Inexistența Actului Administrativ

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE DREPT

Lucrare de licență

INEXISTENȚA

ACTULUI ADMINISTRATIV

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

PROF. UNIV. DR. IULIAN NEDELCU

CANDIDAT:

CODAN NICULINA-MIHAELA

IUNIE-IULIE 2016

CUPRINS

INTRODUCERE………………………………………………………………………….

CAPITOLUL I – NOȚIUNEA DE ACT ADMINISTRATIV…………

1.1. Definiția actului administrativ………………………………………………..

1.2. Trăsăturile caracteristice ale actului administrativ………………….

1.3. Clasificarea actelor administrative…………………………………………..

1.4. Baza legală a actelor administrative…………………………………………….

1.5. Condițiile de valabilitate ale actelor de drept administrativ ………

1.5.1.Principiul legalității actelor administrative – consecință a conformității întregului drept cu Constituția…………………………………………………

1.5.2.Condițiile de legalitate a actelor administrative sub aspect doctrinar……………………………………………………………………………………………………

CAPITOLUL II – NULITATEA ACTELOR ADMINISTRATIVE…….

2.1.Teoria nulității actelor administrative…………………………………………..

2.2. Deosebiri privind nulitatea actelor administrative în raport cu nulitatea actelor civile……………………………………………………………………………….

2.3. Forme ale nulității în dreptul administrativ…………………………………..

2.4. Organele competente să constate nulitatea și procedura………………..

2.5. Efectele juridice ale sancțiunii nulității actelor de drept administrative………………………………………………………………………………………..

CAPITOLUL III – REVOCAREA ACTELOR DE DREPT ADMINISTRATIV…………………………………………………………………………………..

3.1. Noțiunea și trăsăturile instituției revocării…………………………………..

3.2. Excepții de la principiul revocabilității actelor de drept administrativ…………………………………………………………………………………………….

3.3. Exceptarea de la principiul revocabilității a actelor administrative emise pe baza unui contract civil prealabil……………………………………………….

3.4. Exceptarea de la principiul revocabilității a actelor administrative care au fost realizate material……………………………………………………………………..

CAPITOLUL IV – MODIFICAREA, SUSPENDAREA, REVOCAREA ȘI ÎNCETAREA ACTULUI ADMINISTRATIV………………………………………….

4.1. Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative prin acte juridice ………………………………………………………………………………………………….

4.1.1. Suspendarea actelor administrative………………………………

4.1.2. Modificarea și revocarea actelor administrative …………

4.1.3. Anularea și inexistența actelor administrative…………….

4.2. Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative ……………….

CAPITOLUL V – PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIA ANULĂRII ACTELOR ADMINISTRATIVE – ANULARE ACT ADMINISTRATIV EMIS DE AUTORITATE PUBLICĂ LOCALĂ…………………………………………..

CONCLUZII…………………………………………………………………………………..

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………

INTRODUCERE

Actele administrative pentru a fi valabile și a produce efecte juridice trebuie să îndeplineasă anumite condiții: să fie emise de către autoritatea competentă și în limitele competenței sale; să fie emise în forma și potrivit procedurii stabilite de lege; să fie conforme cu Constituția și cu celelalte acte normative în vigoare; să corespundă scopului urmărit de lege.

Opinia profesorului T. Drăganu exprimată în lucrarea sa „Actele de drept administrativ” potrivit căreia „condițiile de valabilitate ale actelor de drept administrativ nu sunt, în realitate, decât aspecte ale unei singure condiții care se exprimă în obligația ca aceste acte să fie emise cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare” apare ca fiind cea mai judicioasă.

Această teză este perfect valabilă în privința actelor de autoritate ale administrației publice locale, ea rezultând chiar din lege. Astfel, potrivit articolului 38, alineatul (1) din Legea nr. 215/2001, consiliul local are inițiativă și hotărâște, cu respectarea legii, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date în competența altor autorități publice locale sau centrale.

Legea prevede atât condiții de fond, cât și condiții de formă, în ceea ce privește valabilitatea actelor administrative.

Actele trebuie să corespundă conținutului și scopului legii, întrucât actele administrative se adoptă sau se emit în vederea organizării executării și executării în concret a legii. Pentru atingerea acestui obiectiv, legea prevede deseori, în mod expres, anumite formalități procedurale pe care trebuie să le îndeplinească actele administrative, precum și forma în care acestea trebuie exteriorizate pentru punerea lor în executare.

În concluzie, condițiile de valabilitate ale actelor de autoritate ale administrației publice locale sunt aceleași cu cele ale oricărui act administrativ, și anume: actul să fie emis de organul competent și în limitele competenței sale

Actul administrativ trebuie să fie emis cu respectarea atât a competenței materiale, cât și a competenței teritoriale a organului emitent.

Prin competență, în dreptul administariv se înțelege ansamblul drepturilor și obligațiilor care revin unei autorități a administrației publice sau unui funcționar public, acordate de lege, și limitele exercitării lor, în scopul emiterii unor acte administrative.

Competența are caracter legal, fiecare organ administrativ având o competență determinată de lege. Întrucât regulile în materie de competență sunt de strictă interpretare, înseamnă că un organ administrativ nu poate emite acte în sfera competenței altui organ, decât în situații de excepție.

Așadar, este posibil, în practica administrativă, ca uneori din diverse motive, titularii funcțiilor să fie împiedicați să-și exercite atribuțiile sau să fie supraaglomerați cu diferite sarcini ceea ce ar avea drept consecință îngreunarea sau chiar împiedicarea activității de organizare a executării legii.

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA DE ACT ADMINISTRATIV

1.1. Definiția actului administrativ

Prin act administrativ înțelegem: “acea formă juridică principală aactivității organelor administrației publice, care constă într-o manifestare unilaterală și expresă de voință de a da naștere, de amodifica sau stinge drepturi sau obligații, în realizarea puterii publice, sub controlul principal de legalitate al instanțelor judecătorești”.

Dacă ar fi să dăm o definiție generală în accepțiunea structural-organizatorică, vom reține că actul administrativ este acea formă juridică de realizare, ca activitate principală ori secundară, a faptului administrativ de către organele statale sau nestatale, ce concretizează manifestarea de voință a acestora, într-un regim juridic administrativ,tipic sau atipic, după caz.

Din literatura juridică elaborată după intrarea în vigoare aConstituției din 1991, mai reținem următoarele definiții: „manifestări unilaterale și exprese de voință ale autorităților administrației publice în scopul de a produce efecte juridice, în temeiul puterii publice” și “actul administrativ constituie o categorie de acte juridice emise, în principal,de autoritățile și persoanele care își desfășoară activitatea în administrația publică, precum și de instituțiile publice și regiileautonome, fiind o modalitate de lucru a acestora, prin care se asigurărealizarea puterii executive în înfăptuirea sarcinilor ce revin administrației publice”.

1.2. Trăsăturile caracteristice ale actului administrativ

Actul administrativ constituie forma principală prin care se realizează administrația publică și care constă într-o manifestare expresă devoință prin care se creează, se modifică și se sting raporturi juridice dedrept administrativ.

Se impune de la început a se sublinia că în literatura de specialitatenu există o unanimitate de opinii cu privire la numărul, denumirea și conținutul trăsăturilor actului administrativ.

Prin urmare, trăsăturile actului administrativ sunt următoarele:

1) Actul administrativ este act juridic.

Această trăsătură diferențiază actul administrativ de operațiunile tehnico-administrative.

În timp ce actele administrative produc în mod direct efecte juridice asupra celor cărora li se adresează, efecte pe care le are în vedere autoritatea emitentă a actului, operațiunile tehnico-administrative nu produc efectele juridice avute în vedere de cel care le săvârșește, ci efectele pe care le prevede legea.

Pentru a fi considerată act juridic, manifestarea de voință a autorității publice trebuie să producă efecte juridice proprii, recunoscute de lege. În lipsa unei asemenea recunoașteri nu putem vorbi de act juridic. De asemenea, manifestarea de voință trebuie declarată, de regulă, în formă scrisă, pentru că voința neexteriorizată nu produce efecte juridice.

Printr-un act administrativ iau naștere drepturi și se stabilesc noi obligații sau se sting unele vechi. De asemenea, pot fi refuzate pretenții juridice, pe care le formulează persoanele fizice sau juridice în fața autorităților publice.

Refuzul nejustificat de a rezolva o pretenție privitoare la un drept recunoscut de lege, sau tăcerea administrației publice la formularea unor astfel de pretenții juridice au valoare de acte administrative. Caracterul de act administrativ, pe care îl are refuzul manifest sau tacit de satisfacere a pretenției juridice formulate de o persoană fizică sau juridică în fața autorităților administrative publice, decurge din interpretarea dinamică a principiului legalității care generează activitatea autorităților administrației publice.

Potrivit acestui principiu, autoritățile administrative au dreptul de a acționa pe baza și în executarea legii dar au și obligația de a o face în condițiile prescrise de lege. Inacțiunea acestora este, în interpretarea dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, act administrativ nelegal.

2) Actul administrativ este o manifestare de voință unilaterală.

În legătură cu această trăsătură caracteristică a actului administrativ în literatura de specialitate și în practica administrativă s-au ridicat unele probleme.

O primă problemă se referă la emiterea actului administrativ cu participarea mai multor persoane fizice.

Caracterul unilateral al actului administrativ nu decurge din numărul de persoane fizice care participă la adoptarea acestuia, ci din faptul că acele persoane fizice acționează in vederea realizării competenței autorității publice. Numărul de persoane care participă la adoptarea unui act administrativ nu are relevanță pentru calificarea acestuia ca act unilateral sau, după caz, bilateral sau multilateral.

O altă problemă are în vedere emiterea actului administrativ cu participarea mai multor autorități publice, respectiv a unei structuri administrative și a unei structuri nestatale.

În această situație, este vorba despre caracterul unor hotărîri comune, întâlnind trei cazuri: acte ale unor autorități ale administrației publice situate la același nivel, acte ale unor autorități ale administrației publice situate la nivele ierarhice diferite și acte comune ale unor autorități ale administrației publice și ale unor structuri nestatale.

O altă problemă privește emiterea actului administrativ la cererea prealabilă.

Această situație se întâlnește frecvent in practică.

În doctrina actuală, se disting două situații: 1) atunci când cererea prealabilă aparține chiar organului emitent și este adresată organului ierarhic superior și 2) atunci când cererea prealabilă aparține unui alt subiect de drept care urmează să fie beneficiarul actului administrativ respectiv.

În primul caz sunt puse în discuție condițiile procedurale de emitere a unui act administrativ, iar în al doilea caz, cererea prealabilă are doar valoarea unei condiții prevăzute de lege pentru ca actul administrativ să fie emis.

O altă problemă are în vedere anumite formalități pregătitoare, necesare pentru emiterea unui act administrativ, ca de exemplu, diferite avize, referate, expertize, pe care le acordă o altă autoritate decât autoritatea care a emis actul. În cazul în care pentru emiterea unui act administrativ este necesară acordarea unor avize, se mai poate susține că actul administrativ ar mai fi o manifestare unilaterală de voință?

Răspunsul este pozitiv și se poate da ca exemplu situația eliberării unei autorizații de construcție, având la bază anumite avize. Autorizația este un act administrativ, raportul juridic luând naștere numai prin manifestarea unilaterală de voință juridică a celui care acordă autorizația, acesta stabilind, în mod unilateral, conținutul și condițiile autorizației.

Avizele, pe baza cărora a fost emisă autorizația și care fac parte din operațiunile pregătitoare pentru emiterea unui act administrativ, nu au nici un efect direct asupra celui care a solicitat autorizația, autorizația de construcție fiind cea care produce direct efecte juridice asupra acestuia.

Acordarea avizelor nu înseamnă apariția unui nou subiect în raportul dintre organul emitent al autorizației și solicitantul autorizației.

Cel care acordă avizul și emitentul autorizației apar în acest raport ca un singur subiect de drept, ei exprimând o singură manifestare de voință în raportul juridic cu solicitantul autorizației.

3) Actul este emis în temeiul și pentru realizarea puterii publice

Această trăsătură deosebește actul administrativ de alte acte cu caracter unilateral ale autorităților administrației publice. El concretizează manifestarea de voință a autorității administrative în calitatea sa de subiect de drept învestit cu putere publică. Actul emis de autoritatea publică dă naștere, modifică sau stinge drepturi și obligații în regim de putere publică.

4) Voința juridică este supusă unui regim juridic specific.

Manifestarea unilaterală de voință juridică pe care o cuprinde un act administrativ este supusă unui regim juridic specific, cunoscut sub numele de regim juridic administrativ și care cuprinde reguli de fond și formă privind emiterea actelor, condițiile de valabilitate, controlul lor și sancțiunile aplicabile în cazul nerespectării condițiilor respective.

Acest regim specific implică, pentru actele administrative, caracterul lor obligatoriu. Acestea sunt obligatorii atât pentru autoritatea emitentă, cât timp nu au fost revocate, anulate sau abrogate, cât și pentru autoritatea superioră celei emitente.

În al doilea rând, sunt obligatorii pentru subiecții de drept care desfășoară o activitate ce intră sub incidența dispoziților lor.

Obligativitatea dispare în situația în care autoritatea superioară emite acte administrative normative, deoarece acestea au o forță juridică referitoare la problema respectivă, superioară actelor autorităților inferioare.

5) Actele administrative sunt executorii.

Actul administrativ este executoriu imediat după ce a intrat în vigoare, fără nici o formalitate, fără a mai fi necesară, așadar, intervenția instanțelor de judecată ca, de exemplu, în cazul actelor civile sau a celor comerciale. Caracterul executoriu al actului se datorează faptului că este emis de o autoritate a administrației publice, învestită prin norme juridice cu aptitudinea de a face actul. Altfel spus, actul este emis/adoptat în temeiul și pentru realizarea puterii publice.

1.3. Clasificarea actelor administrative

Actele administrative pot fi clasificate în funcție de natura lor juridică, de competența materială, de competența teritorială, de întinderea efectelor juridice, de autoritatea care le emite sau în funcție de perioada de timp în care produc efecte juridice.

Actele administrative pot fi grupate în mai multe categorii, în funcție de diferite criterii, după cum urmează:

1) În funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc, distingem actele administrative normative și actele administrative individuale.

Actele administrative normative conțin reglementări generale, impersonale și obligatorii care se aplică într-un număr nedeterminat de cazuri și la un număr nedeterminat de subiecți.

Actele administrative individuale sunt manifestări de voință care creează drepturi și obligații în profitul sau în sarcina uneia sau mai multor persoane determinate.

Actele administrative individuale pot fi și ele împărțite în mai multe categorii după conținutul lor, și anume:

a) acte prin care se stabilesc drepturi sau obligații determinate pentru subiectul sau subiecții cărora li se adresează. Exemplul clasic este oferit de autorizația de construcție, care conferă un drept bine determinat unei persoane.

b) acte prin care se conferă un statut personal beneficiarilor. Prin aceste acte se recunoaște o activitate anterioară a persoanelor în favoarea cărora se emit și li se conferă un complex de drepturi și obligații, în condițiile cerute de lege. Este cazul diplomei universitare care atribuie beneficiarului un complex de drepturi și obligații și nu un drept sau o obligație determinată.

c) acte prin care se instituie constângerea administrativă. Cele mai multe dintre aceste acte se caracterizează prin faptul că instituie constrângerea administrativă sub forma sancțiunii. Exemplul clasic îl constituie actul prin care se constată săvârșirea contravenției și se aplică sancțiunea legală corespunzătoare.

d) acte administrative jurisdicționale. Acestea sunt acte individuale, de speță, emise de autorități ale administrației publice, care au competența, special atribuită pin lege, de a soluționa anumite litigii juridice.

Procedura folosită pentru emiterea acestor acte este deosebită de aceea a actelor administrative obișnuite, ea presupunând participarea părților și manifestarea principiului contradictorialității în dezbaterea care precede emiterea actelor administrative jurisdicționale sau de jurisdicție, cum mai sunt denumite.

Datorită specificului activității în care intervin aceste acte administrative, și anume, activitatea de soluționare a unor litigii, este necesară motivarea în fapt și în drept a actului juridic respectiv.

De asemenea, subliniem faptul că organul emitent al actului jurisdicțional este independent în darea soluției față de părți și față de orice altă persoană sau instituție, iar actul prin specificul său de soluționare a unui litigiu, se bucură de stabilitatea specifică autorității de lucru judecat, însă într-o măsură mai mică decât a hotărârii judecătorești.

Căile de atac împotriva actelor administrative jurisdicționale se exercită numai dacă legea le prevede în mod expres.

Potrivit disp. art. 6 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actul administrativ-jurisdicțional pentru care, prin lege organică specială, se prevede o cale de atac în fața unei alte jurisdicții administrative speciale poate fi atacat direct la instanța de contencios administrativ, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea înțelege să renunțe la calea administrativ-jurisdicțională de atac.

2) În funcție de numărul manifestărilor de voință pe care le încorporează, distingem:

– acte administrative care conțin o singură manifestare de voință;

– acte administrative complexe, care conțin două sau mai multe manifestări de voință.

Majoritatea actelor administrative fac parte din prima categorie.

În dreptul nostru administrativ se întâlnesc, așa cum am arătat, și cazuri în care actele administrative iau naștere prin contopirea a două sau mai multe manifestări de voință, care provin de la autorități diferite.

Este cazul concursului de competențe în formă directă, exemplul clasic fiind, situația actului administrativ emis de mai multe ministere.

Prin urmare, deși, suntem în fața unui acord de voințe, acesta nu este identic celui de natură civilă. În cazul contractului civil întâlnim un dublu obiect și un dublu scop, pe când în cazul acordului de voință conținut într-un act administrativ complex se urmărește aceeași prestație din partea altor subiecți, acțiunea acestuia fiind univocă.

Caracteristic pentru actele administrative complexe este faptul că în absența manifestării de voință actul este inexistent.

Faptul că actele complexe cuprind mai multe manifestări de voință are două consecințe practice:

– actul nu poate fi revocat, abrogat sau anulat decât printr-un act simetric, care să cuprindă manifestările de voință ale tuturor autorităților care au adoptat în comun actul anterior, ori printr-un act superior tuturor emitenților;

– acțiunea în justiție trebuie îndreptată împotriva tuturor autorităților participante la emiterea actului.

3) În funcție de autoritatea care le emite, distingem:

– acte emise de autoritățile administrației publice(de exemplu, ordine ale prefecților; hotărâri ale consiliilor județene, municipale, orășenești și comunale; dispoziții ale primarilor);

– acte administrative adoptate de organele de conducere din cadrul Parlamentului (de exemplu unele acte de numire în funcții publice);

– acte administrative emise de instanțele judecătorești;

– acte administrative emise de instituții publice și alte organizații cărora prin lege li s-a acordat competența emiterii unor astfel de acte.

1.4. Baza legală a actelor administrative

Actele administrative reprezintă o modalitate juridică de organizare a executării și de executare în concret a legii. De aceea între actul administrativ și lege există un raport de subordonare, totdeauna actul administrativ trebuie să aibă o bază legală. Legalitatea actelor administrative este o condiție esențială pentru valabilitatea acestor acte.

Trebuie arătat în primul rând că legea nu poate și nici nu trebuie să prestabilească întotdeauna toate cazurile și toate modalitățile în care trebuie să intervină organele administrației publice cu acte administrative. Când legea nu reglementează în amănunțime cum trebuie să acționeze administrația, atunci apar cazurile în care administrația trebuie să găsească o modalitate de acțiune care să fie conformă cu legea (spre exemplu, în cazul emiterii documentelor de identitate, a permiselor de conducere). Punând în executare legea care reglementează cele mai importante relații sociale, organele administrației publice pot emite acte administrative cu caracter individual și acte administrative cu caracter normativ.

Atât actele administrative cu caracter normativ cât și cele individuale trebuie să se întemeieze pe dispozițiile legii. În principiu, actele administrative cu caracter normativ nu formează valori politice noi, acesta fiind atributul legii, ci se limitează la precizarea modalităților de punere în executare a legii. Dacă legea ar prestabili întotdeauna în detaliu toate condițiile și modalitățile de intervenție a organelor administrației publice prin acte administrative, atunci aceste organe s-ar transforma în automate care nu s-ar adapta sarcinilor așa de variate și mereu în schimbare pe care le prezintă viața socială. De aceea,organele administrației publice tebuie să dispună de o anumită inițiativă și să aibă posibilitatea de a aprecia situațiile în care vor emite actele administrative, să aprecieze deci oportunitatea acestor acte. Condiția de oprtunitate a actelor administrative se sprijină pe legalitatea acestor acte.

Majoritatea actelor administrative sunt emise de organele administrației publice folosindu-se de dreptul lor de a aprecia oprtunitatea acestor acte. Sunt foarte des întâlnite și cazurile în care legea stabilește o serie de condiții, dar lasă în același timp și posibilitatea de apreciere pentru organele administrației publice în vederea emiterii actelor administrative. Unele din aceste condiții vor fi pur și simplu constatate de organul administrației publice competent să emită actul (de exemplu, îndeplinirea unei anumite vârste sau plata unei taxe). După cum se poate observa, principiul legalității actelor administrative înseamnă înainte de toate că “actele pe care le fac organele administrației publice trebuie să se sprijine pe lege”. Cu alte cuvinte, în acțiunile lor pozitive, organele administrației publice trebuie să aibă un temei legal.

1.5. Condițiile de valabilitate ale actelor de drept administrativ

1.5.1.Principiul legalității actelor administrative – consecință a conformității întregului drept cu Constituția

Constituția, ca izvor principal al dreptului, este parte integrantă a acestuia. Prin poziția sa în sistemul de drept, Constituția "comandă" întregul drept, inclusiv ramura dreptului administrativ. Aceasta se datorează faptului că ea reglementează relații sociale, esențiale pentru popor din toate domeniile vieții economice, politice, sociale și culturale.

Constituția stabilește principiile fundamentale pentru întregul drept. Unul dintre aceste principii este și cel al legalității care predomină în toate ramurile de drept, deci inclusiv în dreptul administrativ .Orice abatere de la această coordonată este considerată o "încălcare a Constituției ceea ce atrage nulitatea actelor juridice din ramurile de drept specifice".

Dacă o dispoziție constituțională este modificată, în mod obligatoriu, trebuie să se modifice și normele din ramurile de drept corespondente. Această modificare se impune pentru că în permanență trebuie respectată concordanța întregului drept cu Constituția.

Dacă modificările sunt obligatorii ele nu se realizează în mod automat, ci aceasta depinde de faptul dacă norma constituțională nouă este de aplicație mijlocită sau nemijlocită, problemă de mare interes practic.

Constituția, stabilind sistemul statal, stabilește și competența organelor de stat. Toate organele statului trebuie să-și desfășoare activitatea în conformitate și în limitele stabilite de Constituție. Pentru ca acest lucru să nu rămână un simplu deziderat, orice Constituție organizează un sistem complex și eficient de control al aplicării Constituției, iar acest control general este "prima garanție"juridică a supremației Constituției. Dar pe lângă controlul general al aplicării Constituției, avem și controlul general al constituționalității legilor ce reprezintă o garanție a supremației Constituției. Acest mijloc a fost instituirea unui organ căruia i s-au recunoscut competențe de a face inaplicabile legile contrare unui principiu constituțional, acest organ fiind Curtea Constituțională.

1.5.2.Condițiile de legalitate a actelor administrative sub aspect doctrinar

Condițiile de legalitate ale actelor administrative, sub aspect doctrinar sunt variate și cu relevanță juridică diferită. De multe ori ele sunt prevăzute expres pentru actul administrativ în cauză sau pentru categoria din care acesta face parte. Această situație a determinat ca în literatura de drept administrativ român să fie reținute două modalități de abordare a condițiilor de legalitate a actelor administrative, ambele cuprinzând și oportunitatea.

Prima modalitate are la bază o viziune sincronică, axată pe logica internă a sistemului normativității, respectiv raportarea actului administrativ la norma de drept în baza căreia a fost emis.

A doua modalitate are la bază o viziune diacronică, axată pe fazele procesului administrativ ale procedurii emiterii, adoptării și exercitării actelor administrative.

Condițiile de legalitate inclusiv sub aspectul oportunității, trebuie privite atât în sincronia cât și în diacronia fenomenului administrativ public. Nici una dintre modalitățile exprimate mai sus nu este exclusivistă într-un sens sau altul. Se poate spune că prima este preponderent sincronică, iar cea de-a doua preponderent diacronică. Aceste "accente" sunt rezultatul modului în care se înțeleg și se analizează condițiile de legalitate referitoare la formă.

În prima opinie se pune accentul pe forma exterioară a actului administrativ (scrisă sau verbală) pe când, în cea de-a doua opinie, accentul cade pe procedura prevăzută de lege pentru emiterea actelor administrative.

Pornind de la aceste considerații, se identifică pe de o parte condiții generale de legalitate, iar pe de altă parte condiții specifice de legalitate, pe considerente de oportunitate.

În sfera condițiilor generale de legalitate reținem :

actul administrativ să fie emis în conformitate cu litera și spiritul Constituției;

actul administrativ să fie emis în litera și spiritul legilor și ordonanțelor;

actul administrativ să fie emis pe baza tuturor organelor administrației publice care sunt superioare organului administrativ emitent.

actul administrativ să fie emis de organul administrativ numai în limitele competenței sale .

actul administrativ să fie emis în forma și cu procedura prevăzute de lege.

In sfera condițiilor specifice de legalitate pe considerente de oportunitate reținem:

momentul în care este adoptat un act normativ;

locul și condițiile concrete în care urmează să se aplice actul administrativ;

mijloacele materiale și spirituale pe care le angajează decizia administrativă;

conformitatea actului administrativ cu condițiile generale de viață și de cultură;

conformitatea actului administrativ cu scopul legii.

Cât privește condițiile specifice de legalitate, pe considerente de oportunitate acestea sunt legate de realizarea interesului public ocrotit de lege ca scop al activității administrative și implicit al emiterii actului administrativ. Respectarea condițiilor specifice de legalitate reprezintă îndeplinirea "rațiunii legii" (ratio legis) la emiterea actului administrativ și un criteriu pe care instanțele de control administrativ trebuie să-1 folosească pentru a executa controlul și a stabili caracterul legal al actului administrativ, adică excesul de putere. Neîndeplinirea uneia dintre aceste condiții atrage aplicarea sancțiunilor specifice dreptului administrativ: anulabilitatea, nulitatea și inexistența actelor administrative.

CAPITOLUL II

NULITATEA ACTELOR ADMINISTRATIVE

2.1.Teoria nulității actelor administrative

După adoptare și comunicare (publicare) actul administrativ trebuie să fie aplicat pentru a-și produce efecte juridice, întrucât a fost emis tocmai în acest scop.

În principiu, actele administrative se aplică de la intrarea lor în vigoare, producând efecte juridice pentru viitor. Intrarea în vigoare a actelor administrative are loc, de regulă, de la data adoptării (emiterii) lor, dacă însuși actul nu prevede o dată ulterioară pentru intrarea în vigoare.

În legislația noastră este consacrată regula că momentul de la care actul produce efecte juridice este cel al publicării actelor administrativ normative și ,respectiv, al comunicării actelor individuale.

Actele administrative produc efecte juridice până în momentul scoaterii lor din vigoare, executarea lor încetând să mai fie obligatorie, datorită unor vicii care afectează valabilitatea actelor. Scoaterea lor din vigoare se face, de regulă, de către organul emitent, de organul său ierarhic superior, ori de instanțele judecătorești. In speță, este vorba de retractare, revocare sau, după caz, anulare.

Anularea unui act juridic este definită în general, în toate ramurile de drept, ca fiind operația juridică ce constă într-o manifestare de voință în scopul de a determina, în mod direct, desființarea actului și deci, încetarea definitivă a efectelor juridice produse de acesta.

Pentru dreptul administrativ și ,în special, pentru categoria actelor administrative unilaterale emise în regim de putere publică, particularitățile teoriei nulității sunt determinate de:

regimul juridic aplicabil actelor în cauză, caracterizat în special prin emiterea lor în regim de putere publică, precum și prin forța juridică a acestora și caracterul executoriu sau obligatoriu;

efectele juridice pe care le produc, în acest sens putând produce efecte juridice doar în materia dreptului administrativ sau și asupra altor relații sociale, în special în ipoteza raporturilor juridice cu o dublă natură juridică.

Cu privire la admiterea sau nu a teoriei nulității absolute și relative, opinia dominantă, cu toate nuanțările de la un autor la altul și, respectiv, de la dreptul civil la dreptul administrativ, este axată pe răspunsul pozitiv. Astfel majoritatea autorilor de drept administrativ au admis că și în materia actelor administrative operează nulitatea absolută, respectiv nulitatea relativă în funcție de:

interesul ocrotit de norma juridică încălcată prin actul ilegal;

gravitatea viciilor de ilegalitate;

raporturile care există între normele cu un caracter imperativ și cele cu caracter dispozitiv aplicabile activității administrației publice.

Nerespectarea condițiilor de valabilitate ale actului administrativ face ca actul respectiv să nu-și producă efectele sale juridice. Astfel, un act de impunere fiscală care n-a fost emis de organul financiar competent, ci, de exemplu, de o dactilografă din compartimentul financiar respectiv, nu poate avea valoare juridică, fiind nul. De asemenea este nul actul făcut de o persoană căreia i-a încetat angajarea în serviciul statului.

Și înlăturarea sau anularea actelor administrative de autoritate se poate cere fie că prin aceste acte s-a violat numai o lege privitoare la formă, fie că s-a violat o lege privitoare la fond.

Profesorul T.Drăganu apreciază că actele administrative care nu satisfac condițiile legii sunt nevalabile și deci nu pot produce efecte juridice.

Nulitatea în dreptul administrativ apare ca o sancțiune care intervine după ce o dispoziție legală a fost încălcată lipsind actul juridic viciat de efectele juridice în vederea căruia a fost emis. În consecință se apreciază că nulitatea este o sancțiune aplicabilă exclusiv actelor juridice ale administrației de stat. Faptele materiale ale administrației de stat, chiar ilegale, nu pot fi anulate. Întrucât ele constau în transformări aduse lumii materiale ar fi un nonsens să li se aplice sancțiunea nulității, căci bunul transformat printr-un fapt material nu poate fi readus în starea anterioară decât tot printr-un fapt material, iar nu printr-o simplă manifestare de voință, cum este un act de anulare. Dimpotrivă, actul juridic fiind o manifestare de voință, va putea fi desființat în efectele lui juridice tot printr-o manifestare de voință.

2.2. Deosebiri privind nulitatea actelor administrative în raport cu nulitatea actelor civile

În dreptul nostru civil se consideră că sancțiunile ilegalității actelor juridice ar fi două: nulitatea absolută, nulitatea relativă. Alături de aceste sancțiuni se mai regăsesc și rezoluțiunea, rezilierea, revocarea.

Împărțirea bipartită în nulități absolute și nulități relative este creată ținând seama de regimurile juridice diferite la care sunt supuse actele ilegale.

Deosebirea de regim juridic între categoria nulităților absolute și cea a nulităților relative se manifestă în dreptul civil în următoarele direcții:

cine poate invoca nulitatea;

cât timp poate fi invocată nulitatea;

dacă poate fi sau nu acoperită nulitatea, prin confirmare.

Regimul juridic al nulității relative se exprimă în următoarele 3 reguli:

a) nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului juridic.

b) acțiunea în anulabilitate este prescriptibilă, ceea ce înseamnă că nulitatea relativă trebuie invocată în termenul de prescripție extinctivă. După unii autori, acțiunea în nulitate relativă se prescrie în termen de 10 ani la convenții (art.1900 Cod civil); iar în alte materii potrivit dispozițiilor speciale.

c) nulitatea relativă poate fi remediată prin confirmare fie expresă, fie tacită. Confirmarea trebuie făcută de cel ce putea invoca nulitatea.

Între nulitatea absolută și nulitatea relativă nu există deosebiri de efecte, există deosebiri de regim juridic.

În dreptul civil, aceste deosebiri se pot exprima sintetic astfel:

dacă nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes, chiar și din oficiu, nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana al cărei interes a fost nesocotit la încheierea actului;

dacă nulitatea absolută este imprescriptibilă, nulitatea relativă este prescriptibilă;

dacă nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare, nulitatea relativă poate fi confirmată, expres sau tacit.

Dacă aceasta este situația în dreptul civil, în dreptul administrativ distincția între nulitățile absolute și relative are o importanță practică redusă, fiindcă regimul lor juridic este foarte asemănător. În această privință trebuie să se facă distincție între situația când nulitatea este pronunțată de organele superioare ale puterii și administrației de stat, și situația când nulitatea actelor administrative este pronunțată de organul jurisdicțional.

În situația în care nulitatea este hotărâtă de organele superioare ale puterii și administrației de stat, distincția între nulitatea absolută și cea relativă are doar o importanță teoretică, fără consecințe practice. Regimul celor două categorii de nulități nu diferă cu nimic. Astfel, indiferent că actul administrativ a încălcat o normă ce ocrotește un interes general sau personal, organul superior va putea din oficiu să anuleze actul ilegal. Această posibilitate nu este îngrădită de nici un termen, fiindcă nici dreptul de control nu este limitat în timp. Cât privește, confirmarea actelor lovite de nulitate, ea este admisă în dreptul administrativ. Vor putea fi confirmate atât nulități absolute, cât și relative, după cum vor fi cazuri când nulitățile relative nu sunt confirmabile.

Totuși între aceste nulități din dreptul administrativ și nulitățile absolute din dreptul civil există unele deosebiri:

1. O primă deosebire este determinată de faptul că, în timp ce nulitățile absolute din dreptul civil ocrotesc întotdeauna un interes general, în dreptul administrativ anularea poate fi pronunțată din oficiu de organul administrației de stat care a emis actul sau de organul superior, și atunci când nulitatea este instituită numai în interesul părții ocrotite prin ea.

În dreptul civil, instituția nulității absolute se explică prin faptul că, ori de câte ori la încheierea unui act juridic, se violează fie o dispoziție imperativă a legii sau ordinea socială, există interesul de a lipsi asemenea acte contrare interesului general, de efecte juridice. Tocmai din acest motiv, pentru a institui o cale cât mai lesnicioasă de constatare a nulității, legiuitorul dă dreptul de a o invoca oricărui interesat și chiar instanței din oficiu. Dimpotrivă, atunci când actul juridic nu este viciat de o ilegalitate atât de gravă încât să se aducă atingere interesului general, invocarea nulității se lasă la aprecierea părții al cărei consimțământ a fost viciat sau care nu a avut capacitatea de exercițiu, ori a avut o capacitate restrânsă, precum și procurorului, în caz de incapacitate.

În dreptul administrativ situația este alta în sensul că organul administrației de stat care a făcut un act ilegal, ca și organul lui superior, pot proceda din oficiu la anularea acestui act, indiferent dacă interesul protejat prin dispoziția legală violată este un interes obștesc sau unul de mai mică importanță. Singura condiție este ca viciul de ilegalitate de care este lovit actul de drept administrativ să nu aibă un caracter neesențial, căci în acest caz actul va fi pur și simplu neanulabil.

2. O a doua deosebire între nulitățile care pot fi hotărâte din oficiu de organele administrației de stat și nulitățile absolute din dreptul civil constă în faptul că, în timp ce în dreptul civil numai nulitățile relative pot fi acoperite prin confirmarea actului, dreptul administrativ cunoaște nulități care privesc în cea mai mare măsură bunul mers al statului (societății), dar care pot fi totuși remediate cu efect retroactiv. De exemplu, uneori legea condiționează valabilitatea unor acte de drept administrativ, de acordul ulterior al altor organe ale administrației de stat decât organul emitent. Nerespectarea acestei condiții de legalitate determină ca actul administrativ să fie ilegal. Cu toate acestea, acordul posterior al organului competent va putea acoperi cu efect retroactiv ilegalitatea inițială a actului, dacă acest organ își manifestă voința în acest sens.

Profesorul I.Santai consideră că deosebirile de esență ale nulităților din dreptul civil, respectiv din dreptul administrativ sunt:

a) nulitatea administrativă este determinată de ilegalitate, iar după unele opinii și de oportunitate, în timp ce nulitatea în dreptul civil e antrenată în general de încălcarea legii;

b) dacă în dreptul civil regula e aceea că nu există nulitate fără ca ea să fie expres prevăzută de lege, în afara cazurilor când se încalcă regulile de interes general sau se lezează interesele părților, situație în care nulitatea poate fi virtuală, în dreptul administrativ nulitatea derivă din încălcarea condițiilor de fond sau de formă ale actelor administrative, fără ca să mai fie necesară existența unor prevederi legale exprese în acest sens. Motivul acestei deosebiri esențiale derivă din faptul că nulitățile civile ocrotesc în general drepturile și interesele părților din raportul juridic, în timp ce nulitățile absolute au ca scop prioritar garantarea intereselor generale chiar și în cazul actelor individuale și cu atât mai mult în cazul actelor normative;

c) mijlocul procedural de desființare totală sau parțială, relativă sau absolută a actelor de drept administrativ, este fie revocarea de către organul emitent, fie anularea dispusă de către alte organe de stat;

d) în dreptul civil controlul legalității actelor juridice îl înfăptuiește justiția, iar nu o parte a raportului juridic, ca în dreptul administrativ, respectiv chiar organul de stat emitent al actului ori cel ierarhic superior, de aceea pentru a hotărî asupra valabilității actului civil instanța trebuie în prealabil sesizată. De aceea, în dreptul civil există acte cu privire la a căror valabilitate sesizarea o poate face numai cel vătămat și există și acte cu privire la a căror valabilitate sesizarea o poate face nu numai partea ocrotită, ci și orice interesat, inclusiv instanța de judecată ce va putea ridica din oficiu, în cadrul litigiului dedus în fața ei, problema nulității absolute a unui act juridic.

În dreptul administrativ distincția dintre cele două categorii de nulități, absolută și relativă sub aspectul subiecților îndreptățiți a le invoca, nu e atât de netă, întrucât operând principiul oficialității, organul de stat poate verifica din proprie inițiativă (din oficiu) și poate constata în același mod nulitatea absolută sau relativă a propriului său act ori a actelor organelor subordonate. O asemenea posibilitate există atât în cazul actelor administrative emise din oficiu cât și a actelor emise la cerere, întrucât caracterul unilateral al actelor administrative, cât și calitatea organului de stat ca participant la raportul juridic și emitent al actului, îl îndreptățesc din oficiu să cerceteze legalitatea propriilor acte, dispunând, în măsura în care acest drept nu îi este suprimat ori actul nu este definitiv sau irevocabil, desființarea actului în cauză.

e) în dreptul civil se face distincție între cele două categorii de nulități, sub aspectul posibilităților de prescriere a acțiunii prin care se invocă nulitatea. În dreptul administrativ, în baza principiului oficialității, oricând organul va putea verifica legalitatea actelor sale ori ale organelor subordonate, fără a mai fi necesară sesizarea lui în termen de către vreo parte interesată. Mai mult, el are obligația verificării legalității actului și obligația desființării lui indiferent de termenul care s-a scurs între emiterea actului și constatarea nulității lui. În dreptul administrativ formele controlului (intern sau extern) presupune o verificare permanentă și din oficiu a activității executive existând obligația de a desființa sau de a propune desființarea actelor ilegale. O asemenea posibilitate vizează, deopotrivă, atât actele revocabile, cât și cele declarate, potrivit legii, definitive, atunci când viciul nulității este determinat de manopere dolosive sau frauduloase. Dacă actul administrativ a generat raporturi juridice de altă natură decât cea administrative, ele se vor desființa după procedura specifică acelor ramuri de drept. Sub aspectul posibilității de invocare din oficiu a nulității, fie ea absolută, fie relativă se constată următoarele:

nu există un termen general de prescripție în ce privește invocarea lor, putând fi oricând invocate, organul având totuși obligația ca în termenul prevăzut de lege să se pronunțe, asupra reclamației sau a sesizării prin intermediul cărora subiectele de drept au semnalat cazurile de ilegalitate;

organul administrativ poate, ca regulă generală, să-și desființeze propriul act fără existența unei norme legale exprese care-1 împuternicește în acest sens;

dacă actul administrativ ilegal a generat și alte raporturi juridice administrative afectate de ilegalitatea actului de putere și asupra cărora administrația de stat nu mai are puterea de a hotărî, se poate pune, în modul specific acelor raporturi, problema dreptului organului de stat sau a altor subiecte de a invoca nulitatea.

f) Dacă în dreptul civil nulitățile absolute nu se pot confirma, în dreptul administrativ o nulitate invocată din oficiu, poate fi uneori confirmată cu efect retroactiv, chiar dacă ea are un caracter absolut.

2.3. Forme ale nulității în dreptul administrativ

În funcție de importanța condiției de validitate nerespectată, adică de gravitatea încălcării, sancțiunile aplicabile actelor administrative de autoritate sunt: anulabilitatea, nulitatea și inexistența.

Anularea unui act juridic este definită, de regulă, ca reprezentând operația juridică prin care se dispune desființarea acelui act, încetarea definitivă a producerii de efecte juridice de către acesta.

Anularea actului administrativ poate fi dispusă, în condițiile legii, de un organ al administrației publice ierarhic superior sau de un organ al puterii judecătorești, în urma judecării unei cereri întemeiate pe prevederile Legii contenciosului administrative 554/2004. Astfel, instanța judecătorească de contencios administrativ, soluționând acțiunea, poate să anuleze în tot sau în parte actul administrativ care a cauzat unui particular un prejudiciu.

Anularea este o formă specifică de încetare a efectelor juridice ale actelor administrative, ce nu poate fi aplicată faptelor materiale juridice care produc transformări în lumea materială, pentru că bunul transformat printr-un fapt material juridic nu poate fi readus în starea inițială printr-un act de anulare, ci, tot printr-un fapt material juridic.

Nulitatea este sancțiunea de drept civil care lipsește actului juridic civil de efectele contrarii normelor juridice edictate pentru încheierea să valabilă. În alte cuvinte, nulitatea este sancțiunea ce intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate ale actului juridic civil (indiferența că sunt condiții de fond sau condiții de formă).

Din această definiție pot fi desprinse trăsăturile caracteristice nulității, anume:

nulitatea actului juridic civil este sancțiune de drept civil;

privește numai actele juridice, și faptele juridice strict sensu;

intervine atunci când sunt încălcate normele juridice care reglementează condițiile de validitate ale actului juridic;

consta în lipsirea actului juridic de efectele ce contravin normelor juridice edictate pentru încheierea valabilă a actului juridic, deci nu privește actul juridic în întregul lui;

pentru stabilirea concordantei sau neconcordantei cu legea a afectelor actului juridic, se recurge la finalitatea legii în sensul că actul juridic este lipsit de numai de acele efecte care contravin scopului urmărit de dispoziția legală încălcată;

momentul în raport cu care se apreciază conformitatea actului juridic cu legea este acela al încheierii actului juridic.

Inexistenta actului juridic apare în situația în care actul administrativ nu prezintă nici măcar o aparență de legalitate fiind în mod evident ilegal, este înlăturată astfel prezumția de legalitate a actului administrativ.

2.4. Organele competente să constate nulitatea și procedura

Indiferent cum înțelegem nulitatea actelor administrative (nulitate de drept, nulitate absolută, nulitate relativă, anulabilitate), ea trebuie să fie constatată și pronunțată de organele competente, ea neputându-se produce direct în virtutea legii, așa cum se poate produce suspendarea executării sale.

Pe baza realităților juridice anterioare, era unanim admis în literatura de specialitate că anularea putea fi pronunțată de organele puterii de stat, de organele administrației de stat, de organele judecătorești și, în anumite cazuri, și de organele procuraturii. Pe cale de consecință logică, se susținea că aceleași organe erau în măsură să pronunțe și inexistența actelor administrative, admițându-se, totodată, că inexistența putea fi constatată de orice subiect de drept căruia i se adresa actul.

Nimănui nu-i este permis să-și facă singur dreptate. Atunci când se socotește că a fost încălcată legea printr-un act administrativ, trebuie să se ceară organului competent să constate acest lucru și să împiedice ca actul respectiv să mai producă efecte juridice. Deci să pronunțe nulitatea actului administrativ.

Profesorul I.Santai apreciază că anularea actelor de drept administrativ reprezintă sancțiunea aplicată acestora pentru considerente de ilegalitate și poate fi dispusă de către organele administrației de stat ierarhic superioare, de organele judecătorești, iar în unele cazuri speciale de organele procuraturii. Anularea poate privi atât acte normative cât și acte individuale. Ea este determinată de cauze anterioare, concomitente și ulterioare adoptării actelor administrative. Aceste cauze pot viza atât ilegalitatea actului administrativ, în sensul unei încălcări a condițiilor de formă sau procedurale ale acestor acte, cât și, uneori, netemeinicia lor, adică aplicarea greșită a legii la situațiile ce își găsesc rezolvarea prin actele administrației de stat.

Anularea reprezintă o încetare definitivă a efectelor juridice, întocmai ca și revocarea, deoarece ilegalitatea actului este dovedită cu certitudine.

Organele administrative ierarhic superioare au un drept de anulare a actelor ilegale ale organelor subordonate asupra cărora exercită un drept de control general. Organele de administrație activă nu vor putea, cu unele excepții, anula actele organelor administrative de jurisdicție.

Organele ierarhic superioare ale administrației de stat, care nu dispun de un drept de control general și care nu sunt supraordonate organic, ci numai funcțional, ca de exemplu, prefectul în raporturile sale cu serviciile publice în teritoriu ale autorităților centrale, au numai un drept de suspendare a actelor administrative ilegale aparținând organelor în cauză.

Dreptul de anulare al organelor administrative ierarhic superioare, care exercită un drept de control general asupra organelor subordonate, există chiar dacă nu este expres prevăzut de lege, tocmai ca o consecință a acestui control. În schimb, când un organ administrativ superior sau central nu dispune de dreptul de control general, el poate exercita dreptul de anulare sau cel de suspendare a actelor inferioare numai atunci când acestea sunt expres consacrate de lege.

Organele judecătorești au un drept de control general asupra legalității actelor administrative individuale cu caracter ilegal în condițiile stabilite de lege respectiv, "orice persoană fizică sau juridică, dacă se consideră vătămată în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autorități administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instanței judecătorești competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei ce i-a fost cauzată").

Organele de procuratură pot anula actele ilegale ale organelor administrative de cercetare și de urmărire penală, acte de drept procesual penal, în calitatea lor de organe de supraveghere a urmăririi penale.

Procuratura poate însă anula actele administrative ale organelor de deținere și de executare a pedepselor, pe considerente de ilegalitate, precum și propriile acte de administrație internă.

În opinia prof. R.Ionescu trebuie să distingem două situații principale în ceea ce privește organele competente să pronunțe anularea unui act administrativ.

O primă situație e aceea a anulării unui act administrativ de către organul de la care emană acel act, precum și organele administrației de stat ierarhic superioare acestuia, pe linie orizontală și pe linie verticală. Deși dreptul de revocare nu trebuie să fie prevăzut expres de vreun text de lege, pentru ca el să intre în competența organelor respective, totuși multe texte îl reglementează, fie în mod general pentru un organ sau altul, fie în mod special pentru anumite acte administrative.

Cu privire la procedura necesară, trebuie precizat că în cazul când această procedură este expres prevăzută de normele juridice, urmează să se aplice acele dispoziții speciale. Dacă nu există dispoziții speciale, actele administrative sunt revocabile numai printr-un act având cel puțin aceeași forță juridică, conform regulii lui contrarius acto. Problema forței juridice superioare nu se poate pune decât în cazul anulării de către organul de la care emană, deoarece dacă emană de la un organ superior este categoric că actul are forță juridică superioară. În asemenea caz e necesar, ca o condiție de legalitate, ca retractarea să se facă cu aceeași procedură cu care a fost emis și actul supus anulării. În lipsa unei dispoziții derogatorii exprese, revocarea se poate face de către organul competent, fie din proprie inițiativă, fie în urma executării căii administrative de atac, fie în urma unui ordin din partea organelor puterii și a administrației de stat sau instanțelor judecătorești competente. Organele competente pot proceda chiar și la revocarea actelor organelor inferioare care nu li se subordonează în mod direct, adică omisso medio.

Subliniem că, deși în general textele care reglementează unele cazuri de revocare a actelor administrative, prevăd revocarea numai pentru cauza de ilegalitate, totuși, atunci când revocarea e admisibilă, în principiu, ea se poate face și pentru cauză de neoportunitate.

O a doua situație principală, în ce privește organele competente să pronunțe anularea unui act administrativ, o constituie competența în această privință a instanțelor judecătorești. Această categorie de organe ale statului are, în principiu, o competență generală pentru soluționarea litigiilor privitoare la actele administrative și deci, în general, să și anuleze aceste acte.

In afară de aceste organe ale statului, ca regulă generală, în principiu, nici un alt organ al statului nu poate fi competent să anuleze un act administrativ.

Astfel, în baza principiilor de drept, organele puterii și administrației de stat care nu sunt superioare ierarhic organului administrativ de la care emană actul în cauză, nu pot să procedeze la anularea sa, deoarece nu au nici o putere de control asupra acestui organ, ci numai aceea care eventual li s-ar recunoaște în mod expres.

Tot astfel, nici organele procuraturii nu pot, în principiu, proceda la anularea unui act administrativ, deoarece forma de activitate a statului pe care o realizează ele, supravegherea respectării legii, nu implică luarea unei măsuri efective în cazul constatării unei ilegalități, ci numai sesizarea organelor competente a lua asemenea măsuri. Totuși în supravegherea exercitată asupra acelor organe administrative ce realizează și o activitate de cercetare penală există o astfel de posibilitate.

2.5. Efectele juridice ale sancțiunii nulității actelor de drept administrative

Indiferent care organ pronunță nulitatea (organul administrativ ierarhic superior celui emitent, instanța judecătorească sau organul procuraturii), el nu poate anula un act administrativ decât pentru cauze anterioare sau concomitente emiterii actului administrativ. Cum se arată în literatura de specialitate, nu este de conceput ca un act administrativ să fie legal în momentul emiterii lui și să devină ilegal ulterior. Tocmai de aceea, anularea are, ca regulă, efect retroactiv. Aceasta înseamnă că actul de anulare șterge efectele actului anulat și se consideră că acesta din urmă nici n-a existat. Se subînțelege că pot fi șterse numai efectele juridice nu și faptele materiale, care prin însăși existența lor "pot da naștere unor efecte juridice deosebite". Faptic, nu poate fi restabilită situația din momentul emiterii actului ilegal. De exemplu, anularea unei diplome, pe baza căreia s-a exercitat o profesie, nu poate șterge efectele trecute ale acesteia, deoarece "profesia" respectivă s-a realizat prin activități succesive.

De asemenea, anularea unui carnet de conducere auto nu poate șterge, obiectiv, efectele faptelor trecute de exercitare a conducerii automobilului pe drumurile publice. Dacă conducătorul auto respectiv a săvârșit, în trecut, un accident de circulație și dacă fapta sa nu este prescrisă contravențional, el va putea fi tras la răspundere.

Numai efectele juridice ale actului sunt paralizate prin anulare, în timp ce consecințele lui de fapt sunt o realitate care s-a produs în trecut și care, deci, nu poate fi ignorată".

Este posibil ca dintr-un act normativ de mai multe articole numai unul sau numai un alineat să fie considerat de instanța de contencios administrativ ca fiind contrar legii, deși reclamantul în acțiune a invocat nulitatea actului în întregime. Într-o astfel de ipoteză, instanța va admite acțiunea în parte și va declara nulă numai acea prevedere din actul administrativ. Acum se poate spune că actul a fost parțial anulat, dar efectele nulității cu privire la prevederea în cauză sunt totale, adică acestea dispar pur și simplu din sistemul normativității juridice pentru toți (erga omnes). Efectele, fie și ale unei nulități parțiale a actelor administrative normative, se răsfrâng asupra tuturor, fiind vorba de acțiuni de ordine publică, de garantare a drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor.

Efectele produse de actul de anulare constau în încetarea efectelor produse de actul administrativ anulat, în întregime sau numai în ce privește o anumită parte a sa. Aceasta duce la concluzia că, în cazul în care actul administrativ anulat face parte dintr-un complex procedural, anularea sa are drept efect nulitatea tuturor actelor ulterioare, dar numai cu condiția ca pentru legalitatea lor să fie nevoie de existența actului anulat. Astfel, de exemplu, retractarea unei autorizări date unui organ administrativ atrage nulitatea tuturor actelor făcute de acel organ pe baza autorizării anulate.

Se poate susține regula după care anularea unui act administrativ are ca efect nulitatea tuturor actelor juridice ulterioare care au fost condiționate, sub aspectul legalității, de existența acestui act administrativ. De la această regulă există unele excepții în cazul când este vorba de o formă specifică a anulării – revocarea, formă ce reprezintă, prin ea însăși, un alt principiu al regimului juridic administrativ.

S-a apreciat că nulitatea actelor administrative individuale nu este determinată întotdeauna de anularea actului administrativ normativ pe baza căruia a fost emis actul administrativ individual, după cum nulitatea unui act normativ nu este determinată întotdeauna de abrogarea legii pe baza căreia a fost emis. Numai în cazul când actul administrativ normativ sau acela individual ar veni expres sau implicit în contradicție cu situația de drept creată prin abrogarea legii sau anularea actului administrativ normativ pe baza căruia a fost emis, acel act administrativ devine ilegal și ca atare este nul.

Este necesar să mai precizăm care este momentul de la care actul de anulare începe să producă efecte juridice sau, cu alte cuvinte, din ce moment pot să înceteze în mod definitiv efectele produse de un act administrativ anulat. În această privință trebuie făcută o distincție. În cazul în care un act administrativ e lovit de o cauză de ilegalitate existând chiar din momentul emiterii lui, anularea sa nu poate avea ca efect decât ștergerea oricărui efect pe care totuși acest act l-ar fi produs În această situație, se poate socoti că actul de anulare produce efect retroactiv (ex tunc). Efectul retroactiv al unui astfel de act e necesar față de obiectul său de a declara nulitatea primului act, înlăturându-se deci orice efecte ce s-ar fi produs în mod ilegal de către actul anulat. Pot fi șterse însă, numai efectele juridice nu și faptele materiale.

Dacă, în general, efectul anulării unui act administrativ pentru o cauză de ilegalitate se produce de la data emiterii actului anulat, totuși, atunci când, prin excepție, acesta a produs efecte în mod retroactiv, sau de la o dată ulterioară, efectul anulării sale se produce de la aceeași dată anterioară sau ulterioară emiterii sale.

Anularea actelor de drept administrativ pe considerente de ilegalitate sau de nulitate are următoarele efecte:

actul administrativ este desființat retroactiv în efectele sale din momentul anulării actului și până la data când el a fost pus în aplicare, cât și pentru viitor;

se înlătură prezumția de legalitate a actului și încetează caracterul executoriu al acestuia;

anularea nu suprimă efectele materiale consumate ca urmare a executării actului lovit de nulitate, dar va afecta raporturile juridice de altă natură decât administrativă (civilă, de muncă etc.) care se vor desființa după mijloacele specifice acelor ramuri de drept.

CAPITOLUL III

REVOCAREA ACTELOR DE DREPT ADMINISTRATIV

3.1. Noțiunea și trăsăturile instituției revocării

Actul administrativ nu trebuie să fie conceput ca ceva fix, imuabil. Situațiile, în evoluția societății, sunt în continuă schimbare. Ca atare, și actele administrative care se referă la acestea trebuie să fie schimbate, modificate.

Trebuie să pornim de la ideea că administrația este făcută de oameni, de aceea ea nu este infailibilă. Organele care fac și emit actele administrative pot să vadă greșit lucrurile. Greșind, trebuie să existe posibilitatea îndepărtării erorilor comise în emiterea acestor acte juridice. De aceea trebuie admisă posibilitatea modificării și a retragerii actelor administrative, deci principiul revocabilității actelor administrative fiind fundamental în regimul juridic al acestor acte.

Actele administrative, întocmai ca și legile și celelalte acte ale organelor puterii de stat și spre deosebire de hotărârile judecătorești, sunt în principiu revocabile.

Principiul revocabilității actelor administrative rezultă din însăși forma de activitate a statului pe care o îndeplinesc organele administrației de stat. Organele administrației de stat au prin excelență un rol activ, de a veghea, prin luarea tuturor măsurilor necesare, la executarea legilor și a celorlalte acte ale organelor statului. Din această cauză, organele administrației de stat trebuie să aibă dreptul de a emite, în orice moment, acte administrative și implicit, puterea de a le revoca atunci când constată ilegalitatea lor, adică nu corespund sau nu mai corespund sarcinilor ce trebuie să le îndeplinească și devin, deci, o frână în realizarea acestora. Trebuie să precizăm că un act administrativ care nu mai corespunde sarcinilor organelor administrative, devin neoportun și ca atare urmează să fie revocat și atunci când încetează definitiv efectele care le produce. Astfel, de exemplu, în cazul renunțării la obligația de executare a actului din partea subiectului pentru care obligația constituie un drept subiectiv, actul administrativ nemaiputând fi executat, devine inutil, existența sa nu mai este oportună și deci trebuie anulat.

Revocabilitatea actelor administrative, dat fiind fundamentul său, constituie un principiu al actelor administrative. Acestea pot fi deci anulate de organele arătate, indiferent de organul administrativ de la care emană și indiferent de cauza care face să fi revocate, fără să fie necesară îndeplinirea vreunei altei condiții, decât acelea necesare pentru emiterea actului anulat, fără arătarea motivelor anulării, adică (ad nutum), și în general cu aceeași procedură. Astfel, în general, este aplicabilă regula lui (contrarius actus), ceea ce înseamnă că actul se anulează prin emiterea unui alt act contrar care trebuie să emane de la un organ competent și să aibă cel puțin aceeași forță juridică ca actul anulat.

Instituție clasică a dreptului administrativ, considerată de unii autori ca element de referință și deosebire a actelor administrative, în special față de actul jurisdicțional, revocarea a fost definită în literatura de specialitate ca fiind operațiunea juridică prin care organul administrativ emitent al unui act administrativ sau organul său ierarhic superior al administrației de stat desființează actul administrativ, îl retractează sau revine asupra unor dispoziții din cuprinsul lui.

După cum rezultă din definiția dată mai sus, revocarea actelor de drept administrativ poate să se înfățișeze în două forme distincte, după cum actul prin care este înfăptuită este emis de un organ sau de altul.

Într-o primă formă, desființarea actului administrativ anterior este făcută de însuși organul care a elaborat actul. Această formă se mai numește și retractare sau retragere.

În a doua formă a revocării, desființarea este făcută de organul administrativ superior. Regula dreptului nostru este că actele de drept administrativ sunt revocabile. Consacrând această regulă, legislația noastră nu face nici o distincție între actele individuale de drept administrativ și cele generale. Prin urmare, în sensul dispozițiilor legislative în vigoare, actele de drept administrativ sunt in principiu revocabile, indiferent dacă sunt normative sau nu.

Recunoașterea dreptului administrației de stat de a-și revoca în mod unilateral actele se impune nu numai în temeiul acestor texte, ci și ca o consecință a conținutului specific al activității pe care o desfășoară organele ei.

Dreptul de reformare a actului administrativ aparține, în primul rând, organului emitent al actului reformat .în al doilea rând, dreptul de reformare îl au organele supraordonate asupra tuturor actelor normative ale organelor ierarhic inferioare, cât și asupra actelor individuale care nu sunt de competența exclusivă a organului inferior. În caz contrar, orice modificare dispusă de organul superior ar echivala cu o substituire în atribuțiile organului inferior, situație ce trebuie întotdeauna expres prevăzută de lege.

Reformarea actului este prezentă și în cazul nulității parțiale a acestuia, când trebuie înlăturate sau modificate acele dispoziții ce încalcă ordinea de drept și care impun schimbarea conținutului sau a formei actului. Modificarea actului se realizează prin acte juridice având cel puțin o forță identică cu actul modificat. Când modificarea vizează un act superior, ce constituie baza de referință a unui act având forța juridică inferioară, organul subordonat care a emis actul de executare va lua măsuri de modificare expresă a propriului act.

Revocarea se face după aceeași procedură ca și adoptarea sau emiterea actului în cauză, această regulă fiind valabilă și pentru reformare.

Autoritățile ierarhic superioare au dreptul de a da ordine organelor subordonate de a emite anumite acte administrative. Dacă aceste autorități au această competență, ele au și dreptul de a ordona refacerea actelor care s-au făcut cu nerespectarea ordinelor lor.

3.2. Excepții de la principiul revocabilității actelor de drept administrativ

De la principiul revocabilității sunt mai multe excepții, efect firesc al dispozițiilor exprese ale legii ori al naturii drepturilor și obligațiilor care s-au născut în urma actului administrativ.

Toate aceste excepții privesc numai actele administrative individuale, deoarece actele administrative normative sunt întotdeauna și oricând revocabile.

Asupra sferei excepțiilor de la principiul revocabilității s-au exprimat diferite opinii, atât de autorii de drept civil, cât și de autorii de drept administrativ.

Astfel, prof. R.Ionescu analizează două categorii de excepții:

a) actele administrative jurisdicționale ;

b) actele care au dat naștere unor drepturi subiective garantate prin acțiune în fața instanțelor judecătorești;

Prof. T.Drăganu analizează patru categorii de excepții și anume:

a) actele administrative jurisdicționale;

b) actele pe baza cărora a luat naștere un raport contractual, cu condiția să nu emane de la un organ administrativ căruia ambele parți contractante i-ar fî subordonate în ierarhia administrativă;

c) actele care, fără să fi constituit baza unui raport contractual, au dat naștere totuși unui drept subiectiv, garantat de o normă de drept în vigoare;

d) actele care au fost realizate material.

Prof. I.Iovănaș are în vedere cinci categorii de excepții:

a) actele administrative jurisdicționale ;

b) actele pe baza cărora s-au născut raporturi juridice civile, de muncă sau procesuale;

c) actele au generat drepturi subiective garantate de legi prin stabilitate;

d) actele care au fost realizate material;

e) actele administrative de sancționare ( se au în vedere sancțiunile contravenționale).

Prof.I.Santai are în vedere patru categorii de excepții:

a) actele administrative jurisdicționale ;

b) actele administrative pe baza cărora s-au format raporturi juridice de altă natură (civile, de muncă, de dreptul familiei);

c) actele au generat drepturi subiective garantate de lege prin stabilitate;

d) actele care au fost realizate material.

Anumite organe ale administrației de stat pot să desfășoare o activitate jurisdicțională, însă dacă aceste organe nu rezolvă litigiile juridice prin aplicarea unei proceduri asemănătoare cu cea judecătorească și nu pot atribui actelor lor puterea lucrului judecat, nu vom fi în prezența actelor administrative jurisdicționale.

Pentru a fi în prezența unor astfel de acte, actele administrative jurisdicționale trebuie să prezinte principalele caracteristici ale actelor făcute de tribunale în exercitarea activității lor și anume:

să aibă ca obiect soluționarea unor litigii juridice;

procedura de elaborare a actelor trebuie să respecte trei principii importante:

soluționarea litigiului de către organul competent să se facă numai pe baza unei sesizări din partea celui sesizat;

contradictorialitatea (părțile în litigiu să poată prezenta în fașa instanței toate elementele care pot fi utilizate la darea hotărârii);

obligația instanțelor de a-și motiva hotărârea ;

independența organului în luarea hotărârii;

organizarea unor căi de atac ce urmează a fi exercitate într-un termen predeterminat;

stabilitatea actelor jurisdicționale, în sensul că din moment ce judecătorul s-a pronunțat se consideră că s-a desesizat de litigiu și nu mai poate reveni asupra actului său (se dezinvestește);

Caracterul de acte administrative jurisdicționale este atribuit și încheierilor prin care organele administrative competente rezolvă, procesele verbale de constatare a contravențiilor.

In legătură cu aceste acte administrative jurisdicționale, pentru a le recunoaște o stabilitate mai mare, legiuitorul a fost călăuzit atât de considerații de ordin economic, cât și social.

Organul care le-a emis se dezinvestește de dreptul de a mai reveni asupra lor, astfel încât aceste acte, deși acte de putere cu caracter unilateral devin irevocabile sub aspectul organului emitent. Aceasta nu înseamnă că prin exercitarea unor căi de atac în fața organelor competente de jurisdicție nu se poate ajunge la anularea, reformarea sau emiterea unui alt act.

3.3. Exceptarea de la principiul revocabilității a actelor administrative emise pe baza unui contract civil prealabil

Actele administrative emise pe baza unui contract prealabil sunt exceptate de la principiul revocabilității .Regimul juridic administrativ, de data aceasta, este pus la dispoziția părților dintr-un contract, efectele sale grevându-se pe cele ale contractului. Actul administrativ ni se înfățișează astfel ca fiind un instrument juridic strict necesar pentru executarea contractului civil însuși. Revocarea actului administrativ ar echivala cu o reziliere a contractului, "reziliere care, întrucât contractul a devenit, și numai o clipă mai înainte, desăvârșit prin aprobare, nu poate fi obținută decât prin justiție și în cazurile admise de lege.

Actul administrativ nu poate fi desființat decât odată cu contractul și pe căile prevăzute de lege în acest scop, nu însă printr-o revocare din partea organului administrației de stat care a dat-o.

3.4. Exceptarea de la principiul revocabilității a actelor administrative care au fost realizate material

Cele mai frecvente acte administrative din sfera aceste categorii sunt autorizațiile care au dat naștere la drepturi subiective ce nu sunt protejate special. Așa, de exemplu, emiterea unei autorizații de construcție de către organul competent se face pentru a da posibilitatea titularului ei să efectueze operațiile materiale necesare ridicării clădirii, operații ce constituie "faza finală a punerii în aplicare a normelor legale", cum afirmă T.Drăganu.

Dacă operațiunea materială de realizare a actului de drept administrativ este pe deplin terminată, revocarea acestui act nu poate produce nici un efect juridic, căci, chiar dacă organul administrației de stat și-ar manifesta dorința de revocare, această declarație nu ar putea schimba situația de fapt. De aceea, se poate spune că practic actele de drept administrativ realizate material sunt irevocabile. Astfel, din moment ce o clădire a fost ridicată, revocarea autorizației de construcție ar fi zadarnică, ea neputând suprima faptul ridicării acestei clădiri.

Legislația noastră ocrotește și construcțiile de locuințe făcute fără autorizație, care nu pot fi demolate decât în baza unui act de autorizație "eliberat de primari sau prefecturi".

Actele administrative realizate material devin irevocabile din momentul executării lor și aceasta nu pentru că prin executare ar înceta caracterul unilateral al actului (caracter ce permite revocarea), iar din momentul executării el ar deveni bilateral (de unde posibilitatea revocării lui unilaterale ar înceta), ci pentru că prin executarea materială se creează o imposibilitate practică de schimbare a unui fapt consumat, revocarea actului neputând restabili situația anterioară, trăsătura caracteristică, în special, actelor realizate instantaneu.

Această categorie de excepții privește numai actele administrative individuale ce se realizează material printr-o operațiune ori mai multe operațiuni determinate, căci numai în acest caz situația de fapt creată nu mai poate fi schimbată prin revocarea actului de drept administrativ.

Nu intră însă, în această categorie actele administrative care se realizează prin acțiuni sau inacțiuni cu caracter de continuitate, care prin exercitare, nu duc la epuizarea permisiunii date. Acesta este cazul carnetelor de conducere pe drumurile publice, al autorizației de exercitare a unei meserii. Asemenea acte sunt revocabile, deși au dat naștere la drepturi subiective și, respectiv, se execută material, deoarece drepturile și obligațiile ce le are beneficiarul actului (adică conținutul autorizației ca act administrativ) presupun activități continue, succesive. Este vorba de autorizațiile libere, în terminologia propusă de prof. T.Drăganu, care fiind date în baza unui drept de apreciere a organului administrației de stat au caracter precar și revocabil prin definiție, în timp ce autorizațiile impuse de lege au caracter irevocabil chiar și atunci când nu au fost realizate material, deoarece organul administrativ competent este obligat să le elibereze celui interesat atunci când acesta întrunește condițiile cerute de lege.

Caracterul de acte administrative revocabile ale unor astfel de autorizații nu este anulat de existența unor acte de executare materială ale beneficiarului (de exemplu construirea unui chioșc pentru vânzarea mărfurilor sau a unui atelier pentru practicarea meseriei). Această soluție nu aduce atingere unor drepturi subiective ale beneficiarului autorizației libere, nici nu ar putea fi criticată că nu ține seama de faptul că particularul respectiv a făcut investiții devenite inutile în urma revocării, dat fiind că precaritatea acestor autorizații a fost de la început cunoscută de cel interesat.

Beneficiarul acestor autorizații și-a asumat riscul unor pagube în momentul solicitării autorizației, chiar din acel moment revocabilitatea "actului administrativ de bază” trebuie să dobândească semnificația unei virtualități permanente. De aceea, problema răspunderii patrimoniale a organelor administrației de stat nu poate fi pusă.

Nu este vorba de o regulă absolută, deoarece cel vătămat are deschisă atât calea în contenciosul administrativ, dacă apreciază că revocarea este ilegală, cât și calea unei acțiuni de dezdăunare după dreptul comun, dacă apreciază că revocabilitatea actului se datorează neîndeplinirii condițiilor de oportunitate ale legalității. Răspunderea patrimonială a administrației publice se va stabili, indiferent de cale, doar în ipoteza unei acțiuni abuzive, adică a încălcării regulii rezonabilității.

Pentru actele ce presupun o realizare materială succesivă, revocarea are efecte numai pentru viitor. Irevocabilitatea acestor acte le vizează deopotrivă pe cele operative, permisive și prohibitive, întrucât acestea nu se mai pot realiza ulterior revocării, în sensul că nu se mai pot îndeplini conduitele pretinse subiectelor la data executării actelor individuale.

CAPITOLUL IV

MODIFICAREA, SUSPENDAREA, REVOCAREA ȘI ÎNCETAREA ACTULUI ADMINISTRATIV

4.1. Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative prin acte juridice

Actele administrative sunt emise în scopul de a produce efecte juridice, adică în vederea creării, modificării sau stingerii anumitor raporturi juridice. Ele încep să producă efecte juridice din momentul publicării, în cazul actelor administrative normative și cel al comunicării, în cazul actelor administrative individuale.

Efectele juridice se produc de la intrarea în vigoare a actelor administrative.

În privința intrării în vigoare a actelor administrative, aceasta reprezintă momentul din care actul administrativ este susceptibil de a produce efecte juridice și a fi pus în executare.

4.1.1. Suspendarea actelor administrative

Suspendarea actelor administrative presupune întreruperea vremelnică a efectelor juridice ale acestor acte și apare necesară pentru garantarea respectării legii în emiterea și executarea lor sau dacă există dubii în ceea ce privește legalitatea sau oportunitatea aceastora.

S-a apreciat ca suspendarea actelor administrative poate interveni în mai multe situații: de drept, în baza unei legi; în baza unui ordin al unei autorități ierarhic superioare; în baza hotărârii de retractare vremelinica de catre autoritatea emitentă; în baza unei hotărâri judecătorești.

Suspendarea poate avea loc într-o primă situație ca efect al dispozițiilor exprese ale legii.

Este, spre exemplu, cazul prevăzut de art. 32 alin 3 din O.G. nr. 2/2001 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor, în care se menționează că introducerea contestației (plângerii) împotriva procesului verbal de contravenție suspendă executarea acestui act.

În alte cazuri, în care legea le conferă această competență și instanțele judecătorești pot suspenda actele administrative.

Un astfel de caz este cel prevăzut de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ care stabilește competența instanțelor judecătorești de a pronunța suspendarea actelor administrative la cererea celor care se pretind vătămați în drepturile lor și pentru a se preveni o pagubă iminentă.

Un alt caz îl reprezintă suspendarea actelor administrative prin hotărârea autorităților publice ierarhic superioare, celor care au emis actele.

În această situație suspendarea este pronunțată ca urmare a efectelor ierarhiei ce se stabilește între autoritatea care a emis actul și cea care are controlul activității acesteia potrivit poziției sale ierarhice.

Controlul vizează asigurarea conformității actelor administrative cu prevederile legii și atunci când există îndoieli cu privire la legalitatea actului administrativ emis de autoritatea inferioară, superiorul ierarhic poate hotărî suspendarea acestui act.

Alteori, suspendarea poate fi pronunțată de autorități ale administrației publice care nu se află în raporturi ierahice cu autoritatea care a emis actul. O astfel de suspendare este admisă doar în cazul în care legea conferă acelei autorități competența suspendării.

Suspendarea efectelor actelor administrative poate fi și opera autorității care a emis actul.

Măsura suspendării în acest caz este admisă în mod excepțional și numai atunci când există îndoieli cu privire la legalitatea actului (când actul a fost emis în cazul unei situații îndoielnice).

Măsura suspendării actului administrativ de către autoritatea emitentă nu poate fi ridicată la rang de principiu, pentru că dacă s-ar admite acest lucru, responsabilitatea autorității publice în emiterea actelor administrative ar fi serios diminuată.

În acest caz, respectivele autorități ar proceda cu ușurință la emiterea actelor administrative, iar suspendarea lor ar putea echivala cu însăși suspendarea executării legii.

4.1.2. Modificarea și revocarea actelor administrative

Modificarea sau retragerea actelor administrative este necesară uneori, și se justifică prin aceea că evoluția societății este într-o continuă schimbare și actele administrative trebuie în anumite situații modificate pentru a fi in concordanță cu situația din acel moment.

Cunoaștem, de asemenea, că administrația este făcută de oameni și trebuie admis că uneori aceștia greșesc și este necesar a fi îndreptate erorile respective, pentru a nu se aduce daune interesului public.

De aceea trebuie admisă posibilitatea modificării sau retragerii actelor administrative, principiul revocabilității actelor administrative fiind fundamental în regimul juridic al acestor acte.

Modificarea sau retragerea actului poate să fie obligatorie sau facultativă.

Atunci când legea stabilește nelegalitatea acestor acte, modificarea sau retragerea lor de către administrația publică este obligatorie.

Retragerea este obligatorie și atunci când aceste acte au fost emise/adoptate printr-o procedură care nu corespunde normelor juridice în vigoare. De exemplu, o persoană a fost numită într-o funcție publică fără să se fi respectat procedura concursului prevăzută de H. G. nr. 611 din 4 iunie 2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici.

Revocarea (retragerea) reprezintă operațiunea juridică prin care efectele juridice ale actelor administrative încetează definitiv ca urmare a constatării nelegalității sau inoportunității acestor acte.

Dacă, în cazul actelor administrative cu caracter normativ, principiul revocabilității (retragerii) actelor administrative nu are limite, în cazul actelor administrative cu caracter individual se impun anumite excepții.

Prin natura lor, sunt exceptate de la principiul revocabilității, actele administrative cu caracter jurisdicțional și actele administrative individuale, prin care s-au creat anumite drepturi, în baza cărora s-au încheiat contracte civile sau contracte de muncă și prin care s-au creat anumite drepturi subiective în favoarea unor persoane, drepturi ce sunt ocrotite prin lege și pe care administrația are obligația să le respecte (de exemplu, în cazul emiterii unei diplome de licență, a unui act de naștere, a buletinului de identitate, acte care nu pot fi revocate de autoritatea administrației publice care le-a emis).

Strâns legată de problema modificării sau retragerii actelor administrative este și problema ordinului de refacere a acestor acte.

Autoritățile superioare au dreptul de a da ordin celor subordonate să emită anumite acte administrative, și pe cale de consecință, au și dreptul de a ordona refacerea actelor care s-au emis cu nerespectarea ordinelor autorităților superioare.

S-ar putea pune problema că prin acest ordin de refacere a actului administrativ, s-ar încălca regulile competenței cu privire la emiterea și modificarea sau retragerea actelor administrative.

La o analiză atentă se constată însă, că nu este vorba de o încălcare a regulilor de competență, pentru că în cazul în care organul ierarhic inferior nu emite sau nu reface actul administrativ în baza ordinului organului ierarhic superior, nici o procedură nu permite superiorului să acționeze în locul inferiorului.

Prin nerespectarea ordinului de emitere sau de refacere a actului administrativ există doar riscul pentru cariera funcționarilor care nu au acționat potrivit prevederilor din ordinul organului ierarhic.

Cât privește ordinul de reformare a actului pe care îl trasează organul ierarhic, acesta are la bază competența de îndrumare și control a activității organului ierarhic inferior și este justificat de viziunea de ansamblu pe care organul ierarhic superior o are asupra problemei care formează obiectul actului administrativ respectiv.

Organul ierarhic superior procedează la emiterea ordinului de refacere a actului administrativ din oficiu, sau în urma unor reclamații sau sesizări.

4.1.3. Anularea și inexistența actelor administrative

Anularea este manifestarea de voință a unei anume autorități, făcută în scopul de a determina încetarea definitivă pentru viitor și trecut a efectelor juridice ale unui act administrativ, fie normativ, fie individual, pe considerente de ilegalitate. Anularea nu este altceva decât sancțiunea care se aplică după ce o dispoziție legală a fost încălcată, lipsind actul juridic viciat de efectele juridice în vederea cărora a fost emis.

Această sancțiune se aplică numai actelor administrative nu și faptelor materiale juridice.

Actele administrative pot fi afectate de vicii de ilegalitate grave (de exemplu, nerespectarea unor forme procedurale stabilite în scopul asigurării legalității și oportunității actului) sau, mai puțin grave (de exemplu, nerespectarea unor forme procedurale stabilite de lege în vederea asigurării operativității activității administrative). Ultimele nu atrag anularea actului. Uneori viciile pun în cauză interese generale, alteori interese personale, uneori ele sunt evidente, alteori poartă toate semnele unui act perfect legal.

Teoria nulității actelor juridice ocupă un loc foarte important în dreptul civil, sancțiunea ilegalității fiind fie nulitatea absolută, fie nulitatea relativă.

Nerespectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de lege cu privire la emiterea sau adoptare unui act administrativ conduce la aplicarea sancțiunii nulității actului administrativ respectiv.

Condiția este ca la momentul emiterii actului să se fi încălcat anumite dispoziții ale legii și să nu fie vorba de încălcări ulterioare sau de neconformitate a actului cu dispoziții legale apărute ulterior emiterii actului. În funcție de interesul ocrotit prin anularea actelor administrative, nulitatea acestora este de două feluri, anume nulitatea absolută și nulitatea relativă.

Nulitatea absolută urmărește protejarea unor interese generale ale societății, de aceea ea poate fi invocată de oricine. De exemplu, o persoană a fost numită într-o funcție fără desfășurarea concursului, deși legea prevedea că ocuparea acelei funcții nu se poate face decât prin concurs. În acest caz, actul de numire este nul absolut.

Nulitatea relativă are ca scop ocrotirea unor interese individuale, de aceea ea poate fi invocată numai de către cei interesați. De exemplu, dacă desfășurarea concursului pentru ocuparea unui post în aparatul administrativ s-a făcut fără respectarea anumitor reguli procedurale în favoarea concurentilor, cum ar fi anunțarea probelor de concurs într-un termen precis. Dacă nici unul dintre concurenți nu se plânge, concursul este considerat că s-a desfășurat în mod legal.

Unii autori au apreciat că sunt cazuri în care la întocmirea actului s-au încălcat regulile prevăzute expres de lege, într-un mod atât de grosolan, încât actul administrativ respectiv poate fi considerat ca inexistent.

Se consideră astfel că sunt cazuri de inexistență următoarele :

1. un act administrativ nu poate fi materialmente dovedit, pentru că nu există nici o urmă a lui în arhive;

2. actul administrativ a fost emis în baza unei legi care a fost abrogată;

3. actul poartă semnătura unei persoane manifest incompetentă;

4. printr-un act administrativ, autoritatea publică rezolvă o problemă care nu intră în competența sa, spre exemplu, rezolvă un litigiu de competența instanțelor judecătorești.

S-a apreciat că încălcarea legii în ultimele cazuri este atât de evidentă încât nu mai este necesară invocarea nelegalității actelor respective și pronunțarea nulității lor.

Aceste acte sunt lovite de vicii atât de vizibile încât nimeni nu le poate atribui caracterul de acte juridice obligatorii. Pentru aceste acte nu operează prezumția de legalitate și nimeni nu poate fi ținut să se supună prescripțiilor exprimate în astfel de acte.

Punerea în executare de către autoritățile publice a unui astfel de act apare ca o cale de fapt, care atrage răspunderea administrației și a funcționarilor ei, pentru daunele cauzate.

În cazul actelor administrative, s-ar putea spune că pentru nerespectarea legii, nu putem întâlni decât nulitatea absolută, pe motiv că, întotdeauna administrația publică acționează prin actele sale, în vederea satisfacerii intereselor generale, publice.

O asemenea interpretare a normelor juridice care guvernează emiterea actelor administrative ar fi prea excesivă, din moment ce, în toate situațiile ar trebui să se ajungă la nulitatea absolută a acestora.

De aceea, s-a considerat că pentru anumite încălcări ale normelor juridice, cu ocazia emiterii sau adoptării actelor administrative, să poată fi aplicabilă sancțiunea nulității relative.

Astfel, s-a apreciat că în cazul în care la concursul pentru ocuparea unei funcții publice s-au încălcat unele reguli de procedură cu privire la organizare, să poată fi anulat concursul doar la cererea celor care au participat la concurs, și nu la cererea oricărei persoane, ca atunci când am fi în prezenta unei nulități absolute.

Iată de ce, s-a apreciat că în acele cazuri în care s-au încălcat regulile juridice, mai ales cele de procedură, dacă nu sunt esențiale pentru validitatea actului administrativ, să intervină sancțiunea nulității relative( anularea) și nu sancțiunea nulității absolute( constatarea nulității absolute).

Prevederi care au în vedere inexistența actelor administrative se gasesc în dispozițiile art. 108 alin. 4 din Constituție: “Hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniștrii care au obligația punerii lor în executare și se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistența hotărârii sau a ordonanței. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituțiilor interesate”. De aceea, unii autori consideră inexistența o instituție de ordin constituțional.

4.2. Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative

În ce privește încetarea efectelor juridice, actele administrative produc efecte juridice, până în momentul scoaterii lor din vigoare, care de regula se face de organul emitent, de autoritatea ierarhic superioară sau de instanțele judecătorești, fiind vorba despre suspendare, revocare sau anulare.

Încetarea efectelor juridice ale actelor administrative prin fapte materiale prevăzute de lege, se referă doar la actele administrative individuale, deoarece efectele juridice ale actelor administrative normative ce conțin reguli generale și impersonale, nu pot fi stinse ca urmare a acțiunii unui fapt material prevăzut de lege.

Excepție de la această regulă fac actele administrative normative temporare, ale căror efecte juridice încetează prin împlinirea termenului pentru care au fost emise.

Actele administrative individuale emise în considerarea unor persoane determinate, se epuizează de regulă, printr-o singură aplicare sau printr-o aplicare repetată, limitată la un anumit număr de cazuri, motiv pentru care raporturile juridice create de astfel de acte se pot stinge ca urmare a unor fapte materiale de producere a cărora legea leagă acest efect.

Executarea actului administrativ. Obligația de executare a actului administrativ poate înceta ca orice obligație prin îndeplinirea ei. Este necesar, ca această încetare să fie prevăzută în mod expres de un alt act administrativ cu cel puțin aceeași forță juridică, de lege, sau de o hotărâre judecătorească. Încetarea obligației de executare (scoaterea din vigoare) a actului administrativ nu se datorează în toate cazurile acțiunii unor organe de stat, ci și unor fapte materiale, dacă legea leagă de producerea acestora un efect sau, după caz, dacă din evenimentul respectiv rezultă o imposibilitate obiectivă de executare (de exemplu moartea persoanei în sarcina căreia se află obligația de a plăti o amendă administrativă, expirarea termenului de valabilitate).

Renunțarea beneficiarului dreptului conferit de actul administrativ nu este de natură să ducă la încetarea efectelor acestuia. De vreme ce actul administrativ este o manifestare unilaterală de voință, el având acest caracter chiar atunci când este emis la cerere, este logic ca voința beneficiarului actului să nu aibă nici o relevanță asupra încetării efectelor acestuia. În consecință, dacă o persoană renunță la beneficiul actului administrativ, pentru ca acesta să înceteze a mai produce efecte juridice, e necesar să fie revocat de organul emitent ori de organul superior.

Prescripția prevăzuta într-un act normativ, constituie un alt fapt material care atrage încetarea efectelor juridice produse de unele acte administrative individuale.

În materia răspunderii contravenționale, aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale, se prescrie în termen de șase luni de la data săvârșirii faptei.

Executarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie dacă procesul verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancțiunii.

CAPITOLUL V

PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIA ANULĂRII ACTELOR ADMINISTRATIVE

ANULARE ACT ADMINISTRATIV EMIS DE AUTORITATE PUBLICĂ LOCALĂ

Prin acțiunea în contencios administrativ înaintată la data de 23.12.2008, reclamantul, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul, anularea  Hotărârii nr. 408/30.10.2008 emisă de această autoritate publică, privind aprobarea documentației de urbanism PUZ și RLU ,, Cartier – Case de locuit unifamiliale D+P+E+M”, în Sibiu – zona Pădurea Dumbrava.
În fapt, reclamantul motivează că hotărârea atacată afectează interesul public, că schimbarea destinației zonei nu a fost susținută de un studiu aprofundat al întregii zone, încălcându-se dispozițiile art. 47 alin. 1 din Legea nr. 350/2001.

Actul atacat nu respectă planul urbanistic general care prevede că zona este compatibilă cu case de vacanță.

În drept, se invocă dispozițiile Legii nr. 350/2001 și ale art. 1 pct. 8 și art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Pentru susținerea acțiunii, au fost anexate: HCL nr. 408/30.10.2008; plângerea prealabilă; răspunsul la plângerea prealabilă.

Cererea a fost legal timbrată.

Consiliul Local Sibiu a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică, susținând că prin HCL nr. 283/2005 a fost aprobată documentația de urbanism PUZ și RLU – amplasare case vacanță – zonă agrement Dumbrava iar în planul de urbanism general este prevăzută ,, zonă instituții publice și servicii”, funcțiune care este compatibilă cu zona case de vacanță. Prin HCL nr. 408/2008 se extinde funcțiunea probată prin HCL nr. 283/2005.

Hotărârea atacată a fost adoptată cu respectarea dispozițiilor art. 25, 26 și 32 din Legea nr. 35/2001.

Reclamantul și-a precizat acțiunea, invocând ca motive de nulitate a HCL nr. 408/30.10.2008 următoarele : lipsa abordării integrale a zonei în discuție, fără referiri  la zona învecinată – Pădurea Dumbrava, protejată la nivel național; deficiențe de ordin tehnic  al planșelor; nerespectarea cadrului legal privind aprobarea  documentației de urbanism.

În cursul judecății, instanța a dispus ca autoritatea publică pârâtă să depună la dosarul cauzei, documentația care a stat la baza adoptării hotărârii a cărei anulare se solicită.

Analizând cererile și susținerile părților, actul administrativ a cărei anulare se solicită și documentele care au stat la baza adoptării acestui act, celelalte mijloace de probă administrate în cauză, instanța reține starea de fapt pe care o vom prezenta în continuare.

Prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Sibiu nr. 283/2005 a fost aprobată documentația de urbanism PUZ și RLU – Amplasare case de vacanță și acces Drum Județean Sibiu –Rășinari, zonă de agrement Camping Dumbrava. Această hotărârea este conformă cu PUG pentru zona în discuție, aprobat în anul 1999 de către autoritatea publică locală, plan în care zona camping Dumbrava este prevăzută ca ,, zonă instituții publice și servicii”.

La cererea petenților, prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Sibiu nr. 408/30.10.2008 a fost aprobată documentația de urbanism PUZ și RLU ,, Construire case de locuit unifamiliale D+P+1E+M” – zona Pădurea Dumbrava – pe o suprafață 16.500 mp, cu mențiunea ,, RLU se extinde pe terenul învecinat de la NE până la limita proprietății Grand Hotel”.

O. s-a adresat  la data de 14.11.2008 autorității deliberative locale și a solicitat revocarea HCL nr. 408/30.10.2008, susținând că hotărârea contravine PUG în vigoare, că schimbarea destinației zonei trebuie susținută de un studiu aprofundat care să aibă în vedere întreaga zonă Camping Dumbrava iar promovarea proiectului nu a avut în vedere  interesele cetățenilor municipiului.

Prin adresa nr. 166007/31.11.2008, Primăria Municipiului Sibiu a comunicat petentului că Hotărârea a cărei revocare se solicită este în concordanță cu HCL nr. 283/2005 și cu  PUG, care încadrează zona ca „ zonă instituții  și servicii publice”.

O. a înaintat acțiune în contencios și a solicitat anularea HCL nr. 408/30.10.2008, acțiune care a fost precizată ulterior.

Deliberând asupra acțiunii reclamantului, așa cum a fost precizată, instanța constată că aceasta este întemeiată și urmează a fi admisă iar HCL Sibiu nr. 408/30.10.2008 anulată,pentru motivele de mai jos.

Dispozițiile art. 1 alin. 5 din Constituția României consacră expres principiul legalității iar cele ale art. 52 din Legea Supremă și cele ale art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, republicată, prevăd dreptul persoanelor care se consideră vătămate într-un drept sau interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ, de a se adresa instanței de contencios administrativ, pentru anularea actului, recunoașterea sau interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Prevederile art. 1 alin. 1 teza finală din Legea nr. 554/2004, republicată, dispun că interesul legitim poate fi atât privat cât și public iar cele ale art. 1, alin. 8 din lege dispun că orice persoană de drept public poate introduce acțiune în contencios administrativ.

În speța dedusă judecății, reclamantul, subiect de drept public, a solicitat anularea HCL Sibiu nr. 408/30.10.2008, motivând că prin adoptarea acestui act administrativ a fot încălcat un interes general al cetățenilor Municipiului Sibiu iar adoptarea a fost făcută cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 350/06.07.2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, modificată.

Legalitatea actului administrativ va fi analizată atât în ceea ce privește conformitatea sa cu conținutul Legii nr. 350/2001, modificată, cât și cu scopul legii (ratio legis), pe considerente de oportunitate.

Se constată că HCL Sibiu nr. 408/2008 a fost adoptată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 350/2008, referitoare la aprobarea documentațiilor de urbanism, fiind  în neconcordanță atât cu litera cât și cu scopul acestei legi.
Potrivit dispozițiilor art. 3 din actul normativ menționat, activitatea de amenajare a teritoriului trebuie să fie : globală, urmărind coordonarea diferitelor politici sectoriale, într-un ansamblu integrat; funcțională, trebuind să țină seama de cadrul natural  și construit, bazat pe valori de cultură și interese comune; prospectivă, trebuind să analizeze tendințele de dezvoltare pe termen lung, a fenomenelor și intervențiilor economice, ecologice, sociale și culturale.

De asemenea, potrivit  dispozițiilor art. 47 alin. 1 din aceiași lege, planul urbanistic zonal este instrumentul de planificare urbană de reglementare, prin care se coordonează dezvoltarea urbanistică integrată a unei zone din localitate, caracterizată printr-un grad ridicat de complexitate sau printr-o dinamică urbană accentuată. Planul urbanistic  zonal asigură corelarea programelor de dezvoltare urbană integrată a zonei cu Planul Urbanistic General.

Din cuprinsul acestor dispoziții, rezultă cu claritate că scopul Legii nr. 350/2001 este de a asigura  o dezvoltare urbanistică prin abordarea integrală a unei zone de referință și de a asigura concordanță între PUZ și PUG.
Hotărârea nr. 408/30.10.2008 nu a avut în vedere aceste reglementări iar documentațiile aprobate pot produce consecințe negative asupra unei zone de referință a municipiului – Zona Camping Dumbrava, afectând interesul general al cetățenilor.

Deși, pentru aceiași zonă, au fost respinse cereri de aprobare a documentațiilor de urbanism, invocându-se că zona este protejată ( adresă fila 150 dosar; certificat de urbanism – fila 156- 164 dosar), în acest caz nu se menționează regimul juridic al zonei ca zonă protejată. Pe de altă parte, prin PUZ aprobat, fără a întocmi o documentație suplimentară, se derogă de la PUG aprobat în anul 1999,  în care, zona în discuție este prevăzută ca „zonă instituții publice și servicii”.

În afară de aceste considerente, din care rezultă lezarea  interesului legitim public, așa cum este definit de dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. r din Legea nr. 554/2004, hotărârea atacată a fost adoptată cu încălcarea unor dispoziții exprese ale Legii nr. 350/2001.

Astfel, modificarea de la prevederile anterioare ale documentațiilor de urbanism s-a făcut fără a avea la bază un aviz prealabil de oportunitate, întocmit de structura specializată condusă de arhitectul șef, încălcându-se dispozițiile art. 32 alin. 1 lit. b din legea specială.

De asemenea, au fost încălcate dispozițiile art. 47 alin. 6 din Legea nr. 350/2001 care prevăd că se interzice promovarea planurilor urbanistice zonale cu scop declarat de a promova un anumit proiect de investiții.
Din actele prezentate, rezultă vădit că documentația derogatorie de la documentațiile aprobate anterior pentru această  zonă  a fost întocmită și aprobată „pro cauza”, având în vedere beneficiarul și tipul investiției.
Acest scop ,, justifică” și tăcerea asupra regimului juridic al zonei, vecinătățile, motivele aprobării documentației.

În sfârșit, hotărârea, a cărei anulare se cere, a fost adoptată în baza unei documentații incomplete, care nu respectă ghidul aprobat prin Ordinul M.L.P.A.T nr. 176/N/16.08.2000, după cum urmează: planșa nr. 4 nu lămurește situația proprietarilor asupra terenurilor; planșa nr. 2 este incompletă.

Având în vedere că Hotărârea nr. 408/30.10.2008 contravine spiritului Legii nr. 350/2001, modificată, afectând interesul general al cetățenilor Municipiului Sibiu și că această hotărâre a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor acestei legi, în temeiul art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, se va dispune anularea ei.

Instanța admite acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul O., în contradictoriu cu pârâtul, anulează Hotărârea nr. 408/30.10.2008 adoptată de Consiliul Local al Municipiului Sibiu. De asemenea obligă pârâtul  la plata sumei de 2.004,30 lei – cheltuieli de judecată, cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.

CONCLUZII

Administrația publică reprezintă totalitatea serviciilor publice, prin mijlocirea cărora se înfăptuiesc sarcinile puterii executive în vederea asigurării satisfacerii intereselor generale ale particularilor și ale statului.

Administrația publică are ca obiectiv și rațiune de a fi, satisfacerea unor interese de ordin general, interese publice, fără a urmări un profit material implicit.

Actul administrativ este acea formă juridică principală aactivității organelor administrației publice, care constă într-o manifestare unilaterală și expresă de voință de a da naștere, de amodifica sau stinge drepturi sau obligații, în realizarea puterii publice, sub controlul principal de legalitate al instanțelor judecătorești.

Actul administrativ constituie forma principală prin care se realizează administrația publică și care constă într-o manifestare expresă devoință prin care se creează, se modifică și se sting raporturi juridice dedrept administrativ.

Actele administrative reprezintă o modalitate juridică de organizare a executării și de executare în concret a legii. De aceea între actul administrativ și lege există un raport de subordonare, totdeauna actul administrativ trebuie să aibă o bază legală. Legalitatea actelor administrative este o condiție esențială pentru valabilitatea acestor acte.

Actele administrative pentru a fi valabile și a produce efecte juridice trebuie să îndeplineasă anumite condiții: să fie emise de către autoritatea competentă și în limitele competenței sale; să fie emise în forma și potrivit procedurii stabilite de lege.

Nulitatea actelor administrative de autoritate constă în adoptarea sau emiterea unor asemenea acte cu nerespectarea condițiilor de validitate, indiferent de faptul că această sancțiune este sau nu prevăzută de lege.

În sistemul nostru legislativ, nulitatea se pronunță de instanțele judecătorești de contencios administrativ la cererea celor care se consideră vătămați într-un drept al lor recunoscut de lege sau la cererea prefectului județului sau al municipiului București, precum și de unele instanțe judecătorești de drept comun – judecătorii și tribunale, dacă au primit, prin lege, această competență.

Actele administrative sunt emise în scopul de a produce efecte juridice, adică în vederea creării, modificării sau stingerii anumitor raporturi juridice. Ele încep să producă efecte juridice din momentul publicării, în cazul actelor administrative normative și cel al comunicării, în cazul actelor administrative individuale.

Efectele juridice se produc de la intrarea în vigoare a actelor administrative.

Modificarea sau retragerea actelor administrative este necesară uneori, și se justifică prin aceea că evoluția societății este într-o continuă schimbare și actele administrative trebuie în anumite situații modificate pentru a fi in concordanță cu situația din acel moment.

Revocarea (retragerea) reprezintă operațiunea juridică prin care efectele juridice ale actelor administrative încetează definitiv ca urmare a constatării nelegalității sau inoportunității acestor acte.

Anularea este manifestarea de voință a unei anume autorități, făcută în scopul de a determina încetarea definitivă pentru viitor și trecut a efectelor juridice ale unui act administrativ, fie normativ, fie individual, pe considerente de ilegalitate.

În concluzie, nerespectarea condițiilor de fond și formă prevăzute de lege cu privire la emiterea sau adoptare unui act administrativ conduce la aplicarea sancțiunii nulității actului administrativ respectiv.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru, I. și colectiv, Drept administrativ, Editura OMNIA, Brașov, 1999.

Alexandru, I., Drept administartiv, Editura Economică, 2002.

Alexandru, Ioan, Drept administrativ european – Ediția a II-a, revǎzuta și adaugitǎ, Editura Universul Juridic 2010.

Bălan, E., Elemente de drept administrativ, Editura Trei, București, 2000.

Beleiu, Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Șansa s.r.l., 1998.

Brezoianu, Dumitru, Mariana Oprican, Administrația publică în România, Editura C. H. Beck, București, 2008.

Coman-Kund Florin, Liviu Coman-Kund, Drept administrativ – Sinteze teoretice și exerciții practice, Editura Universul Juridic 2013.

Costin, Mircea N., Dicționar de drept civil, Editura Științifică, București, 1980.

Drăganu, Tudor , Actele de drept administrativ, Editura Științifică, București, 1970.

Drăganu, Tudor , Nulitățile actelor administrative individuale, în „Studia Napocensia”, Editura Academiei, București, 1974.

Gheorghiu, Romulus Iulian, Drept administrativ, Editura Economicǎ 2005.

Giurgiu, L., Drept administrativ, Editura Sylvi, București, 2001.

Ionescu, Romulus, Drept administrativ, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1970.

Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ , editia a III-a, volumul II, Editura All Beck, 2002.

Iorgovan, Antonie – Tratat de drept administrativ , editia a III-a, volumul II, Editura All Beck, 2002.

Iorgovan, Antonie, Noua lege a contenciosului administrativ – geneză și explicații, Ed. "Roata", 2004, reeditată în 2006.

Iovanaș, Ilie, Dreptul administrativ, Activitatea administrației publice, Controlul exercitat asupra activități administrației publice, Editura Servo – Sat, 1997.

Iovănaș, I., Drept administrativ și elemente ale științei administrației, Ed.Didactică și Pedagogică; București 1977.

Iovănaș, I., Dreptul administrativ, Editura Servo – Sat, 1997.

Manda, Cezar Corneliu, Drept administrativ – tratat elementar, ediția a IV-a, revazutǎ și adaugitǎ, Editura Lumina Lex 2007.

Muraru, Ioan, Drept constituțional și instituții politice, București, 1997.

Negoiță, Al., Drept administrativ, Editura Sylvi, București, 1996.

Negoiță, Alexandru, Drept administrativ și știința administrației", București, 1993.

Negulescu, Paul, Tratat de drept administrativ, vol.I, Ediția a III -a, București, 1925.

Petrescu, Rodica Narcisa, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004.

Preda, Mircea, Curs de drept administrativ, partea generală, 2010.

Santai, 1., Drept administrativ și știința administrației, vol.II, Ed.Risoprmt, Cluj-Napoca, 2000.

Tofan,D. A., Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, București, 2003.

Trǎilescu, Anton, Drept administrativ, ediția a II-a, Editura CH Beck 2005.

Trăilescu, A., Drept administrativ, Ediția a IV-a, Editura C.H.Beck, București, 2010.

Vasilescu, ,Benonica Drept administrativ, Ediția a II-a 2011, Editura Universul Juridic 2011.

http://portal.just.ro/85/Lists/Jurisprudenta