schimbă culoarea sau că este urât mirositoare, este un semn că organismul trece printr-un proces de detoxifiere rapidă. Tratamentul cu argila este eficient și în cazul persoanelor ajunse la dializă, iar de cele mai multe ori crizele sunt ameliorate.

CURA CU APĂ este utilă pentru prevenirea, dar și pentru tratamentul infecției urinare. Dimineața, pe stomacul gol, se bea 1-1,5 litri de apa plată sau de izvor. Încercați sa beți toată cantitate într-un timp relativ scurt, de 5 – 10 minute. Următoarea oră nu mânca nimic. Daca nu vă simțiți în stare să beți atat de multă apă odată, incepeți cu o cană de 250 ml și creșteți cantitatea progresiv pana la un litru.

Și uleiurile volatile sunt foarte eficiente pentru tratarea infecțiilor urinare, mulțumită efectului puternic antibacterian. Cele mai utilizate sunt uleiurile de lămâie, lavandă, coriandru, cimbru și arbore de ceai. Puteți consuma 5-7 picături dintr-un singur tip de ulei volatil, de trei ori pe zi, sau puteți amesteca o picatură de ulei de cimbru adăugând două picături de arbore de ceai si două picături de coriandru. Amestecul se consuma de trei ori pe zi. Ca să fie mai usor de administrat, puteți amesteca picăturile cu o linguriță de miere.

Băile fierbinți cu cetină de brad sau flori de in. Băile de plante încă sunt un remediu minune pentru bolile renale. Aveți nevoie de aproximativ cinci mâini de planta din care să prepari o infuzie. Lăsați să se răcească, filtrați și adaugați în apa din cadă. Această baie ar trebuii să dureze aproximativ jumătate de oră. Când terminați, stați în pat, la căldură.

ALIMENTE DE PĂSTRAT APROAPE

O cură de două săptămâni cu struguri este foarte eficientă datorită efectului puternic diuretic. Consumați un kilogram de struguri pe zi. Sucul de mere, pere si gutui este benefic pentru tratamentul cistitelor si nefritelor. Dimineața, pe stomacul gol puteți bea un pahar de suc natural. De cate ori aveți ocazia, puteți consuma usturoi și ceapă. Acestea sunt antibiotice naturale puternice, in plus, au un efect de stimulare a activității rinichilor. Următoarele fiind frunzele și rădăcinile de țelină, pătrunjel sau mărar, ingrediente utilizate de obicei la ciorbe, sunt foarte eficiente în tratarea bolilor renale. Așa ca incercați sa introduceți în meniul zilnic ciorbe si supe fierbinti.

3.5 Plantele folosite în tratamentul infecției urinare

a) Musețelul. Durerile intense și tensiunea din zona abdomenului cauzate de infecția urinară dispar dacă bei trei căni de ceai de mușețel pe zi, deoarece planta actionează ca antiseptic și diuretic.
Infuzia dintr-o lingură de flori la 250 ml apă. Se recomandă 2-3 cani/zi. Ceaiul de mușețel are mai multe efecte benefice printre care se numără și durerile menstruale, acesta ajută la creșterea nivelului de glicină, un compus al urinei, care calmează spasmele musculare.

b) Coada șoricelului. Infuzie din 2 linguri de flori la 500 ml apă, se bea în cursul zilei.

De asemenea, este recomandată în infecția urinara, pentru efectul dezinfectant, ceaiul combinat din coada soricelului și cretișoara (2 lingurițe din fiecare plantă la 250 ml apă clocotită).Se consumă două căni pe zi. Dacă se asociază și o infecție renală, se bea și ceai din frunze de mesteacăn.

c) Frunze de căpșuni. Infuzia din frunze de căpșuni (se lasă 3-5 minute într-o cană cu apă fierbinte la infuzat, o lingură de frunze și se beau 2 căni/zi), ajută la cicatrizarea epiteliilor lezate de infecție, are efect antiinflamator urinar si antiseptic, mai ales contra E.Coli. Planta și fructele sunt bogate în apă, săruri de potasiu, fosfor, calciu, magneziu, fier, sodiu, vitaminte (C, B1, B2, E), acid salicilic, acid pantoteic, proteine, zaharuri, flavonoide, uleiuri volatile, tanin și polifenoli cu excelent rol antioxidant. Căpșunul are efect tonic, antibiotic, antiinflamator, reduce colesterolul, alcalibizant al sângelui, nutritiv și reminalizant.

Consumul de căpșune mai poate fii recomandat și în: gută, reumatism, afecțiuni renale, astenie, anemie, hipertensiune arterială, hemoroizi, constipație, ulcer gastric, combaterea insomniilor, acnee, cancer.

Din căpșuni proaspete putem face și măști faciale, care ajută la eliminarea excesului de sebu, îndepărtează impuritățile și celulele moarte de la nivelul pielii. Aceste maști fiind extrem de eficinte pentru tenul gras, cu tendință acneică, pori dilatați, puncte negre. Prepararea măștii se face din 3-4 căpșuni proaspete date prin blender, amestecate cu o lingură de suc de lămâie și o lingură de iaurt, amestecul se aplică pe față și se lasă să acționeze 20 min, dupa care se curăță fața cu apă călduță.

d) Socul. Ceaiul de soc este diuretic si ușor antibacterian. Din florile de soc se poate prepara o băutură răcoritoare, respectiv socata. În scop medicinal, de la soc se recoltează florile și fructele, negre, dulci-acrișoare.

Florile de soc conțin: ulei volatil, compuși aminici, glicozizi, substanțe glucidice, saponoine, mucilagii, tanini; iar fructele conțin antocaini, vitaminele A și C.

Preparatele din flori de soc au acțiune sudorifică, emolientă,antireumarică, antinevralgică, și stimulează rezistența organismului. Acestea sunt utilizate în: bronșite, faringite, gută, reumatism, gripă, infecții urinare. Preparatele din fructe sau sucul obținut din fructe au acțiune antinevralgică și laxativă și pot fii folosite cu prudență în constipație, iar pentru uz extern se folosesc compredse cu infuzii din soc pentru tratarea abceselor, furunculelor, urcioarelor, acneei, gutei, conjunctivitelor sau degerăturilor.

Infuzia se prepară dintr-o linguriță de flori la o cană cu apă. Se beau 3-4 căni /zi și se poate folosi alături de alte plante medicinale cu efect sudorific, antireumatic și depurativ.

e) Cozi de cireșe. Codițele de cireșe sunt printre cele mai utilizate și eficiente diuretice vegetale, deoarece determină efecte rapide mai ales asupra aparatului renal și urinar. Acestea au acțiune diuretică, antiseptic urinară, astringent, antidiareic, depurativ.

Cozile de cireșe contribuie la funcționarea normală a aparatului urinar și la eliminarea lichidelor reținute în exces în corp și sunt indicate în edeme, diaree, afecțiuni ale tractului urinar.

Infuzia se prepară dintr-o lingură cu codițe adăugată la 250 ml de apă clocotită, se menține 20 de minute la temperatura camerei, apoi se strecoară și se bea pe stomacul gol. Se beau 3 căni cu infuzie pe zi, cu 30 de minute înainte de mese.

f) Coada calului. În scop terapeutic se folosesc parțile aeriene ale plantei. Din coada calului se prepară de obicei o pulbere, dar poate fii folosită proaspătă sau ca extract lichid sau tinctură. Această plată este bogată în minerale, tulpina conține flavonoide cu efect antioxidant și diuretic: acizi organici și nicotină, oxid salicilic, gluteolina, acid oxalic, acid malic, gliceride ale acidului stearic, oleic, dimetil sulfone, vit. C, uleiuri volatile, săruri de potasiu.

Coada calului are acțiune antiseptică, antimicrobiană, antiinflamatorie, diuretică, depurativă, mărește rezistența țesutului conjunctiv, activează circulația locală, bogată în minerale consolidează oasele și dinții, are efect antiacid la nivel gastric și cicatrizant.

Aceasta este indicată în infecții genito-urinare, bolile renale, problemele prostatei, obezitatea, ulcerele hemoragice și tuberculoza, afecțiuni reumatice, combaterea celulitei, fracturi osoase, hemoragiile interne și externe și scurgeri vaginale, boli ale rinichilor, prostatite, grăbește cicatrizarea rănilor, combate transpirația excesivă a picioarelor, osteoporoză, crampe musculare, ulcer gastro-duodenal.

Pulberea de coada calului se obțin prin măcinarea plantei uscate și se administrează de 3-4 ori/zi câte o linguriță, fiind eficientă în tratarea hemoragiilor, anemiilor posthemoragice, consolidarea oaselor și a dinților, prevenirea și tratarea bolilor cardio-vasculare.

Maceratul la rece se obține prin adăugare inr-un litru de apă 4-6 linguri de pulbere din plantă și se lasă la infuzat de dimineața până seara, apoi se consumă pe parcursul întregii zile, avțnd acțiune diuretică, detoxifică organismul, elimină surplusul de apă din țesuturi.

Infuzia se prepară dintr-o linguriță de coada calului uscată la o cană de apă clocotită, se infuzează 10-15 minute și se bea câte 1-2 cești/zi.

Decoctul se prepară mai concentrat, o lingură cu vârf de coada calului la o cană de apă, se fierbe aproximativ 10 minute, apoi se strecoară și se folosește in uz extern pentru comprese. Acesta se administrează in abcese, eczeme, hemoragii nazale (când se recomandă ca în preparat să se adauge putină sare și să se facă aspirații nazale de 2-3 ori/zi), transpirație abundentă a picioarelor.

g) Coada șoricelului. Pentru obținerea preparatelor medicinale din coada șoricelului, este recomandată folosirea florilor, conținând uleiuri esențiale. Acestea având acțiuni antispasmotice, antiinflamatorii, decongestive, hemostatice, cicatrizante, calmante, vermifugă, favorizează evacuarea vezicii biliare, împiedică formarea pietrelor la vezică, antiinflamatoare la nivelul vezicii, detoxifiant pentru ficat, bilă, rinichi.

Datorită efectelor benefice coada șoricelului este întrebuințată în afecțiuni digestive, enterite, enterocolite, colici abdominale, tratamentul hemoroizilor, tratamentul afecțiunilor din sfera genitală la femei, calmarea durerilor menstruale, vindecarea plăgilor și a arsurilor.

Infuzia se prepară din două linguri de flori la două căni de apă. Cantitatea obținută se va bea în mai multe reprize pe parcursul zilei, fiind recomandată în dolile diareice, enterite și enterocolite.

Pentru plăgi, arsuri, eczeme, hemoroizi, se pot aplica pansamente pentru uz extern, imbibate cu o infuzie din două linguri de flori la o cană de apă.

h) Mătase de porumb. În scop terapeutic se folosesc florile female ale porumbului, subțiri ca un fir de ață, care apar în timp ce planta este încă verde, neajunsă la maturitate. Fitoterapia cu mătase de porumb are acțiune diuretică, antispastică, mărește secreția biliară, îmbunătățește funcția ficatului, datorită conținutului de vitamina K are acțiune hemostatică, dereglări menstruale, hematurie, menopauză.

Mătasea de porumb este indicată în infecții urinare, cistite, cure de detoxifiere, hipertensiune arterială, boli cardiovasculare, edeme generalizate, reumatism articular, obezitate.

Infuzia se face dintr-o linguriță de plantă uscată la o cană de apă clocotită ce se infuzează 2 minute, se strecoară și se consumă1-3 căni/zi.

Decoctul se obtine din 30 g de mătase de porumb la un litru de apă, se fierbe la foc mic timp de 2 ore, se bea pe parcursul unei zile, recomandat in colică renală, microlitiază renală, infecții urinare.

3.6 Tratamentul litiazei renale

Are scopul de a înlătura durerea prin administrarea următoarelor medicamente:

-Antiinflamatoare nesteroidiene: Indometacin, Diclofenac, Ketoprofen, Celecoxib, Ketorolac;

-Spasmolitice (reduc contracțiile): Scobutil, No-Spa, Piafen;

-Antalgide: Paracetamol, Algocalmin;

-Derivați opioizi: Tramadol.

CONCLUZII

Am ales această temă deoarece aparatul excretor este unul dintre cele mai importante sisteme ale organismului. Majoritatea oamenilor se confruntă, cel puțin o dată în viață, cu una dintre aceste infecții urinare ne știind să se trateze corespunzător.

Această lucrare cuprinde trei capitole, ce are ca rol informarea cititorului despre funcționarea aparatului excretor, infecțiile tractului urinar dar si medicația acestora.

Fiind alcătui din rinichii și căi urinare, ajută la eliminarea substanțelor deșeu din corp o dată cu eliminarea urinei. Rinichii sunt organe pereche, de mărimea unor boabe de fasole localizați de o parte și de aalta a coloanei vertebrale, sub cutia toracică. Aceștia au rolul de a transporta substanțele toxice spre căile urinare care elimină cantitatea de urină produsă.

Acest sistem al orgnismului este unul complex dar si vital pentru supravietuire, de aceea este necesară consultarea unui medic chiar de la apariția primele simptome. Sunt cazuri în care infecția urinară trece de la sine între 4 și 9 zile, dar de cele mai multe ori se ajunge la tratarea medicamentoasă a acesteia. Netratarea la timp poate duce la litiază urinară, tulburări de micțiune dar și la infecții precum: uretrită, cistită, pielonefrită și litiază renală, aceasta fiind una dintre cele mai grave afecțiuni în urma căreia rinichii încep să cedeze, capacitatea lor fiind diminuată până la 15%.

Tratarea acestor infecții se face in funcție de afecțiunile și gradul acestora și bineînțeles dupa consultarea unui medic. Acest tratament se face pe bază antibiotice cum ar fii: Ampicilină, Ciprofloxacin, Cefuroxim, Ofloxacin, etc; antiseptice și antiinfecțioase: Toviaz în combinație cu Rowatinex sau Urinex; pe bază de plante naturiste: Uractiv, Urinal, Uricol, Urinex,etc. O altă metodă de a trata infecțiile tractului urinar este tratarea la domociliu prin remedii naturale: dieta cu argilă, cura cu apă, băile fierbinți, dar și infuzii cu soc, mușețel, coada șoricelului, coada calului, cozi de cireș, mătase e porumb.

BIBLIOGRAFIE

Barbara Krumhardt I. Edward Alcamo "Anatomie și fiziologie umană pentru admiterea la medicină", BARRON'S

Cornelia Amălinei, Histologie specială

"MEMOMED EDIȚIA 19", EDITURA UNIVERSALĂ

http://www.csid.ro/health/medicina-alternativa/cistita-raceala-la-ovare-cauze-simptome-si-metode-naturale-de-vindecare-11374439/

http://anioncare.ro/aparatul-urinar-feminin/

Vianna Stibal "Boli și afecțiuni", Terapia Teta