Industria Si Agricultura In Perioada Interbelica In Romania

Cuprins

Introducere

Capitolul I

Importanta si rolul industriei si agriculturii in perioada interbelica

Capitolul II

Doctrine economice

Capitolul III

3.1 Agricultura Romaniei in perioada 1920-1929

3.2 Agricultura Romaniei in perioada 1930-1939

Capitolul IV

Industria in perioada interbelica

Capitolul V

Concluzii

Introducere

Primii anii ulteriori primului Razboi Mondial, au fost problematici in economia Romaniei deoarece era necesara refacerea si punerea in functiune a activitatilor economice pe intreg teritoriul tarii. In acest sens s-a luat in calcul ponderea pe care o avea fiecare sector de activitate si eventuala dezvoltare a acestora. Cele mai importante sectoare de activitate pe care s-a pus accentul au fost agricultura si industria.

In aceasta lucrare in primul capitol voi vorbii despre importanta si rolul industriei si agriculturii din Romania in perioada interbelica, urmat de capitolul doi unde am sa prezint cateva doctrine economice din acea perioada care au dus la dezvoltarea industriei si agriculturii. In ultimele doua capitole voi vorbi pe larg despre cum s-au desfasurat aceste sectoare de activitate si anume agricultura si industria in perioada interbelica.

Capitolul I

1.1

Capitolul II

2.1 Conceptia sociala si doctrina taranismului

Taranismul este prezentat ca o actiune de clasa, care are ca scop promovarea si intensificarea razboiului impotriva celorlalte categorii sociale. Se speculeaza faptul ca ar exista o tendinta puternica impotriva intelectualilor, pe de o parte se urmareste indepartearea intelectualilor de organizarea politica taranistilor si pe de alta parte ca se gaseasca o trasatura anticulturala in aceasta politica si sa se pecetluiasca ca un pericol social.

Realitatea este ca exista in masele taranesti o indoiala nu numai fata de intelectuali, ci asupra tuturor asa zisi nobili. Majoritata stiu ca originea acestei stari sufletesti este in prapastia sapata prin politica de expoatare a maselor taranesti, dusa de clasele aflate la conducere si perfectionata de slujbasii lor, care au avut rolul de a administra de aproape taranimea si au avut contact zilnic cu ea. In tot acest timp cand la conducere s-au partidele oligarhice , iar taranimii i-au fost ascunse anuminte fapte si situatii nu s-a produs decat indepartarea dintre sateni si oraseni. Diferenta dintre aceste doua clase sociale a devenit asa de mare incat fii taranilor, care au reusit sa urce pe scara sociala catre un nivel cat mai inalt, au uitat de cele mai multe ori unde isi aveau originile ajungandu-se inclusiv la renegarea familiei.

Nu de mult, intelectualii au imprejurarea sa-si gaseasca orientarea, daca se analizeaza faptele intamplate in preajma, in timpul si dupa razboi, in propria lor tara. Toti au cazut de acord sa stabileasca falimentul politic al claselor conducatoare si este destul sa se observe ca el nu a fost deficitar numai din cauza clasei conducatoare, ci si datorita ideilor si sistemelor politice care au fost aplicate de catre aceasta.

Intelectualii, care au simtul realitatii vor sti ca intara lor agricola cel care munceste pamantul este principalul factor care trebuie si poate sa devina un element de baza in noua dezvoltare sociala iar daca sunt in cautarea unui adevar politicar primi mesajul taranistilor.

Taranismul stie ca socitatea capitalista este planificata pe mai multe clase sociale si ca organele politice conducatoare au la vaza lor aceasta impartire sociala. Un curent politic infiintat in urma transformarilor sociale, taranismul isi da seama ca societatea capitalista, in care se pune accentul pe nivelul scarii sociale nu se va putea transforma dintr-o zi in alta intro comunitate cooperativa si nu se poate ridica la un standard ridicat de unitate si moralitate ridicata.

Doctrina economica si politica partidelor conducatoare este de fapt controlul capitalului asupra muncii. Taranismul, din contra vede ca munca trebuie sa domine asupra capitalului. Taranul sa isi obtina o situatie economica de sine statatoare si muncitorul industrial sa devina in productie un colaborator activ, in stransa legatura cu muncitorul intelectual si cu reprezentantii consumatorilor. De asemenea in organizarea politica taranistii nu admit controlul politic al oligarhiei financiare si se straduiesc sa promoveze o guvernare democratica reala, intemeiata pe vointa liber exprimata a maselor populare carora acestia cauta sa le trezeasca constiinta politica.

Capitolul III

3.1 Agricultura Romaniei in perioada 1921-1929

Problematica refacerii si dezvoltarii ulterioare a agriculturii era strans legata de necesitatea restructurarii proprietatii funciare.

Reforma agrara. Inca din anul 1913, in timpul Campaniei din Bulgaria, in ziarul liberal “ Viitorul” este lansata si sustinuta cu staruinta ideea necesitatii si oportunitatii infaptuirii unei noi reforme agrare.

In timpul primului razboi mondial in timpul retragerii parlamentului la Iasi, se adopta modificarea Constitutiei si se inscrie in ea reforma agrara si cea electorala. Este prevazuta astfel exproprierea, pentru “ cauza de utilitate nationala”, a 2 milioane de hectare, cu despagubire in renta de stat. Exproprierea urma a se face din proprietatile mosierilor, domeniile statului si cele ale coroanei regale, precum si din proprietatea instutiilor publice si a cetatenilor straini.

Proiectul de modificare a constitutiei aprobat de Parlament din 17 iulie, este sanctionat de rege pe data de 19 iulie 1917. Exproprierea, inceputa in baza decretelor-legi din 1918-1919 si definitiva prin legile de reforma agrara adoptate in iulie 1921, a insumat 6008090 ha, adica 66% din proprietatea mosiereasca, destinate improprietaririi taranilor. Asadar, procesul de legiferare a reformei agrare se incheie dupa 4 ani, prin adoptarea in forma definitiva a Legii pentru reforma agrara din Vechiul Regat, la 17 iulie 1921, a Legii pentru reforma agrara din Transilvania, la 30 iulie 1921, si a Legii pentru reforma agrara din Bucovina, la 30 iulie 1921. Anterior, la 6 martie 1920, fusese adoptata Legea pentru reforma agrara din Basarabia.

Desii au fost adoptate legi diferite pentru Vechiul Regat si pentru fiecare provincie romaneasca, luandu-se in considerare o serie de particularitati ce rezultau din specificul fiecareia, legile respective aveau in esenta, un caracter unitar, asigurand redistribuirea unei mari parti a marii proprietati funciare in favoarea celor care nu aveau sau aveau pamant redus cantitativ care sa fie indeajuns pentru a il munci si pentru intretinerea familiei lor.

Criteriile de improprietarire au fost participarea la razboi si suprafata de pamant avuta de tarani inainte de acesta. Astfel, legiuitorul dispunea de urmatoarea ordine de prioritate a improprietaririi: mobilizatii din razboiul 1916-1918; mobilizatii din campania din 1913; vaduvele de razboi care aveau copii; agricultorii lipsiti de pamant; agricultorii cu cu terenuri mai mici de 5 hectare; orfanii de razboi. Totodata este specificat ca dezertorii si toti cei care de bunavoie si-au oferit serviicile dusmanului impotriva tarii vor fi exclusi de la improprietarire. Se mentioneaza ca raportul dintre cei care au dreptul la improprietarire si disponibilul de pamant cultivabil, improprietarirea s-a facut cu 6 hectare in Basarabia, 5 hectare in Romania Veche, 4 hectare in Transilvania si 2,5 hectare in Bucovina. Pentru Dobrogea, Cadrilaterul si Sudul Basarabiei (Bender), erau prevazute loturi de colonizare, de pana la 50 de hectare, de care puteau avea parte toti cei care doreau sa se stabileasca definitiv cu gospodaria in aceste zone. Totodata legiuitorul preciza ca loturile de improprietarire nu puteau fi vandute, ipotecate sau amanetate sub nici o forma pana la finalizarea datoriei rezultate din rascumpararea lor, ca loturile nu puteau fi impartite in mai multe parti si ca la un interval de 30 de ani, era prevazuta posibilitatea gruparii micilor proprietati. De asemenea era prevazut si dreptul de preemtiune al statului, acesta se aplica numai in cazuri extreme in care cei care au fost improprietariti erau nevoiti sa isi instraineze lotul.

Legea stabilea ca marelui propritar funciar i se lasa o cota neexpropriabila de 100 de hectare in regiunile de munte si de deal de si de 150 de hectare in cele de campie. Aceasta supragata putea fi extinsa pana la 500 de hectare daca proprietarul avea dovada ca a investit in plantatii, instalatii, crescatorii si altele. Inventarul si investitiile de pe mosiile expropriate erau exceptate. Padurile nu au intrat in clauzele legii, cu exceptia a catorva mici proprotii in Transilvania.

Pretul de rascumparare se hotara la nivelul pretului regional in arenda inmultit cu un coeficient de 40 pentru Vechiul Regat si de 20 pentru restul tarii.

Din puncte de vedere oficial reforma s-a incheiat in 1926, dar, in fapt in 1930 inca se mai ofereau loturi de pamant sau se mai judecau contestatii pentru cei cu drepturi de improprietarire.

Ca o consecinta a reformei agrare din 1921 a devenit predominanta proprietatea funciara mica si mijlocie, dar s-a mentinut un sector apreciabil de exploatatii mosieresti si, in acelasi timp, un segment de lucratori agricoli, de circa 700000.

Privita in ansamblu reforma agrara a contribuit a fost benefica cursului dezvoltarii economiei romanesti in general si al agriculturii mai ales, ca urmare a modificarii structurii proprietatii asupra pamantului. In, inainte de reforma agrara potrivit statisticilor vremii, proprietatile de peste100 de ha detineau 59,77% din suprafata agricola, mai exact 12025814 hectare, iar proprietatile de peste 100 ha detineau 40,23% din proprietatile suprafata agricola, adica 8108847 ha. Dupa reforma, conform acelorasi statistici, proprietatile sub 100 ha detineau 89,56% din suprafata agricola, 18033911 ha iar proprietatile de peste 100 ha detineau 10,44%, 2100750 ha. Recensamantul agricol efectuat in timpul perioadei interbelice, in 1930, sesiza o medie a suprafetei arabile pe o exploatatie de 3,92 ha, iar analiza structurii categoriilor de exploatatii agricole, conform aceluiasi recensamant demonstreaa ca de fapt circa 75% din exploatatiile existente erau alcatuite de proprietatile sub 5 hectare. Grupata pe categorii de exploatatii agricole, potrivit recensamantului in cauza, distribuirea proprietatilor agricole se facea astfel: tarani saraci (mai putin de 5 hectare) 2.460.000 exploatatii, adica 74,9% din totalul exploatatiilor agricole; tarani mijlocasi (5-20 hectare) 740.000 exploatatii, adica 22,6%; tarani instariti (20-50 ha) 55 000 exploatatii, adica 1,7%; propritati mosieresti ( 50-200 ha) 18000 exploatatii, adica 0.6%; proprietati mosieresti mari (peste 200 ha) 7.000 exploatatii, adica 0.2%.

Reforma agrara din 1921 a limitat proprietatea funciara mosiereasca, a taiat radacini ale sistemului agrar grevat de ce a mai ramas in urma relatiilor feudale pe regiuni largi ale tarii, dand o puternica lovitura muncii in dijma, micsorandui aria de raspandire; dar tendinta cea mai caracterstica de dupa reforma respectiva a fost cresterea ponderii categoriei de proprietate aflata intre 2-5 ha, care nu s-a dovedit viabila economic si a reultat in cea mare masura din mosteniri succesive.

In ansamblu reforma agrara despre care discutam a format conditii pentru accelerarea diferentierii taranimii ca urmare a actiunii legilor specificice economiei de piata, prin largirea folosirii muncii salariate si cresterea rolului categoriilor sociale instarite ale statului. Ar trebuii sa luam in calcul si faptul ca in conceptia celor care au initiat-o si elaborat-o, reforma era menita sa impulsioneze redresarea productiei agricole, iar despagubirea mosierilor pentru pamanturile expropriate sa le asigure acestora mijloace pentru perfectionarile necesare exploatatiilor agricole si pentru plasarea chiar si alte activitati economice.

Evolutia agriculturii. Dupa traversarea dificilei perioade a refacerii de dupa razboi, agricultura parcuge o importanta etapa de redresare economica. In granitele sale firesti, reintregite dupa Marea Unire, distribuirea teritoriului tarii, privita dupa utilizari are configuratia prezentata in tabelul urmator.

Suprafata totala, dupa modul de folosinta in perioada 1919-1929 tabelul 3.11

Analiza datelor prezentate ne conduce la concluzia ca este evidenta tendinta de scadere a suprafetei pe locuitor, de la 1,87 ha in prima parte a perioadei la 1,72 in a doua, fenomen care rezulta din cresterea populatiei tarii. Astfel, potrivit datelor din literatura de specialitate, populatia Romaniei era in 1922 de circa 16,5 milioane iar in 1930 de 18 milioane, din care 78,9% populatie rurala si 21,1 % populatie urbana. Totodata , se mai arata ca fenomenul suprapopulatiei relativa in agricultura, existent deja de la jumatatea perioadei analizate, s-a agravat in timp si avea numeroase implicatii negative la scara nationala, atat sub aspect economic, cat si social. Economic, prin mentinerea unui atat de valoros segment din populatia tarii in agricultura, in conditiile in care rata natalitatii este ridicata, ceea ce a coroborat cu caracterul relativ sezioner al muncilor agricol – in epoca in literatura de specialitate se apercia la 120 de zile pe an ocuparea fortei de munca active – limita posibilitatile de dezvoltare a nivelului de trai si de acumulare de capital nu numai in agriculura, ci si la scara nationala. Aceste fapte economice au reverberatii sociale in sensul ca se mentine in lumea rurala o permanenta “ foame “ de pamant si satul romanesc devine un focar de nemultumiri sociale. Cel in urma fenomen este intretinut si de faptul ca, de-a lungul intregii perioade interbelice, satul romanesc a devenit un camp de manevra, cu scop electoral, pentru numeroasele partide politice.

Din tabelul de mai sus reiese concluzia ca suprafetele cultivate au crescut treptat, atat absolut, cat si relativ. Intre ani 1923-1924 se atinge nivelul antebelic, mai departe avand sa fie depasit. Este prezenta si tendinta, care se accentueaza in a doua parte a intervalului, repectiv in anii 1925-1929, de crestere a suprafetelor cultivate in raport cu celalate intrebuintari agricole.

In tabelul 3.2 prezentam datele privind suprafata cultivata, dupa principalele culturi de plante

Suprafata arabila, dupa modul de folosinta, in perioada 1919-1929

Tabelul 3.12

Datele din acest tabel atesta fenomenul de suprapopulatie relativa in agricultura, astfel suprafata cultivata pe cap de locuitor este mica. Cresterea suprafetei cultivate pe locuitor de la 0.69 la 0.73 ha s-a datorat sporirii suprafetelor cultivate. Rezulta si o accentuare a caracterului extensiv cerealier al agriculturii romanesti. Cresc, de asemenea, si culturile de plante industriale, alimentare si de plante de nutret, unele din ele in masura insemnata, dar fara a afecta proponderenta culturilor de cereale.

Intrucat culturile cerealiere ocupa o suprafata si totodata o pondere atat de mare, se cuvine adancita analiza in structura a culturilor acestea, pe baza datelor cuprins in tabelul 3.3

Suprafata cultivata cu cereale, pe culturi principale, in perioada 1919-1929

Tabelul 3.13

Analiza datelor din tabelul 3.3 ne conduce la concluzia ca principalele culturi de cereale sunt porumbul si graul. Cresterea mai accentuata a suprafetelor cultivate cu probum confirma aprecierea anterior formulata si anume ca spre sfarsitul intervalului se intensifica fenomenul de pulverizare a proprietatilor funciare. Porumbul reprezintand cereala cultivatacu deosebire pe proprietatile mici si mijlocii intrucat prin dubla utilizare, in alimentatia populatiei si in furajarea animalelor, raspunde intr-o masura mai mare nevoilor gospodariei taranesti.

Datele privind productia de cereale, dupa principalele culturi si ponderea acestora, sunt prezentate in tabelul 3.4

Productia de cereale, pe culturi principale, in perioada 1919-1929

Tabelul 3.14

De asemenea in tabelul 3.5 prezentam si datele privind randamentul la hecatar, pentru principalele cereale cultivate.

Productia medie la hectar la principalele cereale, in perioada 1919-1929

Tabelul 3.15

Datele statistice referitoare la inventarul agricol existent sunt mai laconice, in sensul ca ele nu ne permit sa facem comparatii intre inceputul si sfarsitul perioadei. In anul 1927 sunt inregistrate statistic : 1.684.439 pluguri, 1.098.902 grape, 319.139 rarite, 42.428 semanatori si 55.470 masini de recoltat, toate acestea cu tractiune animala, precum si 3.257 tractoare si 12.779 masini de treierat.

Cresterea animalelor cunoaste sporiri relative, in sensul ca in perioada de dupa razboi saptelul inregistreaza cresteri importante, fara insa a atinge nivelul antebelic. Astfel, daca in 1919 erau inregistrate neoficial 16,5 miniliaone de capete de vite, in 1922 sunt consemnate 23,7 milioane, din care 7,5 milioane vite de munca, iar in 1928, 22,6, din care 6,5 milioane vite de munca. Din datele sus mentionate, se observa scaderea numarului de vite de munca, ceea ce in sens economic reprezenta ingustarea posibilitatii gospodariei taranesti de valorificare a potentialului agricol al proprietatii funciare detinute.

Politica agrara. Conform literaturii de specialitate a vremii, politica agrara din deceniul la care ne referim nu se constituie intr-un ansamblu coerent de masuri care sa vizeze modernizarea domeniului economic care cuprindea cea mai mare parte din forta de munca activa a tarii. Totodata aplicarea legilor de reforma agrara nu s-a facut cu respectarea stricta a prevederilor lor si nu a fost insotita nici de initiative organizatorice majore si nici de un cadru legislativ adecvat menite sa sprijine gospodariile taranesti, sa garanteze intarirea lor pentru a putea face fata exigentelor economice de piata.

In primul deceniu dupa razboi au fost adoptate o serie de legi, cele prin care au fost infiintate in 1924 Camerele Agricole Judetene, in 1925 Uniunea Camerelor de Agricultura din Bucuresti, in 1926 Institutul National Zootehnic, in 1927 Institutul de Cercetari Agronomice din Romania, precum si alte legi, intre care cele privind reorganizarea invatamantului agricol.

Apreciate in mod corespunzator la acea vreme, respectivele masuri erau considerate totusi a fi insuficiente pentru inscrierea exploatatiilor taranesti in exigentele practicarii unei agriculturi moderne, care sa aiba un randament inalt atat din punct de vedere calitativ cat si cantitativ.

Totodata s-a infiintat si creditul agricol dar nu se afla in atentia statului decat intr-o masura foarte mica. Doar in anii de seceta statul a pus la dispozitia taranilor, prin intermediul Bancilor populare si Cooperativelor, cantitati insemnate de cereale pentru hrana si samanta. Masura nu a fost una statornica, ci a ramas doar ca un plan de rezerva al unei situatii exceptionale provocate de calamitati. Bancile populare si unele banci din provincie au avansat, in mare masura, credite pentru achizitionarea de pamant si/sau inventar agricol, dar nu au acordat credite pentru culturi.

In conditiile in care sistemul bancar romanesc nu are capacitatea de a finanta intreb procesul al evolutiei economice, creditul indreptat cu deosebire spre industrie, in buna masura in detrimentul agriculturii.

3.2 Agricultura in perioada 1930-1939

La sfârșitul anului 1928 și începutul anului 1929 a început să se pună accentul pe datoriile agricole, un fenomen nou apărut în lumea rurală. Acest fenomen avea mai multe cauze care s-au interferat și agravat reciproc; aplicarea relativă a prevederilor legii reformei agrare, profitabilitatea scăzută a gospodăriilor celor împroprietăriți, ca urmare a insuficienței inventarului și a creditului agricol, recolta slabă a anului 1928, stabilizarea monetară din același an, raportul dintre prețurile produselor industriale și ale celor agricole, ș.a.

Toate aceste cauze au contribuit în diferite grade de intensitate și proporții la agravarea problemei datoriilor agricole, fapt ce a dus la situația in care acesta nu mai putea fi solutionata prin mijloace si cai oridinare, adica prin urmarirea bunurilor debitorilor insolvabili. Inrautatirea actualei probleme ameninta cu aparitia unei situatii speciala, exploziva in plan social, fapt ce necesita rezolvarea problemei prin mijloace si cai extraordinare.

In conditiile depresiunii economic din anii 1929-1933, care in domeniul bancar isi face simtita prezenta inca de la inceputul anului 1929, toate gruparile si partidele politice ajung la concluzia ca singura metoda prin care sa se poata solutiona problema datoriilor agricole o constituie conversiunea.

Cei care au creat ideea de conversiune, care avea sa fie un mijloc de salvare a debitorilor si creditorilor afectati puternic de criza economica, sunt partidele politice si personalitatile politice de la acea vreme. Totodata deschiderea acestui subiect in cadrul forumului legislativ a dus la dispute acerbe. Dificultatile aparute in cadrul procesului de legiferare si instabilitatea guvernamentala au facut ca aplicarea in practica a conceptiei – unanim acceptata – privind necesitatea conversiunii datoriilor agricole sa se faca in mai multe etape, prin adoptarea de ajustari succesive ale legislatiei. Astfel, in decembrie 1931, este adoptata Legea pentru suspendarea executarilor silite, care amana, pana la 15 februarie 1932, toate actiunile de urmarie si executare care urmareau bunurile rurale si imobile. Acest termen de suspendare a executarilor silite a mai fost amanat de doua ori, pana la 1 mai 1932, timp in care in Parlament s-au discutat cai si modalitati concrete privind conversiunea datoriilor agricole.

Suspendarea executarilor silite ar fi putut afecta si chiar duce la faliment bancile care in acea perioada nu isi mai putea recupera creantele. Pentru a se evita aceasta posibila urmare, se initiaza un proiect de lege bancara prin care se constituie, sub supravegherea Bancii Nationale a Romaniei , un sindicat al marilor banci, format din Banca Romaneasca, Banca Marmorosch Blank, Banca de Credit Roman, Banca Chrissloveloni si Banca Moldova, cu scopul de a pregati operatiunile financiare de conversiune si pentru acordarea de sprijin bancilor mici pentru refacerea acestora. Falimentul Bancii Marmorosch Blank impiedica insa realizarea proiectului.

In aprilie 1932 adoptata legea asasinarii datoriilor agricole, prin care se declarau asasinabile datoriile agricultorilor catre orice creditor particular, catre banci si institutii de credit, lasand debitorilor agricoli trei posibilitati de reglementare a raporturilor lor cu creditorii.

Prima dintre ele, denumita conversia de drept a datoriilor agricole, era aplicata in cazul proprietarilor cu proprietati de pana la 10 ha si privea reducerea datoriilor acestora cu pana la 50%. Aceste datorii erau convertibile, de drep, din momentul aplicarii legii, printr-o creanta amortizabila pe termen de 30 de ani, cu o dobanda anuala de 4%.

A doua posibilitate ii avea in vedere pe proprietarii cu peste 10 hectare si care pana in decembrie 1931 contractasera cel putin 60% din imprumuturile lor in scopuri agricole. Acestia avea dreptul sa obtina asanarea prin reducerea dobanzilor acumulate, operatiune care ar fi putut duce la diminuarea datoriilor in proportie de 10-50%, dupa vechimea creantei asanate. In acest caz se aplica asanarea judiciara, care trebuia pronuntata in instanta.

A treia posibilitate oferita de lege, numita asanare prin amanarea executarilor, se aplica pentru debitorii care nu puteau sau nu voiau sa beneficieze de dispozitiile referitoare la asanarea prin reducerea creantelor sau a dobanzilor care puteau obtine de la tribunal amanarea executarii ce s-ar fi intreprins impotriva lor, cu conditia de a se angaja sa lichideze datoriile in termen de trei ani, timp in care ei erau obligati sa plateasca o dobanda egala cu taxa de scont a Bancii Nationale a Romaniei.

A doua lege de conversiun a datoriilor agricole, adoptata in octombrie 1932, a suspendat aplicarea legii din aprilie 1932, pe motive de neconstitutionalitate. Legea din octombrie 1932 inlocuia conversiunea pentru toate categoriile de debitori printr-un moratoriu de 18 luni, fara a face precizari privind situatia debitorilor la exprimarea acestui termen. Legea respectiva introduce principiul intelegerii intre debitori si creditori pentru stabilirea sumelor, a dobanzilor si a termenelor de plata. In caz de neintelegere, instantele judecatoresti puteau hotari asupra sumelor si termenelor de plata. In acelasi timp legea din octombrie 1932 micsora, pentru debitorii si agricoli si societatile cooperatiste, reducerea datoriilor de la 50% la numai 25%.

A treia lege de asanare a datoriilor agricole si urbane, adoptata in aprilie 1933, abroga dispozitiile legilor de dinainte si prevedea un moratoriu care se acorda datornicilor ce nu puteau sa isi plateasca creditorii. Legea respectiva prevedea posibilitatea acordarii moratoriuui pe cinci ani, cu o dobanda de 1% pe an, termen care putea fi prelungit de Consiliul de Ministri pe inca 5 ani, si moratoriul cu o dobanda de 3% pe an. Debitorii puteau beneficia de unul sau altul din cele doua moratorii, beneficiere conditionata de o serie de elemente ca: suprafata proprietatilor agricole, proportia venitului agricol in totalul veniturilor debitorului, valoarea datoriilor de hectar s.a.

In ansamblu, cei care puteau beneficia de moratoriuld pe cinci ani erau proprietarii cu pana la 50 ha, daca nu aveau in posesie avere neagricola care sa depaseasca 40% din valoarea patrimoniului lor in momentul respectiv. De moratoriul pe doi ani puteau beneficia proprietarii cu peste 50 ha, daca datoriile lor erau contractate pentru investitii gricole si daca aveau cel ptuin 60% din venit obtinut din agricultura.

A patra si utlima lege din aprilie 1934, numita Legea lichidarii datoriilor agricole si urbane, incheia etapa cautarilor si legiferarilor in domeniul reglementarilor relatiilor dintre debitori si creditori si oferea o solutie la problema datoriilor agricole situata la intersectia preocuparilor privind consolidarea propriatii agricole, interesul national si necesitatea asigurarii ordinii sociale. Aceasta lege prevedea posibilitatea rambursarii datoriilor intr-un termen maxim admins de 17 ani, in doua rate anuale, cu dobanda de 3%. Legea respectiva acorda in primul rand, tuturor debitorilor agricoli o reducere principala de 50% din totalul datoriilor lor. Iar datornicii care lichidau debitele in decurs de doi ani sau de cinci puteau beneficia de reduceri mai mari din valoarea datoriilor lor, in proportie de 70%, respectiv de 60%.

Implicatiile legislatiei adoptate, cu deosebire cele ale legilor privind reglementarea datoriilor agricole, au avut, in epoca, semnificatii deosebite, atat sub aspect economic, cat si sub cel social. Astfel dupa calculele facute de economistul Virgil Madgearu, numarul debitorilor rurali in anul 1934 era de 2,2 milioane, iar suma datorata de acestia se ridica la 52,4 miliarde de lei.

Numarul debitorilor cu mai putin de 10 ha de pamant care au cerut asanarea datoriilor agricole in baza legii din aprilie 1932 si ulterior pe baza legii din aprilie 1934, a fostm dupa statisticile Ministerului Justitiei, de 2474781, aici fiind inclusi, practic, toti cei care au fost improprietariti prin aplicarea legilor de reforma agrara din 1921. Media datoriei pe debitor a ajuns la 15101 lei, iar media datoriei pe hectar la 6585 lei.

Statistica Ministerului de Justitie, pe baza careia s-a aplicat convrsiunea datoriilor agricole, incepand din primvara anului 1934, evalua totalul imprumuturilor agricultorilor la 52 de miliarde lei, din care 37 miliarde ( 71,40%) apartineau taranilor cu pana la 10 ha proprietate, iar 15 miliarde lei ( 28,60%), proprietarilor mijlocii si mari.

Politica agrara, concretizeaza, in parte, prin legile mentionate, a contribuit la ameliorarea situatiei taranimii, desi de prevederile acestora au beneficiat si ceilalti agricultori, si la relansarea tendintei de crestere a productiei agricole.

In acelasi timp cu actiunile legislative mentionate, Ministerul Agriculturii si Domeniilor s-a implicat in mai multe proiecte de modernizare a agriculturii, astfel pentru sustinerea campaniilor agricole s-au creeat anumite credite anuale cu caracter special, dupa cum urmeaza: pentru anula gricol 1934/1935 127,6 miliaone lei, pentru anul 1935/1936 de 236,6 miliaone lei, pentru 1936/1937 de 317,5 milioane lei. Au infiintate centre agricole care dispuneau de masini agricole moderne, ferme model si chiar si scoli de agricultura s.a., acestea erau conduse de ingineria agronomi, toate acestea avand ca scop declarat rationalizarea si optimizarea productiei agricole. S-a procedat reorganizarea camerelor de agricultura, la distribuirea gratuita de materiale pentru culturile cerealiere, viticultura, pomicultura, la extinderea si intruducerea de culturi noi de plante industriale s.a.

In anii 1933-1934, statul a efectuat cumparari masive de cereale pentru a mentine pretul, iar dupa 1935 a introdus si un pret minimal de cumparare a produselor agricole, astfel garantadu-se un venit stabil pentru producatorii agricoli. Legea din 1937, care incuraja agricultura, contine si prevederi care erau indreptate improtriva parcelarii excesive a proprietatii funciare taranesti

Evolutia agriculturii. Privita in ansamblu, evolutia agriculturii, in perioada 1930-1939 se inscrie in coordonatele trasate anterior, multe dintre ele accentuandu-se.

Datele privind repartitia terioriului national, dupa utilizari, sunt prezentate in tabelul 3.21.

Suprafata totala, dupa modul de folosinta, in perioada 1930-1939

Tabelul 3.21

In datele din tabel se observa o tendinta de crestere a suprafetelor cultivate, de la 13123 mii ha la 13706 mii ha si in acelasi timp o crestere absoluta a suprafetelor destinate pasunilor si fanetelor naturale si a celor plantate cu vii si cu pomi fructiferi. Totodata trebuie mentionat fenomenul de scadere a suprafetei pe locuitor, de la 1,60 ha la 1,51 ha datorat cresterii populatiei si care are implicatii majore in lumea satului. In Romania in anul 1930 populatia era de 18052900 locuitori.

Datele privind suprafata cultivata cu principalele culturi practice sunt prezentate in tabelul 3.22.

Cresterea suprafetelor cultivate, in perioada 1930-1939, este aproximativ egal impartita intre cele cultivate cu cereale, plange tehnice, plante alimentare si furaje. Sub aspectul culturilor mention- te, cerealele detin in continuare locul fruntas fiind cele mai importante. De asemena suprafata cultivata pe locuitor continua sa scada, asemenea perioadei precedente, ca urmare a cresterii populatiei.

Suprafata arabila, dupa modul de folosinta, in perioada 1930-1939

Tabelul 3.22

Ponderea, semnificativ mai mare, a suprafetelor cultivate cu cereale impune o analiza structurata a acestora, pe baza datelor prezentate in tabelul 3.23.

Suprafata cultivata cu cereale, pe culturi principale, in perioada 1930-1939

Tabelul 3.23

Nu cu mult mai mari fata de precedentul deceniu, suprafetele cultivate sunt dominate de culturile cu porumb, care ating, la sfarsitul perioadei 1930-1939, aproape 45% din suprafetele destinate culturilor cu cereale. Acest fenomen vine sa confirme accentuata parcelare a proprietatii agricole, fiind cunoscut faptul ca micile gospodarii practica cu precadere cultura porumbului pentru satisfacerea nevoilor de hrana si de furaje.

Cresteri insemnate cunosc si suprafetele cultivate cu grau, care la sfarsitul perioadei ating aproape o treime din totalul suprafetelor cultivate cu cereale. Cu ponderi mai mici, intr-un oarecare regres, sunt suprafetele cultivate cu orz si ovaz.

Voi prezenta productiile de cereale in tabelul 3.24

Productia de cereale, pe principalele culturi, in perioada 1930-1939

Tabelul 3.24

In ansamblu, productiile de cereale sunt constant ridicate, determinate, in mare parte, de conditii climaterice bune si chiar foarte bune. Cu exceptia anilor 1932,1934 si 1935, in toti ceilalti recoltele depasesc 10000 tone. Anii record ai deceniului sunt 1931 si 1939 cu productii de cereale aproximativ egale, respectiv 12297,0 tone si 12259,9 tone urmati indeaproape la diferente nesemnificative de productiile anilor 1933 si 1936.

Trebuie mentionat faptul ca spre deosebire de perioada anterioara primului razboi mondial, cand randamentele unor culturi agricole romanesti se inscriau in limitele europene, in deceniul al patrulea ele se situeaza sub aceste limite, asa cum voi prezenta in tabelul 3.25

Productia media la ha, la cerealele de baza, grau si probum in Romania si in alte tari

Tabelul 3.25

Dotarea agriculturii , in special dupa 1935, reflecta in statisticile facute in acea perioada, inregistrandu-se un spor apreciabil la toate categoriile de masini si unelte agricole, fapt ce arata ca efortul statului si al producatorilor de a largi baza. Astfel in 1937 sunt consemnate 2264977 pluguri, 2065542 grape, 582387 rarite, 72533 semanatori, 86306 masini de recoltat, 14644 masini de treierat si 4685 tractoare. Raportat la suprafata agricola, revin 6,1 ha pentru un plug, 6,6 ha pentru o grapa, 24 ha pentru o rarita, 191,6 ha pentru o semanatoare, 161,5 ha pentru o masina de recoltat, 724,3 ha pentru o masina de treierat si 3000 ha pentru un tractor.

Dintre numeroasele probleme ale agriculturii romanesti in perioada 1930-1939, unele determinate si de criza economica din 1929-1933, atele agravate numai de acesta, se inscriu si cele care in epoca au purtat denumirea de suprapopulatie relativa din agricultura si valorificarea insuficienta a productiei agricole.

Dupa o statistica intocmita, pe cazul unor tari europene, de specialisti ai Socitatii Natiunilor, Romania, asa cum reiese din tabelul 3.26 , se situa pe unul din primele locuri.

Populatia ocupata in agricultura si pe supfrata cultivata, in anul 1938

Tabelul 3.26

Conform calculelor facute de specialisti romani din acea perioada, care apreciaza ca, pe tara, media anuala a zilelor lucrate in agricultura era de 120 si ca nu erau folosite annual in jur de un milion de zile lucratoare, putem aprecia ca subfolosirea fortei de munca din agricultura afecta in mare masura volumul venitului national si ansamblul vietii economice a tarii.

Problema valorificarii productiei agricole a prezentat, la randul ei, una din marile probleme ale agriculturii si ale intregii economii nationale. In plan intern valorificarea deficitara a produselor agricole, concretizeaza in scaderea preturilor acestora, implica slaba putere de cumparare a gospodariei taranesti, insovabilitatea acesteia, lipsa ori insuficienta de inventar agricol, randament scazut al exploatatiei, venituri reduse si implicit nivel de trai relativ scazut.

Desi sperantele puse in restructurarea relatiilor agrare la 1921 si in cresterea productiei agricole nu au fost confirmate in totalitate, in pragul declansarii celui de-al doilea razboi mondial agricultura romaneasca, cu o pondere de circa 38,1% in venitul national, era capabila sa asigure hrana populatiei si insemnate disponibilitati pentru export. Chiar daca a cunoscut o dezvoltare adesea contradictorie, agricultura din perioada dintre cele doua razboaie a facut progrese indiscutabile.

Capitolul IV

4.1 Industria Romaniei in perioada 1920-1929

Incheierea formarii statului national unitar a prilejui unele modificari ale potentialului industrial romanesc si a capacitatii lui de producti, legate de strangerea intr-un singur loc a resurselor naturale, a aparatului si fortei de munca industrial, precum si de statornicirea pietei interne, fara insa a modifica structura de ansamblu a industriei.

Statistica industria din anul 1920 consemneaza, pentru anul 1919, un total de 2,610 intreprinderi ale industriei mari, apreciate dupa criteriile Legii de incurajare a industriei nationale din 1912. Intreprinderile mentionat apartin industriei mari prelucratoare, cele a industriei extractive, precum si cele ale industriei mici si mijlocii nu sunt inregistrate, desi, asa cum se apreciaza in literatura de specialitate, avand in vedere ponderea lor in capacitatea de productie si in piata interna era insemnata, investigarea lor ar fi oferiot o imagine mai cuprinzatoare asupra potentialului industrial al tarii si, in acelasi timp, o baza pentru politica industriala ce se cere a fi promovata.

Intreprinderile industriei mari dispuneau de o forta motrice de 343,550 CP, un personal de 154,391 si aveau o productie de 11,465 milioane lei.

Din cele 2,610 intreprinderi ale industriei mari, 977 apartineau industriei alimentare, respectiv 37,4% , 490 industriei de prelucrare a lemnului, respectiv 18,8%, 305, respectiv 11,7% industriei de prelucrare a metalelor, 189, respectiv 7,2% industriei materialelor de constructii si restul altor ramuri cum ar fii industria textila, chimica, pielariei, hartiei s.a. Mai exista, de asemenea, un numar insemnat de intreprinderi mici si mijlocii, a caror inregistrare ar fi oferit date privind locul lor in capacitatea de productie si in piata interna, care, potrivit unor aprecieri din literatura de specialitate, ajungea la peste jumatate din cel al intreprinderilor industriei mari.

In ceea ce priveste potentialul industrial al tarii dupa Marea Unire, se spune ca aportul Romaniei Vechi era de 41% din numarul intreprinderilor si de 55% din valoarea productiei, iar cel al Transilvaniei era de 37% din numarul intreprinderilor si de 27% din valoarea productiei, diferenta constituind-o aportul Bucovinei si al Basarabiei.

Procesul refacerii industriei nationale se desfasoara lent, inegal de la o ramura la alta si este apreciat in literatura de specialitate ca incheiat – in ansamblu – cumpana anilor 1923/1924. O dezvoltare importanta in aceasta perioada o cunoaste industria materialelor de constructii, avand in vedere trebuintele sportie pentru ciment, geamuri, caramizi, tigle s.a. In tabelul 4.1 voi prezenta date privind indicatorii industriei mari in anii 1922-1924.

Industria mare, dupa indicatori principali, in perioada 1922-1924

Tabelul 4.1

Este usor vizibila cresterea numarului de intreprinderi si a numarului personalului, ca si dublarea productiei. In cazul fortei motrice care actioneaza utilajele intreprinderilor nu se observa insa cresteri la fel de mari. In ceea ce priveste valoarea productiei, trebuie aratat ca, desi statistic ea prezinta o dulblare, practic aceasta nu reprezinta un indicator in care sa se oglindeasca obiectiv, pentru perioada mentionata, cresterea productiei, pentru ca valoarea acesteia include si coeficientul de depreciere al monedei.

Pentru anul 1924, considerat de unii ca fiind ultimul an al refacerii de dupa primul razboi mondial, iar de altii ca primul an de avant economic in perioada mentionata aratam ca din cele 3840 de intreprinderi ale industriei mari 870, respectiv 22,7% apartineau industriei de prelucrare a lemnului, 842, repsectiv 21,9% industriei alimentare, 557, adica 14,5% metalurgiei si prelucrarii metalelor ( in cadrul metalurgiei fiind inclusa si industria electroctehnica), 381, respectiv 9,9% ceramicii, care cuprinde si materiale de constructii si sticla, iar restula altor ramuri.

In a doua parte a celui de-al treilea deceniu, dezvoltarea industriei este mai accentuata si accelerata, fapt favorizat si de masurile intreprinse pentru protejarea si incurajarea industriei in Romania in general si a intreprinzatorilor autohtoni in special. Alaturi de legea de incurajare a industriei nationale, adoptata in 1912 si extinsa la nivelul Romaniei intregite in anii 1923-1925 sunt adoptate o serie de legi care au accentuat procesul de dezvoltare si maturizare a capitatlului autohton. In cadrul acestora se inscriu: legea pentru comercializare si controlul intreprinderilor economice ale statlui, legea regimului apelor, legea energiei, legea mineralelor s.a.

Legea pentru comercializarea si controlul intreprinderilor economice ale statului, adoptata in iunie 1924, oferea conditii avantajoase pentru capitalul privat in caz de coparticipare la intreprinderile statului. Aceasta lege, care instituie in intreprinderile statului principiile comerciale ale intreprinderilor particulare, prevedea dispozitii privitoare la administrarea si controlul intreprinderilor, la constituirea, capitalul si gestionarea acestora, la formarea capitalului, la impartirea castigurilor rezultate din activitatea intreprinderilor respective s.a. Sub incidenta prevederilor legii mentionate intrau unele din intreprinderile statului, acele intreprinderi care se ocupau cu exploatarea generatorilor de energie de orice fel – carbune, petrol, gaz metan, caderi de apa- precum si acelea care aveau ca obiect al activitatii valorificarea oricaror drepturi ale statului, ca, de exemplu, distributia produselor petroliere.

In cazul coparticiparticipatiei capitalului privat la intreprinderile statului, in consiliul de adminstratie al intreprinderii o treime din numarul membrilor erau alesi de Guver, iar doua treimi alesi de Adunarea generala a actionarilor. Legea conditiona avantajele acordate de cetatenia romana a doua treimi din membrii consiliului de administratie si ai comisiei de cenzori, precum si a presendintelui.

Aplicarea, potrivi legii, a masurilor coninteresate a capitalului privat pentru coparticiparea la intreprinderile statului urma sa revina unui organ central – Consiliul Superior de Control si Indrumare -, format din 10 membri: un senator, un deputat, reprezentantii Bancii Nationale, Curtii de Conturi, Uniunii Camerelor de Comert, Creditului Industrial si specialisti numiti de Consiliul de Minstri.

Legea referitoare la comercializarea si controlul intreprinderilor economice ale statului a dus la formarea a numeroase controverse in cercurile politice si confruntarea scriitorilor vremii in opinii pro si contra, dar, peste acestea trebuie aratat ca multe intreprinderi ale statului au fost restructurate potrivit prevederilor ei, intre care urmatoarele: Intreprinderile de carbuni ,,Lonea”, Societatea comunala pentru industrializarea sangelui de abator ,,Hemolid”, Societatea comunala pentru aprovizionarea cu lapte a Capitalei, Societatea comunala pentru produse animale si subproduse de abator a Capitalei, Uzinele metalurgice ,,Copsa Mica-Cugir”, socitatea nationala de gaz metan ,,Sonametan” s.a.

In cursul aceluiasi an, 1924, au mai fost adoptate doua legi care, privite in interprudenta, aveau semnificatia unei politici energetice coerente si sistematice a statului. Astfel, in iulie 1924, este adoptata Legea energiei si in iunie 1924 Legea regimului apelor, modificata ulterior, in aprilie 1926.

Cererea foarte mare de energie, care era indispensabila dezvoltarii intense a industriei in Romania, s-a pus in vederea legiuitorului problema folosirii surselor de energie cu caracter regenerativ, indeosebi a apelor, si menajarea resurselor de petrol si carbune de calitate superioara. Ca urmare, statul intervine, prin mentionatele legi, in vederea stimularii folosirii carbunilor de calitate inferioara si a fortei hidraulice.

Pentru a impulsiona coparticiparea capitalului privat la investitiile din domeniul hidraulic, legea acorda permise si premii pentru studii de interes general si concesiuni pe termen indelungat- 75 si/sau 90 de ani. Concesiunile se acordau numai cetatenilor romani sau societatilor anonime romanesti. Singura conditie stipulata de prevederile legii era aceea ca intreprinderile erau obligate sa se conformeze programului de electrificare a tarii, rezervand statului o patrime din totalul energiei produse. Trebuie mentionata in acest context contributia inginerului roman Dimitrie Leonida la intocmirea unei harti hidroenergetice a tarii, in care este evidentiat potentialul energetic al raurilor interioare, harta ce insoteste memoriul tehnic al Legii energiei.

Alaturi de legislatia menita sa stimuleze investitia si efortul capitalului autohton sunt adoptate in perioada la care ne referim si o serie de tarife vamale cu caracter protectionist: in 1921, in 1924 si modificat in 1926, in 1927 si 1929.

Desele modificari ale tarifelor vamale se datoreaza in mare parte accentuarii instabilitatii economice. Din cauza aceasta tariful vamal din 1921, datorita cresterii inflatiei, nu mai putea sustine protectia necesara dezvoltarii industriei nationale. Ca urmare, in iulie 1924, este adoptat un tarif vamal nou, care prevedea taxele vamale se calculeaza in lei-aur si se incaseaza in lei-hartie, pe baza unui raport prestabilit. In primele trei luni de aplicare a acestui tarif raportul a fost 1 leu-aur = 30 lei-hartie, mai apoi schimbandu-se la fiecare trei luni, in functie de coeficientul de depreciere a leului. Tariful vamal mentionat este minimal si se aplica tuturor tarilor care aplicau Romaniei tarif asemanator, precum si clauza natiunii cele mai favoriate. Pentru tarile care nu se incadrau in aceasta situatie, taxele vamale erau de trei ori mai mari.

In martie 1926, tariful vamal din 1924 a fost schimbat, in sensul cresterii gradului de protectie a industriilor metalurgica si textila. Astfel, taxele vamale la articolele metalurgice si textile au fost sporite cu 50-100% ad valorem.

In anul 1927, este adoptat un nou tarif vamal, cunoscut in literatura de specialitate sub denumirea de “Tariful Manoilescu”, denumirea care provine de la numele celui care il elaboreaza si sustine in Parlament, economistul Mihail Manoilescu. Acest tarif vamal era minimal, pentru tarile care aplicau acelasi tratament Romaniei, si general – respectiv taxe vamale superioare cu 50% fata de cel minimal – pentru tarile care nu aplicau clauza natiunii cele mai favorizate si tariful vamal minimal.

In comparatie cu tarifele vamale anterioare, ,, Tariful Monoilescu” ridica gradul de protectie a pietei interne in fata valului de fabricate straine, dar, totodata, acesta este apreciat in literatura de specialitate ca fiind insuficient, in comparatie cu tarifele vamale practicate de alte tari, ca, de exemplu, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria si altele, cu care tara noastra intretinea stranse relatii comerciale in acea perioada.

Fata de tarifele vamale anterioare, ,, Tariful Monoilescu” are un grad de unicitate si prin faptul ca asimileaza cu utilajele industriale si pe cele agricole si, ca atare, opereaza importante reduceri de taxe vamale la importul acestora.

Privite in ansamblu, tarifele vamale mentionate au insemnat o crestere a gradului de protectie a pietei interne de produse industriale si, implicit, au favorizat dezvoltarea industriei autohtone, prin urcarea taxelor vamale la import in medie, de la 4,1% in 1922 la 20,7% in 1928.

In august 1929, a fost adoptat un nou tarif vamal, a caruit protectie medie era sub nivelul celei din 1927. Acest tarif vamal era in avantajul industriilor care prelucrau materiile agricole, apoi pe cele care foloseau materii prime ale subsolului, fara a igonora celalate industrii. Adoptarea acestui nou tarif vamal se explica si prin evolutia comertului international cu produse agricole. Inca din anul 1928, stocurilede cereale si de alte produse agricole in plan mondial prezinta o evidenta tendinta de crestere si creeaza astfel conditiile permisive ale manifestarii unei crize agrare.

Fata de modelul si practicile numite clasice ale politicii protectioniste in general – aplicate si in Romania –, in perioada la care ne referim se remarca si o a treia cale de incurajare a dezvoltarii fortelor productive nationale, respectiv sprijinirea directa de catre stat a dezvoltarii industriei si pe calea finantarii de catre acesta.

In acest sens, prin legea din iunie 1923 a fost infiintata ,, Societatea Nationala de Credit Industrial”, al carei capital este format din participatia statului in proportie de 20%, a Bancii Nationale a Romaniei de 30%, iar restul prin subscriptie publica. Capitalul social initial a fost de 500 milioane lei. Scopul infiintarii acestei societati a fost accentuarea incurajarii industriei mari, prin acordarea de credite avantajoase – cu deosebire pe termen lung – si, totodata, prin facilitarea mobilizarii creantelor industriale, prin reescontare la Banca Nationala. Trebuie mentionat cu acest prilej efortul Bancii Nationale de a impune si mentine, cu ajutorul parghiilor specifice lumii bancare, o rata relativ scazuta a dobanzii pentru creditele industriale pe termen lung. Beneficiind de avantajele politicii protectioniste sistematice a statului roman – legi de incurajare, tarife vamale protectioniste si importante credite – industria din Romania deceniului trei al secolului al XX-lea a cunoscut o dezvoltare insemnata cum se poate observa si in tabelul 4.2

Industria mare, dupa indicatori principali, in perioada 1925-1929

Tabelul 4.2

Este evidenta, dupa 1925, cresterea semnificativa a numarului intreprinderilor, fortei motrice, precum si a valorii productiei industriale, dar si scaderea numarului personalului.

Intrucat in 1929 sunt tot mai evidente semnele epuizarii avantului economic din perioada anterioara, facem cateva precizari privind structura pe ramuri a industriei mari prelucratoare, in anul 1928. Astfel, din cele 3966 intreprinderi, un numar de 1133, respectiv 28,6% apartineau industriei alimentare, 780, respectiv 19,7% celei de prelucrare a lemnului, 530, respectiv 13,3% industriei textile, 451 respectiv 11,4% celei metalurgice si de prelucrare a metalelor, 330, respectiv 8,3% industriei chimice si restul altor ramuri. Iar forta motrice apartinea in proportie de 27,5% industriei alimentare, 17,5% celei metalurgice si de prelucrare a metalelor, 13,7% industriei chimice, care includea si rafinarea petrolului, si 8,3% industriei textile. Din valoarea industriei prelucratoare, 30,5% reprezenta cea a industriei alimentare, 18,6% a industriei chimice si, cu ponderi aproximativ egale respectiv 14,3% si 14,7%, industriilor textila si metalurgica si de prelucrare a metalelor.

Nu dispunem de date privind evolutia unitatilor mestesugaresti si de industrie mica in deceniul trei. Asa cum am aratat, ancheta industriala din anul 1920 a cuprins doar date despre unitatile din industria mare. Din lucrarile literaturii de specialitate, unde sunt reanalizate datele recensamantului intreprinderilor industriale si comerciale efectuat in cadrul recensamantului general al populatiei Romaniei la 29 decembrie 1930, putem contura, pentru mijlocul perioadei dintre cele doua razboaie mondiale, o imagine asupra locului ocupat de unitatile mestesugaresti si de industrie mica in industria de atunci.

Un domeniu aparte al industriei din Romania, in deceniul la care ne referim, este reprezentat de industria extractiva, iar in cadrul acesteia industria petroliera, bazata pe rezerve de titei insemnate si usor accesibile exploatarii in conditiile de atunci.

Preluand si dezvoltand prevederea de principiu, din articolul 19 al Constitutiei Romaniei din 1923, conform caruia bogatiile de subsol apartin statului roman, Legea minelor din 1924 stabileste noi coordonate privind exploatarea si valorificarea bogatiilor de orice fel ale subsolului tarii.

Aceasta lege a fost extrem de disputata si controversata inca din faza de anteproiect. Din textul ei, rezulta o activitate deosebit de laborioasa, avea sa ramana, cu o singura modificare in 1925, neschimbata timp de 2 decenii. Legile din 1929 si 1937, urmau sa schimbe unele prevederi ale legii din 1924, dar nu le-au inlocuit.

In dispozitiile generale ale legii respective se preciza ca sunt si raman ale statului, in toata dezvoltarea lor, de la suprafata pana la orice adancime, zacamintele substantelor minerale din care se pot extrage metale, metaloide sau combinatiuni ale acestora, zacamintele combustibililor minerali, bituminele, apele mineralizate in genere si gazele naturale de orice fel, precum si bogatiile de orice natura ale subsolulu. Totodata, se mai precizeaza ca izvoarele de ape minerale si apele subterane mineralizate, sau apele curative, urmeaza regimul special prevazut de lege. La dispozitia proprietarului suprafetei terenului ramaneau doar masele de roca comune, carierele de materiale de constructie si depozitele de turba, fara a prejudicia drepturile dobandite de stat in urma legilor anterioare.

Legea continea clasificarea zacamintelor minerale in 12 categorii – petrolul era cuprins in grupa 12, respectiv clasa combustibililor minerali lichizi, si prevedea ca valorificarea bogatiilor subsolului urma sa se faca dupa normele stabilite de lege si in conformitate cu cele doua regimuri existente in privinta provenientei substantelor minerale: regimul substantelor care apartineau statului si regimul celor ramase la dispozitia proprietarului suprafetei de teren.

Legea mai prevedea ca intr-un interval de sapte ani proportia personalului romanesc sa ajunga la 75% si ca 15% beneficii urmau sa fie virate intr-un fond destinat efectuarii unor imbunatatiri in favoarea salariatilor intreprinderii. Legea cuprindea si unele prevederi ale legislatiei muncii, cum ar fi, interzicerea muncii in subteran a tinerilor sub 18 ani si a femeilor.

Legea mai conditiona si concesionarea de urmatoarele: actiuni nominative de maxim 500 lei si care nu puteau fi transmise strainilor decat cu aprobarea consiliului de conducere; numarul voturilor fiecarui actionar in adunarea generala este limitat la maxim 10, indiferent de marimea sumei subscrise; in cazul sporirii capitalului prin punerea in vanzare de noi actiuni, 70% din acestea se vor vinde vechilor actionari, 10% salariatilor intreprinderii, iar restul se va vinde actionarilor noi, prin subscriptie publica; capitalul detinatorilor romani sa fie de minim 60% din capitalul social; 2/3 din membrii consiliului de administratie, ai comitetului de directie si ai comisiei de cenzori precum si si presedintelui consiliului de administratie sa fie cetateni romani.

Analiza prevederilor Legii minelor din 1924 dovedeste ca ea a concretizat multe dintre principiile care tineau de domeniul unei politici nationale coerente in domeniul industriei petroliere, intre care interventia statului in problemele industriei petrolului, grija pentru apararea resurselor de petrol in fata pornirii de acaparare a lor de catre firme straine, preocuparea pentru valorificarea corespunzatoare a petrolului, asigurarea satisfacerii nevoilor de combustibil lichid pe piata interna si pentru apararea nationala, incurajarea capitalului autohton angajat in industria petroliera.

In urma preusinilor oficiale si neoficiale exercitate de unele mari companii din strainatate, in decembrie 1925 este adotata ,, Legea privitoare la adaugarea unor noi dispozitiuni la alineatul 2 al articolului 32 din Legea minelor”. Aceasta lege vine cu o modificare asupra Legii minelor din 1924, in sensul ca stabileste proportia capitalului romanesc sa fie de 50,1% in loc de 60%, cat prevedea Legea din 1924. Era pur si simplu o cedare in fata presiunilor capitalului strain, o concesiune importanta facuta acestuia, dar, in acelasi timp, legea lasa loc de si pentru satisfacerea intereselor capitalului romanesc.

Cu toate neajunsurile si neimplinirile, conjunctura economica favorabila si masurile legislative, precum si cele organizatorice luate de Executiv au contribuit la cresterea substantiala a industriei petroliera, crestere care se manifesta sub numeroase aspecte. Cresterea numarului de metri forati, de explorare si de exploatare, de la 166.936 in 1924 la 313.000 in 1929, al sondelor de la 3.552 in 1924 la 3.890 in 1929, din care cel al sondelor de exploatare de la 1.156 la 1.702, restul fiind in lucru, parasite, suspendate, la care se adauga si extractia prin puturi, al caror numar insa se reduce, aceeasi perioada, de la 2.330 la 1.417, ele fiind substituite cu sonde de productivitate mult mai mare.

Ca urmare a cresterii productiei de titei, sporeste atat consumul intern, cat si exportul de produse petroliere. Astfel, consumul intern de produse petroliere, inregistrat statistic, reprezinta in 1924 – 0.8 milioane tone; in 1925 – 0,9; in 1926 – 1,0; in 1927 – 1,1; in 1928 – 1,1; in 1929 1,3. Iar exportul de produse petroliere a fost, in 1924 – 0,4 milioane tone; in 1925 – 0,8; in 1926 – 1,5; in 1927 – 1,9; in 1928 – 2,3; 1929 – 2,8. Se constata , in acelasi timp, o tendinta de crestere a ponderii exportului in totalul productiei petroliere, de la 34,8% in 1924 la 68,3% in 1929, tendinta care, dupa cum vom vedea, se mentine si in domeniul urmator.

Dupa anul 1924, se constata o tendinta de crestere a ponderii capitalului romanesc in industria petroliera. In intervalul 1925-1928, din primele zece societati petroliere, trei erau romanesti: Creditul Minier, IRDP si Petrolul Romanesc. Dupa calculele economistului Virgil Madgearu, ponderea capitalului romanesc in totalul capitalului investit in domeniul petrolier a evoluat astfel: 1924 – 28%, 1925 – 30%, 1926 – 53%, in 1927 – 57% si in 1928 – 60%. Paralel cu cresterea ponderii capitalului romanesc s-a inregistrat diminuarea corespunzatoare a cotei detinute de societatile straine in industria petroliera din tara noastra.

4.2 Industria Romaniei in perioada 1930-1939

In perioada deceniului al patrulea, evolutia economiei in general si in concluzie si a industriei este marcata de depresiunea economica din anii 1929-1933, de redresarea si avantul care au urmat acesteia, precum si de conflagratia ce izbucneste in plan european spre sfarsitul deceniului, dar care se anunta ca posibila cu mult inainte.

In 1929, in industria romaneasca se manifesta primele fenomene de stagnare a productiei, cu deosebire in industria mare prelucratoare, fapt influentat de cresterea stocurilor de marfuri si, totodata, de scaderea preturilor, deseori sub costurile de productie. In tabelul 4.21 sunt prezentate date in legatura cu evolutia principalilor indicatori ai industriei mari.

Industria mare, dupa indicatori principali, in perioada 1928-1934

Tabelul 4.21

Indicatori prezentati ne permit formularea unor mai multe concluzii legate de formele de manifestare ale crizei si unele din efectele acesteia. In comparatie cu anul 1928, considerat din punct de vedere economic ca an normal de productie si din punct de vedere statistic ca baza de comparatie, in perioada crizei din anii 1929-1933 se constata o tendinta de scadere a numarului de intreprinderi. Cele mai mari scaderi au fost inregistrate in anul 1931, cand numarul de intreprinderi reprezenta 88,8% din cele existente in 1928, si in 1933 cand reprezenta 87,9%. In ansamblu, in perioada 1929-1933, intreprinderile industriei mari reprezentau 90,08% din numarul intreprinderilor anului 1928. Restul de 10% este reprezentat de falimentele foarte numeroase in aceasta perioada, fie fuzionarilor de firme si ele , totodata, numeroase, pentru a face fata crizei.

Micsorarea numarului intreprinderilor a fost urmata si de scaderea numarului de angajati. Scaderea numarului de angajati in fost agravat si de limitarea activitatii a mai multor intreprinderi ce au continuat sa functioneze, fapt demonstrat de micsorarea mult mai mare a numarului personalului folosit in intreprinderi, decat al intreprinderilor. Scaderea numarului personalului a insemnat somaj, total sau partial, cu implicatii majore in planul veniturilor lor, iar in plan social s-a concretizat in numeroase proteste.

Datele statistice legate de personalul disponibilizat, in urma inchiderii unora dintre intreprinderi din cauza falimentului sau pur si simplu datorita limitarii activitatii acestora, si numarul cererii de locuri de munca au un caracter relativ. Cateva date sunt stocate in evidenta Oficiilor de plasare, care au fost create de Ministerul Muncii in majoritatea capitalelor de judet si care sunt prezentate in tabelul 4.22

Cereri de lucru, plasari si cereri nerezolvate, in perioada 1929-1938

Tabelul 4.22

Conform datelor din tabel ne putem da seama ca in perioada 1931-1932, a avut loc o cerere mare de locuri de munca si cu toate multe dintre acestea au fost rezolvate, tot a avut loc o crestere a celor nerezolvate fapt ce a dus la marirea ratei somajului. Incepand cu anul 1933, s-a miscsorat numarul de cereri depuse pentru locurile de munca si s-a observat o tendinta de scadere si pentru cererile nerezolvate.

In legatura cu ocuparea posturilor cu mana de lucru, nu trebuie neglijat faptul ca incepand inca din anul 1927, in cadrul Ministerului Muncii se inregistreaza si date oficiale ale cifrei somajului. Cu toate acestea cifrele somajului nu sunt aceleasi cu datele rezultate din inregistrarile Oficiilor de plasare. In tabelul 4.23 sunt prezentate date privind cifrele ociale ale somajului, cu precizarea ca, din punctul de vedere al ocuparii mainii de lucru, varful crizei in industria romaneasca este atins in anul 1932, dupa care rata somajului incepe sa scada si abia in 1938 se situeaza la un nivel inferior anului 1929.

Numarul oficial al somerilor, in perioada 1928-1938

Tabelul 4.23

Odata cu cresterea numarului de someri, scade valoarea productiei industriale, in medie in perioada 1929-1933, ea reprezenta circa 67,3 % din cea a productiei anului 1928, punctele de maxima scadere fiind in anii 1932 si 1931, de 53,2% si, respectiv de 54,5%. Trebuie mentionat ca aprecierea formei de manifestare a crizei si a evolutiei acesteia nu este semnificativa sub aspectul valorii productiei industriale, intrucat moneda a suferit fluctuatii mari datorita inflatiei, ceea ce impune anumite rezerve in aprecierea evolutiei valorii productiei industriale.

Industria electroctehnica gunoaste o crestere a numarului de intreprinderi, de la 14 la 15, foloseste aproape integral personalul angajat, 99,6%, obtine o productie in valoare de numai 53% fata de anul de comparatie, dar forta motrice exprimata in CP, creste la 358,4%.

Industria metalurgica si de prelucrare a metalelor cunoaste scaderi insemnate, pana la 88,7% la numarul intreprinderilor, foloseste doar 65,6 % din personale, obtine o valoare a productiei doar la 48,3 si sporeste forta motrice la 124,8%.

Industria chimica cunoaste si ea o scadere a numarului de intreprinderi, la 84,2%, foloseste personalul in proportie de 69,7%, obtine o valoare a productiei de 65,0%, iar forta motrice este de 101,8%.

Industria textila cunoaste o scadere a numarului de intreprinderi, la 88,6%, o crestere a personalului, la 104,2%, o scadere a valorii productiei, la 70,4% si o crestere a foreti motrice, la 109,7%.

Industria piealriei cunoaste o scadere a numarului de intreprinderi la 71%, a personalului la 72,2%, a valorii productiei la 48,9%, dar si o scadere a fortei motrice la 83,4%.

Criza afecteaza in diferite feluri ramurile industriei mari prelucratoare, fapt ce determina regrupari de forte, sub diferite aspecte: numar de intreprinderi, capital, personal s.a. Pe o perioada mai lunga o sa supravietuiasca si se vor progresa ramurile si intreprinderile care in urma procesului de modernizare a tehnologiilor de fabricatie si a utilajelor, precum si a intelegerilor de tip cartel vor produce cu costuri mai mici si, ca urmare, vor putea face fata concurentei si vor progresa.

Iesirea din criza si inviorarea relativ rapida, precum si cresterile considerabile inregistrate pana in 1938 de industrie au fost posibile si ca urmare a accentuarii interventionismului statal, prin contingentarea importurilor, controlul devielor, sporirea unor taxe vamale la import, investitii, legislatie de incurajare pentru unele ramuri ale industriei, indeosebi ale acelora care sa produca marfuri ce nu se fabricau pana atunci in tara, sporirea volumul comenzilor de stat acordate industriei, in special in domeniul apararii, inlesnirea finantarii intreprinderilor industriale care lucrau pentru stat, prin acordarea de avansuri asupra comenzilor si prin creditarea lor de catre Banca Nationala, avantajele de ordin s.a.

A doua jumatate a deceniului 4 se caracterizeaza printr-o foarte ampla activitate de legiferare, cu scopul de a oferi deschideri sporite activitatii economice generale si cu deosebire celei industriale.

Decretul-lege pentru prelungirea si completarea Legii incurajarii industriei nationale a avut un o foarte mare importanta in ideea sporirii activitatii economice cu precadere a celei industriale. Aceasta lege pentru incurajarea industriei nationala, care a fost adoptata in luna februarie 1912, a fost prelungita de mai multe ori. In aprilie 1936, prin o noua prelungire se urmarea continuarea incurajarii participarii capitalului autohton la dezvoltarea industriala. Avantajele acordate de legea 1912 si prelungite in aprilie 1936 erau conditionate de satisfacerea cerintelor privind utilizarea personalului romanesc, in caz contrar, se retrageau avantajele oferite. Totodata mai era prevazuta si infiintarea unui fond, numit Fondul industrial, care urma a fi alimentat dintr-o taxa de 1% asupra valorii importurilor facute cu scutiri de taxe vamale de intreprinderile industriale si miniere de orice fel. Fondul Industrial era destinat exclusiv ajutorarii cu masini si instalatii a micilor industriasi si meseriasi romani.

In iulie 1936, a fost adoptat ,, Decretul privitor la infiintarea de fabrici pentru produse nefabricate in tara”, care asigura unor intreprinderi ce fabricau articole de mare tehnicitate conditii avantajoase pentru importul de utilaje si de materii prime, precum si dreptul de monopol pe o perioada de 16-36 luni asupra pietei de desfacere. Altfel spus, in perioada respectiva nici o alta intreprindere industriala cu profil similar nu putea fi infiintata.

In aprilie 1937, intra in vigoare “ Legea pentru scutirea de taxe a masinilor, partilor si accesoriilor de masini, interesand apararea nationala”. In martie 1937, prin “ Legea privitoare la organizarea si incurajarea agriculturii” intreprinderile industriale care foloseau materii prime provenite din agricultura noastra beneficiau de reduceri de pana la 25% la impozitele catre stat, judet si comuna, precum si de aprovizionare la preturi minimale. Legea mai prevedea si infiintarea unei comisii speciale, pentru a stabili preturile de cumparare de catre industriasi a acelor plante industriale care constituiau obiectul contractelor de cultura, incheiate de producatori agricoli prin intermediul Camerelor judetene de agricultura.

Legea mentionata prin prevederile ei, avea de fapt un rol dublu si anume, pe de o parte promova si ghida activitatea industriei de prelucrare a produselor agricole, iar pe de alta parte, de a cointeresa lumea rurala in extinderea culturilor de plante industriale, mai profitabile decat cele de cereale, si de a atenua si pe aceasta cale multe din neajunsurile provocate de supraparcelarea proprietatii funciare agricoe, care impiedica specializarea pe culturi.

In aprilie 1937, este adoptata si “Legea pentru incurajarea si indrumarea agriculturii, industrializarii si valorificarii plantelor textile”, prin care intreprinderile ce fabricau furnituri militare beneficiau de numeroase avantaje prin care si scutirea de taxe vamale, impozitul pe cifra de faceri si contingentarea pentru importul utilajelor. In acelasi timp, produsele intreprinderilor respective erau preferate pentru comenzile statului, chiar daca pretul de oferta era cu pana la 7% mai mare decat al celorlalte intreprinderi.

Prin legila mentionate, statul devine un consumator important al produselor unor intreprinderi si, totodata, si un finantatorul principal, la care se adauga si interventia lui pe cai administrative in vederea sporirii gradului de protectie a industriei autohtone.

Finantarea industriei s-a realizat, in cea mai mare parte, prin intermediul creditelor reescont obtinute de la Banca Nationala. Creditele acordate industriei mari prelucratoare, potrivit portofoliului de scont al Bancii Nationale, se afla in crestere si anume de la 32% in 1928 la 55% in 1938. Totodata, finantarea din bugetul statului cunoaste cresteri semnificative, cum ar fi in 1937, importul de utilaje si motoare, finantat din bugetul statului este, cantitativ, de circa 3 ori, si valoric, de circa 3,5 ori mai mare decat in 1927. In acelasi timp, se constata cresterea participarii institutiilor de credit specializat la finantarea unor ramuri ale industriei mari prelucratoare precum si a celei extractive.

Investionismul statal urmarea amplificarea si concentrarea efortului national de dezvoltare a economiei, de crestere si diversificare a acesteia, inclusiv a industriei autohtone. In vederea realizarii acestei dispozitii, Parlamentul Romaniei dezbate si aproba, in aprilie 1936, Legea pentru infiintarea Consiliului Superior Economic si Organizarea Camerelor Profesionale.

Atributiile institutiei recent infiintate erau de a aviza proiecte de legi cu caracter economic, financiar sau social, acesta fiind format ca si organ permanent de studii si cercetari, mai avea dreptul sa propuna, din initiativa proprie sau la cererea guvernului, solutii privitoare la comertul exterior, valorificarea produselor agricole s.a. In anul 1938 atributiile Consiliului Superior Economic au fost marite, mai ales prin incredintarea sarcinii de a elabora un Plan General Economic. Astfel, potrivit unui decret-lege, Consiliul Superior Economic intocmeste si adopta, planurile si programele de rationalizare si de valorificare a productiei nationale.

Odata cu puternica interventia a statului in viata economica se observa modificari si in reorganizarea pe baze noi a Ministerului Industriei si Comertului, care a fost transformat in Ministerul Economiei Nationale, precum si in crearea unui minister nou, Ministerul Inzestrarii Armatei. Astfel, prin Decretul-Lege nr. 1473 din 7 aprilie 1938, este infiintat Ministerul Economiei Nationale, caruia i-au fost acordate largi atributii: indrumarea, coordonarea si incurajarea dezvoltarii fortelor productive; distribuirea productiei prin comertul interior; indrumarea si supravegherea importului.

In legatura cu interventia statului in economie mai trebuie mentionat faptul ca Decretul-lege pentru reglementarea si controlul cartelurilor, din 10 mai 1937, care avea in vedere infiintarea noilor fabrici este permisa numai cu avizul Ministerului Industriei si Comertului, devenit ulterior Ministerul Economiei Nationale, creandu-se astfel posibilitatea exercitarii de catre stat a unei actiuni de indrumare si control asupra investitiilor, mai ales de a le orienta spre ramurile considerate prioritare in dezvoltarea economica a tarii si pentru apararea ei. In acelasi timp, prin acest decret-lege, dobandeau forma legala intelegerile intervenite intre intreprinderi si intreprinzatori cu privire la stabilirea preturilor produselor.

Evolutia industriei, a celei mari prelucratoare indeobi, in a doua jumatate a deceniului patru, atinge cote deosebite si demonstreaza o crestere a potentialului industrial deci si a celui economic. Pentru demonstra cele spuse voi prezenta in tabelul 4.24 date prinvind evolutia industriei mari.

Industria mare, dupa indicatori principali, in perioada 1934, 1939

Tabelul 4.24

Din datele prezentate in tabel rezulta o crestere, cu unele oscilatii de la un an la altul, dar foarte mici, a numarului de intreprinderi si marele progres inregistrat de industria mare la ceilalti indicatori, forte motrice numarul de personal si valoarea productiei industriale, la ultimul indicator avand in vedere rezervele prezentate anterior.

Raportand datele din anul 1939 la cele din anul 1934, rezulta o crestere la numai 105% a numarului de intreprinderi, dar la 138,7% a fortei motrice, la 146,2% a numarului de personal si la 182,8% a valorii productiei. Toate acestea demonstreaza, prin limbajul sobru al datelor statistice, cresterea potentialului economic al industriei mari si accentuarea procesului de concentrare a productiei.

In 1939 dupa mai mult de jumatate de secol de politica protectionista, datele privind structura pe ramuri a industriei mari ne permit sa formul anumite concluzii, cum ar fi: din cele 3695 intreprinderi, cele mai numeroase erau ale industriei alimentare, in numar de 857, respectiv 23,2%, urmate de cele apartinand industriei de prelucrare a lemnului, in numar de 708, respectiv 193,2%. Urmau industriile textila, cu 688 de intreprinderi, adica 18,6%, chimica cu 411 intreprinderi, 11,1% si metalurgica si de prelucrare a metalelor cu 363 intreprinderi, respectiv 9,8%.

In ceea ce priveste forta motrice, care insuma 774542 CP, pe locul intai se situa industria chimica, cu 23,3% din forta motrice instalata, urmata de industriile metalurgica si de prelucrare a metalelor, cu 21,8%, alimentara, cu 17,4%, textila, cu 11,2%, si de prelucrare a lemnului, cu 8,8%.

Personalul angajat, in numar de 304470, era grupat in industria textila in proportie de 23%, in industria metalurgica si de prelucrare a metalelor – 20,6%, in cea alimentara – 14,6% si in cea de prelucrare a lemnului – 13,5%.

La valoarea productiei industriale, de 76476 milioane lei, industria alimentara participa cu 23%, industria textila cu 21,8%, industria metalurigca si de prelucrare a metalelor cu 18,6% si industria chimica cu 17,0%.

In afara acestor constatari de ordin cantitativ, se remarca si numeroase aspecte calitative, inregistrate in dezvoltarea industriei mari. De exemplu, valoarea productiei acesteia, raportata la o persoana ocupata, prezinta, cu exceptia unui singur an o evidenta tendinta de crestere. Astfel, in 1934 era de 201 mii lei, in 1935 de 205, in 1936 de 197, in 1937 231, in 1938 de 239 si in 1939 de 251. Cu siguranta datele mentionate se refera la ansamblul industriei mari si ele mascheaza mari diferente de la o ramura la alta a ei. Pe primul loc se situeaza industria chimica, cu o medie anuala de 455 mii lei pe o persoana ocupata, urmata de industria alimentara, cu 374. Cele mai scazute valori le inregistreaza industria de prelucrare a lemnului, cu medie anuala de 76 mii lei.

Aceeasi tendinta de crestere se inregistreaza si la valoarea productiei industriei mari de la 1000 lei salariu, datele fiind urmatoarele in 1934 – 7,4 mii lei; 1935 – 7,7 mii lei; 1936 – 7,5 mii lei; 1937 – 8,4 mii ei; 1938 8,3 mii lei; 1939 – 8,1 mii lei.