Industria In Romania Dupa Al Doilea Razboi Mondial
INTRODUCERE
Analiza unei teme situate la limita a două științe, așa cum sunt istoria și științele economice, poate fi binevenită și de interes major mai ales dacă avem în vedere faptul că eforturile prezentului se bazează întotdeauna pe fundamentul trecutului.
Am abordat în cercetarea mea tema „Industria în România după Al Doilea Război Mondial”, care am considerat că este de interes mai larg, atât din punct de vedere al științei istorice, cât și din cel al unei economii reale.
Studiul de față își propune să efectueze o radiografie a situației din industria românească, să evidențieze care sunt tendințele înregistrate de-a lungul timpului, iar la final să puncteze modificările care au apărut după 1989.
Studiul este structurat pe patru capitole și se încheie cu o secțiune de concluzii.
Capitolul introductiv prezintă evoluția activităților industriale până la Al Doilea Război Mondial, informații despre principalele curente de gândire economică referitoare la dezvoltarea industriei în România.
Se analizează astfel protecționismul, liberalismul și socialismul.
Capitolul secund surprinde informații despre industria grea din România, despre evoluția ramurilor industriale în perioada 1945-1989.
Capitolul al treilea se concentrează asupra industriei ușoare din România în perioada 1945-1989.
Capitolul patru prezintă aspecte referitoare la evoluția industriei după anul 1989 iar studiul se încheie cu o secțiune de concluzii legate de evoluția industriei în România.
CUPRINS
CAPITOLUL 1 Evoluția activităților industriale pe teritoriul României până la Al Doilea Război Mondial
1.1 Principalele curente de gândire economică referitoare la dezvoltarea industriei în România
1.1.1 Protecționismul
1.1.2 Liberalismul
1.1.3 Socialismul
1.2 Periodizarea istoriei economice a României până la Al Doilea Război Mondial
Perioada feudală
Perioada 1821-1859
Perioada 1859-Primul Război Mondial
Perioada interbelică
CAPITOLUL 2 Industria grea în România în perioada 1945-1989
Aspecte referitoare la evoluția industriei din România în perioada 1945-1989
2.2 Industria grea
2.2.1 Industria energetică
2.2.2 Industria siderurgică
2.2.3 Industria metalurgică
2.2.4 Industria construcțiilor de mașini
2.2.5 Industria chimică
2.2.6 Industria lemnului
2.2.7 Industria materialelor de construcție
CAPITOLUL 3 Industria ușoara în România în perioada 1945-1989
3.1 Industria textilă, a tricotajelor și a confecțiilor
3.2 Industria de blănărie, pielărie și încălțăminte
3.3 Industria alimentară
3.4 Industria poligrafică
CAPITOLUL 4 Aspecte referitoare la evoluția industriei după 1989 în România
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL 1
Evoluția activităților industriale pe teritoriul României până la Al Doilea Război Mondial
Printr-o definiție foarte generală, industria este acțiunea sau activitatea de „prefacere a materiilor prime în produse diferite sau a unor produse în alte produse cu o valoare similară sau superioară”. Cea dintâi industrie, al cărei început se pierde în negura timpurilor, reprezentată de meșteșugurile casnice (cf. N. Iorga, Istoria industriilor din România, București), era practicată în cadrul gospodăriilor țărănești, pentru satisfacerea nevoilor personale, mai ales în domeniul îmbrăcămintei și al alimentelor.
1.1 Principalele curente de gândire economică referitoare la dezvoltarea industriei în România
1.1.1 Protecționismul
Teoriile protecționiste s-au dezvoltat pe parcursul a aproximativ un secol, între deceniul al treilea al secolului al XIX-lea și deceniul al treilea al secolului al XX-lea.
Protecționismul a preluat și a dezvoltat unele idei mercantiliste, mai ales privind rolul statului în stimularea agenților economici indigeni și descurajarea concurenței externe.
Protecționismul este un concept de politică economică și un complex de intervenții de stat privind ocrotirea internă a anumitor activități economice și mai ales protejarea unor ramuri de activitate economică națională prin măsuri de politică comercială și vamală.
Întemeietorul curentului protecționist este economistul german Friedrich List (1789-1846). Format în atmosfera de renaștere a spiritului național de la începutul secolului al XIX-lea, fragedul List a susținut unificarea politică și unitatea vamală a statelor germane. Mai târziu, stabilit provizoriu în Statele Unite, el s-a familiarizat cu practicile protecționismului vamal din această țară și a realizat o primă variantă a teoriei sale sub forma unor scrisori destinate publicului american, reunite în 1827 în lucrarea “Trăsăturile unui nou sistem de economie politică”.
În România purtătorii de cuvânt ai burgheziei industriale în sec. al XIX-lea au fost: Mihail Kogalniceanu, George Barițiu, Dinosie Marțian, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Petre S. Aurelian, Alexandru Dimitrie Xenopol, ș.a.m.d.
List propune înlocuirea politicii externe a liberului schimb cu „protecționismul educativ”, adică adoptarea unor taxe vamale la mărfurile străine pentru apărarea producției industriale naționale față de concurența celor dintâi. Produsele importate puteau fi vândute la prețuri mai scăzute deoarece erau produse cu o productivitate mai mare a muncii. ''Protecționismul educativ'' era pentru List o pârghie pentru făurirea unei industrii naționale proprii, o măsură temporară care să permită o schimbare a mentalității, o educare a națiunii în vederea participării active la procesul de industrializare, urmând ca după aceea să fie acceptată politica liberului schimb.
Ca stat independent, România nu mai era obligată să respecte tratatele și convențiile economice încheiate de Imperiul Otoman cu statele Apusene, obținând astfel libertatea de a promova o politică economică în conformitate cu interesele sale naționale. Se deschid perspective noi pentru modernizarea structurii economice, sociale, politice, culturale, pentru organizarea lor pe temelii moderne și practicarea unei politici economice independente.
Forțele conservatoare se opuneau cu îndărătnicie schimbărilor de structură și progresului rapid al țării. În contrast cu aceasta poziție, oamenii politici și gânditori de prestigiu s-au ridicat cu toată vigoarea în favoarea restructurării vieții social-economice, pronunțându-se pentru dezvoltarea accelerată a țării, subliniind locul și rolul industriei autohtone în consolidarea independenței naționale.
Aplicarea politicii protecționiste era considerată ca o garanție a progresului industrial al țării. Liberul schimb apărea tot mai evident ca o politică incompatibilă cu dezvoltarea și proliferarea întreprinderilor industriale românești.
Fiind aproape în exclusivitate exportatoare de materii prime și importatoare de produse manufacturate, de muncă simplă contra muncii complexe, România a fost victima unor schimburi ilegale care, prin forța lucrurilor, atrăgeau după sine transferul unei părți din veniturile țării către țările dezvoltate, din punct de vedere economic.
Industria a beneficiat enorm de pe urma sprijinului Partidului Liberal, începând cu anii 1860, căci liberalii priveau cu simpatie ideile protecționiste, dar au fost împiedicați să le aplice de către tratatele existente, mai ales Convenția comercială cu Austro-Ungaria. Tipul lor de protecționism s-a conturat însa treptat. La început, aceștia erau lipsiți de o strategie economică cuprinzătoare și astfel, legislația viza doar anumite ramuri industriale, fiind menită în primul rând să stimuleze folosirea materialelor prime indigene (de plidă legea din 1881 pentru promovarea industriei hârtiei prin asigurarea unor achiziții regulate de către stat).
Începând cu 1886, liberalii au pus bazele unei politici industriale fundamentate pe tarifele protecționiste și pe sprijinul direct al statului pentru întreprinderile mari și mijlocii. Pe termen lung scopul acestor măsuri și al tuturor celor care au urmat au fost crearea unei industrii capitaliste moderne, după modelul Europei occidentale, o politică ce însemna mai multă concurență pentru formele meșteșugărești și artizanale. Primul act important al noii politici industriale a fost Legea generală a tarifelor din 1886, care a fost adoptată după expirarea Convenției comerciale cu Austro-Ungaria.
Taxele de import erau aplicate unui număr de circa 600 de articole și reprezentau cam 10-15% din valoarea lor. În comparație cu practicile altor țări, aceste tarife ofereau doar un grad modest de protecție. Ele erau menite să apere de concurență străină, în primul rând, acele industrii ce existau deja, mai ales industria alimentară și alte ramuri ale industriei ușoare, producătoare de bunuri de larg consum. Astfel aceste tarife au reprezentat faza inițială de protecționism, îndreptat către folosirea materiilor prime provenite din agricultură și silvicultură românească.
Dionisie Pop Marțian (1825-1865) este considerat a fi inițiatorul școlii economice protecționiste și al unui curent de gândire favorabil dezvoltării industriei în țara noastră.
Ideile formulate de D.P.Marțian, cu privire la obligația protejării industriei naționale au fost recepționate și dezvoltate de numeroși economiști, în ultimii treizeci si cinci de ani ai secolului al XIX, formându-se un puternic curent de gândire în acest domeniu, care-i cuprindea pe Mihail Kogălniceanu, Ion Băicoianu și mai ales pe Petru S.Aurelian și Alexandru Dimitrie Xenopol, considerați ca conducători ai acestei școli de gândire economică.
Principalele coordonate ale doctrinei și curentului protecționismului în România au fost următoarele: dezvoltarea economică stă la baza propășirii țării;
pentru aceasta forțele productive ale națiunii trebuie să se dezvolte armonios în cadrul întregii țări; acest proces nu este posibil fără o industrie autohtonă modernă; întrucât în condițiile liber schimbismului este puternică concurența din partea țărilor dezvoltate, pentru dezvoltarea industriei proprii este necesar protecționismul intern și extern; obstacolele dezvoltate, în interior, erau legate mai ales de nerezolvarea problemei agrare, iar în exterior de dependența politică și economică de unele țări străine etc.
1.1.2 Liberalismul
Curentul liberal a ocupat primul loc prin numărul mare de gânditori.
În timp a avut loc o anumită diferențiere a gânditorilor liberali, legată de diferitele alianțe politice, ducând la formarea unei aripi radicale și a unei aripi moderate.
Liberalii radicali reprezentau burghezia industrială și puneau accent pe industrializarea României și a protejării industriei naționale.
Reprezentanți: Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Petre S. Aurelian, Ion Roman, I.C. Brătianu.
Liberalii moderați reprezentau interesele burgheziei agricole și comerciale, punând accent pe dezvoltarea agriculturii și comerțului.
Reprezentanți: Ion Ghica și Ion Ionescu de la Brad.
Inițiatorii dezvoltării industriale a României și a protejării ei au susținut că într-o țară slab dezvoltată industrial, protejarea diferențiată și temporară a întemeierii și dezvoltării industriilor este nu numai necesară, ci și folositoare, dacă se au în vedere criterii de eficiență. Ținând seama de experiența istorică oferită de dezvoltarea economică a diferitelor țări, Alexandru Dimitrie Xenopol (1847-1920) scria: „În economia unui stat pot fi aplicate două sisteme la producerea bogățiilor. Acela în care Statul se amestecă cât se poate de puțin și, pentru a zice astfel, stă în afara jocului puterilor economice, și acela în care Statul ia asupra conducerea supremă a intereselor economice a poporului, nu ca producător, ci ca îndreptător și privighetor” .
Un sistem sau altul se aplică, într-o țară sau alta, în funcție de nivelul dezvoltării economice. „Principiul dintâi este pus în aplicare de statele cele mai civilizate, acelea a căror agricultură, industrie, comerț sunt în cea mai mare înflorire. Acolo, statul, după ce a intervenit la timpul necesar p accent pe dezvoltarea agriculturii și comerțului.
Reprezentanți: Ion Ghica și Ion Ionescu de la Brad.
Inițiatorii dezvoltării industriale a României și a protejării ei au susținut că într-o țară slab dezvoltată industrial, protejarea diferențiată și temporară a întemeierii și dezvoltării industriilor este nu numai necesară, ci și folositoare, dacă se au în vedere criterii de eficiență. Ținând seama de experiența istorică oferită de dezvoltarea economică a diferitelor țări, Alexandru Dimitrie Xenopol (1847-1920) scria: „În economia unui stat pot fi aplicate două sisteme la producerea bogățiilor. Acela în care Statul se amestecă cât se poate de puțin și, pentru a zice astfel, stă în afara jocului puterilor economice, și acela în care Statul ia asupra conducerea supremă a intereselor economice a poporului, nu ca producător, ci ca îndreptător și privighetor” .
Un sistem sau altul se aplică, într-o țară sau alta, în funcție de nivelul dezvoltării economice. „Principiul dintâi este pus în aplicare de statele cele mai civilizate, acelea a căror agricultură, industrie, comerț sunt în cea mai mare înflorire. Acolo, statul, după ce a intervenit la timpul necesar pentru a aduce acele popoare pe calea propășirii materiale, poate acum, când le-a dat lor în mână dominarea materială a lumii, să steie la o parte, simplu spectator al triumfului dobândit de dânsele”.
Principiul „laissez faire, laissez passer” este adoptat de economiștii țărilor dezvoltate economic, dar „țările ce astăzi stau în fruntea civilizației materiale s-au dezvoltat prin un sistem de ingerință guvernamentală, adică protecționistă” și conclutziona: ”pentru ca o țară agricolă deci să poată introduce la dânsa niște industrii pe cari le vede în țările vecine, va trebui numaidecât să alerge la protecțiunea guvernului”.
Concluzia ce se desprinde este că liberalismul este doctrina progresului, a dezvoltării și modernizării țării într-un timp cât mai scurt, prin metode și căi eficiente, ținând seama de nevoile imediate ale țării.
1.1.3 Socialismul
Economia socialistă pune la bază statul, ca administrator al bunurilor societății, bunuri comune, care să stea la baza dezvoltării întregii societăți, având ca prioritate necesitățile acesteia legate de creșterea continuă a nivelului de trai. Curentul socialist s-a dezvoltat mai ales după Războiul de Independență din 1877 și avea la bază ideologia marxistă. Răspândirea marxismului în noastră a influențat într-o direcție pozitivă dezvoltarea mișcarii muncitorești. Problema principala ce a fost abordata in lucrarile originare ale ganditorilor marxisti, a fost problema proprietății. Aceștia militau pentru abolirea proprietății private și înlocuirea ei cu proprietatea socială sau colectivă, deoarece considerau ca aceasta era o conditie necesară dezvoltării țării noastre. În ceea ce privește progresul economiei românești, socialiștii (C. Miile, I. Nadejde, Gh. Nadejde, C. Dobrogeanu-Gherea) cred ca acesta ar fi posibil prin desființarea proprietății individuale.
Principalul reprezentant al socialismului, C. Dobrogeanu- Gherea a adus numeroase argumente în sprijinul industrializării României: „social – democrația tinde spre industrializarea țării, pentru ca un stat industrial creează relații omenești superioare statelor inapoiate cum suntem noi; în societatea industrială se creaza mai bune condiții de trai pentru muncitorime, condiții materiale, morale, intelectuale și mai bune condiții de luptă pentru emanciparea muncii, în societatea industrială se creeaza posibilități și elemente pentru dezvoltarea ulterioară a societății, la termenul cărei dezvoltări social-democrația isi intrevede idealul”
Putem concluziona ca muncitorimea avea o viziune înaintată cu privire la rolul și locul industriei în dezvoltarea economică a poporului român.
Gruparea economiștilor, a oamenilor politici și a intelectualilor pe curente de gândire economică pune în centrul atenției coordonatele majore ale gândirii lor, și nu detaliile acesteia. Aici merită să luam ca exemplu gândirea economică liberală și socialistă. Cu toate ca există diferențe clare privind opțiunile economico-sociale ale liberalilor și socialiștilor, fiind grupări cu interese opuse (burghezia și muncitorii), socialiștii s-au alăturat dezideratului liberalilor radicali privind industrializarea țării, aceasta fiind necesară pentru progresul economico-social al României.
1.2 Periodizarea istoriei economice a României până la Al Doilea Război Mondial
Periodizarea istoriei economice a României, în special perioada veche și străveche corespunde în mare măsură periodizării istoriei economice universale.
1. Epoca străveche și veche a istoriei economice naționale se potrivește ca formațiuni sociale comunei primitive, sclavagismului și prefeudalismului. Ca dotare o putem încadra între apariția omului pe teritoriul patriei noastre până la sfârșitul secolului al VII-lea d.Hr.
2. Epoca medievală cuprinde o perioadă de peste 1000 de ani – adică de la secolulVII, până la anul 1821. Ca formațiune socială această perioadă corespunde feudalismului care se structurează în:
– feudalism timpuriu (secolele VIII-XIV)
– feudalism dezvoltat sau înfloritor (secolele XIV-XVII)
– descompunerea feudalismului (începutul secolului al XVIII-lea până la revoluția lui Tudor Vladimirescu din 1821)
3. Epoca modernă care începe cu revoluția din 1821 și se încheie cu făurirea statului național unitar român în data de 1 decembrie 1918. Acestei epoci îi corespunde capitalismul ca formațiune socială. În cadrul acestei epoci distingem două momente: prima, de la 1821 până la războiul de independență 1877-1878 cunoscută sub numele de perioada formării României moderne și a doua, după 1878 – până la făurirea României Mari, în 1918.
4. Epoca contemporană începe după făurirea statului național unitar român, din 1918 până astăzi. Sub aspectul formațiunilor social-politice ei îi corespund:
a) 1918-1944 – perioada capitalistă, când capitalismul ajunge la maximă dezvoltare în România;
b) 1945-1947 – perioada de trecere la dictatura comunistă;
c) 1948-1989 – perioada socialistă cu economie centralizată socialistă;
d) după revoluția din decembrie 1989 când va începe refacerea economiei de piață, a proprietății individuale, a restructurării și democratizării țării;
Perioada feudală
Termenul de feudal derivă din termenul „feud”, care înseamnă “pământ”, prin care în evul mediu era indicată posesiunea funciară. Treptat, termenul s-a extins desemnând întreaga avere a feudalului, însăși regimul politic al acestei formațiuni sociale.
Feudalismul se structurează în :
-feudalismul timpuriu (secolele VIII-XIV)
-feudalismul dezvoltat (secolele XIV-XVIII)
-feudalismul în descompunere (de la secolul XVIII până la 1821)
În perioada feudalismului timpuriu, structura socială și de clasă a acestei societăți este generată de raportul față de proprietatea funciară: deținătorii acesteia formează nobilimea feudală, alături de acestea există clasa țărănimii stratificate, cei ce dețin un lot de pământ sunt țăranii liberi, iar restul lipsiți de pământ sunt iobagii. Țărănimea a constituit principalul producător el economiei feudale.
Economia feudală îndeosebi în perioada feudalismului timpuriu este o economie naturală închisă. Pe domeniul feudal sau în gospodăria țăranului se produce numai atât cât este necesar pentru existență. Schimbul nu este o activitate în sine ci se realizează de necesitate.
Începind cu sec. IX – X viața economică devine mult mai complexă. Pe lângă agricultură și creșterea vitelor, în regiunile bogate în minereuri locuitorii se îndeletniceau și cu extracția metalelor (aur, argint, fier) și a sării. O dezvoltare mai însemnată a cunoscut-o extracția minereului de fier. Prelucrarea metalelor este atestată de numeroasele obiecte de fier descoperite în mai multe așezări: cuțite, topoare, clești, ciocane, foarfeci, dălti, seceri, cârlige de undiță, catarame, sfredele, cuie, vârfuri de săgeți. Olăritul a constituit unul dintre meșteșugurile importante în așezările feudale timpurii. Ceramica lucrată cu mâna este înlocuită cu cea lucrată la roata. Este de subliniat apariția producției locale de ceramică smălțuită. Meșteșugul țesutului s-a dezvoltat datorită folosirii războiului de țesut de tip orizontal preluat de la bizantini. Prelucrarea lemnului și a pietrei a constituit și ea o îndeletnicire importantî pe teritoriul țării noastre.
În perioada feudalismului dezvoltat, între sec. XIII – XIV, societatea românească cunoaște importante realizări în plan politic, economic, social și cultural. Țările Române dispuneau de importante bogății ale subsolului care însa nu erau exploatate corespunzător datorită lipsei tehnicilor și a investițiilor de capital ( mineritul). La mina regală de la Baia Mare funcționau la mijlocul sec. XVI steampuri puse în mișcare de forța hidraulica și topitorii. Posesorii și exploatatorii de mine sunt scutiți de taxele vamale pentru obiectele achiziționate din alte locuri; se admite aducerea de mineri străini și se acordă dreptul nelimitat de exploatare a minelor de aur și argint. O serie de orase miniere din Transilvania dobândesc privilegii speciale cum ar fi: dreptul de a exploata minele în regie proprie, dreptul de crâșmărit, dreptul de târg săptămânal, toate acestea cu obligația de a renova minele vechi și de a deschide altele noi. Fierul se exploata în minele de la Hunedoara, Ghelari și Rimetia. Sarea se exploata atât pentru piața internă cât și pentru cea externă. Principalele ocne de sare erau la Turda, Sibiu, Dej, Rodna, Târgoviște, Râmnic, Tg. Trotuș.
Perioada cuprinsă între mijlocul secolului al XVIII lea și anul revoluționar 1821 este apreciată ca fiind sfârșitul epocii feudale, respectiv perioada feudalismului în descompunere.
Agricultura și creșterea animalelor au reprezentat principala activitate economică. Meșteșugurile se practică atât la sate cât și la orașe.
În Țara Românească și în Moldova apar întreprinderi numite în acea vreme manufacturi, la București, Ruginoasa(1805) în care se fabricau postavuri, la Târgoviște, unde se producea sticla. Unele dintre ele aveau dimensiuni mai mari iar altele erau simple ateliere care însa nu au rezistat o perioada prea mare. Dezvoltarea metalurgiei a condus în 1769 la apariția la Reșița a primelor ateliere metalurgice, după ce, în 1754, la Toplița se înființase un cuptor de prelucrat minereu de fier.
Perioada 1821-1859
În prima jumătate a secolului al XIX-lea se mențin cele trei categorii de meșteșuguri cunoscute în perioada feudalismului: sătești, domeniale și orășenești.
Meșteșugurile sătești acopereau cea mai mare parte a nevoilor de articole de îmbrăcăminte și de uz casnic necesare gospodăriilor de la țară. O parte a producției casnice și meșteșugărești sătești era desfăcută și la oraș, cu ocazia târgurilor periodice și a bâlciurilor. Aici se produceau în special țesături (pânzeturi și pantaloni), ceramică (oale, ulcioare, blide, străchini) și obiecte din lemn (căruțe, ciubere).
Meșteșugurile domeniale, fie că este vorba de cele boierești, de cele nobiliare sau de cele mănăstirești, își restrâng activitatea, necesitățile domeniului fiind din ce în ce mai mult satisfăcute de piața sătească liberă sau cea orășenească. Cei mai mulți meșteșugari domeniali (lemnari, zidari, fierari, dogari) erau robi de etnie rromă.
Meșteșugurile orășenești sunt confruntate cu importante mutații interne. Se observă un proces de creștere numerica a breslelor, de stratificare sociala a acestora. Unii meșteșugari se îmbogățesc, își măresc capitalurile, își organizează ateliere mai bune, mai dotate care s-au plasat pe linia cooperației capitaliste simple, alți meseriași decad, nu dispun de capitaluri suficiente, ajung muncitori salariați în atelierele celor bogați, iar în 1873 breslele sunt eliminate definitiv din viața economica.
În deceniile patru, cinci și șase ale secolului al XIX-lea au apărut primele elemente mașiniste, reprezentate de fabrici care utilizau mașini perfecționate, inclusiv mașini cu aburi aduse din Viena, Londra sau Paris.
În Principatele Române, în industria alimentară se aduc mori cu aburi la Iași în 1844 și la București în 1853, instalații pentru producerea alcoolului din cereale, fabrici de conserve la Galați, de bere, brutării mecanice ș.a.m.d.. În industria textilă se remarcă fabricile de postav ale lui Nicolae Băleanu la București și ale lui Mihail Kogălniceanu la Târgu Neamț.
În industria materialelor de construcții existau instalații pentru prelucrarea de țigle și cărămizi, fabrica de sticlă a lui D. Cantacuzino (Grozăvesti, anul 1849), fabrica de hârtie a lui Gheorghe Assachi (anul 1841).
În sectorul extractiv s-a realizat: primul foraj pentru extragerea păcurii lângă Târgu Ocna (anul 1861), distileria de petrol lampant de lângă Ploiești (anul 1857).
În domeniul producției mecanice exista Arsenalul Armatei (anul 1863) și Tipografiile Statului.
În Transilvania s-a dezvoltat siderurgia, fiind înființata uzina de la Reșița (anul 1836) și cea de la Govăjdia – Banat (anul 1837).
După 1848-1849, industria se afla încă dominată de atelierele meșteșugărești și manufacturi, deși revoluția industrială în spațiul nostru geografic începe să se manifeste din anii 1830.
În Transilvania exista următoarea situație: industria ușoară (alimentară, textilă, a hârtiei, zahărului) avea la bază mai ales capital autohton. Ea suferea din cauza concurenței industriei austriece, nu dispunea de capital și de credit suficient, avea dificultăți de transport și se afla în regres.
Industria extractivă (carboniferă și metalurgică) ia o apreciabilă dezvoltare. Acum se înființează Societatea STEG (anul 1854), Societatea economică a uzinelor de fier din Transilvania și Banat (anul 1855) și Societatea pentru exploatarea minelor și topitoriilor din Brașov.
În România exista industria ușoară (alimentară: mori cu aburi, fabrici de bere, alcool, conserve; textilă; cherestea; săpun etc.) și industria extractivă (se extrăgeau: sare, petrol, materiale de construcții, ș.a.m.d.).
Industria petrolului avea la bază capital străin. Producția crește de la 1190 tone în 1863 la 15100 tone în 1877. Numărul rafinăriilor crește de la 8 în 1864, la 20 în 1878. Din 1861 se exporta petrol rafinat. Industria grea este nesemnificativă ca dezvoltare.
Perioada 1859 – Primul Război Mondial
Perioada 1859-1877 coincide în timp cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza și prima parte a domnitorului Carol I.
În perioada 1859-1877 este considerat important, programul agrar. Acest program are trei componente: secularizarea averilor mănăstirești, legea rurală și legea învățământului.
Concentrându-și atenția asupra problemei agrare și confruntat cu mari probleme financiare, Alexandru Ioan Cuza nu a avut mijloace pentru a promova o politică activă în direcția industrializării . Industria mecanizată după anul 1859 se află la începutul procesului de industrializare, majoritatea întreprinderilor se aflau la nivelul de atelier.
Dezvoltarea industriei în primii zece ani după independență, consecințele Convenției comerciale semnate în anul 1875 cu Austro-Ungaria s-au reflectat în industrie prin concurența puternică pe care mărfurile fabricate în Imperiul austro-ungar o făcea celor românești. În aceste condiții o serie de fabrici și manufacturi existente în Romania s-au închis iar sectorul meșteșugăresc și-a accentuat declinul.
Împotriva Convenției comerciale cu Austro-Ungaria s-au pronunțat reprezentanții burgheziei liberale care susținând promovarea politicii comerciale protecționiste militau pentru crearea unei industrii autohtone.
Economistul si omul politic Petre S.Aurelian cerea adoptarea unor măsuri care să împiedice concurența străină și în același timp să favorizeze valorificarea industrială a bogățiilor țării.
Acesta prevedea o dezvoltare graduală a industriei, începând cu dezvoltarea industriei mici și mijlocii.
Guvernul liberal condus de I.C. Brătianu a adoptat o serie de măsuri cu scopul protejării și încurajării industriei românești. Cele mai importante erau adoptarea tarifului vamal din 17 mai 1886,care fixa taxe asupra unui număr important de produse străine importate și legea din 1887, intitulată „Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naționale”, care acorda avantaje celor ce puneau bazele unei întreprinderi industriale cu un capital de 50.000 lei sau cu un personal de cel puțin 25 lucrători: scutiri de impozite, reduceri pe căile ferate, acordarea gratuită de terenuri pentru construcții etc. Ca urmare a acestor măsuri ritmul de dezvoltare a industriei autohtone a cunoscut o creștere rapidă mai ales în sectoarele alimentare, forestiere și cel extractiv în care crește spectaculos extracția și prelucrarea petrolului.
Ramura petroliera devenea spre sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu descoperirea bogatelor zăcăminte petrolifere la est și sud de arcul carpatic, o zonă atractivă de investiții pentru marile trusturi internaționale cu capital german, englez și după anul 1900, american; industria textilă, deși a cunoscut un ritm crescând de dezvoltare, nu a reușit să asigure decât o parte din consumul intern. O dezvoltare relativ rapidă au cunoscut industriile pielăriei, hârtiei și materialelor de construcție.
Industria metalurgică se limita la producția de cuie, sârma și piese pentru repararea mașinilor agricole, încât acest sector al economiei păstra în continuare un caracter manufacturier.
România a cunoscut un ritm inegal de dezvoltare economică, pe primul plan situându-se acele sectoare care foloseau materia prima din țară și mai ales care necesitau investiții mai reduse și posibilități de câștiguri imediate.
Ca o particularitate a dezvoltării industriale a României este faptul că marea industrie mecanizată apare și se dezvoltă simultan cu creșterea atelierelor manufacturiere.
După 1900 în gama produselor de export românești apare un nou produs: petrolul și în scurt timp derivatele acestuia.
În anul 1906 s-a dat o lege de încurajare a industriei textile prin scutirea de taxe pentru firele de in și cânepă importate cu condiția ca în fiecare an impozitul să fie redus cu 10% iar în 10 ani să-și asigure din producția internă materia primă.
După anul 1910, cu ajutorul capitalului german vor apare primele rafinării de petrol, iar acest lucru va avea ca rezultat ridicarea prețurilor produselor petroliere românești.
În anul 1912 a fost dată o nouă Lege pentru încurajarea industriei naționale. Aceasta acorda diferite avantaje în funcție de tipul industriei.
Odată cu izbucnirea războiului o serie întreagă de ramuri ale industriei românești s-au găsit dintr-o dată în fața unor mari dificultăți. Ramurile care exportau industria forestieră, petrolul, mineritul și altele au fost rupte de piețele lor tradiționale de export și au fost nevoite să-și restrângă treptat activitatea. Din cauza războiului marile puteri industriale din apus au introdus mari restricții la export, fapt ce făcea anevoioasă și adesea imposibilă promovarea industriei românești, a materiilor prime din import, a mașinilor, utilajelor și a pieselor de schimb. Drept urmare activitatea economică și-a restrâns activitatea, prețurile au început să crească, producția s-a redus, o parte din forța de muncă a fost concediată.
Perioada interbelică
Unificarea Principatelor Române (anul 1859), obținerea independenței naționale (1877-1878) au impulsionat progresul economic, au accentuat cerința valorificării bogățiilor naturale, creând condiții favorabile mobilizării potențialului material și uman, și au stimulat progresul științei și tehnicii naționale.
În cadrul industriei principala problemă a constituit-o după război refacerea și punerea în funcție a aparatului de producție pe întreg teritoriul țării. Refacerea industriei s-a refăcut lent și în mod inegal. Astfel industria metalurgică s-a refăcut foarte greu, abia în anul 1929. Procesul refacerii economice a urmat linia industrială și s-a încheiat în linii mari în anul 1924 când în principalele ramuri s-a atins nivelul antebelic. După anul 1924 industria va realiza o serie de progrese concretizate în:
– sporirea numărului întreprinderilor și a muncitorilor
– creșterea capitalului investit și a forței motrice
– îmbunătățirea înzestrării tehnice a marilor întreprinderi
Legea de încurajare a industriei naționale din anul 1912 a fost extinsă la scara întregii țări ca lege de baza.
Dezvoltarea industriei în teritoriu a fost inegala. În Transilvania de exemplu, industria era concentrată în câteva centre precum Brașov, Sibiu și Hunedoara. În Banat cel mai important centru industrial era Reșița, iar în Vechea Românie industria era practic concentrată în doua zone: Capitala și Valea Prahovei. Industria s-a orientat spre regiunile înstărite în materii prime, în vecinătatea exploatărilor de minereuri, petrol și gaz metan.
Constituția din anul 1923 prevedea că zăcămintele de orice natură și bogățiile subsolului sunt proprietatea statului, care putea concesiona exploatarea lor către particulari. Aceste masuri au fost aplicate prin Legea minelor din iulie 1924 care a purtat în epoca și numele de “Cod minier”.
În primii zece ani de după Primul Război Mondial, rezervele de petrol ale României au favorizat dezvoltarea în special a industriei extractive, care depindea în bună măsură de capitalul străin și se producea pentru export. Industria petroliera s-a refăcut constant în perioada 1918-1924. Principala problema a fost aceea a transportului țițeiului. După retragerea trupelor nemțești, transportul pe CFR era aproape paralizat. Funcționa o singura conductă petrolieră cu două linii spre Dunăre. În a doua jumătate a anului 1919 a fost dată în folosință prima conductă petroliera spre Constanța.
În anul 1924, producția de țiței a României a atins nivelul antebelic. Atracția capitalului străin pentru petrolul românesc s-a datorat faptului că până în anii 1924-1925 nicăieri în lume nu s-au mai descoperit noi zăcăminte importante. Cu toată creșterea producției de țiței, România a ocupat locul 7 în lume la producția de combustibil lichid, după SUA, Venezuela, URSS, Mexic, Persia și Indiile Olandeze.
În extracția cărbunelui, doar în anul 1924 s-a depășit nivelul antebelic. Teritoriul României unite poseda resurse energetice și miniere de care vechea Românie ducea lipsă, dar nu existau utilajele și infrastructura necesară punerii lor în valoare. Lipsa combustibililor s-a resimțit astfel acut mai ales în transporturi.
Industria metalurgică a avut o dezvoltare slabă. Ponderea cea mai mare a revenit grupurilor de la Reșița și Hunedoara. În general, producția întregii ramuri metalurgice s-a redus la circa un sfert (26%) față de nivelul antebelic. Mașinile și instalațiile necesare pentru înzestrarea tehnica a diferitelor ramuri erau procurate în cea mai mare parte din import. Industria metalurgica acoperea în anul 1924 numai 45% din consumul intern.
Industria lemnului furniza o producție sub parametrii antebelici, reprezentând în anul 1920 doar 40% din capacitatea normală. După anul 1920 a crescut foarte mult producția de cherestea mai ales pentru export. Situația a fost favorizata de suprafețele împădurite care erau evaluate între anii 1921-1922 la aproximativ 25% din suprafața totală a țării, România ocupând la acest capitol locul 3 în Europa după Germania și Franța.
Industria hârtiei atingea ca nivel al producției în anul 1919 aproximativ 30% din cel antebelic, deși avea piața internă asigurată.
Industria alimentara oferea o producție de 58% față de anul 1913. Ponderea principală în cadrul acestei industrii o aveau morile mari, îndeosebi cele din Transilvania.
Industria textila și a pielăriei nu satisfăcea decât parțial nevoile consumului intern. Consumul de textile era în mare parte acoperit din import.
În cadrul industriei prelucrătoare, cea mai mare dezvoltare a înregistrat-o până în anul 1924 industria materialelor de construcții determinată de necesitățile refacerii postbelice. Ramurile industriei prelucrătoare au înregistrat progrese în perioada 1924-1929, odată cu apariția unor întreprinderi și ramuri noi (industria electrotehnica și aeronautica). România a rămas însa dependenta de statele dezvoltate în privința procurării mașinilor și utilajelor industriale datorită faptului că în primii ani postbelici nu a dispus de o industrie constructoare de mașini.
După anul 1924 în economia României s-au realizat o serie de progrese. Avântul economic de după 1924 a fost influențat și de condițiile economice externe favorabile. Între acestea menționam mai ales cererea mereu în creștere pe piața mondială de produse românești precum petrolul, lemnul sau cerealele, precum și menținerea prețurilor la materiile prime și combustibili până în anul 1929, la un nivel relativ ridicat.
Ramura industrială care a progresat cel mai mult a fost industria metalurgică. Au fost înființate noi întreprinderi mari cu procese tehnologice complexe (uzinele Malaxa din București, fabricile de la Copșa Mică, Cugir sau IAR Brașov). Întreprinderile industriei metalurgice au început să producă material rulant pentru căile ferate: locomotive, vagoane de călători și de mărfuri, cisterne pentru transportul petrolului ș.a.m.d. Un lucru de asemenea prolific a fost faptul că s-a inițiat totodată și producția de armament.
Ramurile industriei ușoare, în primul rând industria alimentară, textilă și a pielăriei dețineau împreună ponderea cea mai mare în valoarea producției industriale prelucrătoare.
Până în anul 1925 industria lemnului a fost și ea în plină ascensiune, după care curba participării ei la producția totală a început să regreseze, fără a-și mai reveni în toata perioada interbelica. Ș-a menținut o pondere relativ mare în ansamblul producției industriri chimice datorită faptului că o însemnată parte a producției acesteia era dată de rafinăriile de petrol.
Criza economica survenita între anii 1929-1933 a întrerupt pentru câțiva ani manifestarea efectelor pozitive asupra economiei. În România, efectele crizei din industrie s-au asociat cu cele din agricultură, agravându-se reciproc. Criza s-a abătut asupra României în condițiile în care aceasta se prezenta ca o țară slab dezvoltata din punct de vedere industrial, cu predominanța agriculturii și aceasta la rândul ei insuficient înzestrată din punct de vedere tehnic. Din populația activă a țării, în aceasta perioada doar 10% era ocupată în industrie iar 78% în agricultură.
Efectele negative ale crizei s-au resimțit în toate sectoarele economiei prin scăderea producției industriale în toate ramurile, cu excepția petrolului, reducerea prețurilor la produsele industriale și mai ales la cele agricole, falimentul unui mare număr de întreprinderi mici, reducerea salariilor, creșterea numărului șomerilor, scăderea cursului acțiunilor bancare și industriale, ș.a.m.d.
După ieșirea din criza economică, producția industrială și agricolă au cunoscut o creștere susținută, atingând în anul 1938 cel mai înalt nivel din România de până atunci.
CAPITOLUL 2
Industria grea în România în perioada 1945-1989
2.1 Aspecte referitoare la evoluția industriei din România în perioada 1945-1989
După Al Doilea Război Mondial, una dintre cele mai grave probleme ale României era redresarea economiei, pentru că agricultura, industria și întreaga infrastructură economică suferise mari distrugeri și pierderi.
Consecințele nefaste ale pătrunderii U.R.S.S.-ului în economia românească au fost ruperea legăturilor tradiționale cu Occidentul, o izolare și mai completă decât cea din timpul suzeranității otomane din secolul al XVIII-lea și exploatarea economică directă din partea U.R.S.S. prin intermediul sovromurilor (societăți mixte romano-sovietice, înființate în urma unui acord economic încheiat la Moscova la data de 8 mai 1945, care activau în principalele sectoare ale economiei românești).
Prin muncă susținută unele întreprinderi industriale au fost refăcute într-un termen scurt: uzinele ASTRA-Arad, distruse în proporție de 60%, iar IAR – Brașov, deși distrusă în proporție de 80% a fost refăcută în 10 luni.
În decurs de numai 6 luni au fost refăcute 60% din căile ferate distruse, precum și 70 % din rețeaua de telecomunicații. Au fost făcute eforturi importante pentru trecerea la producția de pace, astfel că în 1947 la IAR se realiza primul tractor românesc (după modelul sovietic în cadrul societății mixte SOVROMTRACTOR). S-a realizat un mare volum de muncă voluntară și au deschis câteva șantiere ale tineretului pentru construirea de căi ferate, conducte de gaz, irigații etc.
Cu toate realizările, în 1946, industria metalurgică realiza doar 46,6% din producția anului 1938.
În anul 1977 a fost majorată durata medie de folosire a echipamentelor industriale de la 15 la 27 de ani, fapt care a permis disponibilizarea a peste 1000 miliarde lei, utilizate în realizarea unor ambiții megalomane ale regimului comunist condus de N. Ceaușescu, în detrimentul reînnoirii parcului industrial și al reducerii decalajelor tehnologice.
Orientarea industrializării accentuate peste posibilitățile proprii de materii prime, a adus România în situația de a fi dependentă de materiile prime necesare întreținerii unei producții industriale supradimensionate, energofagă și poluantă. Pentru acoperirea datoriei externe România era nevoită să exporte masiv produse alimentare, chiar cu prețul înfometării populației, prin reducerea volumului acestora pe piața interna. Expresia ultimă a acestei evoluții a fost colapsul economic, regăsit dincolo de propaganda „socialismului multilateral dezvoltat”.
În consecință, programul de modernizare rapidă, lansat după 1948, a fost un eșec. Parametrii propuși nu au fost realizați, chiar dacă în anumite ramuri s-a înregistrat o creștere a producției industriale. Realitatea de la sfârșitul anilor 1950 indica persistența acelorași probleme: inapoierea, in principal, apoi o structură socială predominant agrară, cu o eficiență scăzută.
În perioada 1951-1989, dezvoltarea economiei s-a desfășurat pe baza planurilor cincinale și a fost concentrată pe dezvoltarea industrială. În primii ani, industrializarea, considerată motorul creșterii economice în România, s-a realizat predominant pe cale extensivă, prin mărirea personalului și a investițiilor, iar construirea combinatului siderurgic de la Galați poate fi considerat ca un simbolul al acestei politici de industrializare prin forțe proprii.
După anul 1970, Nicolae Ceaușescu a accentuat rata de dezvoltare a industriei, fără a ține cont de indicatorii economici reali.
Autoritățile de atunci au investit în trei domenii: industrie grea (siderurgie,
construcții de mașini, aeronautica, industrie extractivă și industrie chimică); infrastructura: Canalul Dunăre-Marea Neagra, Canalul Poarta Alba-Midia-Năvodari; proiecte cu caracter oarecum mai mult propagandistic decât economic: Canalul București-Dunăre și transformarea Capitalei în port la Dunăre, Centrul Civic și Casa Poporului, transformarea satelor, prin sistematizare, în orașe agro-industriale.
Astfel, ponderea investițiilor alocate, în intervalul 1980-1989, diferitelor sectoare a fost: industriei constructoare de mașini (17%-29%), energiei electrice și termice (11%-25%), combustibililor (13%-22%), chimiei(9,5%-14%) și metalurgiei(10%-14%).
Transpunerea modelului producției industriale bazat pe industria grea s-a realizat într-un efort investițional, realizat prin forțarea investițiilor în acest sens, în defavoarea consumului populației și cu prețul unor profunde dezechilibre sectoriale și nu numai.
Investițiile efectuate în economia națională înregistrează o tendință de creștere permanentă, de la un interval la altul, până în anul 1986, iar ulterior o tendință de scădere.
În cadrul investițiilor efectuate în economia națională, cele alocate industriei ocupa locul central, ele situându-se în jurul a 45%, în unii ani depășind chiar și 50%.
Deosebit de semnificativă este alocarea investițiilor industriale pe cele doua grupe ale industriei. Astfel, grupa I, în care erau incluse ramurile producătoare de mijloace de producție, adică de bunuri investiționale, respectiv industriile metalurgică, siderurgică, constructoare de mașini s.a.m.d., a beneficiat de cea mai mare parte a investițiilor, de peste 80% în întreaga perioadă, apropiindu-se, uneori, chiar la 90%.
Grupa II, în care erau incluse industriile producătoare de bunuri de consum individual, industriile alimentară, textilă, de pielărie a beneficiat, în medie, de aproximativ 10% din investițiile industriale, rareori ajungând în jurul a 16%.
În perioada 1950-1989 producția industrială totală a crescut de peste 40 de ori, în ritm mediu anual de 10%, cea a ramurilor din grupa I de 60 ori, iar cea a ramurilor din grupa II de 25 ori, în ritm mediu anual de 11% și respectiv 8,5%. Creșterea mai mare s-a înregistrat până în anul 1980, ulterior ritmul mediu anual fiind de peste 3% în anii 1981-1989 și de peste 2,5% în anii 1986-1989.
Dezvoltarea doar a ramurilor preferate ele politicii industriale de atunci,
s-a făcut și cu prețul neglijării, sau chiar sacrificării altor ramuri industriale, între care și industria alimentară, căreia, în 1980-1989, i s-a alocat mai puțin de 6% din totalul investițiilor industriale. Oferta scăzută de produse alimentare pe piața internă a dus la apariția „pieței paralele”, a prețurilor de speculă și, implicit, la diminuarea consumului populației și a nivelului de trai, dar și la îngustarea pieței interne, un fenomen care are efect de bumerang asupra posibilităților viitoare de dezvoltare a unei părți a capacității de producție a industriei.
Industria grea
Cuprinde următoarele subramuri:
industria energetică: exploatarea combustibililor minerali (petrol, cărbuni, gaze naturale, șisturi bituminoase), utilizarea altor surse de energie, prelucrarea lor primară și producerea de energie electrică;
industria metalurgiei feroase: exploatarea minereurilor feroase și a metalelor rare și industria siderurgică (fontă, oțel, laminate);
industria metalurgiei neferoase: exploatarea și prelucrarea minereurilor neferoase și metalelor prețioase;
industria construcțiilor de mașini și a prelucrării metalelor: utilaje industriale, utilaje agricole, mijloace de transport, electrotehnica și electronică, mecanică fină și optică;
industria chimică: exploatarea materiilor prime chimice, petrochimică, carbochimică, industria produselor clorosodice, a acidului sulfuric, a îngrășămintelor, de medicamente și cosmetică, de celuloză și hârtie;
industria materialelor de construcție;
exploatarea și prelucrarea lemnului.
Industria energetică
Industria energetică are un rol strategic în cadrul unei economii, de aceea regimul comunist acorda o importanță deosebită acesteia. Pe lângă demararea unui plan decenal: 1950-1960 și a altora ulterioare, obiectivul clar al regimului era obținerea independenței energetice a României, dependența de importuri fiind văzută ca nocivă.
Prin implicațiile pe care le are în toate ramurile economico-sociale, industria energetică are un rol deosebit. Exploatarea combustibililor minerali și producerea de energie electrică au început abia spre sfârșitul sec. al XVIII-lea (1790-cărbuni), în sec. al XlX-lea (1857-petrol, 1882-termoenergia și 1896-hidroenergia) și în sec. XX (1908-gaze naturale). Până la jumătatea sec. al. XlX-lea lemnul a constituit principalul combustibil folosit de om, din care se obținea și mangalul necesar siderurgiei.
Petrolul are o putere calorică foarte ridicată (10-11 mii kcal/kg) și deține poziția a II-a, după gazele naturale, în balanța energetică a țării.
Până la Al Doilea Război Mondial, România a ocupat o poziție importantă între țările lumii. După al Doilea Război Mondial industria petrolieră s-a refăcut treptat prin punerea în exploatare a unor noi câmpuri petroliere, a utilizării unor noi metode de prospectare, extracție și prelucrare și a construcției unor importante combinate de prelucrare
România a fost prima țară din lume care a înregistrat producția de petrol, de 275 de tone în 1857 și printre primele în care au funcționat instalații de rafinare (1857-Râfov). între cele două războaie mondiale producția de petrol a ajuns la 8,7 mil.tone în 1936, fiind destinată în mare parte consumului vest-european (Germania); în 1938 în industria petrolieră capitalul străin deținea un procent de 90%.
Până la Al Doilea Război Mondial aproape întreaga producție de petrol (99%) se extrăgea din județele Prahova și Dâmbovița, iar prelucrarea se făcea în rafinăriile din zona Ploiești; restul, de 1%, aparținea județului Bacău.
Primele extracții de cărbuni s-au făcut în 1790 în Munții Banatului, când s-au deschis minele de la Anina, Doman și Secu. În perioada 1950-1989, producția de cărbune, solicitată tot mai mult de termocentrale, a fost continuu crescătoare, ajungând la 66,4 mii tone în 1989.
În ceea ce privește gazele naturale, primele sonde construite au fost cele de la Sărmaș (1908), urmate de cele de la Zau de Câmpie, Saroș, Șincai și Copșa Mică – pentru gazul metan din Transilvania și Buștenari (Prahova) în 1908 – pentru gazul de sondă. Pentru transportul gazului metan, din 1957, a început construcția unor mari magistrale de transport care plecând de la domurile gazeifere din Transilvania au fost orientate spre nord-est, sud, sud-vest și nord-vest. Producția de gaze naturale (metan + asociate), în creștere după al II-lea Război Mondial, a atins nivelul maxim de 39,4 mld.m3 în 1986; ulterior, producția a scăzut continuu până la 14,4 mld.m3 în 1998 și 14,6 mld.m3 în 1999.
Tabelul nr.1. Dinamica producției principalilor combustibili (1950-1998)
Sursa: Geografia economică a României, suport de curs.
Industria energiei electrice
După al II-lea Război Mondial în cadrul programelor energetice ca obiective de bază s-au înscris: construcția de noi termocentrale de puteri mai mari, folosind cărbunii inferiori, păcura și gazele naturale; amenajarea unor sisteme hidroenergetice complexe în scopul valorificării în mai mare măsură a potențialului hidroenergetic al Dunării și al râurilor interioare; realizarea sistemului energetic național, folosind linii electrice de înaltă tensiune (110,220 și 400 kV) și interconectarea acestuia la sistemele țărilor vecine; localizarea cât mai dispersă a producției de energie electrică și creșterea indicelui de electrificare al unor provincii și a mediului rural.
O primă generație de centrale a constituit-o UTE de la Doicești (1952), Crainicei (1952), Moroeni (1953), Aștileu (1954), Sadu V (1955), Paroșeni (1956) și Sângeorgiu de Pădure (1958). O a doua generație după 1960, cuprinde centrale cu capacități mai mari precum: UTE Brazi (1961), Borzești (1963), Luduș-Iernut (1963), Ișalnița (1965), București Sud (1968), Mintea-Deva (1969), Rogojel (1972), București-Vest (1975), Turceni (1976) ș.a., precum și UHE Corbeni-Argeș (1966), Porțile de Fier I (1971), Ciunget-Lotru (1974), Mărișelu (1977), Porțile de Fier II (1986), Brazi-Retezat (1987) ș.a.
În consecință, puterea instalată a ajuns în 1989 la cea 23.000 MW, din care 76% aparținea termocentralelor (UTE).
În raport cu hidrocentralele (UHE), termocentralele (UTE) înregistrează o dispersie mare, acestea putând funcționa cu mai multe tipuri de combustibili într-o diversitate de localizări: în orașe, în zone petroliere, carbonifere, gazeifere
Prima UTE poate fi considerată cea de la București, din 1882, după care au urmat cele din Timișoara (1884) și Caransebeș (1887).
În timpul celui de al II-lea Război Mondial unele centrale (din Ploiești, Tg.Mureș ș.a.) au fost distruse, altele (din Baia Mare, Satu Mare, Cluj-Napoca, Oradea etc) au fost demolate, iar rețeaua de transport a energiei electrice a fost dezorganizată.
După al II-lea Război Mondial, până în 1989, în domeniul termoenergetic s-au întreprins următoarele măsuri: mărirea capacităților și modernizarea unor centrale mai vechi; construirea unor UTE noi, inclusiv a unor centrale electrice de termoficare (CET), care să producă atât energie electrică cât și căldura necesară încălzirii locuințelor și platformelor industriale.
UTE cea mai importantă este cea de la Borzești (1956-1963) ,UTE Turceni – proiectată a fi cea mai mare din țară (2640 MW), a ajuns la o putere instalată doar de 2310 MW; funcționează încă din 1976 cu lignit din zonă; UTE Rovinari (1720 MW) – care funcționează din 1972 cu lignit și gaze naturale, CET Ișalnița-Craiova (1035 MW) – care funcționează din 1965, folosind lignitul din același bazin Motru-Rovinari și gazele naturale pentru injecție.
În București produc energie electrică pe bază de hidrocarburi, 4 CET: Grozăvești (100 MW) – din 1964, București Sud (550 MW) – din 1965, București Vest (250 MW) – din 1975 și Progresul (200 MW);
Până în 1989 au fost construite mai multe termocentrale, dintre care amintim: CET Brazi (700 MW), intrată în producție în 1961 și care utilizează hidrocarburi (gaze naturale, gaze reziduale și păcură de la rafinăria Brazi); UTE Doicești (520 MW), care a fost construită în perioada 1950-1955 și valorifică lignitul din Subcarpații Curburii; UTE Mintia-Deva (1260 MW) funcționează din 1969 pe baza cărbunelui din bazinul Petroșani; UTE Luduș-Iernut (800 MW) produce energie electrică din 1963, folosind gazele naturale de joasă presiune; UTE Paroșeni (300 MW) a intrat în producție în 1956, valorificând atât deșeurile de la spălarea huilei cocsificabile cât și huila necocsificabilă din bazinul Petroșani; pentru aprindere folosește gazele naturale de la Țicleni.
La Anina, în 1989, era în fază de finalizare o mare termocentrală (990 MW) pe bază de șisturi bituminoase de slabă calitate; din motive economice lucrările de construcție s-au sistat.
Prima atomocentrală din România a fost cea de la Cernavodă a cărei construcție a început în 1980. Din cele 5 reactoare proiectate a intrat în producție în 1999 doar primul de 660 MW care produce cea 10% din energia electrică a țării.
În perioada 1950-1990 s-au construit 115 UHE cu o putere instalată de 5835 MW, 118 baraje și acumulări de apă, totalizând un volum de 10,8 mld.m3, din care 5,8 mld.m3 este volumul util.
SHEN Porțile de Fier I, intrat în producție în perioada 1970-1971, reprezintă cea mai importantă construcție hidroenergetică a țării și una dintre cele mai mari din Europa. A fost construit în colaborare cu Iugoslavia și cuprinde barajul și lacul de acumulare Porțile de Fier I, 2 UHE, 2 stații de transformare și 2 ecluze (una românească și una iugoslavă). Barajul, construit din beton, în zona Gura Văi-Șip, înalt de 60m a creat Lacul Porțile de Fier I, cu o suprafață de 320 km2 și un volum de 2,5 mld. m3 de apă, care asigură o cădere brută de 27,2 m și un debit instalat total de 8700m3/s.
În perioada 1977-1986, la 80 km aval de Porțile de Fier I, în colaborare cu Iugoslavia, s-a construit SHEN Porțile de Fier II care a avut ca obiective de bază atât valorificarea potențialului energetic cât și îmbunătățirea navigației pe Dunărea inferioară, prin creșterea pescajului de la 2,5m la 3,5m.
Sistemul Argeșului, construit în perioada 1966-1983, se impune prin mărime, complexitate și ingeniozitate. În componența sa intră 21 de UHE, din care 17 pe Argeș, 2 pe râul Târgului și câte una pe râurile Vâlsan și Topolog,
Amenajarea hidroenergetică a Oltului a început în anul 1970 cu instalarea primei turbine la UHE Râmnicu Vâlcea, care va produce la întreaga capacitate (46MW) abia din anul 1975. Într-un prim deceniu (1970-1980) s-au pus în funcțiune 9 UHE. În următorul deceniu (1980-1990) au intrat în producție alte 10 UHE. Celelalte nu s-au mai finalizat
Sistemul energetic al Bistriței UHE Stejarul (210 MW) a fost construită în perioada 1951-1961, ca prima mare UHE din țară. În perioada 1962-1966, s-au dat în funcțiune încă 12 UHE.
După 1977 au intrat în amenajare hidroenergetică Sebeșul, Someșul Mic Siretul.
2.2.2 Industria siderurgică
Materiile prime de bază care se folosesc în siderurgie sunt minereurile de fier,cocs metalurgic, metale de înnobilare precum: manganul, cromul, vanadiul, molibdenul, nichelul și titanul etc.
Rezervele naționale de minereu de fier sunt foarte reduse iar calitatea acestora este slabă. Cu toate eforturile făcute, producția de minereu de fier s-a menținut la valori mici, nivelul maxim fiind atins în 1971, cu 3,4 mil. tone.
Industria siderurgică a beneficiat de importante investiții, construindu-se noi și mari combinate siderurgice la Roman (1957), Galați și Iași (1963), Buzău (1967), Târgoviște (1972), Cluj-Napoca și Tulcea (1976), Zimnicea, Beclean și Craiova (toate în 1979); concomitent s-au modernizat cele mai vechi de la Reșița, Oțelu Roșu, Nădrag, Călan, Vlăhița, Câmpia Turzii, București și Brăila.
Sidex Galați, cea mai importantă din țară, fabrică peste 4 mil. tone de oțel (70% din producția națională), fontă și laminate pe baza minereului de fier din import. Combinatul Siderurgic Galați până în 1989 avea 6 furnale pentru fontă albă, câteva oțelării și un complex de laminoare. Pe platforma combinatului mai erau integrate: o fabrică de aglomerare a minereurilor de fier, o uzină cocsochimică, o fabrică de preparare a dolomitei și una de preparare a varului, o termocentrală și o fabrică de oxigen
Produsele siderurgice de bază sunt fonta, oțelul și laminatele.
Tabelul nr. 2. Dinamica producției principalelor produse siderurgice (1950-1998)
Sursa: Geografia economică a României, suport de curs.
2.2.3 Industria metalurgică
Metalele neferoase, prin calitățile lor (rezistență mare la oxidare, conductibilitate electrică ridicată, greutate specifică redusă, densitate mică etc) au o mare utilizare în industria constructoare de mașini și în special în subramurile moderne ale acesteia: electrotehnică, electronică și mecanică fină. Fiind mai rare, cu rezerve mai mici și cu concentrații ale metalului în minereu mai reduse, neferoasele sunt mult mai scumpe decât metalele feroase.
Metalele neferoase se împart în 4 grupe:
a) grupa metalelor colorate (cuprul, plumbul, zincul și aluminiul) cu largi utilizări în industrie;
b) grupa metalelor prețioase (aurul și argintul) folosite în monetărie, giuvaergii, pentru acoperirea în aur a bugetului statului etc;
c) grupa metalelor rare (mercurul, arsenicul, bismutul, seleniul și antimoniul) cu utilizări diverse;
d) grupa metalelor radioactive (uraniul) folosit în energetica nucleară.
Tabelul nr. 3 Dinamica producției metalelor colorate(1950-1998)
Sursa: Geografia economică a României, suport de curs.
În circuitul producției mondiale de aluminiu, România a intrat în 1965 și a atins nivelul maxim în anul 1989 când s-au fabricat 620 mii tone de alumină și 282 mii tone de aluminiu și aliaje din aluminiu. După 1989, în condițiile crizei economice și a avertismentului dat industriilor energofage (ind.aluminiului fiind o mare consumatoare le energie electrică) producțiile s-au redus.
Întreprinderile importante din ramura metalurgiei neferoase sunt Uzina de alumină Tulcea, Întreprinderea de aluminiu Slatina, Uzina de alumina Oradea.
Uzina din Oradea a început să fie construită în toamna anului 1962. Construirea combinatul de aluminiu, în perioada 1961-1965, avea ca obiectiv utilizarea rezervelor de bauxită existente în țară, dar mai ales ale celor din Roșia, Zece Hotare și Vârciorog, din Munții Pădurea Craiului, în vederea producerii oxidului de aluminiu calcinat, materie primă pentru Întreprinderea de aluminiu Slatina.
Uzina de alumină Tulcea 1978
Sursa http://www.comunismulinromania.ro
Întreprinderea de aluminiu Slatina, realizată și prin munca arhitecților Rodica Ciobanu și Marcela Ștefan Pușchilă era o întreprindere importantă pentru județul Olt, asigurând aproximativ o treime din producția industrială a județului. În anii 1960 a purtat denumirea de Întreprinderea de aluminiu ,,16 Februarie" Slatina.
Întreprinderea de aluminiu Slatina
Sursa http://industrializarearomaniei.blogspot.ro
Industria construcțiilor de mașini
Gama produselor industriei construcțiilor de mașini este foarte numeroasă și de aceea gruparea lor este dificilă și discutabilă. Mai frecvent utilizată este gruparea pe 6 ramuri industriale, după cum urmează: I.de mașini unelte și rulmenți; I.de tractoare și mașini agricole; I.de mijloace de transport; I.de utilaje tehnologice pentru diverse ramuri; I.electronică și electrotehnică și I.construcțiilor metalice și a prelucrării metalelor.
După formarea Statului Național Unitar Român, industria constructoare de mașini a progresat prin apariția fabricilor Malaxa-București, Astra-Arad, Romloc-Brașov, Concordia-Ploiești ș.a. care fabricau vagoane, macarale, scule pentru foraj, cazane pentru aburi, rezervoare petroliere ș.a.
În 1938 existau în țară 366 de fabrici cu peste 10 salariați iar capitalul străin deținea 98% din investiții. După al II-lea Război Mondial industria constructoare de mașini, distrusă în cea mai mare parte s-a organizat treptat. Mai întâi s-au reutilat și modernizat câteva fabrici mai vechi și apoi s-au construit altele mai noi la Brașov, Craiova, București, Oradea, Arad, Colibași, Roman, Sinaia, Ploiești, Săcele ș.a., prin care s-a redus treptat dependența de import. A început să se fabrice tractoare, strunguri, instalații de foraj, autocamioane, combine, autobuze, remorchere, locomotive (Diesel și electrice), aparate de zbor, generatoare de curent electric, televizoare, aparate de măsură și control, calculatoare electronice, radioreceptoare, etc.
Producția a început la Reșița în 1872 cu prima locomotivă cu aburi, s-a extins în 1872 la Malaxa-București, devenită ulterior 23 August. Producția de locomotive, stimulată atât de piața internă (prin înlocuirea totală a locomotivelor cu aburi) cât și de export, a progresat rapid de la 10 bucăți în 1960 la 343 bucăți în 1974, când s-a atins nivelul maxim; ulterior, producția s-a menținut la cea 150 bucăți până în 1989, după care s-a redus continuu iar în perioada 1996-1998 a încetat. În această situație dificilă sunt societățile din Craiova (Electroputere – care fabrica din 1960 locomotive Diesel-electrice de 2100-4000 CP cu motor fabricat la U.C.M Reșița și boghiuri la Caransebeș și din 1967 locomotive-electrice magistrale) și Romprim-București (locomotive hidraulice de 350, 700 și 1200 CP).
În 1969 la U.C.M. Reșița s-a realizat și primul motor Diesel de 2500 CP și din 1974 și motorul de 4000 CP pentru locomotive electrice de 4000 CP.
Fabricarea vagoanelor a început în 1892 la fosta uzină Astra-Arad, transformată acum în Societatea Astra Vagoane. Producția a crescut rapid atingând nivelul maxim în 1975 (601 vagoane de călători și 15591 vagoane de marfă)
În 1954 s-a fabricat la Brașov primul autocamion. În perioada 1985-1989 la Brașov se fabricau 17 familii de autocamioane în peste 500 de variante constructive din care 1/5 erau echipate cu motoare Diesel.
Primul tip de autoturism de teren românesc (IMS) s-a realizat la Câmpulung în anul 1960, după care a urmat producția familiei ARO care din 1979 folosește motoare Diesel.
Autoturisme ARO
Sursa http://www.comunismulinromania.ro
La Colibași-Pitești din 1968 (azi Automobile-Dacia) s-au fabricat și primele autoturisme de oraș – Dacia 1100, urmate din 1969 de Dacia 1300, folosind o licență a firmei franceze Renault.
La Craiova, în colaborare cu firma franceză Citroen, au ieșit pe banda de construcție, începând cu anul 1983, autoturismele de mic litraj Oltcit.
Fabrica de automobile Pitești,1979 Mașini Oltcit, Craiova, 1983
Sursa http://www.comunismulinromania.ro
Fabricarea tractoarelor a început în anii 1946-1947 la Brașov (Tractorul). Construcția de tractoare a avut chiar de la început un ritm ridicat ajungând în anul 1980 la un nivel maxim de 70863 tractoare, când România ocupa locul 9 în lume la producție și locul 7 la exportul de tractoare.
În perioada postbelică industria aeronautică românească, coordonată de centrul național de aeronautică, a avut în producție 6 fabrici care construiau peste 20 de tipuri de aeronave (avioane de transport și de performanță, elicoptere, avioane militare, planoare), motoare de avion și aparatură de bord.
După anul 1970, s-a început producția de serie a elicopterelor Alouette III și Puma (cu capacitate mai mare – de nouă persoane), elicoptere produse sub licența franceză. Acestea au primit denumirea autohtonă de IAR316B, respectiv IAR330. Din 1971, până 1976, uzina din Brașov a produs 80 de astfel de elicoptere, dintre care 28 pentru export în Franța, iar restul, pentru Ministerul Apărării și Aviația civilă, Producția a continuat cu realizarea a încă peste 60 de modele Alouette până în anul 1980. De fapt, România a produs în acel deceniu aparate folosite oficial în dotarea NATO, iar această licență franceză avea să-i aducă șansa unei afaceri convenabile. România avea să exporte elicoptere Puma în diverse țări din America de Sud și Africa la un preț avantajos față de Franța (3 milioane de dolari americani), care oferea către aceleași zone un model similar la un preț dublu. Practic România a fost singura țară din spațiul Tratatului de la Varșovia care a produs și vândut tehnică și echipament NATO.
În anul 1979 a început la Craiova producția de serie a avionului de vânătoare IAR93, ca urmare a colaborării cu Iugoslavia. Aceasta colaborare a început în anul 1970 și a dus la fabricarea primului avion de vânătoare non-sovietic în țările din cadrul Pactului de la Varșovia. IAR93 a fost singurul avion de vânătoare non-sovietic produs de un stat membru al pactului pe durata acestuia.
ROMBAC 1.11 este primul avion de pasageri cu reacție construit în România. A fost construit la Întreprinderea de Avioane București, după licența avionului englez mediu curier BAC 1.11.
Primul avion a fost terminat la începutul lunii august 1982 și a fost prezentat presei și oficialităților române în ziua de 27 a aceleiași luni.
Primul zbor oficial de prezentare a acestui avion în fața conducerii statului a fost executat la 20 septembrie 1982, pe aeroportul Băneasa.
Zborul inaugural cu pasageri al avionului ROMBAC 1.11 (YRBRA) a avut loc la 28 ianuarie 1983, pe ruta București–Timișoara, iar prima cursă externă a acestui aparat a fost efectuată la 23 martie 1983 pe ruta București-Londra.
Înainte de Revoluție, Fabrica de Avioane București, actuala Romaero Băneasa, a construit 11 aparate de acest tip (dintre care două neterminate), fiind singurul avion comercial cu reacție din Europa comunistă, cu excepția URSS-ului. Toate au fost cumpărate de Tarom, care le-a exploatat incomplet, pentru că nu li s-a permis accesul pe aeroporturile occidentale, din cauza nivelului ridicat de zgomot. Proiectul ROMBAC prevedea a fi construite un număr total de aproximativ 80 de avioane.
ROMBAC 1.11, anul 1982
Sursa http://www.comunismulinromania.ro
Industria electronică și electrotehnică se remarca la București unde s-a produs și primul televizor românesc în anul 1961.
2.2.5 Industria chimica
În perioada postbelică socialistă industria chimică, fiind sprijinită de importante investiții care au reprezentat 15% din investițiile naționale în perioada 1955-1975, a înregistrat un ritm mediu anual de creștere, superior mediei pe țară, iar industria chimică, cu 10%, ocupa poziția a III-a în cadrul structurii industriale a României, după industria constructoare de mașini și industria alimentară. Dar, și în industria chimică, criza din finalul perioadei socialiste a dus la reducerea treptată a ritmului mediu anual de creștere a producției de la 13,7% în perioada 1951-1990 la -4,7%; în perioada 1986-1990.
Producția de relon și de melană se realizează la societățile Fibrex și Rifil din Săvinești-Neamț încă din anii 1958 și respectiv 1973.
Producția de cauciucul sintetic a început cu prima unitate pusă în funcțiune în 1963 la Onești (Carom), iar a doua cea de la Brazi în 1978.
Îngrășămintele chimice azotoase se fabrică în cadrul societăților Azochim Roznov-Neamț (1955), Viromet-Victoria, Nitramonia-Făgăraș, Azomureș-Tg.Mureș, Amonil-Slobozia, Sofert-Bacău, Doljchim Ișalnița-Dolj și Vladimirescu-Arad.
Combinatul de îngrășăminte chimice Bacău 1978
Sursa http://www.comunismulinromania.ro
Tabelul nr. 4 Dinamica principalelor produse petrochimice și clorosodice
Sursa: Geografia economică a României, suport de curs.
2.2.6 Industria de exploatare și de prelucrare a lemnului
După al II-lea Război Mondial în industria de prelucrare a lemnului au intervenit o serie de schimbări generate de: organizarea spațiului silvic și a economiei forestiere; construirea de fabrici de cherestea pentru prelucrarea foioaselor.
În 1989 funcționau în România 111 fabrici de cherestea, 75 fabrici de mobilă și alte produse din lemn, treizeci de fabrici și secții de PAL și nouă secții de PFL.
Întreprinderea pentru produse finite din lemne la Oradea, înființată în anul 1968 era importantă pentru producția de mobilă și alte produse din lemn. Întreprinderea de tapițerii Mizil, județul Prahova, 1968 era importantă pentru producția de tapițerii, iar în 1981 s-a înființat întreprinderea de prelucrare a lemnului de la Alexandria.
Întreprinderea de produse din lemn din Reghin
Sursa http://www.comunismulinromania.ro
Principalele subramuri ale acestei industrii sunt industria cherestelei, industria de furnire, placaje, plăci aglomerate din lemn (PAL), plăci fibrolemnoase (PFL), industria celulozei și a hârtiei, industria mobilei.
Industria de furnire, placaje, plăci aglomerate din lemn (PAL), plăci fibrolemnoase (PFL) a atins un nivel maxim în perioada 1975-1985, când s-au fabricat cea 317 mii tone de PFL (1976), 284 mii m3 de placaje (1977), 721 mii tone de PAL (1979) și 93 mii. m2 de furnire (1985), produse destinate atât șantierelor de construcții cât și exportului.
Cerințele sporite de hârtie după al II-lea Război Mondial au impus mai întâi refacerea și modernizarea fabricilor mai vechi de la Zărnești, Bușteni, Bacău, Piatra Neamț ș.a., iar mai târziu construirea unor unități noi. După 1989, societățile de celuloză și hârtie și-au redus simțitor producția astfel că în 1998
s-au fabricat doar 162 mii tone de celuloză și semiceluloză și 306 mii tone de hârtie, cartoane.
Combinatul de celuloza și hârtie Suceava. Fabrica de hârtie Letea din Bacău 1976
Hala de fabricare a hârtiei 1962
Sursa http://www.comunismulinromania.ro
2.2.7 Industria de prelucrare a materialelor de construcție
Prin produsele diverse pe care le fabrică, industria materialelor de construcție reprezintă o ramură importantă a economiei naționale.
Principalele subramuri ale acestei industrii sunt industria lianților, industria ceramicii, industria cărămizilor, țiglelor și blocurilor ceramice, industria produselor refractare, industria sticlei, industria prefabricatelor din beton armat.
La jumătatea sec. al XlX-lea, la București și Jimbolia s-au construit primele fabrici de cărămizi și țigle iar spre sfârșitul aceluiași secol și primele fabrici de ciment de la Brăila (1889) și Brașov (1890). Industria cărămizilor și țiglelor s-a dezvoltat puternic după al II-lea Război Mondial când cerințele de astfel de materiale au crescut foarte mult.
În perioada postbelică, producția de ciment, după ce a atins un nivel maxim de 15 mil. tone în 1979, s-a redus substanțial în ultimul deceniu la numai 7,3 mil. tone în 1998 și 6,2 mil. tone în 1999. În 1938, producția de ciment a României a fost de 1,5 mil. tone.
Fabrica de ciment Fieni, 1967
Sursa http://www.comunismulinromania.ro
La reducerea producției, au intervenit nu numai cauze economice ci și unele restricții impuse de Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, deoarece în multe cazuri nu se respectau normele de protecție ale mediului.
Industria prefabricatelor din beton armat și a materialelor izolatoare, a început după 1950 și a atins un nivel maxim în 1980 (7,4 mil. m3). Ulterior, aceasta s-a redus iar în anul 1998 a fost doar de 154 mil m3.
Dintre întreprinderile infinitate intre 1945-1989 amintim: Întreprinderea de materiale de construcții Doicești, județul Dâmbovița care avea ca obiect de activitate fabricarea de prefabricate din beton, blocuri și plăci termoizolante din beton celular autoclavizat, cărămizi, corpuri și țigle ceramice, Întreprinderea de materiale de construcții Satu Mare, având ca obiect de activitate producția de prefabricate din beton și beton armat, produse ceramice și alte materiale de construcții,
Complexul industrial de faianță Întreprinderea de prefabricate din beton București,
și sticlărie Sighișoara, 1970 1966
Sursa http://www.comunismulinromania.ro
CAPITOLUL 3
Industria ușoară în România în perioada 1945-1989
Industria ușoară are ca ramuri:
industria textilă, a tricotajelor și a confecțiilor;
industria de blănărie, pielărie și încălțăminte;
industria alimentară ;
industria poligrafică.
Materialele folosite de această ramură sunt de origine vegetală (bumbac, in, cânepă); altele de origine animală (lână, piei, blănuri) sau minerală și sintetică (fire și fibre sintetice, uleiuri minerale).
Organizarea administrativ-teritorială din anul 1968, prin care s-au reintrodus județele în locul regiunilor au dus la modificări și în ceea ce privește industria. De exemplu, prezint câteva modificări ce au avut loc în cadrul industriei ușoare. Unele întreprinderi și-au schimbat denumirea și limitele teritoriale în care activează.
Întreprinderea regională de contractări și achiziții (DCA) Hunedoara și-a schimbat denumirea în Întreprinderea de contractări și achiziții pentru industria ușoară Hunedoara, cu sediul la Deva și desfășurându-și activitatea în județul Hunedoara. Același gen de schimbare s-a produs și pentru întreprinderea regională Argeș (noua denumire Argeș, sediul Pitești, activitate în județul Argeș), Bacău, Banat (Timiș, Timișoara), Brașov, București (Ilfov, București), Cluj, Crișana, Dobrogea (Constanța), Galați, Iași, Maramureș (Baia Mare), Mureș – Autonomă Maghiară (Tîrgu Mureș), Oltenia (Dolj, Craiova), Ploiești (Prahova, Ploiești), Suceava.
Obiectul de activitate al întreprinderilor : contractarea, colectare și achiziția de produse animale și diverse deșeuri; sortarea, conservarea și livrarea acestora industriilor prelucrătoare .
La data de 1 aprilie 1968 s-au înființat întreprinderi prin desprindere de la alte întreprinderi (dintre cele prezentate) aflate sub îndrumarea și controlul Ministerului Industriei Ușoare.
Întreprinderile formate aveau ca obiect de activitate contractarea, colectare și achiziția de produse animale și diverse deșeuri; sortarea, conservarea și livrarea acestora industriilor prelucrătoare. Astfel, s-au înființat întreprinderi de contractări și achiziții pentru industria ușoară în fiecare dintre cele 39 de județe.( În 1968 s-au înființat 39 de județe în locul celor 16 regiuni). Scara la care s-a înființat acest gen de întreprindere, adică pentru toată țara și în toate județele, a fost întâlnit și în cazul altor genuri de întreprinderi (industrializarea cărnii, laptelui etc.).
La 1 aprilie 1982 au luat ființă mai multe centrale industriale în subordinea Ministerului Industriei Ușoare: Centrala industriei bumbacului din Arad, Centrala industriei bumbacului din Iași, Centrala industriei confecțiilor din Sibiu și Centrala industriei confecțiilor din Bacău.
Mi-am oprit atenția asupra celei din urmă, spre a arăta ce presupunea înființarea unei centrale industriale. În primul rând o centrală industrială era înființată în subordinea unui minister și avea la rândul ei mai multe întreprinderi în subordine.
Referitor la Centrala industriei confecțiilor din Bacău, ea s-a organizat pe structura Întreprinderii de confecții din Bacău. Obiectul de activitate al centralei era producerea de confecții și tricotaje și datoită acestuia avea în subordine mai multe întreprinderi care împărtășeau același obiect de activitate. Întreprinderile au fost grupate și în funcție de localizarea lor în teren. Astfel Centrala industriei confecțiilor din Bacău coordona nu numai activitatea întreprinderilor situate în județul Bacău, ci și activitatea întreprinderilor din județele Iași, Vaslui, Botoșani, Suceava, Harghita sau Covasna.
3.1 Industria textilă, a tricotajelor și a confecțiilor
Industria textilă a traversat în ultimii 20 de ani o perioadă dificilă, asta după ce a avut o mare contribuție la exporturile României.
Industria textilă a apărut ca meșteșuguri în mediu casnic, vestigiile arheologice și documentele istorice consemnând existența unor instalații meșteșugărești – dârste și pive – în toate regiunile țării încă din antichitate.
Materiile prime folosite de industria textilă sunt lâna, bumbacul, inul, cânepa, firele gogoșilor de mătase, fibrele și firele chimice și artificiale.
După 1945, au sporit capacitățile la unele unități vechi și au fost realizate noi obiective amplasate în orașele Alexandria, Vaslui, Zalău, Deva. Ritmul mediu de dezvoltare al acestei ramuri în perioada 1950-1984 a fost de 10%, obținându-se o creștere a producției de peste 30 de ori la produse textile la nivelul anului 1989, în prezent fiind în scădere.
Dezvoltarea industriei textile, a tricotajelor și a confecțiilor, în ultimii ani a avut o serie de particularități, s-au mărit capacitățile unor unități industriale cu secții de integrate folosind materie primă din importuri autohtonă, fiind folosite totodată și firele și fibrele sintetice(relon, melană, telon).
Industria lânii este ramura legată de o ocupație străveche, păstoritul, care a asigurat materia primă pentru numeroase produse. Materia primă este lâna obținută de la oile de rasă merinos.
Prelucrarea industrială a lânii își are începutul prin fabricile de postav de la Buhuși (1885) și Azuga (1886). După Al Doilea Război Mondial în principalele zone de creștere a ovinelor (Câmpia Română, Podișul Dobrogei, Câmpia de Vest, Podișul Moldovei și Depresiunea Transilvaniei) s-au înființat numeroase filaturi și țesătorii de lână.
În jurul Brașovului și al Sibiului sunt zone tradiționale de creștere a ovinelor, favorizând dezvoltarea industriei lânii de timpuriu.
După Al Doilea Război Mondial s-a acționat în sensul comasării producției în mari unități (ajungându-se la 40 de fabrici în 1989), a modernizării tehnologiei și creșterii producției și exportului.
Industria bumbacului prezintă cea mai mare importanță datorită numeroaselor sale întrebuințări, cât și a costului mai convenabil în comparație cu alte materii prime.
În Câmpia Română s-a ajuns la o suprafață cultivată de peste 4000 ha.
În anii din urmă, bumbacul se amesteca cu fire și fibre chimice, obținându-se produse tip bumbac, de foarte bună calitate, rezistente cu aspect plăcut. În cadrul acestei ramuri funcționează filaturi, țesătorii, întreprinderi pentru producerea aței.
Repartiția geografică a întreprinderilor pentru textile din bumbac acoperă aproape întreaga țară. Materia este importată din țări precum Sudan, Egipt, India și
s-a urmărit în amplasarea unităților, necesitățile locale dar și antrenarea forței de muncă feminine.
În industria inului și a cânepii, materia primă a fost inul și cânepa obținute în zonele cu tradiție, cu condiții favorabile de cultură +Podișul Sucevei, depresiunile intercarpatine și sudul Dobrogei – pentru in. Câmpia de Vest și Câmpia Transilvaniei pentru cânepă + cea mai mare parte a țesătoriilor, filaturilor și topitoriilor au fost amplasate în zonele specializate pentru aceste culturi.
Pentru in sunt topitoriile de la Dumbrăveni( Sibiu), Joseni (Harghita), Beclean (Bistrița-Năsăud), Ulmeni (Maramureș), Someș – Odorhei (Sălaj), Ploiești, Mangalia, Cristuru Secuiesc, Cârța (depresiunea Transilvaniei).
Pentru cânepă sunt cunoscute teritoriile din vestul țării (Nădlac, Sânicolaul Mare, Deva. Jimbolia (Timiș), Palota (Bihor), Berveni (Satu Mare) ca și Bondita (Cluj), Luduș (Mureș), Buzău, Alexandria (Câmpia Română). Filaturi și țesătorii s-au construit la Fălticeni, Gheorgheni, Balotești, Negrești-Oaș, Păulești (Prahova), Pucioasa (Dâmbovița), precum și marile centre din București, Iași, Galați, Constanța.
Industria mătăsii folosește ca materie primă mătasea naturală din țară, cea importată din China, cât și mătasea sintetică (artificială). Mătasea naturală este obținută în sud-vestul țării, se prelucrează la Lugoj, Timișoara, alte centre fiind București și Vălenii de Munte.
Mătasea artificială se produce la Lupeni, Brăila (Chișcani), Popești-Leordeni(împreună cu firele celulozice). Cele două categorii de materii prime sunt prelucrate apoi în țesătoriile de la București, Lugoj, Timișoara, Iași, Codlea, Târgu Mureș.
Industria confecțiilor era reprezentată prin unele ateliere mici înainte de război, însa s-a dezvoltat după anii 1950 în București, Bacău, Satu Mare, Craiova, Călărași, Focșani, Suceava, Oradea, Arad, Vaslui, Brăila, Drobeta Turnu Severin, Bârlad, Cluj-Napoca, Botoșani, Miercurea Ciuc. Centre mai mici există și în orășele mici ale țării.
Fabrica de textile Galați, 1966 Cooperativa de confecții 1 mai Odorhei,
1951
Sursa http://www.comunismulinromania.ro
În final, amintesc o parte dintre cele mai importante unități de producție ale industriei textile: Întreprinderea Țesătoria de mătase Deva, Întreprinderea de încălțăminte ,,Hușeana” Huși (1973)-orașul Huși, Întreprinderea de tricotaje Toplița-orașul Toplița, județul Harghita-1973, Întreprinderea Filatura de bumbac Murgeni, cu sediul în comuna Murgeni, județul Vaslui, având ca obiect de activitate producerea de fire pieptănate tip bumbac; Întreprinderea Filatura de bumbac Abrud, cu sediul în orașul Abrud, județul Alba, având ca obiect de activitate producerea de fire pieptănate tip bumbac; Întreprinderea Filatura de bumbac Isaccea, cu sediul în orașul Isaccea, județul Tulcea, având ca obiect de activitate producerea de fire pieptănate tip bumbac 1981.
3.2 Industria de blănărie, pielărie și încălțăminte
În cadrul acestei ramuri se evidențiază producția de tăbăcărie (unde sunt preparate pieile naturale), încălțăminte, marochinărie și confecții din piele sau blănărie.
În ceea ce privește industria de blănărie, pielărie și încălțăminte, în perioada interbelică s-au introdus tehnologii mai bune în vechile unități în paralel cu construcția altora noi, așa că în 1937 au fost menționate 155 de unități de prelucrare a pieilor, din care 116 erau tăbăcării.
Prelucrarea pieilor a constituit o îndeletnicire veche pentru locuitorii țării noastre, creșterea animalelor fiind o sursă continuă și sigură de materie primă. Principalele fabrici au apărut în secolul al XIX-lea la București, Bacău, Ploiești, Brașov, Timișoara.
Industria blănăriei și a cojocăriei prelucrează piei de animale domestice,dar și blănuri de animale sălbatice vânate sau de crescătorie.
Industria încălțămintei are ponderea cea mai importantă în cadrul industriei de prelucrare a pieilor.
Una dintre unitățile importante ale țării a fost “Clujana” din orașul Cluj-Napoca.
“Clujana a fost înființată în anul 1911, fiind, la origini, Fabrica de Piele "Frații Renner & Co", ale cărei produse erau recunoscute prin calitatea execuției.
După Primul Război Mondial, a devenit societate pe acțiuni, fiind naționalizată de regimul comunist în anul 1948.
Clujana avea, în perioada comunistă, cel mai mare număr de angajați dintre fabricile din Cluj-Napoca (peste 11000) și producea încălțăminte pentru piața internă și pentru export. Era un adevărat combinat, nu doar o simplă fabrică, unde se făceau pantofi de la A la Z, cu secții de tăbăcărie, unde se tăbăceau pieile aduse, secții de cauciuc, unde se făceau tălpile și cu ateliere de mase plastice, unde se făceau tocuri și calapoade.
Înainte de a începe producția de serie, la Clujana erau executate câte zece perechi de pantofi din fiecare model, care erau testați de către angajați. Aceștia îi purtau zilnic, timp de o lună, pentru a se vedea dacă apar defecte.
"Pe atunci era așa-numita probă de picior. Se făceau zece perechi dintr-un model, de diverse mărimi, și se dădeau angajaților să le poarte zilnic timp de o lună, pentru a se vedea dacă apar defecte, dacă se dezlipește talpa, dacă crapă pielea, se verifica rezistența și calitatea pantofului. În funcție de rezultate, începea producția de serie", povestea maistrul Ștefan Balogh, care are o vechime de peste 40 de ani la secția de tălpuit, fiind angajat în fabrică tot în anul 1970.
Activitatea Clujana s-a redus treptat după anul 1990, când au scăzut comenzile și s-a ajuns la disponibilizări colective – prima dată în anul 1998, urmate de un al doilea val, un an mai târziu. Declinul a culminat cu închiderea operațională a fabricii, în anul 1999. Acum, la Clujana lucrează 360 de angajați, iar activitatea constă în producerea de încălțăminte pentru cele două magazine pe care fabrica le mai are, restul fiind produs în sistem lohn, pentru două firme – una din Cluj-Napoca și una din Reghin, care au comenzi din străinătate.”
3.3 Industria alimentară
Industria alimentară și a băuturilor, cea mai dispersată ramură industrială din țară, are cele mai vechi tradiții, folosind o bogată bază de materii prime vegetale și animaliere.
În secolul al XVIII-lea au luat ființă unități de panificație, morărit, bere la Arad, București, Oradea, Brăila. Ulterior s-au înființat fabrici de zahăr și spirt.
În perioada interbelica, industria alimentara reprezenta principala ramura a industriei romanești, participând cu 32,8% (in 1938), la producția industriala a tarii.
Are principale subramuri: industria cărnii și produselor din carne, industria laptelui și produselor lactate, industria uleiurilor vegetale, industria morăritului și panificației, industria zahărului și a produselor zaharoase, industria conservelor, industria vinului și a băuturilor alcoolice.
Industria morăritului și panificației s a dezvoltat cu precădere în zonele cerealiere sau în cele cu o populație numeroasa.
Morăritul a folosit la început forța apei și a vântului; abia în partea a II-a a secolului al XlX-lea au apărut morile cu aburi urmate de cele cu motor cu explozie.
În perioada postbelică, mori pentru făină (de grâu și porumb) de diferite tipuri și capacități au funcționat în toate orașele și în majoritatea comunelor. Dintre acestea, capacitățile cele mai mari de producție le-au avut morile din principalele zone cerealiere, din marele orașe capitale de județe și din porturi – în deplină concordanță cu consumul mare de produse de morărit și panificație din marile aglomerații urbane și cu exportul.
Industria zahărului este una din ramurile a industriei alimentare. În România, în anul 1958 existau 10 fabrici (rafinării) de zahăr care prelucrau sfecla de zahăr.
Aceste fabrici se aflau în următoarele localități : Roman (regiunea Bacău), Giurgiu (regiunea București), Bod (pe atunci în regiunea Stalin), Timișoara (Timișoara), Livezi (regiunea Craiova), Arad (regiunea Timișoara), Chitila (aparținând de orașul și nu regiunea București) și Sascut (regiunea Bacău). De asemenea, alte două fabrici se aflau în construcție la Luduș (regiunea Cluj) și Bucecea (regiunea Suceava). Prin această evoluție importantă a industriei zahărului se dorea valorificarea producției de sfeclă de zahăr astfel încât producția internă de zahăr să fie acoperită fără a fi nevoie de importuri, dar se urmărea și obținerea unui surplus pentru export.
Zahărul era considerat în comunism ,,un indicator important al creșterii nivelului de trai și al gradului de civilizație la care a ajuns un popor”. Pentru a sublinia importanța în creștere a zahărului, dar și pentru a atinge cerințele unei economii planificate în industria alimentară, procesul de industrializare a dus la înființarea mai multor întreprinderi de zahăr, în timp ce altele mai vechi au fost modernizate la standardele vremii (Sascut, Roman, Luduș, Bucecea, Livezi). Dintre întreprinderile cu tradiție, Fabrica de zahăr Roman din județul Neamț era printre cele mai importante. În anii 1960, zahărul și produsele zaharoase realizate aici erau exportate în 14 țări.
În interiorul Fabricii de zahăr Roman Interior din Fabrica de produse lactate București, secția de îmbuteliere a laptelui
http://industrializarearomaniei.blogspot.ro
În ceea ce privește industria uleiurilor vegetale, producția își are începuturile în secolele trecute când se obținea din semințe de dovleac și se foloseau prese manuale. După Al Doilea Război Mondial, prin stimularea culturilor de floarea soarelui și a celor de soia, producția de ulei a crescut continuu ajungând la 392 mii tone în 1987. În ultimul deceniu, aceasta a oscilat, iar în 1998 s-a obținut doar 173 mii tone de ulei și cea 36 mii tone de margarina.
Deși suprafața cu floarea soarelui a crescut în ultimul timp, materia primă ajunge la fabricile românești doar în proporție de 50-70% deoarece, după recoltat este comercializată pe piața turcească, evreiască și egipteană. Producția internă de margarina s-a redus datorită concurenței margarinei importate, superioară calitativ celeia românești; mai mult, margarina a prăbușit piața untului românesc, care rămâne încă scump, pentru consumi intern. în țară sunt în prezent 17 societăți de producție a uleiurilor, membre al ULPROM, care cu greu fac față uleiului importat la un preț mai redus. România a devenit exportatoare de ulei abia după 1970. În prezent, exportă cea 1/2 din producție.
Industrializarea cărnii are vechi tradiții, dacă avem în vedere ponderea mare a creșterii animalelor în economia românească de-a lungul timpului. Totuși, această activitate s-a amplificat după al II-lea Război Mondial când, în paralel, cu creșterea de animale, s-au construit numeroase abatoare, antrepozite frigorifice și fabrici de preparate și de conserve de carne. Până în 1989 în fiecare capitală de județ funcționa câte o întreprindere de industrializare a cărnii (I.I.C.) iar abatoare de necesitate și secții de preparate din carne de diferite mărimi existau în majoritatea orașelor și chiar în unele comune suburbane ca de exemplu: Tomești-Iași, Râchiți-Botoșani, Șofronea-Arad, Sânicolau Mare-Timiș ș.a.
În 1982 se înființează Combinatul pentru producerea și industrializarea cărnii de porc Călărași având ca obiect de activitate producerea de carne de porc în viu, industrializarea și valorificarea la export a produselor din carne obținute, precum și fabricarea de nutrețuri combinate.
În concordanță cu creșterea producției de lapte de bovine și ovine, după 1955 s-a construit în numeroase localități urbane și rurale unități de prelucrare a laptelui. Dacă la unele s-a ținut cont de localizarea materiei prime la altele s-a avut în vedere consumul și piața de desfacere. În acest context, în fiecare oraș reședință de județ funcționa câte o mare întreprindere de industrializare a laptelui care valorifica laptele colectat atât de la fermele de stat și cooperatiste din cadrul județelor respective cât și de la producătorii individuali din zonele necooperativizate. S-a ajuns la un sortiment bogat de produse lactate (brânzeturi, unt, lapte praf, cașcaval, iaurt, înghețată etc., din care o parte se exporta.
Producția la principalele produse lactate în 1998, inferioară anilor precedenți, a fost doar de: 1,8 mil.hl lapte de consum, 37 mii tone de brânzeturi (față de 113 mii tone în 1980), 7000 tone de unt (față de 47 mii tone în 1985).
Unități ale acestei industrii au fost: Fabrica de conserve Turnu Măgurele înființată în 1968, întreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahăr Fundulea, județul Călărași în 1983, întreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahăr Năvodari, județul Constanța în 1983, Întreprinderea pentru industrializarea sfeclei de zahăr Drăgănești-Olt, întreprinderea de amidon, glucoză și drojdie de panificație Țăndărei, județul Ialomița, întreprinderea de ulei Timișoara în 1983.
3.4 Industria poligrafica
Industria poligrafica dispunea în perioada interbelica de câteva mari unități tipografice, cele mai multe în București.
În perioada postbelica se modernizează cele existente și se înființează un mare număr de tipografii, în prezent funcționând tipografii și edituri în numeroase centre, iar în 1990, în domeniul ziarelor, se înregistrează o adevărata explozie în numărul acestora și al centrelor de apariție. De amintit întreprinderea poligrafică de ambalaje ale industriei ușoare-municipiul București 1973.
Centrul poligrafic nr.2 imprimeria naționala, 1951
http://www.comunismulinromania.ro
Printre principalele edituri din comunism menționez : Editura Academiei Republicii Socialiste România, Editura Tehnică, Editura Didactică și Pedagogică, Editura Tineretului, Editura Eminescu, Editura Ion Creangă, Editura Univers, Editura Albatros, Editura Minerva, Editura Militară, Editura Științifică și Enciclopedică, Editura Politică sau Editura Sport-Turism.
Cea mai importantă întreprindere poligrafică la care apelau editurile era Combinatul poligrafic ,,Casa Scânteii” numit și ,,I.V. Stalin” în primii ani de comunism.
Alte întreprinderi poligrafice : Întreprinderea Poligrafică ,,Crișana” Oradea, Întreprinderea Poligrafică nr. 4 București, Întreprinderea Poligrafică ,,13 Decembrie 1918” București, Întreprindere Poligrafică ,,Oltenia” Craiova, Întreprinderea Poligrafică ,,Arta Grafică” București și altele.
CAPITOLUL 4
Aspecte referitoare la evoluția industriei după 1989 în România
Schimbările structurale care au avut loc după anul 1989, datorate trecerii economiei românești de la economia centralizată la cea de piață, au avut un impact major asupra evoluției industriei. În această perioadă industria prelucrătoare, care are în totalul industriei o pondere de 75-85 % în producția industrială și de peste 95 % din export, a înregistrat un declin destul de accentuat determinat în primul rând de modificarea substanțială a structurii piețelor externe de desfacere și de asigurare cu materii prime și a scăderii puterii de absorbție a pieței interne, atât la bunuri de capital cât și la bunuri de consum.
Treizeci și una de platforme industriale care erau funcționale în urmă cu 22 de ani au fost lăsate în paragină.
În ultimii 22 de ani, mai mult de 1.200 de foste unități economice cu capital de stat au fost închise. Utilajele cu care erau dotate acestea au fost părăsite sau tăiate la fier vechi, iar oamenii care munceau acolo au rămas pe drumuri ori, în cele mai fericite cazuri, s-au retras la țară.
În cele ce urmează voi prezenta numai câteva dintre fabricile și uzinele înființate în perioada 1945-1989 și care în prezent fie au fost demolate, fie au ajuns la fier vechi.
Fabrica de încălțăminte Pionierul-București
Până în anii ’90, aici lucrau peste 8000 de oameni care asigurau populației pantofi sport precum Rosprint, Rostart și Adidas. După aceea, din cauza metodelor proaste de privatizare, situația a degenerat, activitatea a încetat treptat, iar halele au căzut în ruină.
Sursa: reptilianul.blogspot.ro
Întreprinderea de fibre sintetice Corabia (Melana)
După anul 2000, CORAPET – Melana, cum îi spun locuitorii de pe Dunăre – a rămas doar o amintire.
Sursa: Gazeta De Sud
Uzina Tractorul Brașov
Înființată în 1925 ca fabrică de avioane (IAR Brașov), după venirea în 1946 a autorităților ruse la Brașov care au confiscat o mare parte din utilaje în contul despăgubirilor de război, producția a fost orientată spre fabricarea de tractoare.
Primul model scos pe piață a fost IAR 22. În 1948 fabrica devine Uzina Tractorul Brașov și cu începere din 1960, apar pe piață primele modele de concepție integral românească, alături de cele cu motor Fiat. În anul 1990, uzina avea 23.000 de angajați, iar în 2007 uzina a fost închisă, intrând în lichidare.
Sursa: https://www.facebook.com/FabriciSiUzineDemolate
Uzinele Roman Brașov
Uzina de camioane Steagu Roșu (actual Roman SA) avea în 1954, 4.400 de salariați, iar în 1978 s-a ajuns la 26.000. Celebrele modele Carpați, Bucegi, ROMAN sau DAC aveau mare căutare la export în Ungaria, RDG, Polonia, Statele Unite sau Grecia. După 1990 a început declinul.
Sursa: https://www.facebook.com/FabriciSiUzineDemolate
Fabrica de bere Grivița
Fabrica de bere Grivița, care se numea inițial "Luther", era amplasată în zona Gării Basarab din București.
A fost construită în anul 1869 de un industriaș german, Erhard Luther, fiind una dintre primele fabrici de bere din București și din România.
După Primul Război Mondial, în 1928, fabrica de bere "Luther" realiza a șasea parte din producția națională de bere.
Sursa: https://www.facebook.com/FabriciSiUzineDemolate
În anul 1948, după naționalizarea din perioada comunistă, fabrica "Luther" devine Întreprinderea de Bere București – Fabrica "Grivița".
După aproape 150 de ani de existență, 1869-2014, Fabrica de bere ,,Grivița” din București a fost demolată.
Combinatul Chimic Victoria
În orașul Victoria combinatul chimic a fost inițial o uzină cehoslovacă (funcționa de prin anul 1937), apoi, după ocuparea Cehoslovaciei de către Germania nazistă, această uzină a trecut în proprietatea statului german. După război, combinatul a avut pe rând numele SovromChim (era o întreprindere mixtă, sovieto-română, directorii fiind sovietici), Combinatul Chimic „I.V.Stalin”, iar după destalinizare, a purtat numele de „Combinatul Chimic Victoria”
Sursa: https://www.facebook.com/FabriciSiUzineDemolate
Întreprinderea Flacăra Ploiești
Întreprinderea “Flacăra” din Ploiești a fost fondată în anul 1884.
După aproape 127 de ani de la înființare, timp în care numele său a fost un brand puternic atât la nivel național cât, mai ales, la nivel internațional, în producerea de mașini de tocat carne, sobe de încălzit cu combustibil solid, obiecte sanitare din fontă, rame și capace de canalizare, ș.a.m.d., întreprinderea "Flacăra" din Ploiești își dă și ea anul acesta obștescul sfârșit.
Sursa: https://www.facebook.com/FabriciSiUzineDemolate
Fabrica de hârtie Letea-Bacău
Piatra de temelie a societății a fost pusă în 1882, iar „Letea“ a intrat în circuitul economic la 21 mai 1885, sub conducerea lui Constantin Porumbaru.
După revoluție, fabrica a fost înteprindere de stat, care între 1999-2001 a cunoscut o creștere a cifrei de afaceri. Dacă în 1999 fabrica avea 1621 de angajați și o cifră de afaceri de 316 miliarde lei, în 2001 cifra de afaceri era de 757 miliarde.A urmat apoi o perioadă de declin, de la an la an.
Sursa: https://www.facebook.com/FabriciSiUzineDemolate
Fabrica de confecții Tricodava-București
Fabrica Tricodava, după care a fost numită întreaga zonă înconjurătoare, a fost construită în anii '60, iar în 1989 avea 3.500-4.000 de angajate.
Sursa: https://www.facebook.com/FabriciSiUzineDemolate
După cum îi spune și numele, activitatea fabricii era cea de confecții, și la vremea ei era cea mai mare producătoare de textile din București.
Combinatul de celuloza și hârtie Brăila
Sursa: https://www.facebook.com/FabriciSiUzineDemolate
Ceea ce a fost, în perioada comunistă, una dintre cele mai mari fabrici de celuloză și hârtie din România lasă locul unui uriaș parc fotovoltaic, construit pe 100 de hectare, cu capacitatea de a produce 50 megawați de energie electrică.
În prezent, fostul combinat chimic, care cândva oferea locuri de muncă pentru mii de brăileni, se află în plin proces de demolare.
În perioada 2009 – 2013, activitatea a fost oprită temporar, pentru ca în noiembrie 2013 să fie oprită definitiv.
Fabrica de Lapte Calafat
Sursa: https://www.facebook.com/FabriciSiUzineDemolate
CombinatulVictoria-Călan
Primul furnal din zona Călanului a fost construit începând cu anul 1869 și a fost pus în funcțiune doi ani mai târziu. În anul 1916 Uzina Călan, producătoare de fontă, în jurul căreia s-a dezvoltat apoi orașul Călan a ajuns la 1117 angajați. În vremea comunismului, uzinele au fost transformate în combinat siderurgic. În 1989 avea 6400 muncitori.
Sursa: https://www.facebook.com/FabriciSiUzineDemolate
CONCLUZII
Așadar, în lucrarea intitulată „Industria în România după Al Doilea Război Mondial” am încercat să prezint principalele momente ale dezvoltării industriei românești din epoca feudală până la începutul anilor `90. În elaborarea lucrării m-am bazat pe informațiile concretizate în cărți, lucrări, referate, suporturi de curs, articole, ș.a.m.d.
Din punct de vedere economic, în perioada feudală predomină meșteșugurile care pot fi împărțite în trei categorii: meșteșuguri sătești (prelucrarea lemnului și fierului), meșteșugurile domeniale (prese de ulei, mori, țesătorii și postăvării) și meșteșuguri orășenești (prelucrarea aurului și a argintului, construirea de biserici și mănăstiri, tipărirea cărților).
Dupa 1821, apar numeroase unități industriale atât la sate cât și la orase. Industria mecanizată era la început, majoritatea unităților având caracter de atelier. Erau cunoscute industria alimentară, industria materialelor de construcție, textilă, chimică, prelucrarea metalelor, industria lemnului.
După cel de al Doilea Război Mondial, atât România cât și alte țări au fost nevoite să-și refacă economiile afectate de acesta.
Până în 1989 dezvoltarea economiei s-a bazat pe dezvoltarea industriei prin care se urmărea transformarea României dintr-un stat agrar într-un stat industrial agrar, înlăturarea diferențelor de dezvoltare economică dintre zone, regiuni și județe.
În cadrul industriei s-a pus accent pe dezvoltarea industriei grele, aceasta bucurându-se de cele mai mari investiții. S-au creat numeroase locuri de muncă, astfel ponderea populației ocupate în industrie a crescut spre deosebire de cea ocupată în agricultură. În 1950 populația ocupată în industrie reprezenta 12% , iar în 1989 ajunsese la 38,1%.
Dupa 1989 multe țări înregistrează creșteri economice în timp ce România înregistrează scăderi economice care adâncesc și mai mult decalajele dintre țara noastră și celelalte țări dezvoltate.
Se impune canalizarea eforturilor spre retehnologizarea ramurilor economice, obținerea unor produse de calitate care să poată concura cu produsele obținute în alte țări dezvoltate.
Astăzi România s-a transformat dintr-o țară industrial agrară într-o țară a tot importatoare, o piață de desfacere a produselor aduse din alte țări.
BIBLIOGRAFIE
Constantinescu N.Nicolae, Istoria Gândirii economice românești, Editura Economică, 1997;
Dobrogeanu Gherea, C. Post scriptum sau cuvinte uitate în Scrieri social- politice, Editura Politică, București, 1968;
Iordache Costela, Geografia economică a României, Vol. I, Universitatea din Craiova, 2009, suport de curs;
Keith Hitchins, România 1866-1947, editura Humanitas, 2013;
Lupu M.A. Prof. dr. doc., Istoria economiei Naționale a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974
Marin Simona, Teme privind istoria economică a României, 2006.
Mihail Oprițescu, Istoria economiei, Editura ASE, 2005
Mureșan Maria, Mureșan Dumitru, Istoria economiei, 1998, Editura Economică.
Piturcă Aurel, Istoria Economiei Naționale, Suport de curs pentru învățământ la distanță.
Xenopol Alexandru Dimitrie, Studii, Editura Samitca, Craiova, 1882
Curente economice în România, www.referateok.ro/referate/1232_1261489867.doc
Economia României (1877-1914), https://ro.scribd.com/
Economia româneasca în epoca feudală, www.scritub.com
Evoluția industriei după 1945 https://ro.scribd.com/doc/45223946/Evolutia-industriei-dupa-1945
Istoria economiei naționale a României, curs,
http://ro.scribd.com/doc/103885109/Istoria-Economiei-Nationale
http://www.acuz.net/html/Istoria_economiei_nationale.html
Protecționismul – reacție națională împotriva liberalismului economic clasic, http://www.creeaza.com
http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2013/05/romania-industria-de-armament-in-epoca.html
http://industrializarearomaniei.blogspot.ro
https://www.facebook.com/FabriciSiUzineDemolate
http://www.comunismulinromania.ro
BIBLIOGRAFIE
Constantinescu N.Nicolae, Istoria Gândirii economice românești, Editura Economică, 1997;
Dobrogeanu Gherea, C. Post scriptum sau cuvinte uitate în Scrieri social- politice, Editura Politică, București, 1968;
Iordache Costela, Geografia economică a României, Vol. I, Universitatea din Craiova, 2009, suport de curs;
Keith Hitchins, România 1866-1947, editura Humanitas, 2013;
Lupu M.A. Prof. dr. doc., Istoria economiei Naționale a României, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974
Marin Simona, Teme privind istoria economică a României, 2006.
Mihail Oprițescu, Istoria economiei, Editura ASE, 2005
Mureșan Maria, Mureșan Dumitru, Istoria economiei, 1998, Editura Economică.
Piturcă Aurel, Istoria Economiei Naționale, Suport de curs pentru învățământ la distanță.
Xenopol Alexandru Dimitrie, Studii, Editura Samitca, Craiova, 1882
Curente economice în România, www.referateok.ro/referate/1232_1261489867.doc
Economia României (1877-1914), https://ro.scribd.com/
Economia româneasca în epoca feudală, www.scritub.com
Evoluția industriei după 1945 https://ro.scribd.com/doc/45223946/Evolutia-industriei-dupa-1945
Istoria economiei naționale a României, curs,
http://ro.scribd.com/doc/103885109/Istoria-Economiei-Nationale
http://www.acuz.net/html/Istoria_economiei_nationale.html
Protecționismul – reacție națională împotriva liberalismului economic clasic, http://www.creeaza.com
http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.ro/2013/05/romania-industria-de-armament-in-epoca.html
http://industrializarearomaniei.blogspot.ro
https://www.facebook.com/FabriciSiUzineDemolate
http://www.comunismulinromania.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Industria In Romania Dupa Al Doilea Razboi Mondial (ID: 151174)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.