Industria Romaniei In Perioada Interbelica

Industria Romaniei in perioada interbelica

Cuprins

Introducere

I. Consecințe ale primului război mondial-EUROPA

I.1.Consecințe umane

I.1.1. Consecințe materiale

I.1.2. Consecințe politice și sociale

I.2. Industria în Europa.

I.3. Depresiunea economică din anii 1929-1933, depășirea ei și avântul economiei

I.4. Politici economice pe plan mondial în perioada dintre cele două războaie mondiale

II. Consecințe ale primului război mondial – ROMÂNIA

II.1. Industria în perioada 1921-1929

II.2. Industria în perioada 1930-1939

II.3. Politici economice în perioada dintre cele două războaie mondiale

Concluzii

Bibliografie

.Anexa 1 – Keynesismul ca doctrină a economiei dirijate

Anexa 2 – Sistemul teoretic al protectionismului

Introducere

La sfarsitul Primului Razboi Mondial, ca si urmare a disparitiei celor doua imperii vecine cel Austro-Ungar si cel Tarist, apar noi state pe harta lumii si anume: Austria, Cehoslovacia, Estonia, Filnanda, Lituania, Letonia, Polonia si Ungaria. Alte state precum Iugoslavia si Romania si-au realizat unitatea statala. In marea majoritate al statelor mentionate au fost probleme importante din punct de vedere economic, acest aspect fiind un efect al pierderilor umane si materiale, al conditiilor grele impuse statelor de dimensiune mica prin intermediul tratatelor de pace ce s-au incheiat. Pagubele provocate de razboi au fost estimate la 333,1 miliarde de dolari, cele mai mari distrugeri fiind suportate de catre state ca si: Franta, Belgia, Rusia, Serbia si Romania. Potentialul industrial la nivel european s-a redus cu aproximativ 40%, iar cel al agriculturii cu aproximativ 30%. Unirea Principatelor Romane din anul 1859, obtinerea independentei nationale efectuata intre anii 1877 si 1878 a avut ca scop avansarea procesului economic, accentuarea cerintei de valorificare a bogatiilor naturale, crearea de conditii cat mai favorabile pentru mobilizarea potentialului uman si material, stimuland astfel progresul stiintei si al tehnicii nationale. Aceste obiective nu puteau sa fie realizate decat prin intermediul aprofundarii cercetarilor stiintifice si printr-o serie de specializari cat mai avansate, astfel incat in ultima parte a secolului al XIX-lea au fost infiintate primele scoli romanesti dedicate studiului stiintific. In urma incheierii Primului Razboi Mondial si a realizarii statului national unitar roman, a fost necesara impunerea atat a dezvoltarii activitatilor tehnice si stiintifice, cu scopul de a inlatura distrugerile provocate in timpul razboiului, cat si a perfectionarii si unificarii cadrului organizatoric al creativitatii tehnice si stiintifice, realizat ulterior atat in patria mama cat si in provinciile revenite la tara prin intermediul Marii Uniri, alacatuit din institutii de invatamant superior, din primele nuclee de cercetare stiintifica, Academia Romana, societati stintifice, etc. Pentru a se putea realiza aceste obiective, se facea apel atat la specialisti formati in marile centre de cultura din Europa dar si la specialistii formati in scolile superioare romanesti, in special pe domeniile de: matematica, medicina, chimie, stiinte naturale , constructii, drumuri si poduri, etc. Prin intermediul realizarii Marii Uniri de la 1918, dar si prin politica statului roman, s-a putut permite eliberarea energiilor creatoare, in pofida unor interdictii si a unor realizari esuate, a unei solidarizari la nivelul provinciilor precum si o participare la viata culturala deschisa pentru toti cetatenii, asta indifferent de religie, limba sau etnie. Grabirea procesului de modernizare a statului a avut ca si efect cresterea importantei invatamantului, a stiintei, a culturii si a artei. Prin prezenta directa a Romaniei la viata internationala si la libera circulatie a valorilor s-a putut asigura o prezenta intr-un numar mare a a oamenilor de stiinta romani la diverse evenimente si anume: concrese internationale si conferinte, traducerea unor anumite lucrari in limbi de circulatie internationala, reusindu-se astfel intrarea in patrimoniul intelectual la nivel european si global.

I.Consecințe ale primului război mondial-EUROPA

Inceputul secolului XX prezinta aproape neschimbate frointierele statelor din Europa inca de pe vremea sfarsitului razboaielor napoleoniene, cca. de un secol. Expansiunea economica si cuceririle coloniale sunt oprite, acest lucru realizand o noua ordine economica ce va fi determinata la nivel mondial. Calculul tranzactiilor comerciale erau efectuate in monede ce aveau o valoare aproape neschimbata timp de un secol fiind totusi reglate in functie de oscilatiile lirei engleze acest lucru avand loc in Londra, denumita si “centrul comertului mondial”1. Apar perfectionari in numeroase domenii precum: – transportul naval; – constructii ample ale cailor ferate si transporturilor efectuate pe acestea; – investitii industriale ce au atras clientela din regiuni indepartate. La data de 28 iulie 1914 a inceput Primul Razboi Mondial, acest lucru afectand drastic economia mondiala in acest mod luand prind surprindere popoarele lumii intr-un mod nefast. Fie ca sunt invinsi sau invingatori cu totii au resimtit in egala masura efectele distrugerii de vieti omenesti dar si de bunuri. Puterile Centrale avand initial ca si state membre Germania si Austro-Ungaria si alianta Antanta – initial alcatuita din Anglia, Franta si Rusia vor uni 27 de tari intr-un conflict armat de mare amploare ce va afecta istoria omenirii. In anul 1917 SUA intra si ea in acest conflict armat de mare amploare alaturi de Antanta, acest lucru favorizand victoria acesteia. Cu ajutorul resurselor economice cu care vine SUA in acest conflict, se va putea face accesibila victoria Antantei. O posibila pace va insemna un nou val de forte la nivel mondial, un nou echilibru precum si o noua ordine economica.

1.Istoria Economiei, editia a doua, Maria Muresan, Dumitru Muresan, Editura Economica,2003

I.1.Consecințe umane

La inceputul Primului Razboi Mondial statisticile erau sumbre. Pe campul de lupta au fost mobilizati aproximativ 65 de milioane de oameni, dintre care la sfarsitul razboiului s-au inregistrat imense pierderi si anume: – aproximativ 9 milioane de morti; – 15 milioane de raniti cu diferite grade de invaliditate; – 5 milioane de oameni dati disparuti; – 7 milioane de invalizi, dintre care aproximativ 300000 aveau gradul maxim de invaliditate. Acestui bilant i se adauga peste 5 milioane de orfani, peste 4 milioane de vaduve si aproximativ 1 milion de decedati din randul persoanelor civile, ca urmare a epidemiei de gripa ce a fost in anul 1918, iar aceasta populatie a fost supusa unor privatiuni uriase de la alimente pe perioada razboiului. Rapoartele cu privire la consecintele umane ale Primului Razboi Mondial sunt sumbre, astfel: – dupa tara de origine, din aproximativ 9 milioane de morti 2 milioane de germani, 1,7 milioane de rusi, 1,5 milioane de austro-ungari, 1,3 milioane de francezi , 750000 de italieni, 744000 de britanici, 365000 de sarbi, 250000 de romani si 115000 de americani; – dupa ocupatia pe care o aveau inainte de a participa la razboi, mortii au fost in proportie de 60-65% din randul oamenilor ce lucrau in agricultura, avand varste intre 20 si respectiv 35 de ani. Cei care lucrau in industrie au constituit partea populatiei ce a fost mobilizata pe lor pentru a presta servicii in ramurile ce se ocupau cu aprovizionarea frontului. Tarile participante la razboi, fie ca au invins sau au fost invinse, pe termen lung urmeaza sa se confrunte cu o lipsa majora a fortei de munca precum si o structura slaba a fortei de munca existente, dar si cu scaderea ingrijoratoare a ratei natalitatii. Pentru a se completa lipsa de forta de munca creata de razboi se va apela la femei, batrani si copii iar in anumite tari la forta de munca apartinand coloniilor. In toate aceste cazuri procesul de productie va avea de suferit deoarece calitatea, productivitatea si profitabilitatea nu sunt realizate de catre personal corespunzator fiecarui domeniu de activitate in parte. Rata natalitatii, care era extrem de scazuta pe intreg continentul european a constituit unul dintre elementele de micsorare a pietei interne si a incetinit procesul de refacere si de dezvoltare a numeroaselor industrii precum si a activitatilor economice. Numarul urias al celor cu drept de a primi recompense materiale din partea statelor, al orfanilor, vaduvelor si al invalizilor va ingreuna bugetele acestora, care deja aveau deficit cauzat de catre cheltuielile din timpul razboiului dar si de refacere dupa terminarea acestora.

I.1.1. Consecințe materiale

Pentru operatiunile militare s-au cheltuit multi bani pentru finantarea acestora, suma ridicandu-se la aproximativ 273 de miliarde de dolari, calculati la valoarea dolarului de dinainte de anul 1932, dintre care 200 de miliarde de dolari au fost destinaementele de micsorare a pietei interne si a incetinit procesul de refacere si de dezvoltare a numeroaselor industrii precum si a activitatilor economice. Numarul urias al celor cu drept de a primi recompense materiale din partea statelor, al orfanilor, vaduvelor si al invalizilor va ingreuna bugetele acestora, care deja aveau deficit cauzat de catre cheltuielile din timpul razboiului dar si de refacere dupa terminarea acestora.

I.1.1. Consecințe materiale

Pentru operatiunile militare s-au cheltuit multi bani pentru finantarea acestora, suma ridicandu-se la aproximativ 273 de miliarde de dolari, calculati la valoarea dolarului de dinainte de anul 1932, dintre care 200 de miliarde de dolari au fost destinati cheltuielilor Antantei si doar 73 de miliarde de dolari Puterilor Centrale. Razboiul a lasat urme nu doar din punct de vedere al cheltuielilor efectuate cu ocazia operatiunilor militare, dar si din pricina distrugerilor ce au fost provocate in mod reciproc de catre partile aflate in conflict, distrugeri s-au efectuat asupra: – capacitatilor de productie; – retelelor feroviare; – retelelor rutiere; – instalatiilor portuare; – fondurilor de locuinte; – terenurilor agricole; – patrimoniilor culturale. Aceste distrugeri au fost estimate la aproximativ 331,6 miliarde de dolari. Tratatul de la Versailles, in care se prevede impartirea acestor reparatii, precum si a obligatiilor materiale ale celor invinsi fata de cei ce au invins, in reparatii occidentale, in care sa fie incluse obligatiile Germaniei, reparatii orientale, in acestea fiind incluse obligatiile fostului Imperiu Austro-Ungar, apoi obligatiile Turciei si ale Bulgariei. Tratativele de pace manifesta si anumite divergente majore intre anumite parti aliate au invins, atat in legatura cu anumite aspecte imediate si aici fiind vorba despre despagubirile propriu-zise, cat si in legatura cu grija pentru ulterioara prevenire a propriilor interese, din punct de vedere al perspectivei alocate viitoarelor evolutii din economia europeana si din cea mondiala. SUA a fost cea care a invins in primul conflict militar mondial, acumuland astfel mari bogatii iar la sfarsitul razboiului detinea 1/3 din totalitatea stocurilor mondiale in aur, astfel marindu-si substantial capacitatile de productie pe seama marfurilor livrate pe perioada razboiului, in acest mod dobandind suprematia economica si financiara la nivel mondial, acest lucru realizandu-se fara mari pierderi umane si materiale dar si fara mari distrugeri pe teritoriul national. Anglia se situa ca si pozitie, intre aceste doua extreme deoarece suferire pierderi doar moderate si urmarea asigurarea de despagubiri suferite in urma daunelor, limitarea marfurilor germane si plasarea propriilor produse pe piata germana. Ultima dorinta in acest caz nu se poatea realiza in cazul unei scaderi majore a economiei Germaniei. Pentru Germania, in anii ce au urmat dupa semnarea Tratatului de Pace se vor dovedi extrem de dificili. Suma ce a fost stabilita ca si despagubire de razboi, depasea, la momentul respectiv, accesibilitatea de plata a acesteia, iar limitarile materiale impuse populatiei au generat miscari sociale revendicative precum si incidente diplomatice si militare. Suma datorata de catre Germania este reexaminata si sunt realizate o multitudine de reduceri si reesalonari ale platilor prin doua planuri si anume: – Planul Dawes, care a fost realizat in anul 1924; – Planul Young, care a fost realizat in anul 1929. Odata cu instalarea in functia de cancelar a lui Adolf Hitler din anul 1933, Germania va suspenda plata reparatiilor de razboi. Suma ce a fost stabilita initial, a fost achitata pe parcurs doar in proportie de 22,5%. In literatura de specialitate a acelei perioade, precum si in cea ulterioara se apreciaza faptul ca incepandu-se cu sfarsitul Primului Razboi Mondial, din punct de vedere american, se impunea ca si arbitru, SUA, in rezolvarea dificultatilor principalelor probleme din spatiul european, iar prin tratatele de pace incheiate facandu-se doua mari greseli, care, ulterior, s-au intors impotriva intereselor aliatilor ce au invins. SUA a supradimensionat pretentiile materiale fata de Germania, stabilind astfel un nivel mult mai ridicat decat capacitatea posibilitatii efectuarii platilor de catre aceasta, avand in consecinta astfel loc recuperarea partiala a daunelor provocate de catre nemti. O alta greseala a fost faptul ca cei care au invins si-au aparat propriile interese, neglijand astfel unitatea economica a Europei, iar acest lucru a avut un efect de bumerang asupra refacerii si a dezvoltarii economice ulterioare a fiecarei tari. Constituirea mai multor state nationale si reintregirea altora a reprezentat un factor imens in progresul pe plan economic si social pentru acele state, precum si pentru intreaga Europa.

I.1.2. Consecințe politice și sociale

Reprezentantii statelor participante la Primul Razboi Mondial au avut numeroase intalniri cu scopul de a incheia o serie de tratate si anume: – Tratatul de la Versailles din anul 1919; – Tratatul Sain- Germain din anul 1919; – Tratatul Neuilly din anul 1919; – Tratatul Sevres din anul 1920; – Tratatul Trianon din anul 1920. In urma intocmirii acestor tratate s-a creat sistemul politic sub denumirea de Sistemul de la Versailles. Prin acest sistem harta politica a Europei a fost redesenata, oficiind astfel aparitia de noi state si anume: – Austria; – Ungaria; – Iugoslavia; – Cehoslovacia. Tot prin acest sistem harta politica a Europei a facut posibila reintregirea unor anumite state si anume: – Alascia si Lorena ii vor reveni Frantei; – Eupen si Malmedy ii vor reveni Belgiei; – Tirolul de Sud, Triestul si Istria ii vor reveni Italiei; – se face recunoscuta unirea provinciilor istorice romanesti cu Romania. Cauzele care au antrenat in plan european un nou raport de forte au fost modificarile hartii politice, ce au fost provocate de razboi si consacrate de Tratatele de Pace, concretizand astfel aparitia de noi state insa de dimensiuni relativ mici, dar si in intregirea altora. Noile state au ca si trasatura comuna prioritatea agriculturii in economiile lor, capitalurile insuficiente precum si un nivel demografic ascendent. Exceptie de la acesta trasatura comuna o face doar Cehoslovacia. Fiecare dintre aceste noi state, conform particularitatilor si a imprejurarilor istorice, in perioada urmatoare vor depunde eforturi sustinute pentru a isi afirma identitatea nationala si pentru a isi consolida o economie independenta. In tarile Europei de Est se vor produce multe modificari radicale, ce vor influenta in mod structural dezvoltarea lor, insa doar axandu-se pe note de originalitate ale fiecareia. Este vorba despre seria de reforme agrare ce s-au desfasurat in 21 de tari dar fara URSS. In aproape orice tara a fost impusa o optiune proprie si anume: – pentru prioritatea micii proprietati si aici putem da exemplu ca si tari Bulgaria si Romania; – pentru propriatea mijlocie si aici putem da exemplu ca si tara pe Cehoslovacia; – pentru mentinerea marilor domenii si aici putem da exemplu pe tari ca si Polonia si Ungaria, etc. In majoritatea tarilor au fost adoptate Constitutii noi sau modificate cele vechi, folosindu-se de regula modelul Constitutiei franceze din anul 1875. Iata cateva tari ce au adoptat Constitutia dupa modelul francez: – Austria si Cehoslovacia in anul 1920; – Iugoslavia si Polonia in anul 1921; – Romania in anul 1923, etc. Tarile din centrul si estul Europei au adoptat modelul societatii democratice, a practicilor democratice parlamentare, un model nu foarte sigur insa totodata cel mai sigur. Rusia este un caz particular, cu implicatii majore in economia mondiala deoarece a avut imense pierderi umane ce au fost provocate de participarea la operatiunile militare, pierzand astfel aproximativ 1,7 milioane de oameni si 2 milioane de prizonieri. Alte urmari negative au fost faptul ca economia interna era la un nivel critic, acest lucru determinand decizia oficialitatilor acestei tari de a iesi din razboi in anul 1917, in luna martie. In anul 1919, ca si urmare a evolutiei politice externe, precum si a interventiei militare a anumitor state europene occidentale, Rusia se va rupe de restul lumii. Dupa ce a murit V.I. Lenin si puterea a fost preluata de catre I.V. Stalin, orientarea intetionata catre o dezvoltare a unei politici care sa tinda spre crearea unei economii nationale inchise. Dezvoltarea izolata a Rusiei, ulterior a URSS va continua pe toata perioada interbelica si pentru o buna perioada de timp dupa Al Doilea Razboi Mondial. Rusia ramane singura tara care in timp de pace va cunoaste aplicarea unor practici ale economiei de razboi, printre care si rationalizarea consumului dar si a muncii obligatorii. Pe plan social, primul conflict militar mondial a provocat si numeroase contractari semnificative, ce au luat amploare in anii ce au urmat. Anii 1919-1920, in aproape toate tarile Europei Centrale si de Vest, sunt marcati de niste crize sociale a caror grad de violenta s-a putut explica prin mostenirea directa a razboiului. Conflictele sociale au fost provocate de catre razboi si consecintele sale, iar acest lucru a zdruncinat vechile ierarhii sociale, creindu-se altele noi, insa nepuse bine la punct. Franta, Anglia, Germania, Italia si SUA se confrunta cu etape de greva desfasurate in sectoarele cheie ale economiei fiecareia dintre aceste tari si anume: – sectorul feroviar; – sectorul extractiv; – sectorul portuar. Aceste sectoare au putut fi influentate fie de catre miscarea sindicala, iar aici un exemplu ar putea fi Franta si Angia, fie de miscarea socialista, ca de exemplu in Italia si Germania. Tarile Europei de Est detin ponderea cea mai mare a populatiei active prin taranime si anume: – Iugoslavia 76,6%; – Romania 75%; – Polonia 60%; – Ungaria 60%; – Bulgaria 73%. Reformele agrare in aceste tari erau in desfasurare si aveau un mare succes in randul poporului, iar partidele agrariene erau cele care afirmau acest lucru in primii ani de dupa razboi. Masurile sociale radicale ce au fost luate sunt cele care au transformat echilibrul social de dinainte de razboi, ca suport obiectiv pentru taranime, au fost luate in tarile Europei de Est.

I.2. Industria în Europa

Primii ani postbelici sub aspectul economic au fost marcati de eforturile tuturor statelor in revenire la normalitate. Tarile Europei, cu economiile lor caracteristice, prin caapacitatile de productie reduse si prin inflatia monetara, cu disponibilitatile insuficiente de marfuri si un consum scazut al populatiei, erau preocupate de refacerea si relansarea propriilor economii. SUA dar si alte tari, precum Canada si Japonia au cunoscut o criza de supraproductie, ca urmare a maririi capacitalor industriale din timpul razboiului, stimunandu-se de catre exporturile in Europa, criza ce insa a fost atenuata prin eforturile de retehnologizare a industriei, cu scopul de a se trece la o productie de pace. Incepand cu anii 1922-1923, situatia economica a inceput sa se echilibreze, nuantandu-se diferit de la o tara la alta. De apreciat este faptul ca, dupa perioada de suprematie a tehnicilor englezesti si cea a tehnicilor germane, se poate afirma suprematia tehnicilor americane. SUA a castigat astfel avansul tehnic avand ca si rezultat intarirea pozitiei in ierarhia mondiala pe plan stiintific. Intre anii 1924-1929 s-a produs o perioada de relativa stabilitate si de dezvoltare economica. Una dintre cele mai importante dimensiuni ale dezvoltarii economice a constituit-o in unele tari, cresterea productiei de energie electrica in intervalul de ani 1925 si 1937. Noul mijloc de transport al epocii si anume automobilul, a accelerat dezvoltarea numeroaselor ramuri industriale. Un lucru important de remarcat decalajul substantial din acest domeniu intre SUA si Tarile Europene.

Numarul de automobile inregistrate in anumite tari, in perioada 1913-1937(mii de unitati)

Tabelul nr.1

Sursa: P, Delfaut, Cl. Gerard, P. Guillaume, J. A. Lesourd, Nouvelle histoire economique. Le xx-eme siecle, pg.50

Procesul de productie agricola este modificat, aparand utilizarea tractorului, ce va avea efecte pozitive pentru productia obtinuta. In domeniul agricol, SUA are realizarile cele mai mari. In anul 1930 in Europa existau 130000 de tractoare iar cu 1 singur tractor se arau 1277 ha, in timp ce in SUA existau 1020 de tractoare iar cu 1 singur tractor se arau 217 ha. Concentrarea productiei si a capitalului ce are ca punct de plecare o intelegere denumita si cartel, care urmareste, in general, stabilirea cotelor de productie si a preturilor. Cartelurile sunt cele care vizeaza transformarea pietei bazata pe libera concurenta, in piata bazata pe concurenta imperfecta, pe diferite grade de dificultate, de catre agentii economici mari. Acest fenomen de concentrare a productiei si a capitalului a cunoscut importante dezvoltari in perioada interbelica, el incepand inca din intervalul 1924-1929 sa devina trepat, un fenomen semnificativ atat pe planul pietelor nationale cat si pe cal al pietelor mondiale. Un exemplu concret este firma IG Farben, ce a fost infiintata in anul 1923, iar in anul 1938 ajungand sa detina 4/5 din ramura industriei chimice germane. In Anglia aceastafirma poate fi comparata cu firma Imperial Chemical Industries Ltd, ce a fost infiintata in ajul 1926. Pentru Franta este mentionat in literatura de specialitate faptul ca piata industriei chimice este impartita intre Saint-Gobian, Alain Froges Camargue si Ugine-Kahlmann. In aceeasi perioada, in SUA, piata economica este domninata de catre Ford, General Motors, US Stell, Dupont de Nemours, care, la randul lor sunt sub influenta sau chiar controlati de catre marile puteri bancare, ca si exemplu, Banca Morgan. Un nou element pe piata internationala isi face aparitia si va repezenta unul dintre cele mai importante din toate timpurile. Este vorba despre petrol. Principalele companii petroliele au incheiat in anul 1927 o intelegere ce prevedea repartizarea surselor de petrol de pe teritoriile ce au apartinul fostului Imperiu Otoman. In anul 1928 Royal Dutch Shell, Standard Oil si Anglo-Iranian au incheiat un acord prin care fiecare se angajeaza sa practice un pret unic si sa isi imparta pietele de desfacere, cu exceptia celei din SUA. Pentru aproximativ o jumatate de secol cele trei firme, impreuna cu alte patru subordonate lor prin intermediul parghiilor financiare au controlat piata mondiala a petrolului. Intre anii 1924-1929 a fost o perioada puternic marcata de problemele monetare. In Tarile Europene, inflatia, in grade mai mici sau mai mari, depinzand acest aspect de la o tara la alta, este un fenomen general, in general mai mult sau mai putin controlat de catre guverne. Urmeaza perioada reformelor monetare ce au ca scop stabilizarea monetara si inlaturarea efectelor cauzate de inflatie, iar astfel de reforme au avut loc in state ca si: – Germania si Austria in anul 1924; – Marea Britanie si Cehoslovacia in anul 1925; – Italia, Belgia si Polonia in anul 1927; – Romania in anul 1919. Prin intermediul reformelor monetare s-au putut adopta si aplica, masurile prin care se stabilea renuntarea la principiul Gold Exchange Standard, adica la etalonul aur, prin inlocuirea acestuia cu Gold Bullion Standard, adica etalon aur-devize. Singura exceptie a fost constituita din Marea Britanie care va renunta la etalonul aur in anul 1931. Se poate aprecia faptul ca instabilitatea pietei monetare internationale a fost veriga slaba a anilor `20 si ca fenomenul urmeaza sa se accentueze in perioada depresiunii economice dintre anii 1929 si 193, precum si in urmatorii ani, pana la inceperea celui de Al Doilea Razboi Mondial.

I.3. Depresiunea economică din anii 1929-1933, depășirea ei și avântul economiei

Fenomenul de depresiune economica ce a avut loc intre anii 1929-1933 la nivel mondial, a imbracat diverse aspecte precum si grade de intensitate de la o tara la alta. Intre acesti ani s-au declansat odata cu criza financiara si cea de productie, a schimburilor comerciale si cea sociala. Criza financiara apare ca urmare a marii depresiuni economice desfasurata intre anii 1929-1933, aceasta aparand mai exact la data de 29 octombrie 1929, manifestandu-se printr-o scadere majora a cursului valorilor de la Bursa din New York. Urmeaza ca acest fenomen sa se transmita rapid si institutiilor bancare din Europa. Consecinta imediata a crizei de bursa a fost cea a crizei creditului care a fost in primul rand o criza americana apoi una mondiala. Prin mecanismul desfasurat producerii crizei financiare s-a constatat faptul ca depunatorii au fost cei alarmati de criza bursei, iar prin urmare, acestia si-au retras depunerile din bancile ce erau angajate in activitatile de creditare pe termen lung si mediu, acest proces avand ca urmare incapabilitatea de a satisface numeroasele retrageri de numerar. Din cauza acestui proces, bancile ajung fie sa nu isi mai poata exercita platile fie sa ajunga in faliment. Proportia cea mai mare de falimentare bancare s-a inregistrat in SUA, fapt ce explica existenta unui numar mic de banci locale ce nu beneficiau de sustinerea reciproca. Falimentul produs la bancile din SUA prin intermediul sistemului speculativ la bursa si cel bancar a afectat in mod direct sau indirect situatia creditului la nivel european si a dat startul falimentului pentru mai multe banci din Europa. Sunt afectate in mod special micile banci, de pe plan local, iar cele de o importanta nationala sunt cele care fac apel la ajutorul guvernului. Iata cateva exemple de astfel de banci: Banque Nationale du Credit din Franta, Reichsbank din Germania, Banco Commerciale, Credito Italiano si Banco di Roman din Italia, etc. Criza creditului la nivel european este puternic accentuata de procesul de repatriere masiva a fondurilor americane. Aceasta repatriere este provocata de fenomenul crizei bursei. Criza, ca si fenomen s-a manifestat initial doar in domeniul bursei si al creditului pentru ca, mai apoi sa se manifeste si in domeniul crizei productiei si al schimburilor comerciale. Lipsa creditului a incurajat criza productiei in sens dublu, pe de o parte prin faptul ca au fost drastic limitate posibilitatile de finantare si au fost ingreunate reluarea proceselor de productie, iar pe de alta parte, s-a diminuat consumul la nivelul populatiei, ce era destul de sustinut cu ajutorul creditelor in perioada anilor `20. Scaderea cererii solvabile are ca urmare marirea dimensiunii stocurilor de marfuri, rezultand astfel impunerea unor reduceri sau chiar a opririi productiei. SUA a avut parte de un declin economic drastic, in special in anii crizei. In anul 1932 productia industriala era cea care reprezenta jumatate din activitatea economica prezenta in anul 1929, iar metarurgia si siderurgia americana functionau in proportie de 60% din capacitatea maxima. Productia de carbune a scazut de la 544 de milioane de tone la doar 321, cea de otel a scazut de la 57 de milioane de tone la 14, iar productia de automobile a scazut de la 5,3 de milioane unitati la doar 1,3. Productia industriala americana s-a redresat incetul cu incetul, iar in anul 1937 a atins acelasi nivel ca si cel din anul 1929. Pentru a doua decada a anului 1937 nivelul productiei a reinceput sa scada, acest lucru continuand pana la jumatatea anului 1938, atunci cand, datorita situatiei politice din Europa, a inceput o noua etapa de redresare, astfel incat, pentru anul 1940 se putea vorbi ca nivelul economiei era cel din anul 1929. In Germania erau in desfasurare procesele de depresiune si de redresare economica, procese ce prezentau diverse particularitati. In anii `20 relansarea economiei germane a fost realizata destul de anevoios din cauza unor conditii impuse de contractile sociale de la acea vreme. Refacerea economiei s-a bazat intr-o mica masura si pe capitalul strain. In literatura de specialitate este mentionat faptul ca, intre anii 1924-1931, aportul capitalului strain este evaluat la aproximativ 6 miliarde de dolari, capital din care Germania si-a finantat propria economie, putand astfel plati contul despagubirilor de razboi, cont in valoare de 2,5 miliarde de dolari si plasand in strainatate alte 2,5 miliarde de dolari. Economia germana cunoaste, intre anii `30-`40 o puternica depresiune dar si o redresare rapida. Productia de carbune scade de la 163 milioane de tone in anul 1929, la doar 104 milioane de tone in anul 1932. Constructiile navale au avut si ele de suferit, fiind oprite constructiile acestora. Sistemul german bancar este grav afectat, in special datorita relatiilor lui cu sistemul bancar american, avand fata de acesta obligatii mari de plata. In literatura economica se vorbeste despre impresionante falimentari ale unor banci ca de exemplu: Dresdner Bank si Darnstadter Bank. Redresarea economiei germane se va face extrem de rapid, in general pe baza consumului de stat, legat strict de dezvoltarea sectorului militar, ca si urmare a optiunii politice adoptate in anul 1933. Incepand cu anul 1937 productia de fonta si otel a Germaniei ajunge la acelasi nivel cu cea din Marea Britanie si Franta, iar productia de aluminiu era de doua ori mai mare decat productia totala ale celor doua tari laolalta, iar daca la toate acestea se adauga si productia Italiei de 1 miliona de tone de fonta si de 2,3 milioane de tone de otel, precum si productia Japoniei, respective de 5 milioane de tone de fonta, 7 milioane de tone de otel si 23 de mii de tone de aluminiu, se poate spune ca se prevedea un nou conflict militar care va incepe la sfarsitul anilor `40 ( Al Doilea Razboi Mondial). Spatiul economic german ocupa teritoriile Austriei in anul 1938 si a Cehoslovaciei in anul 1939. Germania va realiza o productie anuala de 20 milioane tone de fonta, 23 milioane tone de otel si 204 mii tone de aluminiu. Marea Britanie urmeaza sa cunoasca si ea marea depresiune, insa in cazul acesteia, procesul de redresare a economiei a fost realizat mult mai rapid fata de alte tari. Si aceasta cunoaste o scadere a productiei industriale insa nu atat de insemnata ca si a Germaniei sau a SUA. Consecintele monetare ale depresiunii au necesitat, din pacate, luarea de masuri drastic. In anul 1931, la data de 20 septembrie autoritatile engleze au decis sa renunte la etalonul aur, Marea Britanie fiind ultima tara care va a adopta decizia aceasta. Printre tarile care au avut parte de depresiune se numara si Franta. In Franta procesul de depresiune incepe din anul 1930. Sunt inregistrate scaderi majore in industria textila, industrie de mare traditie si cu un aport semnificativ pentru comertul exterior, dar si scaderi drastice in industria siderurgica si cea extractiva. La jumatatea anului 1937, se resimt semnele unei noi crize in Franta, iar anul 1938 a reprezentat la origini, un an de criza, economia franceza redresandu-se mai apoi doar in anul 1939. URSS in perioada interbelica si-a urmat propria cale, una un care obiectivele economice erau strans legate de cele politice. Se poate aprecia faptul ca in anii `30 si `40, agricultura si industria inregistreaza cresteri importante. Procesul de colectivizare a agriculturii se accentueaza incepand cu anul 1930 si este aproape finalizat in anul 1940. Industria a cunoscut 3 planuri cincinale successive si anume: 1928-1932, 1933-1937 si 1938-1942. Primul plan cincinal prevedea cresterea productiei totale industriale cu un procent de 300% si cu un procent de 530% a energiei electrice. Acest plan prevedea implinirea tuturor elementelor specificate, acest aspect insa, era diferit de la o ramura industriala la alta astfel: 185,2% din constructia de masini, 136% din echipamentul electric, 57% la otel, etc. Al doilea plan cincinal a fost executat la nivel global in proportie de 102%, cu o mare deosebire intre ramurile industriale. Al treilea plan cincinal a fost intrerupt din cauza razboiului, insa din anul 1941 a fost executat in proportie de 70%. Prin intermediul acestor planuri, URSS va obtine rezultate consistente in domeniul industrializarii. Un exemplu concret ar putea fi dat de cresterea de la 4,7 milioane tone in anul 1929 la 21 milioane tone in anul 1941 precum si a energiei electrice de la 6.500 milioane KW/h in anul 1929 la 39.400 KW/h in anul 1938. Ponderea productiei industriale din URSS cunoaste, la nivel mondial, la incheierea primului plan cincinal, o semnificativa crestere economica.

Ponderea productiei industriale ale unor tari in productia mondiala intre anii 1928 si 1932 (productie mondiala = 100)

Tabelul nr.2

Sursa: P. Delafaut s.a., op. cit., pg. 123

Depresiunea economica dintre anii 1929 si 1933, depresiune ce a afectat pe diverse grade de intensitate economiile statelor lumii, nu a afectat-o si pe cea a URSS-ului deoarece aceasta s-a dezvoltat singura din punct de vedere economic, neavand legaturi cu circuitul economic de la nivel mondial. In anul 1940, in urma rezultatelor obtinute in procesul de industrializare, URSS va deveni a patra putere economica la nivel mondial, avand o productie industriala pe cap de locuitor de 3,4 ori mai mica decat cea din SUA, de 2,7 ori mai mica decat cea din Marea Britanie si jumatate din cea din Germania. Reducerea capacitatiilor de productie sau inchiderea lor amplifica somajul, acesta fiind unul dintre indicatorii esentiali in observarea gradului de depresiune economica din perioada anilor 1929 si 1933 este parte-cauza a crizei sociale. Somajul atinge o mare parte din poputia activa, reflectandu-se astfel in compozitia nivelului de trai, avand insa si consideratii psihologice. Anglia este una dintre tarile care a asigurat pe tot parcusul secolului XIX si la inceputul secolului XX un inalt grad de utilizare a fortei de munca, in timp ce in SUA, pentru o buna perioada de timp, a fost o mare lipsa a fortei de munca, iar aceste aspecte au dus la o depresiune economica desfasurata intre anii 1929 si 1933, iar in acest fel neputandu-se asigura la un nivel corespunzator forta de munca necesara. In Japonia nu era o legislatie potrivita pentru asigurarea in caz de somaj, in Franta au fost create masuri temporare care sa sustina acest aspect al somajului doar pe plan local, in SUA masurile erau diferite de la un stat la altul, iar in Marea Britanie, incepand cu anul 1911 si pana in anul 1920, s-a creat o legislatie clara cu privire la asigurarea in caz de somaj. Depresiunea economica a provocat un nivel ridicat al somajului, asa cum vom putea observa in tabelul de mai jos.

Gradul de ocupare a fortei de munca in industrie si rata somajului, in anumite tari, in anii marii depresiuni economice (1929 = 100)

Tabelul nr.3

Sursa: P. Delfaut s.a., op. cit., pg. 91.

I.4. Politici economice pe plan mondial în perioada dintre cele două războaie mondiale

O trasatura dominanta a politicilor economice ce au fost promovate de diverse tari, cu anumite diferente de la o tara la alta, in functie de fiecare etapa in parte si de starea economiei fiecareia, este contituita de practicarea protectionismului. In primii ani de la terminarea Primului Razboi Mondial, raporturile economice internationale sunt afectate de interesele conflictuale ale fostelor parti ce s-au aflat in conflict militar, aceste interese fiind concretizate de prudenta. Conferinta Economica Internationala ce a avut loc la Bruxelles in anul 1920 , prin documentele finale ce le-a adoptat , a recomandat stabilirea unor raporturi economice acceptabile intre mai multe state, prin colaboarea si inlaturarea barierelor vamale, a restrictiilor si a masurilor legislative sau administrative privind comertul exterior, precum si a controlului unor anumite cheltuileli folosite pentru realizarea diverselor lucrari. Finalizarea refacerii precum si a inceputului relansarii economiei incepand cu perioada anilor 1923-1924, s-a reflectat asupra relatiilor economice la nivel international. O ameliorare a restrictiilor vamale si a celor monetare, precum si a insuficientei unor produse ce fac obiectul comertului dintre mai multe state cunosc o usoara redresare. In comertul international apar importante schimbari, astfel incat cresc si valoarea produselor ce sunt comercializate, se inregistreaza modificari in privinta structurii originii marfurilor puse in circulatie pentru comercializare. In mare lor majoritate, marfurile proveneau din Asia, Africa si America Latina. Are loc o scadere a ponderii marfurilor europene din cadrul comertului international, de la 61,2% in anul 1913 la 53,4% in anul 1929 si la 52,3% in anul 1938. Acesta scadere este o consecinta a faptului ca marfurile provenite din SUA, care in statistica, comertului international reprezentau 19,97% in anul 1913, 25,70% in anul 1922 respectiv 25,41% in anul 1927 precum si a marfurilor ce aveau ca provenienta alte zone ale lumii. La mijlocul perioadei dintre cele doua razboaie mondiale mai precis in anul 1929 ponderea Asiei in comertul international era de 15,3%, a Americii Latine de 8,4% si a Africii de 6,5%. Punctul maxim al comertului international, din punct de vedere valoric din perioada interbelica a fost atins in anul 1925. Incepand cu anul 1926, francul francez scade, iar monedele celorlalte tari se depreciaza ca valoare, constatandu-se astfel faptul ca, apare pe de o parte o scadere a volumului de marfuri comercializate, ca si consecinta a cresterii preturilor, iar pe de alta parte, sunt accentuate practicile protectioniste, care ajung sa cunoasca cele mai ridicate cote din perioada depresiunii economice dintre anii 1929 si 1933. Este pus in practica protectionismul vamal impreuna cu alte masuri de natura protectionista, astfel incat politicile protectioniste sa poata inregistra proportii diferite de la o tara la alta si de la o etapa la alta, masuri ca si: taxe vamale preferentiale, diferentierea taxelor vamale, limitarea importurilor si a exporturilor, controlul platilor internationale si al devizelor, taxe vamale preferate, etc. Marea Britanie, una dintre tarile cu traditii indelungate privind politica schimbului liber, a adoptat dupa anul 1925 anumite legi cu caracter protectionist. La initiative Ligii Natiunilor, au loc o serie de conferinte internationale la sfarsitul anilor `30 si inceputul anilor `40, cum ar fi cele de la Geneva din anul 1927 si din anul 1930, Londra si Sofia din anul 1931, Stessa si Basel din anul 1932, Londra din anul 1933, etc, nu au fost incheiate in toate cazurile cu intelegeri, iar in cazul in care anumite intelegeri au fost acceptate, ele nu au fost puse in aplicare. Prin mijloacele de care dispun in scopul de a isi apara piata interna de concurenta straina si de a crea forme si metode de intensificare a exportului, fiecare tara isi urmareste astfel interesele. Tarile cu un grad mai mic de dezvoltare din punct de vedere industrial si ale caror economii au fost afectate in sens dublu, odata prin prisma depresiunii economice dintre anii 1929 si 1933 si odata prin prisma restrictiilor ce erau practicate de catre tarile cele mai dezvoltate din punct de vedere industrial, au fost acele tare ce s-au confruntat cu numeroase probleme economice, probleme ce erau strans legate de distributia marfurilor la nivelul pietei mondiale dar si de problema achitarii unor datorii externe. Din prisma tendintelor de dezvoltare autarhica si de reorganizare a economiei, tarile industriale sunt intr-o mai mica masura dezvoltate din punct de vedere industrial sau sunt dezvoltate preponderent in domeniul agricol in Estul, Sud-Estul Europei. Aceste tari incercand sa gaseasca o cale comuna de lupta economica impotriva politicii protectioniste ce a pus accent pe tarile industriale. Romania a avut itiativa ca, in cadrul Conferintei Internationale de la Varsovia din anul 1930 sa se constituie Blocul Trilor Agrare, din care faceau parte urmatoarele tari: Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Iugoslavia, Letonia, Polonia, Romania si Ungaria. Ca reprezentant al tarilor din acest bloc, a fost ales economistul roman Virgil Madgearu. La acea conferinta s-au adoptat o serie de decizii cu privire la limitarea si consolidarea taxelor vamale pentru produsele agricole ale tarilor participante, stoparea restrictiilor cantitative si libertatea schimburilor pentru produsele acestor tari. In cadrul Conferintei Internationale de la Geneva din anul 1930, dar si in cadrul Conferintei Internationale a Graului de la Roman din anul 1931, Virgil Madgunearu, in calitatea sa de conducator al delegatiei romane si de reprezentant al Blocului Tarilor Agrare, a afirmat si sustinut deopotriva, ideea unui solidarizari a statelor agricole europene precum si crearea tratament preferential pentru produsele agricole ale tarilor. Romania a cerut reducerea cu 50% a taxelor vamale pentru cerealele ce erau exportate de catre tarile din Europa de Est si de Sud-Est, insa statele industriale europene exportatoare de grau precum si cele de peste Ocean s-au opus acestei cereri. Dupa ce s-a incheiat procesul de depresiune economica din intervalul de ani 1929 si 1933, masurile de restrictii au continuat sa reprezinte, pana in anii 1936 si 1937, elementul caracteristic in scopul reglementarii relatiilor economice dintre tari. Practicile protectioniste in exces ale statelor industriale vest-europene au favorizat in anii `40 aplicarea la nivel european a politicii Dran nach Osten care s-a concretizat prin intrarea puternica a capitalului precum si a marfurilor germane in tarile din estul continentului. Prin puternica afirmare a tarilor ce isi revizuiau periodic legile, s-au intarit astfel neintelegerile si slabiciunile politicilor europene, favorizand inceperea unui noi razboi mondial. Prin actele de agresiune facute in mod repetat de catre Germania, Italia si Japonia, dar si pericolul imminent al unui nou conflict military la nivel mondial, se perturba alarmant viata economica a tuturor statelor dar si a lumii, declansand astfel cel de-al Doilea Razboi Mondial. Lordul englez John Maynard Keynes a scris lucrarea intitulata “Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor”, lucrare de a fost publicata in anul 1936, prin intermediul careia gandirea economica a anilor `30 era dominata de aceasta, de asemeni, constituind un important punct de referinta atat in teoria economica, cat si in ulteroara practica economica. J. M. Keynes este economistul ce alansat si argumentat idea cum ca economia de piata poate sa previna sau, in cazul aparitiei, se pot depasi etapele de criza si de somaj involuntar, doar daca, societatea, prin intermediul statului, o va supune controlului si a unei dirijari corecte. Originalitatea conceptiei sale se refera si la cercetarea subocuparii fortei de munca dar si a subutilizarii capacitatilor de productie, aceste aspecte fiind luate in seama doar in contextul unei existente a echilibrului general dintre cerere si oferta, fapt ins ace nu este acceptat de teoria clasica si de cea neoclasica, protrivit carora respectivul echilibru nu poate avea loc decat in conditiile in care ocuparea fortei de munca este la un nivel satisfacator, iar capacitalile de productie sunt utilizate la un nivel cat mai ridicat. Deschiderea facuta de J. M. Keyenes catre o noua gandire economica realizata prin lucrarea sa si care urmareste asigurareaa unei bune functionary al tuturor mecanismelor economiei de piata cu ajutorul statului, a constituit, cu exceptia perioadei de dupa Al Doilea Razboi Mondial, un suport theoretic al tuturor practicilor de indrumare a economiei de catre stat precum si al extinderii tuturor functiilor economice ale statului respectiv.

II. Consecințe ale primului război mondial – ROMÂNIA

Economia Romaniei cunoaste o evolutie sinuozitata in perioada interbelica, avand o natura obiectiva si subiectiva, iar acest lucru generand numerosi factori interni dar si apartinand contextului general la nivel european. Dezvoltarea economiei romanesti a determinat o multitudine de mutatii la nivelul vietii economico-sociale. Dupa incheierea primului razboi mondial, s-a finalizat si procesul de formare a statului national unitar roman, iar acest lucru avand ca urmare repunerea in functiune a potentialului de natura economica ce era disponibil la acea vreme. Ca si urmari ale razboiului, odata cu dezvoltarea acestui proces, au aparut o multime de greutati ce apartineau procesului de unificare. „Marile distrugeri provocate de razboi, precum si cheltuielile facute de statul roman pentru participarea la acesta au condus la un important dezechilibru al organismului economiei nationale”.1 S-au inregistrat aproximativ 1 milion de morti, la care s-au adaugat mutilatii de razboi, invalizii si ranitii. Acest bilant al pierderilor umane a dus la diminuarea cu aproximativ o cincime a fortei de munca ce era activa inainte de inceperea razboiului. Lipsa de forta de munca, in special in agricultura a dus la intarzierea procesului de refacere a economiei. Pierderile materiale au fost de aproximativ 72 miliarde lei-aur, insa in tratatele de pace incheiate au fost insemnate oficial doar 31 miliarde lei-aur. Valoarea productiei anuale a economiei romanesti antebelice era de aproximativ 2 miliarde lei-aur, acest aspect ducand la concluzia ca in 2 ani de razboi s-au inregistrat distrugeri materiale imense, distrugeri pentru care romanii au muncit timp de 16 ani. Viata economica a fost marcata de dezorganizare, acest lucru ducand pana la pragul de ruina. Un sector de mare importanta in economia nationala si anume agricultura s-a aflat intr-o situatie critica, astfel incat, ca si urmare, stocul de cereale s-a terminat, nemaiavundu-se cu ce se hrani populatia, iar insamantarile pentru viitoarele recolte nu s-au mai putut realiza la un nivel cat de cat normal. Dupa incheierea primului razboi mondial, in primii ani, suprafetele cultivate au inregistrat o scadere sistematica. Intre anii 1919 si 1920 suprafetele cultivate reprezentau doar aproximativ 75% din cele ce erau cultivate inaintea razboiului.

1.Vezi pe larg V. Madgearu, Evolutia economiei romanesti dupa razboiul mondial, Ed. Stiintifica Economica, Bucuresti, 1995.

Industria cunoaste o situatie si mai dramatica din cauza pagubelor provocate de razboi, a jafului de utilaje si masini, de alte accesorii, etc, exercitand in acest fel administratia militara germana in perioada temporara a ocupatiei din sudul tarii. In anul 1919 industria functiona la 40% din capacitatea de dinaintea razboiului, cu vaste diferente de la o ramura la alta si anume: – industria cimentului – 40%; – industria hartiei – 30%; – industria cherestelei – 50%; – industria siderurgica -19,4%; – industria zaharului – 35%; – extractia de carbune – 41%; – extractia de petrol – 47%. In anul 1915 functionau doar 217 intreprinderi din cele peste 800 inregistrate.
In anul 1919 Uzinele Siderurgice din Hunedoara functionau doar cu 2,8% din capacitatea lor de dinainte, in timp ce Uzinele de la Resita cu doar 33%. Nici transporturile nu se aflau intr-o stare acceptabila. Reteaua feroviara era in paragina, functionand doar o mica parte din ea si aceasta destul de greu. Numeroase poduri feroviare dar si alte lucrari de natura feroviara au fost grav avariate atat de armata romana cat si de cea germana , dupa trecerea de la aparare la ofensiva a trupelor romanesti. In anul 1919 functionau doar 265 de locomotive, 563 vagoane de calatori, 3511 vagoane destinate transportului de marfuri si cateva sute de vagoane cisterna, iar toate acestea reprezentand doar 40% din parcul feroviar ce exista inainte. Finantele tarii erau intr-o situatie critica. Balanta comerciala, ca urmare a razboiului intregistra deficite imense. Exoportul tarii, ce era axat mai mult pe agricultura, era foarte mic, iar importul era alcatuit din produse agricole, in mare parte de cereale, utilaje industriale si material rulant. Statul roman, in aceste conditii, a fost nevoit sa efectueze imprumuturi externe, care s-au adaugat la cele facute inainte de razboi dar si cele pentru a putea acoperi cheltuielile militare din timpul acestuia. Datoria publica a Romaniei, in anul 1921 se ridica la 20741,7 milioane lei, dintre care 16169,4 milioane lei apartineau datoriei externe. Decizia Guvernului roman pentru a isi asuma raspunderea cu privile la masurele de securitate si pastrare a tezaurului Bancii Nationale a Romaniei dar si a depozitelor Casei de Drepturi si Consemnatiuni a fost luata in momentele critice prin care a trecut tara noastra dupa incheierea primului razboi mondial. Ca urmare a acestui fapt, Guvernul a incehiat conventii oficiale cu Guvernul imerial rus, prin care se specifica faptul ca transportul si pastrarea tezaurului romanesc, erau asigurate in conditii de siguranta ridicata, conditii similare cu al tezaurului imperial rus de la Moscova, in Kremlin. Prin intermediul protocolului incheiat cu reprezentantii Guvernului roman, ministrul ce avea puteri depline al Imperiului Rus in Romania, si anume generalul A. Mossloff, s-a confirmat faptul ca in zilele de 12, 13 si 14 decembrie a anului 1916 au fost incarcate 17 vagoane ce contineau 1738 de casete cu monede si lingouri de aur. Valoarea acestui stoc de metal pretios s-a ridicat in jurul valorii de 314.580.456,84 lei-aur. Tot atunci au mai fost incarcate si doua casete de bijuterii, cu o valoare totala de 7 milioane lei-aur, bijuterii ce apartineau reginei Maria. La data de 26 ianuarie 1918, soseste la Guvernul Romaniei o telegrama transmisa prin radiocomunicatie de la Guvernul sovietic in care se anunta faptul ca relatiile diplomatice cu Romania au fost rupte si ca tezaurul aflat la Moscova nu va fi inapoiat Romaniei. Desi au fost efectuate numeroase demersuri ale autoritatilor romane, pana si ale Frantei si Angliei cu diverse ocazii la adresa autoritatilor sovietice, acestea nu au dus la nici un rezultat pozitiv pentru inapoiereaa tezaurului romanesc aflat la Moscova. In anul 1937, dupa ce au trecut trei ani dupa ce s-au efectuat convorbirile dintre ministrul roman de externe Nicolae Titulescu si cel sovietic M. Litvinov, si reluarea, in anul 1934, a relatiilor diplomatice dintre Romania si Rusia, au fost restituite o parte din documentele ce se aflau in casetele de la Kremlin, in mare parte insa, doar titluri de valoare, acte de proprietate functiara dar si de actiuni. Insa acestea nu mai aveau nici o valoare deoarece au fost reconstituite in baza Legii cu privire la emiterea duplicatelor titlurilor evacuate din timpul razboiului. In anul 1956 a fost inapoiat Guvernului roman tezaurul arheologic cunoscut sub denumirea de “Cloasca cu pui”, ce reprezinta o colectie de monede si medalii, dar si de tablouri, gravure si opera ale unor pictori romani, icoane vechi, vesminte si obiecte de cult. In urma stabilizarii monetare din luna februarie a anului 1929, Banca Nationala a Romaniei a renuntat la imprumutul extern, insa nu si la proprietatea sa asupra stocului de aur. Totusi, trecand peste problemele cauzate de primul razboi mondial si punandu-se baza pe temelia trainica a patrieri reintregite, Romania a cunoscut, dincolo de unele diferente de conjuctura, o buna evolutie economica, in deceniile ce au urmat.

II.1. Industria în perioada 1921-1929

Dupa incheierea primului razboi monndial, plana pe piata economica o mare problema ce facea referire la refacerea si punerea in functiune a activitatilor de natura economica de pe teritoriul Romaniei. In acest sens, preocuparile economice au luat in calcul o buna dezvoltare aplicata la toate ramurile industriale ce puteau aduce venituri tarii. In urma achetei industriale efectuata in anul 1920 pentru anul anterior, s-a consemnat faptul ca un numar de 2610 intreprinderi ale marii industrii au fost apreciate dupa criteriile date de Legea de incurajare a industriei nationale din anul 1912. Aceste intreprinderi ce apartin industriei mari prelucratoare, ale industriei extractive dar si ale industriei mici si mijlocii, insa ele, de fapt, nu sunt inregistrate si totusi capacitatea lor de productie pe piata interna era destul de insemnata. Marile intreprinderi ale industriei mari aveau la dispozitie o forta motrica de 343550 CP, 154391 de muncitori, iar productia era de 11465 milioane lei. Din numarul total de 2610 intreprinderi ale industriei mari, 977 tineau de ramura industriei alimentare, insemnand in procente aproximativ 37,4%, 490 ce tineau de industria prelucratoare a lemnului, in procent de 18,8%, 305 ce tineau de industria prelucratoare a metalelor, in procentaj de 11,7%, 189 ce tineau de industria materialelor de constructii dar si de alte ramuri ca si textilele, chimia, pielaria, hartia, in proportie de 7,2%. Existau si un numar mare de intreprinderi mici si mijlocii, iar daca acestea ar fi fost inregistrate s-ar fi putut furniza date importante despre capacitatea de productie pe piata interna dar si de locul pe care il ocupau acestea pe piata, care, potrivit unor aprecieri ce apartin literaturii de specialitate, ajungea la peste jumatate din locul ce il ocupau pe piata intreprinderile industriei mari. Procesul de refacere al industriei nationale s-a efectuat lent, inegal de la o ramura la alta si a fost apreciat in literatura de specialitate ca fiind incheiat la cumpana dintre anii 1923 – 1924. Industria materialelor de constructii cunoaste o importanta perioada de dezvoltare, avand in vedere nevoile de intrebuintare pentru geamuri, caramizi, tigle, ciment, etc.

Industria mare, dupa indicatori principali, in perioada 1922 – 1924

Tabelul nr.4

Sursa: V. Axenciuc, Evolutia economica a Romaniei, vol. I, p. 81.

Cresterea numarului de intreprinderi precum si a numarului personalului, dar si dublarea productiei este evidenta. In anul 1924 se cosntata faptul ca, din cele 3840 intreprinderi ale industriei mari 870, adica in procent de 22,7% apartineau industriei de prelucrare a lemnului, 840, in procentaj de 21,9% industriei alimentare , 557 industriei metalurgice si a prelucrarii metalelor, in proportie de 14,5%, iar 381, in procentaj de 9,9% industriei ceramicii,etc. In anul 1912 a fost adoptata Legea de incurajare a industriei nationale, iar intre anii 1923 si 1925 au fost adoptate o serie de legi ce au pus accentul pe procesul de dezvoltare si maturizare a capitalului autohton. In cadrul acestor legi se inscriu urmatoarele: – Legea pentru energiei; – Legea destinata minelor; – Legea pentru regimului apelor; – Legea destinata comercializarea si controlul intreprinderilor economice ale statului. In luna iunie a anului 1924 a fost adoptata Legea pentru comercializarea si controlul intreprinderilor economice. Aceasta lege oferea intreprinderilor avantajoase beneficii asupra capitalului privat in cazul coparticiparii la intreprinderile economice ale statului. Legea, care introducerea in intreprinderile de stat principii comerciale ale celor particulare, ajuta si la construirea acestora, la capitalul si la gestionarea lor, precum si la impartirea beneficiilor obtinute din activitatile lor. Sub tutela legii mentionate intrau unele intreprinderi de stat, ce se ocupau cu exploatarea oricarui fel de generator de energie ca si petrolul, carbunele, gazul metan, etc. Legea privind comercializarea si controlul intreprinderilor economice de stat a provocat si numeroase controverse in unele cercuri politice, dar si confruntari de opinii opuse, insa trebuie mentionat faptul ca numeroare intreprinderi de stat au fost reorganizate conform prevederilor sale, cum ar fi: – Societatea comunala pentru aprovizionarea cu lapte a capitalei; – Societatea de carbuni „Lonea”; – Societatea nationala de gaz metan „Sonametan”; – Navigatia Fluviala Romana; – Societatea comunala pentru industrializarea sangelui de abator „Hemolid”; – Uzinele metalurgice „Copsa Mica-Cugir”; – Societatea pentru comercializarea pestelui; – Societatea pentru comercializarea minereurilor de aur Baia Mare; – Societatea de radiotelefoane. In luna iunie a anului 1924 a fost adoptata Legea regimului apelor, iar in luna iulie a aceluiasi an, Legea energiei. Legea regimului apelor a fost modificata in luna aprilie a anului 1926. Problema folosirii resurselor energetice cu caracter regenerativ au atras atentia legiuitorului, in special prin folosirea ca si sursa de energie a apei, menajandu-se astfel sursele de petrol si carbune, ele mentinandu-se astfel, la nivelul unei calitati superioare. Ca o consecinta, statul intervine prin intermediul legilor mentionate mai sus cu scopul de a impulsiona folosirea carbunilor de o calitate inferioara dar si a fortei hidraulice. Legea acorda permise si premii pentru studiile efectuate in interes general dar si concesiuni pe o perioada de 75 sau 90 de ani, iar prin acest fel se incuraja coparticiparea la capitalul privay si la investitiile din domeniul hiddraulic. Concesiunile erau acordate doar cetatenilor romani ori societatilor anonime romanesti. Singura conditiie impusa de catre prevederile legii era aceea ca intreprinderile sa se conformeze la programul de electrificare a tarii, rezervand astfel statului o patrime din totalul de energie produsa. Pe langa langa legislatia ce isi avea scopul de a incuraja investitia si efortul capitalului autohton au fost adoptate o serie de tarife vamale cu un caracter protectionist in anul 1921, in anul 1924, ulterior modificat in anul 1926, in anul 1927 si in anul 1929. Numeroasele modificari aplicate asupra tarifelor vamale s-au datorat atat optiunilor politice legate de inversarea guvernamentala, cat si de accentuarea instabilitatii monetare. In anul 1921 tariful vamal nu mai era in stare sa asigure protectia neceara unei bune dezvoltari industriale la nivel national din pricina cresterii inflatiei. In luna iulie a anului 1924 a fost adoptat un nou tarif vamal in care se mentiona faptul ca taxele vamale se calculau in lei-aur si se incasau in lei-hartie, avand la baza un raport prestabilit. In primele trei luni de la aplicarea acestui tarif raportul a fost de 1 leu-aur=30 lei-hartie, iar pe parcurs s-a schimbat, odata la trei luni, in functie de coeficientul de depreciere a leului. Tariful vamal era mic si se aplica tuturor tarilor ce aplicau Romaniei tarif asemanator, dar si clauza natiunii care era cea mai favorizata. Pentru tarile ce nu s-au incadrat in aceasta situatie, taxele vamale erau de trei ori mai mari. In luna martie a anului 1926 tariful existent din anul 1924 a fost modificat din cauza cresterii gradului de protectie a industriei de metalurgie si textila. Taxele vamale pentru articolele de metalurgie si texite au fost crescute cu 50 – 100% dupa valoare. In anul 1927 a fost adoptat un nou tarif vamal cunoscut sub denumirea de Tariful Manoilescu, denumire ce provine de la numele economistului Mihail Manoilescu, cel care a si elaborat si sustinut in Parlament acest nou tarif vamal. Acesta era mic pentru tarile ce aplicau aceeasi tarife Romaniei insa pentru celelate tari, in general cu 50% mai mult decat cel minimal. Taxa vamala sub denumirea de „Tariful Manoilescu” a ridicat gradul de protectie a pietei interne in fata valului de fabricate ce proveneau din afara tarii si in acelasi timp, a fost apreciat in literatura economica de specialitate ca fiind insuficient in comparatie cu tarifele vamale practicate de catre alte tari ca si Cehoslovacia, Polonia Ungaria, etc. „Tariful Manoilescu” se pai poate evidentia si prin faptul ca asimilarea cu utilajele industriale si agricole are numeroase beneficii din punct de vedere al aplicarii reducerilor taxelor vamale pentru importarea acestora. Taxele vamale mentionate mai sus au avut o mare contributie la cresterea gradului de protectie pe piata interna a produselor industriale, favorizand astfel, dezvoltarea armonioasa a industriei autohtone, prin marirea taxelor vamale la import in medie de la 4,1%, in anul 1922 la 20,7% in anul 1928. In luna august a anului 1929 a fost pus in functiune un nou tarif vamal ce avea protectie mult mai mica ca si cea din anul 1927. Acest tarif vamal avantaja doar industriile ce prelucrau materii prime agricole si pe cele ce foloseau materii prime ale subsolului. Evolutia comertului international privind produsele agricole este rezultat al adoptarii acestui nou tarif vamal. In anul 1928 stocurile de cereale precum si de alte produse agricole la nivel mondial au prezentat o tendinta de crestere dand nastere la numeroase conditii pentru maniferstarile unei crize agrare. In comparatie cu modele si practicile clasice ale politicii protectioniste aplicate in Romania in perioada mentionata in frazele de mai sus se remarca o a treia cale de incurajare a dezvoltarii fortelor productive la nivel national, sprijinindu-se astfel, in mod direct de catre stat, dezvoltarea industriei dar mergand si pe calea finantarii de catre acesta. In scopul utilizarii cat mai eficiente a celor mentionate mai sus, in luna iunie a anului 1923, in urma legii adoptate atunci, a fost infiintata „Societatea Nationala de Credit Industrial” ce avea un capital social format din participatia statului in procent de 20%, a BNR de 30% dar si prin subscribtie publica. Capitalul social initial a fost de 500 de milioane lei. Scopul acestei societati a fost de a se accentua incurajarea industriei mari, prin intermediul acordarii unor credite avantajoase, pe termen lung in special, dar si facilitarea unei bune mobilizari a creantelor industriale, prin intermediul procesului de rescontare la BNR. Trebuie mentionat faptul ca efortul BNR cu aceasta ocazie a avut scopul de a impune si totodata mentine, prin intermediul unor parghii financiar-bancare, o rata scazuta pentru dobanzile percepute creditelor industriale pe termen lung. Tarifele vamale protectioniste si numeroase credite de un grad ridicat de importanta au beneficiat de multitudinea de avantaje specifice politicii protectioniste sistematice aplicate statului roman.

Industria mare, dupa indicatori principali, in perioada 1925 – 1929

Tabelul nr.5

Sursa: V. Axenciuc, op. cit., p.81.

Dupa anul 1925, numarul de intreprinderi a crescut considerabil, la fel si forta motrice, dar si valoarea productiei industriale, insa a scazut numarul de personal. In anul 1929 semnele epuizarii avantului economic sunt tot mai evidente asupra ramurilor industriei mari prelucratoare. Ca si urmare a acestor semne, din numarul total de 3966 de intreprinderi, doar 1133 apartineau industriei alimentare, in procentaj reprezentand 28,6%, 780 apartiand industriei de prelucrare a lemnului, in procentaj reprezentand 19,7%, 530 apartinand industriei textile, cu procentul de 13,3%, 451 apartinand industriei metalurgice si de prelucrare a metalelor, 330 apartinand industriei chimice, cu un procentaj de 8,3%, iar restul altor ramuri industriale. In anul 1920 s-a desfasurat o ancheta industriala ce a cules date despre unitatile din industria mare. Conform lucrarilor de specialitate, in urma recensamantului intreprindelor industriale si comerciale, au fost efectuale o serie de insemnari si realanizari, iar acest proces a fost integrat in cadrul recensamantului populatiei din anul 1930 din data de 29 decembrie. Conform numarului total de unitati mestesugaresti dar si de industrie mica, numarul celor ce aveau doar 1 lucrator erau de 69173, al celor cu 2 pana la 5 lucratori erau de 60943, iar al celor cu 6 pana la 20 lucratori erau de 7958. Din punct de vedere al domeniului de activitate, din numarul total de 138074 de unitati doar 37109 activau in domeniul alimentar, 28062 in cel al pielariei, 22473 in prelucrarea de metale, 20146 in prelucrarea lemnului, 4140 in constructii iar restul in alte domenii de activitate industriala. Potrivit datelor culese la recensamantul din anul 1930 numarul intreprinderilor industriale mici, cu forta motrice de pana la 5 CP, era de 3771 iar in procente reprezenta 28,5% din numarul total al intreprinderilor cu forta motrice. Se face referire la intreprinderile mici ce functionau in domeniul alimentatiei si anume un numar de 1627 de unitati adica in proportie de peste 43%. Un domeniu special al industriei romanesti era cel al industriei extractive, in cadrul acestuia efectuandu-se industria petroliera ce se baza pe rezervele de titei ce erau usor de accesat in vederea procesului de exploatare la nivelul conditiilor de munca din acea vreme. Conform Legii minelor din anul 1924, au fost stabilite noi coordonate privind exploatarea si valorificarea bogatiilor aflate in subsolul tarii, indiferent de natura lor. Legea a fost controversata si discutata indelung inca de pe vremea cand era in faza de propunere. Totusi, rezultatul acestei Legi avea sa ramana neschimbat timp de mai mult de doua decenii, suferind doar o singura schimbare in anul 1925. In anii 1929 si 1937 au aparut o serie de Legi ce au modificat unele dintre prevederile Legii din anul 1924. Legea minelor din anul 1924, a avut si o alta denumire si anume “Cod minier”. O serie a dispozitiilor generale ale legii, precizandu-se faptul ca rezultatele acestor activitati ramaneau sub tutela statala ar fi urmatoarele: – zacamintele unor substante minerale din care se pot extrage metale, metaloide dar si combinatii din acestea; – zacamintele unor combustibili minerali, bitumine precum si apele mineralizate, dar si gazele de orice tip; – bogatiile de orice fel din subsol. Conform specificatiilor legii, izvoarele de ape minerale, ape subterane mineralizate si ape curative urmau regimul prevazut in lege doar pentru acestea. Conform legii zacamintelor minerale in 12 categorii, petrolul era inclus in grupa 12, la clasa combustibililor minerali lichizi si se urmarea valorificarea bogatiilor subsolului facuta dupa normele stabilite in lege dar si in conformitate cu cele doua regimuri cu privire la apartenta substantelor minerale si anume: – regimul substantelor ce apartineau statului; – regimul substantelor ce apartineau proprietarilor. Procedura de valorificare a substantelor minerale ce erau sub tutela statului, se stipula in lege ca urma sa se efectueze direct de catre stat ori prin concesionarea unor particulari. Concesiunile erau acordate doar in regiunile unde exista posibilitatea de a se pune in practica procedeul de extractie. Dreptul de concesionare il aveau doar societatile anonime ale minereului romanesc si cooperativele miniere. Pentru a putea primi o concesionare de la stat trebuiau indeplinite toate conditiile impuse de acesta. Prin procesul de concesionare se urmarea favorizarea statului roman, determinand astfel capitalul strain sa accepte pentru intreprinderile sale regula prin care se mentioneaza faptul ca majoritatea capitalului si a conducerii trebuie sa apartina cetatenilor romani. In urma analizei predeverilor Legii minelor din anul 1924 s-a dovedit faptul ca aceasta a concretizat mai multe principii ce apartineau politicii nationale coerente din domeiul industriei petroliere, acolo unde interventia statului in problemele industriei petrolului si apararea resurselor de petrol in fata tendintelor noi de acaparare a firmelor straine a fost de bun augur. O consecinta a presiunilor la nivel oficial dar si neoficial efectuate de catre marile firme straine dar si angajamentele incheiate cu reprezentantii unor puternice societati straine ca si Romanian Consolidaded Oilfields Limites, Columbia, Vega, Concordia, etc., au dus la numeroase actiuni negative asupra capitalului social al statului. In luna decembrie a anului 1925 a fost adoptata Legea cu privire la adaugarea unor noi dispoziti la alineatul 2 al articolului 32 sin legea minelor. Acesta lege a adus o modificare legii minelor din anul 1924, stabilind faptul ca proportia capitalului romanesc sa fie de 50,1% in loc de 60%, cat se mentiona in legea din anul 1924. In anul 1929, conform clasificarii din ierarhia mondiala, apreciata din punct de vedere al productiei de petrol, Romania era pe locul 7, dupa SUA, Venezuela, URSS, Mexic, Iran si Indonezia. Odata cu dezvoltarea capacitatii de extractie a titteiului se dezvolta si domeniul de rafinarie al acestuia. Conform literaturii de specialitate, se mentioneaza faptul ca intre anii 1928 si 1928 aproximativ 95% din titeiul extras era rafinat in tara. In perioada mai sus mentionata existau aproximativ 60 de rafinarii, dintre care 32 dispuneau de o capacitate de prelucrare de 4000 tone sau mai mult. Incepand cu anul 1925 se constata o crestere a ponderii capitalului romanesc in ceea ce priveste industria petroliera. Intre anii 1925 si 1928 la nivel mondial, dintre primele 10 societati petroliere, 3 erau romanesti si anume IRDP, Creditul Minier si Petrolul Romanesc. Conform calculelor ce apartin economistului Virgil Madgearu ponderea capitalului romanesc pe totalul capitalului investit in domeniul petrolier a evoluat dupa cum urmeaza: – 1924 – 28%; – 1925 – 30%; – 1926 – 53%; – 1927 – 57%; – 1928 – 60%.

II.2. Industria în perioada 1930-1939

Intre anii 1930 si 1939 activitatile economice erau afectate de catre marea depresiune economica in primii patru ani, iar apoi a avut o evolutie ascendenta in unele domenii insa la finalul deceniului a fost marcata de catre o serie de probleme ale vietii la nivel international dar si de preocuparile sporite ale gruparilor guvernamentale privind orientarea economiei in asa fel incat aceasta sa satisfaca toate cerintele cu privire la apararea integritatii si independentei Romaniei. Pentru deceniul patru al evolutiei vietii economice se poate afirma faptul ca industria a fost marcata de catre depresiunea economica dintre anii 1929 si 1933, precum si de redresarea si de avantul ce a urmat dupa aceasta etapa, dar si de conflictul armat ce s-a desfasurat pe teritoriul Europei spre sfarsitul deceniului. In anul 1929 industria romaneasca cunoaste primele manifestari ale fenomenelor de oprire a productiei, in special a industriei mari prelucratoare, aspect ce fost marcat de cresterea stocurilor de marfuri si de scaderea preturilor.

Industria mare, dupa indicatori principali, in perioada 1928 – 1934

Tabelul nr. 6

Sursa: V. Axenciuc, Evolutia economica a Romaniei, vol. I, p. 81.

Conform datelor din tabelul de mai sus putem afirma faptul ca fata de anul 1928, an ce a fost considerat din punct de vedere economic un an prosper pentru productie iar din punct de vedere statistic ca si o baza de comparatie, in perioada crizei dintre anii 1929 si 1933 s-a constatat o usoara tendinta de scadere a numarului intreprinderilor. Cele mai multe scaderi au fost intregistrate in anul 1931, atunci cand numarul intreprinderilor a reprezentat doar 88,8% din numarul celor ce au fost inregistrate in anul 1928, iar in anul 1933 cand a reprezentat doar 87,9%. In perioada 1929 – 1933 numarul intreprinderilor ce apartineau sectorului industriei mari reprezentau 90,08% din cel inregistrat in anul 1928. Diferenta de 10%, in scadere, s-a datorat faptului fie proceselor de falimentare fie fuzionarilor de firme. Statisticile arata ca, pentru anul 1928 aproximativ 4143 de falimente si concordate preventive au avut lor, iar in anul 1931, un numar de 10059. Ca si urmare a scaderii numarului de intreprinderi a fost si scaderea numarului de angajati iar acest lucru a dus la aparitia mai multor someri. Cele mai critice situatii au fost in anii 1931 si 1932 atunci cand folosirea fortei de munca a atins cele mai scazute cote si anume 73,7% si 73,6%, in comparatie cu anul 1928. Fenomenul este atenuat in anul 1933 si depasit in anul 1934, atunci cand numarul de personal angajat depasea statisticile din anul 1928. In perioada crizei dintre anii 1929 – 1933, gradul de ocupare a fortei de munca era de 83.6%.

Cereri de lucru, plasari si cereri nerezolvate, in perioada 1929 – 1938

Tabelul nr. 7

Sursa: V. Axenciuc, op. cit., p. 532.

Intre anii 1931 si 1932 a avut loc o crestere a locurilor de munca, chiar si in pofida faptului ca numarul de plasari era unul destul de ridicat, dar si a cererilor nerezolvate, fapt ce a dus la marirea somajului. Din anul 1933, numarul cererilor depuse pentru solicitarea unui loc de munca inregistreaza o scadere semnificativa. Aceeasi problema se obseva si in numarul cererilor nerezolvate. Cu privire la ocuparea fortei de lucru, mai intai putem spune faptul ca, incepand cu anul 1927, la nivelul Ministerului Muncii a fost inregistrata o cifra oficiala a somajului, insa aceasta nu coincide cu datele rezultate in urma inregistrarilor efectuate la nivelul Oficiilor de plasare.

Numarul oficial al somerilor, in perioada 1928 – 1938

Tabelul nr. 8

Sursa: V. Axenciuc, op, cit., p. 532.

Datele din tabelul de mai sus confirma faptul ca, din punctul de vedere al ocuparii fortei de munca, nivelul maxim al crizei in industria romanesca a fost atins in anul 1932. Mai apoi, somajul a intregistrat o usoara scadere, astfel incat in anul 1938 s-a clasat pe un loc inferior anului 1929. Se poate mentiona faptul ca, pentru perioada ce a urmat dupa anul 1932, cifra de somaj s-a mentinut la cote relativ ridicate, fiind astfel , rezultatul retehnologizarii anumitor industrii. Prin acest proces cresterea productivitatii muncii a necesitat implicarea dar si disponibilizarea personalului, confirmand astfel cresterea capacitatii de productie a industriei romanesti nu doar prin infiintarea de noi locuri de munca ci si prin cresterea capacitatii de productie a intreprinderilor deja existente. Indicatorul ce cunoaste o evolutie pozititva este forta motrice, care a depasit in toti anii de criza nivelul inregistrat in anul 1928, reprezentand astfel , in medie 107,2% . Insemnatatea evolutiei acestui indicator reprezinta ori rezultatul unei politici de investitii pentru o serie de ramuri industriale, cum ar fi industria grea, cea metalurgica si constructoare de masini, cea electrotehnica si cea extractiva, ori rezultatul procesului de migrare a capitalurilor din diferite ramuri inspre industria grea, industrie pentru care legislatia de incurajare a capitalului autohton oferea anumite avantaje. Valoarea productiei industriale inregistreaza imense scaderi in perioada 1929 – 1933, reprezentand 67,3% din productia anului 1928, iar punctele de maxima scadere inregistrandu-se in anii 1932 si 1931, de 53,2% si 54,5%. Trebuie apreciata forma de manifestare a crizei dar si a evolutiei acesteia deoarece nu este una semnificativa sub aspectul valorii productiei industriale, deoarece moneda a suferit fulctuatii din cauza inflatiei, iar acest aspect impune anumite rezerve pentru a se putea aprecia corect evolutia valorii productiei industriale. De aceea nici nu se foloseste indicatorul valoric al capitalului fix. Anul de varf al crizei in industria romaneasca, conform literaturii de specialitate este anul 1932. Pentru a se putea analiza structura industriei mari prelucratoare din anul 1932 in comparatie cu anul 1928 au fost dezvaluite o serie de deosebiri de la o ramura la alta, dar si unele tendinte ale dezvoltarii lor pentru urmatorii ani. Cele mai deosebite situatii sunt cele din industria electrotehnica, cea metalurgica, cea chimica, cea textila si a pielariei. Industria electrotehnica este cea care cunoaste o crestere satisfacatoare a numarului de intreprinderi, de la 14 la 15, folosindu-se astfel aproape tot personalaul angajat, in proportie de 99,6%, obtinand astfel o productie in valoare de doar 53%, insa forta motrice, exprimata in CP, a crecut cu pana la 358,4%. Industria metalurgica si de prelucrare a metalelor inregistreaza scaderi semnificative de pana la 88,7% al numarului de intreprinderi si folosind doar 65,6% din personal, obtinand astfel o valoare a productiei de doar 48,3%, sporind insa forta motrice pana la 124,8%. Industria chimica inregistreaza o scadere a numarului intreprinderilor in proportie de aproximativ 84,2%, folosind personalul doar in proportie de 69,7%, astfel obtinandu-se o valoare a productiei de doar 65,0% iar a fortei motrice de 101,8%. Industria textila inregistreaza scaderea numarului intreprinderilor la 88,6%, o crestere a personalului de aproximativ 104,25, o scadere a valorii productiei la 70,4% dar si o crestere a fortei motrice de 109,7%.

Industria pielariei inregistreaza o scadere a numarului intreprindelor in proportie, de 71%, a personalului de 72,2%, a valorii productiei de 48,9% si o scadere a fortei motrice la 83,4%. Criza a afectat in mod diferit fiecare ramura industriala in parte, aici ne referim la industria mare prelucratoare ce a determinat regrupari de forte sub mai multe aspecte precum numarul intreprinderilor, al valorii capitalului, al numarului de personal, al fortei motrice, etc. Pe termen lung se poate presupune ca vor supravietui si se vor dezvolta doar acele ramuri industriale si intreprinderi care au trecut printr-un proces de retehnologizare, dar si in urma intelegerilor de tip cartel sunt cele care vor produce cu cele mai mici costuri putand astfel face fata in fata concurentei, progresand pe viitor. Odata cu iesirea din criza si refacerea relativ rapida a economiei, precum si cresterile substantiale inregistrate pana in anul 1938 in special de catre industrie au fost posibile datorita accentuarii interventiei statului prin stabilirea limitelor calitative si cantitative ale importurilor, prin controlul devizelor, prin sporirea anumitor taxe vamale la import, prin investitii, printr-o legislatie de incurajare pentru anumite ramuri industriale, in special pentru cele care produceau marfuri ce nu se fabricasera pana la momentul respectiv in tara, prin sporirea volumului comenzilor date de catre stat industriei, in special in domeniul apararii, prin inslesnirea finanatarii unor intreprindeir industriale ce urmau sa lucreze pentru stat, prin acordarea unor avansuri asupra comenzilor precum si prin creditarea acestora de catre Banca Nationala, prin avantaje de ordin fiscal, etc. Pentru a doua jumatate a deceniului patru se poate spune ca se caracterizat printr-o majora activitate de legiferare, ce avea scopul de a deschide noi cai activitatilor economice generale si in special celei industriale. Decretul de lege dat cu scopul prelungirii si completarii legii incurajarii industriei nationale a avut o deosebita importanta. Legea privind incurajarea industriei nationale a fost adoptata in luna februarie a anului 1912, fiind prelungita de nenumarate ori. In luna aprilie a anului 1936, in urma unei noi prelungiri a legii incurajarii industriei nationale, s-a urmarit continuarea incurajarii participarii capitalului autohton la dezvoltarea industriala. Avantajele ce au fost acordate odata cu adoptarea legii din anul 1912 si prelungite in luna aprilie a anului 1936 au fost conditionate de catre indeplinirea cerintelor cu privire la utilizarea personalului romanesc, iar, in caz contrar, avantajele urmau sa fie retrase. Tot in aceeasi perioada a fost prezavuta si infiintarea unui Fond Industrial ce urma sa fie alimentat dintr-o taxa de 1% din valoarea importurilor efectuate ce aveau scutiri de taxe vamale la nivelul intreprinderilor industriale si miniere de orice tip. Acest fond era destinat in special echiparii cu masini si intalatii pentru micii industriasi si meseriasi romani. In luna iulie a anului 1936 a fost adoptat Decretul privind infiintarea fabricilor pentru produse nefabricate in tara, decret ce asigura anumitor intreprinderi ce fabricau articole de mare tehnicitate, conditii avantajoase cu privire la importul de utilaje si de materii prime precum si dreptului de monopol pentru o perioada de 16 si respectiv 36 de luni asupra pietei de desfacere. In luna aprilie a anului 1927 a fost adoptata legea privind scutirea de taxe a masinilor, partilor si accesoriilor de masini, in interes de aparare nationala.

In luna martie a anului 1937 prin intermediul legii cu privire la organizarea si incurajarea agriculturii, toate intreprinderile industriale ce foloseau materii prime provenite din agricultura romaneasca beneficiau de reduceri de pana la 25% de la impozitele impuse de stat, judet sau comuna. Mai beneficiau si de aprovizionarea la preturi minimale. Printre prevederile legii se mai numara si infiintarea unor comisii speciale la nivel judetean, in vederea stabilirii preturilor de achizitionare de catre industriasi a plantelor industriale ce constituiau obiectul contractelor de cultura – tip, contracte ce au fost incheiate de catre producatorii agricoli cu ajutorul Camerelor judetene de agricultura. Cu ajutorul prevederilor acestei legi, se puteau specifica urmatoarele: – rolul legii de a promova si de a indruma activitatea industriei de prelucrare a produselor agricole; – rolul legii de a informa si determina lumea rurala cu privire la extinderea culturilor de plante industriale, ce erau mult mai profitabile decat cerealele, dar si de a atenua o parte din neajunsurile rezultate in urma supraparcelarii proprietatii funciare agricole, ce impedica specializarea pe anumite culturi. In luna aprilie a anului 1937 a fost adoptata legea cu privire la incurajarea si indrumarea agriculturii, industrializarii si valorificarii plantelor textile, lege care prevedea ca intreprinderile care fabricau furnituri militare sa beneficieze de numeroase inlesniri ca si scutirea de taxe vamale, de scutire a impozitului pe cifra de afaceri si de stabilire a limitelor privind importul utilajelor. Produsele fabricate de catre intreprinderi erau printre preferintele comenzilor statului, asta chiar daca pretul de oferta era de 7% mai mare decat al celorlalte intreprinderi. Industria a trecut printr-un proces de finantare, acest proces realizandu-se prin intermediul creditelor de reescont obtinute de la Banca Nationala. Creditele astfel acordtate industriei mari prelucratoare, potrivit unui portofoliu de scont realizat de catre Banca Nationala, au conoscut numeroase cresteri de la 32% in anul 1928 la 55% in anul 1938. Finantarea prin intermediul bugetului de stat inregistreaza cresteri semnificative, astfel incat in anul 1937 importul de utilaje si motoare era de aproximativ 3 ori iar valoric de aproximativ 3,5 ori mai mare decat in anul 1927. In acelasi timp, se observa o crestere a participarii institutiilor de credit specializat pe finantarea anumitor ramuri ale industriei mari prelucratoare, dar si a celei extractive. In numarul total al creditelor acordate de catre Societatea Nationala de Credit Industrial, industria metalurgica detinea aproximativ 20 – 25% in aanul 1932, iar dupa anul 1934 peste 40% din credite. Incepand cu anul 1937 Banca Intreprinderilor Aurifere si Miniere si-a inceput activitatea cu un capital social initial de 200 milioane lei, din care 100 milioane lei sunt din participatia statului, 68,5 milioane lei din participatia BNR si 31,5 sunt din participatia societatilor miniere “Petrosani”, “Mica”, “Aur”, si “Pyrit”. In anul 1936 a fost adoptata legea cu privire la infiintarea Consiliului Superior Economic si Organizarea Camerelor Profesionale. Conform prevederilor date de acesta lege, Consiliul Superior Economic a fost infiintat pe langa Presedintia Consiliului de Ministri, avand ca sprijin in efectuarea activitatilor sale pe Camera de Agriicultura, pe Camera de Indutrie si pe Camera de Munca, acestea avand largi obligatiuni privind aprobarea proiectelor de legi cu caracter strict economic, financiar si social, proiecte ce erau prezentate ori de catre Guvern ori de catre Parlament. In luna aprilie a anului 1938 indatoririle Consiliului Superior Economic au inregistrat un nivel ridicat datorita incredintarii sarcinii de a elabora un Plan General Economic. In urma unui nou decret – lege, Consiliul Superior Economic a adoptat planurile si programele de rationalizare dar si de valorificare a productiei la nivel national, facand astfel propuneri in vederea unei coordonari a liniilor generale privind politica schimburilor comerciale externe, a tarifelor dar si a contributiilor fiscale. Interventia statului in viata economica a crescut considerabil reflectandu-se astfel in reorganizarea pe noi baze a Ministerului Industriei si Comertului, ce a fost ulterior transformat in Ministerul Economiei Nationale, dar si in creearea unui nou minister si anume Ministerul Inzestrarii Armatei. Conform decretului – lege nr. 1473 din data de 7 aprilie 1938 a fost infiintat Ministerul Economiei Nationale caruia i-au fost acordate mai multe sarcini ca si: – indrumarea, coordonarea si incurajarea dezvoltarii fortelor productive; – distribuirea productiei prin intermediul comertului exterior; – indrumarea dar si supravegherea comertului exterior; – indrumarea dar si supravegherea importurilor; – crearea de legi cu privire la domeniul industrial, comercial si bancar; – realizarea unor lucrari de statistica dar si de documentare economica. In luna mai a anului 1937, prin decretul – lege adoptat privint reglementarea si controlul cartelurilor, ce urmarea infiintarea de noi fabrici, a adus in vedere interventionismul statat in economie ce era posibil numai cu avizul Ministerului Industriei si Comertului, care ulterior si-a schimbat denumirea in Ministerul Economiei Nationale, creandu-se astfel posibilitatea de a se putea exercita o anumita actiune indrumatoare de catre stat, dar si de controlul asupra investitiilor in special a celora privind ramurile ce erau considerate prioritare pentru dezvoltarea economica a tarii dar si pentru apararea acesteia.

Industria mare, dupa indicatori principali, in perioada 1934-1939

Tabelul nr. 9

Sursa: V. Axenciuc, op. cit., p. 81.

Din datele din tabelul de mai sus rezulta faptul ca de la an la an oscileaza numarul de intreprinderi iar progresul inregistrat de industria mare, forta motrice, numarul de personal si valoarea productiei industriale oscileaza si ele.

Din numarul total de 3695 de intreprinderi, 857 apartineau industriei alimentare, in proportie de 23,2%, 708 apartineau industriei de prelucrare a lemnului, in proportie de 19,2%, 688 apartineau industriei textile, in proportie de 18,6%, 411 apartineau industriei chimice, in proportie de 11,1%, iar 363 apartineau industriei metalurgice si de prelucrare a metalelor, in proportie de 9,8%, toate acestea raportandu-se la nivelul anului 1939. La nivelul industriei mari prelucratoare putem mentiona faptul ca a cunoscut in anul 1939 o importanta ascensiune.

Produse principale ale industriei metalurgice, in anii 1934 si 1938

Tabelul nr.10

Sursa: V. Axenciuc, op. cit., p. 393.

Industria metalurgica a intregistrat numeroase sporuri la care au contribuit mai multi factori ca si: – activitatea la un nivel ridicat din domeniul constructiilor civile dar si de modernizare a cailor ferate; – modernizarea mai multor dotari din cadrul armatei romane, etc. Cat priveste industria metalurgica si modernizarea ei, un factor important ce a contribuit la aceasta etapa a fost afluenta de capital asupra acestui domenou, din diverse surse ca si: – statul; – Banca Nationala; – Societatea de Credit Industrial; – surse proprii. Pragul celui de-al doilea razboi mondial prinde Romania intr-o buna ascensiune economica. Aici putem face referire la numeroase intreprinderi metalurgice romanesti si anume: Astra-Arad, Astra-Brasov, Laromet, Malaxa, Resita, Santierele Navale Galati, etc. In anul 1928, omul de afaceri Nicolae Malaxa, isi reorganizeaza firma ce tine de industria metalurgica sub o noua denumire si anume “Uzinele Nicolae Malaxa SAR”, ce dispuneau de un capital social de 20 milioane lei si avea aproximativ 1000 de angajati. Obiectivul uzinei era de a repara si de a construi locomotive.

“Uzinele Nicolae Malaxa SAR”, dupa indicatori principali, in perioada 1928-1936

Tabelul nr. 11

Sursa: “Magazin istoric”, nr.6, 1991.

Uzinele Malaxa au produs in anul 1940 a saptea generatie de automotoare, iar pentru acest produs, in luna aprilie a aceluiasi an, obtin in cadrul Targului International de la Milano medaia de aur. Prestigiul Uzinelor Malaxa este recunoscut prin faptul ca Uzinele Schultzer din Elvetia a propus o colaborare de fabricatie pentru produsul respectiv, propunere care din pacate, nu a putut fi pusa in aplicare din pricina inceperii razboiului. Cresterea industriei prelucratoare din Romania a fost mai mare in comparatie cu cresterea ei pe plan mondial dar si in unele dintre tarile europene. In anul 1938, in comparatie cu anii 1925-1928, indicii la nivel de productie a industriei prelucratoare erau urmatorii si anume: – la nivel mondial 15,0%; – Franta 90,0%; – Germania 137,4%; – Cehoslovacia 95,9%; – Ungaria 149,1%; – Polonia 142,2%; – Romania 152,4%. In urma Decretului de lege din data de 10 mai a anului 1937, a fost legiferata existenta intelegerilor de tip cartel, care mai apoi erau suspuse aprobarii si controlului Ministerului Economiei Nationale. Apoi, intelegerile urmau sa fie prezentate ministerului sub forma scrisa, precum si copii ale tuturor documentelor ce tineau de activitatile cartelurilor.

Ministerul detinea puterea deplina de control, de verificare, de aprobare si de stabilire a preturilor produselor practicate de carteluri. Pentru realizarea acestor obiective, in minister se infiinta Serviciul Cartelurilor pentru activitatile operative si Serviciul Superior al Cartelurilor pentru aprobari si pentru control. In urma prevederilor mentionate in decretul-lege s-a mentionat implicarea si controlul statului asupra activitatii economice. In lucrarile de specialitate a literaturii economice se mentioneaza faptul ca, pentru anul 1937, au fost consemnate un numar de 94 de acorduri de tip cartel. Obiectivul intelegerilor prezenta urmatoarea situatie: – 72 de intelegeri ce priveau fixarea pretului de vanzare al articolelor cartelare, dintre care 4 fixau pretul minim de vanzare si 1 fixa pretul maxim de vanzare; – 71 de conventii ce prevedeau si contingentau productia, stabilind astfel cote de productie dar si de vanzare a fabricilor, urmarindu-se criteriul nivelului capacitatii lor de productie; – 14 intelegeri reglementau cantitatea, calitatea precum si conditiile de fabricatie a produselor; – 43 de acorduri prevedeau organizarea oficiilor de vanzare in comun cu scopul de a evidentia si de a controla vanzarile, creditarea si pretul produselor. Din cele 94 de intelegeri inregistrate in anul 1937 doar 20 au fost dizolvate pana in anul 1938. Industria cartelara avea in componenta sa 46% din totalul de capital investit i 25% din valoarea productiei industriei mari, insa cu deosebiri de la o ramura la alta. In industria sticlei ponderile erau de 68% si respectiv 19%, in industria hartiei 64%, respectiv 41%, in industria materialelor de constructii 58%, respectiv 47%, in industria alimentara 47%, respectiv 35% si in alte industrii precum industria chimica, industria textila dar si industria lemnului, ponderile erau situate sub media cunoscuta. Dintre multele intelegeri de tip cartel ce au fost inregistrate in anul 1937, voi exemplifica doar doua dintre ele, mentionate in literatura de specialitate ca fiind cele mai importante. Prima dintre cele doua intelegeri de tip cartel a fost organizata in luna februarie, avand denumirea de “Birolul de rationalizare a productiei”, intelegere ce stabilea ca sortimentele productiei metalurgice, precum si cotele de productie ce reveneau intreprinderilor participante si anume: “Astra”, “Unio”, “Vulcan”, “Romloc” si “Resita”. A doua intelegere de tip cartel a fost organizata in luna iunie, avand denumirea de “Biroul de evident a vanzarii metalelor” sau “Bevement”. Prin aceasta intelegere se reglementau productia si desfacerea produselor metalurgice neferoase. Din aceasta intelegere faceau parte intreprinderi metalurgice mari din Romania ca si: “Unio”, “Titan-Nadrag-Calan”, “Industria fierului”, “Vulcan”, “Metrom”, “Resita” si “Astra”. Cat priveste participarea capitalului strain in industria prelucratoare, in perioada interbelica, volumul sau creste doar in anumite ramuri, avand insa ca urmare scaderea ponderii sale. Ca urmare a cresterii capitalului autohton, ponderea sa a fost sporita in anumite ramuri. In prejma celui de-al doilea razboi mondial, ponderea capitalului strain in industria romaneasca a scazut, in comparatie cu perioadele anterioare, prin intermediul fortei financiare ce apartineau firmelor straine angajate in cadrul industriei romanesti, continuand astfel, sa exercite o importanta influenta privind cadrul economic si politic al Romaniei.

Conform literaturii de specialitate, spre finalul deceniului patru, in anul 1938, capitalul strain detinea in numarul total al capitalului social al industriei prelucratoare o pondere de 37%, cu observabile diferente intre reamuri si anume: – industria metalurgica 31%; – industria electrotehnica 27%; – industria textila-confectii 46%; – industria lemnului 40%; – industria zaharului 58%; – industria chimica 55%; – industria pielariei 11%; – industria hartiei si a artelor grafice 14%; – industria ceramic 22%; – industria sticlariei 27%. Capitalul autohton detinea in proportie de 63% din capitalul social al industriei prelucratoare. In urma analizei capitalului strain la nivelul industriei romanesti, s-a constatat, la finalul deceniului pantru, o participare mult mai redusa fata de perioadele anterioare dar si o crestere a ponderii capitalului autohton. Inaintea primului razboi mondial, capitalul strain detinea aproximativ 80% din capitalul social industrial romanesc, apoi, la sfarsitul deceniului trei, in anul 1929 detinea aproximativ 70%, iar spre sfarsitul deceniului patru, in anul 1938 detinea aproximativ 40%. In intervalul de ani 1934-1938, cele mai insemnate pozitii erau detinute de catre capitalul englez, francez, anglo-olandez si american. Capitalul german reprezentat prin investitii ce inregistrau aproximativ 300000 lei, in procente 0,60%, era nesemnificativ, din totalul capitalului social in industrie. Dupa anul 1939, situatia capitalului german s-a schimbat astfel incat acesta a inceput sa ocupe in economia romaneasca pozitii detinute pana atunci de capitalul anglo-francez dar si de cel american, acesta etapa efectuandu-se dupa incheierea la data de 23 martie 1939 a tratatului economic romano-german dar si a intrarii Romaniei in cel de-al doilea razboi mondial impreuna cu Germania. Despre industria extractiva putem spune ca a traversat deceniul patru in ritmuri proprii, doar cu unele diferente de la o ramura la alta, insa, mai mereu, in concordanta cu cererea la nivelul dat de catre operatiunea de dezvoltare a fortelor productie ale tarii dar si ale resurselor subsolului. Cat despre extractia de petrol, care in perioada crizei economice desfasurata intre anii 1929 si 1933 s-a constatat o crestere pana in anul 1936, apoi o usoara tendinta de scadere. Cresterea extractiilor de titei din perioada crizei a fost explicata, in mare parte, prin solicitarea productiei petroliere la export cu scopul de a multumi nevoile de devize ale statului roman privind importurile dar si plata cuponului ce se adresa datoriei externe. Conform unor date ce sunt mentionate in literatura de specialitate, petrolul reprezenta aproximativ 20% in anul 1929 iar intre anii 1934 si 1938 reprezenta 40-55% din totalul de exporturi ale Romaniei.

Nivelul maxim al productiei de titei a fost atins in anul 1936 cu o productie-total de 8,7 milioane de tone, insa dupa acest an productia a inceput sa scada treptat din diverse cauze ca si: – epuizarea zacamintelor cunoscute; – la nivel mondial se inregistreaza o crestere a pretului titeiului precum si a derivatelor sale. De mentionat este faptul ca in deceniul patru au crescut capacitatile de productiela nivelul industriei petroliere de rafinare, de la 6756 mii de tone in anul 1929 la 11510 mii de tone in aul 1937 al celor de rafinarie primara, de la 7000 mii de tone la 545 mii de tone in aceeasi perioada, a instalatiilor de cracare si de la 410 mii de tone la 554 mii de tone a instalatiilor de producere a uleiurilor.

Randamentul produselor obtinute din aceeasi cantitate de petrol brut, in anul 1937

Tabelul nr. 12

Sursa: V. Axenciuc, op. cit., p. 269.

Dupa mentionarile literaturii de specialitate, industria petroliera a inregistrat o culminanta dezvoltare pe o serie de ramuri cunsumatoare de combustibil, contribuind astfel, la marirea volumului transportului intern si extern. De asemenea, a mai asigurat si venitul bugetului de stat precum si majoritatea venitului curent realizat in acesta ramura, precum si majoritatea surselor epuizabile de petrol ce au fost utilizate de catre firme straine pentru propriile lor interese, acestea detinand, astfel, pozitii importante atat in productia petrolului brut cat si in capacitatile de rafinare. In anul 1937 societatile cu capital autohton detineau 10,7% din totalul de productie a petrolului brut si 15,9% din totalul capacitatii de rafinare, iar societatile cu capital strain detineau 86,7% si respectiv 78,5% iar cele cu capital mixt 2,6% si 5,6%. In privinta consumului autohton de produse petroliere si aici ne referim la benzina, petrol lampant, motorina, pacura si uleiuri minerale, potrivit statisticilor vremii, a crescut de la 1229 mii tone in anul 1931 la 1785 mii tone in anul 1939. Un lucru important de mentionat este faptul ca in anul 1939 consumul autohton acea o valoare masurata in 1324 mii tone iar in anul 1930 de 1253 mii tone. Cat priveste consumul de produse petroliere pe cap de locuitor Consumul autohton de produse petroliere pe cap de locuitor in anul 1931 si in anul 1939 este mai mare decat cel din Italia, Austria, Cehoslovacia, Polonia, Germani si Ungaria si mai mic decat in Franta si Anglia. Cresterea consumului autohton de produse petroliere a dus la scaderea ponderii exportului din totalul de produse petroliere ce a ajuns la 70% in anul 1939. Productia de carbune inregistreaza o semnificativa crestere. Datele cu privire la extractia de carbune sunt reprezentate in tabelul de mai jos.

Tabelul nr. 13

Productia de carbune a fost grav afectata in perioada crizei dintre anii 1929 si 1933, astfel incat in anul 1933 productia reprezenta doar 50% din cea inregistrata in anul 1928. Redresarea industriei metalurgice a dus la o cerere ridicata a productiei de carbune, insa acest lucru a fortat involuntar Romania sa importe anual aproximativ 60000 tone de huila, cos, antracit si brichete. Modernizarea transporturilor, in special a cailor ferate a necesitat folosirea locomotivelor cu motor Diesel, apartiand productiei romanesti, iar acest lucru a dus la cresterea consumului de produse petroliere. In literatura de specialitate este mentionat faptul ca dezvoltarea industriei petroliere a stimulat anumite ramuri consumatoare de combustitil dar a blocat dezvoltarea industriei carbonifere. O importanta crestere a cunoscut-o extractia de gaze naturale, pe tot parcursul deceniului al treilea dar si in anii de criza dintre 1929 si 1933, de la 807 milioane metri cubi in anul 1929 la 1509 milioane metri cubi in anul 1933, pentru ca, mai apoi, in anul 1936 sa inregistreze nivelul maxim din acea perioada si anume de 2130 milioane metri cubi, scazand mai apoi la 1702 milioane metri cubi in anul 1939. Operatiunile de extractie a principalelor minereuri si minerale a fost, de asemeni afectata in proportii diferite de la o ramura la alta, de criza dintre anii 1929 si 1933. Putem mentiona in acest caz faptul extractia de fier si mangan a scazut de la 126 mii tone in anul 1930 la 13,2 mii tone in anul 1932, la cupru de la 12,5 mii tone in anul 1929 la 0,3 mii tone in anul 1932, la pirita de la 24,8 mii tone in anul 1931 la 5,4 mii tone in anul 1932, la bauxita de la 0,9 mii tone in anul 1929 laa 0,4 mii tone in anul 1929 si la sare de la 343 mii tone in anul 1928 la 255 mii tone in anul 1932. Intre anii 1934 si 1939 productia de minereuri si minerale principale a crescut supunandu-se cerintelor dezvoltarii economiei.

Productia de minereuri si minerale principale, in perioada 1934-1939

Tabelul nr. 14

Sursa: V. Axenciuc, op, cit., p. 214.

Dinamica productiei industriale, pe principalele sectoare si dupa destinatie, mijloace de productie si bunuri de consum, in perioada 1929-1938

Tabelul nr. 15

Sursa: V. Axenciuc, op. cit., pp. 585 si 588.

Dinamica productiei industriei prelucratoare in Romania si in alte tari, in perioada 1933-1939 (baza 1925-1929=100)

Tabelul nr 16

Sursa: V. Axenciuc, op. cit., p. 590.

Cresterea productiei industriei prelucratoare din Romania pe intreaga perioada a fost una evidenta, ea clasandu-se peste nivelul mondial precum si peste cel din alte tari. In anul 1938, ca consecinta a cresterii productiei industriei prelucratoare, industria usoara autohtona acoperea apoximativ 80% din cererea interna de bunuri de consum industrial, cu deosebiri la fiecare subramura, aproximativ 99% la produsele alimetare si 85% la cele textile. Cererea interna era acoperita de catre industria autohtona in proportie de 84% la produsele industriei chimice, in proportie de 60% la industria metalurgica si in proportie de 36% la industria electrotehnica, etc. Dezvoltarea industriei in Romania in comparatie cu ale altor tari europene, se situa in pragul celui de-al doilea razboi mondial, aproape la acelasi nivel cu cateva tari vecine ca si Polonia, Iugoslavia sau Ungaria, inaintea altor tari ca si Grecia, Turcia sau Bulgaria si, pe anume trepte, cu mult in urma altora. In literatura de specialitate se mentioneaza faptul ca industria romaneasca era la un nivel european, si totodata diferita de la o ramura la alta, cum ari fi diferentele dintre unele intreprinderi ce apartineau industriei grele, intreprinderi ca si “Uzinele Malaxa”, “ Copsa Mica-Cugir”, “Resita”, precum si in unele intreprinderi ale industriei textile ca de exemplu “Intreprinderile Textile Aradene”, Ploiesti “Gavana”, Pitesti, “Dorobantul”, “Buhusi”, etc. O urmare a dezvoltarii industriei a fost cresterea rolului acesteia in produsul social dar si in venitul national. In anul 1938, venitul national era obtinut in proportie de 30,8% in industrie si doar de 38,1% din agricultura, precum si din alte ramuri.

Contributia principalelor ramuri la crearea produsului social si a venitului national, in anul 1939

Tabelul nr. 17

Sursa: Anuarul statistic al Romaniei 1990, p. 232.

Prin participarea industriei la produsul social si la venitul national se observa ca economia romaneasca detinea, spre sfarsitul deceniului pantru, un profil general agrar-industrial. Daca mentionam si datele cu privire la acoperierea cererii de bunuri de consum industriale pe piata interna, putem sustine faptul ca prodesul de industrializare parcursese deja prima sa faza. In urma declansarii razboiului s-a intrerupt bruts mersul ascendent al industrei romanesti, impunandu-i acesteia noi prioritati ce erau menite sa asigure dotarea armatei nationale, antrenata pentru apararea granitelor tarii. Pierderile teritoriale impuse Romaniei au avut ca si consecinta reducerea potentialului economic dar si capacitatea de productie industriala. Razboiul dintre anii 1941-1945 a afectat serios situatia industriei din cauza imenselor distrugeri, a bombardamentelor si a luptei de front, a jafului comis de Germania hitlerista, a eforturilor intreprinse in intervalul de timp incepand cu luna august a anului 1944 si incheindu-se cu luna mai a anului 1945 pentru sprijinirea frontului antihitlerist, a despagubirilor de razboi, etc. Ca o consecinta a acestor evenimente, toti indicatorii principali ai industriei au inregistrat o scadere drastica. In literatura de specialitate se mentioneaza faptul ca, pana in anul 1948 nivelul productiei industriale a intregistrat variatii intre 50-58% fata de cel antebelic.

II.3. Politici economice în perioada dintre cele două războaie mondiale

Romania Mare a reprezentat reusita tuturor romanilor pentru reunirea lor in granitele normale ale statului national unitar modern, eforturi ce au fost depuse cu o deosebita sarguinta de-a lungul secolelor, atunci cand insemnate parti ale teritoriului lor strabun au fost ocupate de catre straini. Un rol deosebit de important in impamantarea si orientarea acestor eforturi l-au avut oamenii politici si de cultura de pe orice teritoriu unde locuiau romani, oameni ce au reprezentat spiritul european, democratic si care au inteles demersurile vremurilor, au anticipat si impus reforme de natura modificarii structurii temeliei vietii economice, sociale si politice a tarii precum si de a avansa dezvoltarea acesteia pe o cale moderna. Insa Romania Mare nu a insemna doar o reunire a teritoriului ei in granitele sale ci si constituierea unui nou organism economic, scocial si politic in conformitate cu elementele dezvoltarii contemporane. In perioada interbelica economia nationala s-a dezvoltat in asa fel incat industria a cunoscut o ampla dezvoltare, iar prin acest proces s-a influentat in mod pozitiv intreaga evolutie a sistemului economic al tarii. Un rol important l-a avut politica economica. Legile date pentru a ii putea incuraja pe intreprinzatorii autohtoni, taxele vamale, investitiile industriale, usurarea finantarii intreprinderilor sau coparticiparea de capital de stat la acestea, institutiile infiintate, etc., au constituit un cadru permisiv al dezvoltarii economice a Romaniei. Accentuarea nuantelor dirijist-statale ale politicii economice romanesti au fost determinate de catre depresiunea economica dintre anii 1929 si 1933, prin formele sale de manifestare dar si prin urmarile ei, precum si prin masurile ce au fost adoptate in anumite tari pentru stagnarea sau inlaturarea consecintelor sale negative. Lumea economistilor era la inceputul deceniului trei, strabatuta de numeroare infruntari dar si confruntari cu privire la problematica industriei si a industrializarii tarii. Liberarii au preluat formula veche de mai multe decenii, sintetizand astfel si ridicand la rang economic si politic cu ajutorul lui Vintila Bratianu, sustinand astfel linia dezvoltarii industriei si a industrializarii cu ajutorul unor mijloace interne, dar care nu excludeau colaborarea cu capitalul strain, dar cu conditia ca acesta sa nu se sustraga autoritatilor romanesti. Taranistii, ce mai apoi au devenit national-taranisti, au sustinut si argumentat ideea viabilitatii micii gospodarii taranesti, a gospodariei familiale, a dezvoltarii prioritare pentru o perioada de cateva decenii, a industriilor complementare agriculturii dorind astfel o colaborare pe termen nelimitat si neconditionat cu capitalul strain. In perioada interbelica, sub aspectul teoriei si al practicii economice, s-au infruntat doua curente majore apartinand gandirii economice, infiltrati in doua mari partide si anume Partidul National Liberal si Partidul National Taranesc, curente care ulterior, nu s-au mai identificat cu programele acestor partide si care au alternat la guvernarea tarii. Intre anii 1914-1919, 1922-1928 si 1933-1937 au guvernat liberalii, iar national-taranistii au guvernat intre anii 1929-1931 si 1931-1932. In comparatie cu guvernarea liberala, cea national-tanarista, comparativ cu ceaa ce contineau programele partidului respectiv, nu a fost una definitorie, deoarece situatia exceptionala a vietii economice din perioada marii depresiuni economice din perioada 1929-1933 a necesitat impunerea de noi solutii. Din punct de vedere al timpului putem spune ca marii economisti si politicieni din perioada interbelica au pus accent in lucrarile lor, pe rolul primordial in dezvoltarea tarii ce era detinut de catre prodesul de mobilizare a resurelor nationale, fapt pentru care orice incurajare a capitalului national era lasat la alegere in special finantarii straine, care suprasolicita in propriile foloase bogatiile tarii noastre si care prezenta un real pericol asupra economiei si politicii prin posibila preluare a acestora de catre tarile straine. La inceputul deceniului trei, I. N. Angelescu spunea despre creditul extern ca nu era de nici un folos tarii noastre ci doar isi urmarea propriile interese. Econonomistul M. Manloilescu spunea faptul ca desi protectionismul a fost cel care a constituit un fenomen general al vietii economice moderne, acesta era lipsit de o buna teorie generala care sa il argumenteze. Lucrarea lui Mihail Manoilescu cu denumirea de “Fortele nationale productive si comertul exterior. Teoria protectionismului si a schimbului international”, lucrare ce a fost publicata initial in anul 1929 la Paris in limba franceza si apoi in limba romana in anul 1986, putem spune faptul ca aceasta reprezinta o sinteza precum si o depasire a tot ceea ce s-a realizat pana atunci in literature economica de specialitate, tratand numeroasele problem economice ale vremii.

Anexa 1 – Keynesismul ca doctrină a economiei dirijate

Stiinta despre economie se baza pe opera a trei titani si anume: A. Smith, K. Marx si J. M. Keynes. A. Smith a descifrat enigmele economiei de piata libera punand in evidenta virtutile sale in scopul sporirii avutiei natiunilor. K. Marx a cercetat contradictiile dar si legile ce guvernau cu scopul dedaderii economiei, sustinand inlocuirea ei cu cea planificata. J. M. Keynes a argumentat faptul ca economiile de piata se puteau salva de la prabusire doar daca societatea prin intermediul statului le supunea unei drastice organizari si dirijari. Acesti economisti au pus bazele unor mari curente de gandire economica, fiecare avand in evolutia sa perioade de ascensiuni, de decaderi dar si de reveniri in prim plan cu noi infatisari. In perioada anilor `30 economistul J. M. Kyenes a pus baza unui nou curent de gandire economica. El cunoastea foarte bine baza teoriei economice de piata in formele ei clasice, cunoscand astfel teoriile noii realitati cu problemele sale ce le aveau economiile tarilor lumii dupa primul razboi mondial. Un imens regret al istorirei stiintei economice facea referire la mesajul keynessian prin impactul sau cu problemele specific epocii . J. M. Keynes , in calitate de membru al delegatiei britanice din cadrul Conferintei de Pace de la Paris, a intrat in contradictie cu viziunile limitate cu privire la viitorul lumii, retragandu-se astfel din delegatie si scriins cartea “Urmarile economice ale pacii”, carte ce a fost publicata in Anglia si Franta in anul 1919 si in Romania in anul 1920. In prefata scrisa in limba romana, el condamna orientarea spre avutie precum si lipsa interesului pentru preocupari seriioase pentru problemele conforma careia cei bogati trebuiau sa cheltuiasca mai mult insa sa economiseasca mai putin, iar cei saraci sa cheltuiasca mai mult dar sa munceasca mai putin. La nivel european dar si in ale parti ale lumii posbelice, Keynes aprecia faptul ca nu era vorba doar despre o dezorganizare la nivel muncitoresc ci si de viata sau moarte, de foamete, de existenta, de incercarea de supravietuire a unei civilizatii care era in pragul falimentarii pe toate elementele mentionate mai devreme. Economia de piata a fost catalizatorul ce a propulsat civilizatia industriala in scopul imbogatirii, insa acest fapt a avut ca si consecinta saracirea societatii. Din punctul de vedere al economistilor clasici, economia de piata era privita doar sub aspectele ei pozitive. In anul 1936 Keynes a publicat lucrarea “Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor”, lucrare in care expunea detasarea dintre clasicism si neoclasicism a gandirii la nivel de stiinta a economiei. Prin teoria generala ce apartinea lui Keynes, noua conceptie despre economie nu se putea afirma fara lipsa criticii la nivel clasic si neoclasic. Primele elemente criticate din punctul de vedere al clasicismului si neoclasicismului au fost cele cu privire la: – marimea populatiti susceptibile de a putea fi ocupata (M); – dimensiunea bogatiilor naturale (N); – echipamentul folosit la productie si la capitalul acumulat (C). Din punct de vedere al formularii neoclasice aceste elemente sunt urmatoarele: – salariul este egal cu produsul marginal al muncii ( acest lucru insemnand faptul ca salariul unei persoane este egal cu valoarea care ar putea fi pierduta in cazul in care volumul folosirii fortei de munca ar fi redus cu o unitate, neluand in calcul concurenta de pe piata de munca); – utilitatea salariului. Putem spune ca utilitatea salariului este recompensa neplacerilor muncii. Conform teoriilor clasice si neoclasice se poate sustine faptul ca somajul poate fi numai unul voluntar. Acest lucru se poate sustine datorita faptului ca muncitorii pot refuza sa lucreze in conditiile in care salariul este mai mic decat necesitatile lor sau al dificultatii muncii prestate. Keynes a demonstrat faptul ca aceste neplaceri pot fi reale doar in cazul particular al somajului voluntar insa acest lucru nu poate explica situatia generala in care se afla somajul involuntar, atunci cand muncitorii vor sa lucreze dar nu gasesc un loc de munca. Explicatia pentru somajul involuntar este ca acesta cauta un mod de functionare cat mai eficient a tuturor mecanismelor economiei de piata, necontrolata sau nedirijata, fapt ce atrage dupa sine stagnarea cererii solvabile in comparatie cu cresterea ofertei, cu numeroase repercursiuni aplicate nivelului folosirii tuturor factorilor de productie dar si a fortei de munca. Asupra teoriilor clasice si neoclasice s-a aplicat critica keynesista care mai apoi a fost directionata catre Legea Say dupa care, mai apoi pe echilibrul partial cel ce se aplica pentru orice produs sau grup de produse, dar si pe echilibrul general cel ce se aplica de obicei la nivel statal, aplicandu-se astfel pe relatia dintre cerere si oferta, relatie ce se stabilea automat la nivelul pietei in concordanta cu libera concurenta. Teoria subtilizarii fortei de munca in economia de piata capitalista a fost inceputa de catre Simonde de Sismondi, teorie ce a fost explicata din punctul de vedere al acumularii si ruinarii micilor producatori si a fost continuata de catre Th. R. Malthus ce a exprimat teoria din punct de vedere al acumularii si cresterii ridicate a polulatiei sarace, finalizandu-se cu concluziile date de catre K. Marx ce sustinea legea generala a acumularii capitaliste, dar si de alti economisti precum si de Keynes. Teoria economica clasica si neoclasica a pus accent pe cresterea avutiei si pe rezolvarea functionarii mecanismelor pietei in scopul de a se putea atinge telurile urmarite in anumite conditii aplicate in urma unor restrictii ce nu puteau fi evitate. Instabilitatea, fluctuatiile ciclice, crizele si somajul erau pentru Keynes caracteristicile vizibile ale sistemului economic in care traia. Teoria clasica sic ea neoclasica sunt teorii microeconomice ele plecand de la omul, firma sau agentul economic, iar comportamentul colectivitatii sau a economiei nationale, dar si rezultatele activitatii sale, sunt private ca o suma a primelor, fara a se lua insa in considerare, anumite diferente specific si contradictiile dintre nivelurile macro si micro din cadrul economiei. Prin schimbarea modului de abordare, Keynes a pus bazele teoriei macroeconomice intr-o noua viziune si a evidentiat astfel o serie de erori alte teoriilor clasice si neoclasice de pana atunci, teorii ca si: – supozitia egalizarii automate, ce se putea realiza in orice moment a venitului creat cu cel cheltuit; – ipoteza transformarii automate si intregrale, ce se putea realize in orice moment, a economiilor in investitii; – considerarea reglarii ratei dobanzii doar atunci cand exista cerere si oferta de capital, a salariului, ce facea referire la cererea si oferta de locuri de munca, a ocuparii fortei de munca ce facea referire la nivelul salariilor. Teoria macroeconomica a dus la realizarea de noi concepte, de categorii, de legi precum si de o terminologie potrivita. Forta de munca a fost pusa pe primul lor, iar de aici s-a plecat la crearea instrumentelor teoretice necesare si anume: – costul factorial; – costul de intrebuintare; – venitul global; – oferta globala; – cererea globala; – pretul global de oferta; – cererea efectiva; – functia cererii globale; – functia ofertei globale; – legile inclinatiei spre consum si economii; – legile inclinatiei spre eficienta marginala a investitiilor sau spre alte valori lichide. Conform teoriei generale elaborate de Keynes, sistemul economic se bazeaza pe: – elementele prezentate ca si date; – variabilele independente ale sistemului; – variabilele dependente.

Anexa 2 – Sistemul teoretic al protectionismului

La inceputurile sale, economia de piata in epoca moderna era sustinuta si aparata de catre statul fiecarei tari in parte. Agentii economici aveau nevoie de concursul statului pentru a putea acumula capitalul necesar, protejand astfel interesele la nivel de tara dar si in afara. La randul lor, agentii economici aveau obligatia de a contribui finciar la sustinerea cheltuielilor statului, pentru mentinerea ordinii interne, pentru apararea tarii, pentru desfasurarea razboaielor cat si pentru rezolvarea problemelor de interes public. Necesitatea nevoii de liberalizare a economiei de piata a aparut in momentul in care agentii economici au prins putere, acestia fiind in stare sa isi provoace adversarii la concurenta pe propria piata dar si pe cea a altor tari. Raporturile liberalism-protectionism au urmatoarele insemnari si anume: – statornicirea economiei de piata intr-o tara este legata de atingerea unui anumit nivel de formare a pietei interne, proces care are nevoie de sprijin si de protectie; – perpetuarea protectiei ori inlocuirea ei cu liberalizarea depind de nivelul de maturizare a economiei nationale moderne precum si de pozitia ce o ocupa fata de alte economii de pe continent sau din lume; – protectionismul si liberalismul nu se exclud reciproc total, ci pretind anumite combinatii ca si: planurile interne si externe, ca liberalism sau protectinism pe ambele planuri, ori ca si liberalism intr-un plan si protectionism in alt plan.

Anexa 1 – Keynesismul ca doctrină a economiei dirijate

Stiinta despre economie se baza pe opera a trei titani si anume: A. Smith, K. Marx si J. M. Keynes. A. Smith a descifrat enigmele economiei de piata libera punand in evidenta virtutile sale in scopul sporirii avutiei natiunilor. K. Marx a cercetat contradictiile dar si legile ce guvernau cu scopul dedaderii economiei, sustinand inlocuirea ei cu cea planificata. J. M. Keynes a argumentat faptul ca economiile de piata se puteau salva de la prabusire doar daca societatea prin intermediul statului le supunea unei drastice organizari si dirijari. Acesti economisti au pus bazele unor mari curente de gandire economica, fiecare avand in evolutia sa perioade de ascensiuni, de decaderi dar si de reveniri in prim plan cu noi infatisari. In perioada anilor `30 economistul J. M. Kyenes a pus baza unui nou curent de gandire economica. El cunoastea foarte bine baza teoriei economice de piata in formele ei clasice, cunoscand astfel teoriile noii realitati cu problemele sale ce le aveau economiile tarilor lumii dupa primul razboi mondial. Un imens regret al istorirei stiintei economice facea referire la mesajul keynessian prin impactul sau cu problemele specific epocii . J. M. Keynes , in calitate de membru al delegatiei britanice din cadrul Conferintei de Pace de la Paris, a intrat in contradictie cu viziunile limitate cu privire la viitorul lumii, retragandu-se astfel din delegatie si scriins cartea “Urmarile economice ale pacii”, carte ce a fost publicata in Anglia si Franta in anul 1919 si in Romania in anul 1920. In prefata scrisa in limba romana, el condamna orientarea spre avutie precum si lipsa interesului pentru preocupari seriioase pentru problemele conforma careia cei bogati trebuiau sa cheltuiasca mai mult insa sa economiseasca mai putin, iar cei saraci sa cheltuiasca mai mult dar sa munceasca mai putin. La nivel european dar si in ale parti ale lumii posbelice, Keynes aprecia faptul ca nu era vorba doar despre o dezorganizare la nivel muncitoresc ci si de viata sau moarte, de foamete, de existenta, de incercarea de supravietuire a unei civilizatii care era in pragul falimentarii pe toate elementele mentionate mai devreme. Economia de piata a fost catalizatorul ce a propulsat civilizatia industriala in scopul imbogatirii, insa acest fapt a avut ca si consecinta saracirea societatii. Din punctul de vedere al economistilor clasici, economia de piata era privita doar sub aspectele ei pozitive. In anul 1936 Keynes a publicat lucrarea “Teoria generala a folosirii mainii de lucru, a dobanzii si a banilor”, lucrare in care expunea detasarea dintre clasicism si neoclasicism a gandirii la nivel de stiinta a economiei. Prin teoria generala ce apartinea lui Keynes, noua conceptie despre economie nu se putea afirma fara lipsa criticii la nivel clasic si neoclasic. Primele elemente criticate din punctul de vedere al clasicismului si neoclasicismului au fost cele cu privire la: – marimea populatiti susceptibile de a putea fi ocupata (M); – dimensiunea bogatiilor naturale (N); – echipamentul folosit la productie si la capitalul acumulat (C). Din punct de vedere al formularii neoclasice aceste elemente sunt urmatoarele: – salariul este egal cu produsul marginal al muncii ( acest lucru insemnand faptul ca salariul unei persoane este egal cu valoarea care ar putea fi pierduta in cazul in care volumul folosirii fortei de munca ar fi redus cu o unitate, neluand in calcul concurenta de pe piata de munca); – utilitatea salariului. Putem spune ca utilitatea salariului este recompensa neplacerilor muncii. Conform teoriilor clasice si neoclasice se poate sustine faptul ca somajul poate fi numai unul voluntar. Acest lucru se poate sustine datorita faptului ca muncitorii pot refuza sa lucreze in conditiile in care salariul este mai mic decat necesitatile lor sau al dificultatii muncii prestate. Keynes a demonstrat faptul ca aceste neplaceri pot fi reale doar in cazul particular al somajului voluntar insa acest lucru nu poate explica situatia generala in care se afla somajul involuntar, atunci cand muncitorii vor sa lucreze dar nu gasesc un loc de munca. Explicatia pentru somajul involuntar este ca acesta cauta un mod de functionare cat mai eficient a tuturor mecanismelor economiei de piata, necontrolata sau nedirijata, fapt ce atrage dupa sine stagnarea cererii solvabile in comparatie cu cresterea ofertei, cu numeroase repercursiuni aplicate nivelului folosirii tuturor factorilor de productie dar si a fortei de munca. Asupra teoriilor clasice si neoclasice s-a aplicat critica keynesista care mai apoi a fost directionata catre Legea Say dupa care, mai apoi pe echilibrul partial cel ce se aplica pentru orice produs sau grup de produse, dar si pe echilibrul general cel ce se aplica de obicei la nivel statal, aplicandu-se astfel pe relatia dintre cerere si oferta, relatie ce se stabilea automat la nivelul pietei in concordanta cu libera concurenta. Teoria subtilizarii fortei de munca in economia de piata capitalista a fost inceputa de catre Simonde de Sismondi, teorie ce a fost explicata din punctul de vedere al acumularii si ruinarii micilor producatori si a fost continuata de catre Th. R. Malthus ce a exprimat teoria din punct de vedere al acumularii si cresterii ridicate a polulatiei sarace, finalizandu-se cu concluziile date de catre K. Marx ce sustinea legea generala a acumularii capitaliste, dar si de alti economisti precum si de Keynes. Teoria economica clasica si neoclasica a pus accent pe cresterea avutiei si pe rezolvarea functionarii mecanismelor pietei in scopul de a se putea atinge telurile urmarite in anumite conditii aplicate in urma unor restrictii ce nu puteau fi evitate. Instabilitatea, fluctuatiile ciclice, crizele si somajul erau pentru Keynes caracteristicile vizibile ale sistemului economic in care traia. Teoria clasica sic ea neoclasica sunt teorii microeconomice ele plecand de la omul, firma sau agentul economic, iar comportamentul colectivitatii sau a economiei nationale, dar si rezultatele activitatii sale, sunt private ca o suma a primelor, fara a se lua insa in considerare, anumite diferente specific si contradictiile dintre nivelurile macro si micro din cadrul economiei. Prin schimbarea modului de abordare, Keynes a pus bazele teoriei macroeconomice intr-o noua viziune si a evidentiat astfel o serie de erori alte teoriilor clasice si neoclasice de pana atunci, teorii ca si: – supozitia egalizarii automate, ce se putea realiza in orice moment a venitului creat cu cel cheltuit; – ipoteza transformarii automate si intregrale, ce se putea realize in orice moment, a economiilor in investitii; – considerarea reglarii ratei dobanzii doar atunci cand exista cerere si oferta de capital, a salariului, ce facea referire la cererea si oferta de locuri de munca, a ocuparii fortei de munca ce facea referire la nivelul salariilor. Teoria macroeconomica a dus la realizarea de noi concepte, de categorii, de legi precum si de o terminologie potrivita. Forta de munca a fost pusa pe primul lor, iar de aici s-a plecat la crearea instrumentelor teoretice necesare si anume: – costul factorial; – costul de intrebuintare; – venitul global; – oferta globala; – cererea globala; – pretul global de oferta; – cererea efectiva; – functia cererii globale; – functia ofertei globale; – legile inclinatiei spre consum si economii; – legile inclinatiei spre eficienta marginala a investitiilor sau spre alte valori lichide. Conform teoriei generale elaborate de Keynes, sistemul economic se bazeaza pe: – elementele prezentate ca si date; – variabilele independente ale sistemului; – variabilele dependente.

Anexa 2 – Sistemul teoretic al protectionismului

La inceputurile sale, economia de piata in epoca moderna era sustinuta si aparata de catre statul fiecarei tari in parte. Agentii economici aveau nevoie de concursul statului pentru a putea acumula capitalul necesar, protejand astfel interesele la nivel de tara dar si in afara. La randul lor, agentii economici aveau obligatia de a contribui finciar la sustinerea cheltuielilor statului, pentru mentinerea ordinii interne, pentru apararea tarii, pentru desfasurarea razboaielor cat si pentru rezolvarea problemelor de interes public. Necesitatea nevoii de liberalizare a economiei de piata a aparut in momentul in care agentii economici au prins putere, acestia fiind in stare sa isi provoace adversarii la concurenta pe propria piata dar si pe cea a altor tari. Raporturile liberalism-protectionism au urmatoarele insemnari si anume: – statornicirea economiei de piata intr-o tara este legata de atingerea unui anumit nivel de formare a pietei interne, proces care are nevoie de sprijin si de protectie; – perpetuarea protectiei ori inlocuirea ei cu liberalizarea depind de nivelul de maturizare a economiei nationale moderne precum si de pozitia ce o ocupa fata de alte economii de pe continent sau din lume; – protectionismul si liberalismul nu se exclud reciproc total, ci pretind anumite combinatii ca si: planurile interne si externe, ca liberalism sau protectinism pe ambele planuri, ori ca si liberalism intr-un plan si protectionism in alt plan.